Ortodoxia în Japonia de la începuturi și până în prezent. [302203]

Universitatea “Lucian Blaga” [anonimizat] “Sfântul Andrei Șaguna”

Ortodoxia în Japonia de la începuturi și până în prezent.

Istoria, situația actuală și perspective de viitor

Sub coordonarea Pr. Conf. Dr. Habil. Daniel Buda

Doctorand: [anonimizat]. Nicodim Alexandru

Cuprins

Cuvânt înainte…………………………………………………………………………………………….

Introducere ………………………………………………………………………………………………..

Apariția Creștinismului în Japonia

Nestorianismul …………………………………………………………………………………

Biserica Catolică în Evul Mediu. Persecuții…………………………………………..

Misiunea Ortodoxă Rusă în Japonia. Perioada Sf. Nicolae Kasatkin.

Începuturile Misiunii ………………………………………………………………………….

Perioada Persecuțiilor ………………………………………………………………………..

Acordarea libertății religioase………………………………………………………………

Traducerea cărților de cult…………………………………………………………………..

Introducerea muzicii bisericești……………………………………………………………

Seminarul din Tokyo………………………………………………………………………….

[anonimizat] (1904-1905)……………………………………………………

Ultimii ani din vaița Arhiepiscopului Nicolae Kasatkin…………………………

Sfântul Nicolae Kasatkin în lumina jurnalului său………………………………..

Colaboratori ai Sfântului Nicolae Kasatkin

Pr. Pavel Sawabe ……………………………………………………………………………..

Arhim. Anatolie Tihai……………………………………………………………………….

Melodul Iacob Tihai………………………………………………………………………….

Diac. Dimitrie Livovschi…………………………………………………………………..

Irina Rin Yamashita (pictor iconograf) ……………………………………………..

Pr. Simeon Mii ……………………………………………………………………………….

Pavel Tsugumaro Nakai (lingvist)……………………………………………………..

Arsenie Iwasawa Heikichi ……………………………………………………………….

Pr. Serghei Suzuki Kyuuhati ……………………………………………………………

Biserica Ortodoxă Japoneză între anii 1912-1945.

Mitropolitul Serghei Tikhomirov (1912-1940)…………………………………..

Tulburări în Biserică………………………………………………………………………

Episcopul Nicolae Ono (1940-1946)………………………………………………….

Biserica Ortodoxă Japoneză sub tutelă Americană.

[anonimizat]………………………………………………………………………………………..

PS. Veniamin Basalyga (1946-1953) ……………………………………………….

PS. Irineu Bekish (1953-1960) ………………………………………………………..

PS. Nikon de Greve (1959-1963) ……………………………………………………..

IPS. Vladimir Nagosky (1964-1972)………………………………………………….

Obținerea Autonomiei Bisericești

Negocieri în vederea obținerii autonomiei………………………………………….

ÎPS. Teodosie Nagashima (1969-1999) ………………………………………………

PS. Petru Arikawa (2000) …………………………………………………………………

ÎPS. Daniel Nushiro (2000-prezent)…………………………………………………….

Episcopi vicari ce au activat în Japonia………………………………………………..

Situația actuală din Biserica Ortodoxă Japoneză

Date despre situația prezentă……………………………………………………………..

Parohii Ortodoxe Japoneze ……………………………………………………………….

Comunitatea Ortodoxă Rusă din Japonia ……………………………………………………..

Comunitatea Ortodoxă Română din Japonia

Vizite reciproce …………………………………………………………………………….

Comunitatea românească …………………………………………………………………

Parohia Sf. Mare Mucenic Gheorghe din Tokyo…………………………………

Parohia Învierea Domnului din Nagoya și Osaka……………………………….

Comunitatea ortodoxă Ucrainiană………………………………………………………………

Bibliografie

Anexe

Poze ce însoțesc fiecare capitol al lucrării………………………………………..

Arhim. Anatoie Tihai. Jurnal de călătorie…………………………………………

Interviu cu Mitropolitul Serghei Tikhomirov privind retragerea sa din scaunul episcopal……………………………………………………………………………………….

Lidia Pokrovsky Kosar – Episcopul Serghei. Amintiri…………………………

Documente (microfilme) ale SCAP despre Biserica Ortodoxă Japoneză…

Articol despre lupta Fortelor de Ocupație Americane, pentru controlul Bisericii Ortodoxe Japoneze și limitarea influenței rusești…………………………………….

Documente referitoarea la numirea PS. Irineu Bekish………………………………

Memorandumul Pr. Alexander Schmemann legat de negocierile purtate în vederea obținerii Autonomiei Bisericii Ortodoxe Japoneze …………………………………

Tomosul de Autonomie…………………………………………………………………………

Scrisoare a Mitropolitului Daniel Nushiro către PF. Kiril Patriarhul Rusiei, pentru desființarea mănăstirii din Ajiro și trimiterea în Rusia a Ierom. Gherasim Shevtsov (2019)…………………………………………………………………………………..

Documente referitoare la înfiiințarea Parohiei Ortodoxe Române din Tokyo….

Poze ale comunitații Românești…………………………………………………………………..

Poze ale comunității Ucrainiene…………………………………………………………………..

Cuvânt înainte

Introducere

Încercarea de a trata problema apariției creștinismului în Japonia și mai ales de a vorbi despre Biserica Ortodoxă Japoneză ne duce într-o zonă în care informațiile nu sunt abundente. Creștinismul japonez este religia a numai 1% din populația țării, adică aproximativ 1,5 milioane de oameni. Dintre aceștia, creștini ortodocși sunt mai puțin de 10.000 de persoane.

Cu toate acestea, nu este bine nici să diminuăm rolul pe care creștinii l-au avut în cadrul societății japoneze. Deși puțini numeroși, ei au reușit să impună anumite schimbări la nivel de societate, aducând parte a moralei creștine în morala socială japoneză.

„Creștinismul a contribuit la dezvoltarea și modernizarea Japoniei, în mod special în ceea ce privește educarea femeilor, bunăstarea socială și mai ales în ajutorarea celor care se află la marginea societății. Mișcarea socialistă din Japonia își are rădăcinile în doctrina creștină, dat fiind faptul că cei mai mulți lideri de sindicat au fost creștini. Creștinismul a influențat și celelalte religii din Japonia, inclusiv Budismul și Shintoimul de stat, care au preluat învățături creștine în doctrina, organizarea și modul de a propovădui credința.”

Deși are o istorie de aproximativ 160 de ani în Japonia, Biserica Ortodoxă are una din cele mai mici comunitati din rândul creștinilor japonezi. Motivația pentru care s-a ajuns în situația aceasta ține în special de contextul istoric și de faptul că la originea misiunii ortodoxe din Japonia s-a aflat poporul rus, cu care Japonia nu are încă încheiat un tratat de pace după cel de-al Doilea Război Mondial.

În acest context volumul de informație religioasă în limbi de circulație internațională, care tratează Biserica Ortodoxă Japoneză se reduce drastic.

Majoritatea documentelor care tratează acest subiect, erau în limba japoneză veche și au ars în incendiul ce a urmat Marelui Cutremur din 1923 ce a devastat din zona Kanto, unde este situat și orașul Tokyo. Acest cutremur a afectat catedrala mitropolitană Nikolai-Do, unde s-a prăbușit turnul clopotniță și cupola, dar și Seminarul din Tokyo, ce cuprindea arhiva Bisericii Ortodoxe Japoneze, care a ars în totalitate.

Vreme îndelungată s-a crezut că Jurnalul pe care Arhiepiscopului Nicolae Kasatkin l-a ținut toată viața sa, a ars și el în urma incendiului mai sus amintit. Mare a fost bucuria mediului academic, când în anul 1979, Profesorul Kennosuke Nakamura de la Universitatea din Hokkaido, a descoperit manunscrisele acestuia în Arhivele Istorice Centrale de Stat din Leningrad (actualul Sankt Petersburg). „S-a reușit tipărirea unei părți a acestora prin implicarea mai multor profesori precum: Yoshikazu Nakamura (Universitatea Hitotsubashi), Ryohei Yasui (Universitatea Waseda) și Mitsuo Naganawa (Universitatea din Yokohama). Primele documente văd lumina tiparului între anii 1986 și 1988”

Apariția creștinismului în Japonia

Nestorianismul

Vreme îndelungată Japonia a fost o țară inaccesibilă celor din exterior. Pentru a putea vorbi despre apariția creștinismului în Japonia, trebuie să luăm în considerare faptul că primele încercări documentate în vederea găsirii ținutului Zipangu, datează din perioada marilor exploratori ai Evului Mediu. Totuși unii cercetători sunt de părere că aceste încercări nu reprezintă prima etapă a răspândirii credinței creștine în Orient. Ei sunt de părere că această primă etapă o putem atribui nestorianismului, de fapt Bisericii Apostolice Asiriene a Estului, care ar fi ajuns în secolul VII în China și de aici în Japonia.

Problema nestorianismului a fost tratată la Sinodul III Ecumenic de la Calcedon (431). S-au pronunțat părinții sinodali împotriva lui, iar nestorienii au fost persecutați pentru credința lor. Aceștia au fugit din Imperiul Bizantin și au găsit înțelegere și ajutor în rîndurile creștinilor din Imperiul Persan. Astfel învățătura lui Nestorie devină normativă în Biserica Creștină Persană.

„Creștinii nestorieni erau misionari zeloși și au format eparhii misionare în: Turkistanul rusesc și chinezesc, Mongolia, China și India.” În jurul anului 635 ajunge în China, prin Episcopul persan Alopen, în orașul Hsing-fu unde întemeiază o mănăstire.

”O controversă amară a ieșit între Nestorius și Chiril al Alexandriei, care în cele din urmă a dus la exilul lui Nestorie. El și cei care il susțineau s-au refugiat în Persia, India și China. Deci vedem cum a ajuns nestorianismul în China. Aici a influențat băștinașii oferindu-le idei creștine, precum cinstirea morților. […] În mod expres vorbind, cea mai importantă mărturie a prezentei nestorianismului în China este ”monumentul”. […] Unii dintre cercetătorii europeni au mers așa departe spre a nega chiar existența lui, iar alții l-au considerat o păcăleală iezuită. Pe de altă parte mari sinologi precum Alexander Wyle și Japmes Legge din Anglia, iar M.G.Pauthier din Franța sunt convinși de veridicitatea lui.”

Monumentul care a rămas dovadă a existenței creștinilor nestorieni în China datează din anul 781 și este acum în orașul Xi`an și este ținul în siguranță în muzeu pentru a nu fi distrus. Înăltimea sa este de 3 metri, iar lătimea de un metru și cântărește 2 tone. A fost descoperit în anul 1628.

Pe acest monument se află o inscripție în limba chineză și alta în limba siriacă. În partea superioară, înainte de a începe scrierea chineză se află o cruce.

Textul de pe monument este următorul: ”Există un singur Dumnezeu care este Domn în tot universul, Creatorul a toate. Omul a fost la început fără de pată, până când Satan l-a corupt. Din această stare de păcat, Mesia l-a salvat pe om, fiind născut din fecioară și anunțat de îngeri. A învățat neafirmarea (smerenia) prin lucrarea Duhului |Sfânt. Preoții Săi poatră cruci, se roagă de 7 ori pe zi, și fac un scrificiu fără sânge o dată pe săptămână (Duminica). Împăratul din țara de mijloc a ordonat răspândirea religiei luminoase în tot imperiul. Există mănăstiri ce funcționează cu aprobarea imperială” Mai jos, cu scriere siriacă citim: ”Aici cei înfometați sunt hrăniți, cei goi sunt îmbrăcați, cei bolnavi sunt vindecați, morții sunt îngropați și învățătura este dată mai departe”

Pe partea superioară, sub cruce, stă scris: ”Monument ridicat spre comemorarea răspândirii TaCh`in, Religia Luminoasă din Regatul de Mijloc” Autorul scrierii de pe monument este un preot nestorian numit Adam sau în chineză ”Ching-Ching”. Printre cele scrise pe monument, pe lângă kanji găsim scriere siriacă. Deasemenea găsim cuvinte în chineză, scrise phonetic ca de pildă ”Mi-Shih-Ho” – însemnând Mesia

”Câteva observații legate de doctrină pe care merită să le amintim și care dau mărturie că Ching-Ching era erudit știind doctrina Budistă dar și Taoismul; Preoții nestorieni sunt descriși ca purtând cruci la piept și rugându-se cu fața către est. […] Toți poartă bărbi și se roagă de 7 ori pe zi[…] Se spune despre chinezii nestorieni, ca aveau ca și sacramente botezul și împărtășirea în fiecare duminică. De aici ne putem da seama că nestorianismul din China era destul de avansat, așa cum dă mărturie inscripția de pe monument”

În China se mai pot gasi monumente nestoriene la:

Chou-Chin

În exteriorul Marelui Zid Chinezesc se găsesc câteva cruci

Pietre funerare se găsesc atât în China de Nord cât și în Sud, ce au pe ele cruci nestoriene

În Asia Centrală, nestorienii au convertit câteva triburi, iar mai apoi și-au stabilit centrul misionar în Karakorum, capitala marelui hanat al mongolilor. Mai apoi, cuceririle lui Timur din Turkmenistan, renașterea din timpul dinastiei Ming în China și cruzimea musulmanilor din Afganistan, Persia și India, au dus la distrugerea centrelor misionare nestoriene, iar Biserica nestoriană odată măreață, a fost redusă la zonele montane din Kurdistan și câmpiile din Irak.

Legătura dintre nestorianismul chinez și Japonia

Japonezii au trimis în secolul VIII învățați în China pentru a prelua spiritualitatea locală. Astfel și-a făcut apariția budismul în japonia.

Cel care a fost în China si care a adus budismul a fost un învățat pe nume Kukai Kōbō-Daishi (774-835). Acesta a stat la mănăstirea Hsi-ming, iar în apropiere la 15 minute de mers pe jos se afla o mănăstire nestoriană unde Ching-Ching era preot erudit. Acest preot erudit a fost rugat să traducă o Sutră Budistă – ”Satparamitta” din limba Uigur, de către preotul budist Prajna. Acesta mai apoi i-a prezentat sutra lui Kōbō-Daishi, care la rândul să a adus-o în Japonia. Dat fiind faptul că Jiing-Jiing era preot creștin nestorian, este imposibil să nu fi introdus și elemente creștine în sutră

Alte elemente care să ateste faptul că nestorianismul a fost transmis și în Japonia avem:

”Un coif de metal al unui Mongol nestorian, din perioada invadării Japoniei de către armata lui Kublai Khan și care a fost făcut la Tatsunokuchi. Cinci oameni au fost capturați din armata hanului – un mongol, un chinez, un mahomedan, un uigur și un corean […]

Găsim deasemenea similarități între obiceiuri vechi japoneze și cele creștine, pe care le considerăm evidente: interzirerea căsătoririi călugărilor budiști sau a mâncării de carne, rozariul și chiar porumbelul ca fiind simbol pe care il găsim pe pietre funerare.”

Există totuși și cercetători care nu sunt de acord cu afirmația că nestorianismul ar fi influențat budismul japonez. Chiar dacă se poate demonstra că la un moment dat în istorie, japonezii au interacționat cu persanii din China, nu este obligatoriu ca toți să fi fost creștini și să fi primit inflențe notabile.

Cel care s-a ocupat special de această temă și de coagularea tuturor punctelor de vedere asupra temei, a fost cercetătorul James Harry Morris, de la Universitatea St. Andrew. După ce trece în revistă toate punctele de vedere și argumentele aduse de cercetătorii amintiți, referindu-se la lucrarea de referință pe acest domeniu, care mai apoi i-a influențat pe ceilalți, adică a lui Peter Yoshirō Saeki – „Hata no satou”, acesta spune că primul argument al lui Saeki, este cel conform căruia în una din lucrările clasice despre istoria japoniei Shoku Nihogi, datând din anul 736 d.Hr., „se amintește că în cadrul unei delegații ce a sosit din China, era și un persan (Hasibito/Persushajin) ce se numea Rimitsui sau Rimtsuei, în funcție de pronunție”. Saeki este de părere că acest persan, ar fi fost doctor (scrierea numelui cuprinde un kanji care înseamnă doctor) și că acesta este un argument suficient pentru a-l lega de creștinii nestorieni, care în China erau renumiți pentru medicina lor. Se merge chiar mai departe, făcând un schimb de poziționare între kanji care alcătuiesc numele „Rimitsui”, iar rezultatul citirii acelor kanji este „Milis” care este un nume persan. Acest nume se găsește și pe monumentul nestorian din China, fiind preot și tatăl horepiscopului Yazdbōzīd/Yazbōzēd.

Legat de acest argument părerea lui Morris este că se pleacă de la supoziții, neavând bază reală în argumentare, ceea ce este adevărat.

Este totuși posibil ca Rimitsui și Milis să fie aceeași persoană, deoarece se aflau în același timp în capitala Chang`ān a împăratului Tang.Totuși nefiind suficiente informații nu se poate afirma acest lucru.

Mai apoi un al doilea punct de vedere că ar fi existat un preot creștin care ar fi tradus o parte a textelor budiste și care în pralabil ar fi scris și pe monument, este un argument preluat de la Junjirō Takakusu și E.A. Gordon”

Legat de acest punct de vedere Morris spune că: „Proiectul comun de traducere a sutrei budiste de către Prajna și Jing-Jing ar fi fost oprit de către edictul promulgat de Împăratul Dėzōng în anul 786 d.Hr. care scoate în afara legii orice interacțiune între creștini și budiști și denotă scăderea suportului imperioal pentru Jingjiao (preotul creștin). Acest document reduce posibilitățile ca un vizitator budist din Japonia să interacționeze cu nestorianismul. Putem trage concluzia că numai Gyoga (delegația din 784d.Hr.) ar fi fost în timp pentru a putea fi influențată de legătura dintre budiști și creștini. În cele din urmă, trebuie adăugat că în ceea ce trimișii Japonezi au adus în țară nu se găsesc referiri la creștinismul din China.”

Un alt cercetător A.H. Sayce, încercând să meargă pe teoria lui Saeki, amintește în scrierile sale de faptul că există două bârne de lemn de la templul Hōryūji, din perioada Japoniei Antice, care conțin inscripții siriace. Limba de pe inscripții a fost identificată de către cercetătorii de la Muzeul Național din Tokyo unde sunt ținute, ca fiind Persană veche. Pe una dintre ele se poate observa o mică cruce.

„Crucea este totuși foarte greu de descifrat și este un pas prea mare să spunem că prezența scrisului persan indică și o origine creștină a bârnelor. Mai degrabă putem afirma că vrestitul Drum al Mătăsii lega și Japonia și faptul că prin această cale au putut veni străini în Japonia, așa cum aflăm din informațiile pe care cărțile clasice japoneze – „Nihon Shoki” și „Shoku Nihonji” ni le transmit peste veacuri.”

Dincolo de discuția argumentația pro și contra influențelor creștinismului asupra budismului din Japonia, putem afirma că teoretic această posibilitate nu poate fi exclusă și cu siguranță putem afirma că au existat persani din China care au vizitat Japonia. Dacă acești persani erau creștini sau nu, nu putem afirma cu siguranța; dacă creștini fiind, au avut o influență notabilă asupra culturii și religiei japoneze cu atât mai puțin ne putem pronunța.

Din experiența personală, consider că posibilitatea unui străin de a înfluența o cultură și o mentalitate precum cea japoneză, este foarte redusă, dacă nu chiar inexistentă. Singura posibilitate reală este aceea în care s-au aflat americani după cel de-al doilea Război Mondial, în care Japonia este cucerită. Schimbările au fost impuse de către cineva mai puternic ca ei, de care au trebuit să asculte. În lipsa acestui element de o reală importanță, japonezii tind să se considere superiori tuturor popoarelor și nu se vor lăsa influențați.

Perioada Evului Mediu

Primele încercări de a ajunge în acest loc depărtat au fost făcute în 1492 de către Cristofor Columb care cel mai probabil citise însemnările lui Marco Polo despre ținutul ”Zipangu”. După întoarcerea acestuia din călătoria sa în China, în scrierile sale vorbește depre Zipangu, ca fiind o țară aflată la cel mai depărtat punct estic cunoscut și care era plină de bogății, aurul fiind metalul cel mai prezent pe această insulă. ”Vă voi spune un lucru minunat despre palatul stăpânului insulei. Trebuie să stiți că are un palat mare, ce este în întregime acoperit cu aur [….] Până și podeaua palatului cât și a camerelor, sunt făcute în întregime din aur….”

Dorind să meargă către acest ținut bogat și având ajutorul coroanei spaniole, Cristofor Columb pleacă spre vest, gândind că de cealaltă parte a oceanului va descoperi locul mult visat. Descoperirea însă, nu este a Japoniei ci a Americii.

Japonia va fi descoperită abia o jumătate de secol mai târziu, în 1543. Onoarea aparține unor marinari portughezi, care făcând negoț pe coastele Chinei, sunt împinși de o furtună către țărmurile japoneze. Aceștia erau conduși de către Mendez Pinto. ”Când în sfârșit renunțaseră la orice speranță, s-a auzit o voce plină de bucurie: Pământ! Pământ! Și iată că, în depărtări au putut întrezări o insulă. De îndată, au virat către ea și câteva ore mai târziu au sosit pe insula necunoscută. S-a dovedit mai apoi a fi insula Tanegashima, una dintre insulele Japoniei, ce se află la sud de Kyushu. În sfârșit, insula Zipangu cea căutată de mult timp, a fost găsită iar Pinto Mendez și doi marinari portughezi au fost primii marinari europeni care au pus piciorul pe coastele ei pitorești.”

Ajunși aici, vor lăsa japonezilor ca parte a negoțului și spre a le câștiga încrederea, o flintă (armă). Dat fiind faptul că Japonia se afla înntr-o perioadă de războaie necontenite, care se vor sfârși prin centralizarea puterii militare în mâinile shogunilor, cadoul este foarte apreciat. Această întâmplare va deschide portughezilor calea către negoțul cu japonezii și va înlesni venirea primilor misionari creștini în Țara Soarelui Răsare.

Încă din anul 1467, de la războil Onin, Japonia a trebuit să facă față unei perioade de aproximativ 200 de ani de război civil, în care numeroși daymio (conducători militari regionali) se luptau pentru controlul unor teritorii cât mai mari din țară. În acest context în anul 1549 sosesc primii misionari creștini și având permisiunea de a predica, fac între 300.000 și 600.000 de convertiți până în anul 1614, atunci când creștinismul va fi interzis în totalitate. Deasemenea, în perioada sosirii misionarilor, puterea militară este preluată pe rând de 3 shoguni: Oda Nobunaga (1549-1582), Toyotomi Hideyoshi (1582-1598) și Tokugawa Ieyasu (1600-1616) care vor unifica țara sub conducerea lor.

În secolele XV și XVI, Portugalia domina mările lumii prin puterea sa navală, punând bazele unui vast imperiul comercial în special în Asia. “Călătoria lui Vasco da Gama către India, din 1497, a deschis calea către țara care producea condimentele așa de râvnite [în Europa] și a pus bazele imperiului portughez din Asia. Acesta avea particularitatea de a nu fi unul teritorial, ci comercial – un mare lanț de centre comerciale, așezate în punctele strategice în care se întâlneau rutele maritime importante.”

De cealaltă parte Spania a căutat să devină un mare imperiu teritorial, orientându-și privirea către America de Sud. Conquistadorii spanioli au rămas în istoria lumii printr-o tristă amintire, a cuceririlor teritoriale pecetluite prin sângele popoarelor coloniate.

Astfel, odată cu unificare țării din punct de vedere militar, shoguni au încercat să controleze religia, pentru a putea consolida societatea japoneză. În mentalitatea lor, shogunii au văzut religia ca fiind o cale mai ușoară de a stăpâni peste supușii lor. Templele shintoiste și budiste aveau îndatorirea de a propovădui tuturor supunerea fată de conducerea tării.

Oda Nobunaga a dus o politică de distrugere a puterii militare a budismului, ca de exemplu secta ”Ikko Ikki, ce crescuse în putere, administrând propriile sale provincii și dispunând de armată proprie. Nobunaga a distrus secta Ikko Ikki, iar urmașul lui, Toyotomi Hideyoshi, a dezarmat sectele budiste, a dus campanii militare împotriva dizidenților budiști și a implementat politici anti-creștine. Din 1600 până în 1868, Japonia a fost condusă de către shoguni din familia Tokugawa, care așa cum am amintit au dus o politică susținută de persecuție a creștinilor. Shogunatul Tokugawa a continuat politicile predecesorilor săi, dând legi ce doreau reglementarea Budismului. În felul acesta putem spune că a existat o continuitate între politica religioasă a Shogunilor Nobunaga, Hideyoshi cât și a celor din familia Tokugawa.”

Putem delimita trei perioade distincte în istoria creștinismului Japonez, după cum urmează:

”Înainte de toate a existat o perioadă de protectorat, de la sosirea lui Xavier în 1549 până la anunțarea decretului de interzicere a creștinismului din timpul lui Hideyoshi în 1587. Mai apoi a fost o perioadă de antagonism, de la decretul lui Hideyoshi până Marele Edict de Anihilare a Creștinismului dat de Ieyasu în 1614. În sfârșit a urmat perioada martiriului, de la Edictul de Anihilare a Creștinilor până la Revolta de la Shimabara din 1637-1638, după care creștinii au dus o viață ascunsă timp de 200 de ani”

Anul 1549 este unul foarte semnificativ pentru istoria Japoniei, dat fiind faptul că în acel an devine shogun Oda Nobunaga (1534-1582). Acesta începe o politică de centralizare a puterii militare, luptând împotriva celor care nu i se supuneau. În acest context Nobunaga apelează din ce în ce mai mult la ajutorul portughezilor, spre a primi arme de foc.

Tot în același an, Francisc Xavier (1506-1552), unul dintre marii misionari catolici ai evului mediu și printre fondatorii Ordinului Iezuit, ajunge în Japonia, în insula Kagoshima pentru a predica creștinismul. Cu doi ani mai devreme, îna nul 1547, în drumul să către Goa, Francisc Xavier întâlnește 3 japonezi în Malacca. Conducătorul lor, Yajiro era un tânăr samurai din Kagoshima, care ucisese pe cineva în Japonia și care se refugiase la bordul unei nave portugheze și pecase cu aceasta pentru a scăpa cu viață. Pe acest Yajiro, Xavier l-a luat și l-a botezat. De la el a aflat despre Japonia și și-a luat angajamentul de a veni să propovăduiască în acestă țară.

Acesta sosește în calitate de delegat al regelui Spaniei și Portugaliei, Filip al II lea și al Viceregelui Indiei, venind de la Goa (India), centru regional al misiunii catolice în Asia.

Perioada scurtă în care rămâne aici, de aproximativ 2 ani, va fi una deosebit de fructuoasă din punct de vedere misionar. Va pune bazele primei misiuni creștine, obținând permisiunea de la daymio local pentru a predica cuvântul evangheliei. I se pune la dispoziție un templu budist unde locuiește și poate predica.

“Misionarul îi înmână un mesaj oficial al vice-regelui Indiei, cât și o scrisoare din partea episcopului de Goa (India), de a cărui dioceză depindea Japonia. I-a dat și numeroase cadouri de valoare. Daimiyo-ul a accceptat scrisorile și darurile, fiind convins că acest iezuit este reprezentantul unei secte budiste venind din Tengiku (India), punându-i la dispoziție un templu, unde misionarul putea să locuiască și să își facă noi adepți, acordându-i permisiunea de a predica”

Între 1549 și 1551, Francisc organizează misiunea catolică din Japonia. Au loc primele convertiri. Orașul Nagasaki este fondat de iezuiți, pe terenul dăruit de către primul daimyo (conducător militar zonal) convertit Omura Sumitada.

Creșterea numărului de convertiți a fost exponențială în Japonia. „Nu se împliniseră 40 de ani de misiune și deja existau 200.000 de creștini; după alți aproximativ 40 de ani, existau mii de martiri care nu ezitaseră să își dea viața pentru Hristos. Istoria Bisericii în Japonia o putem compara cu perioada marilor persecuții din Biserica Primară.”

În acest context, shogunul Oda Nobunaga devine favorabil răspândirii creștinismului, dat fiind faptul că era interesat de comerțul cu arme, dar și pentru că în locul în care se așezau misionarii, în scurt timp apăreau și comercianții portughezi. Se spune că Nobunaga a încurajat creștinismul și pentru faptul că a încercat să contrabalanseze puterea marilor comunități budiste, care adeseori se amestecau în luptele dintre seniorii locali și îngreunau politica de centralizare a puterii militare dusă de shogunat.

De încercarea lui Francisc Xavier de a converti cât mai mulți japonezi, se leagă și vizita pe care acesta o face la Kyoto, capitala imperială, spre a cere o audiență la împărat și a încerca convertirea acestuia la creștinism. Ajuns la destinație, constată cu părere de rău că dorința lui nu se poate îndeplini, deoarece în mijlocul războiului civil din capitală, împăratul s-a retras din viața publică, nemaifiind accesibil nimănui.

A revenit în insula Kyushu, unde predică în continuare evanghelia, reușind stabilirea unor relații bune cu câțiva daymio (conducători militari) locali, ca de pildă Takashima Shimazu, Yoshitaka Ouchi și Yoshishige Omoto și formarea unor centre misonare în regiunile unde aceștia guvernau anume: Hirado, Yamaguchi și Funai, punând astfel bazele Bisericii Catolice din Japonia.

În anul 1551, Francisc Xavier părăsește Japonia cu gandul de a pleca să răspândească cuvântul evangheliei în China. Moare însă pe drum, la 3 decembrie 1552, în insula Sancian, atunci când aștepta vaporul ce urma să în transporte la destinație.

În Japonia însă, misiunea continuă și în lipsa fondatorului ei, prin implicarea unor misionari devotați. ”În 1581, treizeci de ani după plecarea lui Xavier, existau în Japonia două sute de biserici și o 150.000 de creștini.”

“În timpul domniei lui Nobunaga, creștinismul a înflorit, cu aprobarea sa. Se spune că Nobunaga a fost motivat în această atitudine a sa, nu din dragoste pentru creștinism, cât mai degrabă din ura pe care o nutrea față de budism. Nobunaga, în încercarea sa de a unifica țara din punct de vedere politic, vedea marile comunități budiste, ca amenințări politice și militare. De câteva ori, Nobunaga a pedepsit cetățile budiste, prin intervenții armate. În 1571, spre exemplu, a devastat complet [fortăreața de pe] muntele Hieizan, aparținând sectei budiste Tendai, masacrând cu această ocazie călugări, laici, chiar și femei dimpreună cu copii.”

Cel care a urmat la conducerea Japoniei în anul 1582 a fost shogunul Toyotomi Hideyoshi (1582 – 1598). Acesta a continuat politica de unificare, încercând prin toate mijloacele să își impună conducerea asupra conducătorilor militari zonali – daimyo. Dată fiind situația și pentru a face față eforturilor războiului, la începutul shogunatului său a fost deschis față de creștini. Traducătorul oficial al shogunului era un părinte franciscan, ce îl însoțea permanent în drumurile și întâlnirile ce le avea cu europenii.

În clipa în care în Japonia au sosit și comercianți englezi sau olandezi, care erau protestanți, Hideyoshi își schimbă traducătorul, detașându-se de catolicii care însoțeau comerțul de prezența misionarilor.

În anul 1587 shogunul Toyotomi Hideyoshi “a dat o lege prin care interzicea ordinul Iezuit (la vremea respectivă singurul ordin autorizat de papă, să desfașoare muncă de evanghelizare în Japonia) iar pe creștinii japonezi i-a pus să aleagă între exil și moarte. Legea nu a fost urmată în totalitate, dar de acum exista. Zece ani mai tarziu, la ordinul lui Hideyoshi, 26 de creștini (douazeci de japonezi și șase misionari străini) au fost crucificați la Nagasaki. În anul 1614, Tokygawa Ieyasu, primul dintre shogunii Tokugawa, a dat un edict prin care se dorea completa anihilare a Bisericii Creștine în Japonia”

Shogunul a văzut că se poate face negoț și fără a se pune accent pe credința creștină.

”Hideyoshi a fost nehotărât în decizii legat de europeni. Pe de o parte era deschis față de comerțul cu ei, dar pe de altă parte se temea de influența și de autoritatea Papei cât și de ambițiile coloniale ale Spaniei, care făcuseră din Filipine o colonie spaniolă. De aceea a interzis activitățile misionare în anul 1587, dar legea nu a fost respectată cu strictețe până în 1597, atunci când a executat 9 misionari străini și 17 creștini japonezi.” Execuția lor a avut loc la Nagasaki, fiind pironiți pe cruce, după ce în prealabil urechile le fuseseră tăiate. Între cei executați era și conducătorul misiunii franciscane, Pedro Batista.

În 1593 guvernatorul spaniol din Filipine, a trimis o delegație în Japonia pentru a negocia deschiderea rutelor comerciale. Aceasta delegație era condusă de către un preot franciscan pe nume Pedro Batista. Era însoțit de alți 3 călugări și în timpul negocierilor, grupul l-a rugat pe Hideyoshi să le permită construirea unei mănăstiri în Kyoto.

După ce mănăstirea a fost construită, au franciscanii au început să facă misiune. Spre deosebire de modul discret în care iezuiții portughezi făceau misiune, franciscanii, gândind că au aprobarea lui Hideyoshi, făceau totul deschis. Astfel numărul de creștini din Kyoto a crescut ”și zona s-a numit Dios-machi sau zona creștină”

Schimbarea de atitudine a shogunului față de misionarii creștini a fost cauzată de anumite probleme care au apărut în rândul misionarilor. În primul rând, la începutul misiunii creștine, singurul ordin călugăresc acceptat de către papă spre a predica în Japonia a fost cel iezuit. Aceștia se aflau sub protecția coroanei portugheze. Mai apoi, către sfărșitul secolului XVI și începutul celui de-al XVII-lea, au venit în Japonia și ordinul franciscanilor, sprijiniți de către imperiul spaniol, apărând astfel disensiuni în modul de a opera al creștinilor. Odată cu venirea Franciscanilor sprijiniți de spanioli, lucrurile s-au schimbat. Au fost introduse obiceiurile conquistadorilor, localnicii fiind tratați ca oameni inferiori. ”Iezuiții au fost urmați de franciscani și astfel au izbucnit certuri între misonari. În timp ce erau încântați de succesul pe care îl aveau, unii dintre misionari au început să adopte o atitudine de intoleranță și interferență. Pentru prima dată în istoria lor, japonezii s-au găsit prinși într-un război de natură religioasă. În 1587 prima persecuție a creștinilor a avut loc, dar mai apoi autoritățile au cedat. Avertismentul însă fusese lansat. Comportamentul arogant și persecuțiile budiștilor au continuat. Preoții nativi erau uciși, mănăstirile budiste erau distruse și inchiziția si-a făcut prezența. În 1614 o delegație japoneză a fost trimisă la Roma, ca să facă un act de supunere spirituală în fața papei. Între timp, Olandezii fiind invidioși pe poziția ocupată de negustorii portughezi, i-au acuzat pe misionarii catolici în fața autorităților că vor să cucerească teritoriul japonez ”

Comparativ cu franciscanii, ordinul iezuit a fost mult mai temperat. Ei au încercat să facă în așa fel încât să nu deranjeze prea tare autoritățile japoneze. Și-au creat legaturi până în clasele superioare de samurai care au devenit creștini și au făcut donații însemnate bisericii. Reacția shogunului Hideyoshi a fost cumva îndreptățită, ținând cont de lipsa de coeziune la nivelul ordinelor misionare catolice și astfel a fost nevoit să ia apărarea cultului oficial și să interzică creștinismul.

”Era mai cu seamă îngrijorat de creștinii care incendiau templele budiste, disturgând sculpturile budiste (pe care desigur le considerau idoli, chiar dacă în modul de a vedea budist, aceștia nu sunt dumnezei) și de faptul că aceștia mâncau vaci și boi, animale considerate foarte utile de japonezi. Marele Shogun avea nevoie ca imperiul Japonez să fie unit sub o singură religie – cea tradițională în Japonia, adică Budismul. A avea două religii ar fi fost prea costisitor și putea cauza divizarea societății, mai ales în contextul în care se pregătea invazia din Corea. Drept urmare, printr-un act văzut ca o mare indulgență față de standardele vremii, le-a dat tuturor misionarilor catolici 20 de zile pentru a părăsi țara”

Merită deasemenea arătat edictul pe care Hideyoshi l-a dat contra creștinismului:

”Auzind de la credincioșii mei sfătuitori că preoți străini au sosit în provinciile noastre și că predică o religie contrară celei din Japonia și că au avut îndrăzneala de a distruge templele noastre dedicate unor Kami sau Hotoke; Chiar dacă îndrăzneala merită cea mai mare pedeapsă, dorind totuși să arătăm milă, le ordonăm sub pedeapsa cu moartea ca în termen de 20 de zile să părăsească Japonia. În răgazul acesta nu li se va face niciun rău. La expirarea termenului însă, odonăm ca dacă va mai fi găsit vreunul din ei în provinciile noastre, să fie prinși și tratați ca cei mai mari criminali. Cât despre negustorii portughezi, li se va permite să intre în porturile noastre. Acolo să poată să facă comerț și să rămână atâta timp cât va fi nevoie. Le interzicem însă să aducă cu ei preoți creștini, sub pedeapsa confiscării vaselor și a încărcăturii acestora.”

Mulți dintre misionari au plecat cu acest prilej în Macao, dar au fost și alții care au rămas în țară, continuându-și activitatea de propovăduire a evangheliei în rândul poporului japonez.

Un motiv pentru care legea interzicerii misionarilor creștini nu a fost implementată cu strictețe, a fost faptul că în anul 1592 Hideyoshi începe războiul Imjin, împotriva Koreei de astăzi (armata din Joseon) care va dura până la moartea sa din 1598 și care se va încheia cu un eșec.

„Intre timp atenția lui Hideyoshi s-a îndreptat asupra expediției din Joseon, în care mulți dintre daimiyo erau creștini. De fapt, armata japoneză din expediția împotriva Joseon a fost condusă de către doi comandanți, ce aveau religii diferite: Konishi Yukinaga (1555-1600) era creștin și Kato Kiyomasa care era budist. În divizia lui Konishi erau patru daimiyo creștini, ce aveau mai bine de 2000 de soldați creștini, din cei 18.000 cât avea întreaga armată.”

Un fapt care trebuie remaracat este apariția în armata japoneză a primului preot militar. Ne este cunoscut numele iezuitului Greogorio de Céspedes, care a fost trimis pe frontul de luptă, la cererea comandantului japonez creștin Konishi Yukinaga, de către Vice – Provincialul Gomez, superior al Ordinului Iezuit din Japonia . Acesta a stat în Joseon, unde era încartiruită armata japoneză, între 1593 și aprilie 1595.

„Ce a făcut Cépendes din momentul în care a sosit în fortăreața Ungcheon, ne face să tragem concluzia că acesta era capelanul personal al lui Konishi și că se îngrijea numai de soldații care erau creștini. […] După sosirea lui Konishi, Cépendes a putut să-și înceapă munca pastorală și a putut ieși de câteva ori și din fortăreața Ungcheon. De fiecare dată când a ieși a mers la ceilalți daimiyo creștini care erau staționați în alte fortărețe. Munca spirituală a lui Cépendes era în slujba lui Konishi și a militarilor din subordinea acestuia”

În 1596, un galeon spaniol pe nume San Filipe, care mergea de la Manila în Filipine către Mexic, a naufragiat în Shikoku. Acesta avea o încărcătură mare de mătăsuri și brocarturi, dar și o mare cantitate de aur, care au fost confiscate de către autoritățile japoneze. (Hideyoshi avea nevoie de aur pentru a susține războiul din Korea). Supărat de tratamentul la care a fost supus, pilotul navei a amenințat japonezii că ar fi bine să fie atenți, căci spaniolii le vor coloniza țara așa cum au făcut și în America de Sud. ”Misionarii vin ca avangardă a regelui spaniol!”

Atunci când Hideyoshi a aflat acest lucru și-a pierdut cumpătul. A ordonat întocmirea unei liste cu cei mai cunoscuti creștini din Japonia. ”Din această listă a eliminat iezuiții pentru ca să nu strice comerțul pe care îl avea cu portughezii. În schimb ținta au fost franciscanii. Numărul a fost mai apoi redus, prin intervenția unor persoane influente. În cele din urmă 24 persoane au fost arestate în Osaka și Kyoto.” Pe drumul către locul de execuție, Nagasaki, li s-au mai adaugat alte 2 persoane, între care un copil de 12 ani, pentru vina de a-i fi ajutat pe cei întemnițați.

Crucificarea la japonezi era un mod de execuție frecvent. Diferea de cea a romanilor prin faptul că prizonierii erau legați de cruce, la mâini și picioare pentru ca să stea lipiți de aceasta. Mai apoi după ce judecătorul citea sentința, un soldat venea cu o suliță și străpungea corpul celui condamnat în dreptul inimii trebuind să treacă prin aceasta și să străpungă tot corpul. Adeseori un al doilea soldat venea și străpungea cealaltă parte a corpului asemenea primului.

Drumul de la Kyoto la Nagasaki a fost făcut pe jos, mai bine de 800 de km.

Execuția a avut loc în fața a mai bine de 4000 de persoane.

După acest eveniment al crucificării celor 26 de martiri, Hideyoshi va trimite o scrisoare guvernatorului spaniol din Filipine în care îi spune: ”Am primit informații că în tările voastre predicarea religiei este înselătoare și prin ea vă supuneți teritorii străine” Era pregătit să ofere cooperare, cu condiția ca spaniolii să nu mai trimită misonari în Japonia.

În 1598, guvernatorul orașului Nagasaki primeste ordin să îi expulzeze pe misionarii creștini.”La un moment dat autoritățile japoneze au fost păcălite, prin îmbrăcarea laicilor în haine ale misionarilor și afișarea acestora pe puntea vaporului care pleca din Nagasaki. Între timp aproape 100 de misionari, din 125 câți erau la vremea respectivă în oraș, s-au ascuns de autorități”.

Traducătorul de portugheză a lui Hideyoshi, a fost iezuitul Joao Rodrigues, care s-a întâlnit cu shogunul cu o săptămână înainte de moartea sa. Cei doi erau prieteni și se cunoșteau din 1591. Cu toate că această relație exista, Hideyoshi nu a putut fi împiedicat să impună expulzarea misionarilor.

În 1598, Hideyoshi moare și va lăsa la conducerea țării pe fiul său Hideyori. După doi ani are loc o celebră bătălie, în anul 1600 la Sekigahara, loc în care iese învingător Tokugawa Ieyasu (1600 – 1616), cel care va deveni unul dintre cei mai mari oameni politici ai vremii, conducător militar desăvârșit, dar și persecutor al creștinismului în Japonia. În viața personală acesta era influențat de pietatea budistă, iar conducerea sa se baza pe idealuri confucianiste. După moartea sa, a fost zeificat de către urmași sub numele de Zeul Soarelui din Est, fiind înmormântat la Nikko.

Tokugawa Ieyasu, va duce o politică abilă, în urma căreia Japonia va fi unificată, iar conducerea acesteia va fi asugurată de către shogunii din familia Tokugawa, până în anul 1868.

Exista o expresie în limba japoneză care spune multe lucruri legate de politica de unificare a țării, dusă de acești 3 mari Shoguni, cărora Japonia le poartă o mare recunoștință: ”Nobunaga a spart ouălele, Hideyoshi le-a prăjit, dar numai Ieyasu a fost capabil să le mănânce”

În prima perioadă a conducerii sale, a avut o relație bună cu misonarii creștini, care au continuat să se dezvolte, iar numărul creștinilor a crescut.

În anul 1600 ajunge în Japonia un pilot de vapor englez pe nume William Adams. Acesta devine om de încredere al lui Tokygawa. El îi învață pe japonezi cum să facă vapoare de mari dimensiuni, în acest fel japonezii construindu-și o flotilă de astfel de vapoare, cu care încep comerțul cu Manila, Filipine. Astfel comertul cu Macao, patronat de portughezi scade în importanță. Adams devine traducător al lui Tokygawa în 1611, iar iezuitul Joao Rodrigues este înlocuit din această funcție.

”Așa de influent era englezul, încât în ultimii ani un raport iezuit îl învinuia pe el singur că a distrus misiunea lor”

Totuși perioada anilor 1600 – 1612 este una dintre cele mai prolifice perioade din istoria comunității de creștini catolici din Japonia.

„În anul 1611, în orașul Nagasaki denumit și Roma japonezilor erau zece biserici și opt parohii.”

Tensiunile cresc legate de prezența creștină. Atunci cand Tokugawa Ieyasu dorește să își mărească flota de vapoare de mari dimensiuni japoneze și cere ajutorul spaniolilor din Filipine. Aceștia folosesc prilejul pentru a introduce creștini în țară. O altă întâmplare care inflamează lucrurile este uciderea a 3 japonezi în Macao.

Pentru aceste motivații, în anul 1614, împreună cu fiul său Tokugawa Hidetada, au promulgat ”Bateren tsuiho no fumi (Decretul de interzicere și deportare a preoților), ce a scos în afara legii convertirea la Creștinism. Rezultatul imediat al acestui edict a fost expulzarea a 98 de misionari din cei 145, a 65 din cei 250 de catehiști japonezi și a 350 de familii creștine mai importante. A fost și momentul de început al unei perioade susținute de persecuție anti-creștină împotriva a 300.000 până la 800.000 de convetiți și urmași ai acestora pe o perioadă de aproximativ două secole și jumătate”

La început politica anti-creștină a shogunatului a fost axată pe expulzarea misionarilor străini din Japonia, bisericile și clădirile ce le aparțineau fiind confiscate și închise. Creștinilor de origine japoneză, li se cereau certificate de apostaziere, eliberate de către templele budiste din zonă.

Un alt aspect al perioadei de început a persecuției anti-creștine, a fost faptul că ea nu a fost aplicată în toate locurile din Japonia și la aceeași intensitate. Astfel avem provincii precum Kokura, în momentul în care persecuția a fost pornită, au fost arestați mai bine de 2047 de creștini. La capătul opus al acestui exemplu, avem provincia Sendai unde nu au existat creștini arestați. Acest fapt s-a datorat conducătorului local, care avea o mai mare independență față de shogun ca ceilalți.

Anul 1618 a reprezentat un moment de conștientizare pentru shogun, a faptului că nu toți misionarii străini au părăsit țara și că se ascund în diverse părți ale țării. Astfel persecuția s-a întețit și avem o creștere a numărului de martiri cu 240%, conform tabelului de mai jos:

În acest context, bisericile toate sunt demolate de către autorități, cimitirele creștine sunt desființate, iar crucile date la o parte de pe morminte. O altă modalitate de a îi descoperi pe creștini era oferirea de recompense pentru cei care duceau la capturarea unor creștini. Se încurajează astfel denunțurile împotriva creștinilor sau a celor care erau suspectați de vecini că sunt creștini.

Edictul de interzicere a creștinismului este comunicat populației, prin scrierea lui pe panouri din lemn și asezarea lor în locuri vizibile. Aceste panori poartă numele de Kosatsu sau Seisatsu.

Textul care era scris pe placa de lemn – Kosatsu, cuprindea de fel 3 parți: Informarea că religia creștină a fost interzisă, informații despre recompensa pe care o vor primi cei care vor ajuta autoritățile să descopere creștini și informare asupra faptului că era un delict să ajuți un creștin ți să îl adăpostești în casa ta. Redăm în cele ce urmează textul unui astfel de Kosatsu:

”Spre informare!

De mai mulți ani, religia creștină a fost interzisă. Dacă găsiți o persoană suspectă, trebuie să informați negreșit autoritățile. Se va oferi o recompensă, după cum urmează:

Informatorul unui preot: 500 monezi de argint.

Informatorul unui călugăr: 300 monezi de argint

Informatorul unui apostaziat: aceeași sumă ca și cea de sus.

Informatorul unui catehist sau a unui creștin: 100 de monezi de argint.

Cele de mai sus au valoare de lege. Chiar dacă informatorul este un catehist sau un creștin de rând, vor primi sumele menționate. Dacă se descoperă că ați ascuns un creștin, șeful satului, goningumi [sistem de 5 familii ce răspundeau una pentru alta], chiar și familia ta va fi pedepsită. Acesta este un ordin.

Luna a noua din a doua Era Tenna (November 1682)

Shogunatul”

În momentul în care autoritățile au realizat că locurile în care erau înmormântate trupurile martirilor deveneau locuri de pelerinaj, au dat dispoziție ca acestea să fie de acum înainte arse, iar accesul la rămășie să fie restricționat. În cazul în care cineva era prins venerând locul unde erau depuse rămășițele pământești ale martirilor, acesta era închis și umilit în fața întregii comunități, iar mai apoi era fie eliberat, fie martirizat la rândul său.

După anul 1650 creștinii intră în clandestinitate. Credința lor este ascunsă sub diverse forme sau ritualuri budiste ori shintoiste, în așa fel încât autoritățile să nu îi poată descoperi. Creștini ascunși (kakure kirishitan) au trăit în felul acesta, transmițându-si credința și obiceiurile creștine pe cale orală, fără ajutor din partea clericilor. Au ieșit la iveală după Restaurația Meiji din 1868, în momentul în care libertatea credinței a fost din nou acordată poporului japonez.

Printre metodele care au fost folosite la scală largă pentru descoperirea creștinilor putem aminti:

Înscrierea populației la templele budiste, cu scopul de a deveni parohienii acestor temple. Populația avea obligația de a se prezenta la temple, de a ajuta templele prin muncă benevolă și prin donații financiare.

În cazul în care preotul budist constata că o anumita familie care îi este arondată nu participă la ceremoniile religioase, avea dreptul de a informa autoritățile asupra acestui aspect și a cere verificare familiei, dacă nu cumva aparține creștinilor. În acest fel, problema religioasă a fost împinsă mai mult în sfera templele budiste. Autoritățile interveneau numai la nevoie și în caz de sesizare.

Folosirea spionilor dar și încurajarea denunțurilor, care puteau duce la descoperirea creștinilor ascunși. Existau sume de bani pe care autoritățile le promiteau pentru descoperirea creștinilor ca de pilda cele scrise pe un kosatsu din 1682 – 500 piese de argint pentru un preot creștin, 300 pentru un călugăr, 300 pentru un apostat care revenea la creștinism și 100 pentru un catehist sau un simplu credincios. Sumele erau foarte mari, dat fiind faptul că 200 piese de argint ajungeau unei familii de patru persoane pentru cumpărarea orezului, timp de 20 de ani.

Goningumi era un sistem de control al populației prin implicarea vecinilor, dar și a conducătorului satului. Astfel 5 familii formau un goningumi și fiecare era raspunzător pentru ca ceilalți nu adere la creștinism. În cazul în care unul dintre vecini devenea creștin, iar ceilalți aflau, pentru a nu fi trași la răspundere, erau obligați să îl trădeze pe vecinul creștin. În cazul în care lucrul acesta nu se întâmpla și erau descoperiți de către autorități, cele cinci familii erau pedepsite împreună cu șeful satului. Se încuraja astfel trădarea celor care erau descoperiți ca fiind creștini.

O altă modalitate de control al populației creștine (în special a apostaziaților) a constat în ținerea unor registre, în care urmașii acestora, erau monitorizați timp de mai multe generații. În cazul bărbaților, registrele trebuiau să monitorizeze comportamentul și linia genealogică a 7 generații. În cazul femeilor, monitorizarea se făcea pe parcursul a 4 generații.

De obicei, registrele în cazul apostaziaților, trebuiau să lămurească câteva aspecte considerate importante:

” Unde a fost prins creștinul?

Când a apostaziat?

Dacă au furnizat informații despre ceilalți creștini și dacă s-a reluat vechea ocupație?

Mai este persoana închisă încă?

După apostaziere, ce meserie a avut pentru a se întreține?”

Efumi – era un ritual ce s-a dezvoltat începând către sfârșitul anilor 1620, prin care apostaților li se cerea să calce pe icoane metalice, ca o confirmarea a faptului că nu mai aparți cultului creștin. Începând cu anul 1641, a devenit o modalitate prin care autoritățile încercau demascare creștinilor ascunși. În anumite zone ale Japoniei – mai ales în zona Nagasaki, acest ritual era împlinit anual, cel putin o dată – în ziua de 3 ianuarie. Sub privirile autorităților, fiecare locuitor al zonei respective, era obligat să calce pe icoana Mantuitorului sau a Maicii Domnului, în fața întregii comunități. Cei care nu călcau pe icoană, erau închiși și considerați creștini, fiind judecați și cel mai adesea condamnați la moarte. ”Comunitățile de creștini ascunși au dezvoltat modalități prin care încercau să treacă peste acest ritual la care erau obligați să participe anual. Creștinii din Urakami, spre exemplu, îi învățau pe copiii lor să calce pe icoană ușor, pe când creștinii din Amakusa încercau să calce pe o margine a ei […] Comunitățile au dezvoltat deasemenea și o rugăciune specială de penitență,ce se numea Konchirisan no inori, こんちりさん の祈り, ce trebuia spusă după ritualul efumi”

Adeseori autoritățile se deplasau în satele mai depărtate pentru a împlini acest ritual sau exista obiceiul de a pune icoanele metalice în porturi, pentru a descoperi pe acei marinari care erau catolici. Trebuie menșionat aici, faptul că singurii cu care japonezi au continuat să facă comerț în perioada închiderii față de străini, au fost olandezii. Motivația era legată de faptul că aceștia erau protestanți ce nu cinsteau icoanele și nu erau însoțiți de misionari în locurile unde făceau negoț. În momentul în care li se cerea să calce pe aceste icoane metalice, călcau fără remușcări, dat fiind faptul că nu cinsteau icoanele.

Pentru a face față situației creștinii se adaptează astfel încât cultul lor să nu mai fie recunoscut ca fiind creștin. Astfel se estimează că un număr de „80 de iezuiți, 7 franciscani, 7 dominicani și cinci preoți diecezani” ar mai fi rămas în Japonia după îchiderea țării și ar fi ajutat la transmiterea credinței. „Textele biblice sau rugăciuni s-au transmis oral de la părinți la copii, iar mesaje secrete (mizukata) erau comunicate părinților ca să-și boteze copiii, în timp ce oficialitățile continuau cu practica „fumie” – constrângerea creștinilor de a călca în picioare icoane ale sfinților sau ale sf. Fecioare. Înaceastă perioadă, icoane și statui ale sf. Fecioare Maria sau ale sfinților au fost transformate în figurine caresemănau foarte bine cu statuile lui Buddha și bodhisattva, adică statui ale ființelor care au atins starea de perfecțiune. Rugăciunile sunt adaptate ca tonalitate sau muzicalitate după cântecele budiste, iar lideri laici vor conduce în ascuns comunitățile creștine. În anumite cazuri, comunitățile deviază de la ortodoxia credinței, iar credința și rugăciunile lor devin un cult al înaintașilor, în care înaintașii devin martiri creștini.

În secolul XVIII și început de secol XIX, autoritățile au domolit prigoana împotriva creștinilor. Motivele au fost diverse, iar faptul că descoperirea unor creștini în comunități restrânse ar fi implicat decimarea comunității respective și slăbirea economiei locale, a contat mult în schimbara de atitudine. Lucrul cel mai important pentru autorități, era ca formal creștinii să adere la sistemul parohial al templului și să nu apară alte probleme mai mari care să îi oblige să ia atitudine împotriva acelor creștini.

În acest sens, este binecunoscut cazul creștinilor din satul Urakami, ce au fost descoperiți de autorități în mai multe rânduri: 1790-91, 1840-41, 1856-60, 1867-72. Nu au fost luate masuri drastice împotriva lor în așa fel încât comunitățile au continuat să existe.

”Guvernul Meiji a intensificat persecuția împotriva creștinilor ascunși, în timpul primilor ani ai guvernării, martirizând aproximativ 664 de creștini, între anii 1867și 1873.”

În același timp guvernul Meiji a întărit controalele împotriva creștinilor, prin ritualul efumi, a montat anouri kosatsu în care populația era informată de interzicerea creștinismului, a trimis spioni spre a descoperi câți mai mulți creștini, iar cei care erau descoperiți erau fie obligați să apostazieze, fie trimiși în exil, fie uciși pentru credința lor. Atât statul japonez cât și templele budiste au trimis spioni pentru a supraveghea comunitățile de creștini.

Atunci când vorbim despre martiriu în Japonia, trebuie să avem în vedere două perioade de timp. În primul rând martirii începuturilor, adică de la 1597 (când sunt martirizați primii 26 de creștini prin răstingnire pe cruce) și până către anii 1650 atunci când creștinismul intră în clandestinitate.

O a doua perioadă de timp, care nu este străină de prezența martirilor, este cea de început a Restaurației Meiji, când au suferit pentru credință atât catolici cât și ortodocși. În această a doua perioadă, numărul martirilor este mai mic, însă un anumit tip de persecuție l-au îndurat toți creștinii de la acea vreme, dat fiind că religia creștină era privită ca o religie demnă de criminali și vrăjitori, pe care autoritățile o persecutau. Prin prisma acestui fapt, putem întelege de ce populația japoneză era așa de reticentă cu privire la noua credință.

Pentru a exemplifica căteva moduri în care au fost martirizați creștinii în perioada începuturilor, putem aminti faptul că autoritățile japoneze au fost deosebit de inventive, atunci când doreau să îi determine pe creștini să se lepede de credința lor. Modul în care au fost martirizați a diferit în funcție de rangul celui ce urma să fie ucis, dar și de locația în care se aflau.

În cazul samurailor creștini este unul aparte, dat fiind faptul că cel mai adesea samuraii eru puși să își facă sepukku, adică sinuciderea ritualică. Dat fiind faptul că ei acceptaseră credința creștină, nu își mai puteau lua singuri viața, așa că refuzau să îndeplinească ordinul. Din punct de vedere al mentalității samuraiului, acest lucru era considerat ca o lipsă de onoare, ceea ce nu era de imaginat. În cele din urmă, după ce mărturiseau pe Hristos, samuraii respectivi erau uciși prin tăierea capului. Pentru a exemplifica ceea ce am spus mai sus, vom lua cazul lui Leon Saisho Shichiemon, samurai creștin, ce a primit martiriul în anul 1608 în orașul Satsuma:

”Vreau să fiu crucificat ca și Iisus!

Din dorința de a-l urma pe Hristos, Leon Shichiemon a vrut să fie crucificat, însă dorința sa i-a fost respinsă. Un ofițer i-a ordonat să iși facă sepukku, așa cum se aștepta de la un samurai.

Leon a răspuns: Știu foarte bine că sepukku este un semn al curajului și demnității unui luptător. Nu îmi este teamă de el. Dar, în calitate de creștin nu mă pot sinucide […] În dimineața zilei de 17 Noiembrie 1608, a fost martirizat prin decapitare samuraiul Leon Shichiemon”

Alții au fost martirizați prin ardere, precum în cazul celor 8 creștini din localitatea Arima, Kyushu, în data de 7 octombrie 1613: „Naozumi [guvernatorul orașului Nagasaki], a ordonat ca 8 reprezentanți ai creștinilor, să fie arși. […] Trei samurai care nu s-au supus ordinelor lui Naozumi de a renunța la credința lor, au fost aleși să fie martirizați împreună cu familiile lor. Aceștia erau: Adrian Takahashi Mondo, Leon Taketomi Kanemon și Leon Hayashida Sukeemon. Mai apoi erau soția lui Takahashi – Ioana, fiul lui Taketomi – Paul, Marta – mama lui Diego, sora lui Magdalena și Diego”

În Shimabara și Arima au fost martirizați 37 de creștini. Șaiseprezece dintre aceștia, inclusiv copii de la 5 ani în sus, au suferit tăierea degetelor de la maini. Mai apoi legati, au fost aruncați în mare pentru a fi înnecați. Printre ei se afla si Ignațiu Uchibori de 5 ani, care a fost torturat sub ochii părinților, pentru ca mai apoi să fie ucis împreună cu frații săi. Părinții lui au făcut parte din cei 16 creștini rămași și au fost uciși o săptămână mai târziu, prin aruncare în apele termale, clocotite, de pe Muntele Unzen, prefectura Nagasaki. Aceștia au fost conduși de familia Uchibori, din satul Shimabara, Kyushu.

Martirii catolici din Japonia sunt foarte numeroși:

”26 martiri de la Nagasaki, crucificați la 25 februarie 1597, din ordinul shogunului Toyotomi Hideyoshi și canonizați în 1862

205 martiri morți între 1617 și 1632, canonizați în anul 1867

188 creștini japonezi martirizați între anii 1603 și 1639 și canonizați în anul 2008”

Printre acești martiri se află samurai, oameni simpli, femei sau copii. Autoritățile japoneze nu au ținut cont de vârsta sau sexul celor care purtau vina de a fi creștini.

După redeschirea Japoniei, în urma tratativelor de prietenie și comerț, a fost din nou permis accesul misionarilor creștini în această parte a Asiei. Din punct de vedere al Bisericii Catolice: ”preoții de la Misiunile în Străinătate din Paris, au fost primii care au reluat evanghelizarea Japoniei. Un vicariat apostolic a fost înființat de papa Pius IX în anul 1866. În ciuda unei noi perioade de persecuție, ce a durat din 1866 până în 1873 (și care a dat aproape 2000 de martiri), Biserica Catolică nu a dispărut”

Creștinii catolici ce au supraviețuit perioadei de persecuție și-au făcut apariția după refacerea bisericii catolice din Nagasaki. Episcopul Catolic Bernard Petitjean era prezent la acest eveniment. Cea mai mare parte a acestor creștini proveneau din trei centre din apropierea orașului Nagasaki. Primul era valea și satul Urakami. Al doilea loc era Omura, la nord de Nagasaki și a treia zonă erau insulele Soto, la vest de același oraș.

Autoritățile au tolerat o perioadă de timp situația, iar mai pe urmă au descins în grup în noaptea de 13 spre 14 iulie 1867 și au arestat 64 de persoane din satul Urakami. Persecuțiile au fost severe, torura fiind folosită pentru a-i face pe creștini să renunțe la credința lor. Mai bine de 4000 de creștini catolici ascunși (Kakure Kirishitan) au fost reținuți și deportați în alte părți ale Japoniei. Mai bine de 2000 dintre ei au decedat de pe urma torturilor la care au fost supuși.

În urma unei intervenții coordonate a tuturor membrilor consulatelor străine din Japonia, se cere libertate religioasă în Japonia. Pe data de 21 februarie 1873, sub presiune străină, Ministerul Afacerilor Externe al Japoniei, trimite către aceștia o informare în care se spunea: „Referitor la persoanele care urmează religia lui Iisus, anulăm orice edict de interzicere emis anterior.”

Acesta este momentul în care după atâtea persecuții, libertatea religiei începe să fie câștigată în Japonia. Acest lucru nu înseamnă că din 1873, nu au mai existat perioade de persecuție, ci numai că începând din acest moment și până la instalarea regimului impus de foțele de ocupație conduse de Gen. Arthur McArther în anul 1945, Japonia a trecut printr-un lung proces de adaptare la ceea ce înseamnă cu adevărat libertatea religioasă.

Ca o mică concluzie legată de această perioadă dureroasă pentru creștinii din Japonia putem spune că nu există nicio deosebire între creștinii uciși în primele secole creștine și cei din Japonia secolului XVII. ”Arși pe cruci facute din lemn, fiindu-le scoase limbile și rupte, îngropați de vii, au refuzat să cedeze. Știm că un preot iezuit Christofer Ferreyra, care după ce a răbdat chinuri teribile, a fost spânzurat de picioare, iar capul i-a fost bagat într-o groapă și mai apoi acoperit cu pământ, în așa fel încât aerul și lumina să nu poată intra prea mult. Mâna dreapta i-a fost lăsată liberă pentru a da de știre când vrea să renunțe la credința sa. A stat astfel atârnat timp de mai multe ore, înainte de a face semnul. Mai apoi, într-un alt gest de tortură, după apostazie, este numit șeful tribunalului care se ocupa cu anchetarea și condamnarea creștinilor”

Singurii care au putut să mai facă comerț cu japonezeii în perioada de închidere fată de civilizațiile exterioare au fost chinezii și olandezii. Aceștia din urmă erau închiși pe o insulă mică Deshima, în largul portului Nagasaki. Nu aveau voie să calce pe tarâm japonez și o dată pe an erau aduși în fața autorităților pentru a călca pe crucifix sau icoana metelică prin ritualul efumi.

Primele contacte între japonezi și ruși.

Dacă misiunea organizată de Sfântul Nicolae Kasatkin a rămas în istorie ca fiind prima misiune de convertire la ortodoxie a poporului japonez, făcută în această țară, totuși contactele dintre cele două popoare sunt mai timpurii.

Primul japonez care s-a convertit la ortodoxie au trăit la sfârșit de secol XVII și început de secol XVIII și se numnea Gabriel Denbei. Acesta era marinar pe un vas care căra mărfuri și care a fost prins într-o furtună ce a afectat grav vasul. După aproximativ șase luni în care vasul a fost în derivă, purtat fiind de curenții marini, acesta ajunge pe coasta Peninsulei Kamchatka. Aici este luat prizonier de rușii care trăiau în zonă. Între anii 1697-1699, un Cazac pe nume Atlosoff jefuiește zona și află de japonez. În anul 1701 acesta este adus în provincia Anadyr și de aici este trimis la Moscova. În ianuarie 1702 Denbei a fost prezentat țarului Petru cel Mare. De la el țarul a aflat prima dată despre Japonia. La ordinul țarului, Gabriel Denbei a început să predea limba japoneză unui grup de persoane selecționate de țar. Dacă făcea acest lucru, i s-a promis că va fi lăsat să se întoarcă acasă. Cu toate acestea Denbei a rămas în Rusia, unde s-a botezat și la luat numele de botez Gabriel.”

Cel de-al doilea caz de care știm, de japonezi care au ajuns în Rusia și au supraviețuit, este al lui Damian Gonza și Kosma Soza.

Aceștia erau de asemenea marinari pe un vas de transport marfă, care de obicei făcea legătura între Satsuma și Osaka. În iulie 1729, datorită unei furtuni au ajuns în Kamchatka, în apropierea localității Loptka. Din cei 17 camarazi care au naufragiat, 15 au fost uciși de către Cazacul sef A. Stinnikov și banda lui de cazaci. Când s-a aflat acest lucru, Stinnikov a fost prins și spânzurat pentru crima săvârșită asupra japonezilor. „Numai doi au rămas în viață tânărul Gonza care era și rănit și Soza, care era mai în vârstă. Gonza și Soza au fot trimiși în Rusia Europeană. Îîn anul 1734 au ajuns la Sankt Petersburg, unde au fost prezentați împărătesei Anna Ioanovna. În același an au fost botezați. Gonza a primit numele de Damian Pomortzev și Soza – Kosma Shutz. Niciunul nu a trăit foarte mult. Soza a murit în anul 1736 la vârsta de 43 de ani, iar Gonza în 1739 la vârsta de 21 de ani. Atunci când se aflau în Rusia, au fost rugați să predea limba japoneză studenților de la Academia de Științe.”

Au mai existat și alți japonezi care au ajuns în Rusia. Dat fiind faptul că Japonia era o țară închisă față de alte națiuni, cei care ajungeau în Rusia o făceau fiindcă erau marinari (singura meserie care îți permitea să pleci din zona de baștină) și care erau duși de furtună către coasta rusă.

De cealaltă parte, primul contact al rușilor cu japonezii a fost la sfârșitul secolului XVII și începutul celui de-al XVIII. Un rus pe nume Vassili Golovnin, era negustor cu propriul vapor pe mare. El a făcut două călătorii împrejurul lumii. În una din ele a trecut pe lângă insula nordică a Japoniei – Hokkaido. Dat fiind faptul că nu mai avea apă de băut la bordul corăbiei sale, a fost nevoit să meargă pe uscat. A fost prins de băștinași și închis. „Cumva Golovnin a reușit să scape din casa unde era deținut (casele sunt făcute în Japonia din materiale usoare, în special lemn)A fugit, neștiind unde merge, dar cum nu putea să meargă mai departe de tărm, și-a găsit adăpost în casa unui pescar japonez. Mai apoi fiind capturat a stat aproximativ 2 ani într-o închisoare din Japonia. Numai când a fost dus la Tokyo, a reușit cu ajutorul unui traducător olandez să le spună japonezilor cine este și cum a ajuns la ei. După eliberarea sa și întoarcerea în Rusia și-a scris amintirile într-o carte. Această carte a ajuns din întâmplare în mâinile unui tânăr student pe nume Ivan Kasatkin, cel care va răspândi mai apoi lumina evangheliei în Japonia”

Misiunea Ortodoxă Rusă în Japonia

Începuturile misiunii

“Sfântul Nicolae (Kasatkin) a fost un pionier al misiunii creștine și fondator al Bisericii Ortodoxe Japoneze […] o persoană având charisma și zel, misionar de neegalat. S-a pus în serviciul societății în care a trăit, ca păstor, lingvist, etnograf și patron al artelor, fiind admirat și venerat de către creștinii ortodocși dar și de necreștini laolaltă, în Japonia dar și în afara granițelor țării. La moartea sa, a lăsat în urmă: o catedrala, 8 biserici, 276 capele, 175 case de rugăciune, 34 de preoti, 8 diaconi și 34.110 credincioși ortodocși.”

Citatul de mai sus, arată pe deplin măsura dedicării pe care acest mare sfânt a depus-o, pentru a răspândi credința ortodoxă în Japonia. În decursul primei perioade a misiunii sale în Țara Soarelui Răsare, a fost propus pentru a fi hirotonit ca episcop în China, însă a refuzat în favoarea poporului de care s-a legat sufletește încă din anii tinereții.

În urma tratatului de la Edo din 1858, ce a pus premizele deschiderii Japoniei către puterile străine, Rusia a luat decizia de a deschide un consulat general în orașul Hakodate din insula Hokkaido. Yosif Goshkevich a fost numit consul general. Acesta era absolvenit al Academiei de Teologie de la Sankt Petersburg și înainte de a fi numit în Japonia, a fost consul al Imperiului Țarist în China. Părintele Vasiliy Makhov [după alți scriitori numele de familie ar fi fost „Mahoma”] a fost numit capelan al consulatului.

Sosirea părintelui Vasiliy, primul preot ortodox ce a pus piciorul pe tărâmul japonez, a avut loc în anul 1859. Întreaga delegație rusă a fost găzduită de către două temple budiste aflate în zonă. Până la completa ridicare a clădirii consulatului, delegația a rămas în templele mai sus amintite. După terminarea acesteia, Yosif Goshkevich a dispus începerea lucrărilor la biserica ortodoxă. Prezența acesteia i-a mirat mult pe japonezi, care neștiind ce este acolo o numeau „Catedrala Bum-Bum (Gangandera)”

Din păcate însă, părintele Vasiliy s-a îmbolnăvit la scurt timp după sosirea în Japonia și a fost obligat, la începutul anului 1860, să se întoarcă în Rusia. Consulul Goskevich, va informa astfel conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse despre plecarea părintelui Vasiliy, cerând un înlocuitor tânăr și dispus să își petreacă întreaga viață în Japonia. Luând act de cerearea existentă, Sinodul Bisericii Ruse, va lua legătura cu conducerea celor patru Academii de Teologie, organizându-se astfel un concurs pentru ocuparea postului de capelan al consulatului rus din Japonia.

Aflând despre concurs, tânărul Ivan Dmitrievich Kasatkin a fost profund marcat, dat fiind faptul că în timpul studiilor sale la Academia de Teologie de la Sankt Petersburg, avusese șansa de a citi memoriile lui Vassili Golovnin, cel care în secolul XVIII fusese prizonier vreme de mai bine de 2 ani în Japonia. Gândurile la ceea memoriile respective și dorința sa de a sluji lui Dumnezeu ca misonar, l-au determinat pe Ivan să își depună canditatura pentru postul scos la concurs.

În urma selecționării candidaților, a fost ales Ivan Dmitrievich Kasatkin. El a fost singurul candidat ce a acceptat să primească călugăria înaintea plecării sale.

“Între membrii sinodali s-au ivit neînțelegeri: Unii erau de părere că nu era potrivit să fie trimis în Japonia un tânăr student, care nici nu-și terminase încă studiile, iar alții că nu era nevoie să fie trimis numaidecât un călugăr. Mitropolitul Grigorie Postnicov însă a stăruit mult în acerastă chestiune și cererea lui Kasatkin a fost aprobată”

Tunderea în monahism a avut loc pe data de 24 iunie 1860, primind numele de Nicolae. O săptămână mai târziu, pe data de 29 iunie, este hirotonit ierodiacon, iar pe 30 iunie ieromonah. La 1 august 1860 plecă spre Japonia. Pentru a ajunge însă acolo, a trebuit să străbată vasta întindere a Siberiei, într-o căruță trasă de un cal. Avea 23 de ani și pe parcursul drumului a trebuit să facă față mai multor situații care i-au pus viața în pericol. Lupii erau pretutindeni, iar drumul de la Irkutsk către Nicolaevsk a fost făcut cu o mică barcă, cu care era să se răstoarne. La Nicolayevsk-na-Amurye ajunge în luna octombrie și pentru că iarna bătea la ușă, este nevoit să rămână aici timp de mai bine de 6 luni.

“În timp ce Sfântul Nicolae putea fi un pic nemulțumit de rămânerea într-un așa de mic și izolat orășel siberian, a întâlnit o persoană la care nu s-ar fi gândit – anume Arhiepiscopul Innokenty Popov-Veniaminov [Sfântul Inokentie de Alaska, viitor Mitropolit de Moscova] care petrecea și el acea toamna și iarna în Nikolayevsk […] S-au bucurat unul de prezența celuilalt până în primavară. Câteva luni mai târziu, s-au reîntâlnit în Hakkodate, după ce un naufragiu a întrerupt călătoria Sfântului Innokentie către Kamchatka.”

Cele șase luni le-a petrecut în casa guvernatorului local Marakov. Aici se împrietenește cu fiul guvernatorului, care peste ani va deveni Amiralul Marakov, cel care va conduce flota navală rusă în Bătăiile de la Port Arthur cu Imperiul Japonez din anul 1904. Acesta împreună cu aproximativ 700 de marinari, își vor găsi tragicul sfârșit pe data de 13 aprilie 1904 atunci când o mină japoneză distruge nava amiral a flotei ruse Petropavlovsk.

La începutul anului 1861, Ieromonahul Nikolae Kasatkin ajunge în Japonia, la Consulatul Rus din orașul Hakodate. Aici este primit de către consulul Yosif Antonovich Goskevich, un fost absolvent al Academiei de Teologie de la Sankt Petersburg. Acesta îl va ajuta și susține moral pe tânărul ieromonah, în perioada de început a misiunii sale.

Totuși, contextului social din momentul venirii Sfântului Nicolae l-a afectat atât de mult, încât după numai cateva luni de zile, ajunge să sufere o depresie severă. “Eram tânăr și debordam de imaginație, care mă făcea să văd mulțimi de ascultatori și mai apoi următori ai cuvântului lui Dumnezeu, venind din toate direcțiile. Imaginați-vă dezamăgirea mea când am ajuns în Japonia și am fost primit cu exact opusul a ceea ce sperasem”

A fost nevoie de o noua întâlnire cu Arhiepiscopul Inokentie al Alaskăi pentru a-l repune pe picioare pe tânărul misionar. Sfaturile primite de la Arhiepiscop l-au determinat să lase de-o parte orice preocupare pentru țara sa natală, sau pentru educația pe care o primise în Rusia și să se dedice în totalitate învățării limbii japoneze. Orice nouă misiune, trebuie să înceapă prin învățarea limbii băștinașe și mai apoi traducerea Sfintei Scripturi și a cărților de cult. Referitor la acest aspect, al învățării limbii japoneze, Sfâtul Nicolae mărturisea că: “este un amestec de sunete chineze și japoneze, fiind formată din o mulțime de dialecte. De aceea este socotită a fi cea mai grea din lume. Aveau dreptate misionarii catolici, când spuneau, că ea a fost născocită de însuși diavolul, pentru a ocroti pe japonezi de misionarii creștini”

În primii șapte ani de stat în Japonia, Sfântul Nicolae a petrecut paisprezece ore pe zi învățând limba și obiceiurile japonezilor, cultura și istoria acestora. A apelat la serviciile unor profesori pe care îi plătea din salariul său. Deoarece unul nu era de ajuns pentru programul pe care și-l impusese, a fost nevoit să mai angajeze încă doi. Se păstrează mențiuni despre numele a doi dintre profesorii inițiali ai Sfântului Nicolae, anume: Kensai Kimura și tânărul Shimeta Niishima (mai cunoscut sub numele de Joseph (Jō) Niishima, cel care va deveni primul pastor protestant care va propovădui creștinismul în Japonia)

“Spre deosebire de Francisc Xavier, el (Nicolae Kasatkin) nu s-a grăbit, ci a gândit misiunea ce o avea în față, din toate punctele de vedere. Poate că a învățat din greșeala lui Xavier, de a nu învăta limba și obiceiurile japonezilor înainte de a începe să predice.”

Mărimea problemelor cu care s-a confruntat Sfântul Nicolae la venirea sa în Japonia, este dată și de modul în care băștinașii priveau creștinismul: o religie bună numai pentru criminali și vrăjitori, prigonită de către autoritați. Creștinii japonezi care erau prinși, riscau închisoarea și chiar execuția, pentru vina de a se fi convertit la această credință.

Shimeta Niishima a fost convins să se mute în clădirea consulatului rus, pentru a-i acorda lecții private tânărului Ieromonah Nicolae. Acesta a notat câteva din sentimentele pe care le-a încercat, atunci când a intrat în contact cu modul de viață din consulat. În camera sa a primit un pat, lucru ce îi era complet necunoscut. L-a descris în jurnalul său ca un loc de dormit, destul de înalt încât să descurajeze muștele, iar despre Sfântul Nicolae spunea: “Preotul nu mănâncă micul dejun. Bea totuși niște ceai chinezesc cu zahăr și mănâncă câțiva biscuiți. Mi-a turnat niște ceai și m-a rugat să mănânc oricați biscuiți imi doresc…”

Între anii 1861 și 1869, Sfântul Nicoale studiază limba japoneză, pe care ajunge să o stăpânească așa cum puțini străini au făcut-o. Episcopul Serafim Sigrist, de Sendai și estul Japoniei (1971 – 1987) spunea: “Îmi amintesc că l-am întrebat o dată pe Evgeny Steiner, care crede că a fost principala caracteristică a acestui sfânt. Fără să ezite, acesta a răspuns: “A fost un om, cu o voință titanică, un adevărat soldat al lui Hristos.”Aceasta coincide și cu impresia creștinilor japonezi, că Sfântul Nicolae a fost un fel de samurai, prin a cărui muncă și voință de neoprit, s-au pus bazele Bisericii Japoneze.” De asemenea, mai există o povestire legată de Sfântul Nicolae: pentru a putea să învețe limba japoneză, adeseori mergea la școală împreună cu copiii japonezi. Exasperați de prezența acestuia, profesorii au scris pe ușa școlii: „Interzis accesul străinului bărbos!” Într-adevăr, Sfântul Nicolae dădea dovadă de o voință de fier, dar și de o smerenie la fel de mare, care îl deosebea și îl așeza mai presus de samuraii japonezi.

„Sfântul Nicolae s-a apucat să studieze limba, cultura și istoria japoneză. Mergea pe străzile din Hakkodate, ascultându-le vorba oamenilor simpli, dar și a povestitorilor ambulanți. S-a împrietenit cu câțiva preoți budiști și adeseori mergea la ei pentru a le asculta predicile.” Prin felul său de a fi și prin dragostea și respectul pe care îl arată japonezilor, Sfântul Nicolae reușește să se apropie și să îi înțeleagă așa cum nu o mai făcuse nimeni până atunci. Deviza sa misionară era: „Întâi cucerește cu dragostea, apoi vino cu cuvântul”. Tot el spunea: „E necesar să ai inimă: acea facultate care face să te pătrunzi de nevoile aproapelui, să-i simți durerile și bucuriile acestuia întocmai ca pe ale tale”

În paralel cu studiile sale, începe să predea limba rusă celor interesați. Printre studenții săi, mulți au ajuns să se remarce în diverse posturi oficiale, ceea ce va crește importanța părintelui Nicolae în ochii autorităților.

Există o altă povestioară ce arată seriozitatea cu care el trata învățarea limbii și a culturii japoneze: ”În momentul în care a auzit că proprietarul unei librării din Hakodate plănuia să își închidă magazinul, a cumpărat toate cărțile din acea librărie”

La data de 12 Mai 1868 vor fi botezați de Ieromonahul Nicolae trei japonezi, anume: Pavel Savabe, Ioan Ono și Iacov Urano.

Din 1869 și până în 1871, părintele Nicolae va călători în Rusia pentru a face rost de resursele materiale și financiare necesare în vederea desfășurării cu succes a misiunii sale în Japonia. Locul în care a stat în această perioadă a fost mănăstirea Alexander Nevsky din Sankt Petersburg. Pe când se afla aici i s-a oferit și poziția de episcop în China, pe care însă, a refuzat-o, mărturisind că se simte atașat de poporul japonez.

În data de 6 Aprilie 1870, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, a apobat înființarea Misiunii din Japonia, având ca reședință orașul Tokyo, iar părintele Nicolae a fost înaintat în treapta de arhimandrit. De asemenea, nou înființata misiune urma să primească un buget anual de 6.000 de ruble. Această sumă va fi primită în fiecare an până în 1905, atunci când a izbucnit războiul ruso-japonez. “În Rusia erau mulți oameni, mai importanți sau de rând, care ajutau financiar Misiunea [din Japonia]. Printre aceștia se numărau Mitropolitul Isidor, Fyodor Bystrov si Ioann Dyomkin; Amiralul în rezervă, Conte Evfimii V. Putyatin, era unul dintre cei mai influenți”

În anul 1871, părintele Nicolae se va întoarce în Japonia, însoțit de un asistent (părintele văduv Grigorie Voronțov, care va rămâne în Japonia o perioadă scurtă de timp, revenind anul următor în Rusia în urma unor probleme de sănătate) și aducând o tiparniță de mari dimensiuni, pentru a-l ajuta în tipărirea cărților de cult și a Sfintei Scripturi în limba japoneză. Urmând întoarcerii sale, și-a intensificat munca de traducere a unor cărți, reușind astfel tipărirea: unui Dicționar Ruso-Japonez, a unui Catehism, o carte de rugăciuni, un calendar de perete, dar și Viețile Sfinților.

Imediat după întoarcerea în Japonia, părintele Nicolae va pune mare accent pe convertirea și botezarea a cât mai mulți japonezi. Datorită faptului că predicarea creștinismului era interzisă de către autorități, aceste botezuri au trebuit să fie făcute în secret. Au primit botezul: Petru Sasagawa, Yakov Takaya, Pavel Tsuda, Andrei Yanagawa, Pavel Mayama, Tit Komatsu, Pavel Okamura, Petru Otateme și Pavel Oita. Mare parte din ei erau samurai ce au renunțat la modul lor de trai spre a-i urma lui Hristos. Pavel Sawabe a fost unul dintre cei mai valoroși colaboratori ai Sfântului Nicolae. Înainte de convertirea sa, acesta a fost samurai și preot shintoist. “În răspândirea Ortodoxiei printre japonezi, Sfântul Nicolae, știa că cei mai eficienți misionari sunt japonezii care tocmai se convetiseră. Astfel, în timpul anilor 1870 a început să îi încurajeze pe cei care erau membri ai Bisericii de mai mult timp și care fuseseră instruiți, să meargă în alte părți ale Japoniei pentru a evangheliza. Catehiștii, ca niște noi apostoli, vor predica și dacă noii convertiți vor dori, vor ține chiar slujbe în casele oamenilor, folosind astfel casele acelora pe post de ”lăcaș de cult” unde să poată fi evanghelizați și alții. Preoți hirotoniți sau chiar Sfântul Nicolae urmau să viziteze aceste misiuni pentru a întări noile comunități. Peste 250 de astfel de misiuni au luat ființă în timpul vieții Sfântului Nicolae.”

Răspândinu-se știrile despre tânăra comunitate, autoritățile au intrat în alertă, persecuțiile neîntârziind să apară. Pentru a-i pune la adăpost pe convertiți de aceste persecuții, părintele Nicolae decide să îi trimită departe de Hakodate. O parte din aceștia au mers în Sendai, localitate aflată în provincia Tohoku, predicând creștinismul și altor persoane. Misiunea din Sendai, a fost deosebit de eficientă. Aceasta s-a dezvoltat sub implicarea directă a lui Pavel Sawabe.

Perioada persecuțiilor în Biserica Ortodoxă.

În ceea ce privește Biserica Ortodoxă Japoneză, persecuțiile nu au fost sângeroase, însă ele au existat.

Japonezii îi priveau pe creștini, în a doua jumătatea a secolului XIX, ca pe niște animale sau răufăcători. Un misionar care mergea pe stradă, putea fi foarte ușor batut de oameni sau se putea trezi cu o ploaie de pietre asupra sa. Aceste lucruri erau obișnuite în acea perioadă.

În anul 1861, sosește în Japonia tânărul misionar Nicolae Kasatkin, pentru a sluji la biserica consulatului rus orașul Hakodate, insula Hokkaido. Multor greutăți a trebuit să facă față Nicolae, până ce a reușit să se adapteze vieții din această parte a lumii.

În primul rând acesta a avut de luptat cu el însuși, pentru a rămâne statornic și a-și împlini misiunea încredințată lui.

Depresia a pus treptat stăpânire pe el: “Eram tânăr și debordam de imaginație, care mă făcea să văd mulțimi de ascultatori și mai apoi următori ai cuvântului lui Dumnezeu, venind din toate direcțiile. Imaginați-vă dezamăgirea mea când am ajuns în Japonia și am fost primit cu exact opusul a ceea ce sperasem”

A fost nevoie de o întâlnire cu Inokentie Popov Veniaminov (Sfântul Inokentie de Alaska) pentru a i se ridica moralul. Acesta a naufragiat cu vaporul pe care se afla, în insula Hokkaido și a fost primit la sediul consulatului rus din orasul Hakodate. Văzând starea deosebit de dificilă în care se afla ieromonahul Nicolae, l-a sfătuit să lase de-o parte tot ceea ce învățase în Rusia, lucrurile cu care era obișnuit acolo, dar și amintirile legate de familie și locurile natale, pentru a se dedica în totalitate studiului limbii japoneze și traducerii cărților de cult în această limbă.

Populația japoneză era foarte reticentă față de străini și mai ales față de misionarii creștini. Astfel încercarea tânărui ieromonah de a învăța limba japoneză, nu a fost văzută cu ochi buni de autorități. Nicolae și-a angajat 3 profesori de limbă japoneză pe care îi plătea din banii primiți de la consulat. În timpul liber mergea la școala din Hakodate, unde studia cu elevii.

Trebuie amintită voința de care a dat dovadă Ieromonahul Nicolae, pentru a învăța limba și cultura poporului în mijlocul căruia se afla. La un moment dat acesta a mers la școala din Hakkodate spre a participa la cursuri.

Directorul, fiind îngrijorat de prezența unui prelat creștin și de faptul că școala sa ar putea să fie asociată cu învățătura creștină, a vrut să îi interzică acestuia să mai vină la cursuri. „Într-o zi, [scrie Yamagita Tokichi, directorul școlii], predicatorul rus Nicolae, care trăia la acea vreme în Hakkodate, a venit la școala noastră. A intrat în liniște în clasă și a ascultat cu atenție ceea ce se preda. Zilnic, mai apoi, a început să vină pentru a participa la cursuri. Prezența predicatorului rus în școala nostră a dus la crearea unor zvonuri că școala Yamagita învață dogmele creștine, de aceea i-am interzis domnului director Suzuki să îl mai primească la cursuri. Directorul mi-a adus la cunoștință că predicatorul nu se supune somației de a nu mai frecventa cursurile. Am fost foarte indignat. […] Ziua următoare, atunci când a venit la școală am decis să îl opresc. Nicolae a obiectat cu un zâmbet:

Care este motivul pentru a fi așa de stricți. Nu mă pot opri din a veni la școală!

Dar este clădirea mea, am spus eu, și îți cer să nu mai vii. În caz contrar vom fi obligați să folosim forța împotriva ta.

Dacă veți avea o satisfacție morală în a mă lovi, am să vă rog să o faceți. Eu însă nu mă voi opri din a veni la această școală. […] Nu provoc niciun rău, venind la școală. Și mai mult, nu am încercat niciodată să predic religia mea aici. În orice caz, în afara acestei școli, frecventez zilnic templul Budust Shinshu, unde ascult predicile ce se țin acolo[…]

După ce am epizat toate posibilitățile de a-l convinge pe Nicolae să nu mai vină la școala noastră, l-am rugat pe preofesorul de engleză Breakstone, să scrie pe o foaie de hârtie: ”Înterzisă întrarea preotului rus”. Am pus hârtia pe poarta școlii. Totuși chiar și această încercare s-a dovedit nefolositoare, căci Nicolae a venit, a citit hârtia de pe poartă, a dat-o jos și pus-o în buzunarul său, mai apoi a intrat ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. […] Am fost așa de uimit de atitudinea sa, încât nu i-am mai interzis să vină la școală.”

Nicolae Kasatkin a avut nevoie de 7 ani pentru a studia limba japoneză și a putea comunica cu poporul în mijlocul căruia se afla. Primii convertiți nu au întârziat să apară.

Cel care a fost primul său ucenic s-a numit Tacuma Sawabe. Era samurai și preot shinto în același timp. El fusese angajat de către consulul rus, pentru a preda Kendo (arta japoneză a folosirii sabiei), persoanelor din consulat. Într-o seară, Sawabe înarmat cu o sabie, a venit pentru a-l ucide pe tânărul misionar. Intenția acestuia era de a elimina din țara sa, orice influența străină și în special religia creștină. “Ești familiarizat cu învățătura mea? l-a întrebat Nicolae. Nu, a răspuns Sawabe. Atunci nu faci decât să judeci ceva ce nu cunoști. Condamni și ameninți pe cineva fără să îl asculți? Mai întâi ascultă și apoi judecă. Sawabe, putea fi plin de ură, dar era în același timp și samurai și prin urmare avea onoare.”

Pe măsură ce Sawabe asculta învățătura creștină, inima sa i se deschidea către ceea ce tânărul misionar îi explica.

După un an, în 1866 Sawabe a mai adus pe doi dintre prietenii săi Sakai Tokurei și Urano Taizoo. La scurt timp după aceea cei trei au primit botezul în spatele ușilor încuiate ale consulatului rus din Hakkodate, în aprilie 1868. Takuma Sawabe, a primit numele Sfântului Apostol Pavel. Sakai prietenul său a primit numele Ioan, iar Urano pe cel de Iacob.

Acești trei convetiți au fost aluatul din care s-a dospit viitoarea Biserică Ortodoxă Japoneză.

Începuturile au fost deosebit de dificile pentru cei care s-au convertit, dat fiind faptul că au fost nevoiți să renunțe la serviciul pe care îl aveau, dedicându-se predicării cuvântului evangheliei. Spre exemplu Pavel Sawabe, care era preot shinto, a renunțat complet la ceea ce făcea înainte, lăsând pe fiul său la conducerea templului, pentru a asigura un venit familiei, iar el s-a dedicat propovăduirii creștinismului ortodox.

Între anii 1869 și 1871, Ieromonahul Nicolae Kasatkin pleacă în Rusia, spre a înființa o Misiune Ortodoxă în Japonia și a avea binecuvântarea, dar și sprijinul material al Bisericii Ortodoxe Ruse. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, va aproba înființarea misiunii, ridicarea la rangul de arhimandrit a lui Nicolae dar și alocarea unei sume de bani anuală către această misiune rusească.

Întors din Rusia, Arhimandritul Nicolae află cu plăcere de faptul că tânăra comunitate ortodoxă s-a mărit, existând noi convertiți, prin predica celor trei japonezi botezați anterior.

Astfel în iarna anului 1871 au fost botezați: Ioan Ono, Petru Sasagawa, Iacob Takaya, Matei Kageta, Paul Tsuda, Andrei Yanagawa, Paul Mayama, Tit Kamatsu, Paul Okama, Petru Otateme și Paul Oita.

Efortul misionar al comuității ortodoxe a fost întărit prin sosirea în Japonia pe data de 7 decembrie 1871, a Ieromonahului Anatolie Tihai, basarabean de neam. Acest fapt i-a oferit Arhimandritului Nicolae posibilitatea de a pleca către Tokyo, capitala Japoniei, spre a înființa o nouă misiune ortodoxă. Plecarea a avut loc în luna ianuarie 1872, ajungând în Yokohama în februarie. În locul său, la conducerea misiunii din Hakkodate, a rămas Ieromonahul Anatolie Tihai.

În scurt timp, Nicolae a ajuns să fie cunoscut în rândul maselor de oameni din Tokyo, ca un bun predicator. A reusit deasemenea să se numere printre cunoștințele unor persoane influente, precum contele Soejima, Ministru al Afacerilor Externe Japonez.

În cursul aceluiași an, 1872, prin predica neîntreruptă și plină de fervoare a tinerilor misionari, ruși dar și japonezi, comunitatea de ortodcși din Japonia a ajuns să numere câteva sute de ortodocși.

Sfârșitul anului 1871 și începutul lui 1872 aduc și primele încarcerări ale creștinilor ortodocși. Misiunile ortodoxe din Sendai și Hakodate sunt ținta acestor persecuții. Mulți dintre colaboratorii Sfântului Nicolae sunt prinși și închiși. Familiile lor de la copiii de 6 ani în sus, sunt asemenea închise. Mai bine de 140 de persoane sunt fie închise, fie puse sub arest la domiciliu. Printre aceștia se numarau: Ioan Ono, Petru Sasagawa, Iacob Takaya, Pavel Sawabe, Ioan Sakai, Paul Tsuda și Matei Kageta. Ultimii trei sunt închiși în Hakodate, iar după eliberare sunt exilați, nemaiavând dreptul de a se întoarce în oraș. Încarcerarea a durat mai bine de 3 luni de zile, iar eliberarea lor s-a reușit prin intervenția și mulțimea de scrisori trimise de către diplomații străini acreditați în Japonia. Aceștia au răspuns prompt apelului lansat de către Arhim. Nicolae Kasatkin, sărind în ajutorul tinerei comunități ortodoxe.

”Încă de la începuturile sale Ortodoxia, ca și alte confesiuni creștine, nu a scăpat de persecuții sau alte forme de opresiune, dar nu au existat martiri ortodocși, nefiind pedepsiți cu moartea. Persecuția sau formele de opresiune, nu au împiedicat răspândirea ortodoxie, ba chiar contrariul, a întărit comunitatea.”

Persecuțiile din Sendai.

Pe data de 14 noiembrie 1871, Pavel Sawabe, Ioan Ono, Peter Sasagawa și Iacob Takaya, sosesc în Sendai, din Hakkodate, în calitate de catehizatori spre a vorbi japonezilor despre Dumnezeu. Casele în care locuiau au fost folosite pe post de locaș de rugăciune și cateheză. O biserică temporară a fost amenajată în casa locuită de Ioan Ono. Dat fiind că numărul convertiților a crescut destul de repede, autoritățile s-au sesizat. Așa se face că pe data de 13 februarie 1872, Pavel Sawabe impreună cu mai bine de 40 de persoane au fost arestați. Un altul dintre catehizatori, Iacob Takaya s-a predat de bună voie, mărturisind că este creștin. Sub interogatoriu acesta a spus: “Dacă mă considerați criminal pentru am devenit creștin, atunci sunt pregătit să mor pentru credința mea!”

În total, pe lângă cei ce au ajuns la închisoare, mai bine de 140 de persoane au fost arestate la domniciliu, pentru vina de a fi creștini ortodocși sau a simpatiza cu creștinismul. Mulți dintre ei nu erau încă maturi, fiind arestate la domiciliu și familiile celor din închisori, chiar și copiii de la 4 ani în sus.

Persecuțiile din Hakkodate

După plecarea misionarilor către Sendai, alături de Ieromonahul Anatolie Tihai au mai rămas Ioan Sakai, Paul Tsuda, Matei Kageta și alții, cu scopul de a predica evanghelia celor doritori.

La marile sărbători, atunci când băteau clopotul bisericii din curtea consulatului rus, se strângeau japonezi curioși. Acestora li se adresau misionarii, explicându-le învățătura creștin ortodoxă. Mai apoi erau invitați înăuntru pentru a li se da mai multe informații. Urmau rugaciunile împreună cu mulțimile ți apoi convertirile. În felul acesta, mulți japonezi au accepta să primească botezul.

La începutul anului 1872, de sărbătoarea Paștilor, autotitățile se sesizează ca și în cazul orașului Sendai. Ioan Sakai este închis, iar Pavel Tsuda și Matei Kageta au fost chemați la secția de poliție pentru a da explicații asupra comportamentului lor. “Kageta a tăcut, dar Tsuda a apărat credința creștină, negând faptul că ar fi comis o mare greșeală. Autoritățile considerau greșeala lor ca fiind o vină mare și au cerut Ministerului Justiției îndrumări asupra modalității de a acționa”

Știrile legate de arestări au ajuns la Arhimandritul Nicolae la sfârșitul lunii februarie 1872. Telegrame din Sendai și Hakkodate veneau neîncetat în dealul din Surugadai, acolo unde se afla conducătorul Misiunii Ortodoxe din Japonia.

Nicolae a trimis scrisori către Pavel Sawabe, care se afla în închisoarea din Sendai, spre a-l încuraja. În același timp a trimis scrisori tuturor diplomaților acreditați în Japonia, cerându-le să facă presiuni supra guvernului japonez pentru ca tânăra comunitate creștin ortodoxă, să fie eliberată.

În cele din urmă, guvernul cedează. După trei luni, în luna mai 1872, creștinii ortodocși din Sendai și Hakkodate sunt eliberați. Cu toate acestea, parte din ei (cei din Hakkodate) sunt exilați în alte părți ale Japoniei. Exilul durează 1 an, până în mai 1873, atunci când Ioan Sakai revine în orașul său, Hakkodate. În anul 1874, este din nou închis și mai apoi exilat din oraș.

Atitudinea lui Ioan Sakai în închisoare, este asemenea celei a Sfântului Apostol Pavel, care folosea orice prilej pentru a îl mărturisi pe Hristos. Iată ce spune despre aceste momente paznicul închisorii: „În închisoare, Sakai folosea timpul liber de care dispunea după întoarcerea de la muncă, pentru a predica creștinismul printre prizonieri. La locul unde muncea, deasemenea vorbea despre Hristos tuturor celor care îl înconjurau. Acesta este motivul pentru care consider că punerea sa la închisoare, nu este utilă.”

Libertatea religioasă se căștigă

Încă dinainte de perioada acestor persecuții, Nicolae Kasatkin se organizează punând bazele “Societății de Evanghelizare” care mai apoi va deveni Biserica Ortodoxă Japoneză. În statutul pe care l-a scris, punea mare accent pe existența noilor convertiți și pe găsirea unor modalități care să permită societății să se susțină singură din punct de vedere financiar. Aceste prevederi vor fi de bun augur, mai ales că după războiul Ruso-Japonez din 1904-1905, fondurile primite din Rusia se vor diminua, iar după Revoluția Bolșevică din 1917 vor fi sistate în totalitale.

Creștinismul, deși minoritar în Japonia, a reușit să se impună în decursul timpului, fiind la momentul de față o religie respectată de majoritatea poporului. Minoritari fiind, au reușit să impună anumite schimbări în societatea japoneză precum – societatea monogamă, în care familia este reprezentată de comuniunea dintre un bărbat și o femeie. O altă reușită a creștinismului este impunerea zilei de odihnă săptămânală ca fiind duminica.

Deși este o mare diferență între creștinii japonezi, fie ei ortodocși, catolici sau protestanți, aceștia s-au impus, reușind înființarea unor unități de învățământ, a unor spitale creștine, cu ajutorul cărora dragostea lui Dumnezeu se arată în mod vizibil în lume. Spre exemplu Biserica Catolică deși reprezintă numai 436.505 persoane, adică 0,34% din populație, posedă 24 de spitale, 524 grădinițe pentru copii, 286 școli și 19 universități

Biserica Ortodoxă s-a remarcat în perioada în care a fost condusă de Sfântul Nicolae Kasatkin, prin școlile pe care le patrona și prin seminarul teologic care forma clerici și cateheți pentru a fi trimiși ca misionari în diversele părți ale Japoniei. În dealul din Surugadai a funcționat și o Școală de limba Rusă, unde doritorii veneau pentru a învăța această limbă. Printre elevii pe care i-a avut la școală de numără fiul primarului din Tokyo, al celui de Yokohama dar și nenumărați diplomați japonezi care urmau să plece la post în Rusia.

„Deși misiunea rusă era mai puțin dotată cu personal uman care să poată evangheliza, iar posibilitățile financiare erau mai mici ca cele ale Bisericii Catolice sau Protestante, succesul Bisericii Ortodoxe în perioada de început a epocii Meiji a fost unul răsunător. El era pe deplin recunoscut și de membrii celorlalte confesiuni. Spre exemplu Pastorul William B. Wright scria: „Aici misiunea cea mai de succes este a Bisericii Ruse. Sunt numai trei străini, Arhimandritul (care este și preotul slujitor), Părintele Eufimius și conducătorul corului bisericesc”

Sfârșitul anului 1871 este marcat de sosirea unui ajutor de mare nădejde pentru Societate. Este vorba despre părintele Anatolie Tihai, basarabean de origine, absolvent al Academiei Teologice de la Kiev, ce petrecuse o perioadă de patru ani în Sfântul Munte Athos. Vreme de mai bine de 19 ani, acesta l-a susținut permanent pe Sfântul Nicolae în toate acțiunile sale. Va rămâne în Japonia până în anul 1890, când datorită stării precare a sănătății se va întoarce în Rusia. Va muri în 1893, la Sankt Petersburg.

În cursul anului 1871, Pavel Sawabe ajunge la Tokyo pentru a se interesa de activitatea desfășurată de alte comunități de creștini. Acesta îi va trimite un raport detaliat Sfântului Nicolae, cerându-i să vină cât mai curând în capitală, căci catolicii și protestanții deja se implicau în activități misionare. Afând aceste vești, Sfântul Nicolae decide să plece către Tokyo, lăsând în locul său pe părintele Anatolie Tihai.

Anul 1872 este unul foarte important pentru Biserica Ortodoxă Japoneză. În acest an s-a reușit cumpărarea unui teren cu o suprafață foarte mare în Tokyo, (cartierul Kanda, dealul Surugadai). Aici se organizează o școală pentru cei care doreau să învețe limba rusă. Un an mai târziu, Amiralul Putyatin reușește să strâgă din donațiile oamenilor influenți din Rusia 32.000 de ruble, pe care le trimite părintelui Nicolae. Cu această sumă se va construi o clădire ce conținea un paraclis și mai multe săli de clasă. În scurt timp, aici va lua ființă primul seminar teologic ortodox destinat studenților japonezi. ”În Ieddo [Tokyo] s-a edficat o casă a misiei care este cea mai splendidă din tot orașul Ieddo. Pozițiunea ei este pe un loc înalt, așa că din balconul catului de sus se vede tot orașul cu o populațiune de un milion si jumătate de locuitori […]. Tot de aicea se vede și un alt loc înalt, acoperit cu verdeață unde este și parcul imperial – Siro. […] Tot în acest edificiu este si o biserică în care până acum nu s-a așezat iconostasul […] La etajul de sus al acestui mare edificiu este așezată și școala, care-i populată cu un număr mare de copii ai japonezilor”

Începând cu anul 1874, se va organiza o întâlnire anuală a clericilor și mirenilor Bisericii Ortodoxe Japoneze. Laicilor li s-a dat drept de vot, inclusiv femeilor, ceea ce marca o premieră absolută în lumea japoneză.

Anul 1875 va fi unul mai bun pentru Misiunea din Japonia. Aceasta este luată sub ocrotirea “Societății Misionare Ortodoxe” din Rusia, care îi va trimite 21.366 ruble, ajutor pentru munca de evanghelizare. Anii ce vor urma, această societate misionară înființată de Episcopul Inochentie Popov Veniaminov, care între timp ajunsese Mitropolit al Moscovei, va ajuta din ce in ce mai mult Misiunea din Japonia.

Tot anul 1875 marchează momentul primei hirotonii de clerici japonezi. Aceasta a fost făcută la Tokyo de către Preasfințitul Paul, episcopul Siberiei de Est, responsabil de dioceza de Kamchatka, căreia îi era subordonată Misiunea din Japonia. Cei hirotoniți au fost persoane de încredere ale Sfântului Nicolae, botezați încă de la începuturile misiunii sale, anume Pavel Sawabe a fost făcut preot, iar Ioan Sakai a devenit diacon. În anul 1878, Ioan Sakai împreună cu alte 3 persoane au fost hirotoniți preoți la Vladivostok, de către Episcopul Martinian.

În anul 1879, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse decide că a venit timpul ca Japonia să devină eparhie separată și de aceea îl cheamă pe Arhimandritul Nicolae la Sankt Petersburg, spre a primi hirotonia în episcop. În această prioadă, numărul credincioșilor ajunsese la 7.000 de persoane și continua să crească.

Astfel între anii 1879 – 1880 călătorește către Rusia, însă prin America de Nord. Cunoaste mai multe țări și popoare cu obiceiuri diferite. Cu acest prilej spunea: „ Am călătorit de două ori în jurul lumii și am văzut țări diferite.[…] Dumnezeu a creat diverse clime, haine diferite, mâncăruri diferite și obiceiuri locale. Este normal ca țările și guvernările să fie diferite. Este foarte normal ca noi să nu căutăm să le facem la fel și că trebuie să rămână așa cum sunt acum până la sfârșitul lumii. Aceasta este voia lui Dumnezeu. Cu toate că sunt diferiți în ceea ce privește exteriorul, toți oamenii sunt una; unde trăiesc ei, nu contează. Toți oamenii sunt la fel, prin aceea că toți posedă o conștiință, știu ceea ce este bine și ceea ce nu este și toți au posibilitatea de a crede în Dumnezeu. Nu este acesta un semn că toți oamenii sunt copiii lui Dumnezeu?”

Revenind din Rusia, Episcopul Nicolae, aduce împreună cu el și pe melodul Dimitrie Lvovsky. Acesta împreună cu Iacob Tihai, fratele Arhimandritului Anatolie Tihai, vor adapta muzica bisericească la limba japoneză. Sub conducerea lor, va lua ființă un cor bisericesc de 150 de persoane, punându-se bazele primei școli de muzică din Japonia. De remarcat că Arhimandritul Anatolie Tihai, fratele său Iacob Tihai, cât și Dimitrie Lvovsky, erau de origine română, născuți în Basarabia.

Momentul sosirii Episcopului Nicolae Kasatkin în Japonia, va fi reamintit de către Arhimandritul Anatolie Tihai, în anul 1881, cititorilor gazetei moscovite „Московские ведомости”. El spunea: „Pe 8 noiembrie 1880, Vlădica a sosit în Japonia, dar nu cu un vapor cu aburi rapid, unde fusese așteptat, ci cu un vapor cargo britanic, atunci când noi nu îl așteptam. Pentru a drege situația, consulul nostru A.A. Pelican, l-a invitat pe episcop la casa sa, împreună cu diaconul și cântărețul ce îl însoțeau, pentru a le da ceva răcoritor de băut. Timp suficient însă, ca delegatul nostru să ajunga la Yokohama și împreună au saosit la ora 14.00 la statia din Tokyo. Mai mult de 100 de ortodocși japonezi l-au așteptat pe peron….”

În anul 1883, în Japonia ”activau 9 preoți japonezi și anume: Pavel Sawabe, Petru Sasagawa, Pavel Nițuma, Tit Komatsu, Petru Kano, Pavel Sato, Matei Kangeta, Iacov Takaya și Timotei Hariu. Misia ortodoxă mai are si 93 de catehisatori dintre japonezii convertiți, care lucrează cu mare energie si devotament” . Eforturile susținute ale episcopului Nicolae dimpreună cu preoții și catehizatorii, au făcut ca în acest an, numărul credincioșilor să urce la 7200 persoane.

În anul 1872, Arhimandritul Nicolae, reușise să achiziționeze o bucată de teren în Tokyo, pe dealul Surugadai, pe proprietatea contelui Toda.

Trebuie mărturisit că alegerea locului nu a fost făcută la întâmplare. Dealul Surugadai era cel mai înalt punct din oraș. Arhimandritul Nicolae, a dorit ca pe cel mai vizibil loc din oraș, să construiască o catedrală măreață, dar și clădiri care vor servi ca centru administrativ al misiunii ortodoxe în Japonia.

În timpul vizitei sale din Rusia, între anii 1879-1880, Nicolae reușise să strângă suma de 131, 834 Ruble, pentru a cumpăra un loc și a ridica un lăcaș de cult pe el. La înntoarcerea sa în Japonia, a văzut că prețul pe care proprietarul îl cerea pentru teren a crescut, iar banii nu îi mai ajungeau pentru proiectul pe care și-l propusese.

Astfel s-a gândit la un alt proiect mai grandios, acela de a construi o catedrală pe terenul pe care deja îl aveau, de pe Dealul Surugadai. Totuși o problemă a apărut în sensul că dealul nu era suficient de mare, iar pentru acest proiect au trebuit să care pământ, în vederea măririi suprafeței construibile. Mai apoi o altă problemă cu care s-au confruntat a fost faptul că Banca Engleză Orientală, unde Misiunea ținea 17.000 ruble, a dat faliment. Noul proprietar a spus că va plăti banii deponenților, însă cu o întârziere de 5 ani. Singura soluție viabilă a fost ca să roage conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse, cât și Societatea Misionară, să ajute financiat Misiunea Ortodoxă din Japonia, pentru construirea catedralei mult dorite.

Colecta banilor s-a făcut prin donațiile benevole ale credincioșilor din Rusia. Un negustor moscovit a donat suma de 200.000 de ruble, echivalentul a 40% din costul total.

În anul 1884 s-a pus piatra de temelie a Catedralei cu hramul “Învierea Domnului”, din Tokyo.

”Dorind si în cele din urmă reusind să impresioneze pe japonezi cu splendoarea Ortodoxiei și stabilitatea crestinismului in general, Nicolae a terminat in anul 1891 o magnifica catedrala de mari dimensiuni. Nimeni nu se poate eschiva din a o privi, caci aceasta clădire imensă este construită pe un deal de langa centrul orasului și domină toate clădirile învecinate. Costul total al acestei catedrale a fost de 177.575 de dolari de argint. În momentele sale de glorie, catedrala rezona de vocile a sute de credinciosi. Corul de aici a fost comparat cu cele mai bune coruri din Europa sau America”

Planurile catedralei au fost făcute de către un arhitect din Moscova, pe nume Mikhail Shchurupov. ”Sub fundația catedralei au fost plasați mai bine de 2000 de copaci (pin) pentru a absorbi șocul cutremurelor. Acest fapt arată dorința sa de a construi o biserică solidă, în imediata vecinătate a curții imperiale.” Despre catedrală, unul dintre marii noștri cronicari bisericești, părintele Dimitrie Balaur scria în anul 1936: ”Măreața catedrală din capitala Tokyo – una din cele mai mari clădiri, a cărei turle se văd din depărtare – cu drept cuvânt face fală japonezilor ortodocși ” Clopotele catedralei au uimit atât de mult pe japonezi, încât au numit sunetele lor ”muzică cerească”, iar biserica a căpătat supranumele de ”Castelul Fenixului”, fiind capabilă să primească 5000 de oameni în interiorul său.

Când au văzut înălțimea acestei catedrale, autoritățile japoneze s-a speriat și chiar s-a propus demolarea ei, pe motiv că la un eventual cutremur, căderea acesteia ar afecta inclusiv palatul imperial. O altă teamă a lor era faptul că turla bisericii putea fi folosită ca un turn de observații, împăratul și suita sa nemaiavând posibilitatea de a se feri de priviri nedorite.

La puțin timp după terminarea lucrărilor la Catedrala Învierii Domnului, în aprilie 1891, Marele Duce Nicolae, moștenitorul tronului imperial rus, a venit într-o vizită oficială în Japonia, însoțit de Prințul George al Greciei. Cu acest prilej, Episcopul Nicolae Kasatkin a însărcinat-o pe Irina Rin Yamashita să picteze o icoană a Învierii Domnului, care să fie dăruită prințului moștenitor. Icoana urma să fie dăruită în data de 20 Mai 1891, când acesta urma să ajungă în Tokyo pentru a vizita capitala Japoniei și catedrala ortodoxă care tocmai fusese construită.

Marele Duce Nicolae nu a mai ajuns însă în Tokyo, dat fiind faptul că pe 11 Mai a avut loc ceea ce istoria a reținut sub numele de „Incidentul din Ōtsu”.

„Un polițist pe nume Tsuda Sanzō, a încercat să îl ucidă pe prinț, rănindu-l la cap cu sabia sa. În fața unei asemenea situații, Împăratul Meiji a plecat imediat la Kyoto pentru a fi alături de Nicolae, escortându-l personal pe acesta până la Kobe unde era ancorată flota rusă ce il însoțea pe prinț și chiar luând masa cu el la bordul vapoarelor ruse și nu în palatul imperial din Tokyo așa cum prevedea protocolul”

Dată fiind situația tensionată care s-a creat și anularea vizitei planificate în Tokyo, Episcopul Nicolae Kasatkin a plecat la Kobe pentru a se întâlni cu Marele Duce Nicolae și a-i înmâna cadoul pregătit, ca semn al mulțumirii pentru ajutorul pe care l-a primit din Rusia pentru construcția catedralei din Tokyo. Icoana Învierii Domnului, darul comunității ortodoxe japoneze se păstrează la momentul de față la muzeul Hermitage din Sankt Petersburg.

În 1923, în timpul “Marelui Cutremur din Kanto”, care a afectat zona capitalei Japoniei, catedrala, seminarul și mitropolia au fost distruse. Refacerea lor a fost posibilă sub îndrumarea unui arhitect japonez pe nume Shinto Okada, care a reproiectat cupola centrala și a micșorat turmul clopotniță, în așa fel încât să fie sigur la un eventual cutremur.

Modul în care au fost organizate comunitățile de creștini, a fost unul foarte prielnic pentru dezvoltarea acestora. “Micile comunități risipite erau grupate câte 8-10 în grija unui preot, iar în fruntea fiecarei comunități era un catehet. Unitatea acțiunii misionare, ara asigurată prin conferințe anuale cu clerul. Pe lângă acestea la fiecare 2 ani se întruneau congrese misionare cu participare și a mirenilor delegați de comunitași, la cere se discutau problemele bisericesti mai importante.”

Cateheții erau un fel de administratori ai parohiilor atunci când preoții erau fie bolnavi, fie lipseau, ori parohia era vacantă. Catehetul umplea acest gol până la numirea unui preot.

b. Munca de traducător a Sfântului Nicolae Kasatkin

În timpul ultimilor 30 de ani de viață, Sfântul Nicolae și-a impus un program foarte strict de traduceri, căruia îi acorda o foarte mare importanță și pe care nu îl întrerupea decât în zilele de sărbătoare sau când nu era prezent pe dealul din Surugadai. Avea obiceiul de a spune: “Chiar și dacă cerul ar cădea, nu am dreptul să mă opresc din traducere!”. De asemenea, în ultimele două luni din fiecare an, nu putea traduce, căci se afla pe teren, vizitând fiecare parohie de pe cuprinsul Japoniei, unde discuta cu preoții și credincioșii, săvârșea botezuri sau se bucura de prezența mulțimii.

În prima parte a misiunii sale, Sfântul Nicolae a făcut rost de traducerile Vechiului Testament efectuate la Misiunea Ortodoxă din Pekin, China. Le-a apreciat corectitudinea, dar pentru ca misiunea sa din Japonia să înainteze, avea nevoie de Noul Testament în traducere japoneză. Traducerile celorlalte culte – catolice și protestante, nu l-au mulțumit pe Sfântul Nicolae, căci nu exprimau îndeajuns de bine punctul de vedere ortodox. Singura soluție pe care o avea era aceea de a face traducerile personal, chiar dacă acest lucru îi solicita timp și efort deosebit.

În traducerile sale, a avut un asistent de nădejde în persoana unui creștin japonez pe nume Pavel Tsugumaro Nakai. Acesta era specialist în scrierile clasice chinezești și în fiecare zi, de la orele 18.00 își făcea apariția în salonul de primire din camerele vlădicăi Nicolae. Munca de traducere dura până la orele 22.00, timp în care numai ajutorul personal al episcopului (prezbiterul Ioann Imada), avea permisiunea de a-i deranja, spre a le servi ceaiul. “Acesta a ajuns la concluzia că nu era altă soluție decât să înceapă traducerile sale proprii, folosind scrierea pe care japonezii o adoptaseră de la chinezi, cu mai multe secole în urmă.[…] Problemele erau multe. Aceleași caractere fuseseră utilizate de către Budiști și Shintoiști, timp de mai multe secole, multe din ele având sensuri incompatibile cu teologia ortodoxă. Conceptele de Dumnezeu, Rai (Nirvana la Budiști) cât și liberul arbitru, erau foarte dificil de exprimat în scris. Părintele (mai apoi episcopul) Nicolae, a verificat fiecare verset cu traducerea greacă și engleză, mai apoi cu latina vulgată și nu în ultimul rând cu slavona (pe care el o considera mai fidelă textului original ca rusa). În cazul pasajelor dificile, se baza adeseori pe comentariile Sfântului Ioan Gura de Aur, pentru a lua o decizie”

Nu era niciodată complet satisfacut cu traducerea pe care tocmai o făcuse și adeseori o revizuia pentru a exprima cât mai corect sensul ințial. În cazul rugăciunii “Tatăl Nostru”, revizuirile au fost în număr de patru. De asemenea atunci când avea probleme mai mari referitoare la înțelesul unui text, Episcopul Nicolae obișnuia să trimită circulară tuturor preoților de origine japoneză, spre a le cere părerea referitor la ceea ce tocmai terminase de tradus. În funcție de răspunsurile lor, stabilea ca normativă una din variantele propuse.

Sfântul Nicolae a fost o persoană care a cunoscut limba japoneză așa cum puțini străini o puteau face, ajungând să fie recunoscut ca o mare autoritate în domeniul limbii japoneze. De asemenea traducerile sale s-au bucurat de o mare apreciere din partea celorlalte culte creștine, care au preluat Noul Testament ca normativ pentru creștinii din Japonia.

Din punct de vedere al muncii de traducere, lucrarea misionară a Episcopului Nicolae poate fi comparată cu lucrarea de evanghelizare a slavilor săvârșită de către Sfinții Kiril și Metodiu, în secolul al nouălea. “Traducerile sunt nucleul muncii misionare. În zilele noastre, munca unui misionar în general, aflat oriunde în lume, nu mai poate fi limitată la munca de predicare orală. Zilele în care [călugarul iezuit] Francisc Xavier, mergea prin localități cu un mic clopoțel și își strângea ascultătorii, au trecut. Mai ales în Japonia, unde oamenii iubesc cărțile și respectă foarte mult cuvântul scris, trebuie să punem la dispoziția credincioșilor și a celor care se vor boteza, cărți scrise în limba lor natală. Acest scop trebuie să fie realizat cu orice preț și cât mai ieftin cu putință. Cuvântul scris trebuie să fie sufletul oricărei lucrări misionare ”

Pentru a ne face o idee asupra importanței și strădaniei pe care Sfântul Nicolae a acordat-o muncii de traducere, putem să mai cităm câteva din gândurile sale, care sunt mai grăitoare din acest punct de vedere: “…putem ajunge la concluzia că în viitorul apropiat, vor fi foarte multe persoane care se vor converti, însă nu sunt muncitori ai viei de partea noastră, nici măcar unul, dacă nu mă pun la socoteală pe mine însumi… puterea unui singur om, aici este ca și o picătură de apă într-un ocean. Numai traducerea Noului Testament, dacă este făcută așa cum trebuie (și așa trebuie să fie), îmi va lua cel puțin doi ani de muncă asiduă. Apoi traducerea Vechiului Testament este de asemenea necesară. Chiar și în cea mai mică comunitate ortodoxă, slujbele vor trebui să fie ținute în limba japoneză. Ce să mai spunem despre celelalte cărți, ca de pildă “Istoria sfântă”, “Istoria Bisericii”, “Liturgică” sau cărțile de “Teologie”? Toate acestea sunt necesare și trebuie să fie traduse în limba japoneză. Despre limba aceasta însă, pot spune că niciun străin nu o poate stăpâni în așa măsură încât să scrie pe jumătate, cu ușurința cu care scrie în limba sa natală”

Munca de traducere a sfântului Nicolae a fost încununată cu publicarea mai multor cărți bisericești în limba jaopneză. În anul 1884 apare Ceaslovul, în 1885 Psaltirea. Liturghierul va apărea în 1894-1895, iar cea mai importantă traducere a sa, Noul Testament, va apărea în anul 1901. Traducerea Noului Testament a fost apreciată pentru corectitudinea sa de către celelalte culte, însă limbajul era unul greoi pentru omur de rând. Alte carți de slujbă au fost traduse treptat de vladica Nicolae împreună cu ajutorul sau, Pavel Nakai, precum: Liturghierul și Psaltirea (a doua ediție) au apărut în anul 1901, trei cărți de buzunar în anul 1902, adică: Prima săptămână a Postului Mare, Săptămâna Mare, iar a treia se referea la Perioada Pascală. O versiune scurtată a Octoihului a apărul în anul 1884, iar cea completă va apărea în anul 1909, Mineiul (doar marile sărbători cu dată fixă) apare în anul 1910, iar Triodul complet va apărea un an mai târziu în 1911.

Iată ce spunea Reverendul C.K. Harrington legat de Noul Testament: „În jurul anului 1900 a apărut versiunea lui Nicolae, sau a Bisericii Ortodoxe. Episcopul Nicolae a fost pentru mai bine de 40 de ani un conducător foarte apreciat și respectat al Misiunii Ortodoxe Ruse din Japonia. Prin ceea ce a lăsat în urmă – măreața catedrală și versiunea sa a Noului Testament,s-a făcut respectat de către toți. Traducerea lui […] are o mare proporție de cuvinte chinezești [kanji, ideograme] și nu este bine adaptată omunui de rând, dar este de un real folos clericilor și oamenilor educați, pentru citit și studiu”

Din cățile folosite în cultul Bisericii Ortodoxe, Sfântul Nicolae a reușit să le traducă pe toate, afară de Penticostar și Mineiele pentru fiecare lună. Din Vechiul Testament, vlădica va traduce pericopele folosite în cadrul slujbelor Bisericii Ortodoxe. Dorința lui cea mai mare a fost să reușească să termine de tradus Vechiul Testament. În anul 1910, vlădica aprecia că va mai avea nevoie de 5 ani pentru a termina traducerea, însă datorită trecerii sale la Domnul, în anul 1912, aceasta va rămâne nefinalizată.

Sfântul Nicolae a pus bazele unei edituri în Tokyo, numită Aiai-sha (Editura Agape).

În ultima perioada a vieții sale, fructele strădaniei de o viață au început să apară, în sensul în care a reușit formarea unui grup de traducători, alcătuit din studenți ai Seminarului din Tokyo, care cunoașteau limba rusă. Aceștia, sub coordonarea unor teologi japonezi care au studiat în Rusia (Pr. Simeon Mii și Ioann Senuma), au reușit să facă traduceri din Sfinții Părinți precum: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Isaac Sirul, Sfântul Ioan de Kronstadt, Sfântul Teofan Zăvorâtul etc…

Într-un raport al Bisericii Ortodoxe Japoneze, din anul 1904, se spune: “În departamentul publicații există 9 persoane care sunt angajate în munca de traducere. În afară de aceștia, mai sunt 3 editori de reviste și literatură bisericească. Avem revista oficială a Bisericii – Seikyo Shimpo. Apoi exista Seikyo Yowa, o revistă lunară dedicată în principal predicilor și educării religioase a creștinilor. Apoi avem Uranishiki, o revistă lunară pentru femei.”

Munca de traducător a Sfântului Nicolae Kasatkin, poate fi caracterizată astfel:

„Traducerile au fost făcute cu o mare atenție către detalii. Atunci când a tradus cărțile de cult, a comparat textele rusești cu cele grecești și slavone. De asemenea a consultat multe comentarii ale părinților bisericii referitoare la textele în cauză.

Și-a ales cu înțelepciune asistentul, în persoana lui Pavel Nakai. Acesta cunoștea bine scrierile clasice chinezești, dar și limba japoneză scrisă. De asemenea acesta era și un creștin desăvârșit

S-a dedicat creării unui vocabular ortodox distinct, în limba japoneză. Acest lucru s-a dovedit deosebit de dificil, deoarece majoritatea cuvintelor existente ce făceau referire la problemele religioase, erau concepte shintoiste și budiste, nu creștine. De aceea a fost nevoie să creeze mai multe cuvinte noi, prin combinații de caractere chinezești, pentru a exprima conceptele ortodoxe prin excelență.

I-a consultat adeseori pe clericii japonezi, cu privire la traducerile deja efectuate, pentru a le cere părerea asupra lor.

A efectuat traducerile ulterioare anului 1871, fără a consulta alte traduceri în japoneză existente, dar făcute de alte misiuni creștine […]”

Episcopul Nicolae Kasatkin era cunoscut pest tot ca fiind un erudit. Nimeni nu cunoștea mai bine ca el limba, istoria, cultura și civilizația japoneză. În Rusia era cunoscut ca o persoană cu o mare deschidere față de tot ceea ce însemna asiatic – un orientalist recunoscut de toți.

În Vladivostok exita un Institut de Studii Orientale, care avea menirea de a pregăti studenții ce doreau să cunoască limba și cultura popoarelor asiatice. Cu acest institut Episcopul Nicolae Kasatkin păstra bune legături. Deasemenea „primea studenți ai Institutului în Japonia pentru perioade de studiu și aprofundare a limbii japoneze (printre acești studenți a fost și D.Pozdneev, care mai apoi devine un faimos orientalist în Rusia). Pe data de 7 aprilie 1908, Arhiepiscopul Nicolae a primit o scrisoare de la Biblioteca Institutului Oriental din Vladivostok, unde i se aduceau mulțumiri pentru cărțileîn limba japoneză donate bibliotecii – liturgice și despre istoria Bisericii: Noul Testament, Psaltirea, Triodul color, Teologia Dogmatica a Mitropolitului Macarie, etc…”

c. Introducerea muzicii bisericești în Biserica Ortodoxă Japoneză

În paralel cu munca de traducere a Sfântului Nicolae, au apărut și primele transpuneri muzicale ale textului japonez. Astfel, Pavel Sawabe (primul preot ortodox de origine japoneză) a fost cel care a folosit prima dată limba japoneză în cult. Legat de acest subiect mărturisea: “În acea perioadă, slujbele nu se desfășurau încă în Tokyo, ci în Hakodate. […] Datorită faptului că nu existau cântăreți de origine rusă, eu eram și citeț și cantor. […] La început am cântat numai “Shu awareme yo!” [Doamne miluiește!] în japoneză. Pe măsură ce alte texte erau traduse, am adăugat cântece japoneze, unul câte unul, până când am fost capabili să celebrăm întreaga slujbă în japoneză.”

A existat o problemă ce nu a putut fi rezolvată la început, aceea a faptului că Pavel Sawabe folosea cântarea japoneză tradițională, ca linie melodică pentru slujba bisericească. Acest lucru provoca mare haz în rândul membrilor ruși ai consulatului din Hakodate.

Pentru a putea educa poporul japonez să cânte muzica bisericească pe care Sfântul Nicolae o traducea din limba slavonă, era mai întâi nevoie ca acești oameni să fie educați pentru a stăpâni bazele muzicii vestice. Acest lucru însă, nu era unul ușor, deoarece muzica liniară occidentală diferea complet de muzica tradițională japoneză. Aceasta (muzica japoneză) “se cântă la unison, pe cuvinte, precum alte cântece populare. Există câteva game muzicale, iar scara se bazează pe 5 note într-o octavă. Astfel încercarea de a-i învăța pe oameni sa cânte Do – Re – Mi… a fost o încercare destul de dificilă. ”

Cel care a dezvoltat și desăvâșit muzica bisericească în cadrul Bisericii Ortodoxe Japoneze, a fost un basarabean de origine română, pe nume Iacob Tihai, fratele Arhimandritului Anatolie Tihai.

În anul 1872 atunci când Nicolae Kasatkin pleacă din Hakodate pentru a merge la Tokyo li a pune bazele unei misiuni în capitala imperială, îl lasă în locul său pe Ieromonahul Anatolie Tihai. Acesta își chiamă fratele în ajutor și începând cu anul 1872, amândoi pun bazele unei Școli de muzică bisericească (Eitai gakkō) și a unei Școli normale, ce forma și catehiști (Denkyō gakkō) în Hakodate. În ambele muzica bisericească era încurajată.

Există o povestioară care circulă legată de momentul în care Iacob Tihai a predat primele lecții de muzică: “La început Iacob le-a cântat gama Do major, folosind vocala „a” în locul notelor muzicale. Mai apoi, i-a pus pe elevi să repete cu vocala „a”. La sfârșit le-a cerut să înlocuiască vocala „a”, cu notele muzicale do-re-mi etc… Elevii au făcut liniște o clipă destul de îndelungată, după care, toți în cor au început: a–do, a–re, a–mi, etc… Au adăugat „a”, la fiecare notă muzicală. Nu încercau să glumească pe seama profesorului, însă cunoștințele lor de muzică occidentală erau nule, așa că nu au putut înțelege ceea ce Iacob le ceruse. Urechile lor nu erau exersate în acest tip de muzică.” Pentru a le putea forma urechea muzicală, Iacob cânta cu elevii la instrumente muzicale – vioară și pian. Având această bază, elevii puteau să învețe mai ușor muzica bisericească.

După un raport din anul 1874 deja se tipărise o carte de cântece în japoneză, pentru Sfânta Liturghie, ce cuprindea și privegherea pentru slujbele mari. Astfel la vremea respectivă deja se cânta în japoneză la slujbe. Acest lucru l-a determinat pe Pr. Pavel Sawabe să exprime: „Mulțumită lui Iacob, adevărata muzică bisericească a început să fie cântată”

Sfântul Nicolae a dorit să formeze studenți foarte bine pregătiți la Seminarul din Tokyo, iar mai apoi, pe aceștia să îi trimită în diverse parohii pentru a-i forma pe credincioși. Formarea era nu numai muzicală, dar și teologică. În acest sens, Iacob Tihai este adus în Tokyo, pentru a se ocupa de formarea muzicală a viitorilor catehiști.

În anul 1881, atunci când Sfântul Nicolae va întreprinde o călătorie misionară în nordul Japoniei, va scrie în jurnalul său, că poporul cânta relativ bine, datorită eforturilor susținute, ale absolvenților de seminar.

Din punct de vedere al muzicii bisericești, la Catedrala din Tokyo, a fost format un cor de persoane foarte bine pregătite, cântându-se pe 4 voci, așa cum se întâlnea adesea în Rusia. Pentru parohiile de provincie însă, s-a ales varianta mult mai ușoară, de a se cânta melodiile la unison, de către toți credincioșii. Nicolae a reușit să tipărească o carte de muzică la unison, pentru uzul catehiștilor. Aceasta s-a numit Shoka-fu și cuprindea rânduiala slujbelor: Privegherea pentru Duminici, Liturghia, Rânduiala pascală, Slujbele la diferite nevoi/evenimente din viața omului etc…

Cântarea la unison, mai ușoară nu era întâlnită în Rusia. Se pare că a fost introdus de către Iacob Tihai, fiind modul în care se cânta în Basarabia vremii respective.

Pentru a susține ceea ce am afirmat mai sus, aducem punctul de vedere al Mariei Junko Matsushima, care scriind despre acest aspect spunea: „De ce Iacob a ales melodiile acestea? Poate că și le amintea, căci le memorase în copilărie, în satul său natal. Dat fiind faptul că nu cunoaștem muzica bucovineană și basarabeană a secolului XIX, nu putem fi siguri. Cu toate acestea, ne este clar acum, că muzica bisericească japoneză nu este doar o copie a muzicii de Sankt Petersburg, dar a moștenit tradiția muzicală din Bucovina și Basarabia. Acele melorii compuse de Iacob, încă sunt cântate în bisericile japoneze astăzi”

La Școala de fete, au început să fie predate partiturile pentru soprane și alto, începând cu 1875. Acest lucru era o inovație pentru lumea bisericească slavonă, unde pentru părțile de alto și soprană, erau folosiți băieții copii, ale căror voci nu se schimbaseră încă.

d. Seminarul din Tokyo

În anul 1872, Sfântul Nicolae reușește să cumpere o bucată de teren pe dealul Surugadai, din Tokyo. Încă de la început, va deschide în acest loc și o școală de catehiști.

Mai apoi pentru a ajunge la cât mai multe persoane, decide să înființeze și o scoală de limbă rusă, unde preda rusa celor care erau doritori să o învețe. Mai apoi reușind să termine construcția primei clădiri din complexul ce va deveni centrul vieții bisericești ortodoxe din Japonia, Nicolae înființează și o școală religioasă pentru bărbați.

O mare importanță a fost acordată educării poporului și astfel în anul 1876, se ia decizia contopirii celor două școli teologice – de catehiști și de religie, pentru a se înființa un Seminar. Acest avea rolul de a forma catehiștii ce urmau să activeze în diverse părți ale Japoniei. Dintre ei Sfântul Nicolae alegea candidați care urmau să primească taina hirotoniei.

Pe lângă Seminar au mai apărut și un colegiu pentru femei, un orfelinat, un atelier de iconografie, o școală corală, o tipografie și o bibliotecă. În anul 1891, o nouă clădire de 3 etaje a fost ridicată pentru Seminarul din Tokyo, printr-o donație a țarului Nicolae al II-lea.

Cursurile seminarului se desfășurau pe o perioadă de 7 ani, iar clasele cuprindeau între 50 și 100 de elevi. Persoane între 13 și 60 de ani putea să se formeze la Seminarul Ortodox din Tokyo. Nu trebuia să fii creștin pentru a fi admis, însă se cerea elevilor ca să se decidă până în anul al 4-lea de studiu, dacă se vor boteza sau nu. În cazul în care decizia era nu, atunci erau rugați să își continue studiile în altă parte. Astfel cei care absolveau Seminarul Teologic Ortodox din Tokyo, erau creștini cu o formație misionară. Se cerea ca începând cu anul al 5-lea de studiu, aceștia să participe la misiunea evaghelizatoare a Bisericii, iar dacă era nevoie – să meargă din ușă în ușă pentru a-l propovădui pe Hristos. Clasele inferioare erau educate de către absolvenți, iar cele superioare îl aveau ca educator pe Episcopul Nicolae, dar și pe alți studenți ortodocși care erau în vizită în Japonia.

Sfântul Nicolae a încurajat pe creștinii japonezi, dar și pe cei ruși, să comunice spre a-și înțelege unii altora cultura și tradițiile. Astfel, Seminarul Teologic din Tokyo a devenit în scurt timp, un punct de reper și pentru acei japonezi care doreau să învețe limba și cultura rusă. Printre cei care au participat la cursuri erau copii sau nepoți ai personalului diplomatic japonez, fiul Guvernatorului de Tokyo sau al Primarului din Yokohama. Importanța auditoriului a crescut prestigiul Sfântului Nicolae, dar mai ales al Școlii pe care o patrona.

Între anii 1902 și 1906, au studiat la Seminarul din Tokyo două persoane ruse, care mai apoi vor deveni traducători de limbă japoneză în zona de graniță a districtului Zaamursky din Rusia.

„După războiul Ruso-Japonez din anii 1904-1905, autoritățile ruse au conștientizat mai mult importanța unor cunoscători de limbă japoneză și au decis trimiterea la Seminarul din Tokyo a 10 tineri, care mai apoi s-au întors în poziții cheie ale sistemului de apărare a Rusiei.”

Pe măsură ce timpul a trecut, iar traducerile s-au diversificat, limba rusă a început să fie înlocuită cu cea japoneză. Astfel s-a ajuns ca în anul 1912, cursurile Seminarului să fie în totalitate în japoneză.

Nicolae era un educator sever. O atenție deosebită era acordată disciplinei în școală. Astfel elevul care era de serviciu trebuia să noteze tot ceea ce se petrece în ziua respectivă, notițe pe care seara vlădica le citea și făcea remărci asupra lor.

„Câțiva dintre elevi stau fără să se implice în activitatea bisericii. Să nu se mai întâmple așa ceva… [răspunsul episcopului] Deasemenea există elevi care pleacă din biserică în timpul slujbelor. Așa ceva chiar nu mai vreau să se întâmple… poate numai dacă i se face cuiva rău. (3.10.1886) sau „Cântăreții nu merg toți la orele de muzică ! Asta este foarte rău ! Să mi se spună numele celor care lipses și vor fi pedepsiți (28.11.1886) ”

Chiar dacă era sever în educație, Vlădica Nicolae se îngrijea se elevii săi să ducă o viață sănătoasă – prin orele de sport de la Seminar și mai ales prin faptul că în vacanțe îi trimitea pe aceștia la mare sau la țară, în orașul Tonosawa langă Hakone, unde era o casă special construită în acest scop.

După Revoluția Boshevică din anul 1917, activitatea Seminarului se va suspenda, din lipsă de fonduri. Din anul 1926 se reiau cursurile, însă de data aceasta perioada de școlarizare era de doi ani.

Între anii 1938 – 1954 activitatea a fost deasemenea întreruptă, datorită numeroaselor probleme legate de al Doilea Război Mondial și repercusiunile pe care acesta le-a avut asupra Bisericii Ortodoxe Japoneze.

Activitatea la Seminar se reia în anul 1954, programul de studii fiind de 3 ani.

Dacă ar fi să facem o asociere a acestui Seminar din Tokyo, sistemul de învățământ Teologic din România, am putea spune că Seminarul din Tokyo nu era la nivel universitar, dar nici la nivel liceal.

Seminarul din Tokyo era mai mult o școală de formare teologică dar nu numai, având cursuri de formare laică dar si religioasă.

La momentul de față la acest seminar se predau doar materii religioase, punându-se un mare accent pe formarea spirituală a teologului și mai ales supravegherea lui, de către părinții responsabili. Este o formare pe care o poți cuprinde intelectual în doi ani, însă mai important pentru personalul Seminarului este observarea studentului și a caracterului său. Nu poate fi asimilat sistemului de învățământ oficial.

e. Perioada războiului ruso – japonez din 1904-1905 și sfârșitul vieții Sfântului Nicolae Kasatkin

Strădania episcopul Nicolae a fost să facă în așa fel încât Biserica Ortodoxă Japoneză să fie tot mai puțin legată de ajutorul financiar pe care îl primea din partea Bisericii Ortodoxe Ruse, sensibilizând tot mai mult creștinii japonezi asupra importanței donațiilor personale. Acest mod de a vedea lucrurile, a pregătit tânăra comunitate pentru ruperea relațiilor economice și politice dintre cele două țări, în timpul războiului ruso-japonez din anii 1904-1905.

Dacă pe de o parte acest război a avut importante motivații geopolitice, ne atrage atenți un discurs pe care preotul budist Inoue Enryo l-a ținut cu la începerea conflictului armat. El zicea: „În Rusia religia și statul sunt același lucru și nu există libertate religioasă. Astfel religia este folosită pentru a crea unitatea poporului. De aceea când ei – rușii – văd orientalii, li se spune că aceștia sunt inamicii religiei lor. Pentru acest motiv războiul acesta este pe de o parte politic, iar pe de altă parte religios… Daca armata lor este armata lui Dumnezeu, atunci armata noastră este armata lui Buddha”

Ambele armate își priveau adversarul a dușmanul de moarte al religiei lor. În Rusia se făceau eforturi foarte mari ca să fie transformat acest război, în unul a cărui motivație să fie religioasă. Astfel japonezii erau portretizați ca niște păgâni, pe care poporul rus trebuie să îi cucerească și să îi creștineze, iar aceasta să fie o datorie în fața lui Dumnezeu.

Modul acesta de a privi lucrurile bineînteles că l-a afectat mult pe Sfântul Nicolae Kasatkin, care avea deja mai bine de 40 de ani de muncă neobosită pentru răspândirea ortodoxiei în Țara Soarelui Răsare, iar pe japonezi i-a întors împotriva sa.

Ambele armate se vedeau pe sine ca fiind civilizate si luptând împotriva unui inamic ce trebuia civilizat sub orice formă cu putiință. Astfel un jurnalist american, Murad Halstead, scria în anul 1904 despre acest război, folosind aceste cuvinte: „Această dramă orientală este cu mult scoasă din scenele civilizate; iar protagoniștii sunt două imperii, care sub forma lor actuală sunt cele mai vechi imperii. Nu există niciun alt imperiu care amestecă așa de mult statul cu religia… De ambele părtți vom găsi spiritul cruciaților… care nu vor ezita să își dea viața pentru a salva Sfântul Mormânt de sacrilegii”

În anul 1903, Episcopul Nicolae a fost întrebat de apropiații japonezi, ce este mai bine să facă un creștin ortodox japonez în cazul în care va izbucni un conflict cu Rusia. Răspunsul său a fost: „Creștinii, alături de celelalte popoare, trebuie să își îndeplinească datoria față de țara lor natală. În eventualitatea izbucnirii unui război, japonezii ortodocși ar trebui să privească Rusia în calitate de inamic, dar a lupta cu inamicii nu înseamnă să îi și urâm, ci numai să ne apărăm țara”

Sfântul Nicolae a decis să rămână în Japonia pe parcursul conflictului, iar apropiații săi au facut asemenea. O schimbare a fost făcută totuși, din teamă ca viața episcopului să nu fie pusă în pericol de cei care doreau să se răzbune, cerându-se 3 polițiști care să vegheze la intrarea în complexul bisericesc din dealul Surugadai. În cazul unor amenințări, efectivul de polițiști urma să fie suplimentat rapid de cei care se aflau în garnizoana din apropiere. Singura schimbare vizibilă ce s-a petrecut, a fost aceea că nu a mai slujit Sfânta Liturghie public ci în privat, iar restul timpului liber l-a dedicat muncii de traducere a cărților bisericești.

Trebuie remarcat faptul că ceea ce spunea la începutul războiului preotul budist Inoue Enryo de partea japoneză, era perfect valabil și pentru partea rusească. Atât țarul rus Nicolae al II-lea, cât și Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, au cerut poporului rus să se implice în această luptă împotriva necredincioșilor. Atitudinea Episcopului Nicolae a fost însă diferită față de cea a Sinodului Bisericii Ruse, în sensul în care a mărturisit în fața tuturor obligația lui de a se ruga pentru poporul rus, căruia îi aparținea, însă și datoria japonezilor ortodocși de a se ruga pentru împărat și victoria țării lor. “Astăzi am săvârșit ca de obicei, slujba în catedrală, dar de acum înainte nu voi mai putea lua parte la serviciul divin public, din biserica noastră. Nu fac acest lucru deoarece m-aș simți în pericol dacă apar în catedrală, ci datorită faptului că până acum m-am rugat pentru pacea și bunăstarea Imperiului Japonez. Acum însă, datorită faptului că a fost declarat război între Japonia și țara mea natală, eu, în calitate de rus, nu mă pot ruga pentru victoria Japoniei asupra țării mele. Am și eu obligații vis-a-vis de țara mea natală. Chiar din acest motiv, și eu, la rândul meu, voi fi foarte bucuros când voi, vă veți îndeplini obligațiile față de țara voastră. Aceasta fiind situația, în ceea ce mă privește, nu pot să mai iau parte, oficial, la slujbele săvârșite în Biserica Japoneză”

Bineînțeles că actul său de curaj concretizat în decizia de a rămâne în Japonia pe perioada conflictului a ajutat mult credincioșii ortodocși, temperând unele situații care alminteri puteau degenera, însă presa vremii a căutat să il discrediteze permanent, fiind plină de venin la adresa sa: „Ziarul Nikon spunea că Biserica Ortodoxă s-a rugat totdeauna pentru distrugerea Japoniei. A fost întotdeauna un sediu de agenți sub acoperire ruși. Japonezii urăsc cupola bisericii rusești care se ridică deasupra întregului oraș, ca pentru a bloca priveliștea împăratului; ei urăsc clopotele bisericii, care în fiecare duminică strică liniștea locuitorilor”.

În timpul acestui conflict, a existat pericolul ca neînțelegerile politice să se răsfrângă în interiorul Bisericii. Totuși, datorită prezenței de spirit a Sfântului Nicolae, pericolul a fost înlăturat. Meritul Sfântului Nicolae a fost că în toată perioada petrecută în Japonia, nu a lăsat partea politică (rusească sau japoneză) să se amestece în misiunea sa. Au existat momente în care serviciile de informații japoneze trimiteau informatori în rândul seminariștilor, pentru a alfa mai multe informații despre ceea ce se preda la seminarul din Tokyo și despre episcopul Nicolae. Au existat cazuri în care acești spioni au fost impresionați de felul de a fi al conducătorului misiunii ortodoxe, primind mai apoi botezul. Chiar și în timpul războiului, numărul noilor convertiți a crescut permanent. În anul 1904, spre exemplu, numărul celor botezați a depășit 600 de persoane.

Pentru a întări afirmațiile de mai sus referitoare la neimplicarea politicului în viața bisericească ortodoxă din Japonia, putem aminti faptul că ziarul Japan Mail publică în data de 12 martie 1904, în cadrul secției intitulată „Sumar religios lunar” un comentariu laudativ din ziarul Kristokyo Sekai (Lumea creștină) care spunea: „ziarul apreciează mult atitudinea episcopului Nicolae și conducerea Bisericii Ortodoxe în situația de față. Consideră deasemenea că și celelalte confesiuni creștine trebuie să imite exemplul Bisericii Ortodoxe și să nu amestece sub nicio formă politica cu religia”

Pentru a susține efortul de război al poporului japonez, Biserica Ortodoxă Japoneză tipărește 50.000 de copii ale unui ghid de conversație ruso-japonez, în scopul de a ajuta soldații japonezi care au contact cu rușii să poată comunica.

Războiul ruso-japoneze din 1904-1905 a fost un moment de cumpănă pentru episcopul Nicolae. După o viață întreagă dedicată misiunii în Țara Soarelui Răsare, după ce își formează misionari și mulți prieteni japonezi, este la un pas de a pierde totul. Alegerea eroică de a rămâne în Japonia pe perioada conflictului, liniștește multe spirite agitate, însă chinurile prin care trece văzând cum țara sa natală este învinsă în diverse bătălii, nu le poate mărturisi nimănui. El se tulbură nespus, iar colaboratorii și prietenii săi se veselesc pentru victoriile japoneze. Desigur, din respect pentru episcop nu își manifestau bucuria de față cu el, însă nefiind de față această bucurie era permanet și peste tot prezentă.

Pe data de 13 aprilie 1904, după ce aflase că bunul său prieten Amiralul Marakov, comandantul flotei ruse de la Port Arthur, pe care îl cunoștea de 40 de ani, a fost ucis de o mină ce a scufundat nava amiral a flotei Petropavlovsk scrie în jurnalul său: „Doamne ce este această tristețe care mă cuprinde? Nimic nu ajută – nici slujba de la biserică, nici rugăciunea, nici efortul făcut cu voința. Aș vrea să mă duc undeva, să mă retrag în pace și liniște pentru o zi sau două; dar este imposibil. Nu am unde mă duce. Aș vrea să vorbesc cu cineva pentru a mă descărca, dar nu am pe nimeni cu care să vorbesc; ce este tristețe pentru mine, pentru cei de lângă mine este o bucurie îndreptățită, pentru că cine nu poate să se bucure atunci când patria mamă câștigă o luptă?”

Pe data de 3 Mai 1904, are loc Congresul Religiilor din Japonia. Dat fiind faptul că Rusia a încercat de la începutul războiului să introducă ideea că această luptă este între păgâni și creștini, la acest Congres se întânesc reprezentanții tuturor religiilor din Japonia pentru a afirma că acest război NU este unul religios. Declarația care s-a dat la încheierea lui a fost următoarea: „Razboiul a izbucnit între Japonia si Rusia. El are ca obiectiv din partea Japoniei, siguranța imperiului și pacea de lungă durată în Est, deci este în interesul justitiei, umanității și civilizației din lume. Acest război nu are nimic de-a face cu diferențele dintre rase și religii. De aceea noi întâlnindu-ne, fără a face distincție de religie, suntem de acord că vom face în așa fel încât vom scrie lumii, fiecare într-un mod propriu și în cadrul religios căruia îi aparținem, motivul real al razboiului așa cum am amintit mai sus. Deasemenea ne exprimăm cea mai sinceră dorință ca pacea să revină cât mai curând!”

După doi ani de război, un număr de aproximativ 73.000 de prizonieri ruși se aflau în diverse pușcării aflate pe întreg teritoriul japonez. Episcopul Nicolae a trimis pentru început 5 preoți japonezi, vorbitori de limbă rusă, în lagăre, spre a-i ajuta din punct de vedere sufletesc. Tipărește cărți și icoane, spre a fi împărțite prizonierilor, iar mai apoi în anul 1905, crește numărul de preoți pe care îi trimite să se îngrijească de prizonieri la 17.

Un prizonier de război, rus pe nume Feodor Shikutz, rănit în bătălia de la Makden, ajunge în Hokkaido, la spital si apoi în lagărul prizonierilor de război. El scrie în jurnalul său la 15 iunie 1905 că: ”Un preot face liturghia în fiecare duminică. Acest preot, Andrei Metaki, vine pentru a vizita prizonierii, îi întreabă de sănătate, iar lui îi dă cartrea sa de vizită.|Este un reprezentant al Bisericii Ortodoxe din Hakodate și slujeste acolo, dar vine și la noi. După cină, a avut slujba de înmormântare a unui soldat care a murit ieri”

După ce se semnează tratatul de pace dintre Rusia și Japonia, în august 1905, încep să apară probleme legate de japonezii care se revoltă împotriva existenței Bisericii Ortodoxe. În noaptea de 25 august notează că protestatarii au strigat: ”Acum catedrala lui Nicolae trebuie sa fie arsă! Soldații au împiedicat însă ca acest lucru să se întâmple”

Știrile despre ajutorul pe care Episcopul Nicolae l-a dat prizonierilor de război, au ajuns până la țarul Nicolae al II-lea care, spre a-i recunoaște meritele, l-a recompensat cu Ordinul Alexander Nevsky.

În anul 1906 se vor face primele încercări din partea Bisericii Ortodxe Ruse, de a-i găsi un ajutor Arhiepiscopului Nicolae al Japoniei. Cu doi ani înainte de acest moment, atunci când se afla în plin război ruso-japonez, Sfântul Nicolae deplângea starea învățământului teologic, care nu formează tineri cu vocație de misionari. El scria în jurnalul său „Patru Academii Teologice, in 35 de ani de când sunt aici, nu au putut da un misionar? Uimitor lucru”

Biserica Ortodoxă Rusă l-a hirotonit episcop pe Andronik Nikolski spre a fi urmașul misionarului japonez. Deși acesta nu a reușit să se adapteze la viața din Țara Soarelui Răsare, începându-și misiunea din eparhia încredințată cu un răsunător eșec, mai apoi la sfârșitul vieții a făcut în așa fel încât și-a câștigat cununa muceniciei. “Pe 5 noiembrie 1906, Andronik [Nikolsky] a fost hirotonit episcop de Kyoto și vicar al Episcopului Nicolae. A fost primul episcop al noii Eparhii a Japoniei de Vest din Biserica Ortodoxă Japoneză, cu sediul la Kyoto. Cu toate că Preasfințitul Andronik era Episcop de Kyoto, acesta a locuit lângă Osaka, care la vremea respectivă era al doilea oraș ca mărime din Japonia și de asemenea, locul în care trăiau cei mai mulți creștini ortodocși din eparhia sa. După sosirea sa în Osaka, a început să se simtă rău și nu s-a putut adapta [vieții din această țară]. După ce a slujit timp de 3 luni în Osaka, a cerut permisiunea de a pleca din Japonia. Pe 27 mai 1907, s-a întors în Rusia”

În anul 1908, Episcopul Serghei Tikhomirov, a fost trimis de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, pentru a-l ajuta pe Arhiepiscopul Nicolae. Acesta a sosit în Japonia, fiind mai apoi înscăunat ca Episcop de Kyoto. Sfântul Nicolae l-a întrebat asupra intențiilor sale, dacă dorește să rămână sau să plece, așa cum făcuse predecesorul său. Răspunsul pe care Serghei l-a dat a fost ferm, în favoarea rămânerii. În timp, a preluat multe din sarcinile administrative ale Sfântului Nicolae, lăsându-i acestuia mai mult timp pentru traduceri.

În ianuarie 1912 Sfântul Nicolae a fost spitalizat, suferind de probleme cardiace. După o vizită pe care Episcopul Serghei o face la spitalul unde era internat, acesta va nota: “O masă joasă se află lângă fereastră. Manunscrise japoneze, o călimară cu cerneală și o pensulă de scris se află pe ea, iar în fața Înaltpreasfinției Sale se află un Triod în slavonă. Paul Nakai citește din traducerea japoneză, iar arhiepiscopul urmărește locul în care citește Nakai, uitându-se și în alt caiet. Din când în când se opresc, pentru a introduce câte o virgulă… Ar putea cineva să spună că acesta este un om bătrân, care se pregătește de moarte?”

Sfârșitul vieții i-a survenit pe 3/16 februarie 1912. Mai bine de 50 de ani din viața sa i-a dedicat slujirii lui Hristos în rândul poporului japonez, pe care l-a iubit și pentru care s-a jertfit. La înmormântarea sa (10/23 februarie 1912), au participat numeroși creștini ortodocși. Au mai fost prezenți: diplomați, reprezentanți ai diverselor ministere, oameni de afaceri, membrii ai Guvernului Japoniei dimpreună cu delegați ai Casei Imperiale.

Era pentru prima dată, în istoria japoneză, când Împăratul trimitea delegații săi și o coroană de flori, la înmormântarea unui prelat creștin.

Slujba a fost oficiată în limba japoneză, de către Episcopul Serghei împreună cu numeroși clerici ai Bisericii Ortodoxe Japoneze. Corul a fost compus din mai bine de 200 de seminariști.

Sfântului Nicolae Kasatkin în lumina jurnalului său

În întreaga perioadă a șederii sale în Japonia, 50 de ani, Sfântul Nicolae Kasatkin a ținut un jurnal, în care își nota impresiile sale, sau problemele cu care se confrunta în activitatea misionară. Din acest jurnal, care la momentul de față este publicat în limba rusă și limba japoneză, însă nu complet, desprindem adevărata personalitate a acestui mare ierarh.

La momentul de față editorii au ales anumite părți ale acestui imens jurnal, pentru a le publica. Au văzut lumina tiparului:

„1. texte din perioada de început a activității 1870 – 1876;

2. Perioada celei de-a doua vizite în Rusia 1879 -1880;

Vizitele pastorale din perioada de început a activității episcopale, zonele Jōshū și Tohoku 1881, referitoare la reședința din Tokyo 1882

Perioada Războiului Ruso-Japonez, anii 1903-1905”

Cele mai multe documente nu au fost încă descifrate sau publicate.

În jurnalul său, îl descoperim pe ierarh ca o persoană foarte aspră, care cel mai adesea nu reușea să se apropie de oameni, dat fiind faptul că cerea multe de la ei. Întotdeauna avea probleme cu personalul bisericesc și chiar dacă nu critica pe față clericii sau cateheții, în jurnal își dădea frâu liber sentimentelor și se exprima adesea neprotocolar.

Spre exemplu găsim în anul 1871 – paginile 7-11, unde se lamentează legat de părintele Grigorie Vorontsov, pe care îl adusese din Rusia. Vorbește despre poasta conduită a acestuia și de faptul că este un om liber în mentalitate (a avut temeritatea să pună la întrebare câteva din canoanele Bisericii Ortodoxe și a încercat să discute despre contradicțiile biblice cu oamenii). După numai trei luni, l-a trimis înapoi în Rusia.

Erau momente în care Nicolae intra în conflicte cu misionarii, iar aceștia erau nevoiți să plece din Japonia

Dacă ar fi să acceptăm punctul de vedere al lui Nicolae despre personalul misiunii, ar trebui să acceptăm că misionarii ruși erau oameni care veneau și plecau fără regrete, pe care nu te puteai baza, nefiind pregătiți pentru munca de misionar. Se simțea permanent singur, fără ajutor de nădejde, nefiind capabil să se apropie de cineva

„Doamne ce este aceasta? Avem cu adevărat o soartă nefastă. Sau este caracterul nostru așa de nerăbdător și neascultător, în așa fel încât Hristos nu ne poate umple cu prezența sa. (4 martie 1871, pg.7) ”

Au existat deasemenea și misionari care au reușit să stea mult timp lângă Nicolae. În primul rând putem vorbi de misionarii basarabeni Arhim. Anatolie Tihai, fratele său Iacob Tihai și diaconul Dimitrie Lvovschi. Mai apoi Arhimandritul Serghei Stragorodskii – cel care peste timp va deveni Locum Tenens Patriarhal și mai apoi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse. Episcopul Serghei Tikhomirov a fost deasemena unul din cei care au decis să rămână alături de Nicolae Kasatkin, până la stingerea acestuia din viață.

Legat de japonezi, am avea tendința să considerăm că Nicolae a fost mai blând. Poate că a fost, nearătându-și întotdeauna sentimentele, însă în jurnalul său descoperim omul care nu era dispus să facă concesii prea mari nepuntințelor acestora.

Atunci când mergea în vizite pastorale, după ce obosea predicând toată ziua și catehizând oamenii, rămânea seara în familiile de creștini. Nu de puține ori i s-a întâmplat că i se ceară bani pentru masa care i se dădea au pentru camera care i se punea la dispoziție pentru a dormi: „Oh, Doamne! Eu cu mintea mea simplă. Asta este Japonia. Trebuie să le arăt noblețe mai înainte de a cere de la ei așa ceva… (exprima amărât atunci când plin de rușine realiza că se aștepta de la el ca să plătească pentru mesele de seară care i se serveau de creștinii săi și că ar fi făcut o impresie negativă dacă nu ar fi făcut așa. Trebuie să spunem că Nicolae dona din bugetul Misiunii sume de bani către parohiile locale, ce depășeau cu mult costul unei mese)”

Referitor la ceilalți japonezi, catehiști sau preoți spune:

„Am angajat din nou pe un fost catehist Iov Hayakawa. Era cel mai prost dintre evanghelizatori. Și acum bănuiesc că va fi la fel, dar cel puțin va avea grijă de comunitatea din Odawara. (9/22 Iulie 1903.pg.272)

Astăzi deasemenea am avut un caz de catehist rău. Este un oarecare Ștefan Kondo, abil dar care se revoltă ușor și este certăreț. Te câteva ori a fost angajat ca și catehist și de atâtea ori și-a dat demisia… Este o mare întristare să nu ai suficienți predicatori și să trebuiască să te mulțumești cu lichele (10/23 Julie 1903. Pg273)

Vorbind despre un cazul unui catehist care a cerut mărirea salariului spunea: Dacă un om este fără rușine, nu îl poți mulțumi cu nimic. Și când mă gândesc că aceștia sunt bani proveniți din Rusia, simt și mai multă aversiune din cauza lipsei de scrupule pe care o are. Cum pot oare acești oameni șă predice cuvântul lui Dumnezeu și cum le pot arăta altora calea mântuirii? De ce nu ne trimite Dumnezeu oameni mai buni? (11/24 Iulie 1903, pg. 274)”

Legat de clericii japonezi, adesea avea cuvinte la fel de usturătoare. Spre exemplu după întâlnirea sinodului Bisericii Ortodoxe din Japonia, în anul 1903, nu toți preoții au plecat către parohiile lor. Unii dintre ei au rămas mai multă vreme la Tokyo. Astfel vedem cu Nicolae este hotărât să îi mustre pentru aceasta și să îi trimită către parohienii lor: „Cei mai mulți dintre batuska, să spun adevărul, preferă să bea băutura lor și să nu facă nimic altceva decât să își facă vânt cu un evantai. Voi fi obligat să le spun la câțiva dintre ei, precum leneșul părinte Piotr Kavano, sau nesimțitorul părinte Iov Mizuyama, să se întoarcă la turma încredințată lor, ca și în anii anteriori” (8/21 Iulie 1903, pg.271)

O mare surpriză o avem când citim ceea ce spune de Arsemie Iwasawa, profesorul de limbă rusă de la Seminarul Teologic, dar și de la Academia Militară, cel care va prelua conducerea Bisericii Ortodoxe Japoneze între anii 1940-1941, după demiterea Mitropolitului Serghei Tikhomirov. Era binecunoscut pentru activitaea sa misionară și publicistică. Nicolae se exprimă în felul următor: „Profesorul Arsenie Iwasawa nu explică în detaliu subiectul și nu îi place să intre în polemici. Aceasta se întâmplă deoarece el nu cunoaște subiectul bine și nu își pregătește lecțiile. Firar să fie, cum poate oare să își pregătească lecțiile când aleargă permanent după bani la Academia Militară și Dumnezeu mai știe pe unde? (15/28 Iulie 1903, pg.258)

Dat fiind faptul că Nicolae era conducătorul misiunii ortodoxe din Japonia, problemele financiare pe care trebuia să le rezolve erau foarte multe. Tema aceasta este adesea tratată în Jurnale. Cea mai mare parte a banilor proveneau de la Biserica Ortodoxă Rusă, de la Societatea Misionară și din donații particulare ale rușilor.

Adesea Nicolae încearcă să sensibilizeze comunitățile asupra necesității donațiilor personale pentru buna desfășurare a activităților bisericești. De cele mai multe ori această inițiativă se lovește de lipsa acestora de cooperare. Prin urmare, clericii și catehiștii japonezi, dar și misionarii ruși depindeau de banii proveniți din Rusia și pe care Nicolae îi gestiona după nevoile comunităților locale.

„Am tradus ieri o scrisoare circulară împreună cu Pavel Nakai, către Biserica Japoneză, rugându-i pe credincioși să aibă mai mare grijă de clericii lor, căci Biserica Rusă nu ne va da bani totdeauna. Dacă își ia mâna hrănitoare de pe noi, atunci Biserica Japoneză se va scufunda 11/24 Iulie 1903, pg. 274)”

Câteva luni mai târziu, Nicolae comentează asupra unei cereri din partea unei comunități pentru a le fi trimis un preot care să se îngrijească de nevoie duhovnicești ale acesteia. El spune:

„Este cea mai sinceră dorință a Misiunii ca această comunitate să ofere preotului iubit pe care îl cer 12 yeni salariu. Cine să creadă așa ceva? Poate că vor fi de acord să ofere doar 12 cenți. (31decembrie1903 / 13 ianuarie 1904, pg.359)”

Experiența misionară la Episcopului Nicolae Kasatkin l-a făcut să fie complet dăruit muncii de evanghelizare, de cele mai multe ori fără să se gândească la el, doar de dragul răspândirii Cuvântului lui Dumnezeu. Acest lucru pentru el era unul obișnuit, pe care îl împlinea fără a considera că face un efort prea mare. De altfel toată viața monastică l-a învățat pe Nicolae să privească lucrurile din această perspectivă.

Totuși nu același lucru îl putem spune despre cei care l-au însoțit pe episcop în această aventură misionară. Mulți dintre ei erau concentrați asupra lor și asupra familiilor lor, facând munca de misionar, pe lângă multe alte datorii pe care le aveau de îndeplinit. Pe de altă parte, japonezăă nu fuseseră crescuți în mentalitatea rusă a jertfei față de Dumnezeu, nu trăiseră această experiență înainte de convertirea lor. Deci era normal ca modul în care aceștia priveau lucrurile să fie diferit față de cel al episcopului lor.

De aici avem aceste neîntelegeri care au existat în întreaga perioadă a șederii lui Nicolae în Japonia. Japonezi, deși îl iubeau pe misionarul rus, totuți pentru ei creștinimul ortodox nu era legat ființial de existența lor. Considerau că sunt angajați, care trebuie să fie plătiți, neimplicându-se sufletește în ceea ce făceau.

APROPIAȚI AI SFÂNTULUI NICOLAE KASATKIN

a. Părintele Pavel Sawabe ( 1834 – 1913 )

Pavel Sawabe a fost primul student și catehumen al Sfântului Nicolae al Japoniei, după sosirea sa în Hakodate, în anul 1861.

Pavel a fost un bun discipol al Sfântului Nicolae, dar mai ales un mare misionar. Prim efortul său, noua misiune ortodoxă, a primit mulți creștini, devenind mai apoi primul cleric japonez.

Yamamoto Kazuma (山 本 数 馬) s-a născut în 1833, în Prefectura Kochi. A studiat arta japoneză Ken-do (lupta cu sabia), dar și filosofia. În lupta cu sabia a excelat, iar din 1851 devine student al Țcolii de arte Marțiale „Taketi Hampate”, iar din 1855 este trimis la Edo pentru a își îmbunătăți tehnica de lupta în cadrul Școlii „Momonoi Shunzo”

În anul 1857, după ce băuse mai mult, Yamamoto a furat două ceasuri ale unui verișor, pe care mai apoi a încercat să le vândă. A fugit însă la Hakodate, pentru a scăpa de poliția ce îl urmărea pentru furtul ceasurilor. Aici, s-a căsătorit cu fata unui preot shinto, pe nume Sawabe. A fost adoptat de către acest preot, schimbându-și numele din Yamamoto în Sawabe. Mai apoi a devenit preot shinto, la templul zeiței Amaterasu unde socrul său slujea – Shinmei Jinja.

Dat fiind că era un bun luptător cu sabia, consului rus Iosif Goskevich, l-a angajat pe Sawabe ca să fie profesorul de scrimă al fiul său. Cu acest prilej s-a apropiat de membrii consulatului. Dorința tainică a lui Sawabe era să elimine influența străină din Japonia. În acest scop, a condus un grup de tineri, care cereau expulzarea străinilor din țară. Deasemenea, a pus la cale mai multe asasinate, printre care erau vizați și diplomații Consulatului Rus, din Hakodate.

Într-o noapte, în 1865, înarmat cu o sabie, a ieșit în fața Ieromonahului Nicolae, având intenția de a-l ucide înainte de a mai putea să predice. Nicolae, l-a întrebat dacă poate să ucidă o persoană, înainte de a afla dacă este sau nu vinovată. Astfel, a putut să îi explice mai detaliat învățătura creștină. Pe măsură ce tânărul misionar vorbea, cuvintele sale i-au înmuiat inima lui Sawabe, care a devenit tot mai interesat de doctrina creștină.

La puțin timp după ce Sawabe s-a deschis față de creștinism, a mai chemat un prieten, doctor, pe nume Sakai Tokurei. Apoi alte persoane au făcut ca grupul de catehumeni să crească. Mai apoi japonezii însăși au început să învețe localnicii, despre învățătura ortodoxă, chiar dacă politica oficială a Imperiului Japonez, interzicea propovăduirea creștinismului.

În aprilie 1868, cu ajutorul citețului Visarion Sartoff, care păzea ușile consulatului, Părintele Nicolae i-a botezat pe Sawabe, Sakai și Urano, punându-le numele de botez: Pavel, Ioan și Iacob. Aceștia au fost primii japonezi care au acceptat ortodoxia. După botezul său, Pavel și ceilalți au continuat munca de evanghelizatori cu mai multă râvnă.

Pe măsură ce persecuția autorităților se intensifica, Ieromonahul Nicolae a căutat o soluție pentru a-i scăpa pe noii convertiți. Astfel, l-a rugat pe Pavel Sawabe dinpreună cu ceilalți prieteni ai săi, care se botezaseră, să plece din Hakodate și să predice evanghelia în alte localități.

Pavel Sawabe a ajuns în Sendai (nordul insulei Honshu), unde văzând că amenințarea există și aici a decis să nu se mai acundă și să își mărturisească credința: „Nu exista niciun adăpost pentru mine în lumea aceasta. Oriunde aș merge este aceslași lucru. Începând de astăzi, nu mai am altă soluție decât să mă abandonez în mâinile lui Dumnezeu., misiunea din acest oraș fiind foarte prolifică. Aflând despre rezultatele misiunii lui Pavel, părintele Nicolae s-a văzut nevoit să se gândească la un plan de evanghelizare care să cuprindă orașele Sendai și Tokyo.

În vederea deschiderii unei eventuale misiuni în Tokyo, Pavel Sawabe a fost trimis să se informeze dacă momentul este prielnic sau nu. Acesta a venit în Yokohama și Tokyo, găsind deja misionari catolici și protestanți. În urma raportului întocmit de către el, în ianuarie 1871, Arhimandritul Nicolae pleacă către capitală, unde în scurt timp reușește cumpărarea unui loc în dealul Surugadai din Tokyo, care va servi apoi ca principală locație a desfășurării activităților misionare.

În anul 1872, Pavel Sawabe împreună cu întreaga comunitate ortodoxă din Sendai, au fost prinși de către autoritățile japoneze. Datorită intervenției Părintelui Nicolae pe lângă comunitatea diplomatică și a reacției rapide a acesteia, creștinii ortodocși din Sendai au fost eliberați.

Pe data de 12 iulie 1875, cu ocazia întâlnirii celui de-al doilea Sinod al Misiunii Ortodoxe Japoneze, s-a luat decizia hirotonirii unor clerici nativi. Astfel Pavel Sawabe a fost propus pentru preoție, iar Ioan Sakai pentru diaconie. O lună mai târziu, Episcopul Paul al Siberiei de Est, a venit la Hakodate, unde a oficiat hirotoniile.

În anul 1884, datorită temperamentului său vulcanic, o ceartă puternică a izbucnit între el și Episcopul Nicolae Kasatkin. Motivul acestei dispute a fost direcționarea sumelor de bani pe care Misiunea le primea din Rusia. Nicolae dorea construirea unei mari catedrale, iar Sawabe dorea formarea mai multor catehiști și implicit plata lor pentru a se putea ocupa de propovăduirea evangheliei. Abia consiliul bisericii de anul următor a reușit să restabilească armonia în Biserică.

Cu toate acestea, autoritatea niciunuia dintre ei nu a scăzut în comunitate. Vlădica Nicolae îl ridică în rang la nivel de arhiprespbiter.

În anul 1896, după ce un cutremur de mari dimensiuni, urmat de un tsunami lovesc zona Sanriku, în nord-estul insulei Honshu, s-a impălicat foarte mult în strângerea de fonduri pentru a ajuta comunitățile afectate.

În ultimii ani din viață a fost însoțit permanent de fiul său Alexei Sawabe, care a primit și el preoția. S-a implicat în relocare și construirea Bisericii din Yotsuya, Tokyo.

Moare la 25 iunie 1913, după o viață activă, pusă în slujba lui Dumnezeu.

b. Arhimandritul Anatolie Tihai

„Doi seminariști de la Chișinău, frații Tihaiu, originari din Basarabia, au plecat să lucreze între cadrele conduse de episcopul rus Nicolaie”

Născut la 23 noiembrie 1839 în comuna Tărsăuți, județul Hotin, în familia lui Dumitru Tihai, administratorul moșiei boierului Sturza din Noua Suliță, Anatolie a purtat până la călugărire numele de Alexandru Dumitru Tihai. “De la tatăl său a moștenit, probabil, spiritul gospodăresc ce-l va însoți, alături de înțelepciune, chibzuință și har duhovnicesc, de-a lungul întregii vieți și cu precădere în peregrinările prin Țara Florii de Cireș”

După școala primară, remarcându-i înclinațiile spre învățătura duhovnicească, părinții l-au înscris la Seminarul Teologic din Chișinău.

În scurt timp însă, tânărul Alexandru va pleca fără a anunța pe nimeni în Sfântul Munte Athos, la mănăstirea Zografu. În ziua de 18 decembrie 1861, protopopul Teodor Baconschi a anunțat direcțiunea școlii din Chișinău că elevul fiind plecat pentru două zile acasă la părinți, a fost dat dispărut.

După 4 ani, în anul 1865, aflat în Sfântul Munte, va fi călugărit sub numele de Anatolie, la 26 de ani. În 1866 revine la Chișinău pentru a-și termina studiile la Seminar. După absolvirea acestuia, va urma cursurile Academiei Teologice de la Kiev, iar mai apoi va fi hirotonit ieromonah.

La invitația arhimandritului rus Nicolae Kasatkin, părintele Tihai acceptă fără ezitare să plece misionar în Japonia. Va ajunge în insula Hokkaido, la Hokodate, în data de 24 aprilie 1872, la vârsta de 33 de ani, după o lungă călătorie cu vaporul, descrisă în Jurnalul său, ce cuprinde pagini de excepțională sugestivitate pentru acele vremuri.

Ajuns pe tărâm nipon, în scurt timp va învăța foarte bine limba și obiceiurile locale „predica lui întotdeauna avea mare răsunet în sufletul poporului japonez, căruia mai mult decât altui popor îi place să-i vorbească în limba lui, cu toate că foarte mulți japonezi cunosc câte o limbă europeană (afară de limba rusească, pe care o cunosc numai acei, care au învățat în școlile Misiunii ortodoxe)”

De asemenea va fi părinte duhovnicesc pentru mulți japonezi pe care îi va încreștina, fiind și conducătorul Școlii Primare Ortodoxe din Motomachi, Hakkodate. La câțiva ani de la înființare, școala va ajunge la un număr de peste 300 de elevi.

„În Hakkodate, părintele Anatolie a înființat două școli, care au fost primele școli ortodoxe din Japonia. Mai apoi, luând această inițiativă ca exemplu, au fost organizate școli duminicale în toate parohiile ortodoxe din Japonia”

Prima școală înființată de Anatolie Tihai a fost una primară unde pe lângă materiile obligatorii se preda și religie creștin ortodoxă. Aceasta a fost pusă sub conducerea lui Antonie Baba și Danian Igarashi. „Cursurile erau ținute la început în curtea bisericii cu doar câțiva copii care participau. Mai apoi, pe măsură ce numărul acestora a crescut, a fost nevoie de o clădire specială. Aceasta a fost construită și în 1874 când Arhimandritul Nicolae a vizitat Hakodate, era o școală prosperă, iar clădirea a trebuit mărită.[…] În anul 1879, clădirea școlii asemenea multor altor clădiri a fost arsă de un incendiu care a ars mare parte din oraș. […]La vremea respectivă erau mai bine de 300 de elevi la această școală primară”

Femeile din Hakodate s-au grupat în Asociația Femeilor Ortodoxe, formată in anul 1873. Pentru a le ajuta Părintele Anatolie a rugat pe Anna Doke, de la Biserica Evanghelică din Sendai, să vină și să coordoneze asociația. Astfel doamnele s-au implicat în colecte financiare pentru ajutorarea celor săraci și deasemenea au format o Școală de cusut și broderie. „Această școală a devenit una dintre cele mai cunoscute din oraș, cu peste 200 de eleve.”

La ambele școli materiile care se predau erau: Aritmetica, Geografia, Catehism, Istoria Vechiului și Noului Testament, Limba japoneză, limba rusă și limba chineză.

Între anii 1879-1881, părintele Anatolie se va îngriji de conducerea Misiunii Ortodoxe Ruse aflată în cartierul Surugadai, din Tokyo. Perioada aceasta corespunde plecării episcopului Nicolae în Rusia, pentru colectarea de fonduri în vederea construcției catedralei. La întoarcere, au putut fi puse bazele noii unei bisericii de mărimi impresionante pentru acea vreme, care cu mici modificări, dăinuie și astăzi.

„La sfârșitul anului 1879, ieromonahul Anatolie părăsește Hakodate, stabilindu-se pentru câteva luni în Tokyo. Fiind un meșter bun în pictarea icoanelor, învățând probabil acest meșteșug la Muntele Athos, a stăruit foarte mult și în 1880 a reușit să înființeze acolo o școală de pictură bisericească. Mai târziu în locul acestei școli s-a deschis un atelier special pe lângă școala de fete din Tokyo, în care multă vreme au lucrat două pictorițe japoneze, care au pictat sfinte icoane pentru toate bisericile din provincii. Una din ele a absolvit Școala de pictură bisericească din Petersburg.”

La prima slujbă pe care Nicolae Kasatkin o va face în noua sa calitate de episcop, în data de 21 noiembrie 1880, îl va ridica în rang pe Anatolie Tihai din ieromonah în arhimandrit. Astfel l-a recompensat pe cel care i-a fost permanent alături și pe care l-a lăsat în locul său la conducerea Misiunii Ortodoxe, timp de 2 ani, cât el fusese plecat în Rusia.

În 1882 va fi mutat în Osaka, unde pune bazele unei noi comunități ortodoxe. Hramul bisericii va fi Sfântul Pantelimon, iar fondurile pentru construcția acesteia le va dobândi în urma unei călătorii către țară, timp în care va vizită Rusia, Basarabia și inclusiv va veni în București. Perioada este a anilor 1881-1882.

În acest sens Arhimandritul Gheorghe Enăceanu spunea în anul 1881: „PS. Nicolae este șeful Misiei Japoneze ortodoxe. El este rus de origine, dar are colaborator al misiei pe românu Arhimandrit Anatolie, care în anul acesta plecând în concediu, a venit și prin București.”

După revenirea sa în Japonia, în anul 1882 va pune bazele Școlii de Catehism din Osaka, al cărei director va fi timp de 7 ani.

“Părintele Anatolie Tihai scrisese articole în revista moscovită Misionarul, cu impresii de călătorie menite să ofere detalii de o rară expresivitate despre drumurile parcurse până în Japonia și apoi prin țara de adopție. Unele din greutățile cu care se confrunta parohia din Hakodate le-a descris într-un articol din 1877, publicat în Monitorul Eparhiei de Irkutsk. În luna mai 1882, în „Știrile Moscovei”, publică un alt articol despre părintele ortodox japonez Ioan Sakai, la trecerea acestuia la cele veșnice. Anatolie a avut două surori preotese, Marta și Olimpiada, cu care coresponda în limba română, ca de altfel și cu familia Rădăuțanu, cu care se înrudea.”

Referiri relevante la părintele Tihai face și preotul Pavel Sawabe, ale cărui scrisori au fost traduse în rusă de însuși misionarul Anatolie. Iată un fragment grăitor:

„În timpul de față părintele Anatolie, luând de la Hakodate calea pe uscat, vizitează și cercetează diferite biserici ale noastre. Eu m-am alăturat lui și acum călătorim împreună, ca, după ce am vizitat astfel 21 de biserici, să ajungem astăzi la cea din Sendai. Înainte, propovăduirii i se puneau piedici, însă acum nu numai că nu mai există așa ceva, dar și funcționarii au venit în multe locuri ca să asculte predicile părintelui Anatolie.”

La Osaka se va ocupa personal de construcția bisericii, pictând personal icoanele împărătești. De asemenea va încerca să pregătească misionari din rândul japonezilor, spre a contribui la răspândirea creștinismului în această țară. În acest sens a pus bazele unei școli de misiune, care a activat timp de 3 ani, între 1882-1884.

În timpul cât a activat în Hakodate, Părintele Anatolie s-a îmbolnăvit de reumatism la cap, ceea ce l-a afectat întreaga viață. În momentul în care boala s-a agravat a fost nevoit să se ducă în Rusia pentru a se trata. Cu toate acestea, doctorii nu au mai putut face multe pentru el. Se stinge din viață la 28 noiembrie 1893 la Sankt Petersburg.

Una dintre cele mai bune eleve ale părintelui Anatolie de la Școala de pictură din Tokyo, Irina Rin Yamashita, va fi cea care îi va fi alături până la sfârșitul vieții sale pământești:

“Ca și în călătoriile sale pe ape, voiajul pe valurile vieții pământești avea să-l călăuzească pe părintele Tihai spre portul final, la limanul veșniciei. Cu gândul la acel liman, parcă pentru a închide și un ciclu geografic spre meleagurile copilăriei, pleacă spre Basarabia, cu un popas la St. Petersburg, unde însă, o boală nemiloasă îl răpune în 1893. În acel ultim voiaj a fost însoțit de Irina Rin Yamashita, prima femeie iconograf din Japonia. Pioasele icoane pictate de ea încântă și azi ochii enoriașilor din unele biserici ortodoxe nipone.”

Dragostea cu care a fost înconjurat părintele Anatolie de către japonezi, s-a concretizat în multe feluri, printre care faptul că el era singurul dintre misionarii străini, căruia i se adresau cu termenul de „batiușka” [s-ar traduce prin termenul părințel]. Pentru ceilalți foloseau cuvântul japonez “shimpu”, iar pentru vladica Nicolae foloseau:“dai-shimpu”, care s-ar putea traduce prin “primul părinte”

După trecerea la cele veșnice a Arhimandritului Anatolie Tihai, credincioșii japonezi i-au ridicat acestuia un monument în formă de cruce, în curtea catedralei „Învierea Domnului” din Tokyo. Pe spatele crucii au scris, pe scurt, viața părintelui. Acest monument a rezistat până la marele cutremur din 1923, atunci când catedrala și întregul sediu al mitropoliei au fost distruse. Monumentul a fost reconstruit, după un anume timp, însă inscripția de pe spatele acestuia nu mai există.

„Numele său merită să fie scris cu litere îngroșate în istoria Bisericii Ortodoxe. [… ]A fost unul dintre cei mai vrednici misionari ruși din întreaga istorie a Bisericii Ortodoxe Japoneze”

Aducem un ultim omagiu părintelui Anatolie, prezentând un text din jurnalul său, în care descrie un templu budist. Merită remarcată toleranța, dorința de a descoperi și de a se adapta la societatea japoneză de care dă dovadă misionarul călugărit în Sfântul Munte Athos:

„În interior, templul are două părți principale: pentru popor – cea mai mare, iar în continuare – un loc îngrădit cu un gărducean josuț de vreo trei pălmace, loc în care preoții budiști își oficiază ritualurile religioase, de unde își rostesc predicile și unde, în locul cel mai de cinste, într-un chivot aurit se află statueta lui Budha, iar în fața acesteia – lumânări și flori artificiale. În cazurile în care această statuie este de mari dimensiuni, chivotul nu este prezent, iar statuia este pusă într-un loc înalt (de vreo 10 pălmace, nu mai mult).[…]Destul de multe temple au naosuri în părțile laterale ale altarului central. Foarte multe dintre temple, în cea mai mare parte cele mai importante, sunt construite în munți.”

c. Melodul Iacov Tihai

Iacob Tihai a fost fratele mai mic al Arhimandritului Anatolie Tihai. A absolbit Seminarul Teologic din Chișinău iar mai apoi Conservatorul din Sankt Petersburg, fiind un student erudit al compozitorului Anton Rubinstein.

S-a născut în satul Tărsăuți, lângă Hotin, pe malul râului Prut. Două din surorile sale pe nume Marta (Mafița) si Olimpiada erau preotese, căsătorite cu preoți din Basarabia.

Timp de doi ani a predat muzica bisericească la Sankt Petersburg, iar mai apoi la rugămintea fratelui său a plecat către Japonia, pentru a pune bazele muzicii bisericești în limba japoneză. A sosit pe meleaguri nipone la sfârșitul anului 1873 – început de 1874.

Este cunoscută o scrisoare a Arhimandritului Anatolie Tihai către sora lor Marta (Mafița) Balac, din 23 ianuarie 1880: „Peste un an, dacă Domnul va dărui sănătate, negreșit ne vom vedea, pentru că la sfârșitul anului acesta eu socotesc să am otpusk (concediu) pe vreo 6-8 luni de zile, atunce și Iacov cu Elena și cu copiii vor veni. Iacov acum a primit din Petersburg dezvolenie (învoire) să se ducă în Rosia, dar el așteaptă să ne ducem la un loc”

Aproape toate slujbele bisericești din Biserica Ortodoxă Japoneză, poartă contribuția acestui neobosit muzician – Sfânta Liturghie, Vecernia, Utrenia sau slujbele botezului și cununiei.

„Soția lui Iacob Tihai se numea Ryo-san, botezată ulterior Elena, și se născuse în 1855 în principatul Annaka din actuala prefectură Gunma, în familia unui celebru samurai, anume Yokoi Gennemon Tokinaka. Elena a fost al treilea copil în familia samuraiului, familie care, de altfel, s-a convertit la Ortodoxie în primăvara anului 1876. Iar la 7 iunie 1876, a fost oficiată cununia religioasă a compozitorului Iacob Tihai cu Elena Yokoi, la Tokyo, de către Sfântul Nicolae Kasatkin, primul episcop ortodox din Japonia.”

Iacob a revenit în Basarabia în de două ori. În cea de-a doua călătorie în anul 1887, atunci când se aflau la Odesa, Iacob s-a îmbolnăvit, dându-și obștescul sfârșit în acest loc. Nu se cunoaște locul în care a fost înmormântat. După decesul soțului, Elena a revenit în Japonia. Ignatie, unul dintre copii a rămas la Odesa, spre a urma cursurile Școlii Navale din acest oraș.

d. Diaconul Dimitrie Livovschi

O altă figură importantă pentru noi românii, din punct de vedere al originii sale, este Dimitrie Livovschi. Acesta, împreună cu frații Anatolie și Iacob Tihai, au fost români din Basarabia și au venit spre a-l ajuta pe Sfântul Nicolae Kasatkin, în munca sa de evanghelizare a Japoniei.

“Creștinii din arhipelagul nipon i-au spus în japoneza veche “Dimitri Shoka-shi“, ceea ce ar însemna Dimitrie coristul, cântărețul, sau cel ce cântă. În românește am spune, spre a cuprinde toate nuanțele semantice ale formulei din japoneza veche, Dimitrie Melodul.”

Dimitrie Livovschi s-a născut în Basarabia, într-o familie care a dat mulți slujitori ai Bisericii. Tatăl său, Constantin Livovschi a fost preot în localitatea Japca, din județul Orhei. A avut 5 copii: Dimitrie, Alexandru, Eugraf, Maria și Parascheva.

Dimitrie Livovschi a fost rudă cu unul dintre marii compozitori ai vremii, Grigore Livovschi (n. 1830, Basarabia – d. 1894, Sankt Petersburg). Se știe că recomandarea de a merge în Japonia, spre a ajuta din punct de vedere muzical tânăra comunitate a Sfântului Nicolae, a venit din partea acestui mare compozitor.

“După cum ne relatează cercetătoarea rusă Galina Besstremiannaia, Sfântul Nicolae Kasatkin, Luminătorul Japoniei, consemnează în Jurnalul său impresiile pe care le-a avut în timpul și după sfânta Liturghie de Crăciun din 25 decembrie 1895 / 6 ianuarie 1896. La un moment dat, Sfântul Nicolae Kasatkin scrie: “Dimineață, în fața trapezei, am ascultat laudele (proslăvirile): conducătorul corului Dimitri Constantinovici Livovschi cu copiii au venit să ne felicite, iar cei trei copilași ai lui au cântat greșit pe doua voci troparul Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru.”

De asemenea, împreună cu prietenul său Iacob Tihai, au făcut aranjamentul muzical pentru Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, în japoneză.

A activat timp de 30 de ani în Japonia, rămânând diacon și slujind acolo unde era nevoie de el.

A fost profesor și mai apoi decan al școlii de cântăreți din Tokyo, înființată de Sfântul Nicolae pentru a putea forma cântăreți, care mai apoi să poată răspândi muzica bisericească și în celelalte comunități ortodoxe, care erau mai depărtate de Tokyo. Deasemenea preda limba rusă la școlile misiunii.

A fost hirotonit diacon punându-și întreaga viață în slujba misiunii ortodoxe din Japonia.

e. Irina Rin Yamashita (1857-1939)

Primul pictor iconograf ortodox din Japonia

Cea care a devenit faimoasă pentru pictarea icoanelor ortodoxe a fost Irina Rin Yamashita. A pictat icoane întreaga ei viață, iar astăzi se mai păstrează mai mult de 100 de lucrări ale ei.

S-a născut în 1857. Din copilărie și-a dorit să picteze. La vârsta de 15 ani, a venit în Tokyo pentru a studia împreună cu trei pictori foarte apreciați la vremea respectivă: Yosai Chikanobu (1838-1912) din Scoala de artă din Utagawa; Toyohara Kunichika (1835-1900), un foarte cunoscut pictor de ukyoe și cu Tsukioka Rangetsu de la Școala de artă Maruyama. Era exponenți de seama ai stilului național japonez, care la vremea respectivă se afla într-o criză profundă.

“Sloganul timpului era “civilizație și iluminare”, înțeles în acele zile ca modernizare și occidentalizare în toate aspectele vieții. Practic toți pictorii stilului național japonez, au rămas fără căutare.”

În anul 1876 a mers la Kobu Bijutsu Gakko (Școala de Arte ce ținea de Colegiul Tehnologic din Tokyo) – prima Școală de Arte Frumoase din Japonia. Aici a studiat cu Antonio Fontanesi (1818 – 1882), un pictor italian al stilului romanic al Școlii Franceze Barbizon, devenind una din cele mai bune eleve ale maestrului.

În această perioadă, cu ajutorul unei colege de clasă, pe nume Yamamuro Masako, intră în contact cu Ieromonahul Nicolae Kasatkin, care își desfășura activitatea misionară în Tokyo. În anul 1878, Rin Yamashita devine creștină și primește numele de botez Irina.

Timpul trecând, misiunea Sfântului Nicolae a luat amploare și biserici sau case de rugăciuni s-au construit. În acest timp, o mare problemă logistică s-a format legată de aprovizionarea cu icoane din Rusia pentru aceste lăcașuri de cult. Icoanele erau foarte scumpe, iar transportul era greoi, costisitor și de cele mai multe ori plin de primejdii pentru prețioasa încărcătura.

Astfel Sfântul Nicolae a luat decizia de a trimite pe cineva în Rusia pentru a studia pictura icoanei ortodoxe.

În anul 1879 a plecat în Rusia pentru a fi hirotonit episcop. Cu acest prilej, vorbește la mănăstirea Novodevichii, unde se afla un mare atelier de icoane. Maicile de la această mănăstire îl ajutaseră în mai multe rânduri, pictând icoane pentru bisericile din Japonia.

“În anul 1878, au fost pictate 29 icoane dintr-o comandă a lui Nicolae pentru 3 iconostase din Japonia. În anul 1879, alte 21 icoane au fost pictate pentru biserica Misiunii Diplomatice Ruse din Tokyo. În anul 1880, atelierul și conducătoarea acestuia, maica Teofana, au acceptat încă o comandă – chiar mai prestigioasă, aceea a 31 icoane pentru catedrala din Tokyo.”

Mergând la mănăstirea Novodevichii pentru icoanele comandate, a rugat-o pe stareță să primească o ucenică japoneză în atelierul de icoane și să o învețe tehnica pictării icoanelor ortodoxe.

Cea care a fost aleasă pentru a fi trimisă a fost Irina Rin Yamashita. Plecarea a avut loc pe data de 12 decembrie 1880. Pe 10 martie 1881 a ajuns la Sankt Petersburg, însoțită fiind de mentorul ei Arhimandritul Anatolie Tihai, cel de la care a învățat primii pași în pictarea icoanelor.

Practica timpului era ca icoanele să fie pictate în ateliere unde lucrau mai mulți pictori. Pictarea nu mai era un proces individual, ci se făcea prin cooperarea mai multor artiști, grupați în jurul aceluiași atelier.

O altă caracteristică a pictării icoanelor în Rusia acelui timp era: “introducerea elementelor realiste, preluate din pictura barocă a occidentului, în structura icoanelor.”

În prima săptămână după sosirea sa în Sankt petersburg, Irina a stat la un hotel în apropierea Muzeului Ermitage. Acest timp a fost necesar pentru ca părintele Anatolie să aranjeze șederea sa în mănăstirea Novodevicii, iar pentru Irina a fost un timp binevenit, pentru că a avut ocazia de a vizita muzeul.

Primul pas spre învățarea tehnicii pictării icoanelor a fost acela de a copia alte icoane sub îndrumarea unei maicii și în același timp să urmeze cursuri academice. Pentru a aprofunda tehnicile, Irinei i-a fost îngăduit să mearga des la Muzeul Ermitage, pentru a studia, îndrumată de profesorul care se ocupa de novici.

Astfel a copiat trei tablouri care se află în colecția muzeului: “Apostolul”, “Fecioara cu Hristos și Ioan” și “Drumul crucii”. A lucrat la muzeu între 24 august si 2 decembrie 1881.

În anul 1883 a revenit în Japonia, datorită unor probleme de sănătate. S-a stabilit în dealul Surugadai, în una din chiliile puse la dispoziție de Sfântul Nicolae, pentru a picta și a fi în centrul vieții misionare a Bisericii Ortodoxe.

Între anii 1884 și 1891, a fost construită catedrala Învierii Domnului din Tokyo, cea care după moartea Sfântului Nicolae, va primi numele său – Nicolai Do, ceea ce se poate traduce prin: „Casa lui Nicolae”

La puțin timp după sfințirea catedralei, moștenitorul coroanei ruse, Marele Duce Nicolae (viitorul țar Nicolae II) a venit în Japonia. În această călătorie a fost însoțit de Prințul George al Greciei.

Cu această ocazie, Sfântul Nicolae a însărcinat-o pe Irina Rin Yamashita să picteze două icoane, prima fiind Învierea, care poate fi văzută astăzi la muzeu Ermitage din Sankt Petersburg, pentru Marele Duce Nicolae, iar cea de-a doua – Aducerea în Templu a Maicii Domnului, pentru prințul George al Greciei.

“Felul prezentării icoanei Învierii Domnului, nu este original al Yamashitei Rin. Ea a fost copiată după un original rusesc al lui V.S. Kryukov”

Pe spatele icoanei a fost pictată Catedrala Ortodoxă din Tokyo și un text destul de lung, în Rusă și Japoneză. Putem citi: “Majestății sale imperiale și moștenitor al tronului imperial al Rusiei, Marele Prinț Nickolai Alexandrovich, un dar oferit cu cel mai mare respect din partea Bisericii Ortodoxe Japoneze, ca semn al rugaciunilor neîncetate ce se fac pentru sănătatea și bunăsporirea sa. 6 Mai 1891, Tokyo.”

f. Pr. Simeon Michiro Mii (1858-1940)

S-a născut în Morioka, insula Honshu, iar numele lui de japonez era Shiji Mii. Familia sa era apropiată clanului de samurai Nambu, care conducea la vremea respectivă orașul Morioka. A învăța la scoala clanului, unde se învăța și limba engleză. În 1873, se întâlnește cu un prieten Ippei Taira, ce era catehumen ortodox. Împreună cu acesta călătorește către Hakodate, insula Hokkaido, unde îl întâlnește pe părintele Anatolie Tihai. Acesta îi învață pe cei doi bazele credinței ortodoxe.

În același an îl va însoți pe părintele Anatolie la Tokyo, unde este introdus părintelui Nicolae Kasatkin, fondatorul Bisericii Ortodoxe Japoneze.

Văzând că este priceput la limba engleză, Nicolae îl înscrie la Seminarul din Tokyo, unde pe lângă teologie, are ocazia să învețe și limba rusă. La vremea respectivă, era de neînchipuit ca un japonez să cunoască doua limbi străine.

În 1877 Sfântul Nicolae a pus bazele ziarului bisericesc Seikyo Hochi. Cu toate că Simeon era foarte tânăr – avea doar 19 ani, a fost pus să se ocupe de editarea sa, dimpreună cu Arsenie Iwasawa. Ei erau foarte talentați în limbi străine și s-au ocupat de editare până în anul 1833. În acest an, amândoi au absolvit Seminarul din Tokyo și cu binecuvântarea episcopului Nicolae, au plecat în Rusia pentru a-și continua educația. Simeon Mii a fost trimis la Academia Teologică de la Kiev, iar Arsenie Iwasawa la Academia de Teologie de la Sankt Petersburg.

În iunie 1887 Simeon a absolvit Academia de Teologie. S-a întors în Japonia și s-a căsătorit cu Harita Hiroko Uematsu. În 1894 a fost hirotonit preot, iar între timp s-a îngrijit de revistele pe care Biserica Ortodoxă Japoneză le edita. A fost deasemenea șeful Departamentului de Traduceri pe care episcopul Nicolae l-a înființat.

În anul 1891, face parte din delegația Bisericii ortodoxe Japoneze, ce s-a prezentat prințului moștenitor al Imperiului Rus Nicolae, pentru a-și lua rămas bun și pentru a înmâna acestuia o icoană pictată de Irina Rin Yamashita, despre care am pomenit anterior.

În anul 1895 a fost repartizat la parohia din Kyoto, unde s-a îngrijit de ridicarea unei biserici de lemn, care exista și astăzi.

În timpul războiului Ruso – Japonez din 1904-1905, a fost însărcinat de episcopul Nicolae să se îngrijească de prizonierii de război ruși, aflați în lagăre. S-a îngrijit de lagărele din Nagoya, Toyohashi, Shizuoka, Kyoto și Kanazawa.

După moartea Sfântului Nicolae în anul 1912, Părintele Simeon a fost cel care l-a ajutat pe următorul episcop, Serghei Tikhomirov cu problemele legate de administrația bisericească. Astfel a fost nevoit să se mute de la Kyoto la Tokyo, într-un mic apartament de la episcopie.

În anul 1917 a fost delegatul Episcopiei Japoniei la Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse care va hotărâ reinstalarea Patriarhiei. A fost martor ocular al Revoluției Bolshevice din Rusia.

În anul 1918 a fost numit preot militar, făcând parte din armata aliată ce a ajutat forțele armate ruse, susținătoare ale țarului – Armata Albă, împotriva Armatei Roșii. La întoarcere a făcut o dare de seamă pe care a susținut-o în fața Primului Ministru Japonez Kei Hara, fost coleg de școală al lui părintelui Simeon Mii.

După cutremurul din anul 1923, a rămas în Tokyo pentru al ajuta pe Episcopul Serghei Tikhomirov în lupta sa pentru refacerea catedralei și a clădirilor adiacente. S-a ocupat de tot ceea ce a privit administrația bisericească.

A rămas în Tokyo până la moartea sa, survenită în anul 1940. “Mulți credincioși l-au considerat pe Părintele Siomeon, stâlpul care a ținut biserica unită și a împiedicat schismele din interior”

g. Pavel Tsugumaro Nakai (1855-1943)

Pavel Tsugumaro Nakai (中 井 木 菟 麻 呂) a fost unul dintre cei mai educați membrii ai Bisericii Ortodoxe Japoneze, apropiat al Sfântului Nicolae Kasatkin, scriitor și poet, traducător al Sfintei Scripturi și cărților liturgice în limba japoneză, maru cunoscător al limbilor clasice chineză și japoneză.

Pavel Nakai a aparținut unei familii de erudiți, ce erau la conducerea Școlii Confuciene din Osaka încă din 1724. A fost cel mai mare dintre copiii familiei Nakai și a avut ocazia să se formeze la Kaitokudoo, școală renumită la vremea respectivă pentru educația pe care o dădea copiilor. Aici a studiat limba, literatura și filosofia japoneză.

În anul 1878 este catehizat de către preotul Iacob Takaya și primește botezul înainte ca părintele său duhovnicesc să plece către josul Japoniei unde va forma comunități în Kyushu, ce au rezistat până astăzi.

A devenit mai apoi catehist, propovăduind evanghelia în zona Osaka.

În una din călătoriile misionare, Episcopul Nicolae Kasatkin îl întâlnește și este uimit de erudiția tânărului Nakai.

În 1882, la cererea episcopului, Nakai întrerupe munca de catehist și vine în Tokyo pentru a ajuta la traducerea cărților liturgice în limba japoneză.

Timp de 30 de ani, Pavel Nakai a fost un permanent ajutor al episcopului. Aproape zilnic acesta își facea apariția pentru a putea traduce cărțile liturgice și nu numai.

Singurele pauze pe care le făceau erau vara, atunci când vlădica mergea să viziteze parohiile din întreaga Japonie, iar Nakai se putea întoarce acasă, la Osaka.

În rest se aplica vorba episcopului care avea obiceiul de a spune: Chiar dacă cerul ar cădea, eu nu am dreptul să mă opresc din tradus!

În anul 1912, la moartea Sfântului Nicolae, Pavel Nakai decide că este momentul ca să se retragă din activitatea bisericească. Revine la Osaka. Între 1920 și 1937 este profesor la Școala de Fete din Osaka (Umehara), după care se pensionează. Moare pe 25 martie 1943, în Kyoto.

h. Arsenie Iwasawa Heikichi (1863 – 1943)

Se naște lângă orașu Shuzenji din Peninsula Izu. Tatăl său devine creștin ortodox atunci când el era adolescent. Mai apoi ia decizia de a studia la scoala de limbi străine a Misiunii Ortodoxe din Tokyo. În 1876 primește botezul și intră la Seminarul Teologic din Tokyo. Termină Seminarul în 1883 după ce în prealabil, încă din timpul studiilor intră în colectivul de redacție al publicației ortodoxe „Kyokai Hochi” unde va fi coleg cu Simeon Mii.

În 1883 amândoi vor fi trimiși în Rusia pentru a-și continua studiile. Arsenie va intra la Academia Duhovnicească de la Sankt Petersburg, iar Simeon la cea de la Moscova.

În 1888 Arsenie revine în Japonia și devine editor al Revistei de Teologie „Shinkai”. A publicat un articol în fiecare număr al revistei până la sfârșitul perioadei în care aceasata s-a publicat.

Vlădica Nicolae în promovează în funcția de profesor la Seminarul din Tokyo și începând cu anul 1902 activează ca profesor de limba rusă la scolile militare japoneze, pentru a-și completa veniturile. La Seminar a activat până la pensionarea sa în anul 1920.

În timpul războiului Ruso-Japonez din 1904-1905, „Arsenie a fost membru al Societății pentru ajutorarea Prizonierilor de război ruși organizată de creștinii ortodocși japonezi. În anul 1908, Arseniea a fost membru al comisiei pentru stabilirea graniței de război referitoare la insula Sakhalin”

În cadrul armatei a fost repede promovat datorită importanței imperiului rus, cu care japonezii se confruntaseră în 1904-1905. A devenit seful biroului de coordonare a instructajului limbii ruse în armată. Astfel după revoluția bolșevică de la 1917, importanța lui Arsenie devine și mai mare în ochii conducătorilor militari. Este recompensat cu medalii pentru implicarea sa în lupta împotriva bolșevismului.

Chiar dacă s-a pensionat, totuși nu s-a depărtat de catedrala Nikolai-Do. A făcut parte din comisiile pentru găsirea unui candidat japonez potrivit la la funcția de episcop.

În anii 1938-1939 s-a implicat activ în comitetul pentru gasirea unui episcop japonez și în cel de adaptare a Bisericii Ortodoxe Japoneze la prevederile Legii Organizațiilor Religioase. Este unul dintre persoanele propuse de către bisericile japoneze pentru a fi hirotonit episcop, însă refuză această cinste.

Dată fiind situația tensionată și faptul că Biserica trebuia să se adapteze regulilor impuse de stat, Arsenie preia conducerea efectivă a bisericii, fiind numit TORI (reprezentant legal). În ochii autorităților Arsenie Iwasawa era persoana cea mai de încredere pentru preluarea funcției. În acest sens îl demite pe episcopul Serghei Tikhomirov, pentru atașamentul său față de Patriarhia Moscovei și face demersuri pentru a se pune sub autoritatea ROCOR, reprezentat prin episcopii săi din Manchuria, la Harbin.

Aceste decizii luate fără consultatea Sinodului Bisericii Ortodoxe Japoneze, îi atrag antipatia majorității clerului și credincioșilor. În toamna anului 1940 are loc o întâlnire a sinodului format din cler și credincioși, ce se pronunță referitor la nulitatea actelor pe care Arsenie le-a semnat în numele Bisericii. Este propus un episcop în persoana Preotului Iacob Shintaro Tohei.

În timpul acesta însă Iwasawa făcuse demersurile pentru ca preotul Ioan Ono să fie hirotonit episcop la Harbin, de către reprezentanții ROCOR. Pe 1 martie 1941 noul episcop sosește la catedrală, dar nu este primit înăuntru de cei care erau împotriva lui Iwasawa.

Cearta degenerează între cele două facțiuni. Lucrurile nu se vor calma decît 13 ani mai târziu, atunci când în anul 1954 Episcopul Nicolae Ono este reprimit în rândurile clerului japonez, de către episcopul Irineu Bekish,

Arsenie Iwasawa se va retrage din funcțiile pe care le avea în momentul numirii episcopului Nicolae Ono. Doi ani mai târziu, în 1943 se stingea din viață un mare luptător pentru Biserica ortodoxă Japoneză, persoană contestată dar și aprecieată de mulți în același timp.

i. Serghei Suzuki Kyuuhati (1863 – 1946)

Părintele Serghei Suzuki Kyuuhati (鈴木 九八), a fost arhipresbiter mitrofor. S-a născut în anul 1863 în Morioka.

În anul 1871 familia sa se mută în Hakodate, iar în anul1 874 este botezat de către Ieromonahul Anatolie Tihai în biserica din Hakodate.

A fost unul dintre copiii care au studiat la școala ortodoxă din Hakodate, iar la vârsta de 13 ani este trimis la Seminarul din Tokyo, pe care il termină în anul 1891.

În anul 1887 se căsătorește cu una din absolventele școlii pentru fete, pe nume Nadejda Sad și este hirotesit ipodiacon. În același timp lucrează în comitetul de traducători care este format de Sfântul Nicolae Kasatkin, în vederea traducerii în limba japoneză a mai multor lucrări de referința duhovnicească. Una din traducerile sale este viața Sfântului Serghei de Radonej.

În anul 1890 este hirotonit diacon pentru catedrala din Tokyo, iar în anul 1895 va fi hirotonit preot pentru parohia din Osaka, de către Sfântul Nicolae Kasatkin.

În timpul războiului Ruso-Japonez din anii 1904-1905, este trimis în lagărul prizonierilor de răboi de la Matsuyama, pentru a se îngriji spiritual de nevoile lor. Lagărul de la Matsuyama era unul dintre cele mai mari lagăre din Japonia, fiind prezenți mai bine de 6000 de prizonieri. Dat fiind faptul că din acești prizonieri, un număr de 373 de persoane au murit și au fost îngropate în cimitirul soldaților ruși, pentru a-i comemora, Sfântul Nicolae a dispus contrucția unei biserici, cu hramul Sfântului Nicolae. Donațiile pentru construcția bisericii au venit din Rusia, dar și din partea prizonierilor și astfel în anul 1908 s-a reușit construirea acestui sfânt lăcaș.

Între 1912-1915 a slujit la Matsuyama, iar mai apoi a fost transferat în China, ca preot permanent care să se îngrijească de ortodocșii japonezi și ruși din regiunea Kwantung, orașul Dairen. A slujit deasemenea și pentru comunitățile din Khoten (astăzi Shenyang) și Ryojun (Porth Arthur, astăzi Lushun).

A fost în relații bune cu membrii ROCOR care aveau episcopie în Manchuria, la Harbin.

A fost singurul preot al Bisericii Ortodoxe Japoneze care a slujit permanent în China, până la moartea sa survenită în anul 1946. A fost înmormântat în Japonia.

Biserica Ortodoxă Japoneză între anii 1912 – 1945

Mitropolitul Serghei Tikhomirov

Cel care a preluat conducerea Bisericii Ortodoxe japoneze, după adormirea fondatorului ei, a fost Episcopul de Kyoto, Serghei Tikhomirov (1871 – 1945)

Acesta a fost trimis în Japonia în anul 1908, de către Biserica Ortodoxă Rusă, pentru a-l ajuta și sprijini, la bătrânețe pe Sfântul Nicolae, iar după adormirea acestuia, să preia conducerea eparhiei.

Georgii Alexeevich Tikhomirov s-a născut la data de 3 Iunie 1871, în satul Guzh, aflat lângă Novgorod. Tatăl său se numea Alexei și era preot. După terminarea școlii generale, se inscrie la Seminarul din Novgorod unde isi continua studiile până in anul 1892, iar mai apoi se înscrie la Academia Teologică de la Sankt Petersburg, pe care o va absolvi în anul 1896. Predă la Academie, remarcându-se din punct de vedere intelectual, datorită mai multor lucrări in Istorie Bisericească asupra regiunii Novgorodului.

În timp ce studiează la Academie, acceptă să se călugărească, primind numele de Serghei. Pe 4 decembrie 1895 a fost hirotonit preot, iar în 1899 devine arhimandrit și Rector al Academiei Teologice de la Sankt Petersburg.

În 1905 primește titlul de doctor în teologie, fiind hirotonit în treapta de episcop de Iamburg, devenind și vicar al Arhiepiscopului de Sankt Petersburg. Avea doar 35 de ani.

“Această ascensiune nu numai că a fost foarte rapidă, dar era cu atât mai uimitoare cu cât avea loc în capitala imperială. Aici, tânărul Serghei a predat și a administrat Școlile de Teologie din Sankt Petersburg, școli renumite pentru nivelul academic foarte înalt. Se pare că bunele relații pe care Serghei le avea cu duhovnicul țarului, i-au asigurat acestuia ridicare la rangul de episcop”

În anul 1908 a fost numit Episcop de Kyoto și asistent al Arhiepiscopului Nicolae al Japoniei.

Dată fiind situația în care se afla până la momentul respectiv, numirea tânărului Episcop Serghei Tikhomirov, vicar în capitala imperială, într-un tărâm misionar așa de depărtat – Japonia, ne poate pune niște semne de întrebare. Această numire seamănă mai mult cu un surghiun. Remarca este pe deplin justificată, dacă ne uităm la felul de a fi al lui Serghei – tânăr, cu un viitor promițător, cu studii și scrieri legate de zona în care s-a născut –Novgorodul.

Fiind un poliglot, cunoscător al limbilor: greacă, latina, evreiască, germană, engleză, franceză, episcopul Serghei a învățat repede limba japoneză, istoria și cultura țării. La sfârșitul primului an petrecut în Japonia, Serghei era capabil să predice în limba japoneză poporului.

Treptat, a preluat responsabilitățile Sfântului Nicolae, ocupându-se de partea de administrație și de călătorii misionare. A vizitat toate comunitățile ortodoxe înființate de mentorul său, începând cu Hakodate, în cea mai nordică insulă Hokaido, până în Kyushu (insula cea mai sudică) și Manchuria (China de astăzi).

„Episcopul nostru de Kyoto, Preasfințitul Serghei, a îndeplinit lucrul care este esențial unui misionar: a petrecut mai bine de jumătate din anul anterior vizitând bisericile, predicând și îndrumând parohienii, catehiștii și preoții și ieșind în întâmpinarea necreștinilor.”

Faptul că a preluat mare parte din îndatoririle Sfantului Nicolae, a dat acestuia din urmă mai mult timp pentru a se dedica mucii de traducere a cărților bisericești, lucru de mare importanță pentru lucrarea misionară ortodoxă.

Serghei s-a aflat în apropierea arhiepiscopului Nicolae, până la decesul acestuia, survenit în februarie 1912.

În mai 1912, este numit în funcția de Arhiepiscop al Japoniei, continuând munca depusă de predecesorul său, având grijă de Seminarul din Tokyo și de editarea cărților.

Inaltpreasfințitul Serghei a moștenit o Biserică ce număra 34 de preoți, 7 diaconi, 118 catehiști și 33.000 de credincioși. Chiar dacă numărul acestora pare destul de impresionant, Serghei a descoperit curând – cu ocazia vizitelor pastorale, că de fapt numai jumătate dintre aceștia erau practicanți frecvenți.

Timpul păstoririi Preasfințitului Serghei a fost unul presărat cu multe ispite și probleme peste care a trebuit să treacă. Trei dintre ele le vom aminti în cele ce urmează:

Revoluția Bolșevică din anul 1917, marchează un punct crucial în istoria Bisericii Ortodoxe Japoneze. În urma preluării puterii de către bolșevici, activitatea Bisericii Ortodoxe Ruse a fost îngradită. Persecuțiile la care aceasta a fost supusă, au dus la sacrificarea vieții multor slujitori bisericești.

”În teorie, ca și în Anglia, țarul este in Rusia capul Bisericii. Deci atunci când a fost asasinat, Biserica Ortodoxă Rusă s-a trezit fără conducător și fără protecție.”

În acest context, ajutorul financiar pe care Biserica Rusă îl dădea anual pentru Misiunea Ortodoxă din Japonia, a fost sistat.

O criză importantă s-a abătut asupra tărâmului misionar din Japonia, unde comunitățile de credincioși, nu își puteau permite să întrețină financiar clerul. Astfel, multe posturi de cateheți și diaconi nu au mai putut fi subvenționate, ceea ce a dus la numeroase reduceri de personal. În felul acesta, activitatea misionară a fost grav afectată, numărul de credincioși convertiți scăzând dramatic.

Până în anul 1917 sumele de bani necesare activității misionare erau asigurate în cea mai mare parte de către Societatea de Misiune din Rusia. Acest lucru însemna că episcopul rus, era cel care avea cea mai mare autoritate cu privire la modul în care aceste fonduri erau cheltuite. Aproximativ 90% din banii Bisericii Ortodoxe Japoneze, proveneau din Rusia, de la Societatea de Misiune.

Lipsa fondurilor după revolția Bolșevică a dus pe cale de consecință, la o reformare a funcționării Bisericii Ortodoxe Japoneze. Multe din aceste reforme au fost făcute cu ajutorul și binecuvântarea episcopului, însă cele mai multe din ele fără aprobarea lui. „Biroul de traduceri a fost desființat […],iar la următorul Sinod din iulie 1918, delegații laici au votat restructurarea anumitor structuri bisericești, chiar dacă episcopul Serghei s-a împotrivit […] Sinodul din 1919 a votat o nouă Constituție a Bisericii Ortodoxe Japoneze, care a legiferat supunerea episcopului în fața reglementărilor Constituției, a Sinodului, cât și a noului înființat Consistoriu Bisericesc. Închiderea Seminariului de fete în septembrie 1919 și o foarte abruptă scădere a numărului dar și a calității revistei „Mesagerul Ortodox” din luna noiembrie, ne duce la concluzia că până și domeniile favorite ale episcopului Serghei – educația și mass media, au fost luate de sub controlul său”

Singurul departament care nu a fost luat de sub oblăduirea episcopului Serghei, a fost cel al Relațiilor Externe. Laicii japonezi l-au rugat pe episcop să țină legătura cu celelalte Biserici Ortodoxe și să ceară donații pentru ca tânăra Biserică Japoneză să poată supraviețui. Aceste legături vor fi de mare importanță după anul 1923, atunci când Biserica Ortodoxă Japoneză va fi greu încercată.

Marele Cutremur din Kanto

La data de 1 septembrie 1923, un cutremur cu magnitudinea cuprinsă între 7,9 și 8,3 grade pe scara Richter, a afectat capitala Japoneză Tokyo. După relatările contemporanilor s-a estimat că durata cutremurului a fost de 14 secunde, timp suficient ca multe clădiri să fie puse la pământ.

Numărul deceselor survenite în urma cutremurului a fost de 142.907 persoane. Multi japonezi au murit în urma focurilor ce au izbucnit în oraș. Numarul celor care au fost răniți de cutremur a depășit 500.000 de persoane, iar 3.250.000 de persoane au rămas fără adăpost. Orașul Yokohama a fost distrus în proporție de 90%.

Din punct de vedere al Bisericii Ortodoxe Japoneze, acest cutremur a dus la avarierea catedralei mitropolitane, turnul clopotniță și cupola centrală prăbușindu-se. Clădirile administrative, biblioteca, seminarul și ce mai rămăsese din catedrală, au fost cuprinse de flăcări fără a se mai putea salva ceva din lucrurile de valoare care se aflau în interior.

Moștenirea pe care a lăsat-o Sfântul Nicolae Bisericii Ortodoxe Japoneze, a fost puternic afectată de aceste două evenimente. Reconstruirea catedralei a devenit o prioritate pentru Biserica Ortodoxă Japoneză, iar Arhiepiscopul Serghei s-a zbătut următorii 6 ani pentru îndeplinirea acestui scop.

Pentru a exista continuitate în slujire, vlădica Serghei a cerut demontarea bisericii Sfântului Nicolae, construită de prizonierii de război ruși, în anul 1907 în orașul Matsuyama, prefectura Ehime și transportarea ei la Tokyo, pentru a fi montată în curtea catedralei Nikolai-Do.

„Devastatorul cutremur din 1923 a distrus complet bisericile ortodoxe din zon a Tokyo: Bisericile din Nambu, Saiwa, și Kanda. Catedrala Nikolai Doa fost puternic afectată de cutremur și de focul care a izbugnit apoi.[…] De aceea biserica a fost demontată și transportată la Tokyo pentru a fi montată lângă ruinele catedralei […] Creștinii s-au atașat așa de tare de această biserică, încât chiar și după renovarea catedralei, încă mai slujeasu în ea.”

Sub conducerea unui tânăr muzician rus Victor A. Pokrovsky, corul catedralei mitropolitane, a organizat numeroase concerte de colinde de muzică bisericească sau clasică, pentru a strânge fonduri. Femeile din parohie, confecționau lucru de mână care mai apoi era vândut la bazarurile organizate în curtea catedralei. Fondurile astfel strânse erau donate tot pentru reconstrucție.

Mitropolitul însuși a făcut numeroase călătorii misionare, în toate colțurile Japoniei, în Korea și Manchuria pentru a strânge ajutoare. Pe unde mergea îndemna persoanele cu posibilități, să doneze. Astfel, la numai 6 ani de la cutremur, Catedrala Nicolai-Do din Tokyo, a fost reconstruită.

”Cele mai multe motive pentru care Biserica Ortodoxă Japoneză a scăzut în număr se leagă de neșansă. Revoluția din 1917 a tăiat cea mai mare parte a veniturilor pe care Biserica Ortodoxă Japoneză se baza, lăsând să se vadă o neglijență a fondatorului ei, pe care celelalte biserici au încercat să o evite bazându-se mai mult pe veniturile din Japonia. Chiar în mijlocul acestui dezastru financiar s-a produs marele Cutremur din Kanto din 1923, care a distrus cea mai mare parte din clădirile Bisericii Ortodoxe, inclusiv catedrala. Dintre toate comunitățile religioase, Biserica Ortodoxă a avut cel mai mult de suferit, neavând ajutorul din afară în cele mai grele momente ale sale. Aceasta secvență de evenimente a dus la un declin inevitabil al prosperității acestei biserici odată înfloritoare, dar cu toate acestea catedrala Nikolai-Do, stă mărturie a măreției lui Dumnezeu cel care poate să dărâme, dar să si construiască după bunul Său plac ”

La sfințirea acesteia, pe data de 15 decembrie 1929, au participat nu mai puțin de 5.000 de oameni, printre care, la loc de seamă era Arhiepiscopul Nestor de Kamchatka și Harbin dar și Episcopul Anglican John McKim cu care Preasfințitul Serghei întreținea bune relații de prietenie.

În anul 1931, Serghei va fi ridicat la rangul de Mitropolit al Întregii Japonii de către sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse.

Relația dintre Biserica Ortodoxă Japoneză și Biserica Ortodoxă Rusă din Afara granițelor (ROCOR)

O situație destul de tensionată a fost creată de relația dintre Episcopul Serghei Tikhomirov și ierarhii ruși care au fugit din Rusia după revoluția boșevică din 1917 și care mai apoi s-au unit, formând Sinodul de la Karlovicz, Serbia.

La Sinodul Bisericii Ortodoxe Japoneze din anul 1930 a fost prezentată o scrisoare a părintelui Sergius Kyuhachi Suzuki, slujitor la biserica din Dalian, Manchuria, în care spunea că nu este primit în comuniune liturgică de celelalte biserici ortodoxe aparținând ROCOR. Deasemenea, tot în sesiunea plenară a sinodului din 1930 a fost prezentată o altă scrisoare care il discredita pe Episcopul Serghei, pentru faptul că a fost ambivalent, punându-se când sub jurisdicția ROCOR, când a Patriarhiei Moscovei. În sinod s-a pus în discuție un act prin care se cerea expres ruperea relațiilor cu Moscova sau Serbia și declararea autocefaliei. Acest document, fiind discutat a fost aproape de a fi aprobat.

Preasfințitul Serghei a luat cuvântul pentru a lămuri aspectele care țin de recunoașterea unei autocefalii și pentru a discuta problemele create de relația cu ROCOR. Minutele consemnează 18 pagini de explicații.

„În anul 1921, Sinodul din Serbia mi-a trimis o scrisoare. Spuneau: Vom forma un Sinod pentru a conduce Biserica. Vei accepta autoritatea noastră? Nu am răspuns nimic la aceată scrisoare. În 1922 și 1923 au trimis deasemenea scrisori, cărora nu le-am răspuns. Cu toate aceste, după Marele Cutremur din 1923, am scris o scrisoare Patriarhului [de la Moscova] în care am descris pagubele suferite de misiunea noastră și am trimis o copie a acestei scrisori si Mitropolitului Serghei și Mitropolitului Antonie… De atunci nu am spus nici „Da”, nici „Nu” celor din ROCOR. Mai apoi m-am gandit că ar fi totuși frumos să îmi exprim punctul de vedere, așa că am trimis o scrisoare de 52 de pagini Mitropolitului Antonie. Am scris despre ultimii 5 ani și impresii ale mele. Nu am cerut nicio permisiune. Cu toate acestea am scris în calitatea de Arhiepiscop: „ Ca Arhiepiscop am o problemă dificil de rezolvat. După tradiția noastră, noi începem un post aspru pe data de 19 a calendarului Iulian. Cu toate acestea postul acesta cuprinde și Anul Nou Japonez. Pentru acest lucru, consider că cel mai bine ar fi ca Sărbătoarea Crăciunului și Botezului să le adaptăm după calendarul nou”. După ce mi-a citit scrisoarea , Mitropolitul Antonie mi-a răspuns: „De principiu noi nu suntem de acord cu folosirea noului calendar, cu toate acestea însă, pentru a-ți fi mai ușor în munca pastorală, putem fi de acord ca să folosiți noul calendar”. Mi-a dat o binecuvântare. Aceasta este o simplă permisie, nu un ordin. O scrisoare ulterioară a fost aceea prin care am trimis Mitropolitului Antonie planurile cu restaurarea catedralei și mai apoi am primit un comentariu al mitropolitului despre plan”.

În încheierea discursului său, Arhiepiscopul Serghei a făcut următoarea mențiune legată de întreruperea comunicării cu Karlovicz: „În anul 1927, Mitropolitul Serghei, Locul Tenens Patriarhal la Moscova, a ordonat pentru a treia oară dizolvarea Sinodului din Serbia. Cu toate acestea, ei nu au urmat acest ordin… Atitudinea lor este aceea de a se revolta împotriva Patriarhului. Eu nu vreau să mă revolt împotriva lui și prin urmare, din octombrie 1927, nu am mai scris nicio scrisoare către Serbia și nici nu am mai primit din partea lor”

Acesta fiind punctul de vedere al Arhiepiscopului Serghei Tikhomurov, totuși de cealaltă parte lucrurile au fost înțelese diferit. Vedem lucrul acesta din faptul că pe data de 4 august 1926, Mitropolitul Antonie a trimis o scrisoare Mitropolitului Evloghie Georgievsky de Paris, care părăsise sinodul de la Karlovicz, în care îi spunea:

„Spui că Bisericile din America și Japonia nu comunică nimic… Iată că am primit o scrisoare de la Arhiepiscopul Serghei al Japoniei, datată 21-27 Iulie 1926. (Am dat scrisoarea să fie citită și de Arhiepiscopul Vladimir și Episcopul Veniamin, care pot confirma). El cere permisiunea să celebreze căteva sărbători pe Noul Calendar în Japonia și deasemenea îmi cere sfatul legat de dorința sa de a schimba numele misiunii pe care o conduce din „Misiunea duhovnicească rusă în Japonia” în „Misiunea Duhovnicească Ortodoxă în Japonia”. Cum mai poți susținea că Bisericile din America și Japonia nu accepta comuniunea noastrăi?”

Cele două discursuri denotă faptul că la mijloc se afla o neînțelegere.

Creștrea naționalismului și a militarismului în Japonia.

După renovarea catedralei din Tokyo, atunci când lucrurile începeau să se așeze, Biserica Ortodoxă Japoneză s-a confruntat cu un alt tip de probleme, al căror rezultat va fi nefericitul eveniment al pensionarii obligatorii a Mitropolitului Serghei și începutul unor vremuri tulburi. Este vorba de creșterea naționalismului și a militarismului în Japonia și imixiuni tot mai mari ale guvernanților în problemele cultelor.

Mișcarea naționalistă japoneză a început să se dezvolte mult după Marele Cutremur din Kanto, atunci când marea suferință provocată de dezastrul prin care tocmai treceau, a sensibilizat poporul japonez. Străinii erau învinuiți pentru decadența morală, iar cutremurul a fost văzut ca o pedeapsă divină spre mustrarea fărădelegilor.

“Cu toate că părerile sunt împățite, istoricii sunt de acord că distrugerea a două mari orașe (Tokyo și Yokohama), a dat credit celor dintre japonezi care credeau că decadența străinilor a adus pedeapsa divină asupra Japoniei. În sensul acesta, un mare filosof și critic social Fukasaku Yasubumi a declarat în vremea aceea: Dumnezeu a lovit poporul japonez cu un ciocan de mari dimensiuni”

Plecând de la această mentalitate, mai bine de 6000 de coreeni au fost masacrați de japonezi, spre a se râzbuna pentru situația dificilă în care se aflau.

“De la începutul Restaurării Meiji, în 1868, noul guvern japonez a urmărit modernizarea și industrializarea Japoniei. Această politică a adus o mare transformare socio-economică a țării. Pe măsură ce Constituția japoneză a fost creată (1889), mai apoi Dieta Imperială (1890), Japonia a devenit o societate modernă. […] Victoriile armate din Războiul sino-japonez din 1894-1895 și cel ruso-japonez din 1904-1905, au contribuit la crearea unei identități și mândrii naționale” Datorită acestor schimbări, oamenii au dorit să se elibereze de structurile constrângătoare, conduse de străini. Sub toate aspectele vieții, au fost presiuni ca japonezii să se afle în pozițiile de conducere, pentru a fi limitată puterea străină din țară.

Nu a durat mult până la apariția primelor confruntări, în interiorul Bisericii Ortodoxe Japoneze, între membrii clerului (în care persoanele de origine rusă aveau un cuvânt greu de spus) și laicii. Aceștia din urmă, au dorit ca părerea lor să fie luată din ce în ce mai mult în considerare, ajungând în cele din urmă la conflicte directe cu ierarhia bisericească.

Două mari exemple pot fi date, în acest sens: Conferința Laicatului Ortodox din întreaga Japonie din anul 1909 și Sinodul anual al Bisericii Ortodoxe Japoneze din 1919.

Conferința Laicatului Ortodox din anul 1909, a avut loc cu acordul și sub îndrumarea Sfântului Nicolae Kasatkin. Au participat P.S. Serghei Tikhomirov și clericii japonezi. Deciziile conferinței au pus în contrast poziția clericilor și cea a laicilor. Încă de pe acum se conturează un viitor conflict între clerici și laicii care doreau să aibă un cuvânt tot mai important de spus în Biserică. „La Consiliul Laicatului Ortodox din 1909, balanța dintre clerici și laici era inegală. De fapt clerul și în special ierarhii au avut inițiativa. Situația devenea însă clară – conflict între clerici și laici” Sfântul Nicolae a fost așa de dezamăgit de rezultatul conferinței, încă la un momentdat, fără a anunța, a părăsit sala în care se citeau hotărârile.

La Sinodul anual al Bisericii Ortodoxe Japoneze din 1919 clericii au fost împărțiți, mulți dintre ei dorind să acorde o mai mare importanță părerilor exprimate de laicat.

Această schimbare de atitudine a fost cauzată și de faptul că Biserica era din ce în ce mai dependentă financiar de laici. Până la Revoluția Bolșevică din anul 1917, Biserica Ortodoxă Japoneză, primea anual un ajutor din partea Bisericii Ortodoxe Ruse. Cuvântul decisiv în privința modului în care era cheltuit acest ajutor, îi revenea episcopului. După anul 1917 însă, Misiunea Spirituală Rusă din Japonia, a devenit dependentă de ajutorul laicilor, de aceea autoritatea episcopului în ceea ce privește administrația bisericească, a început să scadă.

Problemele pe care le-a avut de înfruntat Mitropolitul Serghei Tikhomirov au fost cauzate și de o proastă înțelegere a problemelor bisericești de către laicat. Astfel aceștia credeau că din momentul în care Biserica Japoneză ajunge la independență financiară, va ajunge la scurt timp și la autonomie bisericească sau dacă vor fi hirotoniți trei episcopi, Biserica va fi autocefală. Nu erau mulți care cunoșteau problemele de natură bisericească în profunzime.

Modul în care laicii priveau independența Bisericii Ortodoxe Japoneze și autosuficiența financiară, a dus la agravarea situației interne bisericești ce a făcut posibilă schimbarea Mitropolitului Serghei.

Între anii 1929 – 1933, lumea a fost într-o mare criză determinată de Recesiunea din America. Această criză s-a răspândit în întreaga lume, iar Japonia nu a făcut excepție de la ea. Poporul a fost grav afectat, iar revolta populației a determinat armata să preia controlul mersului țării, pentru a stabiliza situația. Acest demers, care la început a fost bun și util, a dus Japonia către intrarea în cel de-al doilea Război Mondial. Treptat au fost suprimate anumite libertăți, printre care și cea a religiei.

Creștinismul era considerat de către autorități ca fiind o religie străină, care îndepărtează populația de la cinstirea/zeificarea împăratului. Acest lucru nu putea fi tolerat de clasa militară. Astfel s-au pus bazele unei încercări de japonizare a creștinismului, prin obligarea acestuia de a se încadra în diverse reguli stabilite de stat și eliminarea oricăror influențe străine.

În 1939, Guvernul a promulgat Legea Organizațiilor Religioase(Shūkyō-dantai hō) prin care obliga cultele să numească reprezentanți japonezi în fruntea fiecărei organizații religioase.

Pe lângă obligația amintită mai sus, se făcea diferența între Shintoismul ca religie de stat și celelalte religii, ce puteau să își desfășoare activitatea în continuare, însă cu respectarea cerințelor pe care Statul Japonez le impunea. Ministerul Educației era împuternicit “să impună regulamentul de funcționare al cultelor dar și doctrina acestora, înaine de a le acorda recunoașterea legală. Ruperea legăturilor externe, expulzarea liderilor religioși străini, angajamentul nestrămutat față de politica expansionistă a Imperiului Japonez și legătura transcendentală a Împăratului cu divinitatea trebuind să fie politica centrală a cultului religios […] acestea erau cerințele pe care le impunea Legea Organizațiilor Religioase din anul 1939”

După ce grupurile religioase au aflat treptat ceea ce noua lege le impunea, au avut la dispoziție un an pentru a se supune noilor prevederi. În cazul în care existau grupări religioase care nu se supuneau, măsuri de restricționare și expulzare a străinilor, sau de închidere a acestora, erau luate de autorități.

În acest sens, fiecare cult a fost nevoit să își redacteze un Regulament de Funcționare, ce echivala cu o Constituție, pe care Ministerul Învățământului urma să o aprobe. Astfel Biserica Ortodoxă Japoneză, “a redactat regulamentul de funcționare ce era format din 171 de articole. Ministerul însă a aprobat numai 159 dintre acestea. Mitropolitul Serghei nu a putut accepta amendamentele aduse regulamentului de funcționare și a fost nevoit să își dea demisia.”

Dată fiind situația, Mitropolitul Serghei Tikhomirov a fost pensionat. Pe data de 5 septembrie 1939, un document ce conținea demisia Înaltpreasfințitului, a fost depus la Ministerul Educației, cel care se ocupă de respectarea legii mai sus menționate și de aprobarea cultelor religioase. Cu acest prilej a fost destituit și dirijorul corului catedralei mitropolitane, Victor Pokrovsky dimpreună cu alți membri cu funcții de conducere în cadrul Bisericii.

„Pentru mine este destul de limpede, spune mitropolitul Serghie, că dacă noi până acum eram numai înregistrați la Ministerul Educației Publice, de astăzi înainte am căpătat o autoritate superioară, în persoana Ministerului, care confirmă pe cei care intră în serviciu. Dar autoritatea mea este Patriarhia… Pentru că vorbele Mantuitorului sunt vesnice : Nimeni nu poate sa slujeasca la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celalalt îl va iubi, sau de unul se va lipsi și pe celalalt îl va disprețui" (Matei 6, 24). Și fiind de acord cu noile reguli atât de clare și de folositoare pentru japonezi, eu încă din timpul Adunarii m-am hotarat sa renunț la conducerea Bisericii Ortodoxe Japoneze și la titlul de japonez, rămâmând în aceeați calitate în care am fost numit, adică Șeful Misiunii Ortodoxe în Japonia, continuând să mă socotesc sub jurisdicția Patriarhiei Ruse”

Primele vești despre schimbările ce vor avea loc la conducerea Bisericii Ortodoxe Japoneze, apar însă mult mai devreme, în anul 1937.

Singurele organizații religioase recunoscute de statul japonez cu acest prilej au fost Biserica Catolică și o uniune a 34 de biserici protestante, sub numele de “Biserica lui Hristos din Japonia”. Biserica Ortodoxă Japoneză nu a fost recunoscută ca organizație religioasă, ci a primit dreptul de a activa doar ca asociație religioasă, fiind supusă unor controale foarte stricte din partea poliției locale, ce se refereau la finanțe, alegerea și calificarea personalului clerical, răsfrângându-se chiar și asupra credinciosului de rând.

“Intrarea [Japoniei] în război împotriva Americii și a Marii Britanii, în decembrie 1941, a dus la retragerea tuturor episcopilor și a clericilor europeni (unii dintre ei suferind închisoare dură)”

Î.P.S. Serghei și-a petrecut restul vieții în Tokyo, fiind ajutat și găzduit de către prieteni și cunoștinte apropiate. În ochii autorităților a trecut ca un spion rus, nedorit de nimeni, fiind arestat în primăvara anului 1945 de poliția secretă, iar după eliberare stabilindu-i-se domiciliul forțat în casa în care locuia.

“În timpul războiului, Bisericile Creștine cât și celelalte grupuri religioase, au fost exploatate de Guvern, ca arme ideologice. Preoți, cateheți sau laici, care nu se conformau scopurilor “Asociației Religioase Japoneze de Război (Dai-Nihon Senji Shūkyō Hōkoku-kai)”, sponsorizată de guvern, erau închiși, intimidați sau chiar torturați.” Se estimează că aproximativ 16.000 de persoane au avut de suferit, fiind închise sau torturate de poliția secretă. În această situație marea majoritatea a clerului creștin, budist și shintoist s-a conformat mișcării sus numite. Biserica Catolică și cea Protestantă au devenit membre ale acestei mișcări. „Între anii 1944-1945, guvernul japonez comunică teme lunare asupra cărora preoții trebuiau să vorbească oamenilor în bisericile lor.”

După sfârșitul războiului, atunci când forțele de ocupație americane au preluat controlul asupra Japoniei, un document din arhiva SCAP, face lumină în aspectele ce țineau de pensionarea Mitropolitului Sergei și decesul acestuia survenit 5 ani mai târziu.

„În luna mai 1945, atunci când au început să apară diverse zvonuri despre atitudinea pe care Rusia Sovietică o va avea în legatură cu Japonia, [problemele legate de Insula Sahalin], pe data de 14 mai, poliția militară japoneză, îl arestează și bagă la închisoare pe Mitropolitul Sergei unde în ține timp de aproximativ cinci săptămâni. În acest timp a fost persecutat foarte sever, sub pretextul că este spion rus. Atunci când a fost eliberat, a revenit la locuința sa din Setagaya-ku, Tokyo, doar pentru a o afla distrusă în urma unui atac aerian. Nemaiavând nimic, a fost nevoit să se adăpostească în casa domnului Grubnoff, membru al bisericii. Vârsta înaintată, cât și chinurile de natură fizică și psihică la care a fost supus în închisoare, i-au afectat atât de mult sănătatea încât a decedat pe data de 10 august 1945, în casa prietenului său.”

Decesul mitropolitului a intervenit în condiții suspecte, “la doar cinci zile după eliberarea sa din închisoare și cu doua săptămâni înainte ca forțele americane să intre în Tokyo”.

Înmormântarea a avut loc în cadru restrâns, în cimitirul Yanaka din Tokyo, lângă mormântul Sfântului Nicolae al Japoniei

Datorită intervenției guvernului militar japonez în problemele Bisericii Ortodoxe Japoneze și obligării tuturor persoanelor ce nu erau japoneze, să părăsească funcțiile de conducere, în administrația Bisericească, s-a instalat haosul. După retragerea din scaun a Mitropolitului Serghei, guvernul a cerut instalarea unui episcop japonez.

Tulburări în Biserica Ortodoxă Japoneză

După retragerea din funcția de conducere a Mitropolitului Serghei Tikhomirov, Biserica a trecut printr-o perioada tulbure, care va aduce discuții și certuri ce se vor termina abia în anul 1953.

Încă din anul 1930, la nivel de Biserica Ortodoxă Japoneză s-a format o comisie care avea ca scop gasirea unui cndidat japonez care să fie hirotonit episcop și asigurarea posibilităților financiare pentru susținerea lui. Mitropolitul Serghei a binecuvântat această dorință legitimă a japonezilor de a avea un episcop de aceeași naționalitate. În revistele teologice românești, Pr. Dimitrie Balaur relatatează despre această situație în anul 1936, zicând: „Încă din anul 1931 a fost ridicată la soborul din Tokyo problema alegerii unui episcop japonez, ca ajutor al mitropolitului Serghie. Această problemă s-a discutat și în anii următori la soboarele din 1932, 1933 și 1934. Mitropolitul Serghie dorind să ducă această problemă la bun sfârșit a convocat o consfătuire a protoiereilor care a u hotărât că deși această rpblemă este vitală pt Biserica Japoneză […]ea nu poate fi realizată în timpul de față. Piedicile sunt de natură financiară și de lipsă a candidaților la episcopat. De altfel Biserica Japoneză nu are nevoie de arhierei ci de ierei…”

Presiunile încep să crească treptat și în conicile externe ruse și inclusiv române apar informații încă din anul 1937 despre demiterea Mitropolitului Serghei Tikhomirov. Desigur aceasta se produce ulterior, însă presiunile existau încă de pe atunci.

În anul 1939, era mare nevoie ca această comisie să reușească în ceea ce și-a propus, dat fiind faptul că Mitropolitul Serghei s-a pensionat, iar Guvernul Japonez aștepta de la Biserica Ortodoxă numirea unui succesor care să fie japonez și care să reprezinte Biserica din puct de vedere legal, adică să fie numit și TORI (reprezentant legal).

După ce legea Legea Organizațiilor Religioase din anul 1939 a fost votată, comisia mai sus menționată s-a împărțit în două subcomisii, care aveau ca scop – prima de a găsi condidat pentru scaunul episcopal, iar cea de-a doua de a înțelege și adapta Biserica Ortodoxă la prevederile legii.

Prima subcomisie pentru a găsi candidați la hirotonia în episcop, a trimis scrisori către 80 de parohii, ca fiecare să numească un candidat, după cum consideră că este potrivit. Au fost numiți trei, dintre care doi (Arsenie Iwasawa și Pr.John Toru Kodera) au primit și girul fostului Mitropolit Serghei. Ambii au refuzat propunerea de a fi numiți episcopi.

Cea de-a doua subcomisie trebuia să țină legătura cu reprezentanții Ministerului Educației și să se încadreze în timp pentru numirea unui tori, reprezentant legal al Bisericii Ortodoxe Japoneze în relația sa cu statul. Aceasta s-a întânit prima data pe 14 august 1940, după ce în prealabil in iulie fusese întâlnirea Sinodului Anual și unde fuseseră propuși cei doi candidați la hirotonia în episcop. În urma acestei întâniri, cei doi sunt din nou rugați să accepte hirotonia, însă refuză amândoi.

Sub presiunea încadrării în timpul limită pentru numirea unui Tori, subcomisia ia decizia de a numi ca reprezentant în fața autorităților pe Arsenie Iwasawa, care era laic, profesor de limba rusă la o scoală militară. Numirea este acceptată de către Ministerul Educației, iar Mitropolitul Serghei își dă aprobarea și prin urmare pe 4 septembrie 1940, își dă demisia din funcția de conducător al Bisericii Ortodoxe, transferând toată conducerea ei către Arsenie Iwasawa.

Faptul că Arsenie Iwasawa a fost numit reprezentant al Bisericii Ortodoxe în fața statului, conducător din punct de vedere legal, nefiind însă cleric, a tulburat mult spiritele. Chiar dacă în Rusia exista un precedent înainte de Revoluția de la 1917, prin numirea unui Oberprocurator care era reprezentantul țarului în Sinod, totuși în cazul japonezilor această soluție a fost greu de acceptat. Încă și mai greu de acceptat a fost faptul că această numire s-a făcut fără acceptul Sinodului Bisericii Japoneze, care urma să se întâlnească în iulie 1941.

Dacă sub presiunea momentului ceea ce făcuse subcomisia era corect, totuși aceasta acționase dincolo de atribuțiile sale. Numirea unui Tori era rezervată Sinodului Bisericii Ortodoxe. Din punct de vedere legal, Arsenie Iwasawa era acum mai mare chiar decât Sinodul, fiind cel pe care Guvernul l-a recunoscut ca și conducător al Bisericii Ortodoxe Japoneze.

Totuși nu toată lumea a fost mulțumită cu decizia subcomisiei de a-l numi pe Arsenie Iwasawa în postura de Tori. Astfel un grup de clerici și laici din administrația bisericească au luat decizia de a se întâlni într-o conferință pe această temă la data de 11 ianuarie 1941 și de a se împotrivi lui Iwasawa. Astfel grupul condus de Alexandru Rijū Manabe, la conferință au decis ca să numească un candidat la episcopie în persoana Arhipresbiterului Ioan Shintarō Nīzuma de la parohia din Osaka. Acesta mai apoi a numit conferința care tocmai avusese loc, Sinod Extraordinar al Bisericii Ortodoxe Japoneze. Cu acest prilej și Mitropolitul Serghei și-a dat acordul pentru numirea ca episcop a Arhipresbiterului Ioan Shintarō Nīzuma, cel care era al doilea cel mai în vârsta preot din Biserică.

Preafințitul Nicolae Ono (1941 – 1946)

Arsenie Iwasawa însă, a fost mai rapid și având recunoașterea Guvernului Japonez a mijlocit pentru hirotonia în episcop a celui mai în vârstă dintre preoți, a părintelui Arhipresbiter Ioan Ono de la parohia din Yokohama. A luat legatura cu Sinodul de la Karlovitz al ROCOR, care avea episcopi în Manchuria, zonă ce la vremea respectivă aparținea Japoniei.

Preasfințitul Nicolae, pe numele său de mirean Kiichi Yamazaki, s-a născut pe data de 8 septembrie 1872, în prefectura Shizuoka. Pe când se afla încă la școala elementară, fratele său mai mare Yamazaki Kenzaburō, a fost botezat ortodox și a devenit catehet. De asemenea acesta, l-a introdus Sfântului Nicolae Kasatkin și pe fratele său mai mic, fiind primit la Seminarul Ortodox din Tokyo. La botezul său, în anul 1885, a primit numele Ioan.

În anul 1892 va termina seminarul, devenind catehet. În 1894, s-a căsătorit cu Vera Ono, acceptând numele de familie al soției sale. Aceasta era fiica Părintelui Ioan Sakai și fusese adoptată de Pr. Ioan Ono, un apropiat al Sfântului Nicolae Kasatkin.

„Soția mea Vera Shin Ono este cea de-a treia fată a părintelui Ioan Atsurē Sakai, al doilea japonez care a primit preoția”

Pe data de 19 martie 1905, a fost hirotonit preot, de către Arhiepiscopul Nicolae, fiind trimis în parohia din Takasaki, unde a petrecut mai bine de 30 de ani din viața sa. În anul 1939 a fost trimis ca preot slujitor la Biserica Ortodoxă din Yokohama.

În anul 1939 naționalismul exagerat promovat de guvernul vremii, a dus la votarea Legii Organizațiilor Religioase. Astfel Arsenie Iwasawa îl propune pe Arhipresbiterul Ioan Ono, care era cel mai în vârstă dintre clericii Bisericii Ortodoxe Japoneze, să devină episcop în locul Mitropolitului Serghei Tikhomirov. Se pare că cei doi se cunoșteau de mai multă vreme, Iwasawa frecventând adeseori biserica din Yokohama unde slujea părintele Ioan Ono.

Sinodul de la Karlovitz a fost de acord ca Pr. Ioan Ono să primească hirotonia în episcop și a însărcinat episcopii din Manchuria să oficieze ceremonia. Atfel în primăvara anului 1941, Pr. Ioan Ono pleacă la Harbin împreună cu soția sa Vera. Ajunși acolo ei divorțează și mai apoi primesc amândoi voturile monahale. Părintele Ioan va primi numele de Nicolae, iar soția sa Vera pe cel de Elena.

Pe data de 6 aprilie 1941, părintele Nicolae a primit hirotonia în episcop, la acest eveniment fiind prezenți mai mulți ierarhi ai ROCOR conduși de către Mitropolitul Meletius Zaborovsky de Harbin și Manchuria. Printre cei care au participat la hirotonie au fost Arhiepiscopul Nestor Anisimov de Kamchatka și Petropavlovsk rezident în Harbin, Episcopul Juvenalie de Qiqihar, Episcopul Demetrius de Hailar și Episcopul Ioan Maximovichi de Shanghai (Sfântul Ioan Maximovici de Shanghai și San Francisco)

În tot acest timp, în Tokyo disputele dintre cele două grupări au continuat, iar unele dintre metodele folosite nu au fost foarte ortodoxe. Astfel gruparea Iwasawa a angajat membrii ai grupării mafiote Yakuza pentru a elimina persoane din gruparea adversă. Membrii anti Iwasawa, care conduceau administrația bisericească au refuzat să îl primească pe episcopul nou hirotonit în catedrală. Astfel la sărbătoarea Învierii Domnului din anul 1941 s-a slujit în casa diaconului episcopal, care locuia într-un apartament lângă catedrala.

În cele din urmă cearta a căpătat o asemenea amploare încât Poliția a fost nevoită să intervină. Mai apoi prin implicarea acesteia și a delegaților Ministerului Învățământului, Departamentul Religiilor, s-a reușit convocarea unui Sinod al Bisericii Ortodoxe Japoneze. Acest sinod a avut loc pe data de 18 Iulie 1942. La acest Sinod au participat pe lângă membrii obișnuiți ai Bisericii Ortodoxe Japoneze și șeful poliției locale pentru menținerea ordinii cât și un reprezentant de la Departamentul Religiei, din Ministerul Învățământului. Sinodul a luat trei hotărâri:

„În primul rând Episcopul Nicolae Ono, fiind hirotonit cu acceptul autorităților, a fost impus ca primat al Bisericii Ortodoxe Japoneze și reprezentant legat, adică Tori, în locul lui Arsenie Iwasawa.

S-a hotărât ca Arhipresbiterul Ioan Shintarō Nīzuma să fie hirotonit episcop cât mai curând, iar funcția de primat al Bisericii să fie exercitată pe rând, câte un an fiecare.

Membrii administrației bisericești să fie aleși din nou, dar prin vot al majorității celor prezenți.”

Acest Sinod, chiar dacă nu a rezolvat toate problemele cu care se confrunta Biserica, are însă meritul că a adus pace atunci când era mai mare nevoie de ea. A fost deasemenea ultimul mare sinod al Bisericii Ortodoxe Japoneze, căci mai apoi Japonia a intrat în cel de-al doilea Război Mondial. Arhipresbiterul Ioan Shintarō Nīzuma nu a apucat să mai fie hirotonit episcop deoarece s-a stins din viață în ianuarie 1945.

„Interveția autorităților i-a impus pe cei care îl susțineau pe Iwasawa la conducerea Bisericii. Totuși aceștia nu reprezentau decât 10% din credincioșii practicanți, în timp ce 80 % erau împotrivă, iar 10 % indiferenți. ”

Problemele din cadrul Bisericii Ortodoxe Japoneze legate de succesiunea Mitropolitului Serghei Tikhomirov, au dus la pierderea momentului în care întreaga Biserică putea fi recunoscută ca „Organizație Juridică Religioasă”. Acest lucru a deschis calea pentru un proces mai lung și greu de întregistrare a fiecărei biserici ca Persoană Juridică Religioasă, ceea ce a sporit și mai mult problemele din interior și revolta pe conducerea bisericească reprezentată de Arsenie Iwasawa și PS. Nicolae Ono, ceea ce în final va duce la pensionarea forțată a episcopului.

Chiar dacă Episcopul Nicolae Ono nu a fost acceptat de cea mai mare partea a clerului și mirenilor japonezi, pentru faptul că a fost hirotonit cu aprobarea și impunerea autorităților militare japoneze, totuși el are meritul de a fi condus Biserica Ortodoxă Japoneză în perioadă de mari tulburări și mai ales de privațiuni, pe care războiul le-a adus asupra societății japoneze.

În timpul său catedrala Nicolai-Do a fost vopsită toată în negru, pentru a nu fi vizibilă din aer. Tactica aceasta a dat roade, biserica fiind singurul edificiu de mari dimensiuni din Tokyo care nu a fost bombardat de către americani.

Privațiunile materiale și financiare au fost atât de mari, încât la încheierea războiului la catedrala Nicolai-Do mai activau decât 2 preoți și episcopul. Slujbele se făceau extrem de rar, căci făina și vinul lipseau cu desăvârșire. Pe lângă această lipăsă de materii prime și de mancare, efectele bombardamentelor au fost dezastruoase. Astfel, bisericile din „Tokyo (Yotsuya), Yokohama, Osaka, Sendai, Nagoya, Nagasaki, Kobe, Kagoshima, Okazaki, Maebashi și Mito au fost distruse. Extincția preoților a devenit o realitate, dat fiind că din Aprilie 1944 în mai puțin de doi ani, 15 preoți seniori inclusiv Mitropolitul Serghei Tikhomirov și-au pierdut viața.”

La sosirea americanilor în Japonia, Preasfințitul Nicolae Ono avea în subordine 24 de preoți, 6 diaconi, 10 seminariști și 150 de biserici, ce îngrijeau de 30.000 de credincioși.

După cel de-al doilea război mondial, jurisdicția asupra Bisericii Ortodoxe Japoneze a fost asumată de către Mitropolia Americană, predecesoarea OCA, în timp ce o minoritate a clerului și credincioșilor a rămas fidelă Moscovei, fiind conduși de către Episcopul Nicolae Ono.

“Episcopul japonez Nicolae Ono a fost înlăturat din funcție, dată fiind numirea sa sub presiunea puterii militare japoneze, nefiind considerat prielnic pentru a conduce sub noua conducere. A protestat pentru înlăturarea sa la Patriarhul Moscovei”

Reconcilierea s-a produs sub Mitropolitul american Irineu Bekish, în aprilie 1954. “Cea mai mare realizare a episcopului Irineu Bekish, a fost aceea a împăcării celor doua facțiuni din Biserica Ortodoxă Japoneză. Eforturile sale constante de a strânge legăturile cu grupul de ortodocși condus de P.S. Nicolae Ono, au dat roade. În aprilie 1954, acel grup a rupt legaturile cu Patriarhia Moscovei, intrând sub jurisdicția Mitropoliei Americane. Presa și radioul au considerat acest eveniment ca fiind unul de mare importanță. […] Împăcarea dintre cele două facțiuni și crearea unei singure Biserici Ortodoxe în Japonia, a făcut o impresie deosebit de bună nu numai în interiorul comunității ortodoxe, dar și asupra poporului japonez în general, cât și asupra străinilor ce locuiesc în Japonia”

Episcopul Nicolae a murit pe data de 19 noiembrie 1956, fiind înmormântat în cimitirul Yanaka din Tokyo, alături de predecesorii săi: Sfântul Nicolae Kasatkin și Mitropolitul Serghei.

Problemele prin care a trecut Biserica Ortodoxă Japoneză în cel de-al Doilea Război Mondial, dar și cele ulterioare cauzate de Războiul Rece și tradiționala legătură a acesteia cu Patriarhia Moscovei, au adus mari pierderi Bisericii: “Un raport oficial din anul 1964 confirma faptul că Biserica Ortodoxă avea numai 48 de biserici, 56 de membri ai clerului (inclusiv catehiști) și 9.194 de membrii laici” Reducerea față de perioada Sfântului Nicolae Kasatkin, în termeni de biserici și credincioși este de aproape două treimi.

Intrarea Bisericii Ortodoxe Japoneze sub tutela

O.C.A. (1945 – 1970) – Mitropoliții americani

Sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial a adus mari provocări Japoniei. În primul rând aceasta a fost pusă sub comanda Forțelor Aliate de ocupație SCAP reprezentate prin Statele Unite, Rusia, Anglia și China. Comandant al acestor forțe de ocupație a fost numit Generalul Douglas MacArthur. Politica de bază a americanilor a fost aceea de a elimina orice urmă de împotrivire ce putea să apară împotriva politicilor aliate (în special americane). Astfel armata japoneză este desființată, iar comandanții notabili sunt judecați la un tribunal pentru atrocitățile de război. Mai apoi au fost eliberați toți prizonierii de război și deținuții politici, iar persoanele nondezirabile aflate în funcții de conducere au fost concediate. „Ca un rezultat direct al reformelor din ianuarie 1946, nouă din zece oficiali guvernamentali japonezi au fost declarați incompatibili cu noua orientare politică și 120 de organizații guvernamentale au fost desființate. Presa japoneză estima că aproximativ 150.000 persoane au fost afectate de aceste politici” .

În Octombrie 1945, printr-o directivă dată Guvernului Japonez de către SCAP, se ordănă retragerea tuturor restricțiilor politice, civile și mai ales religioase care existau până la momentul respectiv în cadrul legislativ. Astfel, după mai bine de șase ani de când era în vigoare Legea Organizațiilor Religioase (1939) , aceasta este abrogată. Totodată se specifica că statul japonez va fi neutru din punct de vedere religios, neputând să susțină din fonduri publice niciun cult religios. În acest sens, colaborarea anterioară dintre Shinto și stat încetează. Sunt înlăturate toate simbolurile shinto din instituțiile de stat și este interzisă participarea autorităților statului la celebrări religioase shinto. (Directiva Shinto – Decembrie 1945)

În anul 1946 au fost organizate primele alegeri libere, după ce în prealabil au fost reformate partidele politice. În anul 1947 a fost adoptată noua Constituție Japoneză, care garanta libertatea individuală, dreptul la proprietate, libertatea religiei și faptul că Japonia va fi o țară care nu va mai folosi niciodată războiul pentru a-și rezolva conflictele cu celelalte state.

În anii ce au urmat, situația internațională schimbându-se, America a fost nevoită să transforme Japonia într-un stat tampon în calea expansiunii comunismului. Astfel, s-a dorit înlăturarea tuturor influențelor ruse, care puteau să influențeze politica japoneză. La nivel militar se revine asupra deciziilor anterioare și sunt bazele forțelor de autoapărare, care în primă instanță sunt limitate de 10.000 de persoane, iar mai apoi când expansiunea comunismului se face simțită foarte tare, la 70.000 de persoane. Totuși articolele din Constituție referitoare la neangajarea tării în conflicte militare, rămân valabile.

La nivel religios aceste schimbări s-au făcut simțite cu mai multă putere. Majoritatea cultelor creștine au primit conducere noua, impusă din America în funcție de confesiunea căreia îi aparținea.

În cazul Bisericii Ortodoxe Japoneze s-a procedat la fel. Aceasta se afla în mari dificultăți materiale, dar și de natură organizatorică. Mulți preoți și credincioși și-au pierdut viața în conflictul ce tocmai se sfârșise. Deasemenea o situație mai delicată o reprezenta episcopul Nicolae Ono care nu fusese acceptat de o bună parte a credincioșilor, iar acum era învinuit de colaborare cu autoritățile militare japoneze; nu în ultimul rând problemele financiare deosebit de grave, afectau viața bisericească.

În acest context, pe data de 5 și 6 aprilie 1946, se întâlnește o comisie sinodală formată din clerici și laici pentru a discuta problemele cu care se confrunta Biserica.

Acest sinod este foarte important, căci a schimbat direcția tradițională pe care mergea Biserica Ortodoxă din Japonia, prin faptul că a decis ruperea de trecut. Astfel P.S. Nicolae Ono, este forțat să se pensioneze. Chiar dacă este recunoscut rolul important pe care Biserica Ortodoxă Rusă l-a jucat în decursul timpului pentru creștinii ortodocși japonezi, iar Patriarhul Rusiei este recunoscut ca autoritate morală, totuși se ia decizia de a cere forțelor de ocupație americane – S.C.A.P., trimiterea unui episcop din partea Bisericii Ortodoxe din America, care să asiste Biserica Ortodoxă Japoneză în efortul ei de a se reface după război. Ajutorul a venit printr-un ofițer american ortodox, care a fost de acord să mijlocească trimiterea unui episcop din america în Japonia. Au existat totuși probleme ulterioare, căci America este împărțită în mai multe jurisdicții.

Pentru a contracara această ultimă decizie, diplomați ruși dimpreună cu membri ai comunității ortodoxe ruse din Japonia (rușii albi) exercită presiuni asupra Consiliului Bisericesc pentru a fi cerut ajutor oficial din partea Bisericii Ortodoxe Ruse. Astfel sunt promiși 2 episcopi ruși care vor sosi de la Moscova.

Perioada de care vorbim se aceea a începutului de Război Rece dintre Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică.

Ofițerul american care s-a oferit să ajute în cadru neoficial, se numea Robert R. Roysterși era un apropiat al Înaltpreasfințitului Veniamin Fedchenkov, Mitropolit al Patriarhiei Ruse din America de Nord. Acesta a promis ajutor pentru trimiterea unui episcop din America, dar după înștiințarea prealabilă a Patriarhului de la Moscova. Acesta a răspuns în cele din urmă că America nu trebuie să se implice, dat fiind faptul că va trimite de la Moscova episcopi.

„Pe data de 16 decembrie 1946 o cerere oficială a fost înaintată de către membrul sovietic al Consiliului Aliat, pentru a se permite intrarea în Japonia a 2 episcopi ai Bisericii Ortodoxe Ruse, însoțiti de un secretar pe nume Vasily Michailovich Sakolev.”

Ca răspuns la această inițiativă a rușilor, o delegatie americană oficială a SCAP, vine la sediul Bisericii Ortodoxe de la Nikolai-Do, pentru negocieri.

Cu prilejul acestei întâlniri, SCAP promite că ajutorul va veni din partea Statelor Unite. Unul dintre americanii prezenți era Colonelul Boris Pash, fiul Mitropolitului Teofil Pashkovsy, de la “Mitropolia” Ortodoxă Americană, cea care mai apoi va deveni Orthodox Church of America (O.C.A.)

Acesta și-a contactat tatăl, rugându-l să trimită cât mai repede un episcop din America, care să se ocupe de viața duhovnicească a Bisericii Ortodoxe Japoneze. Astfel Mitropolitul Teofil decide trimiterea în Japonia a arhiepiscopului Veniamin de Pittsburg și Virginia de Vest. Acesta sosește în Japonia la începutul lunii ianuarie 1947, în timp pentru a sluji la sărbătoarea Nașterii Domnului, pe vechiul calendar.

Ulterior, SCAP răspunde solicitării ruse că nu este nevoie ca Patriarhia Rusă să trimită episcopi, dat fiind faptul că americanii s-au ocupat deja de caz.

O mare grijă a forțelor de ocupație a fost să limiteze posibilitatea infiltrării spionilor sovietici în Japonia. Astfel prin ruperea legăturilor dintre Biserica Ortodoxă Japoneză și Moscova, se putea elimina această pârghie de influență rusească.

Mai târziu, în anul 1958, Colonelul Pash a scris un articol foarte interesant în revista The American Legion Magazine, în care amintește împrejurările schimbului de autoritate bisericească.

Înaltpreasfințitul Veniamin Basalyga de Pittsburgh

Arhiepiscop de Tokyo între 1946 – 1953

Înalpreasfințitul Veniamin Basalyga de Pittsburgh a fost primul episcop ortodox care s-a născut în America. Se trăgea dintr-o familie ce a emigrat din Europa de Est, în Statele Unite. Crescând aici s-a implicat activ în misiunea Bisericii din America.

Numele de mirean a fost Vasile Basalyga și s-a născut pe data de 11 ianuarie 1887, în Olyphant – un mic orășel minier din Pennsylvania. În acest loc s-au stabilit multe familii de emigranți din Europa de Est și Rusia, pentru a munci la minele de cărbuni.

De tânăr s-a implicat activ în activitatea Bisericii. Când a fost deschisă prima școală misionară a Biserii Ruse, în Minneapolis 1897, tânărul Vasile se afla printre elevii ei. A absolvit în anul 1902. La revenirea în Pennsylvania, a fost dirijor de cor și profesor de religie la bisericile din Charleroi și Pittsburgh, până în 1905. Mai apoi a urmat cursurile Seminarului din Minneapolis din 1905 până în 1910.

În același an, va intra în mănăstirea Sfântul Tihon din Pennsylvania, iar în anul 1911 va fi călugărit sub numele de Veniamin. Pe 9 aprilie 1911, Arhiepiscopul Platon îl va hirotoni ieromonah.

După primirea hirotoniei, părintele Veniamin, va deveni preot misionar, slujind scurte perioade de timp, în mai multe parohii precum: Chicago, Illinois; Hartshorne, Oklahoma; Pueblo, Colorado; and Philadelphia, Pennsylvania. Va ajuta la organizarea unor alte parohii precum cele din Akron, Ohio, Spring Valley, New York și Bellaire, Ohio

În anul 1920, va fi ridicat în rang, devenind arhimandrit, administrator al parohiilor din Canada.

În anul 1933, ieromonahul Veniamin a fost ales episcop de New York, de către Sinodul “Mitropoliei”, hirotonia fiind săvârșită în data de 10 septembrie. Era primul episcop ortodox din America, născut în acestă țară. Mai apoi a fost numit episcop de Pittsburgh și Virginia de Vest.

În anul 1938, episcopul Veniamin a fost delegatul “Mitropoliei” la Sinodul Bisericii Ruse din afara Granițelor, ținut la Sremski-Karlovitz, în Yugoslavia.

În anul 1946, va fi numit Arhiepiscop de Tokyo și Întreaga Japonie.

Biserica Ortodoxă Japoneză, a fost nevoită să ceară ajutor din partea Mitropoliei, prin trimiterea unui ierarh, care să se ocupe de problemele duhovnicești dar și materiale ale acesteia. Trebuie remarcat că războiul a adus mari probleme financiare bisericii din Japonia.

Colonelul Boris T. Pash amintește împrejurările venirii Preasfințitului Veniamin. Sosirea sa a avut loc pe data de 6 ianuarie 1947, la slujba de priveghere pentru sărbătoarea Nașterii Domnului. Dat fiind faptul că au existat persoane care s-au împotrivit schimbului de autoritate și pentru a întampina eventualele neplăceri, de la Comandamentul General al Forțelor Aliante, s-a dat ordin ca militarii americani care erau ortodocși, să participe la slujbă de Crăciun, pe data de 7 ianuarie. Astfel, foarte multe persoane l-au întâmpinat pe episcop, iar datorită militarilor americani, nu s-au produs evenimente neplăcute.

“Pe data de 7 ianuarie, clopotele catedralei vesteau o zi de bucurie pentru întreaga comunitate ortodoxă japoneză. Biserica Sfântul Nicolae și grădina acesteia, erau pline de japonezi, ruși și americani, care veniseră să participe la eveniment. Un număr mare de militari americani au participat. Episcopul a ajuns, spre fericirea generală a parohienilor și a fost însoțit în catedrală de către clerici. A slujit prima sa Liturghie, într-o atmosferă fastuoasă, specifică ritualului ortodox, fiind ajutat de către un cor cu experiență, care a cântat în japoneză, unele dintre cele mai frumoase melodii bisericești ale lui Rachmaninoff, Archangelsky, Bartniansky și alții. Sărbătoarea a trecut fără incidente și astfel Biserica Ortodoxă Japoneză și-a reluat viața normală, dincolo de orice control al Rusiei”

Îmediat după sosirea sa în Japonia, ÎPS. Veniamin a reușit să facă un tur al parohiilor pentru a le cunoaște problemele cu care se conftuntau și a reușit să hirotonească 10 clerici, ce au fost trimiși în parohii. Astfel problema cea mai stringentă a Bisericii Ortodoxe Japoneze, anume lipsa personalului clerical, s-a rezolvat măcar în parte.

O situație dificilă a fost cauzată de unii clerici și laici din administrația bisericească care doreau ca episcopul nou venit să rezolve problemele pe care războiul le-a cauzat, prin ajutor financiar generos din partea Americii. Mare a fost surpriza tuturor, atunci când episcopul nou venit nu a reușit să se ridice la nivelul așteptărilor lor și când li s-a spus că America nu se implică în rezolvarea problemelor cultelor religioase, ci fiecare trebuie să își rezolve prin propriile puteri problemele.

În această situație fiind, mulți credincioși, dar și clerici s-au orientat către PS. Nicolae Ono, care fusese obligat să se retraga din funcție, la începutul anului 1946. În anul 1948, acesta alege să iasă din anonimat și să conteste dreptul PS. Veniamin de a conduce Biserica Ortodoxă Japoneză.

Una din principalele motivații ale japonezilor pentru a cere ajutor din partea SCAP, a fost aceea că au crezut că vor primi ajutor american material pentru a renova și rezolva problemele cu care se confrunta biserica. Mare a fost însă mirarea acestora, atunci când au văzut că PS. Veniamin nu era genul de om care să se ocupe foarte bine de problemele administrative și mai ales de rezolvarea celor financiare. Ceea ce episcopul a făcut în timpul cât a stat în Japonia a fost numai prin coordonarea părții japoneze.

La vremea respectivă Biserica Ortodoxă Americană nu avea experiență în misiunile externe și a ales să se concentreze pe rezolvarea problemelor interne cu care se confrunta.

Un lucru care este foarte important de amintit este că în această perioadă orice ajutor care venea din America era exclusiv legat de partea militară și de controlul exercitat asupra Japoniei. Acest lucru i-a făcut pe japonezii din conducerea bisericii să se revolte împotriva episcopului, multă tulburare fiind creată în perioada de început a pastorației sale.

În timpul păstoririi sale, în anul 1951 Guvernul Japonez formulează o legislație cu caracter obligatoriu în vederea acordării Recunoașterii Juridice a Persoanelor Religioase. Cu acest prilej, numărul entităților religioase este scăzut la jumătate, cauza fiind aceea a dificultății procesului de obținere a recunoașterii, dar mai ales a faptului că Persoanele Juridice Religioase, trebuiau să demonstreze în fața autorităților că se pot încadra normelor de moralitate și utilitate socială, pe care legea le prevedea. Legea anterioară era mult mai permisivă. Practic oricine susținea că a primit o revelație și coagula adepți pe lângă el, primea recunoașterea legală.

Un exemplu notabil în acest sens este cel al unei doamne pe nume „Nagaoka Yoshiko, soția unui marinar, ce a pretins că spiritul zeiței Amaterasu, a plecat din împăratul Japoniei și a intrat în ea, iar ea – Nagaoka Yoshiko, cunoscută acum a Jiko-son (Prințesa luminii spirituale), a fost însărcinată să anunțe venirea paradisului terestru. Ea impreună cu alte persoane pe care le-a atras, au format o corporație religioasă […]scutită de taxe și având alte privilegii”

Biserica Ortodoxă Japoneză, sub conducerea unui episcop american, PS Veniamin, dar fiind și interesul deosebit de mare al SCAP ca misiunea episcopului să fie o reușită, au acordat recunoașterea foarte repede.

Pentru a face față cheltuielilor cu care se confrunta Biserica, se pun bazele unei Școli de limbă stăină, unde se prada Engleza și Rusa. La vremea respectivă, după ce Japonia a intrat sub conducerea americană era o cerere imensă de școli care să predea limba engleză. Astfel până la mijlocul lui 1948 la „Institutul de Limbi Străne Nicolai-Do” erau înscriși nu mai puțin de 1200 de studenți. Astfel mai bine de jumătate din venitul anual al Bisericii provenea din fondurile școlii de limbi străine.

În anul 1952, existau discuții legate de situația PS. Nicolae Ono, iar la Sinodul Bisericii Japoneze din 12-15 iulie s-a pus problema reprimii sale în Biserica Japonei. Din cei 31 de clerici, preoți, diaconi și catehiști și 22 de mireni care au participat la sinod, în urma votului secret și a numărătorii acestora: „47 nu au fost în favoarea reprimirii sale, 4 au fost pentru primire, iar doi s-au abținut de la vot”

A rămas arhiepiscop de Tokyo până în anul 1953, atunci când a revenit de eparhia sa de Pittsburgh, fiind succedat de către episcopul Irineu.

A încercat să ajute Biserica ortodoxă Japoneză și după întoarcerea sa în America. Astfel la un banchet la care a participat în septembrie 1953, dădea exemplu auditorilor săi americani despre ceea ce înseamnă să fii slujtor în Japonia și cu cât se trăiește acolo: „Bugetul pentru toată Structura Administrativă a Bisericii Ortodoxe Japoneze este de 110 dolari pe lună, iar cel pentru catedrală este de 100 dolari, care trebuie să acopere toate cheltuielile, inclusiv salariile preoților, al diaconului și al meu personal. […]Lumânările pe care ni le trimiteați de obicei cu transportul plătit de dumneavoastră, erau singura noastră sursă de venit. Vânzarea lor ne aducea pe săptămână aproximativ 5000 yeni, ceea ce înseamnă 14 doari – la catedrala din Tokyo. De Crăciun și Paște, venitul lumânărilor era de 8 ori mai mare, aproximativ 40.000 yeni sau 110 dolari. Voluntari și donatori ocazionali se ocupau de reparațiile curente ale catedralei. […]Succesorul meu Irineu încearcă să strângă donații pentru un mult dorit seminar teologic. Ar avea nevoie de aproximativ 4000 dolari anual pentru a menține seminarul, iar această sumă este numai strictul necesar.[…] Dacă o parte a acestei sume va fi strânsă în Japonia, totuși pentru cealaltă parte vă vom ruga și pe dumneavoastră să va implicați aici în America”

Moare pe data de 15 noiembrie 1963, în New York, în timpul celui de-al 11 Sinod Ortodox al Întregii Americi. A fost înmormântat în cimitirul mănăstirii Sfântul Tihon, din Pennsylvania.

Mitropolitul Irineu Bekish de Tokyo (1953 – 1960)

Ioan Bekish s-a născut pe data de 2 octombrie 1892, lângă Liublin, Polonia. În acel moment aceasta era parte a Imperiului Rus. A urmat cursurile Seminarului din Kholm absolvind în anul 1914. S-a căsătorit și a fost hirotonit preot pe data de 1 august 1916, de către episcopul Serafim de Belsk. A fost preot la mai mult parohii ortodoxe de lângă Liublin, iar în anul 1934 primește hirotesia în arhipresbiter.

În anul 1944, atunci când armata rusă lupta împotriva germanilor, părintele Ioan s-a retras cu familia din calea războiului, mergând în Germania, unde a avut grijă de creștinii ortodocși și de cei din închisori.

În anul 1947, părintele Ioan a primit rangul de mitrofor și a fost transferat în Belgia devenind paroh al Bisericii Sfânta Treime din Charleroi.

În anul 1952, a imigrat în America, Pennsylvania, iar pe data de 31 martie 1953, soția sa Xenia decedează.

Tot în același an, este ales episcop de Tokyo și primește voturile monahale pe data de 28 mai 1953 sub numele de Irineu.

Hirotonia în episcop va avea loc în iunie 1953, în America.

Ca episcop de Tokyo, Preasfințitul Irineu s-a îngrijit de refacerea și reînnoirea vieții duhovnicești în Japonia.

În primul rând s-a concentrat asupra educației clericilor și a reușit să facă rost de banii necesari redeschiderii Seminarului Teologic din Tokyo. Acest aspect este foarte important deoarece Biserica Ortodoxă din Japonia suferea de lipsă acută de personal.

„Spre bucuria generală, pe 17 octombrie 1954 Seminarul Teologic a fost deschis, iar curând după aceea o nouă clădire a fost construită pentru el. La sfințirea noii clădiri a avut loc pe data de 4 septembrie 1955. La acest eveniment au fost prezenți mulți demnitari: Reprezentanți ai Guvernului din Tokyo, Ministrul Educației, Ministrul Justiției, Consulul Statului Elen, reprezentanți ai diverselor asociații japoneze și rusești, dar și de la Consiliul Mondial al Bisericilor. În total au participat mai bine de 180 de demnitari. ”

Seminarul avea cursuri de 3 ani, iar în ultimul an de studiu timpul dedicat procesului de învățământ creștea la 34 de ore pe săptămână.

Primii 6 studenți au absolvit în anul 1957. Din aceștia 3 au fost hirotoniți imediat, iar 3 au fost desemnați citeți la diverse biserici, până se vor căsători și apoi hirotoni.

Alți șapte studenți au absolvit în 1958. Trei au fost desemnați citeți, iar doi au fost trimiși pentru studii aprofundate la Facultatea de Teologie Sfântul Vladimir din New York.

Cursurile de la Seminarul din Tokyo sunt: „Vechiul Testament, Noul Testament, Istoria Bisericii, Teologie Dogmatică, Teologie Comparată, Morală, Liturgică, Apologetică, Drept Bisericesc, Omiletică, Engleză, Rusă, Slavonă, Muzică Bisericească, Istoria Bisericii Ortodoxe Japoneze, Filosofie, Logică și Psihologie”

Astfel prin faptul că au început să fie hirotoniți clerici noi, pericolul ca Biserica Ortodoxă Japoneză să își piardă vocația sa misionară, a fost evitat.

În cei 7 ani de activitate pastorală în Japonia, PS. Irineu a reușit să hirotonească 18 preoți și 4 diaconi, ceea ce a dus numărul preoților la 36 (dintre care 2 ruși), 7 diaconi și 28 de catehiști care se îngrijeau de 67 de biserici și 89 de capele. Numărul de creștini ortodocși era de 36.000.

Un alt aspect care s-a bucurat de atenția Preasfințitului Irineu a fost Institutul de Limbă Rusă și Engleză „Nikolai Gakuin”, care activa în clădirile adiacente catedralei Nikolai-Do. Acesta a fost mărit și înbunătățit, pentru a putea face față afluxului de persoane care doreau să învețe limbi străine.

Tot sub purtarea de grijă a vlădicii Irineu s-a format o Școală Duminicală pentru copiii japonezi, dar și una pentru copiii ruși. A se vedea alăturat PS. Irineu împreună cu copiii de la Școala Duminicală. În mod normal la Nikolai-Do, această școală era frecventată de 60-70 de copii.

La Nikolai-Do mai activează și un Club pentru Tinerii Ortodocși cu filială și la biserica din Yokohama.

A reuși deasemenea să refacă corul catedralei Nikolai-Do, sub coordanarea lui Victor Pokrovsky. Acesta a fost vreme îndelungată dirijor al catedralei, până la înlăturarea sa din funcție, de către autoritățile militare japoneze, în urma intrării în vigoare a Legii Organizațiilor Religioase (1939). Cu acest prilej, atât el cât și Mitropolitul Serghei Tikhomirov dimpreună cu alte persoane de etnie rusă, au fost înlăturați din funcțiile de conducere pe care le aveau.

Cea mai mare realizare a PS. Irineu Bekish este însă de altă natură, anume reconcilierea cu Preasințitul Nicolae Ono. Acest eveniment s-a petrecut în anul 1954.

După anul 1946, PS. Nicolae nu a mai fost acceptat de cea mai mare parte a clericilor și credincioșilor japonezi, pentru legaturile sale cu conducerea militară a Japoniei. Astfel el a fost forțat să se retragă din funcția pe care o avea, în locul său venind PS. Veniamin Basaliga, din cadrul Mitropoliei Americane. Mai apoi, începând cu anul 1948 au existat discuții aprinse și chiar ciocniri între susținătorii celor doi episcopi. În situația aceasta autoritățile japoneze au intervenit de partea episcopului american, iar cei care se opuneau au fost nevoiți să se retragă din funcțiile pe care le dețineau. PS. Nicolae Ono s-a considerat sub tutela Patriarhiei de Moscova și s-a îngrijit de comunitatea rusă din Japonia.

Odată cu sosirea în Japonia a PS. Irineu Bekish și prin tactul său deosebit, a reușit să îl facă pe episcopul Nicolae să revină în rândul clericilor Bisericii Ortodoxe Japoneze și să rupă legătura cu Moscova.

„Presa și radiou au considerat acest eveniment ca fiind unul de cea mai mare importanță. În Germania deasemenea s-a mediatizat acest eveniment pe unde scurte, pentru ca rușii din spatele Cortinei de Fier să poată fi informați. Încheierea acestei rupturi și formarea unei singure Biserici Ortodoxe Japoneze, a făcut o impresie deosebită nu numai în rândul credincioșilor ortodocși, dar și asupra poporului japonez în general și chiar asupra străinilor care trăiesc în Japnia.”

Un alt aspect al pastorației PS. Irineu l-a constituit activitatea publicistică. Astfel a făcut ca revista lunară „Mesagerul Bisericii”, care avea înainte de venirea sa 4 pagini, acum să fie publicată pe 12 pagini. Deasemenea a început publicare unor predici sub titulatura de „Mesaje pastorale”, iar începând cu 8 februarie 1958 studenții Seminarului Teologic editează o revistă intitulată: „Calea”. Există deasemnea o mică publicație săptămânală a Școlii Duminicale. Toate cărțile necesarea activității Seminarului Teologic au fost traduse din limba rusă și se folosesc în activitatea educațională.

Au fost deasemenea traduse în limba japoneză și publicate 1000 de copii ale Noului Testament, 500 de copii ale Sfintei Liturghii, 800 de pamflete despre Sfânta Împărtășanie, 1000 de catehisme și 2000 de cărți de rugăciune.

Pe data de 9 mai 1957, ca recunoaștere pentru misiunea extraordinară pe care a desfășurat-o până în acel moment, PS. Irineu Bekish a primit hirotesia în arhiepiscop.

Pe data de 14 iunie 1960, a fost transferat în Statele Unite, fiind numit Arhiepiscop de Boston si New England, „dar mai important decât această numire, a fost aceea că trebuia să îl suplinească pe Înaltpreasfințitul Leontie, conducătorul Mitropoliei Americane, în tot ceea ce ținea de reprezentarea acestuia. După decesul Mitropolitului Leontie, a fost numit „Locum Tenens” până la alegerea unui nou conducător al Mitropoliei. Astfel timp de 6 luni, până la alegerea sa în cea mai înaltă treaptă bisericească, a condus „de facto” Mitropolia Americană” . A fost ales Arhiepiscop de New York și Mitropolit al Americii și Canadei în data de 23 Septembrie 1965.

De numele Mitropolitului Irineu este legat momentul obținerii Autocefaliei de către Mitropolia Americană, devenind astfel Biserica Ortodoxă Americană (O.C.A.), dar și negocierile pentru obținerea Autonomiei de către Biserica Ortodoxă Japoneză, în anul 1970.

Mitropolitul Irineu a murit pe data de 18 martie 1981, fiind înmormântat la Mănăstirea Sfântul Tihon din Pennsylvania.

c. Înalpreasfințitul Nikon (de Greve) de Brooklin

Arhiepiscop de Tokyo între 1959-1963

Numele de mirean viitorului Arhiepiscop a fost Alexis de Greve. Acesta s-a născut pe data de 19 februarie 1895, în Batoum, Caucazul rusesc. A avut o formație militară, studiind la Academia Militară Sfântul Pavel din Sankt Petersburg. Mai apoi, a făcut parte din armata rusă, în timpul primului Război Mondial și din Armata Albă în timpul războilui civil din Rusia, împotriva bolșevicilor. Atunci când Armata Albă a fost înfrântă, a fugit către Europa de Vest.

În Franța, a urmat cursurile “Institutului Saint Serge” din Paris, începând cu anul 1925. S-a călugărit sub numele de Nikon în anul 1928. A fost hirotonit preot slujind în primă instanță în Bratislava, Cehoslovacia. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, se afla în Franța unde a fost asistentul personal al Mitropolitului Evlogie al Parisului, care fusese pus sub arest la domiciliu în timpul ocupației germane a Franței.

Hirotonia întru episcop a avut loc în anul 1946, pentru Belgia, învederea suplinirii postului, în timpul în care titularul eparhiei, Arhiepiscopul Alexandru, era fusese închis de către autoritățile naziste. După revenirea acestuia, Nikon s-a transferat în America, unde a fost numit Rector al Facultății de Teologie Sfântul Vladimir din New York. Între 1948 și 1952 a fost episcop de Philadelphia, apoi până în anul 1958 a fost episcop de Toronto, în Canada.

În 1959 a fost numit Arhiepiscop de Tokyo și al întregii Japonii. A continuat munca predecesorilor săi, contribuind la refacerea vieții duhovnicești a Bisericii Ortodoxe Japoneze.

Cât timp a stat în Japonia, Episcopul Nikon s-a arătat un misionar zelos, rugător și postitor, care a lăsat o impresie bună în memoria contemporanilor săi. În relațiile pe care le avea cu japonezii de la catedrală, se arăta a fi o persoană umilă și apropiat de toți. Nu a făcut diferențe între rușii albi/roșii și japonezi.

Emblematic pentru modul călugăros de a fi al Preasfințitului Nikon de Grewe este următorul dialog, pe care l-a avut la încheierea misiunii sale din Japonia și plecarea către America:

„Era timpul pentru a se urca în avion. Vlădica a scos o gentuță din buzunar și a scos de acolo banii japonezi pe care îi avea.

Nu mai am nevoie de bani japonezi a spus el. Te rog să îi pui în cutia cu donații de la catedrală.

Preasfinția voastră am răspuns eu, păstrați-i ca amintire.

Un călugăr se mulțumește cu puțin, a spus el zâmbind”

În anul 1963 revine în State Unite ale Americii, fiind numit Arhiepiscop de Brooklyn și asistent personal al Mitropolitului Leontie.

Moare pe data de 11 iunie 1983, fiind înmormântat la Mănăstirea Sfântul Tihon din Pennsylvania.

Înalpreasfințitul Vladimir Nagosky

de San Francisco

Mitropolit de Tokyo între anii 1964 – 1972

În timpul păstoririi Înalpreasfințitului Vladimir, în anul 1970, Biserica Ortodoxă Rusă a acordat statutul de Autonomie Bisericii Ortodoxe Japoneze.

Mitropolitul Vladimir s-a născut pe data de 6 martie 1922, în Pennsylvania, din părinți imigranți. Numele său de mirean a fost Vasile Nagosky. A fost militar în timpul celui de-al doilea Război Mondial, iar mai apoi dat fiind faptul că era cunoscător de limbă germană și rusă, continuă cariera militară, ajungând la post în Germania și Austria. Mai apoi, timp de doi ani va fi numit la Ambasada Americană de la Moscova. Deși avea o carieră promițătoare în față, Vladimir decide să lase totul în urmă pentru vocația preoțească. Se înscrie la Facultății de Teologie Sfântul Vladimir din New York absolvind în anul 1959, an în care este și hirotonit preot. A slujit în Alaska și Insulele Aleutine.

În anul 1961 s-a călugărit sub numele de Vladimir, iar pe data de 14 octombrie 1962 a fost hirotonit episcop de Kyoto, episcop auxiliar al Arhiepiscopului Nikon de Tokyo. În anul 1964 a fost numit Arhiepiscop de Tokyo, după vacantarea acestuia din 1963, atunci când Arhiepiscopul Nikon se va întoarce în America.

De numele Înalpreasfințitului Vladimir se leagă și cumpărarea terenului pe care este așezată catedrala Nicolai-Do. „Înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, bisericilor care proveneau din exterior, le era interzisă cumpărarea unei proprietăți. Tot pământul rămânea în posesia Guvernului Japonez. După război, a devenit posibil să fie cumpărat terenul, însă datorită împosibilității Bisericii noastre de a acționa în timpul ocupației, terenul și clădirile de la Nicolai-Do, rămâneau ale guvenului. Chiria, dobânzile și alte taxe, au ajuns la fabuloasa sumă de un sfert de milion de dolari, în timpul celor 18 ani de la război și până la sosirea Înaltpreasfințitului Vladimir” Banii necesari cumpărării terenului au fost obținuți în urma vânzării unui teren, către Universitatea Japoneză. Suma datorată statului pentru japonez se ridica la 97.250.061 yeni, adică aproximativ 275.000 dolari. Din partea Universității a fost primită suma de 100.000.000 yeni.

Din partea Bisericii Ortodoxe Ruse, s-au făcut eforturi pentru a fi trecută catedrala Nicolai Do, în posesie rusească. Aceste eforturi s-au concretizat inclusiv prin oferta de a se plăti întreaga sumă de către statul rus, prin intermediul Bisericii.

Anul 1965 marchează începutul unor măsuri ce urmăreau revitalizarea vieții bisericești în Japonia, prin hirotonia unui cleric nativ în treapta de episcop. Astfel a fost ales Pr. Akila Okitsu, slujitor al parohiei din Ishinomaki. Acesta a fost călugărit, primind numele de Andronik, în iunie 1965, iar mai apoi a fost ridicat la treapta de Arhimandrit Mitrofor. Sediul noului scaun episcopal era planificat să fie orașul Osaka. În octombrie 1965, Arhimandritul Andronik se stinge din viață. Planurile pentru numirea unui episcop japonez, au trebuit astfel amânate.

Tot în anul 1965, la cererea domnului John Matsuda, directorul liceului și scolii gimnaziale ortodoxe „Sakuragaoka”, din Toyohashi, episcopul Vladimir ia decizia să doneze școlii biserica de lemn a Sfântului Nicolae, care fusese construită de prizonierii de război ruși în Japonia. Aceasta se afla în curtea catedralei Nicolai-Do din anul 1923 și a fost folosită intens cât timp a durat restaurarea catedralei după cutremur.

Anul 1970 marchează un eveniment de o importanță majoră. Negocierile americanilor pentru dobândirea Autocefaliei din partea Bisericii Ortodoxe Ruse. Astfel Mitropolia Americană devine Orthodox Church of America (O.C.A.), iar Biserica Ortodoxă Japoneză primește autonomia din partea Bisericii Ruse, depinzând însă de acum înainte de aceasta din urmă.

Înalpreasfințitul Veniamin va fi numit Mitropolit al Întregii Japonii la Moscova.

În 1972, având binecuvântare din partea Bisericii Ruse, Mitropolitul Vladimir revine sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Americane (O.C.A.), fiind numit la eparhia de San Francisco și America de Vest.

A decedat pe 2 august 1997, fiind înmormântat în cimitirul mănăstirii Sfântul Tihon, din Pennsylvania.

Obținerea autonomiei și revenirea sub

jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse

Negocieri

Despre aceste negocieri, un foarte interesant raport, a fost scris de către părintele Protopresbiter Alexander Schmemann, responsabil al Departamentului de Externe din cadrul Mitropoliei Americane.

În acest raport se arată contextul apariției ortodoxiei în America – venită prin misionarii trimiși de către Biserica Ortodoxă Rusă.

Anul 1917 reprezintă momentul Revoluției Bolșevice pentru ruși, iar pentru americani, momentul în care Biserica Ortodoxă din această țară începe să se auto-guverneze, decizia formală, luându-se la sinodul Mitropoliei din 1924 (Sinodul de la Detroit). Astfel, în timp, Biserica din America își formează propriul sistem de conducere, școli de formare teologică pentru viitorii clerici și începe o muncă misionară exemplară.

“Este foarte clar pentru noi, situația din America diferindu-se foarte mult de cea din Rusia sau din alte Biserici cu tradiție îndelungată, Biserica de aici trebuie să fie independentă în conducere și administrare. Acest lucru a fost declarat și la sinoadele din Detroit (1924) și Cleverland (1946), dar la vremea respectivă dorințele noastre nu au fost acceptate”

Primii pași înainte, în vederea recunoașterii Autocefaliei Mitropoliei Americane au fost făcuți în anul 1963, în timpul unei vizite oficiale a mitropolitului Nikodim Rotov de Leningrad și Novgorod, de la Sectorul de Externe al Patriarhiei Ruse. Acesta s-a arătat foarte deschis, acceptând ideea autocefaliei, pentru depășirea crizei de comunicare între cele două biserici.

În anul 1967, cu prilejul unei alte vizite, mitropolitul Nikodim a propus părții americane să înființeze un Departament de Externe, care să poată comunica oficial cu celelalte Biserici surori.

O ultimă întâlnire oficială a avut loc în anul 1969 la Geneva. S-a semnat un document prin care urmau să fie recunoscute oficial, un set de norme canonice, referitoare la Biserica din America:

„Principiul canonic al teritorialității.

Principiul canonic al unității jurisdicționale.

Recunoașterea faptului că înainte de anul 1922, cele doua principii canonice – teritorial și jurisdicțional, au aparținut Bisericii Ortodoxe Ruse care însă, nu a făcut presiuni pentru recunoașterea drepturilor sale în America.

Recunoașterea faptului că pluralismul jurisdicțional din America, chiar dacă poate fi explicat prin factori externi și prin “iconomie”, totuși contrazice normele canonice și nu poate fi o bază solidă pentru o organizarea viitoare a Bisericii din America

Recunoașterea faptului că ține de Biserica Mamă, și numai de ea, să proclame o autocefalie pe un teritoriu aflat sub jurisdicția sa.

Recunoașterea faptului că: din punct de vedere numeric Biserica din America a crescut și în timp a devenit Biserică a poporului american, dând dreptul proclamării unei Biserici Autocefale.

Recunoașterea faptului că „Mitropolia”, având rădăcinile rusești ale ortodoxiei din America, și în ciuda separării sale de facto de Biserica Mamă, va deveni Biserica Autocefală Americană.”

Comisia astfel întânită a lăsat nerezolvat aspectul Bisericii Ortodoxe Japoneze. În acest sens, părintele Protopresbiter Alexander Schmemann a mers la Tokyo spre a discuta această problemă cu reprezentanții comunității japoneze. La întoarcerea din Japonia, a adus un document semnat de aceștia. Concret documentul nu mărturisește faptul că Biserica Ortodoxă Japoneză a cerut să depindă administrativ de Biserica Rusă, însă lasă să se înteleagă acest lucru, mai ales prin turnura evenimentelor din anul următor – câștigarea autonomiei și intrarea în sfera de influență rusească.

“Pe 19 septembrie 1969, Marele Sinod al Episcopilor [din America] a acceptat și aprobat în unanimitate raportul delegației, raportul Pr. Schmemann asupra misiunii sale din Japonia și documentul scris și semnat de către întregul cler la Bisericii Japoneze. De asemenea a autorizat ca următoarea întâlnire a delegațiilor noastre să fie ținută în luna noiembrie, la Tokyo…”

Între 26 și 30 noiembrie, o delegație din partea Bisericii Americane a fost prezentă la Tokyo pentru negocieri aprofundate. Din această delegație făceau parte: PS. Kiprian de Philadelfia și Pennsylvania, președintele Departamentului de Relații Externe al Mitropoliei și preoții: Alexander Schmemman, John Meyendorff, John Skvir și Joseph Pishtey. Această delegație a avut întâlniri cu IPS. Vladimir al Japoniei și cu membrii Consistoriului Bisericesc. Deasemenea a fost prezent și Mitropolitul Nikodim Rotov, din partea Patriarhiei Moscovei. „S-a încheiat un acord provizoriu pentru înființarea unei Biserici Ortodoxe Japoneze independente”

Pe data de 19 decembrie 1969, Sinodul Bisericii Ortodoxe Japoneze se întrunește și aproba în unanimitate planul pentru dobândirea Autonomiei Bisericii Ortodoxe Japoneze.

Ca parte a pregătirilor pentru dobândirea autonomiei se prevede hirotonirea de episcopi japonezi. Astfel ieromonahul Teodosie Nagashima este propus pentru episcopat în octombrie 1969. Un alt candidat a fost ipodiaconul american Seraphim Sigrist, care auzind de propunerea sinodului, refuză numire. Acceptă totuși călugărirea și hirotonirea ca ieromonah.

Pe data de 10 aprilie 1970 Biserica Ortodoxă Japoneză a fost recunoscută oficial de Patriarhia Rusă ca fiind Autonomă. Astfel Presfințitul Vladimir a plecat la Moscova de pentru a primi Tomosul sinodal de recunoaștere a Autonomiei. Cu acest prilej, Patriarhul rus Alexei l-a ridicat în rangul de mitropolit pe Vadimir și l-a canonizat pe Sfântul Nicolae Kasatkin, cu titulatura de „Ce întocmai cu apostolii”

„Dată fiind acordarea Autonomiei Bisericii Ortdoxe Japoneze, Biserica Rusă a hotărât ca pe episcopul Nicolae Kasatkin, care a înființat Biserica din Japonia, să îl treacă în rândul sfinților. Această decizie a fost luată de către Sfântul Sinod sub îndrumarea Patriarhului Alexei I, pe data de 10 aprilie 1970. […] Arhiepiscopul Nicolae a fost iubit și respectat de către creștini și necreștini în mod asemănător și este recunoscut ca unul dintre cei mai mari misionari creștini contemporani. S-a identificat complet cu turma sa japoneză, creând o Biserică indigenă, fiind un exemplu al spiritului misionar apostolic.”

Prin acordarea noului statut Bisericii din Japonia de către Moscova, aceasta din urmă a fost de acord ca Misiunea Ortodoxă Rusă condusă de către PS. Nicolae Sayama să fie desființată, iar acesta din urmă să fie numit conducător al Podvoriei Ruse din Tokyo.

Ierarhi de origine japoneză

Mitropolitul Teodosie Nagashima (1935-1999)

Numele de mirean Înaltpreasfințitului a fost Nagashima Shinji (永島 新 二), și s-a născut în prefectura Saitama, pe data de 3 aprilie 1935, într-o familie budistă. A cunoscut Biserica Ortodoxă în anii liceului, atunci când, trecând pe lângă catedrala Nikolai-Do, a auzit corul bisericii psalmodiind. S-a atașat de slujbele bisericești, devenind membru al corului condus de către Victor Pokrovsky. În anul 1952 a fost botezat, preluând numele de Vasile. În anul 1954 se decide să urmeze cursurile Seminarului reînființat de către Episcopul Irineu Bekish. În anul

Absolvind Seminarul Teologic, este trimis ca si catehist în diverse parohii, precum cele din Yamate, Tokyo și Kagoshima. Din 1962 și până în 1965 a fost catehist în Kagoshima.

A fost hirotonit preot în anul 1965 pentru parohia din Kagoshima, iar mai apoi și-a continuat studiile în America, la Facultatea de Teologie Ortodoxă Sfântul Tihon din South Canaan, Pennsylvania. Aici a studiat teologia doi ani.

Ca parte a negocierilor pentru obținerea autonomiei bisericești, s-a impus hirotonirea de episcopi japonezi. Acest puct era tare important, deoarece doar prin episcop local se putea spera la existența unei autonomii reale. Astfel la Sinodul Bisericii Ortodoxe Japoneze din 12 Iulie 1969, se ia decizia hirotonirii în episcop a părintelui Vasile de la parohia din Kagoshima, care era celib.

A fost călugărit în octombrie 1969 de către Arhiepiscopul Vladimir, primind numele de Teodosie, iar în noiembrie a fost hirotonit episcop de Kyoto, de către Arhiepiscopul Ioan Shahovskoy de San Francisco și Arhiepiscopul Vladimir Nagosky de Tokyo. Pentru episcopul Teodosie a fost înființată eparhia de Kyoto și Vestul Japoniei.

Episcopul Teodosie a făcut parte din delegația oficială a Bisericii Ortodoxe Japoneze, care la data de 10 aprilie 1970 a primit „Tomosul Oficial de Acordarea a Autonomiei Bisericești” din partea Bisericii Ortodxe Ruse.

La 19 Martie 1972 Episcopul Teodosie este numit în funcția de Arhiepiscop de Tokyo, Mitropolit al Japoniei și Primat al Bisericii Ortodoxe Japoneze, în locul Mitropolitului Vladimir Nagosky, care este transferat în America

Patriarhul Pimen al Moscovei a aprobat alegerea pe data de 22 martie 1972. Astfel, Mitropolitul Teodosie, devine primul arhiereu japonez, care păstorește cu drepturi depline Biserica Ortodoxă Japoneză.

Păstorirea Mitropolitului Teodosie a fost lungă și rodnică. Încă de la începutul pastorației sale a pus accent pe misiune în rândurile poporului japonez care în marea lui majoritate nu este creștin.

A reușit deasemenea să facă un plan pentru dezvoltatea Bisericii pe termen de 5 ani – 10 ani. Ca parte a acestui plan, autosuficiența financiară a fost foarte importantă. Pentru prima dată în istoria sa, Biserica Ortodoxă Japoneză a reușit să se autosusțină financiar, să își plătească slujitorii bisericești și să își îmbunătățească baza materială care să aducă veniturile de care era nevoie.

O schimbare notabilă, care a adus un mare beneficiu Bisericii a fost formarea unor Comitete Eparhiale responsabile cu activitatea misionară, dar și formarea unor comisii de traducători, care să traducă în japoneză opere cu caracter duhovnicesc sau teologic, de mare importanța pentru viața bisericească.

Biserica Ortodoxă Japoneză a reușit să se implice inclusiv pe latură filantropică. Au fost organizate colecte pentru ajutorarea persoanelor afectate de accidentul nuclear de la Cernobâl (1986), dar și colecte pentru ajutorarea copiilor din casele de copii din România, după Revoluția Română din anul 1989.

Mitropolitul Teodosie s-a implicat foarte mult și pe latura realționării cu alte Bisericii Ortodoxe sau cu alte confesiuni creștine.

Între anii 1990-1998, a desfășurat o muncă deosebită în vederea restaurării Catedralei Mitropolitane Nikolai-Do din Tokyo.

A trecut la Domnul pe data de 9 mai 1999, la Tokyo. La înmormântarea sa au participat mai mult de 600 de persoane, venite din toată țara. Au fost deasemenea prezenți ambasadori sau consuli ai diverselor țări ortodoxe precum Rusia, Grecia și Romania.

A fost înmormântat în cimitirul Yanaka din Tokyo, lângă ceilalți episcopi ai Bisericii Ortodoxe Japoneze.

Preasfințitul Petru Arihara (1931-2000)

După decesul Mitropolitului Teodosie în anul 1999, s-a luat decizia de a fi găsiți trei candidați care mai apoi să fie supuși cercetării Patriarhului de la Moscova, iar mai apoi unul dintre ei să fie hirotonit episcop al Japoniei.

Unul dintre candidați a fost Arihara Jiro (有 原 次郎), născut în anul 1931, în Sapporo, într-o familie shintoistă.

Printr-un prieten a ajuns să cunoască Biserica Ortodoxă și s-a botezat la vârsta de 13 ani, primind la botez numele Chiril.

După ce a absolvit liceul în orașul său în 1954, a fost trimis la New York, la Facultatea de Teologie Sf. Vladimir. Aici a absolvit în anul 1958.

În 1960 este hirotonit preot, de către Arhiepiscopul Nikon de Greve. A slujit la mai multe biserici printre care amintim – catedrala din Tokyo, Kyoto și Sapporo.

În anul 1970 este ridicat în grad la demnitatea de arhipresbiter.

În urma decesului Mitropolitului Teodosie, 3 candidați au fost aleși ca posibili candidați la scaunul episcopal. Dat fiind că era văduv, Părintele Chiril era unul dintre ei.

Între 11-12 iulie 1999, la ședința extraordinară a Sinodului Bisericii Ortodoxe Japoneze, se decide ca acești trei candidați să fie trimiși în Rusia, pentru a cunoaște mai bine viața bisericească de acolo, dar si pentru ca Patriarhul să poată avea o întrevedere cu ei.

Astfel în luna august a anului 1999, aceștia au plecat în Rusia pentru o lună. Pe 20 august 1999 a fost călugărit și în octombrie a fost hirotonit episcop de Yokohama și vicar al Mitropoliei de Tokyo, de către Patriarhul Alexey II

Revenind în Japonia sănătatea lui a început să se deterioreze și a intrat pe tratament la începutul anului 2000.

La Sinodul din 4 martie 2000 este ales ca Mitropolit al Japoniei. Cu toate acestea, în aprilie își dă demisia, dat fiind faptul că problemele oncologice au evoluat foarte rapid. Sinodul se întrunește din nou pe 6 Mai 2000 și îl alege ca primat pe actualul Mitropolit Daniel Nushiro

Moare pe 10 mai 2000 și este înmormântat în Hakodate.

Înaltpreasfințitul Daniel Nushiro al Japoniei (1938 – prezent)

Mitropolit de Tokyo și adminstrator temporar al Eparhiei de Kyoto.

Înaltpreasfințitul Daniel s-a născut pe data de 5 septembrie 1938, în Toyohashi, prefectura Aichi.

A fost botezat în anul 1956, primit numele Iuda.

În anul 1962 a absolvit Facultatea de Litere din Nagoya, la secția de literatură franceză.

Ulterior a studiat teologia la Seminarul din Tokyo între anii 1962 și 1965, iar mai apoi și-a desăvârșit cunoștințele la Facutatea de Teologie Ortodoxă Sfântul Vladimir din America, pe care a absolvit-o în 1968.

A fost hirotonit preot în anul 1970, slujind timp de 2 ani la biserica din Nagoya, iar mai apoi din anul 1972 a fost numit la parohia ortodoxă din Toyohashi, locul său de naștere.

La Sinodul Bisericii Ortodoxe Japoneze din 11-12 iulie 1999 a fost ales între cei trei candidati pentru treapta episcopiei, ce urmau să fie hirotoniți în Rusia.

În luna august 1999 este călugărit sub numele de Daniel, la Moscova.

Pe 13 noiembrie 1999 va fi hirotonit la Moscova, episcop de Kyoto, de către Patriarhul Alexey II dimpreună cu un sobor de ierarhi.

Pe data de 6 mai 2000, la Sinodul Extraordinar al Bisericii Ortodoxe Japoneze, este ales în funcția de Mitropolit de Tokyo și primat al Japoniei, după decesul neașteptat al Mitropolitului Petru Arihara.

A fost instalat la Tokyo, pe data de 14 mai 2000, de către Preafericitul Părinte Alexei II, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse.

În anul 2005, mitropolitul Daniel a decis înființarea unei mănăstiri de călugări, care să activeze lângă catedrala Nikolai-Do și să rezolve problema lipsei vocațiilor monahale și a viitorilor candidați pentru treapta episcopiei în Japonia. În acest sens a cerut Patriarhiei Ruse trimiterea unui ieromonah, care să fie călăuză duhovnicească pentru viitorii monahi. A fost trimis Ierom. Gherasim Shevtsov, care timp de mai bine de 14 ani a încercat să formeze candidați pentru călugărie. În 2018 a fost cumpărat un teren în prefectura Shizuoka pentru mănăstire, dar din păcate un an mai târziu, părintele Gherasim a fost retrimis în Rusia.

În anul 2012, în urma negocierilor dintre Biserica Ortodoxă Japoneză și Biserica Ortodoxă Română, s-au pus bazele unei Reprezentanțe a Bisericii Ortodoxe Române pe lângă Biserica Ortodoxă Japoneză cu sediul la Tokyo. Mitropolitul Daniel și-a dat binecuvântarea pentru acest proiect.

În afara episcopilor mai sus amintiți, ca slujitori ai celorlalte două eparhii – de Kyoto și de Sendai, mai putem menționa ca episcopi pe:

PS. Andronik Nikolski – Episcop de Kyoto în anul 1906 – 1907

PS. Serafim Sigrist – Episcop de Sendai (1971-1988)

PS. Serafim Noboru Tsujie (2000-prezent)

Sfântul Martir Andronik Nikolsky

Episcop de Kyoto și Perm (1906 – 1907)

Sfântul Andronik Nikolsky este pomenit în rândurile noilor martiri ruși la data de 7 iunie. A murit ca martir, ucis de către forțele bolșevice prin îngropare de viu și împușcare în anul 1918.

Vladimir Alexandrovich Nikolsky se naște în anul 1870, în familia unui cleric din parovincia Yaroslav din Rusia. În anul 1885 intră la Seminarul Teologic din Yaroslav, iar în 1891 la Academia de Teologie de la Moscova.

În anul 1893 se călugărește sub numele de Andronik, Sfântul Ioan de Kronstadt fiindu-i îndrumător în acest sens.

În anul 1895 este hirotonit ieromonah, iar în septembrie 1897 este repartizat la Misiunea Rusă din Japonia spre a fi de ajutor Episcopului Nicolae Kasatkin. În călătoria către Japonia va fi însoțit de Arhimandritul Serghei Stragorodsky, cel care mai apoi va deveni Patriarh al Rusiei.

În Japonia se va implica în organizarea vieții duhovnicești din Osaka. Viața de aici și simplitatea poporului japonez l-au impresionat mult pe tânărul ieromonah. După un an este nevoit să revină în Rusia datorită unor probleme de sănătate.

A îndeplinit mai multe funcții administrative în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, iar în noiembrie 1906 este numit ajutor al Arhiepiscopului Nicolae Kasatkin, cu funcția de Episcop de Kyoto.

Ajunge în Japonia la începutul anului 1907. I se repartizează ca reședință orașul Osaka, dat fiind faptul că exista o comunitate mai organizată decât la Kyoto.

Chiar și așa, greutățile cu care a trebuit să se confrunte și problemele sale de sănătate l-au marcat, iar după numai 3 luni, pe 27 mai 1907 își cere transferul în Rusia.

Revoluția bolșevică din 1917 îl găsește pe Episcopul Andronik Nikolski în eparhia de Perm. A fost unul dintre ierarhii care s-au opus vehement politicii antiecleziastice a autorităților, fapt pentru care a fost arestat și executat pe data de 20 iunie 1918. Înainte de a fi împușcat, a fost pus să își sape singur groapa. Mai apoi a fost somat să se așeze în ea, iar soldații au început să îl acopere cu pământ de viu. După ce au pus un strat de pământ, l-au împușcat. Uciderea episcopului Andronik Nikolsky s-a făcut fără o judecată prealabilă. Autoritățile bolșevice nu au acționat singular, numai împotriva episcopului Andronik, ci în anii 1818 -1819 au fost uciși mai bine de 4000 de clerici și călugări, iar mai bine de 2300 au fost supuși la represiuni.

Astfel s-a stins din viață primul episcop al eparhiei de Kyoto din Japonia.

Preasfințitul Serafim Sigrist

Episcop de Sendai (1971 – 1988)

Joseph Sigrist s-a născut în anul 1941, în Nyack, New York, într-o familie protestantă. A fost botezat de către Prezbiterieni.

Îna anul 1959 se înscrie la Colegiul misionar Protestant din Nayak, unde i se dă o diplomă de misionar.

În anul 1962 se atașează de Biserica Ortodoxă și decide să devină ortodox.

În anul 1964 intra la Facultatea de Teologie „Sfântul Vladimir” din New York pe care a absolvit-o în anul 1967. Tot în același an va pleca în Japonia pentru a deveni profesor de limba engleză la Liceul Ortodox Sakuragaoka din Toyohashi.

Pe data de 29 aprilie 1968 a primit hirotesia în ipodiacon.

În anul 1969, se simțea nevoia stringentă de a fi hirotoniți episcopi japonezi în vederea obținerii autonomiei bisericești, conform negocierilor prealabile. În acest an, pe data de 15 septembrie a fost hirotonit diacon, iar pe 18 octombrie s-a călugărit, primind numele de Serafim.

Ziua următoare, pe 19 octombrie un Sinod Extraordinar al Bisericii Ortodoxe Japoneze s-a întrunit și au fost propuse două nume pentru hirotonia în episcop: Ierodiaconul Serafim Sigrist și Pr. Vasile Nagashima (viitorul episcop Teodosie). În urma propunerii venite din partea sinodalilor, Ierodiaconul Serafim refuză numirea, iar Pr. Vasile o accepta, devenind episcop de Kyoto. Pe 26 octombrie va fi hirotonit ieromonah pe seama parohiei din Toyohashi, continuând să meargă la Liceul Ortodox Sakuragaoka.

Un an mai târziu, în Octombrie 1970 este ales din nou pentru postul de episcop de Sendai, de data aceasta acceptând. Hirotonia are loc la catedrala Nikolai –Do, pe data de 19 Decembrie 1971.

Rămâne în postul de Episcop de Sendai până în anul 1988, atunci când primește transferul în America, sub tutela O.C.A. Actualmente este pensionat.

Preasfințitul Serafim Tsujie (2000 – prezent)

Episcop de Sendai

Serafim Tsujie, Arhiepiscop de Sendai și japonia de Est, Vicar al Eparhiepi de Tokyo.

Tsuji Noboru (辻 永昇) se naște în anul 1951, în Localitatea Akita, din prefectura cu același nume. Între anii 1969 – 1973 studiează la Școala de Fotografie din Tokyo. Se creștinează în anul 1987, primind numele Sfântului Andrei cel dintâi cheamat.

Se înscrie la Seminarul din Tokyo pe care în absovă în anul 1990. În anul 1991 este hirotonit preot celib de către Mitropolitul Teodosie. A slujit la catedrala Mitropolitană Nikolai-Do, în administrația bisericească și inspector la Seminar.

La Sinodul Bisericii Ortodoxe Japoneze din 11-12 iulie 1999 a fost ales între cei trei candidati pentru treapta episcopiei, ce urmau să fie hirotoniți în Rusia, împreună cu preoții văduvi Chiril Arihara (episcopul Petru) și Iuda Nushiro (Mitropolitul Daniel).

Pe data de 20 august este călugărit, prelând numele Sfântului Serafim de Sarov, iar în ianuarie 2000 a fost hirotonit pentru scaunul episcopal de Sendai.

În anul 2012 este ridicat în rang devenind Arhiepiscop, iar din 2019 este vicar, ajutor al Mitropolitului Daniel, care este înaintat în vârstă.

Actualitatea Bisericii Ortodoxe în Japonia

În încercarea de a vorbi despre actualitatea unei Biserici precum cea Ortodoxă Japoneză, ne putem lovi de anumite bariere culturale. În cazul mentalitatii japoneze, de cele mai multe ori se refuză deschiderea unor subiecte legate de actualitate, pentru a nu rani sau strica imaginea celor care sunt implicați în evenimentele despre care dorim să vorbim. Astfel, mai ușor găsim informații despre evenimentele petrecute cu mai mult timp în urmă, precum cele despre viața și activitatea Sfântului Nicolae Katastkin Apostolul Japoniei sau despre urmașul acestuia, Mitropolitul Serghei Tikhomirov (1912-1940).

Informatiile încep mai apoi sa scadă în consistență pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre.

Trecem destul de repede peste cele câteva informații pe care le găsim despre perioada în care Biserica Ortodoxă Japoneză a fost sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Americane (1945-1970). În anii 1969-1970 au avut loc negocieri între Biserica Ortodoxă Rusă și cea Americană, negocieri în urma cărora Biserica Americană și-a dobândit autocefalia, iar cea Japoneză autonomia sub tutelă rusească.

Negocierile au fost purtate de americani, prin proaspătul înființat Departament pentru Relații Externe, aflat sub coordonarea Pr. Prof. Alexander Schmemann.

După anul 1970 însă, informațiile pe care le găsim despre viața bisericească și problemele pe care le-a avut de depășit Biserica Ortodoxă Japoneză, lipsesc aproape cu desăvârșire. Principiul de bază în scrierile cu caracter istoric referitoare la viața bisericească japoneză este acela de a nu scrie despre cineva care este inca în viață, pentru a nu-i fi afectată imaginea.

Bazele Bisericii Ortodoxe Japoneze au fost puse de Sfântul Nicolae Kasatkin, care în anul 1861 sosește în Țara Soarelui Răsare spre a fi capelanul Consulatului Rus din orașul Hakodate. Timp de 7 ani se străduiește să învețe limba și obiceiurile poporului în mijlocul căruia se afla. Primii ucenici sunt botezați în anul 1868, fiind Pavel Sawabe, Ioan Ono si Iacob Urano.

“Sfântul Nicolae (Kasatkin) a fost un pionier al misiunii creștine și fondator al Bisericii Ortodoxe Japoneze […] o persoană având charisma și zel, misionar de neegalat. S-a pus în serviciul societății în care a trăit, ca păstor, lingvist, etnograf și patron al artelor, fiind admirat și venerat de către creștinii ortodocși dar și de necreștini laolaltă, în Japonia dar și în afara granițelor țării. La moartea sa, a lăsat în urmă: o catedrala, 8 biserici, 276 capele, 175 case de rugăciune, 34 de preoti, 8 diaconi și 34.110 credincioși ortodocși.”

Din păcate, la înălțimea staturii duhovnicești și misionare a Sfântului Nicolae nu se va mai ridica niciunul din conducătorii pe care Biserica Japoneză îi va avea ulterior. Acest lucru, dar și multele încercări prin care a trecut comunitatea ortodocșilor din Japonia, a dus la scăderea dramatică a numărului de convertiri.

Primele relații instituționale între japonezi și ruși, au fost puse după deschiderea țării către puterile occidentale în urma Tratatului de la Edo din anul 1858. Astfel Rusia decide să își deschidă în insula Hokkaido, la Hakodate, un Consulat General. Iosif Goskevich este numit consul și trimis împreună cu o delegație diplomatică în Japonia, pentru a se ocupa de construcția sediului consulatului și a capelei. Slujitor al capelei va fi numit Pr. Vasily Makhov. Acesta rămâne în Japonia timp de un an, după care îmbolnăvindu-se, revine în patria natală. În locul său, în anul 1861, sosește un tânăr ieromonah rus, pe nume Nicolae Kasatkin ce va pune bazele Bisericii Ortodoxe Japoneze. Timp de 7 ani invață limba și cultura poporlui japonez, iar din anul 1868 începe activitatea misionară în rândul populației indigene. La momentul trecerii acestuia din viașa pământească, mai bine de 34.000 de japonezi deveniseră creștini ortodocși.

Îi urmează la conducerea Bisericii din Japonia episcopul vicar Sergei Tikhomirov (1912 – 1940) de Kyoto. Acesta va avea de facut față unor probleme deosebit de dificile legate de încetarea subvențiilor bănești pe care Misiunea Ortodoxă Rusă le primea din partea statului Rus, în urma Revoluției Bolșevice din 1917, a marelui Cutremur din Kanto din anul 1923 care a dus la ruinarea Catedralei Nicolai-Do, a Seminarului din Tokyo si a reședinței episcopale. O ultimă lovitură a fost cauzată de creșterea militarismului japonez și de obligativitatea asigurării funcțiilor de conducere ale tuturor Bisericilor Creștine a unor persoane de origine japoneză. Astfel, conducerea Bisericii Ortodoxe Japoneze a fost preluată de către P.S. Nicolae Ono (1939-1945).

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, ocupația americană și-a făcut simțită prezenta tot mai mult, iar la conducerea Bisericii Ortodoxe Japoneze au fost impuși episcopi de origine americană. Astfel în perioada 1945-1970, Biserica Japoneză intră sub tutela Bisericii Ortodoxe Americane (O.C.A.) care numește mai mulți episcopi spre a gestiona situația în Țara Soarelui Răsare.

În urma negocierilor dintre Biserica Ortodoxă Rusă și cea Americană, purtate între anii 1969 și 1970, cu implicarea Pr. Alexander Schmemann de la Departamentul de Relații Externe, se decide acordarea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Americane și a Autonomiei Bisericii Ortodoxe Japoneze. Aceasta din urmă însă, reintră sub sfera de influență rusă, Mitropolitul japonez trebuind să aibă acceptul Patriarhiei Ruse, pentru a fi numit și făcând parte din Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse.

După anul 1970, pe scaunul mitropolitan de Tokyo, s-au succedat 2 păstori: IPS Teodosie Nagashima si IPS Daniel Nushiro, cel care păstorește acum.

Biserica Ortodoxă Japoneză are la momentul de față doi episcopi în persoana IPS Daniel Nushiro (2000-prezent) și a PS Episcop Vicar Serafim Tsujie (2000-prezent).

În anul 2014 existau în Japonia 67 parohii ortodoxe, deservite de 37 de clerici și un număr de 9619 credincioși

Acestor credincioși de origine japoneză, li se adaugă străinii care locuiesc în Japonia și care sunt destul de numeroși.

Vreme îndelungată Biserica Ortodoxă Japoneză nu a avut mănăstiri sau schituri, unde să se dezvolte o adevărată viață mănăstirească și să fie formați călugări, care mai apoi să devină ierarhi. Acesta este motivul pentru care majoritatea ierarhilor de origine japoneză au provenit din rândul clerului mirean, rămas văduv.

În anul 2005 s-a decis formarea unei mănăstiri de bărbați, care să ajute Biserica din acest punct de vedere. Astfel s-a decis chemarea unui călugăr cu experiență din Rusia, care să fie starețul mănăstirii. Patriarhul Alexei al II lea a trimis pe P.C. Ierom. Gherasim Shevtsov, care a început lungul proces de adaptare la limba și cultura japoneză. După 13 ani, în luna mai 2018, s-a dat binecuvântare pentru căutarea și cumpărarea unui loc prielnic pentru amplasarea noii mănăstiri. În iunie 2018 s-a cumpărat un teren și o casă în localitatea Ajiro, prefectura Shizuoka. Cumpărarea a fost făcută prin donația familiei Hattori Gregory și Galina, care a mai donat pe lângă banii necesari cumpărării locației și clopote noi pentru catedrala Nikolai-Do, dar și seturi de Sfinte Vase și podoabe bisericești.

Astfel s-au pus bazele primei mănăstiri de călugări din Japonia, cu un singur viețuitor PC. Ierom. Gherasim Shevstov. Prin strădania acestuia su mai fost obținute fonduri inclusiv de la Guvernul Rus, pentru lucrările ulterioare de contrucție a unui lăcaș de cult.

Pe data de 7 iulie 2019, la un an de la înființarea mănăstirii, Consiliul Bisericii Ortodoxe Japoneze decide desființarea mănăstirii și trimiterea părintelui stareț în Rusia. Motivul invocat a fost acela al greutăților cu care se confruntă biserica, a lipsei de personal și a reducerii numărului de credincioși.

Din punct de vedere al numărului de credincioși, într-adevăr acesta a scăzut . Exista statistici care sunt ținute din anul 1999 și pe care același PC.Ierom. Gherasim Shevstov le citează, după cum urmează:

“Arhiepiscopia din Tokyo – Numărul credincioșilor practicanți.

1999-4561 credincioși în 21 de biserici.
2000-4514 credincioși în 21 de biserici
2001-4527 credincioși în 21 de biserici
2002-4578 credincioși în 21 de biserici
2003-4577 credincioși în 21 de biserici
2004-4590 credincioși în 21 de biserici
2005-4625 credincioși în 21 de biserici
2006-4636 credincioși în 20 de biserici
Parohia din Mishima (Prefectura Shizuoka) s-a desființat. Mai existau 19 credincioși la momentul desființării ei.
2007-4707 credincioși în 20 de biserici
2008-4629 credincioși în 20 de biserici
2009-4675 credincioși în 20 de biserici
2010-4670 credincioși în 20 de biserici
2011-4564 credincioși în 20 de biserici
Scăderea drastică a numărului de credincioși s-a datorat revizuirii listelor și a scoaterii din acestea a persoanelor care nu au mai frecventat parohiile de mult timp.
2012-4566 credincioși în 20 de biserici
2013-4501 credincioși în 20 de biserici
2014-4236 credincioși în 20 de biserici
256 persoane au fost scoase din liste datorită nefrecventării catedralei din Tokyo.
2015-4145 credincioși în 20 de biserici
75 de persoane scoase din lista parohienilor din Yokohama.
2016-4116 credincioși în 20 de biserici
2017-4094 credincioși în 20 de biserici
2018-4067 credincioși în 20 de biserici
2019-4076 credincioși în 20 de biserici
Conform datelor din anul 2018, aproape jumătate din parohienii Arhiepiscopiei de Tokyo, adică 2001 persoane, sunt credincioși ce frecventează Catedrala Nikolai-Do, iar diferenta de 2066 credincioși frecventează celelalte 19 parohii.
Scăderea statistică este de 485persoane sau aproximativ 10% din totalul numărului de credincioși, intre anii 1999 și 2019.

Eparhia de Sendai

1999-3267 credincioși și 33 de biserici
2000-3238 credincioși și 33 de biserici
2001-3217 credincioși și 33 de biserici
2002-3143 credincioși și 33 de biserici
2003-3111 credincioși și 33 de biserici
2004-3118 credincioși și 33 de biserici
2005-3106 credincioși și 32 de biserici
Parohia Tsukidate (Prefectura Miyagi) este închisă. Numărul de persoane la momentul închiderii era de 17.
2006-3097 credincioși și 32 de biserici
2007-3090 credincioși și 32 de biserici
2008-3094 credincioși și 32 de biserici
2009-3066 credincioși și 32 de biserici
2010-3053 credincioși și 31 de biserici
Parohia Ohara (Prefectura Miyagi) este închisă. Numărul de persoane în momentul închiderii este de cinci.

2011-3019 credincioși și 31 de biserici
2012-3013 credincioși și 31 de biserici

Episcopul de Sendai este promovat Arhiepiscop.
2013-2992 credincioși și 31 de biserici
2014-2977 credincioși și 31 de biserici
2015-2944 credincioși și 31 de biserici
2016-2934 credincioși și 31 de biserici
2017-2937 credincioși și 30 de biserici
Prohia din Furukawa (Prefectura Miyagi) s-a închis. Numărul persoanelor la momentul închiderii era de nouă.
2018-2908 credincioși și 30 de biserici
2019-2881 credincioși și 30 de biserici

Arhiepiscopul de Sendai este numir arhiereu vicar al Mitropoliei de Tokyo, spre a fi de folos Înaltpreasfințitului Daniel.

Statistic, scăderea este de 386 de credincioși sau 12% din numărul total de credincioși, între anii 1999 și 2019.

Trei parohii s-au închis în această perioadă. Din câte știu eu, nu erau biserici construite în aceste localități.

Eparhia de Kyoto

Eparhia este vacantă . Cu alte cuvinte ea nu mai are episcop de mai bine de 20 de ani. După regulile Bisericii Ortodoxe, o eparhie nu poate fi vacanta mai mult de 40 de zile. Se pare ca anul acesta se implinește o cifra rotunda, de 20 de ani de la vacantarea eparhiei.

Iata câteva date interesante:
În această eparhie se constată o creștere a numărului de credincioși și acest lucru se datorează în mare parte parohiei din Nagoya.

1999-2074 credincioși în 15 parohii
2000-2083 credincioși în 15 parohii, Nagoya + 9
2001-2073 credincioși în 15 parohii, Kobe+12
2002-2082 credincioși în 15 parohii
2003-2086 credincioși în 15 parohii
2004-2108 credincioși în 15 parohii
2005-2155 credincioși în 15 parohii, Nagoya + 24
În acest an, Pr. Gheorghe Matsushima, un mare misionar preia Parohia din Nagoya.
2006-2188 credincioși în 15 parohii, Nagoya + 31
2007-2209 credincioși în 15 parohii, Nagoya + 36
2008-2235 credincioși în 15 parohii, Nagoya + 12
2009-2269 credincioși în 15 parohii, Nagoya + 12, Osaka + 12, Kobe + 16
2010-2273 credincioși în 15 parohii, Nagoya + 9
2011-2274 credincioși în 15 parohii, Nagoya + 12
2012-2318 credincioși în 15 parohii, Nagoya + 24
2013-2370 credincioși în 15 parohii, Nagoya + 34
2014-2404 credincioși în 15 parohii, Nagoya + 41
2015-2429 credincioși în 15 parohii, Nagoya + 21
2016-2449 credincioși în 15 parohii, Nagoya + 22, Handa (filie ce ține de Nagoya) + 11
2017-2485 credincioși în 15 parohii
Pr. Gheorghe Matsushima a fost mutat la Osaka. Imediat parohia din Osaka a crecut cu 28 de parohieni.
2018-2510 credincioși în 15 parohii
2019-2511 credincioși în 15 parohii

Numărul de parohieni a crescut cu 437persoane.

Până în anul 2017 parohia din Nagoya a crescut cu 311persoane (în 2001 erau doar 318 persoane, iar în 2017 – 629 persoane). Pr. Gheorghe Matsushima este cel mai de succes preot din Biserica Ortodoxă Japoneză. Deasemenea el este cel care a construit noua biserică din Nagoya.

Restul parohiilor, chiar dacă nu au crescut în ritmul de mai sus, totuși au mers bine și au adăugat aproximativ 100 de persoane.

Numărul de parohieni pe întreaga eparhie a crescut cu 21 %, iar la Nagoya acesta a crescut cu 100%.

Nu a fost închisă nicio parohie.

Date generale legate de Biserica Ortodoxă Japoneză în ansamblul ei

În primul rând, numărul total de enoriași.

1999 – 9902 persoane.

2000 – 9835

2001 – 9817.

2002 – 9803.

2003 – 9774.

2004 – 9816.

2005 – 9886.

2006 – 9921.

2007 – 10006.

2008 – 9958.

2009 – 10010.

2010 – 9996.

2011 – 9857.

2012 – 9897.

2013 – 9863.

2014 – 9619.

2015 – 9518.

2016 – 9499.

2017 – 9516.

2018 – 9485.

2019 – 9468.

Numărul total de enoriași a scăzut cu 434 sau cu 4,38 la sută față de situația din 1999.

Conform datelor de mai sus, este clar că până în 2009 a existat o ușoară creștere, după aceea, o scădere constantă. Tsunamiul catastrofal din 2011 nu a jucat niciun rol în reducerea numărului de enoriași – nu există salturi ascuțite.

Datele despre eparhii, care sunt prezentate în părțile anterioare, arată că situația din Sendai este deprimantă.

Eparhia de Tokyo ocupă o poziție intermediară, multe botezuri sunt efectuate în Nikolai-Do.

Motivul scăderii numărului de credincioși este simplu: Cei care mor sunt mai numeroși decât cei cei care primesc botezul. Nu am date despre compoziția de vârstă a credincioșilor japonezi, dar există în mod semnificativ mai mulți oameni în vârstă decât tinerii.

Voi da date despresituația botezurilor /înmormântărilor din ultimii doi ani:

Anul 2018

Eparhia de Tokyo: 43 botezuri / 61 înmormântări.

Eparhia Sendai: 27 botezuri / 48 de înmormântări.

Eparhia Kyoto: 37 botezuri / 17 înmormântări.

Anul 2019

Eparhia de Tokyo: 57 botezuri / 48 de înmormântări.

Eparhia Sendai: 14 botezuri / 37 înmormântări.

Eparhia Kyoto: 29 botezuri / 19 înmormântări”.

Din discuțiile avute cu Pr. Dimitrie Tanaka și Arhidiaconul Ilya Toru Takei, responsabilii Departamentului de Relații Externe al Bisericii Ortodoxe Japoneze, în luna februarie 2020, atunci când am întreprins o călătorie de studiu în Japonia, problemele legate de succesiunea la scaunul mitropolitan de Tokyo, sunt responsabile de închiderea mănăstirii nou înființate. Arhimandritul Gherasim, deși nu era japonez, era un posibil candidat la aceasta funcție. Dorința japonezilor însă, este ca această funcție să o preia o persoană de origine japoneză.

Situația este mai complicată, însă din puctul meu de vedere văd o lipsă de viziune pe termen lung, în ceea ce privește viitorul Bisericii Ortodoxe Japoneze. Din păcate, cei care au urmat Sfântului Nicolae Kasatkin la conducerea bisericii, nu s-au ridicat la înălțimea acestuia. Desigur problemele cu care s-au confruntat au fost diferite, poate chiar mai mari, însă și atitudinea misionară a fost diferită. Astfel vedem cum treptat Biserica Ortodoxă Japoneză a încetat să mai facă misiune, să propovăduiască. Acest lucru s-a petrecut cu atât mai mult cu cât conducerea a fost preluată de ierarhi japonezi.

Mentalitatea poporului japonez în ansamblul său este aceea că nu este bine să deranjezi pe cel de lângă tine sau să îi impui punctul tău de vedere. Această mentalitate nu poate fi utilă unui misionar, care prin excelență provoacă mentalități și convingeri existente la venirea sa în țara în care face misiune. Scopul misionarului este acela de a ridica probleme legate de existența lui Dumnezeu și de a deranja oamenii care alminteri nu își pun problema vieții veșnice, ci se limitează la existența cotidiană.

Pr. Dimitrie Tanaka a fost chiar mai radical spunând că ortodoxia a fost adaptată la mentalitatea japonezului de rând, ceea ce limitează extrem de mult creștinismul ortodox.

Un alt subiect al discuțiilor noastre s-a axat pe viitorul învățământului teologic ortodox din Japonia. Seminarul pe care Sfântul Nicolae Kasatkin l-a înființat, a fost un mare ajutor pentru acesta în răspândirea ortodoxiei în Țara Soarelui Răsare. Astfel s-a reușit formarea de cateheți ce mergeau în diverse orașe și sate, pentru a vorbi oamenilor despre Dumnezeu. Multe astfel de misiuni au fost formate de absolvenții de seminar din anii Sfântului Nicolae.

Care este situația seminarului teologic astăzi? Nu mai exista niciun student, nu există profesori acreditați, nu există perspective de viitor. IPS Daniel, mitropolitul Japoniei este la o vârstă înaintată și nu se mai poate ocupa de învățământul teologic. Îi lipsește puterea, dar și voința. Ne-am putea pune nădejdea în cel care va ocupa scaunul de mitropolit, după decesul actualului episcop, anume PS. Serafim de Sendai. Din discuțiile purtate cu cei doi părinți, se pare că nici PS. Serafim nu are o viziune mai bună asupra învățământului teologic.

În decursul discuției a apărut o întrebare firească din punctul meu de vedere: Care este motivul pentru care nu se trimit studenți la Facultățile de Teologie din alte țări ortodoxe – Rusia, America, Grecia sau chiar România? Singurul răspuns a fost că cei doi episcopi nu doresc să facă acest lucru. În cazul în care exista astfel de studenți, nu vor fi primiți înapoi căci nu s-au format în Japonia.

O altă întrebare legată de subiectul învățământului a fost: Care este nivelul educației clerului ortodox din Japonia. Răspunsul trist a fost că marea majoritate a preoților japonezi au absolvit seminarul din Tokyo, de 3 ani, dar că nivelul este foarte jos, dat fiind faptul că nu există profesori specializați și că manualele de pe care au învățat erau în limba japoneză veche, limbă ce nu se mai vorbește la momentul de față în Japonia. Practic ele sunt cele care au fost traduse în timpul Sf. Nicolae Kasatkin și de atunci nu s-a mai făcut nimic în acest sens. S-a pus problema că există preoti care nu au citit Biblia sau care nu au la bază învățământul teologic, ci altă facultate.

O situație cu totul specială, mi-a fost mărturisită de cei doi părinți, este legată de tânărul Ieromonah Nicolae Ono, fiul Pr. Ioan Ono, fost slujitor al catedralei Mitropolitane din Tokyo. Acesta a plecat în Rusia pentru a studia teologia la Moscova. A ajuns destul de repede un apropiat al Mitropolitului Ilarion Alfeiev de Volokolamsk. Dat fiind faptul că Mitropolitul Daniel de Tokyo nu a dat binecuvântare pentru plecarea sa în Rusia, situația acestuia a devenit destul de dificilă. Biserica Ortodoxă Japoneză nu îi permite să slujească în Japonia, iar tatăl său a fost mutat disciplinar de la catedrala din Tokyo. Cu toate acestea, având protecția Bisericii Ortodoxe Ruse, ieromonahul Nicolae Ono a fost adus în Japonia, la Tokyo, pentru a sluji la Podvoria Rusă din cartierul Meguro.

Dată fiind situația dificilă în care se află Biserica Ortodoxă Japoneză și mai ales contextul viitoarei succesiuni la scaunul mitropolitan, consider că ieromonahul Nicolae Ono este un potențial candidat pentru a deveni episcop în Japonia. Biserica Ortodoxă Rusă a acceptat întoarcerea acasă a Arhimandritului Gherasim Shevtsov în anul 2019, însă în cursul negocierilor a impus acceptarea Ieromonahului Nicolae Ono în rândurile Bisericii Ortodoxe Japoneze. Acest lucru nu se va realiza în timpul vieții actualului mitropolit, dată fiind personalitatea acestuia, însă de îndată ce PS. Serafim de Sendai va fi numit mitropolit, părerea mea și a celor doi slujitori japonezi cu care am vorbit pe această temă, este că va fi numit episcop de Sendai sau Kyoto. Dacă ar fi să privim lucrurile obiectiv, această situație, pe lângă faptul că va întări legaturile dintre Biserica Ortodoxă Rusă și cea Japoneză, va fi un lucru bun pentru cea din urmă, dat fiind faptul că Ieromonahul Nicolae Ono este tânăr și are formarea în Rusia, ceea ce îi conferă o deschidere mai mare și o dorință de face lucrurile în Japonia așa cum le-a văzut în Rusia.

Ortodoxia Japoneză și ecumenismul

Biserica Ortodoxă Japoneză, fiind o biserică mică din punct de vedere numeric și fiind concentrată pe rezolvarea problemelor interne cu care s-a confruntat de-a lungul timpului, nu s-a implicat în exterior, în ceea ce înseamnă colaborarea la nivel înalt cu alte Biserici Creștine din afara granitelor Japoneze.

Din puct de vedere personal, acest lucru l-a făcut și datorită faptului că fiind o Biserică Autonomă și nu Autocefală, a avut tendința de a lăsa Biserica Mamă, adică cea Rusă să se ocupe de tot ceea ce ține de relaționare în exterior.

Cu toate acestea, în interiorul țării putem spune că lucrurile nu au stat deloc așa. Astfel este binecunoscută relația deosebit de strânsă pe care primii doi episcopi ruși ce au slujit în Japonia (Arhiepiscopul Nicolae Kasatkin și Mitropolitul Serghei Tikhomirov) au avut-o cu Biserica Anglicană sau cu templele budiste din împrejurimi, unde Vlădica Nicolae nu ezita să meargă pentru a asculta predicile preoților budiști și mai apoi a intra în vorbă cu ei, pe aspecte ce țineau de credință.

Legat de primul aspect, al relației pe care aceștia au avut-o cu Biserica Anglicană, am avut plăcerea de a descoperi faptul că Arhiepiscopul Nicolae Kasatkin a fost unul dintre cei care patronau această relație. Astfel a existat în Japonia o „Societate a zeloților care luptau pentru unitatea Bisericii Ortodoxe cu cea Anglicană”. Această societate a fost formată în Anglia, în anul 1906, având ca scop să dezvolte sentimente de bunăvoință reciprocă și să încurajeze activități care să conducă la obținerea unității. Raportul societății despre mersul lucrurilor în Japonia spunea: Împreună cu Biserica Anglicană din Japonia este o spălendidă Misiune Ortodoxă Rusă, condusă de către cel mai bun creștin din întreaga Japonie, Arhiepiscopul Nicolae, care din 1907 a devenit unul dintre patronii Societății și susține din toate puctele de vederedorința de unitate. În Japonia observăm cât de mare beneficiu poate aduce această relație strânsă celor două biserici. Societatea deasemenea salută intrarea în rândurile ei a Episcopului de Kyoto”

Un alt moment emblematic pentru relația celor două biserici este cel al cutremurului din anul 1923, atunci când Episcopul Serghei Tikhomirov a făcut apel la toate cunoștințele sale pentru ajutor financiar în vederea refacerii catedralei Nikolai-Do. Astfel el a scris Bisericilor Ortodoxe, dar a folosit și relațiile pe care le avea la nivel ecumenic. La sfințirea acesteia, pe data de 15 decembrie 1929, au participat nu mai puțin de 5.000 de oameni, printre care, la loc de seamă era Arhiepiscopul Nestor de Kamchatka și Harbin dar și Episcopul Anglican John McKim cu care Preasfințitul Serghei întreținea bune relații de prietenie și care era îmbrăcat în toate veșmintele liturgice, atunci când s-a făcut ocolul bisericii. De altfel acest moment a fost imortalizat în poza de mai sus. Episcopul anglican se află în față, imediat după diaconi, înaintea Vlădicăi Serghei.

Un alt aspect ce ține de colaborarea dintre cele două Biserici a fost faptul că după Cutremurul din 1923, și clădirea Seminarului Ortodox din Tokyo a fost complet distrusă, vlădica Serghei a fost obligat să caute o soluție de compromis. Între anii 1924-1927 au fost trimiși elevii ortodocși să studieze la Seminarul Anglican. În paralel cu această formare, Vlădica le mai preda cursuri de dogmatică ortodoxă.

Biserica Ortodoxă Japoneză sub călăuzirea Mitropolitului Teodosie Nagashima s-a implicat mai mult pe latură socială, în ajutorarea Bisericilor surori care se aflau în nevoie. Astfel în anul 1986 au fost organizate colecte pentru ajutorarea Bisericii Ortodoxe Ruse și a oamenilor care au fost afectați de tragicul accident nuclear de la Cernobyl. După 1990, Biserica Japoniei s-a implicat cu donații și pentru copiii instituționalizați în România de regimul de tristă amintire al dictatorului Nicolae Ceaușescu. Aceste donații au fost făcute prin Fundația Caritabilă „Salvați Copiii”.

Deasemenea Preasfințitul Teodosie s-a implicat mult și pentru normalizarea relațiilor cu Bisericile Ortodoxe surori. Știm de faptul că Autonomia ce a fost conferită Bisericii Ortodoxe Japoneze nu a fost recunoscută de mai multe biserici.

Astfel în anul 1975. Episcopul împreună cu o delegație ortodoxă japoneză au fost prezenți la Întâlnirea Consiliului Mondial al Bisericilor de la Nairobi, Kenia.

Din anul 1975 și până în 1988, în aproape fiecare an au fost organizate pelerinaje la mănăstirile din URSS. În anul 1988 a luat parte la sărbătoarea împlinirii unui mileiu de la creștinarea Rusiei ; în anul 1995 a fost prezent la celebrarea a 400 de ani de patriarhat rusesc.

În anul 1983 l-a vizitat pe Patriarhul Ecumenic Demetrius și pe Patriarhul Bulgariei. În 1990 pe Patriarhul Georgiei Ilie II. În 1992 a făcut o vizită Bisericilor din Constantinopol, Grecia și România.

În anul 1995 a fost invitat din nou în România de către Patriarhul Teoctist, pentru a fi prezent la sărbătoarea centenarului Patriarhiei Române.

În anul 1977 și 1982 a vizitat Statele Unite ale Americii.

În 1996 a vizitat Biserica Ortodoxă Ucrainiană.

Un alt episcop japonez care s-a implicat mult în activitatea ecumenică a fost Arhiepiscopul Nicolae Sayama. Acesta, deși nu ținea de Biserica Ortodoxă Japoneză, ci se afla sub jurisdicția Patriarhiei Moscovei, a fost un om cult, vorbitor de limbă engleză și care a călătorit mult, fiind implicat în conferințe ale Consiliului Mondial al Bisericilor sau în alte discuții unde era trimis de patriarhul rus.

În aul 1968, a făcut parte din delegația BIsericii Ortodoxe Ruse, la a patra adunare ecumenică de la Uppsala, Suedia.

Tot în anul 1968 a participat din partea Bisericii Ruse, la al III-lea Congres Creștin pentru Pace de la Praga.

În anul 1969 a fost inclus în Comisia Sfântului Sinod care tratează problema unității creștine.

În 1970 a participat ca delegat al Bisericii Ortodoxe Ruse la Conferința Mondială „ Religie și Pace”, de la Kyoto, Japonia.

În 1971 a participat la al IV-lea Congres Creștin pentru Pace de la Praga

În anul 1975 a fost prezent la al V-lea Congres al Consiliului Mondial al Bisericilor de la Nairobi, Kenia.

ARHIEPISCOPIA DE TOKYO

Catedrala Nikolai-Do

Adresa: Cod Poștal (〒) 101-0062
Tokyo, Chiyoda-ku, Surugadai, Kanda 4-1-3
Tel: 03-3295-6879

Email: ocj.tokyo@gmail.com

Site: http://nikolaido.org

Piatra de temelie a catedralei Învierea Domnului din Tokyo a fost pusă în 1884. A fost construită din donațiile unor persoane influente din Rusia. A fost terminată în 1891

Planurile catedralei au fost făcute de către un arhitect din Moscova, pe nume Mikhail Shchurupov. Sub fundație au fost puși mai bine de 2000 de trunchiuri de copaci pentru a face față cutremurelor. Nu a fost totuși suficient, căci la marele cutremur din Kanto (1923), domul central și turnul clopotnită s-au prăbușit.

În momentul construcției, catedrala domina cu ușurință orice clădire din Tokyo, chiar și palatul imperial.

Refacerea catedralei a fost posibilă prin reproiectarea cupolei centrale și micșorarea turnului clopotniță.

Catedrala a fost restaurată în anul 1992, pe timpul păstoririi Mitropolitului Teodosie Nakajima.

Biserica Nașterii Domnului din Yamanote, Tokyo.

Adresa: 〒168-0081

3-28-10 Miyamae, Suginami-ku, Tokyo

Preot: Konstantin Hisashi Matsuda

Tel: 03-3333-4201

Site: http: //orthodox1yamate.web.fc2.com / index.html

Prima biserică a fost construită în Sakaimachi, în anul 1890 și era cunoscută la vremea respectivă ca Biserica baptisteriu din Yotsuya. În timpul războiului însă, aceasta a fost distrusă.

Preotul de atunci și-a modificat casa în care locuia pentru a se putea sluji în ea. Actuala biserică a fost construită în anul 1970 și sfințită un an mai târziu, în zona Yamanote din Tokyo.

Biserica Nașterii Domnului din Takasaki

Adresa : 〒370-0074
Gunma-ken, Takasaki-shi, Otaru-cho 726-5

Tel. 0273-61-6556

Preot: Stefan Takeo Kuwahara

Email: Ocj -maebashi.9s0t8k6 @aqua.plala.or.jp

Preotul responsabil este cel din localitatea Maebashi care slujeste aici în a doua duminică din lună.

Primii misionari ortodocși veniți în Takasaki au fost în anul 1878 – Andrei Yatsukiin. Cei care s-au convertit au stâns rândurile și în anul 1883, odată cu venirea Preotului Pavel Sawabe au cerut misionar permanent în localitatea loc. Ioan Ono a devenit astfel păstorul lor.

„Prima biserică a fost sfințită în anul 1914 de către episcopul Serghei, slujind cu preotul Ioan Ono[…]Războiul dintre China și Japonia și mai apoi cel de-al doilea Razboi Mondial au dezorganizat comunitatea locală aproape complet. Păstoriții au rămas fără păstor.[…] Mai apoi în Iulie 1963, episcopul Vladimir l-a numit pe preotul Paul Mikami slujitor. Având un preot permanent comunitatea s-a reînsuflețit, și în scurt timp au construit o biserică nouă si frumoasă”

Biserica Sfinților Apostoli Petru și Pavel din Kanuma

Adresa: 〒 322-0065

1732 Kamizaimokucho, Kanuma-shi, Tochigi-ken

Preot: Stefan Takeo Kuwahara

Tel: 027-232-2737 (Biserica din Maebashi)

Email: ocj-maebashi.9s0t8k6@ aqua.plala.or.jp

La începutul erei Meiji, primii misionari care au sosit în Kanuma au fost Nikolai Tsuchiya și Petru Sekiden.

Biserica a fost construită în anul 1904, prin efortul făcut de credincioși.

Comunitatea din Nikko, aflată în apropiere, unde biserică exista din anul 1893, a fost contopită cu cea din Kanuma, după cel de-al Doilea Război Mondial.

Actuala biserică a fost construită în anul 1991 și a fost sfințită de către IPS. Teodosie Nagashima

Preotul responsabil este cel din localitatea Maebashi.

Biserica Sfântul Apostol Pavel din Akutsu

Adresa: 〒311-4323

2329 Kamijo, Kamiakutsu Shirosatomatchi Higashi-Ibarakigun, Ibaraki-ken.

Preot: Stefan Takeo Kuwahara

Tel: 027-232-2737 (Biserica din Maebashi)

Email: ocj-maebashi.9s0t8k6@ aqua.plala.or.jp

Biserica se află în nordul orașului Mito, lângă râul Nakagawa, fiind singura biserică ortodoxă din Prefectura Ibaraki. Prima biserică a fost construită în anul 1889 și a dăinuit până în anul 2011, atunci când un cutremur de mare magnitudine (8,9 pe scara Richter) a distrus-o. Credincioșii au hotărât să o reconstruiască si astfel în februarie 2014 a fost sfințită de actualul Mitropolit Daniil.

Biserica este construită din materiale locale, acoperișul fiind din ceramică, asemenea vechii biserici. În anul 2019, iconostasul biserici a fost adăugat.

Preotul responsabil este cel din localitatea Maebashi.

Biserica „Shimbarea la Față” din Shuzenji

Adresa: 〒 410-2416
861 Shuzenji, Izu-shi, Shizuoka-ken

Preot: Dimitri Jinichi Tanaka

Tel: 0465-22-2792 (Biserica din Odawara)

Această biserică a fost construită în anul 1912. Se spune că a fost grăbită construcția ei, în speranța că vlădica Nicolae se va însănătoși. „Șaptezeci de persoane au lucrat zi și noapte la acestă biserică pentru a o termina. Dacă în mod obișnuit construcția unei biserici dura trei ani, în cazul de față a dura trei luni și jumătate. Acolo au instalat iconostasul pe care l-au adus de la Porth Arthur. Din păcate credincioșii nu au mai apucat să se roage în această biserică pentru sănătatea episcopului lor, datorită faptului că acesta s-a stins din viață.” Iconostasul din biserică este unul din cele mai frumoase iconostase din Japonia. Are mai multe icoane care au fost pictate de Irina Rin Yamashita.

În urma devastatorului taifun nr.22 din anul 2004, biserica și casa parohială au fost grav avariate. Au trecut printr-un proces de renovare. Biserica este declarată monument al Prefecturii Shizuoka încă din anul 1960.

La câteva minute de mers pe jos de la biserică se află un hotel-ryokan ce se numește „Kikuya”, unde episcopul Nicolae stătea adeseori în vizitele sale anuale în parohii. Acest riokan este în proprietatea familiei creștine Noda, de mai multe generații. La loc de cinste în hotel se află un portret mare al Episcopului Nicolae și o icoană a Maicii Domnului din Kazan, cadou primit de la Episcopul Serghei Tikhomirov cu ocazia sfințirii bisericii din anul 1912.

Biserica Ortodoxă din Hamamatsu

Adresa: 〒 420-0823

28-13 Shikatanicho Naka-ku, Hamamatsu-shi, Shizuoka-ken

Preot: Ioan Sadaharu Ono

Tel: 0532-54-0434

E-mail: ocj.shizuoka2@gmail.com

Aceasta este cea mai vestică biserică din jurisdicția Arhiepiscopiei de Tokyo.

Are hramul Nașterii Domnului.

Preotul responsabil de această biserică se află în localitatea Shizuoka.

Biserica Ortodoxă din Suka

Adresa: 〒 289-2133
Chiba-ken, Sosa-shi, Kabusato 628-7

Preot: Priest Konstantin Hisashi Masuda

Tel: 03-3333-4201

Email: orthodox-yamate@bz01.plala.or.jp

Primul misonar care a sosit în această parte a prefecturii actuale Chiba, a fost Filip Serizawa. El a pus bazele unei comunități care mai apoi a construit actuala biserică în anul 1908. Icoane din iconostasul bisericii sunt pictate de Irina Rin Yamashita. Prefectura Chiba a declarat icoanele ei, proprietate culturală tangibilă a Prefecturii, în anul 1974. În anul 1999 biserica veche s-a reînnoit, dată fiind vechime aceleia.

Preotul responsabil de această parohie este cel Yamate, Tokyo.

Biserica Ortodoxă din Maebashi

Adresa: 〒 371-0022
Maebashi, Gunma-ken, Chiyoda-cho 1-4-22
Preot: Stefan Takeo Kuwahara

Tel: 027-232-2737

Email: ocj-maebashi.9s0t8k6@ aqua.plala.or.jp

Site: http://ocj-maebashi9s0t8k.wix.com/maebashi-new-page

Primii misionari ortodocși au ajuns în Maebashi în anul 1875 (Meiji8) și trei ani mai târziu prima biserică a fost construită de către samuraii ce s-au strâns în jurul lui misionarului Matei Tamba. În 1879, Nicolae Kasatkin a botezat mai mulți samurai dimpreuna cu conducătorul local Yuzo Fukasawa, dimpreună cu alți supuși ai acestuia.

În anul 1972 o nouă biserică este construită prin efortul counității locale, iar hramul acesteia devine „Sf. Nicolae Apostolul Japoniei”, dat fiind faptul că a fost prima biserică sfințită după anul 1970, atunci când Mitropolia Japoniei a devenit autonomă, iar episcopul Nicolae Kasatkin, cel care a fost primul misionar ortodox în Japonia, a fost ridicat la cinstirea altarelor.

După devastatorul cutremur care a afectat estul Japoniei în anul 2011, biserica din Maebashi avea neapărat nevoie de refacere. S-a decis înlocuirea celei vechi cu una noua și astfel în anul 2015 a fost construită o nouă biserică dedicată Sf. Nicolae Apostolul Japoniei.

Iconostasul este cel de la biserica din 1972, care a fost restaurat în paralel cu construcția noii biserici.

Biserica „Înălțarea Domnului” din Yokohama

Adresa: 〒 221-0843
Kanagawa-ken, Kanagawa-ku, Yokohama-shi, Matsugaoka 27-11

Preot: Constantine Hisashi Matsuda

Tel/Fax: 045-323-1771 / 045-320-1510

Email: ocj-yokohama@33.netyou.jp

Site: http://www.orthodox-yokohama.jp/

„Istoria bisericii din Yokohama datează din anul 1881. O femeie ortodoxă japoneză s-a căsătorit cu un negustor de ceai verde, care nu era ortodox. Nu numai că l-a convertit pe soțul său, dar mai apoi a început să propovăduiască si cunoștințelor și partenerilor de afaceri ai soțului ei. Așa s-a născut și mai apoi a crescut parohia din Yokohama.”

După această perioadă a începuturilor biserica din Yokohama a avut mult de suferit datorită instabilității vremurilor, a clericilor sau cateheților care s-au succedat în ritm alert, sau din cauza cutremurelor. Marele Cutremur din kanto (1923) a distrus biserica în totalitate.

Actuala biserică a fost construită în anul 1980.

Preotul slujitor este cel de la biserica din Yamanote.

Biserica Ortodoxă din Bato

Adresa: 〒 324-0613,

339 Bato Nakagawamachi, Nasu-gun, Tochigi-ken, Japonia

Preot: Stefan Takeo Kuwahara

Tel: 027-232-2737

Site: ocj-maebashi.9s0t8k6@ aqua.plala.or.jp

Pavel Sawabe a fost primul misionar în Nakagawa în anul 1878. Ca rezultat șapte persoane s-au botezat în acel an. Astfel comunitatea a început să crească și vedem cum o primă biserică este construită în anul 1900.

Slujitorul acestei biserici a fost Pr. Tit Komatsu, unul dintre apropiații Sfântului Nicolae Kasatkin.

Biserica veche a fost distrusă de un incendiu, iar actuala dateaza din anii 1950. Mari lucrări de renovare a bisericii au fost desfășurate între anii 2018 și 2019.

Biserica Ortodoxă din Odawara

Adresa: 〒 250-0011
Kanagawa-ken, Odawara-shi, Sakae-cho 4-4-1

Preot: Dimitri Jinichi Tanaka

Tel: 0465-22-2792

Email: holyspiritodawara@gmail.com

Site: http://odawara-orthodox.com

Istoria bisericii ortodoxe din Odawara începe în anul 1877, atunci când doi japonezi pe nume Kiyonoma Iota and Kiyoshi Mimine au fost botezați de Sf. Nicolae Kasatkin. În anul 1879 credincioșii din Odawara au început să se organizeze în vederea construirii unui lăcaș de cult. Construcția bisericii de lemn a fost finalizată abia în 1887

Această biserică a rezistat până la cutremurul din 1923, atunci când focurile izbugnite în oraș au afectat-o și pe ea.

Actuala biserica datează din anul 1969, iar clădirile adiacente din 1983.

Biserica Nașterii Domnului din Izu

Adresa: 〒 410-2407

325 Kashiwakubo, Izu-shi, Shizuoka-ken, Japonia

Preot: Dimitri Jinichi Tanaka

TEL / FAX: 0465-22-2792

Primele botezuri din localitatea Izu, au avut loc în anul 1875. „Este vorba de samurai din clanul Numazu – Hiroshi Ozaki (1852-1916) și Kenzaburo Yamazaki (? – 1926)[…]Deci Ortodoxia a ajuns în Izu în anul 1875, iar un an mai târziu, Nicolae boteza paisprezece bărbați și femei din clan. În anul 1878 erau 45 de credincioși.”

Actuala biserică a fost construită în anul 1909. Ca obiecte de preț ce se află în biserică sunt o icoană adusă din Rusia și o icoană a Irinei Rin Yamashita.

Preotul responsabil de această biserică este cel din Odawara.

Biserica Sf. Evanghelist Ioan din Kashiwa

Adresa: 〒 270-1465

422 Tega, Kashiwa-shi, Chiba-ken, Japonia

Preot: Gavriil Kazuyuki Tanaka

TEL / FAX 03-3295-6879

E-mail ocj.tokyo@gmail.com

Site: http://www.orthodox-yokohama.jp

Este o biserică ce a fost construită în anul 1974 (Shova 49). În localitate mai sunt doar 10 credincioși. Este de mici dimensiuni și a fost construită în zona rurală, în apropiere de Teganuma.

Biserica și o icoană a Irinei Rin Yamashita sunt declarate moșteniri culturale ale orașului Sakai.

Parohia aparține de preoții slujitori de la catedrala Nikolai-Do din Toklyo.

Biserica Sf. Panteliomon din Sugawa

Adresa: 〒 379-1418
Gunma-ken, Tone-gun, Minakami-machi, Sugawa 771

Preot: Stefan Takeo Kuwahara (biserica din Maebashi)

Tel: 027-232-2737

Email: ocj-maebashi.9s0t8k6@ aqua.plala.or.jp

Istoria acestei parohii este legată de o femeie pe nume Masaka Honda, care a fost botezată în Maebashi, la anul 1891. Mai apoi în zona Sugawa au fost botezați mai mulți japonezi: Makarii Morishita, Stefan Morishita, Basili Umezawa, Grigory Koike și Antonii Komuro. Aceștia au desfășurat activități misionare, iar numărul de credincioși a crescut.

În 1891 o biserică a fost construită prin efortul credincioșilor și i s-a dat hramul Sf. Pantelimon, după dorința Arhiepiscopului Nicolae Kasatkin. Din păcate această primă biserică a ars în anul 1894. Pentru o perioadă mai lungă de timp, credincioșii au închiriat diverse clădiri pentru a sluji în ele. În anul 1987 a fost construită o biserică nouă. Pe iconostas putem vedea 10 icoane ale Irinei Rin Yamashita”.

Actuala biserică este mai nouă.

Preotul care se îngrijește de această comunitate este cel din Maebashi. Liturghia este celebrată o dată pe lună, în prima sâmbătă.

Biserica Înălțarea Domnului din Ashikaga

Adresa: 〒 326-0817
Tochigi-ken, Ashikaga-shi, Nishinomiya-cho 2855-2
Preot: Stefan Takeo Kuwahara

Tel: 027-232-2737

Email: ocj-maebashi.9s0t8k6@ aqua.plala.or.jp

Orașul Ashikaga este faimos pentru cea mai veche școală de grad universitar din Japonia.

În anul 1878 (Meiji 11), un misionar pe nume Teodor Mizuno a fost trimis pentru a propovădui în această zonă.

Mai apoi un doctor pe nume Shirato Hiratsuka, fiind botezat a acceptat să își transforme casa sa în casă de rugăciune pentru comunitate. Prima biserică a fost construită în Ashikaka în anul 1891.

După ruinarea acesteia, s-a luat decizia de a fi construită o altă biserică și în anul 1983, actuala biserică s-a ridicat de către comunitate.

Preotul responsabil pentru biserica din Ashikaga este cel din Maebashi. Se slujește aici Sfânta Liturghie în a 3-a duminică a fiecărei luni.

Biserica Sf. Constantin din Utsunomiya

Adresa: 〒 320-0861
1-5- 7 Nishi, Utsunomiya-shi, Tochigi-ken,
Preot slujitor numit de la Nikolai-Do, care slujește în a doua sâmbătă din lună.

Tel: 03-3295-6879

Email: ocj.tokyo@gmail.com

Formarea bisericii din Utsunomya datează din anul 1877 (Meiji 10), iar în anul 1885 avea 48 de membrii.

În prezent biserica are 16 parohieni.

Biserica Adormirii Maicii Domnului din Shizuoka

Adresa: 〒 420-0823
Shizuoka-ken, Shizuoka-shi, Aoi-ku, Kasuga 3-9-5
Preot: Priest Ioan Sadaharu Ono

Tel/Fax: 054-251-5513 / 054-266-3810

Email: ocj.shizuoka2@gmail.com

Primul misionar care a sosit în Shizuoka a fost Pavel Koyama, în anul 1877 (Meiji 10). Șase ani mai târziu, prima biserică este construită în Shizuoka, având 40 de parohieni. În anul 1905 biserica veche arde, iar o nouă biserică se construiește abia în 1911, dar și aceasta se va ruina datorită deselor cutremure și intemperii.

În anul 1959 se va contrui altă biserică, iar actuala datează din anul 2017. Lângă biserică s-a reuși construirea unei clădiri anexă, unde comunitatea se poate întâlni pentru diverse evenimente.

Preotul slujește din fiecare duminică Liturghia.

Biserica Ortodoxă din Hiratsuka

Comunitate exista în această localitate din anul 1868 (Meiji 2) și a existat o biserică care mai apoi a ars.

La momentul de fată, întâlnirile comunității sunt în casele credincioșilor.

Preot responsabil: Priest Demitri Jinichi Tanaka

Tel: 0465-22-2792

EPARHIA JAPONIEI DE EST

Catedrala Episcopală din Sendai

Adresa: 〒 980-0021

Miyagi-ken, Sendai-shi, Aoba-ku, Chuo 3-4-20
Preoți slujitori: Arhiepiscop Seraphim Noboru Tsujie
Preot David Masaaki Mizuguchi

Tel/Fax: 022-225-2744 / 022-224-3080

Email: orthodox@hyper.ocn.ne.jp

Site: http://www.sendai-orthodox.com

În anul 1869 (Meiji 2) au venit primii misionari din Hakodate, în Sendai. Doi ani mai tărziu, în 1871, la îndemnul lui Nicolae Kasatkin, trei misionari Sogoro Ono, Nakaya Takaya și Sadayoshi Sasakawa, sosesc din Hakodate pentru o misiune de lungă durată. Au reușit să formeze 4 case de rugăciune, unde adunau oameni și le țineau predici și se rugau împreună cu ei.

Anul următor, 14 ortodocși printre ei fiind și Pavel Sawabe, au fost închiși de către autorități. Erau învinuți pentru credința lor. Sfântul Nicolae Kasatkin s-a organizat repede și cu ajutorul diplomaților străini a reușit să pună presiune pe Guvernul Japonez, care a fost nevoit să îi elibereze pe misionarii ortodocși.

Mai apoi, dat fiind faptul că autoritățile au permis libertatea religioasă, misiunea ortodoxă din Sendai a Înflorit. În 1873 (Meiji 6) au început să fie organizate rugaiuni publice, iar în 1877 au fost ținute cursuri deschise tuturor și chiar o revistă a fost publicată

În anul 1892 a fost sfințită prima biserică ortodoxă din Sendai, care a fost incendiată în timpul bombardamentelor asupra orașului, din al doilea Război Mondial. A fost construită alta ce a fost sfințită de către episcopul Irineu Bekish în 1959.

Actuala biserică datează din anul 1998.

Biserica este catedrală episcopală din anul 2000, atunci când actualul episcop Serafim a fost numit Episcop al Japoniei de Est.

Slujbele se țin în fiecare sâmbătă de la 17.00 și duminica de la 10.00

Exista și școală duminicală

Biserica Sf. Evanghelist Ioan din Ishinomaki

Adresa: 〒 986-0827
Miyagi-ken, Ishinomaki-shi, Sengoku-cho, 4-10

Preot: Luka Ryuhei Tabata

Tel: 0225-95-1571

Email: st.j-orthodox_isnmk @jasmine.ocn.ne.jp

Liturghie în prima si a treia duminică din lună

Primii misionari ortodocși vin în zona Ishinomaki în anul 1872, la îndemnul Sfântului Nicolae Kasatkin. Aceștia se grupează în jurul lui Pavel Sawabe, care a botezat la începutul anului 1877, 29 de persoane. Mai apoi în decembrie 1877 mai sunt botezați 23 de persoane.

În felul acesta s-au pus bazele comunității din Ishinomaki.

Prima biserică ortodoxă este construită în anul 1879, fiind o clădire cu două etaje, iar alăturat se construiește o casă pentru preotul slujitor. Astfel ia ființa biserica Sfinților Apostoli din Ishinomaki.

Ishinomaki se află în apropierea gurii de vărsarea a râului Kitakami, în Oceanul Pacific. Mai multe biserici ortodoxe s-au format în această zonă de-a lungul timpului, dar acum toate sunt contopite în una singură. Aceasta care a supraviețuit până acum nu este cea de la 1879. Aceea era declarată monument istoric, fiind o atracție pentru turiștii care vizitau orașul, fiind cea mai veche biserică de lemn din întreaga Japonie. A fost distrusă la Marele Cutremur din 2011, de către tsunami care a lovit orașul Ishinomaki.

Biserica actuală, la venirea tsunami-ului a fost afectată parțial, apa măsurând în biserică aproximativ 1 metru. A fost refăcută, iar comunitatea ortodoxă din Ishinomaki este deservită la momentul de față numai de această biserică.

Dat fiind faptul că biserica veche era monument istoric, primăria orașului Ishinomaki, caută modalități de a reface vechea biserică, poate pe un alt amplasament.

Biserica Adormirii Maicii Domnului din Jogetsuzumi

Adresa: 〒981-0305
Miyagi-ken, Higashimatsushima, Jogetsuzumi, Isotazawa 78

Preot: Luka Ryuhei Tabata (parohia din Ishinomaki)
Tel: 0225-95-1571

Email: st.j-orthodox_isnmk @jasmine.ocn.ne.jp

Sfânta Liturghie este săvârșită o dată pe lună.

Primul creștin din această zonă este un tânăr de 13 ani pe nume Nikolai Ichijo Kansuke (fiul cel mare al samuraiului Sadako Seiko) ce fusese trimis la Sendai de către părinții săi în anul 1877 (Meiji 10). Mai apoi unul dintre creștinii din Sendai pe nume Ioan Takahashi a fost trimis în zona Takashiro Hongo ( astăzi golful Matsushima, unde se află biserica) pentru a face misiune. În 1881 comunitatea era formată din 151 de persoane și astfel s-a construit prima biserică.

Biserica veche s-a deteriorat și în anul 1974 a fost construită actuala biserică. La cutremurul din 2011, aceasta a avut de suferit, fiind inundată complet de tsunami. A fost refăcută și sfințită în anul 2013.

Biserica Înălțarea Domnului din Kamiiso, Hakkodate

Adresa: 〒 049-0155
Hokkaido, Hokuto-shi, Nakano 177
Preot: Climent Shinichi Kodama

Tel: 0138-73-4461

Locația bisericii este în zona rurală de lângă Hakkodate (în trecut era satul Arikawa). Jurisdicția este a preotului din Hakkodate, iar liturghia este săvârșită o data pe lună. Biserica actuală datează din anul 1987 (Showa 62)

Dată fiind apropierea dintre satul Arikawa și Hakkodate, locul unde Sfântul Nicolae și-a început misunea, era de așteptat ca să înflorească cuvântul evangheliei și în acest loc. Astfel, prima biserica s-a construit aici în anul 1884, iar aceasta este a treia biserică.

În interior este adăpostită o icoană dăruită bisericii de către Arhimandritul Anatolie Tihai. Se consideră că este cea mai veche icoană din Japonia.

O relatare din anul 1964, din momentul în care episcopul Vladimir vine în vizită pastorală, descrie biserica așa: „După o oră de condus cu mașina, am ajuns cu episcopul Vladimir în satul Kamiiso. În acest sat de fermieri nu există o catedrala din granit, nici măcar o biserică de piatră, doar o casă de lemn cu acoperiș din paie, iar înăuntru o cameră mare, curată, având pe jos tatami, unde creștinii ortodcși se adună pentru a se ruga lui Dumnezeu.”

Biserica Nașterii Domnului din Tomakomai, Hokkaido

Adresa: 〒 053-0851
Hokkaido, Tomakomai-shi, Yamate-cho 1-17

Preoți: Paroh Iakov Makoto Shinonaga (parohia din Sapporo)
Coslujitor Efrem Yuta Goto

Tel: 0144-72-4688

Email: haris-sp@bz01.plala.or.jp

Site: http://www.orthodox-jp.com/sapporo

Liturghia este săvârșită în prima duminică din lună, de către un slujitor de la Parohia din Sapporo.

Biserica actuală datează din 1975 și este construită într-o zonă rezidențială a orașului. La parter este biserica, iar etajul este amenajat drept spațiu pentru comunitate.

Biserica Ortodoxă din Shari, Hokkaido

Adresa: 〒 099-4145

60-9 Misaki, Shari-cho, Shari-gun, Hokkaido

Preot: Stefan Keiichi Uchida (biserica din Kushiro)

Tel: 0154-41-6857

Istoria bisericii se leagă de revenirea în anul 1911 în localitatea Shari a cinci creștini în frunte cu Pavel Sato, de la biserica din Haramachi, Prefectura Miyagi. Prima biserică a fost construită în anul 1915 și sfințită de Mitropolitul Serghei Tikhomirov.

Actuala biserică a fost construită în anul 1979, într-o zonă rurală, în apropierea Parcului Național Shiretoko.

Biserica Nașterii Domnului din Iwayado

Adresa: 〒 023-1121

1-4-3 Esashi-ku, Otokoishi, Oshu, Iwate

Preot: Pimen Taku Matsushima (preot în Morioka)

Tel: 019-663-1218

Liturghia este săvârșită în fiecare a cincea duminică, iar sâmbăta preotul trece pe la biserică pentru nevoile credincioșilor.

Această zonă a fost cândva înfloritoare, fiind cale navigabilă de transport mărfuri pe râul Kitakami. Desi nu există mărturii scrise, din popor se spune că iconostasul bisericii nu este japonez, ci a fost adus ca pradă de război de la o biserică rusească din China, în urma războiului ruso-japonez din anul 1904-1905.

Biserica Înălțării Domnului din Ichinoseki

Adresa: 〒 021-0902
Iwate-ken, Ichinoseki-shi, Hagisho, Hakoshimizu 56-1
Preot: Marco Hiroyuki Koike

Tel: 0191-24-3398

Liturhia se săvârșește în prima și a patra duminică din lună.

Ichinoseki, asemenea localității Iwatani, este un loc foarte important pentru comerțul care se realiza pe râul Kitakami. Aici creștinii ortodocși s-au dezvoltat, posedând această frumoasă biserică din lemn care este alături de icoane ale Irinei Rin Yamashita, sunt moștenire culturală a orașului și o importantă atracție turistică.

În anul 1872, unul dintre apropiații Sfântului Nicolae Kasatkin, Matei Kageda, a venit pentru a-și vizita rudele din oraș. Cu acest prilej le-a vorbit despre credința sa și a reuși să îi convertească, construind o biserică în anul 1877. În satul din apropiere, Pavel Tsuda deasemenea propovăduiește creștinismul și transformă o casă privată în biserică pentru comunitate. Ambele comunități s-au contopit pe măsură de orașul se dezvolta și astfel în 1902 o noua biserică este construită.

Actuala biserică este adusă din Finlanda și a fost construită în anul 1990

Biserica Ortodoxă din Jumonji

Adresa: 〒 989-5501
Miyagi-ken, Kurihara, Wakayanagi, Kawakitajumonji 53
Preot: Marco Hiroyuki Koike (preot în Ichinoseki)

Tel: 0191-24-3398

Liturghia este săvârșită o dată pe luna sâmbăta.

Primul misionar care a pus bazele comunității a fost Atsue Sakai, în anul 1873. Mai târziu Pavel Kageda a rămas mai mult timp în zonă iar numărul celor convertiți a ajuns la 100 de persoane. Prima biserică a fost construită în anul 1882. Actuala biserică este din 1976.

Se află într-o zonă rurală, printre case răsfirate și culturi agricole.

Parohia Misionară Ortodoxă din Okutama

Okutama se află într-o zonă montană, în apropiere de Sokei și Ohara. Nu exista biserică, dat fiind faptul că este vorba de o misiune ce se desfășoară în casa familiei Onodera. Un preot merge în casa familiei o dată pe lună, pentru a se ruga cu aceștia și cu cei care doresc să participe din sat. Numărul credincioșilor actuali este 5, deși în trecut au fost și 50 de persoane membre ale bisericii.

Preotul responsabil este Marco Yuki Koike din Ichinoseki

Biserica Sfântului Ioan din Nakaniida

Adresa: 〒 981-4241

173 Aza Minamicho, Kami-cho, Kami-gun, Miyagi 
Preot:David Masaaki Mizuguchi (preot la catedrala din Sendai)

Tel: 0229-63-3784

Email: orthodox@hyper.ocn.ne.jp

Site: http://www.sendai-orthodox.com

Liturghia o dată pe lună duminica. Sâmbătă seara vecernie.

Biserica este localizată în zona rurală, din prefectura Miyagi

Primii misionari au venit în zonă în anul 1882. Est vorba de Vasili Hari. Acesta avea obiceiul ca să propovăduiască în fața hanului unde dormea. Timpul pe care îl aloca unei misiuni era de 20 de zile. Mai apoi se multa în altă localitate.

În anul 1884 este construită prima biserică, iar comunitatea a tot crescut.

Actuala biserică a fost construită în anul 1967, iar la sfințirea ei a participat Episcopul Vladimir. A fost renovată în anul 2003.

Biserica Ortodoxă din Takashimizu

Adresa: 〒 987-2133
Miyagi Prefecture, Kurihara, Takashimizu, Sakuracho 37

Preot: Luka Ryuhei Tabata (preot în Ishinomaki)

Tel: 0225-95-1571

Email: st.j-orthodox_isnmk @jasmine.ocn.ne.jp

Sfânta Liturghie este săvârșită în a patra duminică din lună, iar vecernia cu o seară înainte.

Primul misonar care a ajuns în Takashimizu a fost Pavel Tsuda. Convertind familia Ishimota, aceștia au decis ca să se folosească casa lor pentru întâlnirile comunității. Aici s-au organizat cursuri unde oamenii erau învățați despre creștinismul ortodox, iar mai apoi se rugau. În scurt timp, alți misionari precum Ioan Sakai, Tit Komatsu, Pavel Tate, Ioan Ono și Matei Kageda au venit în zonă alternativ, pentru a întări cuvântul misionar al lui Pavel Tsuda.

Primele botezuri au avut loc în anul 1875, atunci când Pr. Pavel Sawabe a venit în zonă – 46 de persoane s-au botezat.

În anul 1876 s-a construit prima biserică din Takashimizu, iar casa care mai înainte era loc de întâlnire a comunității a devenit casă parohială.

Actuala biserică datează din 1974 și adăpostește icoane ale Irinei Rin Yamashita, ce sunt puse la închinare pe iconostas.

Biserica Sf. Prooroc Isaia din Wakuya

Adresa: 〒 987-0163

14 Taccho, Wakuya-cho, Toda-gun, Miyagi-ken

Preot: Luka Ryuhei Tabata (preot în Ishinomaki)

Tel: 0225-95-1571

Email: st.j-orthodox_isnmk @jasmine.ocn.ne.jp

Sfânta Liturghie este săvârșită în a doua duminică din lună, iar vecernia cu o seară înainte.

Primul misonar venit a fost Serghei Numabe Ainosuke în anul 1873. Primii botezați au fost însă doi ani mai târziu, iar numele lor era: Yukizo Kimura, Yugoro Yamamura și Toru Hyodo. Mai apoi numărul convertiților a crescut regulat, astfel încât la sfârșitul anului 1875, Pavel Sawabe trece prin Wakuya și botează 24 de persoane.

În anul 1882 Sfântul Nicolae vizitează bisericile din Tohoku și cu acest prilej sfătuiește oamenii să își construiască o biserică. La îndemnul său oamenii s-au motivat și în anul 1883 avem prim biserică ortodoxă contruită aici.

Biserica actuală datează din anul 1958 și are pe iconostas vechi icoane rusești.

Biserica Ortodoxă din Sapporo

Adresa: 〒062-9942

2-3-10 Fukuzumi-nijo, Toyohira-ku, Sapporo , Hokkaido

Preot: Paroh Iakov Makoto Shinonaga
Coslujitor Eflem Yuta Goto

Tel/Fax: 011-852-5644 / 011-856-0818

Email: haris-sp@bz01.plala.or.jp

Site: http://www.orthodox-jp.com/sapporo /

Sfânta Liturghie este săvârșită în a doua și a patra duminică din lună, vecernia cu o seara în prealabil.

Catedrala se află în apropiere de stația de metrou „Fukuzumi” și de „Domul” din Sapporo. Datează din anul 1971 și apăpostește icoane ale Irinei Rin Yamashita, de o mare valoare.

Anul 1884 marchează momentul în care un negustor ortodox pe nume Tamiji Abe își deschide un magazin de pensule ce se foloseau la scris, în Sapporo. Acesta primise botezul în Hakodate, în urmă cu câțiva ani.

Până la momentul respectiv, misionarii chiar daca încercaseră să propovăduiască în Sapporo, le era foarte dificil, căci nu aveau loc stabil pentru propovăduit. Acum însă, având ca bază de plecare magazinul lui Abe, au reușit să convertească mai multe persoane ce locuiau în oraș.

În anul 1881 prima casă de rugăciuni este deschisă în Sapporo și este pusă sub autoritatea misionară a preoților de la parohia din Komatsu, Hakodate. Mai apoi, numărul de credincioși înmulțindu-se, în anul 1894 este construită prima biserică din oraș.

În anul 1971, ca parte a sistematizărilor pe care Primăria Orașului Sapporo le-a făcut pentru Jocurile Olimpice de Iarnă, biserica a fost relocată pe amplasamentul actual.

Aproximativ 500 de credincioși formează parohia din Sapporo.

Biserica Ortodoxă din Kushiro, Hokkaido

Adresa: 〒085-0832

2-3-135 Fujimi, Kushiro-shi, Hokkaido

Preot: Stephan Keiichi Uchida

Tel: 0154-41-6857

Site: http://orthodox-jp.com/kushiro/

Slujbele se săvârșesc în prima, a treia și a cincea duminică din lună. În a doua și a patra săvârșirea lor depinde de numărul credincioșilor.

Biserica actuală este una deosebit de frumoasă, construită în anul 1992 și centru al misiunii ortodoxe în zona de est a insulei Hokkaido. Astfel avem 3 biserici în zona estică, de care este responsabil preotul din Kushiro anume: Biserica sa din Kushiro, apoi Biserica din Shari și biserica din Kamiusa.

Prima casă de rugăciuni s-a format în Kushiro în anul 1902. Slujitor aici a fost preotul Roman Fukui. Mai apoi datorită climei deosebit de dificile în anul 1932, a fost construită o biserica ce a rezistat șase decenii,până în anul 1992, atunci câns s-a construit actuala biserică. Episcopul Teodosie Nakashima a participat la sfințirea ei. Parohia este formată din 85 de familii.

Biserica Ortodoxă a Sfintei Cruci din Morioka

Adresa: 〒020-0114

Iwate-ken, Morioka-shi, Takamatsu 1-2-14

Preot: Pimen Taku Matsushima

Tel: 019-663-1218
Emai: morioka.orthodox@gmail.com

Site: http://www17.plala.or.jp/moriokaorthodox/

Slujba este săvârșită în duminica a doua și a patra din lună, iar vecernia cu o seară înainte.

Biserica din Morioka se află lângă parcul central „Takamatsu-no-ike" și se remarcă prin frumusețea ei, dar și prin iconostasul în case se află mai bine de 13 icoane pictate de Irina Rin Yamashita.

Primele misiuni ce s-au desfășurat în Morioka au avut loc în anul 1873 (Meiji 6) atunci când Petru Kengo și mai apoi Matei Kageta și-au stabilit baza misionară în acest oraș și au făcut misiune în împrejurimi. Primii 4 botezați au fost în anul 1874, iar mai apoi în 1875, atunci când Preotul Pavel Sawabe trece prin Morioka au fost botezați 73 de persoane.

În 1876 este cumpărată casa unui fost samurai pentru a fi folosită ca și casă de rugăciune comunitară. Această casă avea pe lângă sala special amenajta pentru comunitate, încă 7 camere, ceea ce a făcut posibil ca Morioka să devină centru misionar pentru întreaga zonă. Astfel în anul 1879 (Meiji 12), Părintele Ioan Kawamata Atsushi a sosit în Morioka. Acesta a fost urmat de Părintele Haruo, Pr. Kageta, Pr. Yamamura și Pr. Yamagata care urmau să se ocupe de misiunile ortodoxe în ceea ce acum avem prefecturile Iwate, Aomori și Akita.

Actuala biserică este construită în anul 1961.

Biserica Învierii Domnului din Yamada

Prefectura Iwate.

Adresa: 〒028-1341

4-28 Yawatacho, Yamada-cho, Shimohei -gun, Iwate-ken
Preot: Pimen Taku Matsushima (Preotul din Morioka)

Tel: 019-663-1218

Sfânta Liturghie este săvârșită în a treia duminică din lună.

O biserică aflată în portul localității Yamada, care deservește coumintățile din Yamada, Miyako, Otsuki și Kamaishi. De-a lungul timpului aceeastă comunitate a avut mult de suferit datprotă apropierii de mare, fiind de mai multe ori inundată în urma diverselor tragedii ce au afectat orașul.

Misioanri au venit încă de la început, atunci cănd după ce au primit botezul, Nicolae Kasatkin i-a rugat să plece din Hakodate, pentru a nu fi prinși de autoritățile ce îi persecutau pe creștini.

Astfel Ioan Sakai și Iacov Urano au venit ca misionari în anul 1868. În anul 1879 prima biserică este construită.

Actuala biserică a fost construită în 2018, dat fiind faptul că vechea biserică a fost luată de ape în urma cutremurului și a tsunamiului ce au afectat coasta de est a Japoniei în anul 2011.

Biserica Învierii Domnului din Kasennuma, prefectura Miyagi.

Adresa: 〒988-0016
1-11 Sawada, Kesennuma-shi, Miyagi-ken

Preot: Marco Hiroyuki Koike (preotul din Ichinoseki)

Tel: 0226-23-7052

Sfânta Liturghie este o dată pe lună, de obicei Sambăta.

În anul 1873, un creștin pe nume Nabeshima era învățător la scoala primară din Kasennuma. În afara orelor, acesta făcea misiune printre localnici. În 1874 au fost botezați 16 persoane. Comunitatea a crescut și în 1889 a fost construită prima biserică.

Actuala biserică datează din anul 1933, după ce prima a ars într-un incendiu devastator care a afectat întreaga comunitate.

Biserica Adormirii Maicii Domnului din Ofunato, Prefectura Iwate.

Adresa: 〒022-0003
1-2 Sakari-cho , Ofunato-shi, Iwate-ken

Preot: Marco Hiroyuki Koike (preotul din Ichinoseki)

Tel: 0192-27-7132

Sfânta Liturghie este săvârșită în a doua duminică din lună.

Primii creștini ortodocși din Ofuanto își fac apariția aici în anul 1885. Biserica actuală datează din anul 1972. Pe iconostas sunt icoane pictate de Irina Rin Yamasita.

Parohia Misionară Ortodoxă din Sokei

Preotul responsabil pentru această misiune este Priest Marco Horoyuki Koike de la biserica din Ichinoseki.

Creștinismul ortodox se leagă de misiunea lui Pavel Sawabe din anul 1877. Astfel o familie cu 32 de membrie s-au botezat. A fost construită și o biserică, însă acum se văd ruinele ei. Zona Sokei este muntoasă și mai greu accesibilă în prefectura Iwate.

La momentul de față mai sunt 4 ortodocși în comunitate.

Biserica Intrării în Ierusalim a Domnului din Shirikawa

Adresa: 〒961-0942

50 Atago-cho, Shirakawa-shi, Fukushima-ken

Preot: David Masaaki Mizuguchi (preot in Sendai)

Tel: 0248-23-4543

Email: orthodox@hyper.ocn.ne.jp

Site: http://www.sendai-orthodox.com/

Slujbele se țin o dată pe lună, sâmbătă seara vecernia și duminică Sfânta Liturghie.

„Istoria bisericii din Shirikawa datează din anul 1873, când Gisabro Nakan, un negustor local a cumpărat două cărți despre creștinism. […] Negustorul nakan a devenit foarte interesat de cărți, dar îi era greu să înțeleagă lucrurile despre care se vorbea. […] Într-o zi Ioan Sada Takeishi, un catehist ortodox i-a fost prezentat. Acesta i-a răspus la întrebările pe care și le punea. Nakan l-a convins pe tatăl său și pe câțiva prieteni să il asculte pe Takeishi. Mai apoi au acceptat să fie botezați”

Legat de comunitatea din Shirikawa se leagă primul conflict cu preții budiști asupra dreptului de a înmormânta oameni. Până în anii 1880, prin lege se stipula că cei care au dreptul de a înmormânta oamenii sunt preoții budiști. Când un creștin a decedat, clericii ortodocși nu i-au chemat pe cei budiști pentru oficializarea ceremoniei specifice budiste, ci au făcut ceremonia ortodoxă. Budiștii s-au scandalizat. Au mers la cimitir și au dezgropat mortul, săvârșind slujba loc. Acest exces de zel a dus la primul proces intentat de creștini pentru modificarea legislației înmormântărilor, proces câștigat de creștini. Legislația a fost modificată ulterior procesului.

Actuala biserică datează din anul 1915 și împreună cu o icoană a Irinei Rin Yamashita este declarată sit cultural de importanță majoră pentru oraș

Biserica Ortodoxă din Sanuma

Prefectura Miyagi

Adresa: 〒987-0511
Miyagi-ken, Tome-shi Hasamacho Sanuma Nishi Sanuma 89

Preot: Luka Ryuhei Tabata (preotul din Ishinomaki)

Tel: 0225-95-1571

Email: st.j-orthodox_isnmk @jasmine.ocn.ne.jp

Comunitatea din Sanuma își are începutul în anul 1874. Ioan Sakai a făcut misiune în zona aceasta. Biserica urmează acestei perioade, însă în anul 1896 un cutremur de mare intensitate afectează zona, iar biserica este distrusă. În 1898 este reconstruită, însă în 1910 arde într-un incendiu. Mai apoi o altă biserică este ridicată, însă datorită avariilor provocate de cutremurului din 2011, autoritățile au impus demolare ei.

Actuala biserica a fost construită în anul 2012 și a sfințită de Arhiepiscopul Serafim de Sendai.

Biserica Ortodoxă din Hakkodate.

Adresa: 〒040-0054

3-13 Motomachi, Hakodate, Hokkaido

Preot: Climent Shinichi Kodama

Tel: 0138-23-7387 / 0138-23-7939

Site: http://orthodox-hakodate.jp/

Sfânta Liturghie se săvârșește în fiecare duminică.

Hakodate este locul de naștere al creștinismului ortodox în Japonia. În 1858, odată cu crearea Consulatului Rus din Hakodate, părintele Vasile Makhov a fost numit preot slujitor al capelei consulatului. Din păcate în anul 1859 avesta se imbolnăvește și se întoarce în Rusia. Consulul Iosif Goskevich cere Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse un preot care să își petreacă întreaga viață în Japonia. Este numit Ivan Dimitrievich Kasatkin, care se călugărește și în 1862 ajunge în Hakodate. Învață limba, cultura, istoria și tradiția poporului japonez și începe să vorbească oamenilor despre Hristos. În anul 1868 au loc primele convertiri. Pavel Sawabe, Ioan Sakai și Iacov Urano sunt primii convertiți.

În anul 1872, Nicolae ajunge misionar la Tokyo și lasă în locul său pe Ieromonahul Anatolie Tihai. Sub organizarea părintelui Anatolie, Ioan Sakai, Matei Kageda și Pavel Tsuda devin misionari în oraș. Astfel până la sfârșitul anului 1972, numărul convertiților ajunsese la 100 de persoane.

Deasemenea sub purtarea de grijă a arhimandritului Nicolae Kasatkin o tiparniță a fost adusă din Rusia. Cu ajutorul acesteia a început să tipărească diverse cărți și materiale pe care le traducea, în limba japoneză.

Părintele Anatolie înființează în anul 1874 o scoală gimnazială și una de fete, contribuind la educarea copiilor din oraș. Aproximativ 300 de copii erau elevi la aceste școli.

În anul 1875, prima hirotonie de clerici japonezi a avut loc în Japonia. Astfel episcopul Paul de Kamchatka a venit în Hakodate si a hirotonit în preot pe Pavel Sawabe și în diacon pe Ioan Sakai

Prima biserică a fost construită de consului Gaskevich între anii 1858-1860, dar a ars într-un incendiu în anul 1907. Actuala biserică datează din anul 1916 (Taisho 5) și a fost sfințită de Episcopul Serghei Tikhomirov pe data de 15 Octombrie 1916.

Iconostasul a fost făcut în Sankt Petersburg în anul 1910. În biserică se păstrează și icoane ale Irinei rin Yamashita.

În anul 1983 a fost declarată cea de-a doua clădire reprezentativă a epocii Taisho din Japonia. În anul 1988 a fost supusă unui amplu proces de restaurare, pentru a o aduce la starea inițială. Aproximativ 350 de persoane sunt ortodoxe și formează parohia bisericii din Hakkodate.

Biserica Învierii Domnului din Otaru, Hokkaido

Adresa: 〒047-0034

1-15-13Midori, Otaru-shi, Hokkaido

Preot: Paroh Iakov Makoto Shinonaga (de la biserica din Sapporo)
Coslujitor: Eflem Yuta Goto

Tel: 0134-33-6132

Email: haris-sp@bz01.plala.or.jp

Site: http://www.orthodox-jp.com/sapporo

Sfânta Liturghie este săvârșită în a treia duminică din lună.

Primii ortodocși apar în Otaru în jurul anului 1887 (Meiji 20), atunci când o casă de rugăciuni a fost deschisă pentru a propovădui oamenilor credința ortodoxă. În anul 1891 a fost construită prima biserică.

Parohia din Otaru a fost în cea mai mare parte misionară, în sensul în care era a depins de preoții din Sapporo. Numai între anii 1917-1927 a fost un preot stabil, părintele Igrantie Yoichi Iwama.

Biserica actuală a fost construită în anul 1975. Iconostasul bisericii este mai deosebit prin faptul că are vechi icoane rusești și câteva icoane ale Irinei Rin Yamashita.

Biserica Nașterea Maicii Domnului din Kamimusa

〒086-1271

Hokkaido, Shibetsu-gun, Nakashibetsu-cho, Musa 9 Line, 1 West
Preot: Stephan Keiichi Uchida (de la biserica din Kushiro)

Tel: 0153-74-2169

Sfânta Liturghie este săvârșită în duminica a doua din lună.

Creștinismul ortodox în această parte a insulei Hokkaido, a ppărtuns un pic mai greu, iar prim abiserică este construită în anul 1919.

Actuala biserică este din anul 1978 și „adăpostește 12 icoane ale praznicelor împărătești ce au fost pictate de Irina Rin Yamashita. Deasemnea moștenirea Irinei din această biserică sunt două icoane împărătești cu Mântuitorul și Fecioara Maria. Două icoane mari și înnegrite îmi atrag atenția: Se pare că au supraviețuit miraculos exploziei bombei atomice de la Nagasaki. Credincioșii sunt formați din membrii a 35 de familii de creștini ortodcși”

Biserica Adormirii Maicii Domnului din Hokuroku Prefectura Akita

〒018-5603

Japonia, Akita-ken, Odate-shi, Magata, 80−1

Preot: Pimen Taku Matsushima (preot în Morioka)

Tel: 0186-42-1443

Site: http://www.wp-honest.com/magata/

Sfânta Liturghie este săvârșită în sâmbăta a doua din lună.

Această biserică este singura din Prefectura Akita ce se află în zona rurală. Este de o mare importanță culturală, fiind declarată monument istoric. A fost construită în anul 1892 (Meiji 25) și își păstrează încă frumusețea de odinioară. Toate icoanele din interior sunt pictate de Irina Rin Yamashita.

A fost construită de un fermier din zonă pe nume Nosuke Hatakeyama Ichisuke pentru a arăta ca și catedrala Nikolai-Do din Tokyo. Din 1955 este în grija preoților din Morioka.

Biserica Sfinților Avraam și Sara din Tono

Prefectura Iwate

Adresa: 〒028-0555

31-1 Tsuchibuchi, Tsuchibuchi-cho, Tono-shi, Iwate-ken

Preot: Pimen Taku Matsushima (preot slujitor în Morioka)

Tel: 019-663-1218

Sfânta Liturghie este săvârșită în prima duminică din lună.

Satul Tono nu a avut până de curând biserică, deși ortodocși au fost încă din epoca Meiji. Cu toate acestea, în anul 2013, localnicii au decis că a venit vremea să își construiască singuri o biserică. Materialele și manopera a fost a lor, finanțarea asemenea. A fost sfințită de către ÎPS. Serafim de Sendai

BisericaSfântul Ioan din Kurihara

Adresa: 〒989-5155

60-1 Nishiura, Kannarikami-machi, Kurihara-shi, Miyagi-ken

Preot: Marco Horoyuki Koike

Tel: 0191-24-3398

Sfânta Liturghie este săvârșită în a treia duminică din lună.

Kurihara este locul de naștere al lui doctorului Ioan Sakai, cel care a fost unul dintre apropiații Sfântului Nicolae Kasatkin și al doilea cleric japonez.

În anul 1868 acesta primește botezul în consulatul rus din Hakodate, împreună cu Pavel Sawabe și Iacob Urano. Mai apoi începe să propovăduiască, dar este prins de autorități și după o perioadă de întemnițare este trimis în localitatea sa natală unde este pus sub purtarea de grijă a familiei, care trebuia să se îngrijească să nu mai propovăduiască.

Cu toate restricțiile ca i se impun, Ioan Sakai continuă să vorbească despre credința sa și în cele din urmă va atrage dintre cunoștințele sale la credința în Hristos.

În anul 1875 este construită prima casă de rugăciune, iar mai apoi vitregiile vremii duc la distrugerea ei de mai multe ori.

Actuala biserică este din anul 1934 și este printre cele mai frumoase obiective de vizitat din prefectura Miyagi. A fost restaurată în anul 2000.

Parohia Ortodoxă Misionară din Ohara

Preot: Marco Horoyuki Koike (de la parohia din Ichinoseki)

Tel: 0191-24-3398

În localitatea Ohara nu există o biserică, deși ortodocși sunt. Deasemenea nu se știe momentul în care au apărut părimii creștini în zonă. Se crede că fiind învecinată cu alte zone unde există biserici, precum Sokei, creștinismul ortodox să fi apărut în epoca Meiji.

Preotul se orgenizează în funcție de necesitățile credincioșilor.

Parohia Ortodoxă Misionară din Hikata

Preot: Marco Hiroyuki Koike (slujitor la parohia din Ichinoseki)

Tel: 0191-24-3398

Hikata se află în apropiere de Ichinoseki, de-a lungul râului Kitakami. Comunitatea si biserica s-au format în anul 1887 (Meiji 20) însă vitregiile celui de-al Doilea Război Mondial au dus la distrugerea bisericii. Nu a mai fost refăcută.

Preotul în funcție de nevoile credincioșilor, merge la casele lor

EPARHIA DE VEST

Biserica Bunavestire din Kyoto

Adresa: 〒 604-0965

6-283, Yanaginobanba-dori, Nijo-agaru, Nakagyo-ku, Kyoto , Kyoto-hu

Preot: Pavel Shin Oikawa

Tel: 075-231-2453

Email: rxjkx321@yahoo.co.jp

Site: https://kyoto-orthodox.or.jp

În anul 1880 avem primii misionari care vin în regiunea vechii capitale imperiale, Kyoto, pentru a propovădui evanghelia. În anul 1889 se gasea aici un misionar permanent, Kyril Masayoshi Sasaha, care a înființat o sală unde dădea lecții și unde predica. Responsabil de această misiune era preotul din Osaka, Ioan Ono.

Din 1893, timp de 3 ani, avem ca misionar în Kyoto pe Ieromonahul rus Serghei Stragorodsky (cel care va deveni mai apoi patriarh al Rusiei). Acesta reușește să cumpere terenul pe care se va construi mai apoi biserica.

În Kyoto a funcționat și o școală de fete.

Deasemenea, episcopul Andronik Nikolsky cel care trebuia să fie ajutor al Arhiepiscopului Nicolae Kasatkin la bătrânețile sale, a fost hirotonit cu titulatura de Episcop de Kyoto. Din păcate nu s-a adaptat vieții în Japonia și după 3 luni a cerut transferul în Rusia.

Actuala biserică a fost construită în anul 1934 și este un simbol al orașului Kyoto. La construcția sa a fost implicată întreaga comunitate. „Mica comunitate ortodoxă a reușit să strângă suficienți banuți pentru ridicarea bisericii. Totuși nu a mai avut bani pentru cumpărarea podoabelor bisericești și pentru cele neapărat necesare cultului cade pildă icoane, iconostas, analog sau mobilă bisericească. Episcopul Nicolae a decis că parohia trebuie ajutată și a scris în Rusia […] Evang helia a fost donată de Sfântul Ioan de Kronstadt”

În anul 1986, biserica a fost declarată de către primăria orașului Kyoto ca sit cultural de excepție, iar în anul 1987 a intrat într-un program de renovare capitală.

Biserica Sfântul Ioan Damaschin din Handa

Adresa: 〒475-0068
Aichi-ken, Handa Otsukawanishinomiya-cho, 3-33
Preot: Grigori Keiro Ito (preot la biserica din Nagoya)

Tel: 052-734-9000

Email: nagoya@orthodox-jp.com

Site: http://www.orthodox-jp.com/nagoya/

Biserica este localizată în peninsula Chita, care înainte era cunoscută pentru plantațiile de bumbac.

Lăcașul de cult este construit în anul 1913 și se află încă într-o stare foarte bună. Misaionarii au sosit aici din Nagoya, în anul 1873 și au fost botezați în acel an 48 de persoane. Mai apoi numărul acestora a crescut în întreaga zonă.

Biserica a fost construită local de către un tâmplar din ce locuia în zonă.

Biserica Ortodoxă din Kobe

Adresa: 〒650-0003

1-4-11 Yamamoto-dori, Chuo-ku, Kobe-shi , Hyogo-ken

Preot: Vasilii Taro Sugimura

Tel: 078-221-4925

Email: ocj_kobe@area.eonet.ne.jp

Site: http://www.eonet.ne.jp/~ocj-kobe/index.html

Liturghia se săvârșește o dată pe lună duminica și de două ori pe lună sâmbăta.

Misiunea ortodoxă din Kobe a început în anul 1873, fiind condusă de Petru Sasagawa. În anul 1913 se construieste o biserică.

Actuala biserică dedicată Adormirii Maicii Domnului a fost construită în anul 1952.

Parohia Ortodoxă Misionară din Wakayama

Preot: Powell Shin Oikawa de la Parohia din Kyoto

Tel: 075-231-2453

Email: gregory@stannet.ne.jp

Este o parohie misionară, de care se îngrijește preotul din Kyoto, mergând în funcție de nevoile duhovnicești ale credincioșilor.

Biserica Ortodoxă din Nagoya

Adresă: 〒 466-0063
1-3-3Yamawaki-cho, Showa-ku, Nagoya-shi, Aichi-ken

Preot: Grigorii Yoshio Ito

Tel: 052-734-9000

Email: nagoya@orthodox-jp.com

Site: http://www.orthodox-jp.com/nagoya/

Primii misionari au sosit în Nagoya în anul 1875 (Meiji 7). În Meiji 14 (1882) existau în Nagoya 54 de ortodocși.

Uul dintre marii misionari ortodocși, Pr. Petru Shibayama apropiat al Sfântului Nicoale Kasatkin a rămas mai multă vreme în Nagoya. În timpul răzvboiului ruso-japonez din 1904-1905 era aici. La îndemnul episcopului, acesta merge în lagărele prizonierilor de război, pentru a sluji și a le fi de folos sufletesc.

Actuala biserică a fost construită în anul 2010 de către Pr. Gheorghe Matsusima, unul dintre cei mai apreciați preoț i japonezi și un misionar desăvârșit.

Biserica Ortodoxă din Osaka

Adresa: 〒 564-0073

1-8-15 Yamatecho, Suita-shi, Osaka

Tel: 06-6388-4512 / 06-6389-3411

Preot slujitor: Georgii Yuichi Matsushima

Email: osaka-orthodox@sutv.zaq.ne.jp

Site: http://www.orthodox-jp.com/osaka/index.html

„Biserica din Osaka îl are ca întemeietor pe Arhimandritul Anatolie Tihai și pe catehistul Iacov Takaya, un convertit japonez. În anul 1877 aceștia au botezat 44 de persoane. Anul următor, Părintele Anatolie reușește să construiască o biserică cu ajutor din Rusia. Șase ani mai târziu catehistul Takaya este hirotonit preot și devine parohul acestei comunități”

Numărul de credincioși a crescut permanent și așa se face că în anul 1895, pe când paroh era Pr. Suzuki se ia decizia construirii unei biserici mai mari. Acest deziderat nu va fi îmlinit decât în 1910 atunci când este construită o nouă biserică mai încăpătoare de lemn. Hramul acestei biserici era Adormirea Maicii Domnului.

„Între 1910 și 1941 Pr. Tohei a fost parohul acestei biserici. El a fost un mare misionar. A publicat materiale pentru răspândirea credinței. A înființat o școală pentru catehiști. Pe posturile radio erau transmise predici despre existența lui Dumnezeu. În anul 1933 a fost înființat un cor bisericesc, care s-a remarcat nu numai prin muzica extepțională pe care o cânta, ci și prin faptul că publicau această muzică. În 1938, Sfânta Liturghie a fost transmisă la radio pentru prima dată în Japonia, de posturile locale din Osaka.”

În iunie 1945 biserica este bombardată de aviația americane, în raidurile asupra orașului. În 1962 este reconstruită, stilul fiind mai modern. Iconostasul este de la biserica din Matsuyama și a fost pictat la Moscova.

Icoane ale Irinei Rin Yamashita: Cina cea de taină și Fecioara Maria sunt expuse în biserică

Biserica Ortodoxă din Tokushima

Adresa: 〒 770-8008

Tokushima-ken, Tokushima-shi, Nishishinahama-cho 1-3-6

Preot: Pavel Nobuo Oikawa (slujitor în Kyoto)

Preot: Grigorii Takashi Ogawa (pensionar)

Tel: 0886-62-0078

Email: gregory@stannet.ne.jp

Venirea primului misionar Seichiro Nakakoji în prefectura Tokushima s-a petrecut în anul 1878 (Meiji 10). Ichiro Ogawa, proaspăt botezat în Osaka i s-a alăturat și astfel misiunea a început să se dezvolte.

În timpul războiului Ruso-Japonez din 1904-1905, un lagăr pentru prizonierii de război ruși a fost stabilit în prefectura Tokushima, în localitatea Marugame. Preotul de atunci, a mers la îndemnul Vlădicăi Nicolae să se îngrijească de nevoile duhovnicești ale prizonierilor.

La începutul epocii Taisho (1912-1926) existau mai bine de 200 de ortodocși în Tokushima. Aceștia au construit biserica, dar ea a fost disatrusă în timpul celui de-al doilea Război Mondial.

Biserica actuală datează din anul 1980 și a fost construită de părintele Ogawa.

Biserica adăpostește deasemenea icoane ale Irinei Rin Yamashita.

Parohia Ortodoxă Misionară din Takamatsu

Preot slujitor: Pavel Nobuo Oikawa (slujitor în Kyoto)

Tel: 075-231-2453

Email: gregory@stannet.ne.jp

Parohia este una misionară, neavând lăcaș de cult. Preotul din Kyoto o deservește în funcție de nevoile duhovnicești ale credincioșilor

Biserica Sfântul Apostol Iacob din Kagoshima

Adresa: 〒892-0848

Kagoshima, Kagoshima Prefecture Hirano-cho, 12-39

Preot: Grigorii Hiroshi Mizuno (preot în Kumamoto)

Tel: 0966-24-7861

Email: ocj.kyushu@gmail.com

Site: https://orthodoxkyushu.wixsite.com/orthodox-kyushu-area

Liturghia se săvârșește în a patra duminică din fiecare lună.

Comnunitatea de ortodocși din Kagoshima își datorează existența unui apropiat al Sf. Nicolae Kasatkin, preotul Iacov Takaya. Acesta a sosit în Kagoshima în 1878 și a reușit să construiască o biserică pentru cei care se convertiseră. În timpul epocii Meiji, biserica a ars de două ori, în anul 1945 în timpul bombardamentelor americane supra regiunii, biserica a fost distrusă.

Biserica actuală datează din anu 1957 și a fost sfințită de către Arhiepiscopul Irineu Bekish. Deși se află într-o zonă dificilă din punct de vedere al condițiilor (taifunuri, vulcanul Sakuragima din apropiere ce aruncă cenusă, cutremure etc…) biserica a rezistat până acum. A fost restaurată în anul 2002, fiind resfințită de Arhiepiscopul Serafin din Sendai.

Are hramul Sf. Apostol Iacob fratele Domnului, după numele celui care a pus bazele comunității.

Biserica ortodoxă din Toyohashi

Adresa: 〒440-0806
Aichi-ken, Toyohashi City, Haccho-dori 3-15
Preot: Powell Shin Oikawa (preot în Kyoto)

Tel: 0532-54-0434

Email: rxjkx321@yahoo.co.jp

În Toyohashi una dintre cele mai mari școli gimnaziale și liceale este ortodoxă. „Un cuplu ortodox doamna și domnul Yoshikichi Matsuda, au pus bazele în 1909 unei școli unde fetele puteau să învețe să coasă. În 1926, noi cursuri au fost adăugate pentru a ajuta elevii să își dezvolte abilitățile. Școala crescuse așa de mult încât în 1942 a fost acreditată ca școală liceală pentru fete. […] În 1963 erau înscriși 2176 de liceeni și 180 de elevi la gimnazială […] Scopul primar al școlii este să dezvolte abilitățile elivilor și să îi ghideze în virtuțile creștine ale credinței, nădejdii și dragostea. O mare cruce ortodoxă este așezată la intrarea școlii”

În anul 1966, directorul școlii a venit cu o rugăminte către conducerea Bisericii Ortodoxe Japoneze, de a i se pune la dispoziție un lăcaș de cult pentru școala sa. Preasfințitul Vladimir a decis ca faimoasa biserica de lemn a Sfântului Nicolae ce se afla în curtea catedralei Nikolai-Do, din Tokyo și care fusese construită de prizonierii de război ruși în anul 1907, să fie donată școlii pentru a le fi de folos tinerilor elevi.

„Construcția bisericii a început în anul 1907. Dat fiind faptul că materialele erau greu de găsit, prizonierii de război au folosit așa de bine lemnul, încât nu a fost nevoie să bată niciun cui în el. […] Acum însă a venit un expert din Nagasaki care va marca fiecare bârnă de lemn. Și astfel pe data de 5 iunie 1965, biserica a fost încă o dată demontată. A fost mutată în prefectura Kansai unde va fi refăcută în campusul Școlii Ortodoxe Sakuragaoka. Va fi de folos la mai bine de 3000 de elevi.”

Și astăzi există în Toyohashi vechea biserica a prizonierilor de război, restaurată, având un turn clopotnită mult mai mare ca cel inițial. În poza alăturată se vede biserica în anul 1924, când se afla la Nicolai-Do, iar în dreapta se vede catedrala avariată de cutremurul ce avusese loc cu un an mai devreme.

Biserica din Matsuyama a fost construită „pentru a cinsti memoria celor 373 de prizonieri de război, care au murit în captivitatea din Japonia, dar și pentru toți cei care și-au dat viața în timpul Războiului Ruso-Japonez, în Manchuria sau în luptele navale de la Porth Arthur”

A fost construită din donații primite din Rusia, dar și de la prizonierii de război, care unii dintre ei au contribuit cu mâna de lucru la ridicarea ei.

Între anii 1908 – 1924 a fost amplasată în Matsuyama, iar după cutremurul din 1923, a fost dezmembrată și dusă la Tokyo pentru a se sluji pe perioada în care catedrala avariată era în restaurare.

Parohia Ortodoxă Misionară din Hiroshima

Preotul responsabil pentru această misiune este Georgii Yuichi Matsushima de la parohia din Osaka. Părintele se organizează în funcție de nevoile duhovnicești ale credincioșilor din localitate.

Tel: 06-6388-4512/06-6389-3411

Biserica ortodoxă din Yanaihara

Adresa: 〒710-0263

1883 Yanaihara, Funao-cho, Kurashiki-shi, Okayama-ken

Preot: Pavel Shin Oikawa

Tel: 075-231-2453

Email: gregory@stannet.ne.jp

Comunitatea ortodoxă din Yanaihara își începe existența în anul 1891 atunci când Kunichi Asano din Yanaihara se botează, luându-și numele de Corneliu. Prin el, întreaga sa familie se botează. Astfel comunitatea din Yanaihara se formează în jurul familiei nou botezate.

Comunitatea din Yanaihara a desfăcurat activități misionare în zone precum: Okayama, Tsuyama, Aneo, Kazoyama și Kojima.

Biserica actuală a fost construită în anul 1964.

Biserica Acoperământul Maicii Domnului din Hitoyosho

Prefectura Kumamoto

Adresa: 〒868-0022
Kumamoto Prefecture Hitoyoshi Ganjoji-machi, 287-1

Preot: Grigorii Hiroshi Mizuno

Tel: 0966-24-7861

Email: ocj.kyushu@gmail.com

Site: https://orthodoxkyushu.wixsite.com/orthodox-kyushu-area

Liturghia se săvârșește în a treia și a cincea duminică din lună.

Comunitatea s-a format în anul 1884, atunci când Iacov Takay a propovăduit în zonă. Biserica a fost construită în anul 1933, după ce în prealabil cu un an înainte se achiziționase un teren de 400 de tsubo (1300 mp), pe un deal din apropiere.

Lângă biserică a fost construită și o casă parohială.

Parohia Misionară din Nordul Insulei Kyushu

Prefectura Kumamoto

Preotul Grigorii Hiroshi Mizuno de la parohia din Kumamoto este responsabil pentru zona de nord a insulei Kyushu. Se deplasează în funție de nevoile duhovnicești ale parohienilor.

Comunități ortodoxe de alte naționalități

Dintre comunitățile ortodoxe ce sunt prezente în Țara Soarelui Răsare și care au preoți slujitori, putem menționa comunitățile: rusă, românească, ucrainiană și americană.

Comunitatea Rusă din Japonia

Comunitatea rusă este deservită de o Ambasadă Bisericească (Podvorie), ce este localizată în Meguro-ku, Tokyo și a fost construită în anul 2008. Biserica podvoriei poartă hramul Sf. Alexander Nevski și este scoasă de sub autoritatea Mitropolitului Japoniei, supunându-se direct Patriarhului Kiril al Rusiei. Preotul slujitor este Pr. Nikolai Katsouban. Comunitatea rusă era formată în anul 1995 din 2169 de persoane, iar în anul 2010 numărul acestora a crescut al 7.814 persoane.

Deasemenea, la Podvorie mai activează un ieromonah pe nume Nikolai Ono, fiul părintelui japonez Ioan Ono, ce a slujit la catedrala mitropolitană Nikolai-Do, din Tokyo. Slujește actualmente la Reprezentanța (Podvoria) Bisericii Ortodoxe Ruse din Tokyo.

Pe lângă preoții slujitori al Podvoriei Ruse, s-au mai aflat în Japonia până anul trecut și PC Arhimandrit Gherasim Shevtsov (2005-2019) și Pr. Nikolai Dimitriev (†2019), slujitor la Parohia Ortodoxă Japoneză din orasul Hakodate, insula Hokkaido.

Misiunea PC. Arhim. Gherasim Shevstov a fost aceea de a forma și îngriji duhovnicește ceeea ce se dorea a fi prima mănăstire ortodoxă din Japonia. Astfel, în anul 2005, la invitația IPS Daniel Mitropolitul Japoniei, sosește din Rusia părintele mai sus amintit. Vreme îndelungată a slujit la catedrala mitropolitană, pentru a învăța limba și cultura japoneză, dar și pentru a ajuta duhovnicește și tipiconal viața liturgică de la catedrală. În luna iunie a anului 2018, s-au făcut primii pași pentru viitoarea mănăstire, prin cumpărarea unui teren și a unei case în Prefectura Shizuoka, localitatea Ajiro. Acest demers a stârnit un val de bucurie și de ajutor pe care tânăra comunitate l-a primit din mai multe părți ale lumii, inclusiv din Rusia, care a donat 50 de milioane de ruble, care să fie folosite pentru dotarea lăcașului de cult.

Datorită unor circumstanțe greu de înțeles, Biserica Ortodoxă Japoneză a decis să înghețe activitatea mănăstirii pe durată nedeterminată, fapt petrecut la Sinodul din luna iulie 2019 și să îl izgoniască pe PC. Ierom. Gherasim Shevstov din Japonia. Motivația oficială a fost aceea că numărul de credincioși a început să scadă și că planul de a avea o mănăstire în Japonia nu mai este de actualitate. Prioritatea ar fi aceea de a rezolva problemele interne ale bisericii în Japonia și apoi mănăstirea.

Din discuțiile de taină avute cu câțiva slujitori, clerici japonezi cu ocazia vizitei mele in Japonia din februarie 2020, ca parte a documentării pentru acest referat, se pare că trimiterea în Rusia a părintelui Gherasim are loc în condițiile în care acesta era un potențial candidat la funcția de episcop, iar Biserica ortodoxă Japoneză caută un succesor pentru actualul mitropolit, care este la o vârstă venerabilă. Intenția a fost aceea de a-l înlătura pe cel care nu era de origine japoneză, dar care era totuși preferat de actualul mitropolit. Tot din aceleași informații se pare că Ieromonahul Nikolai Ono, va fi cel care va prelua scaunul de episcop de Sendai, după ce Arhiepiscopul Serafim, va prelua scaunul mitropolitan de Tokyo.

Pr. Nicolae Dimitriev a fost preot slujitor la parohia din Hakodate, unde și-a petrecut cea mai mare parte a vieții sale. A decedat la data de 13 iunie 2019.

Istoricul acestei Podvorii este legat de momentul tulburărilor ce au avut loc înaintea celui de-al doilea Război Mondial și de creșterea influenței naționalismului militar în întreaga Japonie.

Astfel în anul 1939, atunci când Legea Organizațiilor Religioase a fost promulgată de Dieta Japoneză, Mitropoitul Serghei Tikhomirov a fost nevoit să se retragă de la conducerea Bisericii Ortodoxe Japoneze. Mitropolitul Serghei deși s-a retras de la conducere, a rămas în funcția de conducător al Misiunii Duhovnicești Ruse din Japonia, îngrijindu-se până la momentul deceseului său de rușii care trăiau în Japonia și care la rândul lor îl ajutau cu cele materiale necesare traiului.

În locul său a fost numit după multe neînțelegeri, Episcopul Japonez Nicolae Ono (1941-1946). Acesta fiind un apropiat al lui Arsenie Iwasawa și al conducerii militare japoneze, a acționat de sine stătător, nemaifiind supus Patriarhului Rusiei.

După pierderea războiului, Forțele de Ocupație Americane au preluat controlul în țară, iar episcopul Nicolae Ono nu a mai fost considerat apt pentru a conducere Biserica Ortodoxă Japoneză, sub noua conducere de stat. Din acest motiv a fost obligat să se pensioneze și în locul său S.C.A.P. a inițiat dialog cu Mitropolia Americană (Predecesoarea O.C.A.), care a trimis un episcop în persoana PS. Veniamin Basaliga, pentru a prelua conducerea ortodocșilor japonezi și a ajuta la refacerea Bisericii după marile privațiuni ale războiului.

În această situație, PS. Nicolae Ono a decis să intre sub jurisdicția Patriarhiei Moscovei și să se îngrijească de comunitatea rusă din Japonia. Împreună cu el s-a aflat și Pr. Antonie Takai Makio.

Pr. Antonie Takai Makio (1874 – 1966)

Pr. Protopresbiter Antonie Takai Makio (高井 萬 龜 尾) a fost singurul preot care a decis să rămână sub ascultarea Patriarhiei Moscovei, împreună cu Episcopul Nicolae Ono, în anul 1947.

Părintele Antonie s-a născut în Prefectura Nagano, în familia unui samurai vestit în zonă.

Pavel Niizuma, unul dintre misionarii trimiși de Sf. Nicolae Kasatkin, a ajuns în zona prefecturii Nagano în anul 1884. Era un predicator vestit și în scurt timp a reușit să convertească mai mulți localnici, printre care și pe părinții lui Makio Takai, care la vremea respectivă avea doar 10 ani. Curând după aceea Nicolae Kasatkin vine în zonă și a fost găzduit de către Takai, samuraiul convertit. În urma discuțiilor cu acesta, Nicolae îl convinge să își trimită cei doi copii – Akira și Makio, la Seminarul Ortodox al Misiunii Ruse din Tokyo.

După ce a terminat seminatul, Antonie a lucrat ca și catehist vreme de mai mulți ani, iar la vârsta de 31 de ani se căsătorește cu Vera Kajima o studentă la Școala de fete a Misiunii și în 1906 este hirotonit preot.

Parohia din Nagasaki pe seama căreia a fost hirotonit preot se aafla pe pământul Consulatului Rus din oraș. Aici a stat mai bine de 40 de ani, purtând grijă de credincioșii ortodocși oraș, dar și din Taiwan, Korea și Manchuria.

În anul 1941 terenul unde se afla biserica este rechiziționat de armată, iar comunitatea este nevoită să își construiască altă biserică. În 1943 se termină biserica nouă, dar nu slujesc decât 2 ani în ea, căci pe data de 9 august 1945 americanii au aruncat asupra orașului a doua bombă nucleară, după ce în prealabil bombardaseră pe 6 august orașul Hiroshima. În urma acestui dezastru, se estimează că în orașul Nagasaki au murit între 90.000 și 146.000 de persoane, majoritatea lor fiind civili.

Părintele Antonie a fost grav afectat de bombardament și de radiații. A ajuns la Tokyo, unde fiul său era cadru medical. Acesta a avut grijă de el și după aproximativ 3 ani s-a recuperat.

În momentul revenirii sale, situația se schimbase: conducerea bisericească nu mai era a episcopului său, ci era un episcop adus din America, pentru venirea căruia lui nu i se ceruse opinia. Mai mult americanii îi uciseseră parohienii și rănile pe care le-a avut de pe urma bombardamentului, i-au schimbat cursul vieții în așa fel încât nu a putut să accepte noua conducere. A ales să stea în exil împreună cu episcopul său și să fie jub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse, blamate de toți pentru faptul că reprezentau o țară comunistă. Cu toate acestea, nu a ezitat să ducă același stil de viață pe care l-a avut și înainte, încă de pe vremea Sf. Nicolae Kasatkin, care implica munca cu rușii ce se aflau în Japonia.

O vreme au slujit în biserica mică, cea a Sf. Nicolae făcută de deținuții ruși ce se aflau în Japonia ca efect al războiului ruso- japonez din anii 1904-1905.

Anul 1954 marchează împăcarea celor doi ierarhi ortodocși din Japonia și revenirea Episcopului Nicolae Ono în sânul Bisericii Ortodoxe Japoneze, care la momentul respectiv era condusă de Episcopul Irineu Bekish.

Astfel Pr. Antonie takai Makio devine singurul slujitor din Japonia care păstra legătura cu Patriarhia Moscovei. Pentru acest fapt, în anul 1957 este ridicat în rang devenind Protopresbiter.

Se stinge din viață la 3 ianuarie 1966, la vârsta de 92 de ani. A fost ultimul preot din generația celor care fuseseră hirotoniți de Sf. Nicolae Kasatkin, întemeietorul Bisericii Ortodoxe Japoneze.

Preasfințitul Nicolae Sayama (1914 – 2008)

Arhiepiscop de Ramensky și Vicar al Eparhiei de Moscova

Sayama Dairoku (佐 山大 麓) se naște pe 22 Noiembrie 1914, în Taipei, Taiwan, unde tatăl său lucra în calitate de sociolog. După nașterea sa, familia revine în Japonia și se stabilește în localitatea Miyazu, din apropiere de Kyoto. Aici Dairoku se botează, primind numele de Petru.

Împreună cu familia se stabilește la Tokyo. Această mutare îi este de folos tânărului Petru, dat fiind faptul că are ocazia să intre în contact cu personalul catedralei Nikolai-Do și cu Seminarul Teologic. Astfel ia decizia de a învăța la Seminar.

În anul 1941 termină Seminarul Teologic. Războiul însă îl împiedică să continue cu studiile. În anul 1954, Episcopul Irineu Bekish îl trimite la Facultatea de Teologie Sfântul Vladimir pentru a studia în continuare.

În anul 1956, revenind din America, este hirotonit preot celib, pe seama capelei Seminarului, fiind numit și asistent al rectorului Seminarului Teologic.

În anul 1959m pleacă în Grecia pentru a trăi în duhul ortodoxiei. A stat în atena și în Muntele Athos.

În anul 1961 se întoarce în Japonia, dar intră sub jurisdicția Patriarhiei Moscovei. Un an mai târziu se va călugări în Rusia.

Devine arhimandrit și este numit la conducerea Misiunii Ortodoxe Ruse din Japonia, care tocmai se vacantase în urma decesului părintelui Antonie Takay Makio.

Pe data de 10 decembrie 1967 este hirotonit episcop de Tokyo și Japonia, de către un sobor de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Ruse.

În perioada cât a activat ca episcop, Nicolae Sayama a făcut parte din multe delegații în stăinătate, prin care reprezenta Biserica Ortodoxă Rusă, fie la Consiliul Mondial al Bisericilor, fie la alte consfătuiri la nivel ecumenic, fiind un bun vorbitor de limbă engleză.

În anul 1984 a fost ridicat în rang devenind arhiepiscop, iar în anul 1986 se pensionează, retrăgându-se la mănăstirea de maici „Sfânta Sofia” înființată de el, în localitatea Sammu, din prefectura Chiba.

Această mănăstire se află sub jurisdicția Podvoriei Ruse și este singura mănăstire ortodoxă din Japonia. În ea trăiesc două maici venite din Rusia, care au purtat grijă de Arhiepiscopul Nicolae Sayama până la moartea sa.

A murit la 94 de ani, pe data de 26 august 2008, fiind înmormântat la mănăstirea Sfânta Sofia.

Biserica Podvoriei Ruse Sfântul Alexander Nevsky

Adresa : 6-2-2 Shimo – Meguro, Meguro-ku, Tokyo. Japonia

Preot: Nikolay Katsouban

Tel: +81-3-6362-2031

Site: http://www.sam.hi-ho.ne.jp/podvorie/index.htm

Această biserică a fost construită pe un teren donat în anul 1977 de o imigrantă rusă Susana Ivanova Kravtsova, ce a trăit marea majoritate a vieții ei în Tokyo. Conform testamentului acesteia, s-a construit o biserică cu hramul Sf. Alexander Nevski, patronul familiei sale. Construcția nu s-a putu realiza decât mai bine de 30 de ani după acest eveniment, în anul 2008.

Pe data de 12 septembrie 2008, șeful departamentului de Relații Externe al Patriarhiei Ruse, Mitropolitul Kiril de Smolensk și Kaliningrad, împreună cu Mitropolitul Daniel Nushiro al Japoniei, au sfințit noua biserică.

Interiorul bisericii a fost făcut în Rusia, multe din obiecte fiind aduse de la Mănăstirea Alexander Nevsky

Slujitorii acestui sfânt lăcaș sunt cei de la Metocul Patriarhiei Ruse, care au sediul în Bunkyō-ku.

Metocul Patriarhiei Ruse în Japonia

Adresa : 〒113-0021

2-12-17 Hon-komagome, Bunkyō-ku, Tokyo, Japonia

Tel: +81.3.3947.9404

Site: http://www.sam.hi-ho.ne.jp/podvorie

Slujitorii metocului Patriarhiei Ruse din Japonia sunt reprezentanții acestuia aici. Rolul lor este acela de a se îngriji de ortodocșii ruși care se află temporar sau permanent în Japonia și de a ajuta, media, sau organiza pelerinaje către Rusia. Organizarea în acest fel datează din anul 1970, atunci când în urma negocierilor ce au avut loc pentru acordarea Autonomiei Mitropoliei Japoneze, s-a stabilit necesitatea existenței unei Reprezentanțe a Patriarhiei Moscovei.

Până în anul 2008, Metocul nu avea un lăcaș de cult propriu, ci închiria diverse locații spre a putea sluji. Majoritatea timpului se slujea într-o sală special amenajată în cadrul Ambasadei Ruse din Tokyo.

Istoricul acestui metoc este legat de evenimentele ce au avut loc începând cu anul 1940, atunci când Mitropolitul Serghei Tikhomirov este nevoit să își dea demisia de la conducerea Bisericii Ortodoxe Japoneze. Decizia lui a fost că va rămâne sub jurisdicția Patriarhiei Moscovei și că se va îngriji de persoanele de origine rusă, care au nevoie de ajutor spiritual.

În anul 1946, Episcopul Nicolae Ono este deasemenea nevoit să se retragă de la conducerea Bisericii Ortodoxe Japoneze și intră sub jurisdicția Patriarhiei Ruse. Impreună cu părintele Antonie Takai au grijă de comunitatea rusă din Japonia. Din anul 1954, părintele Takai rămâne singurul slujitor al comunității ruse, dat fiind faptul că PS. Nicolae Ono revine sub jurisdicție japoneză și implicit americană.

În anul 1957 se ia decizia înființării oficiale a Parohiei Ruse din Tokyo, iar ca paroh este numit Pr. Antonie Takai care este ridicat în rang devenind Protopresbiter.

În anul 1966 păritele Takai se stinge din viață la o vârstă înaintată și este urmat la conducerea parohiei de către ieromonahul Nicolaie Sayama.

În 1967 ieromonahul Nicolae Sayama este hirotonit episcop de Tokyo și Japonia și este numit Primat al Bisericii Ortodoxe Japoneze (funcție suprapusă intenționat cu cea a Preasfințitului Vladimir Nagoski de la Nikolai-Do).

În anul 1970 are loc recunoașterea Autonomiei Bisericii Ortodoxe Japoneze, iar PS. Nicolae devine Paroh al Metocului Patriarhiei Moscovei din Japonia și reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse în Japonia.

Metocul este reprezentat de casa în care a locuit Episcopul Nicolae Sayama.

În anul 1986, Preasfințitul Nicolae se pensionează și se retrage în prefectura Chiba, la o reședința de vară pe care o avea. Aici formează o mănăstire cu hramul Sfânta Sofia.

Mănăstirea Orodoxă Rusă „Sfânta Sofia”

Prefectura Chiba

Adresa : 〒289-1504

372, Kowa, Matsuo-machi, Sanmu-shi, Chiba-ken,

Tel / Fax: 0479-86-2765

Mănăstirea a fost construită pe terenul reședinței de vară a Episcopului Nicolae Sayama. În tomosul patriarhal pentru acordarea Autonomiei Bisericii Ortodoxe Japoneze se stipula că reședința din Tokyo unde locuia episcopul Nicolae și cea din localitatea Sanmu, vor forma clădirile Metocului Patriarhiei Moscovei. În momentul pensionării sale, episcopul Nicolae s-a retras la reședința de vară, pe care a transformat-o în mănăstire.

Împreună slujitor cu Preasfințitul a fost și un călugăr sârb actualul episcop Pahomie Gacic de Vrania care a și pictat mai multe icoane în mănăstire.

În anul 1994 a fost construită o biserică mai spațioasă, cu hramul Sfânta Sofia.

Dat fiind faptul că Preasfințitul Nicolae era înaintat în vârsta și pentru că nu mai existau călugări în mănăstire afară de el, Patriarhia Moscovei a decis ca să trimită două maici de la Mănăstirea Ussuri, din Rusia, în anul 2003. Aceste doua maici sunt cele care au grijă de mănăstire. Se slujește cu preoți de la Podvorie sau cu preoți japonezi care se află în trecere.

Biserica Ortodoxă Română în relație cu

Biserica Ortodoxă Japoneză – vizite reciproce

Relațiile dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Ortodoxă Japoneză au început la câțiva ani după recunoașterea autonomiei celei din urmă.

În anul 1978 s-a aflat într-o vizită oficială Preasfințitul Antonie Ploieșteanu, Vicar Patriarhal. Acesta a vizitat biserica ortodoxă din Osaka și s-a întâlnit cu Mitropolitul Teodosie Nagashima. “În 1978, Biserica Ortodoxă din Japonia avea o Mitropolie autonomă cu 3 eparhii, 3 episcopi, 30 de preoți și 20.000 de credincioși”

Prima vizită a unui ierarh japonez în România a fost a Mitropolitului Teodosie Nagashima în anul 1992.

O a doua vizită s-a desfășurat între 25 – 27 octombrie 1995, cu prilejul împlinirii a 110 ani de la recunoașterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române și a 70 de ani de la Înființarea Patriarhiei Române. Cu acest prilej Înaltpreasfințitul Teodosie Nagashima, a venit însoțit Protoiereul John Takahashi și de Pr. Joseph Okubo

Cea de-a treia vizita a avut loc între 6 – 12 mai 1998.

Comnunitarea Romanească din Japonia

Misiunea Bisericii Ortodoxe Române în Japonia

Prezența unei comunități româneaști în Țara Soarelui Răsare datează în mare parte după Revoluția Română din anul 1989. Desigur, o minoritate românească exista anterior anului 1989, însă numărul acestor persoane este mic. După revoluție, mai multe firme de impresariat, conduse de către japonezi, au început să trimită românce în lumea show bizz-ului. Multe din aceste persoane și-au format familii în Japonia, iar la momentul de față, putem afirma că această comunitate romanească este formată din aproximativ 3.000 de persoane, răspândite pe întreg teritoriul țării.

În Japonia găsim și un număr destul de important de studenți români, care se pregătesc în diverse medii de activitate. Japonia este cunoscută pentru latura inginerească, mare parte dintre acești studenți, venind cu burse oferite de către statul japonez, pentru specializări tehnice. Nu puțini sunt acei studenți, care aleg să rămână în Japonia după terminarea studiilor. Mediul de afaceri sau companiile japoneze îi prețuiesc pe tinerii care termină studiile, oferindu-le posibilități de a se integra în piața muncii din acestă țară.

În cursul anului 2008 s-au făcut primii pași în vederea înființarii unei parohii românești în Japonia. Membri ai comunității românești din arhilepagul nipon s-au reunit pentru a semna o scrisoare adresată Bisericii Ortodoxe Române, prin care solicitau trimiterea unui păstor de suflete, care să îi ajute și să îi povățuiască din punct de vedere sufletesc. Inițiativa a revenit unei familii mixte româno-japoneze formată din doamna Maria Barbu și domnul Yasui Kyoji.

Cu binecuvântarea Preafericiritului Părinte Patriarh Daniel, la sărbătoarea Învierii Domnului din anul 2008, a fost prezent un delegat al Patriarhiei Române, în persoana P.C. Pr. Mircea Uță, Consilier Patriarhal, care a luat un prim contact cu membrii comunității românești din această parte a lumii.

“Deplasarea în această țară a avut loc în urma întrevederii pe care doamna Maria Barbu și domnul Yasui Kyoji, reprezentanți ai comunității românești din Japonia, au avut-o cu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, la Palatul Patriarhiei, în data de 28 martie 2008. În cadrul întrevederii Preafericirea sa a luat act cu bucurie de dorința comunității românești din Japonia, de a se constitui într-o parohie și a se construi o biserică românească în Tokyo ”

La slujbă au participat mai bine de 100 de persoane, români dimpreună cu familiile lor, care au semnat un document prin care cereau păstor duhovnicesc.

La întoarcerea în țară a delegatului patriarhal, s-au început demersurile pentru înființarea unor parohii românești.

S-au înființat astfel doua parohii, una cu hramul Sfântului MareMucenic Gheorghe, pentru românii din Tokyo și Împrejurimi unde a fost trimis PC. Pr. Alexandru Nicodim, iar cea de-a doua cu hramul Învierea Domnului, pentru creștinii din zona Osaka și Nagoya, unde a fost trimis PC. Pr.Cristian Gheorghiu (preot român căsătorit cu o persoană japoneză).

Primii ani de păstorire în Japonia au fost deosebit de dificili, ambii preoți confruntându-se cu problema integrării în societatea asiatică. Locațiile ce erau folosite pentru întrunirile comunității și pentru Sfânta Liturghie au fost diverse, plecând de la sala festivă a Ambasadei Române din Tokyo, la săli de clasă sau comunitare închiriate de la școli sau diverse primării sau biserici ale diverselor culte creștine aflate în Japonia.

O perioadă mai lungă de timp, întrunirile din zona Tokyo au avut loc la biserica catolică din Meguro-ku, Tokyo. Aici s-au prus bazele comunității de români, participând la slujbele bisericești între 30 de persoane în mod obișnuit, până la 200 de persoane la marile sărbători.

Parohia Ortodoxă Română "Sfântul Gheorghe" din

Tokyo și Împrejurimi

„Parohia Sfântul Gheorghe din Tokyo – Japonia, s-a înființat prin Decizia Patriarhală nr. 11/2008 și s-a constituit conform hotărârii Permanenței Consiliului Național Bisericesc din data de 5 august, temei 5707/2008. Prin Decizia Patriarhală nr. 12/2008, a fost numit în postul de preot paroh al acestei parohii Precucernicul Părintele Alexandru Nicodim”

Începuturile misiunii s-au pus în localitatea Ito, aflată în prefectura Shizuoka. Parohia se afla la aproximativ 120 de km de Tokyo, iar creștinii români veneau la slujbă la marile sărbători creștine – Nașterea și Învierea Domnului. Pentru a veni în întâmpinarea parohienilor, a fost închiriată o clădire a unui fost ryokan (hotel) tradițional japonez, posedând locuri de cazare pentru cei ce veneau din depărtare.

S-a amenajat de asemenea și un paraclis pentru nevoile sufletești ale comunității.

În paralel cu programul liturgic săvârșit în localitatea Ito, Sfânta Liturghie a fost celebrată și în Tokyo, pentru comunitatea de români care era mai numeroasă aici, închiriind de la primării săli de conferițe, ce erau folosite ca spațiu liturgic.

Dat fiind faptul că distanța ce separa sediul parohiei de comunitate, era foarte mare, după un an și jumătate, s-a luat decizia schimbării locației parohiei și a apropierii de capitală. Astfel, din în perioada aprilie 2010 – iulie 2013, parohia a activat în localitatea Chiba, aflată în imediata vecinătate a orașului Tokyo.

Cu binecuvântarea Eminenței Sale, Peter Okada Takeo Arhiepiscopul Catolic de Tokyo, din anul 2010, comunitatea de români închiriază o capelă aparținând bisericii catolice Sfântul Anselm din Tokyo.

Un moment de o imporanță deosebită l-a reprezentat Marele Cutremur din Japonia de Vest, din 11 martie 2011, ce a fost urmat de un val tsunami care a atins în unele părți 30 de metri înălțime și a cauzat mari probleme la centrala atomică de la Fukushima. Criza nucleară ce a urmat, a făcut ca mare parte a românilor noștri să revină temporar în țară.

Cu binecuvântarea Patriarhiei Române, în perioada aprilie 2011 – august 2012, părintele Nicodim a fost locțiitor la Parohia Ortodoxă Română din Osaka și Nagoya, dat fiind faptul că postul de preot paroh a rămas vacant.

La momentul sosirii părintelui în Japonia, comunitatea românească suferea de lipsa unității și a încrederii reciproce. În timp și cu ajutor din partea bunului Dumnezeu, numărul credincioșilor a crescut constant. La momentul de față, comunitatea românească se prezintă ca o familie, unde românii împreună cu cei dragi ai lor învață să pună mai mult accent pe valorile creștine, să se susțină unii pe alții în încercările prin care trec. Comunitatea este formată în mare parte din români, dar sunt și persoane de alte naționalități, ca de pildă: japonezi, ruși, vietnamezi, filipinezi sau din Republica Dominicană, care își aduc contribuția lor la viața comunitară. Trebuie remarcat faptul că printre persoanele care se ocupă de cor (unde de obicei se cântă în limba română) sunt japonezi și vietnamezi, care au învățat cântările și susțin cântarea liturgică.

Pentru a-i ajuta pe cei care sunt de alte naționalități, a fost alcătuită rânduiala Sfintei Liturghii în limbile română, japoneză și engleză.

Lunar este săvârșită de trei ori slujba Sfintei Liturghii în Tokyo și o dată slujba Sfântului Maslu. În cea de-a patra duminică, părintele călătorește spre a fi alături de românii care se află în împrejurimile capitalei nipone, săvârșind Sfânta Liturghie acolo unde este nevoie.

Între 2011 și 2012, Pr. Nicodim Alexandru a rămas singurul preot român în Japonia, dat fiind faptul că Pr. Cristian Gheorghiu s-a întors în Romania. În această perioadă a fost suplinită și parohia din Nagoya.

În luna august 2012, a avut loc vizita Preacucernicului Părinte Daniel Buda, preot al Bisericii Ortodoxe Române și Director Executiv al Sectorului de Relații Ecumenice și Coordonare Bisericească din cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor. Domnia sa a fost prezent în vederea întăririi relatiilor dintre instituția pe care o reprezintă și Biserica Ortodoxă Autonomă Japoneză.

Vizita Pr. Daniel Buda a fost un real ajutor pentru strângerea relațiilor de prietenie și încredere dintre Reprezentanța Bisericii Ortodoxe Române și Biserica Ortodoxă Japoneză.

Începând cu luna februarie 2012, statutul parohiei s-a schimbat în acela de Reprezentață a Patriarhei Române pe lângă Biserica Ortodoxă Japoneză, statut asemănător cu acela al unei ambasade bisericești.

O dată pe lună preotul român slujește la Catedrala Ortodoxă Japoneză Nicolai Do, din Tokyo, în vederea dezvoltării unui dialog frățesc care să fie în folosul ambelor comunități.

Vara anului 2013 a marcat schimbarea preotului paroh al Reprezentanței Bisericii Ortodoxe Române de pe lângă Biserica Ortodoxă Japoneză. Preacucernicul Pr. Daniel Corîu a fost trimis la Tokyo spre a îl înlocui pe Pr. Alexandru Nicodim în slujba de păstor duhovnicesc al românilor din această parte a Japoniei. Părintele Daniel, a reușit să cumpere în anul 2016 o biserică catolică pe care a transformat-o în locaș de rugăciune ortodox.

Anul în curs 2020 a marcat împlinirea unui alt mare deziderat al comunității românești din Japonia – reconoașterea oficială din partea statului prin acordarea personalității juridice. Acest lucru este unul deosebit de important, fiind încununarea muncii celor doi preoții de până acum. Avantajele ce decurg din recunoașterea acestui statut sunt legate de faptul că preotul român devine angajatul cu forme legale al comunității românești din Japonia. I se acordă viză de ședere la cererea acesteia și se poate integra în societatea japoneză.

Pentru a înțelege mai ușor însemnătatea acestei realizări, trebuie amintit faptul că părintele Nicodim Alexandru a beneficiat de viză diplomatică pentru a i se înlesni șederea în Japonia, iar părintele Daniel Corîu a beneficiat de viză de cult religios acordată de către Biserica Catolică din Tokyo. Acestea au fost pogorăminte care au trebuit să fie făcute, pentru ca să se ajungă la momentul actual în care viza preotului român să fie de cult religios, acordată pentru comunitatea românească din Japonia.

Către sfârșitul anului 2020, după mai bine de 12 ani de la înființarea misiunii românești din Țara Soarelui Răsare, este programată sfințirea bisericii românești cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. La acest eveniment este planificată venirea din partea Bisericii Ortodoxe Române, Înaltpreasfințitul Mitropolit Iosif, al Europei Occidentale si Meridionale, iar din partea Bisericii Ortodoxe Japoneze este planificat să participe Preasfințitul Serafim de Sendai.

b. Parohia Ortodoxă Română "Învierea Domnului"

din Osaka și Nagoya

"Parohia Ortodoxă Română "Învierea Domnului" din Osaka și Nagoya a fost înființată la început ca Misiune, prin Decizia Patriarhală nr.13/2008 și, s-a constituit, conform hotărârii Permanenței Consiliului național Bisericesc din data de 24 septembrie, temei nr. 6810/2008. Prin Decizia Patriarhală cu nr. 14/2008, a fost numit în postul de preot paroh al acestei Misiuni Preacucernicul Pr. Cristian Gheorghiu"

Părintele Chirstian Gheorghiu a fost format în diaspora română din Irlanda, unde și-a definitivat studiile doctorale. Tot aici acesta a întâlnit-o pe soția sa de origine japoneză. Preafericitul Părinte Daniel, auzind de preacucernicia sa a hotărât să fie trimis în Japonia pentru a fi de folos comunității de români din această țară.

Începuturile misiunii din orașul Nagoya se leagă de slujbele săvârșite de preot la Școala Phoenix, în centrul orașului. Conducerea unității de învățământ a fost deosebit de deschisă față de comunitatea românească și a decit să pună la dispoziția acesteia săli de clasă unde să se poată aduna românii din zonă în fiecare duminică. Astfel un număr mare de români aflați în apropierea orașului Nagoya s-au putut adunna pentru a participa la Sfânta Liturghie și pentru a primi sfintele taine. O mare mângâiere pentru aceștia a fost faptul că s-au regăsit într-un număr mare și au învățat să se susțină reciproc în nevoile ce le aveau.

Pe data de 9 mai 2009, a avut loc sfințirea Centrului Misionar Român din Nagoya, amenajat în casa parohială pe care părintele Cristian Ghorghiu a închiriat-o pentru a locui dimpreună cu familia sa.

În septembrie 2009, s-au făcut demersurile de trecere de la statutul de Misiune a Patriarhiei Române, la acela de Parohie Românească cu sediul la Nagoya. În cadrul Permanenței Consiliului Național Bisericesc din data de 1 octombrie 2009 (cf. temei nr. 6642/2009) a fost aprobat noul statut a parohiei.

Din păcate situația deosebit de dificilă prin care a trecut Japonia martie 2011, datorată cutremurului cu o magnitudine de 9 grade Richter și ce a cauzat un val tsunami care a atins și 30 m înălțime dar și un dezastru nuclear la Centrala de la Fukushima, a dus la plecarea unui număr impresionant de străini din Țara Soarelui Răsare.

Cu acest prilej Pr. Cristian Gheorghiu revine în țară, iar parohia din Nagoya devine vacanta.

Între anii 2011 – 2012, parohia a fost vacantă, părintele Alexandru Nicodim din Tokyo, suplinind postul de preot paroh. De la sfârșitul anului 2012, parohia a fost reluată de către fostul paroh, Pr. Cristian Gheorghiu, care a revenit în Japonia. Acesta va mai rămâne din Japonia timp de 6 ani, până în anul 2018 când părăsește definitiv Japonia.

La momentul de față suplinitor al acestei parohii este Pr. Daniel Corîu, de la Reprezentanța Bisericii Ortodoxe Române din Tokyo, care se deplasează o dată pe lună pentru a fi alături de românii ce se află în Nagoya și Osaka.

Comunitatea Ucrainiană din Japonia

Din raportul Ministerului Justiției din Japonia pe anul 2018, aflăm că în Țara soarelui Răsare trăiesc 1824 de cetățeni ucrainieni, ce au primit permis de rezidență. Dintre aceștia un număr de 118 sunt studenți la diverse facultăți din țară.

Misiunea ucrainiană a Patriarhiei de Kiev, se leagă de prezența și destinul misionar al Pr. Paul Koroluk, cetățean american cu rădăcini ucrainiene. Acesta a sosit în Japonia pentru a studia artele marțiale – în special Aikido. Aici o întâlnește pe cea care îi va deveni soție, Misako și care curioasă față de tradiția religioasă a soțului ei, îl va descoperi soțului ei frumusețea ortodoxiei.

În anul 2004, un mic grup de ucrainieni, din care făcea parte si Paul Koroluk, trimit o scrisoare Patriarhului Filaret, la Kiev, pentru a solicita înființarea unei misiuni bisericești în Japonia. Patriarhul este de acord, însă solicită acestora ca unul dintre ei să fie școlarizat și mai apoi hirotonit preot.

Astfel, Paul va accepta să urmeze cursurile organizate de Biserica Antiohiană din America și să primească hirotonia în preot în anul 2006.

Anul 2007 marchează începutul misiunii din Japonia, în Duminica Floriilor.

Astăzi după 13 ani de misiune, comunitatea ucrainiană se întâlnește la Biserica Anglicană St. Alban din Tokyo, de două ori pe lună, ”iar numărul de credincioși poate varia între 6 și 60 de persoane, la marile sărbători fiind prezenți cei mai mulți”. În restul duminicilor Pr. Paul Koroluk, fiind cetățean american, slujește în Baza Marinei Militare americane din Yokosuka și în Baza Aeriană de la Yokota, pentru militarii ortodocși.

Slujba se ține în mai multe limbi, în funcție de nationalitatea persoanele care participă la ea. Ea poate fi în ucrainiană, engleza sau japoneză. ”Am terminat și acum folosim, prima traducere a Liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur în limba japoneză modernă…. Cu toate acestea Biserica Ortodoxă din Japonia – care ține de Patriarhia Moscovei, continuă să folosească traducerea Sf. Nicolae Kasatkin, care este mai aristocratică, limba din epoca Meiji pe care puțini oameni în Japonia o mai înțeleg astăzi ”

Bibliografie:

Carți:

Aoyama, Paul Gen SVD. Die Missionstätigkeit des heiligen Franz Xaver in Japan aus japanisher Sicht, Steyler Verlag/ St Augustin, 1967

Brain, Belle M. All about Japan, Ed. Young People Missionary Movement, New York, 1910

Breen, John și Mark Williams (editori). Japan and Christianity.Impacts and Responses. MacMillan Press LTD, Londra, 1996

Bunce, William K. Religions in Japan. Buddhism, Shinto and Christianity. Charles E. Tuttle Company, Tokyo, Japan, 1955

Caldarola, Carlo. Christianity: The Japanese Way. Ed. E.J. Brill-Leiden, 1979

Cary, Otis D.D. A history of christianity in Japan, Romano Catholic, Greek Orthodox and Protestant Missions, Ed. Charles E. Tuttle Company, Tokyo, 1976

Cobbold, George A. Religion in Japan, Ed. Society for Promoting Christian Knowledge, London, 1905

Davis, Winston. Japanese Religion and Society, Paradigms of Structure and Change, State Univeersity of New York Press, 1992

Dumea, Emil. Biserica Catolică din Japonia. Ed. Sapientia, 2014

Ehalt, Rômulo da Silva, Jesuits and the problem of savery in Early Modern Japan, Tokyo University of Foreign Studies, PhD Thesys, 2017

Earhart, H. Byron, Japanese Religion: Unity and diversity, Ed. Dickenson Publishing Company, INC., Encino, California, 1974

Full sail with the wind of grace, Peter Kibe and 187 martyrs, Editura: Don Bosco, Japonia, 2008

Goodman, David G. și Masanori Miyazawa. Jews in the Japanese Mind : The History and Uses of a Cultural Stereotipe. Lahnam: Lexington Books, 2000

Gordon, Elisabeth A. The Lotus Gospel; or Mahayama Buddhism and its symbolic Teachings Compared Historically and Geographically with those of the Catholic Christianity. Waseda University Library, Tokyo, 1911

Griffins, William Elliot. The Religions of Japan. Charles Scribner`s Sons, New York, 1896.

Haas, pfarrer Hans. Gheschichte des Christentums in Japan, Supliment la revista „Comunicări” a Societății Germane pentru Natură și Etnologie din Asia de Est, Tokyo, 1902

Hirokazu, Shimizu. Kirishitan kinseishi, Ed. Kyokusha Shuppan Sabisu, Tokyo, 1986

Iglehart, Charles W. A century of Protestant Christianity in Japan, Charles E Tuttle Company, Tokyo,1959

Jansen, Marius B. The making of modern Japan, The Belknap press of Harvard Univeristy Press, London, 2002

Japanese Religion, A survey by the Agenty for Cultural Affairs, Ed. Kodansha International, Tokyo, 1981

Jedin, Hurbert. Handbuch der Kirchengeshichte. Reformation. Katolische Reform und Gegenreformation. Vol. 4, Herder, Freiburg, 1975

Jennes, Joseph C.I.C.M. History of the Catholic Church in Japan, Ed. The Committee of the Apostolate, Tokyo, 1959

Jun`ichi, Isomae. Religious Discourse in Modern Japan. Religion, State and Shinto. Brill, Leiden Boston, 2014

Kaga, Otohoko. La croix et l`épée. Les éditions du CERF, Paris, 2016

Kane, J. Herbert. A global view of Christian Missions. Baker Book House, Michigan, 1975

Kharin, Fr. Ilya. Self –realization of the Japanese Orthodox Church 1912-1956, Teză de Doctorat, Universitatea din Princetown, 2011

Kitagawa, Joseph M. Religion in Japanese History, Colombia University Press, New York, 1966

Knox, George William. The development of Religion in Japan. G.B. Putnam`s Sons, New York și Londra, 1907

Magola, Alexandru. “Basarabeni in lume” – Colectie de materiale si documentare prezentate la polipticul cultural istoric si stiintific omonim, vol III, Chisinau, 2007

Latourette, Kenneth Scott. A history of Christianity. Harpers&Brothers Publishers, New York, 1953

Latourette, Kenneth Scott. A history of the expansion of Christianity. Three centurys of advance. Vol.3, Harper&Brothers Publishers, New York, 1939

Latourette, Kenneth Scott. A history of the expansion of Christianity. The great century in northen Africa and Asia. Vol 6. Harper&Brothers Publishers, New York, 1944

Laures, Johannes S.J. The Catholic Church in Japan. A short history, Ed. Charles E. Tuttle, Japan, 1954

Lloyd, Arthur. Shinran and his works. Studies in Shinshu Teology Ed: Kyo Bun Kwan, Tokyo, 1910

Lloyd, Arthur. The Creed of Half Japan: Historical Skeches of Japanese Buddhism. Ed. Jon Murray, London, 1911

Masatoshi, John Shōji. The Orthodox Church of Japan, 1912-1954, A time of troubles, Lucrare de Masterat, Facultatea de Teologie Sfântul Vladimir, Crestwood, New York, mai 2007

Mayeur, J. M. si colectivul, Histoire du Christianisme, Le temps des confessions (1530– 1620), Vol. 8. Editura Desclée, 1992,

McLeod, Norman. Japan and the lost tribes of Israel, Ed. The Rising Sun, Nagasaki, 1879

Ministerul Culturii din Japonia, Anuarul Statistic din 2014 al Religiei in Japonia,  宗教統計調査結果 ― 平成 26 年 12 月 31 日現在 ―, 2014

Morioka, Kiyomi. Religion in changind Japanese Society. University of Tokyo Press, 1975

Mourret, Fernand. Histoire Generale de L`Eglise. L`Eglise Contemporaine (1823-1878), Librairie Bloud et Gay, Paris. 1922

Mullins, Mark. Handbook of Christianity in Japan, Leiden: Brill, 2003

Mullins, Mark. „Christianity in Contemporary Japanese Society”, Handbook of Contemporary Japanese Religion, Ed. By Inken Prohl and John Nelson, Brill, 2013

Mullins, Mark. „Japanese Christianity”. Nanzan Guide to Japanese Religions. University of Hawai`i Press, Honolulu, 2006

Murakami, Shigeyoshi. Japanese religion in the Modern Century. University of Tokyo Press, 1980

Nakamura, Kennosuke. Jurnalul Sfântului Nicolae al Japoniei. Vol. 1. Prefată. Editura Hiperion, Sankt Petersburg, 2004

Natori, Junichi. Historical Stories of Christianity in Japan, Ed. Hokuseido Press, Japan, 1957

Nestor, Irimei. Introduction to Nikolai of Japan [Ivan Kasatkin], Svietetel Nikolai Yaponskii kratkoye Zhizneopisanie; Dnevniki 1870-1911. Ed. Bibliolopolis, T. Kristich, St. Petersburg, 2007

Nichols, James Hastings. History of Christianity 1650-1950, Secularization of the West, Ed. The Ronald Press Company, New York, 1956

Paramore, Kiri. Ideology and Christianity in Japan. Ed. Routledge, London, 2009

Paul Mihail. Mărturii de spiritualitate românească din Basarabia. Așezăminte, Scrieri, Personalități, Ed. Știința, Chișinău, 1993

Perabo, Betsy. Russian Orthodoxy and the Russo-Japanese War, Ed. Bloombury Publishing Plc, Londra, 2017

Piggot, Juliet. Japanese Mythology. Peter Bedrick Books, New York, 1985

Reader, Ian. Japanese Religions: past and present. Routledge Curzon, Londra, 2002.

Reid, David. New Wine. The Cultural Shaping of the Japanese Christianity. Ed. Asian Humanities Press, Berkley, California, 2002

Rendl, Georg. Der Eroberer Franz Xaver. Ed. Verlag Herder, Freiburg, 1956

Saint Herman Calendar 2011, Saint Nicholas of Japan and His Legacy, pag.2 / Calendar publicat de către Mănăstirea Sfântul Herman din Alaska, California, 2011

Sanson, G.B. The Western World and Japan. The Cresset Press, London, 1950

Schurhammer, Georg S.J. Franz Xaver. Sein leben und seine zeit. Asien (1541-1552). Japan und China, Ed. Herder, Freiburg, 1973

Swanson, Paul L. și Clark Chilson (editori). Nanzan Guide to Japanese Religions. University of Hawai`i Press, Honolulu, 2006.

Tarasar, Constance J. (Editor general) „Orthodox America 1794-1976”, Syosset, New York, 1975.

Woodard, William. The Allied Ocupation of Japan 1945-1952 and Japanese Religions. E.J.Brill, Leiden, 1972

Yakichi, Kataoka. Nagasaki no Kirishitan, Ed. Seibo Bunko, Tokyo, 1989

Yanagita, Tomonobu. A short history of Christianity in Japan, Ed. Seisho Tosho Kankokai, Sendai, Japan, 1957

Articole:

P.S. Antim Târgovișteanu. „Ortodoxia în Extremul Orient”, Ortodoxia, anul III, Nr. 1/1951, ianuarie-martie, București,

Anouil, Regis. „Juste Ukon, un daymio chretien beatifie”, La nef, nr. 289, februarie 2017

Arihara, Fr. Kiril. „Eighty two years young”, The Russian Orthodox Journal, Martie 1963

Arihara, Fr. Kirill. „Many hands helped”, The Russian Orthodox Journal, Aprilie 1963

Arihara, Fr. Kirill. „Under the Orthodox Cross”, The Russian Orthodox Journal, septembrie 1963

Arikawa, Fr. Kirill. „Centered around children”, The Russian Orthodox Journal, Decembrie 1966

Bakulevski, A. – „O istorie a Bisericii Ortodoxe Japoneze” (traducere nepublicata de Rev. John Batholomew), Divine Ascent– A Journal of Orthodox Faith, nr. 6, Editor: Holy Monastery of Saint John of Shanghai and San Francisco, 2000

Balaur, Pr. Dimitrie. „Viața religioasă în Japonia”, Biserica Ortodoxă Română, an. LIV (1936), nr. 3-4 (martie-aprilie)

Balaur, Pr. Dimitrie. „Castelul Fenixului. Caracterul activității misiei ortodoxe din Japonia”, Biserica Ortodoxă Română, anul LIV (1936), nr. 7-8 (iulie-august)

Balaur, Pr. Dimitrie. „Cronica externă – Japonia”, Biserica Ortodoxă Română, 1936, 5-6 (mai-iunie)

Balaur, Pr. Dimitrie. „Conica Externă – Japonia”, Biserica Ortodoxă Română, an. LII (1934), 3-4 (martie-aprilie)

Balaur, Pr. Dimitrie. „Conica Externă – Japonia”, Biserica Ortodoxă Română, an. XLVIII (1930), 5 (mai)

Balaur, Pr. Dimitrie. „Conica Externă – Japonia”, Biserica Ortodoxă Română, an. LIII (1935), 3-4 (martie-aprilie)

Bartholomew, Prezbitera Doreen. „Ieromonahul Nicolae Kasatkin”, Divine Ascent – A Journal of Orthodox Faith”, 6/2000, Saint Nikolai of Japan, Editor: Holy Monastery of Saint John of Shanghai and San Francisco

Baba, Moses Osamu. „The Eastern Orthodox Chuch in Japan”, The Orthodox Journal, Noiembrie 1946

Baba, Moses Osamu. „The Eastern Orthodox Chuch in Japan. The Hakodate Church”, The Orthodox Journal, Decembrie 1948

Bang, Seung Ho. „An assessment of the Role of Gregorio de Céspedes”, Journal for the study of Religions and Ideologies, vol. 14, nr. 40 (primăvara 2015)

Basalyga, PS. Veniamin. „Discurs la banchetul anual al Eparhiei de Pittsburgh și Virginia de Vest”, The Russian Orthodox Journal, Noiembrie 1953

Bălănescu, Prot. Silvestru. „Misiunea Ortodoxă Rusă din Japonia”, în revista Biserica Ortodoxă Română, an.I, (1875), nr. 12 (septembrie)

Bolshakoff, Dr. Serge. „The Russian Orthodox Missions in Eastern Asia”, The Russian Orthodox Journal, Noiembrie 1954

Burkman, Thomas W. The Urakami incidents and the struggle for Religious toleration in early Meiji Japan, Japanese Journal for Religious Studies, 1(2), 1974

Chegaray, Pr. Olivier. Un potentiel de la foi, în revista ”La Nef”, nr. 289, februarie 2017,

Chiron, Yves. La hierarchie ecclesiastique au Japon, în revista ”La nef”, nr. 289, februarie 2017

Cooke, Nikolas. Sfântul Nicolae și răspândirea ortodoxiei în Japonia , în ”Divine Ascent – A Journal of Orthodox Faith”, 6/2000, Saint Nikolai of Japan, Editor: Holy Monastery of Saint John of Shanghai and San Francisco

Cross, Frank Leslie și E.A.Livingstone, „Creștinismul în Japonia” în The Oxford Dictionary of the Christian Church, Oxford University Press, USA, 1993

Dudu, Velicu. „Cronica Externă – Japonia”, în Biserica Ortodoxă Română, anul LV, Iulie – Octombrie 1937

Dudu, Velicu. „Istoria Misionarismului Ortodox în Japonia timp de 75 de ani(1861-1936) de Mitrop. Serghei Tikhomirov – Recenzie”, Biserica Ortodoxă Română,an, XLII (1939), 3-4 (martie-aprilie)

Dudu, Velicu. „Mitropolitul Ortodox Serghei”, Biserica Ortodoxă Română, an. LV (1937), 7-10 (iulie-octombrie)

Dumoulin, Heinrich. „The esternization of Christianity”, Japanese Religions, Vol.1, Nr.4, 1960

Enăcenu, Arhim. Gheorghe. „Biserica Japoniei”, Biserica ortodoxă Română, an. V (1881), nr. 10 (iulie)

Garnishevskii, D. „Formarea Bisericiii Ortodoxe Japoneze”, în Revista Zaria 1.01.1941, Harbin, Manchuria (Japonia).

Hammer, Joshua. „Burning Yokohama”, Smithsonian, Mai, 2011

Harrington, C.K. „The Bible in Japan”, The Biblical World. Vol.52, Nr.1 (iul.1918)

Higuchi, Fr. Michael. „Church of Japan Moves Towards Authonomy”, The Orthodox Church, Ianuarie, 1970

Howes, John. „Uchimura Kanzo and traditional Japanese Religions”, Japanese Religions, Vol.2, nr.1, Aprilie 1960

Iacubovschi, Pr. Petru. „Viața Bisericească Ortodoxă în Japonia”, în Biserica Ortodoxă Română, anul LIX, Iulie- August 1941

Japan Weekly Mail, secția Monthly Summary of Religious Press, 12 martie 1904

Kannan, Govindasami. „Francis Xavier and Christianity in Japan”, Rekishi Nihon Magazine, 24/11/2014

Kasatkin, PS.Nicolae. Scrisoare către editorul M.N. Katkov, datată 25 octombrie 1885 Московские ведомости (Gazeta Moscovită) 4 martie 1886

Kazembek, Alexander. „Apostolul Japoniei, Arhiepiscopul Nicolae Kasatkin”, Ortodoxia, an. XII, Nr. 4, octombrie-decembrie 1960

Kiryluk, Fr. Nicholas T. și Alexander Bakulevsky. „History of the Orthodox Church in Japan”, The Russian Orthodox Journal, Februarie 1959

Krawchuk, Andrii. „St. Jude Ukrainian Orthodox Mission founded in Tokyo”, The Ukrainian Weekly, nr.2 din 12 Ianuarie 2014

Kushwara, John. „Mitropolia delegation visits Japan”, The Orthodox Church, Vol. 6, nr.1, Ianuarie 1970

Kyriluk, Pr. Nicholas T. și Alexander Bakulevsky, „People and Events”, The Russian Orthodox Journal, Februarie 1959.

Lyovin, Emiko (traducător). „Remarks delivered by Bishop Nikolai upon his return to Japan in 1880”, Saint Nikolai Kasatkin and the Orthodox Mission in Japan, Divine Ascent Press, California, 2003

Lyovin, Emiko (traducător). „An imperial rescript in Honor of Archbishop Nikolai Kasatkin”, Saint Nikolai Kasatkin and the Orthodox Mission in Japan, Divine Ascent Press, California, 2003

MacCauley, Clay. „The present religious condition of Japan”, The American Journal of Theology. Vol.6, Nr. 2, Aprilie 1902

Malleev-Pokrovsky, Rostislav (traducător). „The last days of the earthly life of Archbishop Nikolai of Japan”, Saint Nikolai Kasatkin and the Orthodox Mission in Japan, Divine Ascent Press, California, 2003

Manabe Rezi Riichiroo.  From Nicholas to the present day (1912-1968) 50 years of the Japanese Orthodox Church ), Ediție nepublicată, 1996, pg. 22 真 鍋 歴 山 著, 真 鍋 理 一郎 筆耕 『ニ コ ラ イ 師 の 永 眠 以降 現代 ま で （一九 一 二年 ～ 一九 六 八年） 日本 正 教会 五 十年 史』 版 版 1996, 22

Maruchi, Kanako. „Arseny Heikichi Iwasawa (1859-1943)”, St. Nicholas Kasatkin and the Orthodox Mission in Japan. Edited byMichael Van Remortel and Dr. Peter Chang, Divine Ascent Press, California, 2003

Matsushima, Prezbitera Maria Junko, Sfântul Nicolae al Japoniei și muzica bisericească japoneză, în Seikyo Jiho (Revista Bisericii Ortodoxe Japoneze, februarie 2002)

Matsushima, Prezbitera Maria Junko. A short Histrory of Japanese Orthodox Music. St. Nikolai`s Mission, congregational singing and the Bassarabia-Bukovina tradition. nepublicat.

Matsushima, Prezbitera Maria Junko. „A Russian Emigre Church Musician Victor Pokrovsky, His life and music. Kazan, Manchuria, Tokyo and America” nepublicat

Meyendorff, Fr. John. „Canonization of a great Missionary”, The Orthodox Church, Aprilie 1970

Milkovich, Annette. „FROC member is consacrated bishop”, The Russian Orthodox Journal, Decembrie 1962

Moisescu Gheorghe I. „Vladimir Sorokovski, Misiunea Ortodoxă în Japonia” Recenzie, Biserica Ortodoxă Română, LV (1937), nr. 7-10, Iulie Octombrie

Moiseyev, Fr. Arcady. „When Orthodoxy came to Japan”, The Russian Orthodox Journal, Iunie 1962

Morishita, Sylvie, Histoire de l`Eglise au Japon, în revista „La Nef”, nr. 289, februarie 2017

Morris, James Harry. „Anti – Kirishitan Surveillance in Early Modern Japan”, Surveillance & Society, 16(4), 2018

Morris, James Harry. „The Legacy of Peter Yoshirō Saeki: Evidence of Christianity in Japan before the arrival of Europeans”, The Journal of Academic Perspectives, 2016

Naganawa, Mitsuo, Maria Kaneishi and Michael Van Remortel. “The Japanese Disciples of St. Nikolai”, Divine Ascent – A Journal of Orthodox Faith, 6/2000

Naganawa, Mitsuo. „A brief biography of Metropolitan Sergius (Tikhomirov) of Japan”, Pravoslavnyi Blagovestnik, vol.1, Nr.2, Ianuarie 1910

Nakagawa, Mitsuo. „A Russian Evangelist in Japan”, Saint Nikolai Kasatkin and the Orthodox Mission in Japan, Divine Ascent Press, California, 2003

Nagosky, PS. Vladimir. „The Orthodox in Osaka”, The Russian Orthodox Journal, Ianuarie 1963

Nakamura, Kennosuke. „Some aspects of the life and work of St. Nikolai Kasatkin”, Saint Nikolai Kasatkin and the Orthodox Mission in Japan, Divine Ascent Press, California, 2003

Nakamura, Yoshikazu. „A great missionary-bogatyr: St. Nikolai Kasatkin in the mirror of his diaries”, Saint Nikolai Kasatkin and the Orthodox Mission in Japan, Divine Ascent Press, California, 2003

Nayko, Nicholas. „Anual Japanese Orthodox Sobor held in Tokyo”, The Russian Orthodox Journal, Septembrie 1952

Nazarie, Iconom Constantin. „De ale Bisericilor Stăine”, Biserica Ortodoxă Română, an. XXIV (1900), nr. 2, Mai.

Neda, Dumitru. „Misionari români printre păgâni”, Unirea. Foaie bisericească politică, anul LIV, nr. 47, 18 noiembrie 1944

Neto, Newton Ribeiro Machado. „How the Ōtsu incident evidenced the social and political tensions of late Meiji Period?”, University of Sheffield, School of East Asian Studies, Modern Japanese History, Noiembrie, 2006

Nosco, Peter. Secrecy and the transmission of Tradition: Issues in the study of the ”Underground” Christians. Japanese Journal of Religious Studies, 20(1), 1993

Ono, PS. Nicolae. Seikyōjihō [Mesagerul Ortodox – revistă oficială a Bisericii Ortodoxe Japoneze], vol. 31, Nr. 5, 1941

Onami, Sava Y. „The first Orthodox Church on Japanese soil”, The Russian Orthodox Journal, Martie 1963

Onami, SavaY. „Go ye Therefore and teach”, The Russian Prthodox Journal, Noiembrie 1963

Pavlov, Dmitrii. „«Христианский вопрос» в годы русско-японской войны 1904–1905 гг., или планировала ли Япония сделаться христианским государством?” Acta Slavica Iaponica, Nr. 26, 2009

Petro, Nicolai N. „The Russian Orthodox Church” in The Russian Orthodox Church by Andrei Tsygankov (editor), Routledge Handbook of Russian Foreign Policy, Londra, 2018

Potapov, Alexei. „Munca de traducere și publicare de cărți a Sfântului Nicolae”, Divine Ascent – A Journal of Orthodox Faith, 6/2000, Saint Nikolai of Japan, Editor: Holy Monastery of Saint John of Shanghai and San Francisco

Roemer, Michael K. „Japanese Survey Data on Religious Attitudes, Beliefs and Practices in the twenty-first century”, Handbook of Contemporary Japanese Religions. Ed. By Inken Prohl and John Nelson, Brill, 2013

Rots, Aike P. „Ambiguous Identities: Negotiating Christianity and Japaneseness” Handbook of Contemporary Japanese Religions. Ed. By Inken Prohl and John Nelson, Brill, 2013

Royster, Lt. R.R, The Russian Orthodox Journal, vol.19, Nr.11, Martie 1946

Salblina, Eleonor. „Orthodoxy in Japan: The scent of History”, Japan Today, 3 septembrie 2001.

Salblina, Eleonor. „Pathways of a Pilgrim from Russia”, Saint Nikolai Kasatkin and the Orthodox Mission in Japan, Divine Ascent Press, California, 2003

Saeki, Peter Yoshirō. „Hata no satou”, Rekishi Chiri, Vol 11, Nr.1, 1908

Sakashita, Jay. Christianity in Japan. În volumul Enciclopedia of Contemporary Japanese Culture, volum editat de Sandra Buckley, Routledge, New York, 2002

Savchuk, Ruslan A. „Orthodox Mission in Japan at the turn of XIX-XX centuries”, Modern European Researches nr.5, 2017

Sawabe, Pr. Pavel. ”Seikyo Shinpo”, [Revista Bisericii Ortodoxe Japoneze], 1894

Sawabe , Pr. Pavel. în Revista ”Misionarul”, nr. 27 din 2 iulie 1878,

Sayce, A.H. „Preface”, The Nestorian Monument in China, by. P.Y.Saeki, Ed: Society for promoting Christian knowledge, London, 1916

Scriban, Arhim. Iuliu. „Recunoașterea creștinismului în Japonia”, Biserica ortodoxă Română, an. XLV(1927), nr. 3 (martie)

Scrisoarea oficiala a Bisericii Ortodoxe Japoneze către PF. Kiril, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, din data 28.07.2019. A se vedea anexele acestei lucrări

Shohovskoy, PS. John. „Over Japan and Korea”, The Russian Orthodox Journal, Mai 1954

P.S. Silvestru B. Piteșteanu, „Progresele Bisericii Ortodoxe din Japonia”, Biserica Ortodoxă Română, an. VII (1883), nr. 3(martie)

Simionov, S. „Conica Externă – Japonia”, Biserica Ortodoxă Română, an. LVI (1938), 1-4 (ianuarie-aprilie)

Simionov, S. „Conica Externă – Japonia”, Biserica Ortodoxă Română, an. LVI (1938), 7-8 (iulie-august)

Solovejs, Mikus. „Canonisation of new Martyrs and Confessors of the 20th Century in the Russian Orthodox Church”, European Journal of Mental Health, Nr. 1, 2013

Sonntag, Mira. „A legacy in question: Uchimura Kanzo (1861-1930) and Christianity in Modern Japan”, Religious Studies Review, Vol. 43, nr. 2, Iunie 2017

Sorokovschi, Pr. Vladimir. „Misiunea ortodoxă în Japonia”, în revista “Misionarul”, an IX (1937), nr. 7 – 8, iulie – august.

Steiner, Evgeny. „Nikolai of Japan”, Monumenta Nipponica, Vol. 50, Nr.4 (Iarna 1995).

Șerban, Radu. Ambasador al Romaniei în Japonia, cu ocazia unei conferinte dedicată misionarului Anatolie Tihai, ținută la Ambasada Română din Tokyo, decembrie 2012

Takahashi, Fr. John. „The beginning of the Orthodox Church in Japan: The long-lasting legacy of Saint Nicholai”, în Studies in World Christianity 16.3, an. 2010

Takigawa, G. Yu. Nikiporets. “The Russian Diaspora in Japan: History, Problems of the Existence and Preservation of the Russian Language.”, în Acta Linguistica , Volume 1 (2007)

Tamamuro Fumio. The Developement of the Temple-Parishioner System. Japanese Journal of Religious Studies 36(1), 2009

Tanaka, Fr. Dimitrie. Conferință pe tema “Părintele Anatolie Tihai” susținută în decembrie 2012, la Ambasada Română din Tokyo

The Orthodox Church, Comitetul de redacție al Revistei oficiale a Mitropoliei Americane, august-septembrie 1965

Thelle, Notto R. „Christianity Ecounters Buddhism in Japan: A historical perspective”. Japan and Christianity: Impacts and Responses Ed. John Breen and Mark R. Mullins, MacMillan Press Ltd, Bashingstoke , UK, 1996

Tihai, Arhim. Anatolie. „Sosirea Preasfințitului Nikolae Kasatkin la turma sa în Japonia și primele lui slujbe în calitate de episcop”, Московские ведомости (Gazeta Moscovită) 29 aprilie 1881

Ushimaru, Proklus. „Japanese Seminary”, The Russian Orthodox Journal, Februarie 1959

Ushimaru, Proklus. „What are the catechists?”, The Russian Orthodox Journal, Februarie 1963

Ushimaru, Proklus. „Because he was curious”, The Russian Orthodox Journal, Mai 1963

Uspensky, Michail V. ”An orthodox icon by Yamashita Rin – the Japanese painter of the Meiji Period”, Japan Review, 1995, nr. 6

Van Remortel, Michael. „Rusia Ortodoxă avansează către Est”, Divine Ascent – A Journal of Orthodox Faith, 6/2000, Saint Nikolai of Japan, Editor: Holy Monastery of Saint John of Shanghai and San Francisco

Van Remortel, Michael. „Historical Introduction”, Saint Nikolai Kasatkin and the Orthodox Mission in Japan, Divine Ascent Press, California, 2003

Yoshihara, Juda. „The fruits of their labor”, The Russian Orthodox Journal, August 1965

Zolnerowich, Peter. „Jingsaw puzzle church”, The Russian Orthodox Journal, Februarie 1966

Dicționare și Enciclopedii de Teologie

Histoire du Christianisme. Editat de J.M.Mayeur ; Ch. Pietri; A.Vauchez ; M.Venard. Vol.8, Le Temps des confessions (1530-1620), Ed. Desclee, 1992

The Cambridge History of Christianity. Reform and Expansion, Editat de R. Po-Chia Hsia, Vol 6, Cambridge University Press, 2014

The Cambridge History of Christianity, c. 1815 – 1914, vol. 8, Editat Sheridan Gilley și Brian Stanley, Cambridge University Press, 2006

Encilclopedia Cattolica VI. (Geni-Inna), Citta del Vaticano, Publicat de G.C Sansoni-Firenze, 1951

Encilclopedia of Biblical, Theological and Ecclesiastical Literature. Editat de Rev. John M`Clintock D.D. și James Strong S.T.D., Vol. 4, Harper &Brothers Publishers, New York, 1872

Enciclopaedia of Religion and Ethics, Editat de James Hastings, Vol.7, T&T Clark, Edinburgh, 1914

The Enciclopedia of Religion, Editor Mircea Eliade, Vol. 7, MacMillan Publishing Company, New York, 1987

Enciclopedia of Religion. Editat de Lindsay Jones, Vol. 7, MacMillan Refferance USA, 2005

The new Schaff-Herzog Enciclopedia of Religious Knowledge, Vol.6, Editat de Samuel Macauley Jackson,D.D, LL.D., Funk and Wagnals Company, New York, 1910

The Catholic Enciclopedia, Editat de Charles G. Herbermann și colaboratorii, Vol. 8, New York, 1910

The Enciclopedia of Missions, Descriptive, Historical, Bibliographical, Statistics, Vol.1, Editat de Rev.Edwin Munsell Bliss, Funk & Wagnalls, New York, 1891

Die Geschichte des Cristentums, Religion, Politik, Kultur. Vol.8, Die Zeit der Konfessionen(1530-1620/30) Editat de Jean-Marie Mayeur și colaboratorii, Herder, Freiburg, 2003

Die Geschichte des Cristentums, Religion, Politik, Kultur. Vol.11, Liberalismus, Industrialisierung, Expansion Europas (1830-1914). Editat de Jean-Marie Mayeur și colaboratorii, Herder, Freiburg, 2003

Histoire de L`Église depui les origines jusqu`a nos jours. Editat de Augustine Fliche și Victor Martin. Vol.17, L`Église a l`époque du concile de la Trente de L. Cristiani, Bloud&Gay, 1948

World Christian Enciclopedia. A comparative study of Churches and Religion in the modern world. AD. 1900-2000. Editat de David B. Barrett, Oxford University Press, Nairobi, 1982

Encyclopedia of Contemporary Japanese Culture. Editat de Sandra Buckley. Routledge, New York, 2002

Microfilme aflate în colecția Bibliotecii Naționale a Dietei Japoneze

CIE(C) 06632 – 06633. SCAP, Public Opinion/Sociological Research Division, Informații referitoare la Statutul Bisericii Ortodoxe Japoneze, 1945-1952

CIE(C) 06685 – 06686. SCAP, Public Opinion/Sociological Research Division, Informații Generale referitoare la Biserica Ortodoxă Japoneză, 1945-1952

CIE(C) 06609 – 06612. GHQ/SCAP Records. Civil Informations and Education Section. Religion and Cultural Resources Division; Special Project Branch. Religious resarch data, 1945-1952

CIE(B) 06922 – 06923. GHQ/SCAP Records. Civil Informations and Education Section. Religion and Cultural Resources Division; Special Project Branch. Religious resarch data, 1945-1951

CIE(C) 06609. Reasons for dispach of Bishop Benjamin.

CIE(C) 06682 – 06685. Christianity in War Time conditions – The Orthodox Church in Japan

GHQ – General Headquarters

SCAP – Supreme Commander for the Allied Powers

Site internet:

Ambasadei Ucrainei din Japonia, https://japan.mfa.gov.ua/en/ukraine-japan/ukrainians-in-japan Site-ul a fost accesat la data de 01.01.2020

Andronik din Pern. Site http://orthodoxwiki.org/Andronik_of_Perm.

Bartholomew, Fr. John. Conferință susținută la Facultatea de Teologie din Jordanville, New York, cu tema “Biserica Ortodoxă a Japoniei și viața Sfântului Nicolae Kasatkin” 20.10.2013, https://hts.edu/news_131029_2.html

Cubreacov, Vlad. “Dimitrie Shoka-shi. Melodul si diaconul român Dimitrie Livovschi în Japonia”, 12.03.2016, www.cubreacov.wordpress.com

Cubreacov, Vlad. “Familia Iacob Tihai și Elena Tihai, prima familie româno-niponă din istorie” , www.cubreacov.wordpress.com. Accesat pe data de 12.03.2016

Redacția Historia, https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/scurta-istorie-a-celor-mai-devastatoare-cutremure (accesat la data de 2.04.2019)

Shevstov, Ierom. Gherasim. Postare pe pagina mănăstirii din Ajiro, în data de 29 iulie 2019 https://www.facebook.com/AjiroMonastery/ Site accesat în data de 01.01.2020

Suzuki, Kenji. Global Japanese Data Ranking for the year 2010 http://dataranking.com/table.cgi?RG=0&CO=Kazakhstan&GE=&TP=NumberofregisteredforeignersbynationalityinJapan&TM=2010&LG=j, site accesat pe data de 25.03.2020

Tihai, Arhim. Anatolie. Revista Misionarul, an 1879. Text datat 18/30 ianuarie 1879, http://cubreacov.wordpress.com/tag/anatolie-tihai/

Garnishevskii, D. „Formarea Bisericiii Ortodoxe Japoneze”, în Revista Zaria 1.01.1941, Harbin, Manchuria (Japonia). Site ROCOR dedicat studiilor cu privire la istoria Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor https://www.rocorstudies.org/2018/02/28/the-foundation-of-the-japanese-orthodox-church/ site accesat la data de 6.05.2020

Informațiile legate de parohiile Bisericii Ortodoxe Japoneze sunt preluate după site-ul oficial al BOJ: https://www.orthodoxjapan.jp/

Gavrikov, Alexey Alexandrovich. Gazeta Moscovită, despre răspândirea Ortodoxiei în Japonia în perioada de început 1860-1880 http://ckitalets2000irkutsk.narod.ru/moskovskie-vedomosti.htm site accesat pe data de 26.05.2020

Mizushima, Isaiah Koyoyo. Matsuyama Harisutosu fukkatsu seydoo (イ サ イ ヤ 水 島 行 楊 『松山 ハ リ ス ト ス 復活 聖堂』 東京 ： 正 教会 事務所 Biserica Învierii din Matsuyama), Tokyo, 1911. http://kindai.ndl.go.jp/info:ndljp/pid/825155/1

Protopresbiter Alexander Schmemann, Raport asupra negocierilor preliminare referitoare la stabilirea unei Biserici Autocefale în America, Octombrie 1969, pag. 2 Raportul poate fi găsit la adresa: http://www.schmemann.org/byhim/report-preliminary.html (accesat la data de 22.05.2020)

Gavrikov, Alexey Alexandrovich. Gazeta Moscovită, despre răspândirea Ortodoxiei în Japonia în perioada de început 1860-1880 http://ckitalets2000irkutsk.narod.ru/moskovskie-vedomosti.htm site accesat pe data de 26.05.2020

Informații despre diverse subiecte ce tin de Ortodoxia Rusă au fost preluate de pe site-ul https://drevo-info.ru

Biblioteci consultate pentru realizarea acestei lucrări:

Biblioteca Naționala a României

Biblioteca Facultății de Teologie Ortodoxă din Sibiu

Biblioteca Facultății de Teologie Ortodoxă din București

Biblioteca Universității din Ewersbach, Germania

Biblioteca Universității din Marburg, Germania

Biblioteca Bisericii Ortodoxe Japoneze, Tokyo

Biblioteca Parohiei Catolice din Meguro, Tokyo

Biblioteca Națională a Dietei Japoneze, Tokyo

Anexa

Prezența nestorianismului în China

Monumentul de la Hsian-fu

Iisus pictură nestoriană pe pânză din jurul anilor 800 d.Hr.

Duminica Floriilor – Pictură nestoriană din anii 680-770

Piatră nestoriană cu cruce sculptată din perioada 1271-1368. Se află la Beijing.

Pietre funerare din secolele X-XIV

Bârne de lemn de la templul din Hōryūji, Japonia sec. VIII-IX

Inscripția este în limba persană – în josul imaginii din dreapta se observă o mică cruce.

a. Mărturii ale prigonirii creștinilor din Japonia

Tăblițe de lemn originale, prin care populația era anunțată despre interzicerea Bisericii Creștine

Tratate de prietenie si comerț semnate între Japonia și Olanda, Anglia,Franța, Rusia și Statele Unite în anul 1858. În momentul în care s-a încercat revizuirea acestora, guvernele străine au facut presiuni pentru libertatea religioasă.

Registru pentru înscrierea obligatorie a populației la templele budiste și shintoiste. Cei care nu se înscriau urmau să fie pedepsiți de cătreu autorități.

Fumie – icoane metalice ale Mântuitorului și Maicii Domnului, puse la intrarea în templele budiste cu ocazia marilor sărbatori, unde participarea comunității era obligatorie. Cei care nu călcau pe ele sau nu le scuipau, erau închiși de autorități sub acuzația de a fi creștini, urmând să fie torturați și uciși.

Anul 1626 marchează introducerea fumiei ca metodă de

aflare a creștinilor ascunși. Din acest moment, icoane ce trebuiau călcate sau scuipate, sunt puse la intrarea în templele budiste sau shintoiste,

de către autoritățile japoneze.

b. Adaptări ale cultului creștin la cultura japoneză (budistă sau shintoistă)

Zeița budistă Kanon sama Sfânta Fecioară Maria stil Kanon sama

În timpul prigoanei împotriva creștinilor, aceștia și-au adaptat cultul încercând deghizarea acestuia ca fiind budist. Imaginile de mai sus o prezintă pe Maica Domnului în stilul zeiței budiste Kanon Sama

Oglindă – obiect de venerație în templele shinto, inscriptionată pe spate cu simboluri creștine. Cultul era aparent shintoist, însă cei care se rugau erau creștini ascunși (隠れ キリシタン kakure kirishitan) în insulele Goto

Arhimandrit Anatolie Tihai – Jurnal de călătorie

“ […] Capitolul VIII – Calea mea către Japonia

Trecerea din țările tropicale în cele mai reci se face simțită mai ales toamna și iarna. Din Suez și până la Hong-Kong, iarna, aproape că nu veți simți nevoia de haine călduroase și vă veți strădui din tot sufletul să nu purtați așa ceva. Din Hong-Kong veți simți însă nevoia să vă îmbrăcați mai călduros. Shanghaiul este chiar mai aspru în această privință decât Nagasaki, cu toate că Nagasaki se află mai la miază-noapte decât cel dintâi. După ce am stat patru zile într-un hotel friguros din cartierul american al Shanghaiului, am fost bucuros că pot pleca din acel hotel, ca, de altfel, și din Shanghaiul care nu m-a interesat prin nimic deosebit. În afară de cimitirul englezesc al celor căzuți în timpul ultimei Răscoale a Chinezilor, aș mai fi putut vizita misiunea catolică cu bunele și bogatele ei instituții, după cum am auzit, dar pentru asta nu mi-a mai ajuns timpul. Cursele săptămânale rapide dintre Shanghai și porturile japoneze sunt ale companiei americane „Pacific Mail”. Felul cum arată aproape toate vapoarele acestei companii ți se aruncă în ochi din cauza construcției lor deosebite. Mai sus de puntea acestor vapoare veți observa alte două niveluri.

Cabinele din partea din spate (dinspre pupă) a nivelului de jos, ca și toate cele de la etajul de sus le sunt destinate pasagerilor care călătoresc cu clasa I, pe când la nivelul de jos se află o sală mare care devine, de trei ori pe zi, sală de mese. Vapoarele au roți cu zbaturi, iar roțile sunt puse în mișcare printr-o pârghie de balansare care iese tocmai pe puntea de sus, punte pe care ar fi mai drept să o numim aria care se întinde aproape pe toată lungimea și lățimea vaporului. Pe această arie situată la trei stânjeni mai sus de nivelul apei ies pasagerii la plimbare.

Călătoria de la Shanghai la Nagasaki durează 45-50 de ore. Portul Nagasaki și rada lui nu se deschid dintr-o dată privirilor celor care vine spre ele, ascunzându-se între niște insulițe și malul șerpuitor, ceea ce face ca aceasta să fie aproape cea mai bună dintre toate radele portuare din Japonia. Chiar la intrarea în golful care formează rada, la o depărtare de 2-3 mile de oraș, printre alte stânci și insulițe, se vede o stâncă singuratică, dar plină de verdeață, stânca Papenberg, de pe care, în secolul al XVII-lea, fuseseră aruncați în mare nefericiții misionari. Mergând înainte, se poate vedea, în dreapta, orașul, iar în stânga – mai întâi șantierul naval pentru reparația vaselor și vapoarelor, iar mai apoi localitatea japoneză Inosa, care trăiește aproape în întregime de pe seama vaselor rusești de război și unde orice copil care abia de leagă două cuvinte a învățat negreșit să spună la tot pasul „zdravstvui”.

Printre porturile chinezești și japoneze Nagasaki este renumit prin pitoreștile sale împrejurimi, cu toate că, după priveliștile de la tropice, peisajele de la Nagasaki nu mă mai pot încânta la fel de puternic. În schimb călătoria de la Nagasaki către un alt port japonez, Hyogo, are un farmec deosebit. Numai cine a văzut Bosforul poate înțelege plăcerea de a parcurge o depărtare de 384 de mile, aflându-te neîncetat printre insule înfloritoare. De la Nagasaki la Hyogo treci doar printre țărmuri cu cele mai diferite priveliști. Aproape peste tot este verdeață, chiar și iarna, iar acolo unde verdeața lipsește e semn că sunt stânci din rocă vulcanică. Privirea dumneavoastră va contempla la fel și marea liniștită, semănând cu o mare strâmtoare, și țărmurile împodobite cu verdeață și stâncile pleșuve care răsar ba ici, ba colo. Puteți studia astfel de la distanță și flora japoneză, dacă sunteți mai tari la botanică, și istoria formațiunilor vulcanice ale marelui arhipelag nipon (toate insulele, mari și mici, care alcătuiesc Japonia sunt în număr de peste 3800, dintre care, de altfel, cele mai multe sunt doar niște stânci și nu sunt locuite). Călătoria pe această așa-zisă mare internă este o adevărată plimbare de plăcere și odihnă curată după acel pustiu pe care îl simți când călătorești pe marile mări. La vreo 150 de mile de Nagasaki am zărit, rămânând în stânga noastră, orașul Simonosaki, deocamdată închis pentru străini, dar, judecând după mulțimea navelor cu pânze din port, se vede că orașul este plin de viață.

Față de Nagasaki, Hyogo este de două ori mai mare ca număr de locuitori, aceștia fiind peste 150 de mii. Hyogo în sine sau orașul vechi locuit de japonezi se află de partea stângă a golfului, spre nord-vest, iar cealaltă parte, dinspre dreapta, a orașului, numită Kobe, se întinde către nord și este locuită de străini. Aruncând o singură privire spre țărm, îți dai îndată seama unde locuiesc japonezii și unde străinii: cartierul Kobe ți se aruncă izbitor în ochi prin mulțimea clădirilor sale frumoase, în timp ce Hyogo ca atare pare de departe a fi un târgușor, judecând după case. Nici la Nagasaki nu ai putea vedea asemenea și atâtea clădiri frumoase ale străinilor câte sunt la Hyogo. Se spune că în munții care se înalță chiar deasupra orașului Hyogo ar fi locuri foarte frumoase și o cascadă cu totul încântătoare privirilor.

La 13 mile depărtare de Hyogo, către sud-est, se află Osaka, orașul cu 500 de mii de locuitori. La Osaka și în împrejurimi oamenii sunt cei mai frumoși și mai cultivați din Japonia. Portul Osaka este unul deschis pentru străini și zilnic circulă într-acolo, de la Hyogo, câte două curse cu vapoare mici.

De la Hyogo la Yokohama sunt 342 de mile. Yokohama este o adevărată capitală a străinilor din Japonia. Acest port a fost deschis pentru străini în iulie 1859. Până atunci Yokohama nu era decât un sătuc sărac de pescari, pe când acum s-a prefăcut într-un oraș bogat, frumos și destul de mare. Aici sunt depozitele cele mai mari de mărfuri aduse în Japonia sau transportate către China (prin Shanghai) și de mărfuri trimise din Japonia și din Shanghai, tot aici aflându-se și birourile bancherilor americani și europeni, precum și cele ale companiilor de transport naval maritim. Aici locuiesc și reprezentanții statelor străine, de obicei și în principal, viceconsuli, pe când consulii generali și „charges d'affaires” se află permanent în capitala Edo, situată la 30 de verste de Yokohama.

În locul vechii capitale a împăraților niponi, Miyako [Kyoto], potrivit prevederilor ultimului tratat, drept centru administrativ și capitală a Japoniei este considerat Edo, care acum se numește Tokio. O cale ferată inaugurată pentru public în vara anului 1872 leagă Yokohama de Tokyo. Calea ferată a fost construită de americani, dar întreaga circulație și conducerea căii ferate au fost transmise acum doar în mâinile japonezilor – funcționari, ingineri, mașiniști și mecanici. De mai bine de patru luni de când se circulă pe această cale ferată nu s-a auzit să aibă loc vreun accident, ceea ce dovedește din plin că japonezii nu sunt mai prejos decât oricare dintre națiunile europene în ceea ce privește capacitatea de a învăța. Se prevede ca din Edo să fie construită o cale ferată care să străbată întreaga Japonie, dar mai întâi vor fi construite liniile de telegraf.

Capitolul IX – Tendința japonezilor către educație

Având în vedere faptul că Japonia s-a ținut atât de îndelungat și atât de îndârjit departe de tot ceea ce este străin și văzând ceea ce s-a făcut timp de doar 10-15 ani pe calea preluărilor de la străini, merită să te uimești în fața poporului nipon. După ce în anii 50 statele străine au constrâns guvernul Japoniei să țină cu ele legături comerciale și de alt fel, japonezii i-au privit mai întâi pe barbarii străini cu multă bănuială, acum însă, încet-încet, începe să se destrame teama că străinii vor pune stăpânire pe Japonia. Trebuie să te afli aici ca să vezi și să crezi cu câtă sete nestinsă se avântă tineretul local să însușească limbi străine, mai cu seamă engleza, pe care o învață, pur și simplu, cântând. Înstrăinarea Japoniei de altădată, până la sfârșitul anilor 50, de tot ceea ce este străin a făcut ca până în acea vreme să rămână într-o completă necunoaștere a condițiilor vieții sociale și politice din străinătate, necunoscând marile cuceriri de ultimă oră ale științei, iată de ce străinii care au adus cu ei în țară noile minuni ale științei – vapoare, telegraful, căile ferate etc., etc. – le-au atras îndată atenția japonezilor, care sunt isteți de la natură. Ceea ce dovedește că înstrăinarea dinainte vreme a fost una silnică și că japonezii înșiși au rămas într-o mare pierdere. Atât febrila activitate de astăzi a guvernului, cât și cea a persoanelor particulare este o dovadă că aceștia parcă ar vrea cu tot dinadinsul să recupereze ceea ce au pierdut.

Înrâuriți de cunoașterea a ceea ce le-a fost necunoscut mai înainte, ei au început să dea uitării temerile lor și se prea poate că multora le trece doar fugitiv prin minte să compare sosirea de astăzi a străinilor în țară cu sosirea străinilor de acum trei veacuri. Și, într-adevăr, ce diferență uriașă este între apariția industriașilor olandezi și a regimentului de misionari catolici în Japonia secolului al XVI-lea și apariția actuală a străinilor de toate naționalitățile, care aduc în țară victorioasele instrumente ale noii civilizații la care nici nu puteau visa! Se vede că japonezii au prețuit cum se cuvine această diferență, cu toate că, bineînțeles, un timp oarecare ei nu vor fi încă în stare de o apreciere corectă și nu vor putea deosebi valorile adevărate de falsele valori aduse de străini. Atâta doar că asemenea experiențe costă scump. În această privință americanii exploatează în chip deosebit ignoranța oamenilor din țară.

Merită să atragem atenția asupra unui simplu fapt, anume că japonezii au față de străini o cu totul altă atitudine decât chinezii. Aceștia, în pofida unei cu mult mai vechi cunoașteri a europenilor și a unor cu mult mai vechi legături cu ei, rămân a fi până astăzi doar niște negustori destul de pricepuți în țara lor și în țările vecine, fiind evreii acelor locuri. Toate acestea spun cât se poate de multe în sprijinul faptului că în 30-40 de ani Japonia va fi în stare ca în multe privințe să apară fără rușine în familia popoarelor instruite de peste hotare. Va fi nevoie, bineînțeles, de multe prefaceri și de înlăturarea multor piedici, dar japonezii sunt un popor a mirării de priceput când văd un folos și când se încredințează de nevoia sacrificiului. Ei au făcut deja sacrificii și fac încă multe, mai cu seamă în fața americanilor, după cum am băgat de seamă mai sus. Astăzi japonezii au propriul lor doc, în care își construiesc singuri vapoare civile și de război.”

Ieromonahul Anatolie [Tihai], (misionar ortodox român în Japonia secolului XIX)

–––––––––––––––––

Text apărut în revista „Missioner” (Misionarul) din anul 1874.

Traducere din rusă de Vlad Cubreacov, Chișinău

http://cubreacov.wordpress.com/2011/04/26/cuviosul-roman-anatolie-tihai-impresii-dintr-o-calatorie-in-japonia/

IRINA RIN YAMASHITA

Prima pictoriță ortodoxă japoneză

Interviu al Mitropolitului Serghei Tikhomirov, privind desființarea Misiunii Duhovnicești Ruse în Japonia și formarea Bisericii Ortodoxe Japoneze

Acest interviu a fost luat Mitropolitului Serghei de către D. Garnishevskii și a fost publicat inițial în cotidianul din Harbin „ Zaria”, pe data de 1 ianuarie 1941, apoi în luna februarie 1941 în revista lunară Khleb Nebesniy. A fost preluat de pe site-ul de studii al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor (ROCOR).

Tokyo, 25 Decembrie 1940 (corespondență aeriană, de la jurnalistul nostru).

Un eveniment major s-a petrecut în Japonia și a afectat viața Bisericii Ortodoxe, dar și a Bisericilor Creștine din întreaga lume. Reformele Bisericii sunt motivate de politica națională a Japoniei.

Biserica Ortodoxă Rusă nu mai exstă în Japonia – este înlocuită de o Biserică Ortodoxă Japoneză, proaspăt înființată. Misiunea duhovnicească Rusă însă, este încă funcțională și este reprezentată de o singură persoană – Mitropolitul Serghei Tikhomirov.

Proprietățile Misiunii Duhovnicești Ruse din Japonia au fost transferate Bisericii Ortodoxe Japoneze. Conducerea noii Bisericii a fost încredințată unui japonez pe nume Arsenie H. Iwasawa, în timp ce noi politici administrative se implementează.

Formarea noii Biserici Ortodoxe Japoneze este în plină desfășurarea, iar Mitropolitul Serghei a refuzat să vorbească despre aceste subiecte. Cu toate aceste, dat fiind faptul că au fost formulate numeroase cereri din întreaga lume ca să ofere informații asupra situației Bisericii Ortodoxe Japoneze și pentru faptul că eu existat multe bârfe, Mitropolitul Serghei a acceptat rugamintea corespondentului de la „Zaria” să clarifice multe din aspectele ce țin de formarea Bisericii Ortodoxe Japoneze.

Dată fiind situația, înterviul acesta este o sursă de informații formidabilă care poate lămuri situația istorică prin care trec Bisericile Creștine din Japonia, dar mai ales cea Ortodoxă.

Discuțiile au avut loc în decursul mai multor întâlniri. Drept urmare ca răspuns la diversele întrebări pe care corespondentul nostru le-a pus, Mitropolitul Serghei a dat următoarele răspunsuri :

Noua legislatie

Legea prin care se dă guvernului controlul asupra religiei (Shintoism, Budism și Creștinism) a fost discutată de mai mulți ani în Parlament. Cu toate acestea, nu a trecut niciodată de cele două camere ale Parlamentului până acum, când a fost aprobat de ambele camere și legea a fost promulgată în 1939.

Mitropolitul Serghei a mărturisit că tot ceea ce a ținut de comunitățile religioase a fost sub coordonarea Ministerului de Interne (Naimu-shō). Mai apoi a fost transferat la Ministerul Educației (Monbu-shō), prin Departamentul Religios (Jinja-kyoku).

“Zoikeo-kekycheo” este directorul Departamentului Religios de la Ministerul Învățământului, dar exită și o direcție special creată pentru Shintoism, Budism și Creștinism (Islamul nu a fost înregistrat încă printre religiile din Japonia)

Din luna aprilie până în august, Ministerul Învățământului a creat un Cod ce cuprinde peste 400 de clauze, pe care organizațiile religioase (Kyōdan) trebuie să le îndeplinească. Acest cod a fost trimis spre conformare tuturor organizațiilor religioase – Shintoism, Budism și Creștinism. Fiecare organizație religioasă care aplică pentru recunoașterea statului “Jinja-Kyōdan”, trebuie să integreze normele în funcție de specificul ei.

Preasfințitul Serghei a spus că și Biserica Ortodoxă a primit Codul la începutul lunii septembrie 1939. Pentru a pune în acord Statutul Bisericii Ortodoxe Japomeze (Nihon Harisutosu Seikyōkai), cu Codul de norme respectiv Sinodul bisericesc din 13-15 Iulie 1939, crease deja o comisie specială compusă din următorii membrii :

Supervizorul onorific – Mitropolitul Serghei Tikhomirov

Membrii Consiliului Bisericesc (Soomu Kuku) – cler și parohieni

Alți membri clerici din Tokyo

Reprezentanți creștin ortodocși (din păcate nu din cei aleși, ci cei care doresc și aplică penru a fi numiți)

Am făcut modificările necesare în Statul Bisericii până la data de 1 Aprilie 1940, lucrând timp de 8 luni. Codul a fost imprimat și mie mi-a fost dată o copie în limba rusă. L-am aprobat și în aceeași zi a plecat la Ministerul Învățământului pentru a fi adoptat. Așa cum a plecat de la noi avea 171 de paragrafe.

Departamentul Religios a fost de acord cu numai 159 de paragrafe. A făcut un număr semnificativ de corecții și a adus amendamente la textul inițial. A cerut anumite adăugiri.

Ca rezultat Comisia a refăcut textul Statutului, de data aceasta având 153 de paragrafe, în timp util ca să fie dezbatut și aprobat de Sinodul Bisericesc din 13 – 18 Iulie 1940.

În paragraful 10 se specifică: „În absența unui Arhiepiscop care să poată conduce Biserica, obligațiile sale vor fi preluate de către cel mai în vârstă dintre episcopi (în funcție de data hirotonirii), care va fi numit de către Ministrul Învățământui. În acest caz, președintele Consiliului Bisericesc (Soomu Kuku) trebuie să ceară aprobarea numirii de la Ministerul Învățământului.”…. Preasfințitul mai spune apoi că Paragraful 20 spune: „Chiar și în cazul inlocuirii temporare a unui episcop de către altul, să spune pe motive de sănătate, este nevoie de acordul Ministerului.”

În cazul în care scaunul episcopal este vacant, conducerea poate fi preluată de către un preot, dar cu aprobarea în prealabil a Ministerului Învățământului (paragraful 24).

Mai mult decât atât, Ministerul Învățământului dorește ca reluare activității unui episcop, să fie supusă aprobării de către Departamentul Religios (paragraful 26).

Am concluzionat, a spus vlădica, că dacă până acum eram doar înregistrați la Ministerul Învățământului, acum suntem sub comanda directă a celor mai înalte autorități din Minister.

Dar superiorul meu este Patriarhul….

Cuvintele Mântuitorului sunt veșnice: „Niciun om nu poate sluji la doi domni: căci fie pe unul în va urî, iar pe celălalt în va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui” (Evanghelia după Matei 6,24)

„Fiind de acord cu regulile aceste, coerente și de ajutor pentru japonezi, am decis în timpul Sinodului să demisionez din funcția de conducător al Bisericii Ortodoxe Japoneze și să renunța la cetățenia japoneză. Voi rămâne în funcția pe care mi-am asumat-o la început, aceea de conducător al Misiunii Duhovnicești Ortodoxe din Japonia și să fiu încă sub jurisdicția Patriarhiei [Ruse].

Știam și știu că încă de la 7 noiembrie 1917, sunt singurul reprezentant al Misiunii. Cu toate acestea, dacă ideea există, ea poate să reînvie dintr-o singură sămânță.

Nu mi-am ascuns acestă decizie ci numai am oficializat-o la 4 septembrie anul acesta [1940].”

Vlădica Serghei continuă după cum urmează: „Trebuie să mai mărturisesc și următoarele: pentru a fi în conformitate cu spiritul timpului, Biserica Ortodoxă Japoneză, a primit însărcinare pe 28 august 1940 din partea Ministerului Învățământului, iar comisia specială m-a rugat să „binecuvântez ca Biserica Ortodoxă Japoneză să fie condusă de un japonez”

Această cerere mi-a fost prezentată pe data de 4 septembrie 1940, după ce în prealabil au organizat o cină festivă în onoarea mea la Chuo Tei, iar eu am răspuns pe scurt în felul următor: Japonia depune un efort eroic pentru a deveni o piatră de neînvins – o stâncă japoneză nemaiîntânită până acum. Nepunând la socoteală cât de mult un străin poate să iubească Japonia, totuși niciun străin nu este capabil din punct de vedere psihologic să se jertfească pentru Japonia așa cum un japonez o face cu ușurință. Vă înțeleg în totalitate cererea și vă pot spune că nu sunt surprins de ea. Pe vremea când mă pregăteam să vin în Japonia, acum mai bine de 32 de ani (iunie 1908), Mitropoltului de veșnică pomenire Antonie (Vadkovskii) de Sankt Petersburg și-a luat rămas bun de la mine cu următoarele cuvinte: „Să te consideri succesorul Arhiepiscopului Nicolae și …. ultimul episcop rus în Japonia. Trebuie să îți pregătești un succesor japonez.”

Renumitul Arhiprespiter din Berlin A.P. Maltsev, mi-a scris în același fel.

Aceasta a fost gândirea care mi-a condus munca în Biserica Ortodoxă Japoneză.

În anul 1912, am format Consiliul Bisericesc, format din clerici și laici și l-am numit în funcția de conducere a acestuia pe Arhipresbiterul Simeon Mii.

În anul 1919, am reușit formarea unui Statut “Kempoo”, după care Biserica să se conducă, împreună cu Consiliul Bisericesc, care să fie ales periodic, din clerici și laici, pentru mine fiind rezervat numai dreptul de a superviza din punct de vedere administrativ și financiar.

Am spus japonezilor că sunt gata să îmi transfer responsabilitățile, cu inimă ușoară, fie lui Arsenie Iwasawa, fie Arhipresbiterului Ioan Kodera, sau oricui altcuiva care este considerat bun pentru postul acesta.

Înțeleg deasemena că este imposibil să se poată face misiune fără resurse – de aceea sunt de acord să transfer proprietatea, mobilă și imobilă acumulată de Misiunea Duhovnicească Rusă către Biserica Ortodoxă Japoneză.” […]

Vlădica a mai spus apoi: „Fie ca Dumnezeu să binecuvânteze noua Biserică Ortodoxă Națională Japoneză. Fie ca ea să își amintească de Biserica Mama și de cei 33 de ani pe care i-am devotat Bisericii Japoneze.

Cele 12 persoane japoneze care erau prezente, au răspuns (unii în lacrimi), că își vor aminti întotdeauna de binecuvântarea Bisericii Mamă și că vor purta de grijă de ultima parte a vieții mele.

Deasemenea în cadrul unei conversații private, am spus că transfer responsabilitățile mele cu mare bucurie urmașului meu japonez, mai alec că anul acesta împlinesc 69 de ani și că pe 19 noiembrie voi face 35 de ani de când sunt episcop, iar pe 4 decembrie voi împlini 45 de ani de preoție, momente respectabile care îmi indică faptul că a venit momentul să mă odihnesc mai mult și să beneficiez de liniștea care mi se oferă, pentru a termina ceea ce am de lucrat.

Pe data de 5 noiembrie, am transferat temporar conducerea bisericii, cu titlul de reprezentanță (Dai kheosia) domnului Arsenie Iwasawa, Doctor în Teologie.

Arsenie Iwasawa, deține titlul de Master în Teologie de la Academia Teologică din Sankt Petersburg din 1888, fiind o cunoștință a Patriarhului Tikhon și are 77-78 de ani. A intrat la Seminatul Misiunii din Tokyo în 1875 și a absolvit în 1883. A călătorit în Rusia (Suez-Marseille-Berlin-Petersburg). În August 1883, s-a înscris în anul VI la Seminarul din Moscova, pe care l-a absolvit în 1884. În toamna aceluiași an s-a înscris la Academia Teologică din Sankt Petersburg.

A absolvit cu titlul de Master în Teologie și a revenit la Tokyo pe 22 decembrie 1888, unde s-a alăturat cadrelor de profesori ai Seminarului din Tokyo ca profesor de filosofie si morală. A rămas la Seminar până la închiderea acestuia în anul 1918

Salariul său de la Misiune este de 40 de yeni. Deasemenea predă limba rusă la școli militare japoneze. În prezent este pensionat de la scoala militară, unde a predat limba rusă.

Arsenie Iwasawa este un om foarte respectat și educat, un fost profesor, dedicat Bisericii și primul dintre candidații la funcția de episcop, fiind văduv.

În genere, domnia sa este un om plăcut și fin, cu o memorie fenomenală. Pentru că „Statutul definitiv al Bisericii” este încă în lucru și ne așteptăm să il finalizăm până în martie 1941, Arsenie Iwasawa a deține temporar titlul de Conducător de facto (Toorisia) al Bisericii Ortodoxe Japoneze fiind mai mare în grad ca Consiliul Bisericesc.

Până acum am relatat faptele petrecute, însă nu doresc să comentez alte evenimente pentru care nu am fost responsabil.

Îmi doresc să rămân neutru legat de înființarea Bisericii Ortodoxe japoneze în legătură cu noile directive naționale ale Imperiului Japonez.

Știu numai că s-a hotărât pe data de 8 septembrie să fie convocat un Consiliu (în mod evident, fără prezența mea). Deasemenea știu că acest consiliu s-a întâlnit pe data de 21-22 septembrie, fără a lua vreo decizie oficială.

Știu și că multe persoane (probabil 99% din cler) așteaptă convocarea unui Sinod al Bisericii Ortodoxe Japoneze, pentru a alege un episcop sau un conducător al Bisericii dintre Arhipresbiteri.

Este clar că situația din prezent este ca un nor negru care atârnă nu numai peste conducerea centrală a Bisericii din Tokyo, dar și peste toate comunitățile din provincii. Există totuși cel mai mare episcop – Iisus Hristos. Arhiepiscopul Nicolae veghează asupra copiilor săi duhovnicești. Iar eu, un păcătos, mă rog pentru porogresul duhovnicesc al Bisericii. Nădăjduim cu siguranță că o Biserică Ortodoxă Japoneză puternică va vedea lumina zilei.

Hristos s-a născut și atunci când a început să predice, Ioan Botezătorul a spus: El trebuie să crească și eu să mă micșorez. Misiunea rusă și-a început predica sa în 1861, aceea de a aduce Ortodoxia poporului japonez. Aproximativ 40.000 de japonezi ortodocși sunt truda ei, iar acum acestă trudă este dăruită Bisericii Ortodoxe Japoneze.

Pe data de 4 septembrie anul curent s-a petrecut exact același lucru: Biserica Ortodoxă Japoneză a trebuit să crească, iar Misiunea rusă să se micșoreze. Nicio persoană nu trebuie să fie tulburată de acest fapt.

Cred cu adevărat?

Cred cu adevărat într-un viitor luminos pentru Biserica Ortodoxă Japoneză?

Sunt familiar cu toate neputințele și slăbiciunile Bisericii Ortodoxe Japoneze. Cunosc și iert slăbiciunile unora dintre membri ei.

Cunosc deasemenea valoarea multora dintre ei, a majorității.

Iubesc, am iubit și voi continua să iubesc pe creștinii Bisericii Ortodoxe Japoneze – comunitățile lor, temperamentul, pe catehiștii și pe cei care au grijă de biserici, pe bunicii și bunicele, pe cei tineri și în putere, dar și pe copii.

Dragostea mea pentru toți este clară și cred într-un viitor luminos pentru scumpa mea Biserică Ortodoxă Japoneză.

Voi răspunde în continuare întrebărilor care sunt puse nu numai de dumneavoastră, dar și de mulți alții…

Nu exită episcop la momentul de față?

Nu acum, dar va exista unul: fie Arsenie Iwasawa, care cu siguranță merită acest lucru, sau la fel de meritosul Senuma, sau oricine altcineva, cu voia lui Dumnezeu. Nu suntem decât de 3 luni fără episcop. În Rusia, in Kamchatka spre exemplu, nu au episcop de 20 de ani! Nu există niciun motiv să ne impacientăm și să sunăm alarma, când de fapt nu există niciun foc.

Își vor menține în continuare credința?

Aproximativ 80% din ei au o credință puternică! Iar 20% – mai bună decât cea a intelectualilor ruși. Ortodoxia în Japonia va rămâne sfințitoare.

Își vor menține spiritul și practica bisericească?

Este adevărat că nu sunt încă bine formați. Cu toate acestea tradițiile se formează și sunt gradual integrate în viața comunităților. Arhiepiscopul Nicolae spunea că este nevoie de 4 gerații ca viața bisericească să devină parte din ființa lor.

Vor menține slujbele conforme cu tradiția bisericească și nu se vor schimba?

Fundamentul, esenta va rămâne neschimbată. Tradițiile rusești însă, vor dispărea cel mai probabil (ex: Ritualul sărutării ouălelor de Paște) – ele oricum nu sunt o condiție pentru Împărăția Cerurilor.

Se vor amesteca ortodocșii cu protestanții?

Nu, dar cu siguranță vor coopera frățește în multe aspecte.

Se vor contopi Ortodocșii cu Catolicii?

Nu, în niciun caz… Pot însă să coopereze cu Biserica Anglicană

Dar legat de Shintoism?

Toți ortodocșii japonezi trebuie să îi venereze pe cei care au clădit poporul lor, guvernul și să cinestească memoria acelor extraordinare persoane care au contribuit la istoria imperiului japonez. Shinto nu este un oponent al Creștinismului.

Care este situația personală în care vă aflați?

Din punct de vedere financiar – Biserica Ortodoxă Japoneză m-a încredințat la întâlnirea din 21 septembrie, unde au participat 80 de persoane, că vor avea grijă pe perioada vieții mele să îmi acorde un ajutor lunar și o remunerație acum la început. Banuiesc că cel mai apropiat ajutor mi se va acorda după întâlnirea Sinodului Bisericii Ortodoxe Japoneze, care se va întâlni cu ajutorul lui Dumnezeu cât mai curând.

Planurile mele

Încă locuiesc într-un apartament al Misiunii. Am dorința ca în perioada în care mă voi retrage cu adevărat, să stau fie într-un mic apartament pe care să îl închiriez lângă Tokyo, fie într-o casă, la țară.

Am fost invitat în America și în alte părți ale lumii, dar mă voi simți ca un stăin în orice alt loc în afară de Japonia – aici mă simt acasă.

Din cei 69 de ani ai mei, 33 au fost petrecuți în Japonia. Din cei 45 de ani de când sunt cleric, 33 au fost devotați Japoniei. Inima mea aparține Japoniei – pot vorbi japoneză, gândesc în japoneză, visez în japoneză. Iubesc Japonia, natura ei și oamenii de aici.

Planul meu este următorul: să îmi petrec restul vieții mele în Japonia și să lucrez din punct de vedere spiritual.

În ce calitate?

Mă voi îngriji din punct de vedere spiritual de Misiunea Bisericii Ortodoxe Ruse, pentru rușii care locuiesc în Tokyo (aproximativ 200 persoane), în Yokohama (aproximativ 150), în Kobe (până în 250 persoane) și în alte orașe din Japonia. Liturghii, privegheri de toată noaptea, botezuri, spovedanii, căsătorii, parastase și înmormântări, slujbe de mulțumire, maslu, predici și omilii… pentru rușii din Japonia. Un japonez trebuie să se ocupe de japonezi. Este foarte multă muncă de făcut, mai mult chiar decât pot în acești ultimi ani ai vieții mele.

Mă ocup în prezent de traduc cartea „Cei doisprezece Apostoli” în limba japoneză. Lucrez deasemenea la „Optzeci de ani de muncă misionară în Japonia (1860 – 1940)” – până la retragerea mea voluntară de la conducerea Bisericii. Am scris deja 2500 de pagini. Mai sunt aproximativ 1000 de scris. Un climat liniștit, la țară mă va ajuta să termin totul în aproximativ 4-5 luni. Mai apoi voi revizui această operă monumentală, sper că în același loc. În cele din urmă se va publica cu ajutorul lui Dumnezeu, în timpul vieții mele.

Slujbele de la catedrală din capela Sfântul Serghei și Nicolae, împreună cu coriști ruși și credincioși ruși, apoi poate și cu clerici japonezi, pe care îi apreciez tare mult, mă vor susține din punct de vedere spiritual.

Acestea sunt planurile mele pe termen scurt, munca și ocupațiile.

Acestea au fost concluziile Mitropolitului Serghei, iar mai apoi l-a invitat pe reporter să se familiarizeze cu enorma muncă misionară depusă până în acel moment în Japonia.

The Foundation of the Japanese Orthodox Church

accesat la data de 6.05.2020

Lydia (Pokrovsky) Kosar – Episcopul Serghei

Articol scris la cererea Bisericii Ortodoxe Japoneze

Mitropolitul Serghei al Japoniei

Mitropolitul Serghei a ajuns în Japonia în anul 1908 pentru a-l ajuta pe Sfântul Nicolae al Japoniei în munca sa misionară printre japonezi. După moartea Sfântului Nicolae în 1912, a devenit Arhiepiscop de Tokyo și succesor al Sântului Nicolae.

După Marele Cutremur din Tokyo, septembrie 1923, având Catedrala Învierii (Nikolai-Do) foarte serios afectată, Arhiepiscopul Serghei avea nevoie de un conducător de cor cu experiență. A venit în Manchuria, unde trăiau mulți ruși care făcuseră parte din Armata Albă, pentru a găsi o persoană potrivită. Aici Arhiepiscopul Serghei l-a întâlnit pe Victor A. Pokrovsky. Arhiepiscopul l-a apreciat pe Victor pentru calitățile sale și l-a rugat să îl însoțească în Japonia, pentru a se ocupa de corul catedralei Nikolai-Do. Astfel a început cooperarea lor, care a durat mai bine de două decenii.

Următoarele rânduri sunt memoriile lui Victor, Irina și Lydia Pokrovsky despre Arhiepiscopul Serghei, așa cum au fost spuse de Lydia (Pokrovsky) Kosar.

Episcopul Serghei

Lydia Kosar

Cele mai vechi amintiri despre Episcopul Serghei sunt despre momentele în care venea în fiecare dimineață în sufrageria apartamentului nostru care se afla în incinta complexului de la Nikolai-Do. Apartamentul se afla într-o clădire lungă și îngustă, având camere de locuit de-o parte, iar de cealaltă parte bucătăriile. Locuiam în zona de mijloc a clădirii, având vecini preoți dar și alte familii creștine. Casa episcopului era la capătul clădirii noastre, chiar în fața catedralei.

În fiecare dimineață de peste săptămână, episcopul Serghei venea și stătea în sufrageria noastră. Avea întotdeauna un prosop pe după gât, căci tocmai ieșise din baia ofuro. Numai episcopul avea o baie privată. Noi ceilalți mergeam la o baie publică. Episcopul și tatăl meu discutau totdeauna trebui ale Bisericii. Mama mea îi dădea niște ceai și apoi își făcea treburile care le avea de făcut prin casă, de obicei gătind sau cel mai adesea ignorându-l. Eu credeam că este o rudă a noastră (poate bunicul?). El avea cei mai frumoși ochi pe care i-am văzut și o barbă mare. Nu îmi era niciodată frică de el, căci el era prietenul meu, cu care mă puteam juca. Numai duminica, ma miram și mă întrebam:

Este chiar prietenul meu în mijlocul bisericii, cel care se îmbracă cu toate podoabele episcopale?

Îmi amintesc de căteva călătorii pe care familia mea le-a făcut împreună cu episcopul pentru a vizita mormântul Episcopului Nicolae. Credeam că acesta este tot un ritual de familie. Deasemenea îmi amintesc cu ne-a dus o stațiune montană, unde era și un lac (casa lui de retragere în apropierea lacului Yamanaka, la baza muntelui Fuji), în timpul verii. În una din aceste călătorii, i-a cumpărat surorii mele o cutie ornată, drept suvenir. Ne ducea deasemenea și la restaurante. Îmi amintesc o ocazie specială, de ziua mea, când ne-a dus la un magazin din Tokyo și mi-a spus să îmi aleg o rochie drept cadou. Părinții mei au protestat. Cred că a fost scumpă. Dar episcopul a insistat că dacă o vreau, o pot lua.

La un momentdat Episcopul și părinții mei stăteau în afara complexului de la Nikolai-Do. Eram foarte mică, bănuiesc că aveam trei sau patru ani. Episcopul a spus că vrea să îmi testeze cunoștințele legate de bani. A deschis un din mâini în care avea o monedă mare și cu o gaură în ea, iar în cealaltă avea una mai mică, dar mai valoroasă. „Să îi testăm cunoștințele de matematică. Să vedem ce monedă va alege”. Am ezitat pentru o perioadă destul de lungă de timp, iar mai apoi mi-am întins mâna și am luat ambele monede. Din nou părinții mei au protestat, dar episcopul a spus: „Să o lăsăm să ia ambele monede. Este cu adevărat o bună matematiciană”

În una din plimbările noastre, am trecut pe lângă un car cu „găleți cu miere”, un car care colecta deseurile umane, pentru a fi folosite pe post de îngrășământ. Cu acest prilej episcopul a spus: „Vedeți acest car?Îmi vor aduce trupul către biserică cu un astfel de car…”

Episcopul Serghei a fost deasemenea și nașul fratelui mei mai mare George.

Episcopul Serghei era foarte generos și ajuta multe persoane. Mai apoi, după ce am crescut, părinții mei mi-au spus că fără știrea multora, el plătea datoriile a multe persoane care nu puteau să și le achite singuri. Dat fiind faptul că tatăl meu trebuia să întrețină o familie numeroasă, având un salariu mic, episcopul făcea în așa fel încât ne ajuta periodic, pentru a suplimenta salariul tatălui meu, din propriile sale fonduri.

Pe măsură ce al doilea Război Mondial se apropia, regimul militar a început să se impună mai mult. Una dintre legile pe care le-au dat prevedea ca toți străinii să fie înlăturați din funcțiile de conducere, pentru a reduce influența lor, chiar și în domeniul religios. Drept urmare mitropolitul Serghei și tatăl meu au fost înlăturați din funcțiile pe care le dețineau în Biserica Ortodoxă Japoneză. Am fost obligați să ne mutăm de la catedrală. Mitropolitul a fost mutat într-o locație în afara orașului Tokyo, iar familia mea a fost mutată într-o zonă mărginașă din Yokohama, împreună cu multe alte familii.

Cu toate că mitropolitul îi spusese tatălui meu că i se oferise un post în America, tot el a spus mai apoi că va rămâne împreună cu turma sa. Nu va părăsi Japonia.

Îmi amintesc așa de bine când am mers să mă spovedesc prima dată. Acest lucru s-a petrecut într-o mică capelă, din locuința sa, în suburbiile orașului Tokyo, după ce și el și noi am fost evacuați de la Nikolai-Do. Eram așa de speriată, dar el m-a calmat imediat.

Una dintre ultimele dăți când l-am întâlnit pe mitropolitul Serghei, a fost în casa noastră din Yokohama (de fapt o cameră dintr-un apartament pe care îl împărțeam cu mai multe familii), în zona mărginașă. Venise pentru a o boteza pe sora mea, Larisa. Era vara lui 1943. Mi-o amintesc pe mama mea, care radia de fericire, îmbrăcată într-un kimono chinezesc. Mai erau și alte persoane din comunitatea noastră, atunci când mitropolitul a botezat-o pe sora mea, în acea cameră, băgându-o într-o cădiță ed metal. Episcopul cred că era obosit și i-a spus tatălui meu:„Dacă doar aș putea să beau o bere rece!” Tatăl meu, cumva a reușit să facă rost de o bere pentru mitropolit.

În august 1945, la aproximativ trei zile după ce războiul a luat sfârșit, Episcopul Serghei a venit la mama mea în vis. Locuiam într-o casă japoneză, împreună cu alte familii, în Kariuzawa, un orășel în Alpii Japonezi, la câteva ore de mers cu trenul de Tokyo. Ea ne-a povestit, că în vis, mitropolitul a venit în camera noastră. Era ca de obicei, îmbăcat lejer, cu prosopul în jurul gâtului, așa cum avea obiceiul să vină în fiecare dimineată, atunci când locuiam la Nikolai-Do. Mama ca de obicei, l-a invitat înăuntru pentru a-i pregăti ceaiul. Mitropolitul însă a refuzat să intre spunându-i numai:„Am venit să îmi iau rămas bun, dar într-o zi voi veni să vă fiu eu gazdă”. Mai tâziu, în diminața aceea cineva a bătut la ușa noastră. Un tânăr băiat rus a venis spunând că are vești proaste, iar mama mea a spus:

„- Episcopul Serghei a murit?

– De unde știi a întrebat acesta?

– Pentru că episcopul Serghei m-a vizitat pentru a-și lua rămas bun.”

Cu toate că orașu Tokyo era o ruină, fiindcă fusese bombardat și negăsindu-se vehicule cu care să poți călători, tatăl meu însă a reușit să participe la slujba de înmormântare a mitropolitului. Și într-adevăr coșciugul a fost adus la biserică în acel car pentru „gălețile cu miere”[excremente umane], neexistând altă alternativă.

Cu două săptămâni înainte de moartea tatălui meu, pe data de 11 februarie 1990, episcopul Serghei i-a apărut din nou în vis mamei mele, în apartamentul lor de la Viena, stând în sufragerie : „Am venit să vă primesc !”a spus. Mama s-a trezit și i-a spus tatălui meu că episcopul a venit să o primească. „Voi muri în curând” a spus ea. „Nu, nu tu vei muri, ci eu. A venit să ma primească pe mine”, a spus el.

În toată dimineața înainte de a deceda tatăl meu, acesta se uita la ceasul care atârna pe peretele camerei de spital în care se afla. Mama mea i-a spus că nu este nimic înafară de acel ceas. Tatăl meu nu putea să mai vorbească. I-am dat o foaie de hârtie pe care a scris : „Un om a venit la mine !”

Amintirile mele și ale familiei mele legate de mitropolit, sunt acelea despre un om dedicat lui Hristos, îndeplinind poruncile Lui și un bun conducător al turmei care i-a fost încredințată.

Articolul reprezintă memoriile unei imigrante ruse legate de Mitropolitul Serghei Tikhomirov. Lydia Pokrovsky este fiica dirijorului catedralei Nikolai-Do, Victor A. Pokrovsky . Mulțumim domnului Masatoshi John Shōji pentru îngăduința de a publica articolul. Traducerea este persoanală.

Documente din perioada Forțelor de Ocupație Americane

Documente de retragere a Preasfințitului Veniamin Basaliga și de numire a Episcopului Irineu Bekish în funcția de Episcop de Tokyo

Negocieri pentru dobândirea Autocefaliei pentru OCA și Autonomiei pentru Biserica Ortodoxă Japoneză

Tomosul Bisericii ortodoxe Ruse de acordare a Autonomiei Bisericești Mitropoliei Japoniei

Scrisoare Oficiala a Bisericii Ortodoxe japoneze către PF. Kiril Patriarhul Rusiei prin care este înștiințat de închiderea mănăstirii din Anjiro și trimiterea în Rusia a Arhim. Gherasim Shvetsov

Comunitatea Romaneasca din Tokyo

Documente legate de înființarea Parohiei Ortodoxe Române din Tokyo

Scrisoare a PF. Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, prin care se înființează Reprezentanța Bisericii Ortodoxe Române pe lângă Biserica ortodoxă Autonomă a Japoniei

Scrisoare de răspuns la decizia de a înființa Reprezentanța Bisericii Ortodoxe Române pe lângă Biserica ortodoxă Autonomă a Japonei

Acord de Cooperare între cele două instituții, așa cum a fost conceput și mai apoi semnat oficial

Poze de la Reprezentanța Bisericii

Ortodoxe Române din Japonia 2008-2013

Poze din perioada 2014-2020

Comunitatea Ucrainiană din Tokyo