Ornitologia

CUPRINS

CAPITOLUL I – ORNITOLOGIA, RAMURĂ DE BAZĂ A ZOOLOGIEI

Rolul avifaunei în cadrul ecosistemelor din zona montană

Importanța și implicațiile Ornitologiei în țara noastră

CAPITOLUL II – COMPLEXUL FAUNISTIC DIN ZONA MONTANĂ

Complexul faunistic din cadrul etajului alpin

Complexul faunistic din cadrul etajului subalpin

Complexul faunistic din cadrul etajului boreal

Complexul faunistic din cadrul etajului făgetelor – montane

CAPITOLUL III – GRUPELE ECOLOGICE DE PĂSĂRI

Păsări de tufărișuri și de păduri

Tipul păsărilor arboricole-cățărătoare

Păsări insectivore

Păsări granivore

Păsări frugivore și nectarivore

Păsări omnivore

Tipul păsărilor care își prind hrana din aer

Tipul păsarilor tericole-arboricole

Tipul păsărilor arboricole-temporar silvicole

Tipul păsărilor tericole, temporar silvicole

Păsări de mlaștini și de lunci

Tipul păsărilor picioroange erante

Tipul păsărilor cățărătoare de baltă

Tipul culiciform de ape puțin adânci

Păsări acvatice

Tipul păsărilor scufundătoare

Tipul păsărilor acvatico-aeriene

Tipul păsărilor terestro-acvatice

Păsări de stepă și de deșert

Tipul păsărilor alergătoare

Tipul păsărilor bune zburătoare

Păsari răpitoare

Tipul păsărilor răpitoare necrofage

Tipul acvilelor și al uliilor

Tipul șorecarilor

Tipul porumbarilor

Tipul șoimilor

Păsări adaptate la biotopuri speciale

CAPITOLUL IV – OCROTIREA AVIFAUNEI ÎN PARCUL NAȚIONAL MUNȚII RODNEI

Specii de păsari protejate în zonă

CAPITOLUL V – CARACTERIZAREA CADRULUI NATURAL ÎN CARE AU FOST EFECTUATE CERCETĂRIILE ORNITOLOGICE

Poziția geografică

5.1.1. Geologie

5.1.2. Geomorfologie

5.2. Condițiile ecologice

5.2.1. Hidrologie

5.2.2. Climatologie

5.3. Habitate și ecosisteme

5.4. Flora

5.5. Etajele de vegetație

5.6. Fauna

5.7. Arii protejate incluse în Parcul Național Munții Rodnei

CAPITOLUL VI – CERCETĂRI REFERITOARE LA COMPLEXUL AVIFAUNISTIC DIN PARCUL NAȚIONAL MUNȚII RODNEI

Obiective urmărite

Material și metode

CAPITOLUL VII – REZULTATELE CERCETĂRILOR REFERITOARE LA COMPLEXUL AVIFAUNISTIC DIN ZONA CERCETATĂ

7.1. Sistematica păsărilor din zona cercetată

7.2. Ecologia păsărilor din zona în care s-au realizat observațiile

7.2.1. Situația zoogeografică a avifaunei zonei

7.2.2. Situația taxonomică a avifaunei zonei

7.2.3. Situația fenologică a avifaunei zonei

7.2.4. Situația tipului trofic al speciilor avifaunei zonei

7.2.5. Situația ecologică a speciilor din avifauna zonei

7.3. Situația efectivelor și speciilor de păsări studiate în perioada desfășurării cercetărilor în Parcul Național Munții Rodnei

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

CAPITOLUL I

ORNITOLOGIA, RAMURĂ DE BAZĂ A ZOOLOGIEI

1.1. Rolul avifaunei în cadrul ecosistemelor din zona montană

Păsările au o importanță semnificativă în cadrul ecosistemelor din zona montană fiind reprezentate de multe specii care ocupă diferite funcții în cadrul ecosistemului. Păsările ocupă o multitudine de nișe ecologice, existând specii cu o mare capacitate de adaptare la condițiile ecologice schimbătoare. În piramida trofică întâlnim păsări de la nivelurile inferioare – specii insectivore și omnivore de talie mică – până la vârful acesteia – răpitoare de talie mare (acvile). Păsările influențează ecosistemul în care trăiesc prin activitatea lor și pot fi clasificate în păsări folositoare, păsări dăunătoare și specii indiferente.

Speciile de păsări folositoare din ecosistemele montane sunt acele care consumă rozătoare sau insecte dăunătoare. Dintre păsările răpitoare observate în zona studiată, șorecarul comun (Buteo buteo L.), acvila țipătoare mică (Aquila pomarina Brehm) și vânturelul roșu (Falco tinnunculus L.) sunt specii care se hrănesc aproape exclusiv cu rozătoare mici și insecte de talie mare, putând fi considerați specii folositoare silviculturii, dar mai ales agriculturii, pentru că aceste specii vânează mai ales în sau pe lângă culturile agricole. Dintre speciile amintite anterior doar șorecarul comun era prezentă ca și specie cuibăritoare, celelalte două specii apărând doar ocazional (Gènsbǿl, 2004).

Răpitoarele de noapte – bufnițele – intră și ele în categoria păsărilor folositoare hrănindu-se aproape exclusiv cu rozătoare capturând rar și păsări de talie mică. În zona studiată cele mai răspândite specii de bufniță erau ciuvica (Glaucidium passerinum L.) și minunița (Aegolius funereus L.) ambele fiind specii de talie mică. Studiile efectuate la (Asio otus L.) au arătat că 95% din hrană a fost constituită din rozătoare (Vertse, 1964).

Ciocănitorile (Familia Picidae) sunt binecunoscute ca specii folositoare arborilor. Ele se hrănesc cu insecte și larvele acestora care trăiesc sub scoarța copacilor.

Ciocănitoarele au construcție fizică specifică – au penel cozii foarte rezistente și structura capului foarte puternică – care le permite să caute insectele pe scoarța arborilor și să le captureze folosind ciocul lor adaptat. Ciocănitoarele cuibăresc în scorburi pe care le construiesc în arbori, ceea ce poate fi privită ca dăunare, dar aceste scorburi sunt ulterior ocupate de alte specii folositoare cum sunt pițigoi, țiclean, muscari care depind de aceste scorburi pentru cuibărit.

În afara speciilor prezentate anterior putem aminti ca păsări folositoare specii din Familia Corvidae, Turdidae, Paridae, Sylvidae, etc. Din Familia Corvidae singura specie care merită să fie menționată este alunarul (Nucifraga caryocatactes L.) și gaița (Garrulus glandarius L.) specii caracteristică pădurilor de molid, care hrănindu-se cu diferite fructe, ajută la regenerarea naturală a pădurii, prin transportarea și îngroparea semințelor.

Speciile din Familia Turdidae răspândesc fructele la fel dar pe lângă acest fapt se hrănesc și cu insecte. Membrii Familiilor Paridae și Sylvidae sunt specii insectivore de talie mică și sunt considerate folositoare în fiecare ecosistem în care sunt prezente (Radu, 1997).

Cele mai studiate sunt pițigoiul mare (Parus maior L.) și pițigoiul albastru (Parus caeruleus L.), care cuibăresc de două sau chiar de trei ori într-un sezon de cuibărit, crescând de fiecare dată 6-10 pui pe care le hrănesc cu insecte. În acest fel o pereche de pițigoi consumă într-un sezon de cuibărit o cantitate mare de insecte, din care o mare parte dăunătoare, protejând astfel ecosistemul în care trăiește de înmulțirea insectelor dăunătoare. Un pițigoi consumă într-o zi aproximativ greutatea lui în insecte și astfel într-un sezon de cuibărit doi adulți și puii lor consumă în jur de 40 kilograme de insecte. Conform unor studii efectuate la pițigoiul mare, dintre insectele consumate 66,5% sunt dăunătoare ecosistemelor montane (Vertse, 1964).

O caracteristică interesantă a păsărilor, nu numai din ecosistemele montane, este acea că în cazul răspândirii în număr mare a unei specii de insecte dăunătoare dintr-o anumită zonă, toate speciile de păsări încep să consume insecta respectivă, chiar și cele care în mod normal nu sunt consumatoare de insecte.

Pe lângă speciile folositoare ecosistemelor silvice, există și specii de păsări care sunt considerate dăunătoare, mai ales speciile din Familia Fringillidae, Corvidae și câteva specii de păsări răpitoare.

Din Familia Fringillidae fac parte câteva specii care produc dăunări ocazionale, cel mai important fiind mugurarul (Pyrrhula pyrrhula L.). Această pasăre se hrănește în marea parte a anului cu semințe, fructe și insecte dar primăvara consumă mugurii tineri ai diverselor specii de arbori și arbuști, provocând pagube mai ales în pepiniere.

Câteva specii din Familia Corvidae cum ar fi gaița (Garrulus glandarius L.) și corbul (Corvus corax L.) provoacă pagube mai ales în sezonul de cuibărit al păsărilor cântătoare consumând ouăle și pui acestora. Alte specii de Corvidae, cioara grivă (Corvus corone L.) și cioara de semănătură (Corvus frugilegus L.), pot provoca pagube dar în afara ecosistemelor silvice, aceste specii nefiind observate în zona studiată.

Dintre păsările răpitoare cea bine cunoscută ca dăunătoare este uliul porumbar (Accipiter gentilis L.) și uliul păsărar (Accipiter nisus L.). Aceste specii se hrănesc predominant cu păsări, uliul porumbar fiind observat frecvent vânând în sate și orașe capturând porumbei și păsări domestice. Uliul păsărar are o talie mai mică capturând păsări cântătoare de talie mică. Deși sunt considerate dăunătoare, prezența acestor specii răpitoare este necesară într-un număr determinat de condițiile naturale pentru a elimina indivizii bolnavi din ecosistem și pentru a asigura echilibrul ecologic (Stugren, 1994).

Speciile indiferente din perspectiva dăunării sunt acele specii care nu produc daune semnificative dar nici nu sunt de mare folos ecosistemului, prezența acestor specii fiind necesară pentru a asigura exploatarea diferitelor nișe ecologice și pentru a controla dezvoltarea numerică a altor specii.

Avifauna are si o importanță practică în ceea ce privește protecția pădurilor datorită faptului că multe specii de păsări sunt indicatori ecologici, prezența lor indicând un ecosistem sănătos. Cele mai importante păsări din acest punct de vedere sunt cele situate la vârful lanțului trofic adică păsările răpitoare, prezența cărora indică un ecosistem în care toate nivelurile trofice sunt bine reprezentate. Numărul mare de păsări insectivore dintr-o pădure presupune abundența insectelor în timp ce prezența în număr mare a păsărilor care se hrănesc cu semințe și fructe ne arată sănătatea florei din regiune (Stugren, 1994).

Prezența în cadrul unor ecosisteme silvice a unor specii de păsări rare, periclitate, prezente în “Directiva Păsări – Directiva Consiliul Europei 79/409 EEC din 2 aprilie 1979”, ridică valoarea ecologică a pădurii, făcând necesară protecția ecosistemului respectiv.

Prin acest fapt speciile de păsări rare pot determina înființarea unor arii protejate care aduc un beneficiu major și ecosistemelor montane din România.

1.2. Importanța și implicațiile Ornitologiei în țara noastră

Ornitologia ca știință, dar mai ales ca hobby, atrage azi milioane de oameni din toate țările globului, indiferent de vârstă și profesiune și care găsesc o plăcere în a colinda prin păduri, bălți și câmpii pentru a observa păsările, pentru a le urmări comportamentul, pentru a le auzi cântecul.

În România, țara ce beneficiază de o natură generoasă populată de o mare varietate de păsări, preocuparea față de păsări și ornotologie este foarte limitată, în pofida diminuării efectivelor multora dintre specii ca urmare a degradărilor intervenite în mediul înconjurător în ultimele decenii.

Deoarece în concepția actuală a protecției naturii, ocrotirea efectivă a anumitor specii nu se poate realiza decât în contextul general al conservării mediului înconjurător rezultă evident faptul că a ocroti păsările înseamnă a păstra nealterate caracteristicile mediului natural cu tot ceea ce implică această definiție: reducerea și eliminarea poluării apei, solului și aerului, diminuarea cantității de pesticide utilizate în agricultura și silvicultura, refacerea unor habitate (păduri, mlaștini, pajiști) într-o formă cât mai apropiată de cea naturală, diminuarea sau eliminarea acțiunilor umane exercitate direct asupra păsărilor (capturare cu capcane, vânătoarea, distrugerea cuiburilor).

Se cunoaște faptul că unele specii de păsări care în trecut erau dependente de un anumit tip de habitat au dispărut, iar altele au încercat să se adapteze la medii noi de viață profund modificate sau la unele nou create de om.

Pe de altă parte, avem posibilitatea de a ajuta păsările asigurându-le condiții de cuibărit și de hrănire, iar aceasta o putem face nu numai în rezervații naturale, ci chiar în grădina noastră sau în parcul din orasul în care locuim.

Cea mai întinsă rezervație de interes ornitologic din țara noastră este Delta Dunării, vestită în toată lumea prin diversitatea și bogația avifaunei sale.

Specii valoroase se găsprezența cărora indică un ecosistem în care toate nivelurile trofice sunt bine reprezentate. Numărul mare de păsări insectivore dintr-o pădure presupune abundența insectelor în timp ce prezența în număr mare a păsărilor care se hrănesc cu semințe și fructe ne arată sănătatea florei din regiune (Stugren, 1994).

Prezența în cadrul unor ecosisteme silvice a unor specii de păsări rare, periclitate, prezente în “Directiva Păsări – Directiva Consiliul Europei 79/409 EEC din 2 aprilie 1979”, ridică valoarea ecologică a pădurii, făcând necesară protecția ecosistemului respectiv.

Prin acest fapt speciile de păsări rare pot determina înființarea unor arii protejate care aduc un beneficiu major și ecosistemelor montane din România.

1.2. Importanța și implicațiile Ornitologiei în țara noastră

Ornitologia ca știință, dar mai ales ca hobby, atrage azi milioane de oameni din toate țările globului, indiferent de vârstă și profesiune și care găsesc o plăcere în a colinda prin păduri, bălți și câmpii pentru a observa păsările, pentru a le urmări comportamentul, pentru a le auzi cântecul.

În România, țara ce beneficiază de o natură generoasă populată de o mare varietate de păsări, preocuparea față de păsări și ornotologie este foarte limitată, în pofida diminuării efectivelor multora dintre specii ca urmare a degradărilor intervenite în mediul înconjurător în ultimele decenii.

Deoarece în concepția actuală a protecției naturii, ocrotirea efectivă a anumitor specii nu se poate realiza decât în contextul general al conservării mediului înconjurător rezultă evident faptul că a ocroti păsările înseamnă a păstra nealterate caracteristicile mediului natural cu tot ceea ce implică această definiție: reducerea și eliminarea poluării apei, solului și aerului, diminuarea cantității de pesticide utilizate în agricultura și silvicultura, refacerea unor habitate (păduri, mlaștini, pajiști) într-o formă cât mai apropiată de cea naturală, diminuarea sau eliminarea acțiunilor umane exercitate direct asupra păsărilor (capturare cu capcane, vânătoarea, distrugerea cuiburilor).

Se cunoaște faptul că unele specii de păsări care în trecut erau dependente de un anumit tip de habitat au dispărut, iar altele au încercat să se adapteze la medii noi de viață profund modificate sau la unele nou create de om.

Pe de altă parte, avem posibilitatea de a ajuta păsările asigurându-le condiții de cuibărit și de hrănire, iar aceasta o putem face nu numai în rezervații naturale, ci chiar în grădina noastră sau în parcul din orasul în care locuim.

Cea mai întinsă rezervație de interes ornitologic din țara noastră este Delta Dunării, vestită în toată lumea prin diversitatea și bogația avifaunei sale.

Specii valoroase se găsesc și pe cuprinsul unor rezervații complexe, ca Parcul Național Retezat, Pietrosul Rodnei, Cheile Turzii (Transilvania), Codrul secular Slătioara, Ceahlău (Moldova), Cheile Nerei, Domogled (Banat), Canaraua Fetii (Dobrogea), pădurea și lacul de la Snagov (Muntenia), Muntii Bucegi și altele. Dar, oriunde s-ar afla, păsările au în prezent nevoie de ajutorul omului.  

Pădurile acopera 3,1 milioane de Kmp adica 30 % din suprafața Europei, dar mare parte din aceasta constă din plantații de arbori, monoculturi de conifere sau de specii de copaci alohtone. Pădurile din zona boreală și temperată dețin o mare diversitate de păsări, dintre care 114 sunt specii prioritare pentru aceste habitate. Mai mult de 40 % dintre acestea au un statut de protecție necorespunzător în timp ce mare parte din restul de 60 % sunt păsări specializate pentru aceste tipuri de habitat. Dintre cele 514 specii de păsări din Europa, 195 sunt mai mult sau mai puțin periclitate.

Distrugerea totală sau reducerea calității habitatului, având drept consecințe deranjarea păsărilor în timpul clocitului, restrângerea teritoriilor de cuibărit sau otrăvirea prin poluare, poate fi evitată prin adoptarea unor măsuri legislative specifice, în concordanță cu coordonatele stabilite la Helsinki și care să asigure managementul durabil al pădurilor.

Astfel de măsuri trebuie să asigure în primul rând evitarea defrișărilor, mai ales a arborilor indigeni mături și a tufărișurilor, iar în cazul reîmpăduririlor să se acorde întâietate speciilor de copaci autohtoni. Totodată o serie de activități legate de industria prelucrării lemnului trebuie să prezinte un impact cât mai scăzut asupra mediului prin adaptarea tehnicilor de tăiere și îndepărtare a copacilor și promovarea unor tehnologii de procesare a lemnului care generează cât mai puține pierderi.

Capturarea exemplarelor tinere de păsări de prada în scopuri vânătorești reprezintă o activitate condamnabilă, la fel ca și colecționarea ouălor speciilor rare și omorârea, de exemplu, a bufnițelor și păsărilor răpitoare. Putem proteja cuiburile speciilor rare păstrând liniștea când suntem în vecinătatea lor. Mai trebuie să amintim că observarea păsărilor rare este pentru mulți tentantă; de aceea este preferabil să fie divulgat locul în care am găsit un cuib de șoim călător sau o colonie de egrete.

Nu doar interesele păsărilor trebuie să primeze, ci totodată trebuie să arătăm respect față de proprietarii de terenuri și față de localnici.

Trebuie de asemenea să ținem seama de reglementările privind accesul în rezervațiile naturale, pentru ca în zonele strict protejate nu se poate intra decât cu un permis special.

În ultimii 20 de ani, mai multe echipe de cercetători din Europa au stabilit în cadrul proiectelor derulate de BirdLife statutul diferitelor habitate. BirdLife este o alianță mondială a organizațiilor de protecție a păsărilor care activează în peste 100 de țari din întrega lume; împreună, ele constituie autoritatea supremă în domeniul cunoașterii și protecției păsărilor și a habitatelor lor, precum și în orice probleme care afectează existența avifaunei. BirdLife își mobilizează partenerii la acțiune fiind create grupuri de lucru în întreaga Europă astfel încât strategia să poata fi pusă în aplicare folosind resursele globale ale BirdLife, dar acționând la scara naționala și locală.

Directiva 79/409/CCE (Păsări) este actul legislativ european care reglementează menținerea, prezervarea și reabilitarea unei diversități și a unei suprafețe suficiente de habitat pentru toate speciile de păsări din Europa. Directiva a fost introdusă în legislația romanească prin Legea 462/2001.

Obligațiile României pentru implementarea Directivei Păsări:

–  desemnarea prin legislația națională a Ariilor de Protecție Specială Avifaunistică.

–  înaintarea listei de Protecție Specială către comisia Europeană.

 –  stabilirea și implementarea planurilor de management pentru Ariile de Protecție Specială Avifaunistică.

–  stabilirea și implementarea planurilor de monitorizare a stării de conservare.

–  evaluarea impactului programelor și proiectelor.

CAPITOLUL II

COMPLEXUL FAUNISTIC DIN ZONA MONTANĂ

2.1. Complexul faunistic din cadrul etajului alpin

Etajul alpin este caracterizat prin lipsa vegetației lemnoase. Este landșaftul pajiștilor scunde și tufișurilor pitice, care nu are semnificație pentru vertebratele cu două nișe ecologice. În vegetația caracteristică, se găsesc, totuși, o serie de reprezentanți semnificativi din rândul lepidopterelor, gasteropodele (cu cochilie mică sub formă de fus), ortoptere, coleoptere, cicade.

Fauna alpină este foarte săracă în vertebrate, fiind alcătuită numai din specii euritope.

Dintre reptile, apar, sporadic, vipera comună (Vipera berus), iar în partea inferioară a etajului este prezentă și șopârla de munte (Lacerta vivipara).

În peisajul alpin sunt mai frecvente însă păsările, reprezentate de câteva specii originare din nordul Europei (Radu, 1973) include aceste păsări din ținutul alpin în etajul brumăriței alpine (Prunella collaris), care este specia caracteristică a acestui etaj.

În locuri stâncoase, mai cuibărește specia azonală pietrarul de munte (Oenanthe oenanthe) și specia ubicvistă codroșul de munte (Phoenicurus ochruros), iar în locurile înierbate fâsa de munte (Anthus spinoletta), specifică golurilor de munte, și ciocârlia de câmpie (Alauda arvensis), prezentă din depresiune până pe vârfurile Rodnei.

Natural, această zonă, este vizitată și de o serie de păsări răpitoare în căutare de hrană, ca pajura (Aquila chrysaëtos), șerparul (Circaetus gallicus), vânturelul (Falco tinnunculus), precum și de corb (Corvus corax) și multe alte specii în timpul pasajului.

Dintre mamifere, specia indicatoare pentru acest landșaft este șoarecele de zăpadă (Pitymys nivalis), precum și două specii caracteristice culmilor montane în ambele nișe (stâncoase și înierbate), capra neagră (Rupicapra rupicapra) și marmota (Marmota marmota).

Animalele prezintă o serie de adaptări particulare la condițiile grele de viață din etajul alpin. Deoarece păsările își găsesc hrana în ierburi și tufișuri sunt mai slab zburătoare, iar pentru că perioada de vegetație este scurtă clocesc o dată pe sezon. Tot din cauza perioadei favorabile scurte și a frigului, șopârla de munte (Lacerta vivipara) este ovovivipară.

Unele animale, cum sunt orofitele, trec la hibernare sub stratul de zăpadă, iar altele migrează din zonă înainte de venirea iernii.

Fenomenul de melanism este, de asemenea, o adaptare la frig. În zona alpină a Munțiilor Rodnei se întâlnesc multe nevertebrate și vertebrate de culoare mai întunecată. Dintre acestea amintim: vipera comună (Vipera berus berus) care este prezentă mai ales prin forma melanică, numită vipera neagră (Vipera berus f. praester), precum și șopârla de munte (Lacerta vivipara) și tritonul de munte (Triturus alpestris) care au culoare aproape neagră (Drugescu, 1994).

2.2. Complexul faunistic din cadrul etajului subalpin

Datorită apariției vegetației lemnoase, reprezentată prin arbuști de jneapăn (Pinus mogo), ienupăr (Juniperus nana), arin verde (Alnus viridis) și smirdar (Rhododendron myrtifolium), acest landșaft este mult mai bogat în animale, inclusive în vertebrate. În cadrul lui se conturează bine nișe ecologice, cu specii caracteristice: tufișurile înierbate, stâncăriile și ariile protejate.

În acest ecosistem apare broasca roșie de munte (Rana temporaria), iar pe langă izvoare și lacuri sălămâzdrele (Triturus alpestris și T. montandoni) dintre amfibieni, și speciile de reptile întâlnite și în etajul superior: vipera comună (Vipera berus) prezentă în jnepenișuri, și șopârla de munte (Lacerta vivipara) în poienile subalpine.

Ornitofauna acestui etaj este destul de bogată. În jnepenișuri, specia caracteristică este cocoșul de mesteacăn (Lyrurus tetrix), prezent numai în acest habitat. În desișurile subalpine, atinge densitatea maximă brumărița de pădure (Prunella modularis), împreună cu pitulicea (Phylloscopus collybita) și pitulicea fluierătoare (Phylloscopus trochilus), precum și alte specii de tufișuri, întâlnite și în zonele inferioare.În locuri înierbate este caracteristică fâsa de munte (Anthus spinoletta). Pe stâncării, cuibăresc specii ubicviste: condorul de munte (Phoenicurus ochruros), pietrarul de munte (Oenanthe oenanthe), vânturelul (Falco tinnunculus) și în cazuri izolate chiar și șoimul (Falco peregrinus).

De asemenea, este mai bogată în specii și fauna de mamifere. Ca specii caracteristice putem considera: șoarecele vărgat (Sicista betulina), marmota (Marmota marmota) și capra neagră (Rupicapra rupicapra). Dintre insectivore enumerăm două specii de chițcani (Sorex alpinus și S.araneus), iar dintre rozătoare, pe lângă specia caracteristică, deja amintită, mai multe specii de șoareci (Microtus arvalis, Apodemus flavicollis, Pitymys subterraneus).În etajul subalpin mai urcă ursul (Ursus arctos) și râsul (Lynx lynx). Nu lipsește de aici nici cerbul (Cervus elaphus), mai ales în perioada de boncănit sau mistrețul (Sus scroafa), care îndeosebi primăvara și toamna urcă după cepe de brândușe, aflate din belșug (Ardelean și Béres, 2000).

2.3. Complexul faunistic din cadrul etajului boreal

Corespunde habitatelor reprezentate prin pădurile de conifere de altitudine, caracterizate prin întunecime, umezeală mare, ierni lungi și reci cu zăpadă abundentă și o bază trofică de o anumită compoziție. Aceste condiții sunt favorabile speciilor nordice și boreale.

În acest ecosistem, se pot deferenția mai multe nișe ecologice – păduri bătrâne de molid, plantații și regenerări tinere, luminișuri, stâncării – în care fauna de vertebrate cuprinde o serie de specii caracteristice și cu un aspect specific. La acestea, se mai adaugă și zona inferioară de amestec a molidului cu fag, unde apar și elemente caracteristice făgetelor.

Dacă în etajul alpin viața se desfășoară la nivelul solului, în etajul boreal este mai intensă pe alte două nivele: coronamentul coniferelor, unde pot cuibări forfecuțe, și trunchiul arborilor cu scorburi unde au adăpost o serie de ciocănitoare și pițigoi, precum și unele mamifere, ca veverița. Animalele tipice ale acestui etaj sunt păsările.

Datorită condițiilor climatice mai favorabile – climatul bland, stratul protector al pădurii – s-a instalat o faună de vertebrate mai bogată decât în etajele înainte menționate.

Dintre amfibieni apare broasca roșie de munte (Rana temporaria), cele două specii de sălămâzdre (Triturus alpestris, T. montandoni), precum și sălămâzdra de uscat (Salamandra salamandra), broasca râioasă verde (Bufo viridis) și buhaiul de baltă cu burta galbenă (Bombina variegate), iar dintre reptile, cele amintite în zona subalpină, plus șopârla de câmp (Lacerta agilis) și șarpele de casă (Natrix natrix). Majoritatea dintre aceste specii se întâlnesc și în pădurile umbroase și umede de fag.

Ornitocenoza acestui etaj este bogată. Ea cuprinde specii numeroase și caracteristice. Unele nu părăsesc zona nici în anotimpul nefavorabil, precum cocoșul de munte (Tetrao urogallus), retras în liniștea molidișurilor, sau forfecuța (Loxia curvirostra) care se hrănește cu semințe de conifere. Numeroase și caracteristice sunt și alte specii de păsări ca: ciocănitoarea cu trei degete (Picoides tridactylus), cucuveaua de brădet (Glaucidium passerinum), pițigoiul moțat (Parus cristatus), aușelul de iarnă (Regulus regulus), aușelul de vară (Regulus ignicapillus), scatiul (Carduelis spinus). Mai sunt și specii de păsări care acceptă pe lângă molidișurile de altitudine și enclave de molid în zona fagului ca: pițigoiul de brădet (Parus ater), negraica (Dryocopus martius), gaița de munte (Nucifraga caryocatactes), mugurarul (Pyrrhula pyrrhula) etc.

Dintre falconiforme, mai bine reprezentat este șorecarul comun (Buteo buteo), iar dintre strigiforme mai comun în aceste locuri sunt huhurezul mare (Strix aluco), și buha (Bubo bubo), întâlnită și în etajul nemoral. Corbul (Corvus corax) a revenit puternic ca efectiv datorită măsurilor de ocrotire.

Tot datorită condițiilor aparte de viață din acest etaj, animalele și mai ales păsările prezintă o seamă de adaptări morfo-fiziologice și ecologice. Astfel, amintim prezența zimților la degetele cocoșului de munte care ușurează mersul pe zăpadă și îl ajută în menținerea stabilității pe crengile înghețate cu chiciură. Ciocul forfecuței, ca o foarfecă striată, îi permite să desfacă semințele din conurile de molid. Ciocănitoarele și pițigoii își crează rezerve de hrană pentru iarnă.

Mamiferele sunt bine reprezentate. Dintre ele, speciile care se impun în peisaj, prin efective mai numeroase, sunt ursul (Ursus arctos) și râsul (Lynx lynx), frecvente și în etajele inferioare. Mamiferele au o largă răspândire, mai ales speciile de cârtiță (Talpa europaea), chițcanul de ogor (Sorex araneus) etc. Dintre rozătoare, propriu acestui etaj este șoarecele vărgat (Sicista betulina), dar specia dominantă numeric este șoarecele scurmător (Clethrionomys glareolus). Tot specii cu densitate mare sunt: veverița (Sciurus vulgaris), șoarecele gulerat (Apodemus flavicollis), pârșul cu coadă stufoasă (Dryomys nitedula). Se întâlnesc un număr mare de carnivore, ca jderul de copac (Martes martes) în locuri stâncoase, beica (Martes foina), vulpea (Vulpes vulpes), lupul (Canis lupus), ursul (Ursus aractos), mistrețul (Sus scroafa), precum și de copitate mari, cerbul (Cervus elaphus) și căpriorul (Capreolus capreolus)(Ardelean și Béres, 2000).

2.4. Complexul faunistic din cadrul etajului făgetelor montane

Datorită condițiilor ecologice mai blânde, baza trofică este mai bogată, iar numărul speciilor de vertebrate este mult mai mare. În acest ecosistem presiunea antropică mare a produs multe schimbări în biocenoză. Mari suprafețe de păduri au fost transformate în pășuni și fânețe montane, iar, prin plantări masive de rășinoase în urma tăierilor pădurilor seculare de fag, s-au creat enclave de rășinoase, locuri mocirloase. În această zonă, nișele ecologice representative sunt: făgete bătrâne, făgete de vârstă mijlocie, plantații și regenerări, enclave de rășinoase, pășuni și fânețe montane. Mai apar stâncării, tinoave și zone mocirloase.

Fauna de vertebrate este bogată. Fauna de amfibieni se completează, fața de etajele anterioare, cu sălămâzdra de uscat (Salamandra salamandra), specie caracteristică făgetelor montane, unde are densitate maximă, cu sălămâzdra carpatică (Triturus montandoni), cu broasca roșie de pădure (Rana dalmatina) și buhaiul de baltă cu burtă galbenă (Bombina variegata). Dintre reptile, pe lânga vipera comună (Vipera berus), care este specie frecventă în zonă, mai pot fi văzute speciile: șarpele de casă (Natrix natrix) și, în exemplare mai puține, șarpele de alun (Coronella austriaca) și șarpele lui Esculap (Elaphe longissima). Pe pășunile montane sunt prezente cele două specii de șopârle deja menționate: șopârla de câmp (Lacerta agilis) și șopârla de munte (Lacerta vivipara).

Ornitocenozele ecosistemului pădurii montane de fag sunt bogate, dar cea mai variată nișă ecologică este reprezentată prin făgetele bătrâne, cu cca. 27 populații de păsări cuibătoare. Speciile caracteristice de aici sunt: huhurezul mare (Strix uralensis), ciocănitoarea de munte (Dentrocopos leucotos), muscarul mic (Ficedula parva) și muscarul gulerat (Ficedula albicollis), iar populația dominantă este a speciei ubicviste cinteza (Fringilla coelebs). Aici cuibăresc majoritatea răpitoarelor de zi: pajura (Aquila chrysaetos), uliul găinilor (Accipiter gentilis), uliul păsărar (Accipiter nisus), viesparul (Pernis apivorus), șorecarul (Buteo buteo), precum și specii de pițigoi, (genul Parus), de cojoaica (Certhia familiaris), și de țoiul (Sitta europaea) etc.

În plantațiile tinere au fost atrase speciile de tufăriș: privighetoarea neagră (Sylvia atricapilla), purcelușa (Sylvia curruca), sfrânciocul mare (Lanius collurio), presura galbenă (Emberiza citronella) etc. Fânețele și pășunile montane au creat posibilitatea instalării speciilor caracteristice pentru seș, ca potârnichea (Perdix perdix), prepelița (Coturnix coturnix), ciocârlia de câmp (Alauda arvensis), iar pășunile întinse cu fagi răzleți oferă condiții extreme de favorabile pentru graur (Sturnus vulgaris) care atinge densitatea maximă aici.

Pășunatul intensiv a atras corvidele, precum corbul (Corvus corax), și coțofana (Pica pica). Dar, în cuiburile părasite de acestea cuibărește și vinderelul (Falco tinnunculus) și ciuful de pădure (Asio otus). În enclavele de molid, pe langă speciile caracteristice zonei, ca mierla (Turdus merula) și sturzul cântător (Turdus philomelos), apar și specii caracteristice molidișurilor, cum sunt pițigoiul de brădet (Parus ater), mugurarul (Pyrrhula pyrrhula), alunarul (Nucifraga caryocatactes) și negraica (Dryocopus martius).

În privința mamiferelor, s-au identificat majoritatea speciilor cunoscute pentru acest biotop din țară, fiind prezente de la insectivore, precum cârtița (Talpa europaea), chițcanul de apă (Neomys anomalus), chițcanul de ogor (Sorex araneus) etc, la rozătoare, reprezentate printr-un număr mare de specii, între care menționăm: pârșul (Glis glis), veveriță (Sciurus vulgaris), prin pădurile cu arbori înalți, șoarecele gulerat (Apodemus flavicollis), numeros în pădurile compacte cu jir și ghindă abundente, făcându-și rezerve pentru vreme rea, iepurele (Lepus europaeus), mai ales în plantații și în liziera pădurilor. Sunt prezente toate speciile de răpitoare: lupul (Canis lupus), ursul (Ursus arctos), precum și speciile de mustelide cu populații viguroase. Râsul (Lynx lynx) apare însă mai rar. Sunt numeroase și larg răspândite și mamiferele ierbivore, cum sunt căpriorul (Capreolus capreolus), iar în pădurile liniștite cu izvoare este cerbul (Cervus elaphus) (Ardelean și Béres, 2000).

CAPITOLUL III

GRUPELE ECOLOGICE DE PĂSĂRI

În decursul dezvoltării lor filogenetice, păsările s-au adaptat la condiții de existență extrem de variate și la regimuri alimentare foarte diferite, și astfel, astăzi populează biotopuri dintre cele mai felurite: păduri, mlaștini, tufișuri, bazine acvatice, deșerturi și stepe, terenuri agricole și împrejurimi ale așezărilor omenești. Această adaptare multilaterală se răsfrânge asupra întregului lor organism, asupra înfățișării externe, asupra structurii interne și asupra comportamentului lor. Adaptarea la diferite medii de viață și la regimuri alimentare variate se poate observa îndeosebi în culoarea penajului, în structura aripii, în conformația picioarelor și în variatele forme și structuri ale ciocului.

Astfel, la unele specii picioarele sunt scurte, servindu-le pentru cățărarea pe trunchiuri, la altele mai lungi și foarte subțiri, pentru a se deplasa cu ușurință printre ramurile dese; scurte dar puternice , cu membrane interdigitală adaptată la înot, sau mai lungi și subțiri, servindu-le la mers și alergat, ori foarte lungi, dezgolite în regiunea tibio-tarsului, pentru mersul prin apă adâncă în căutarea hranei; speciile de pradă de zi și de noapte au degetele terminate prin gheare puternic ascuțite și încovoiate.

Ciocul prezintă game variate: scurt, lung, foarte lung, subțire, gros, drept, curbat în sus sau în jos, iar uneori numai la capăt, rotunjit sau lățit la capăt, ascuțit, turtit bilateral sau dorsoventral, conic cu mandibule egale sau diferite ca lungime și uneori încrucișate, sau pot reprezenta diferite combinații între aceste tipuri, toate exprimând modul de hrană al speciilor respective (Berkesy, 1999).

Același mediu de trai și un regim alimentar asemănător au determinat în decursul dezvoltării lor filogenetice modificări asemănătoare chiar și la specii care fac parte din diferite categorii sistematice îndepărtate. Aceste păsări, asemănătoare în modul lor de hrănire, în modul procurării hranei, în felul vieții lor de fiecare zi, în relațiile lor cu mediul abiotic și cu cel biotic în care trăiesc, mai mult sau mai puțin înrudite din punct de vedere sistematic, formează așa numitele grupe ecologice.

Păsările care aparțin unei anumite grupe ecologice se caracterizează prin dependența lor de anumite condiții de existență pe care le oferă biotopul în care trăiesc, prin folosirea unui anumit fel de hrană și prin dobândirea într-o măsură mai mare sau mai mică a anumitor adaptări specifice, în vederea procurării hranei. După considerentele de mai sus, păsările actuale se pot grupa, se pot întruni schematic în mai multe grupe ecologice, a căror succintă descriere și caracterizare o vom face în cele ce urmează (Berkesy, 1999).

Păsări de tufărișuri și de păduri

Păsările din această grupă, numeroase ca specii, se caracterizează prin traiul lor în păduri și tufărișuri, adică prin traiul lor pe terenuri acoperite cu vegetație arboricolă sau arbustivă. Gradul de dependență de mediul silvic și caracterul acestor legături sunt foarte variate, ceea ce permite delimitarea câtorva tipuri bine distincte.

3.1.1. Tipul păsărilor arboricole – cățărătoare

Acestui tip ecologic îi aparțin speciile cel mai bine adaptate la viața în mediul silvic. Ele se caracterizeaza printr-o talie mijlocie sau mică, printr-un zbor relativ slab, lent, cu o abilitate remarcabilă. Picioarele lor sunt scurte și puternice, prevăzute cu gheare încovoiate, apte pentru cățărat. La ciocănitori și la țiclean (Sitta europaea), două dintre degete sunt îndreptate înainte, iar două spre înapoi, ceea ce ușurează foarte mult cățaratul pe scoarța arborilor. Rahisul penelor codale este foarte rigid și neflexibil, iar coada în timpul cățaratului servește ca sprijin pentru susținerea corpului. Cuibăresc în scorburile arborilor sau își clădesc cuiburi libere, pe ramurile arborilor și arbuștilor. Hrana și-o procură de pe trunchiul sau din trunchiul arborilor, din coroana acestora sau de pe arbuști. După natura hranei pe care o consumă, aceste păsări se pot grupa în păsări insectivore, granivore, frugivore, nectarivore și omnivore (Berkesy, 1999).

3.1.1.1. Păsările insectivore

Păsările insectivore se hrănesc mai ales cu insecte, larvele, omizile, și ouăle acestora, care constituie hrana lor de bază. Potrivit adaptării la acest regim de hrană, ciocul lor este corespunzător format. Astfel, ciocănitorile (Dendrocopus, Picus, Dryocopus, Picoides, Jynx) au ciocul comprimat lateral, în formă de daltă, cu ajutorul căreia ciocănesc scoarța și lemnul de unde extrag cu mare măiestrie insectele, omizile, larvele sau ouăle acestora. La cojoaică (Certhia familiaris), ciocul ascuțit la vârf este recurbat în jos, apt astfel pentru scoaterea hranei din crăpăturile scoarței arborilor. Ciocul țicleanului (Sitta europaea) este asemănător cu acela al ciocănitorilor, hrănindu-se și el într-un mod asemănător cu al acestea.

Pițigoii, păsări tipic insectivore în afara sezonului rece, au ciocul ascuțit la vârf, în formă de sulă, cu ajutorul căruia culeg cu foarte multă ușurință insectele, omizile, larvele și ouăle acestora de pe frunze, de sub scoarța arborilor și din crăpăturile acestora. Speciile de silvii (Sylvia), pitulicele (Phylloscopus), privighetorile (Luscinia), măcăleandrul (Erithacus rubecula), mierlele (Turdus merula), sturzul cântător (Turdus ericetorum philomelos) și alte păsări de pădure și de tufăriș au ciocurile ascuțite, în formă de sulă sau de pensă, cu care își adună hrana din coroanele arborilor, din tufișuri sau din litiera pădurilor (Berkesy, 1999).

3.1.1.2. Păsările granivore

Păsările granivore din păduri și tufărișuri se hrănesc cu diferite semințe și fructe de plante silvice. Potrivit acestui mod de hrănire și ciocul lor este adaptat la prinderea și ruperea lăstarilor și mugurilor, pentru culegerea și spargerea cojii semințelor sau pentru desfacerea fructelor. Aceste păsări au ciocul relativ scurt, conic, puternic. Scatiul (Carduelis spinus), sticletele (Carduelis carduelis), florintele (Carduelis chlorus), cinteza (Fringilla coelebs), mugurarul (Pyrrhula pyrrhula), botgrosul (Coccothraustes coccothraustes) și alte păsări granivore scot și sparg cu ușurință diferitele semințe ale plantelor spontane și ale arborilor din păduri.

Forfecuța (Loxia curvirostra) are mandibulele ciocului încrucișate, în formă de foarfecă, instrument foarte eficient pentru scoaterea semințelor din conurile esențelor rășinoase (Berkesy, 1999).

3.1.1.3. Păsările frugivore și nectarivore

În această grupă sunt cuprinși tucanii (Rhamfastos), păsările rinocer (Bucorax, Lophocerus), papagalii (Trichoglosidae). Melifagidele și păsările colibri (Trochilide) nu sunt reprezentate în ornitofauna țării noastre cu reprezentanți tipici, dar unele specii dintre păsările noastre, cum este grangurul (Oriolus oriolus), graurul (Sturnus vulgaris), mierla (Turdus merula) și sturzii (Turdus ericetorum philomelos, Turdus viscivorus), silviile (Sylvia), pitulicele (Phylloscopus), privighetorile (Luscinia) și alte specii de păsări de păduri și tufișuri, mai ales vara târziu și toamna sau în timpul iernii, se hrănesc cu corpii de fructificare ai plantelor, cum sunt dudele, bacele, fragii, cireșele, strugurii etc.

3.1.1.4. Păsările omnivore

Păsările omnivore din păduri și tufișuri se hrănesc atât cu hrană de origine animală cât și cu hrana de origine vegetală. Ciocul lor este robust, puternic, ascuțit la vârf și apt atât pentru spargerea cojii semințelor plantelor, cât și pentru apucarea și fărâmițarea insectelor sau a unor vertebrate de talie mai mică. Gaița (Garrulus glandarius), coțofana (Pica pica), alunarul (Nucifraga caryocactes) și diferite specii de corvide folosesc pădurea atât pentru cuibărit cât și pentru procurarea hranei lor. Însă dependența lor de mediul silvic nu este atât de strânsă ca și la celelalte tipuri de păsări amintite mai înainte (Berkesy, 1999).

3.1.2. Tipul păsărilor care își prind hrana din aer

Aceste păsări, cu un număr restrâns de specii, trăiesc constant în păduri și tufărișuri, unde își fac și cuibul, fie în scorburile și crăpăturile arborilor, fie pe crengile arborilor și arbuștilor, construind cuiburi în liber. Caracteristica comună a lor este modul de procurare a hranei. Ele își capturează hrana din aer, din zbor. Reprezentanții tipici ai acestor păsări sunt muscarii (Muscicapidae), care prezintă adaptări specifice acestui mod de capturare a hranei. Astfel, ele au un zbor foarte abil, spiralat, putând executa manevre complicate în aer, asigurate de aripile relativ scurte și groase, precum și de coada lor lungă. Ciocul lor este puternic despicat, iar pe marginile mandibulelor se găsesc peri aspri, care măresc considerabil suprafața gurii. De obicei stau la pândă pe crengile arborilor și de aici se aruncă în aer cu multă ușurință, după diferite insecte zburătoare. Acest tip de păsări cuprinde și câteva specii dintre răpitoarele de zi, cum este uliul porumbar (Accipiter gentilis) și uliul păsărar (Accipiter nisus), care sunt specii tipic paserivore. Pândesc prada stând printre ramurile arborilor de unde se năpustesc brusc asupra prăzii ivite. Succesul vânătorii la aceste păsări depinde mai mult de repeziciunea de manevrare a zborului decât de rapiditatea acestuia (Berkesy, 1999).

3.1.3. Tipul păsărilor tericole – arboricole

În acest tip ecologic sunt încadrate speciile de păsări care trăiesc în păduri sau tufărișuri și care își capturează hrana atât de pe arbori cât și de pe suprafața solului. De obicei, ele își construiesc cuiburile pe sol, unde, de asemenea, înnoptează. Reprezentanții tipici ai acestor păsări sunt specii ca iernuca (Bonasa bonasia), cocoșul de munte (Tetrao urogallus) și cocoșul de mesteacăn (Lyrurus tetrix). Aceste păsări au un regim alimentar mai mult vegetal, dar se hrănesc în timpul verii și cu hrană de origine animală. În timpul iernii consumă frunze de conifere, semințe și lăstari de mesteacăn, pe care le culeg aproape exclusiv de pe ramurile arborilor. Ca o adaptare, în timpul iernii, la procurarea hranei de pe crengile alunecoase, pline de zăpadă și gheață, se remarcă formațiunile cornoase, în formă de piaptăn, de pe marginile degetelor, care măresc considerabil suprafața de cuprindere a crengilor de către picioare. În timpul verii, acești solzișori cornoși sunt foarte slab dezvoltați.

3.1.4. Tipul păsărilor arboricole-temporar silvicole

Acest tip ecologic cuprinde acele păsări care folosesc pădurea și tufărișurile numai pe o perioadă relativ scurtă și anume pentru perioada de reproducere, sau numai pentru refugiu temporar. Speciile aparținând acestui tip ecologic își procură hrana, de obicei, în afara pădurilor, în biotopurile învecinate cu terenurile acoperite. Astfel, dumbrăveanca (Coracias garrulus), stăncuța (Corvus monedula), cioara de semănătură (Corvus frugilegus), cioara grivă (Corvus cornix), graurul (Sturnus vulgaris), pupăza (Upupa epops) și altele cuibăresc în păduri, în scorburile arborilor sau pe crengile acestora, dar hrana și-o procură de pe terenurile agricole învecinate cu pădurile. Tot așa și porumbelul gulerat (Columba palumbus), porumbelul de scorbură (Columba oenas), turturica (Streptopelia turtur) cuibăresc pe crengile arborilor și tufărișurilor din păduri, dar hrana și-o procură în afara pădurii, pe pajistile, pășunile și terenurile agricole învecinate cu păduri (Berkesy, 1999).

3.1.5. Tipul păsărilor tericole, temporar silvicole

Acestui tip ecologic îi aparțin specii de păsări de pădure și de tufărișuri, care folosesc pădurea mai mult cal oc de refugiu sau pentru a profita de microclimatul specific al pădurii și tufărișurilor. Astfel, lipitoarea (Caprimulgus europaeus) sau sitarul (Scolopax rusticola) își clădesc chiar și cuiburile pe solul pădurilor, dar pentru hrănire vizitează alte biotopuri. Fazanul (Phasianus colchicus), de foarte multe ori, caută refugiu în timpul zilei sau chiar și în timpul nopții în pădure, dar cuibul și-l plasează pe terenuri deschise, în culturi de plante sau între desișurile plantelor ruderale. Hrana este procurată mai mult de pe terenurile deschise, învecinate cu păduri și tufărișuri.

Păsările care aparțin grupei ecologice a păsărilor de tufărișuri și de păduri au o importanță remarcabilă, esențială și variată în viața pădurilor și a tufărișurilor. Astfel, cele insectivore, hrănindu-se mai mult cu insecte dăunătoare, decimează dăunătorii periculoși ai pădurilor, în toate fazele lor de dezvoltare. Păsările fitofage și cele granivore contribuie cu mult succes la răspândirea considerabilă a multor plante, chiar și în locurile inaccesibile omului (Berkesy, 1999).

Păsări de mlaștini și de lunci

Păsările din această grupă ecologică, mai puține la număr și nu atât de variate ca și păsările din tufărișuri și păduri, se caracterizează printr-o legătură strânsă cu terenurile lipsite de păduri, mai mult sau mai puțin mlăștinoase, cu solul umed sau cu bazine acvatice nu prea adânci. Aceste păsări își procură hrana exclusiv de pe suprafața solului umed sau de pe fundul și marginile bazinelor cu ape mai puțin adânci. Cuiburile și le plasează pe plantele acvatice din jurul bazinelor de apă sau își depun ouăle direct pe sol sau pe plauri, mici insule formate din plante acvatice care plutesc pe suprafața apelor.

Datorită adaptării lor la traiul din aceste biotopuri, picioarele lor sunt, de obicei, lungi, cu metatarsul nud, cu degetele subțiri și lungi, de obicei lipsite de membrană interdigitală. Păsările din acest grup ecologic , după aspectul și adaptările cu care sunt înzestrate, formează câteva tipuri ecologice bine distincte (Berkesy, 1999).

3.2.1. Tipul păsărilor picioroange erante

Acestui tip ecologic îi aparțin păsări de mlaștini și de lunci, de talie mijlocie sau mare, cu picioare foarte lungi, cu cioc dur și lung, care funcționează ca și o pensă. Astfel de păsări sunt stârcii (Ardeide), cocorii (Gruide) și berzele (Ciconide). Ele peregrinează, vagabondează prin locurile inundabile, prin mlaștini invadate cu stufărișuri sau cu o vegetație mai scundă decât talia lor. Se hrănesc cu animale mici, nevertebrate și vertebrate, pe care le ciugulesc de pe suprafața solului, de pe plantele acvatice și de pe acelea care acoperă locurile mlăștinoase sau pe care le prind cu măiestrie din apa scundă a bazinelor acvatice sau de pe malurile râurilor.

În general, aceste păsări sunt bune zburătoare, ceea ce se explică prin faptul ca sunt nevoite de foarte multe ori să-și schimbe locurile de hrănire, din cauza secării frecvente a bazinelor acvatice cu ape puțin adânci (Berkesy, 1999).

3.2.2. Tipul păsărilor cățărătoare de baltă

Acest tip ecologic cuprinde reprezentanți care au o talie mijlocie sau mică, care populează desișurile de ierburi ale bălților sau ale luncilor inundate. Aceste păsări au picioarele mai scurte decât ale păsărilor picioroange erante, degetele lor sunt foarte lungi și flexibile, ceea ce le permite să se cațere cu ușurință și cu repeziciune pe iarba și pe stufărișul foarte încâlcit de pe malurile bazinelor acvatice sau între plantele care acoperă locurile mlăștinoase. Corpul lor este comprimat lateral, foarte apt pentru furișarea, strecurarea printre plantele dese sau pentru a fugi cu iscusință pe cărăruile întortocheate. Zborul lor este slab și zboară numai la nevoie.

Hrana lor constă din plante acvatice și din animale acvatice, pe care le culeg de pe suprafața solului sau dintre plantele acvatice. Din acest tip fac parte cârsteiul de baltă (Rallus aquaticus), găinușa de baltă (Gallinula chloropus) și cârsteiul de câmp (Crex crex).

3.2.3. Tipul culiciform de ape puțin adânci

Acest tip ecologic cuprinde păsări de talie mică, bune zburătoare pe distanțe mai mici, care sunt înzestrate cu ciocuri lungi și moi, cu picioare relativ lungi și care se hrănesc cu diferite nevertebrate, pe care le scot cu măiestrie cu ciocul lor, din profunzimea solului, de sub pietre sau de pe fundul bazinelor acvatice nu prea adânci.

Dintre reprezentanții tipici ai acestor păsări se remarcă becaținele (Gallinago, Lymnocryptes), culicii (Numenius), fluerarii (Tringa), fugacii (Calidris), bătăușii (Philomachus), cioc-întors (Recurvirostra avosetta), cătăliga (Himantopus himantopus) și altele (Berkesy, 1999).

Păsări acvatice

Această grupă cuprinde foarte multe specii, care din punct de vedere sistematic aparțin la cel puțin 7 ordine. Caracterul și gradul legăturilor lor cu mediul acvatic diferă, după cum diferă și adaptările lor morfologice, din care cauză au puține caractere comune. În general, ele au corpul ovoid-alungit, comprimat puțin dorso-ventral, acoperit cu un penaj foarte compact și impermeabil, sub care se găsește un puf bine dezvoltat.

De obicei, sub tegument au depuneri adipoase, iar glanda lor uropigiană este bine dezvoltată. Au picioarele scurte, dispuse în partea posterioară a corpului, iar între degete posedă membrană interdigitală bine dezvoltată. Această grupă ecologică are mai multe tipuri distincte (Berkesy, 1999).

3.3.1. Tipul păsărilor scufundătoare

Reprezentanții acestui tip ecologic sunt cel mai bine adaptați la viața acvatică, petrecându-si aproape toată viața lor în acest mediu. Se scufundă foarte bine, însă capacitatea lor de zbor este slab dezvoltată. Se hranesc cu insecte acvatice, crustacee, moluște, pești și plante acvatice. Dintre păsările noastre, în acest tip sunt cuprinși cufundarii (Gavia) și corcodeii (Podiceps), care atunci când se scufundă vâslesc cu picioarele. Ele ies rar pe uscat, unde se mișcă greoi, sprijinindu-se pe întregul picior. Cuibul și-l fac pe malul apelor, sau pe insule plutitoare (plaur), de unde se pot scufunda direct în apă.

3.3.2. Tipul păsărilor acvatico-aeriene

Acestui tip ecologic îi aparțin specii de păsări care au o legătură destul de strânsă cu mediul acvatic, trăind și populând bazinele acvatice, oceanele și mările. Ele sunt zburătoare admirabile, înoată foarte bine, dar numai puține specii au capacitatea de a se scufunda. Posedă un cioc tare, alungit și încovoiat la vârf. Peu scat se mișcă destul de bine, dar hrana care constă de obicei în pești, moluște și alte nevertebrate acvatice și-o procură numai din apă, ochind-o din zbor. Tot pe apă se și odihnesc. Reprezentanții cei mai tipici ai acestor păsări sunt furtunarii (Procelarioforme), lupii de mare (Stercorariide), pescărușii (Laride), chirighițele (Sternide) și altele.

3.3.3. Tipul păsărilor terestro – acvatice

În acest tip ecologic se încadrează specii de păsări care sunt cel mai puțin legate de mediul acvatic. Astfel, Anatinele își fac cuibul pe malurile bazinelor, adesea însă la distanțe mari de acestea. Se hrănesc de cele mai multe ori pe uscat, dar pentru odihnă se retrag în bazinele acvatice, unde populează sectoarele puțin adânci. Ele se scufundă greu, însă zboară bine și își pot lua zborul direct de pe suprafața apei. Anserinele își fac cuibul lângă bazinele acvatice, intră rareori în apă și se hrănesc exclusiv peu scat, unde, cu ajutorul dințișorilor cornoși de pe marginile mandibulelor, rup părțile verzi și semințele plantelor. Rațele moțate (Aythya fuligula), cu aripile lor scurte, dar cu un zbor destul de bun, cu membranele interdigitale puternic dezvoltate, sunt cel mai mult legate de mediul acvatic.

Cuibăresc în vegetație acvatică, se odihnesc pe apă și se hrănesc din apă. Ele se scufundă bine, iar sub apă își ajută înotul vâslind cu aripile. Înainte de a se ridica de pe apă, operație care este dificilă, aleargă mult timp pe suprafața apei. Tot din acest tip fac parte și unele specii de păsări acvatice, care însă, în afară de lișiță (Fulica atra), nu se pot scufunda, cum sunt pelicanii (Pelecanide) și lebedele (Cygnide) (Berkesy, 1999).

3.4. Păsări de stepă și de deșert

Această grupă ecologică cuprinde relativ puține specii, care aparțin mai multor unități sistematice. În general, populează ținuturile deschise, cu o vegetație rară și săracă sau sunt răspândite în apropierea terenurilor agricole. Acestei grupe îi aparțin două tipuri mai importante (Berkesy, 1999).

3.4.1. Tipul păsărilor alergătoare

Păsările din acest tip ecologic au, în general, o talie mare sau mijlocie, cu picioare lungi sau scurte, care sunt apte pentru alergat susținut. Ele mai mult umblă pe sol decât zboară și se ridică în zbor numai în caz de primejdie. Unele au pierdut complet capacitatea de zbor. Au o vedere ageră și un auz foarte fin. De obicei trăiesc în cârduri și cuibul și-l clădesc pe sol. Hrana lor constă din plante și animale, pe care le culeg de pe suprafața solului. Reprezentanții păsărilor alergătoare sunt struții africani (Strutioniforme), struții americani (Reiforme), struții australieni (Cazuariforme), iar dintre păsările noastre, dropia (Otis tarda), spârgaciul (Otis tetrax), potârnichea (Perdix perdix), fazanul (Phasianus colchicus) și altele.

3.4.2. Tipul păsărilor bune zburătoare

În acest tip ecologic se încadrează specii de păsări cu talie mijlocie sau mică, cu picioare scurte și cu aripi ascuțite și foarte lungi, care sunt extrem de bune zburătoare. Cu toate acestea, din cauza corpului lor greoi, trăiesc mai mult pe pământ. Picioarele lor au numai degete anterioare, foarte scurte, acoperite cu pene până la gheare și având talpa solzoasă. Reprezentanții tipici ai acestor păsări sunt găinușa de deșert (Pterocles alchata) și găinușa de stepă (Syrrhaptes paradoxus). Ciocârliile noastre (Melanocorypha, Galerida, Lullula, Alauda), de talie mică, bune zburătoare și alergătoare, se încadrează, de asemenea, în acest tip ecologic de păsări (Berkesy, 1999).

3.5. Păsări răpitoare

Aceste păsări, care prezintă forme variate de adaptare la condițiile de existență, nu sunt strâns legate de vreun anumit biotop și se pot întâlni în cele mai diverse locuri. Astfel, ele populează atât pădurile, cât și munții, stepele, mlaștinile și biotopurile urbane și ruderale. Această grupă cuprinde câteva tipuri de păsări răpitoare foarte distincte.

3.5.1. Tipul păsărilor răpitoare necrofage

Caracterul comun al speciilor din acest tip este consumarea animalelor moarte, a cadavrelor. De obicei ele sunt păsări de talie mare, cu aripi mari, adaptate la zborul planat îndelungat, la înălțimi mari. Sunt înzestrate cu o vedere foarte ageră, care le permite să observe cadavrele de la distanțe și înălțimi mari. Picioarele lor sunt slab dezvoltate, prevăzute cu gheare scurte și subțiri, nepotrivite pentru prinderea și sfâșierea unei prăzi vii. Capul și gâtul lor sunt golașe, ceea ce ușurează foarte mult pătrunderea lor în interiorul cadavrelor intrate în putrefacție. Reprezentanții tipici ai acestor păsări sunt vulturii pleșuvi și condorii (Gyps fulvus, Aegypius monachus, Gypaëtus barbatus, Neophron percnopterus, Vultur gryphus, Sarcorhamphus papa, Coragyps atratus etc.) care trăiesc mai ales în regiuni muntoase (Berkesy, 1999).

3.5.2. Tipul acvilelor și al uliilor

Aceste păsări răpitoare diurne și nocturne, cu picioarele lor puternice, cu gheare mari, încovoiate la vârf, apte pentru prinderea și sfărtecarea unei prăzi vii, se hrănesc numai cu animale vii, pe care le ochesc din aer sau le capturează pe sol, prin pândă sau după o urmărire susținută. Ele au aripile bine dezvoltate, mari, cu ajutorul cărora pot plana, dar nu așa de bine ca și răpitoarele necrofage.

Reprezentanți ai acestor păsări sunt acvilele (Aquila, Hieraaetus) și bufnițele, dintre răpitoarele de noapte (Bubo, Asio, Tyto, Strix).

3.5.3. Tipul șorecarilor

Aceste răpitoare de zi au o talie mijlocie. Aripile lor sunt foarte lungi și ascuțite, cu ajutorul lor putând și plana. Hrana lor constă din animale vii, mai cu seamă păsări și mamifere mici, pe care le capturează pe sol, ochindu-le din zbor lent. De obicei zboară jos, deasupra solului, observând cu atenție tot ce mișcă. Uneori se reped după pradă și din zbor, dar reușesc rar să captureze prada care se refugiază din fața lor. Reprezentanții acestui tip de păsări răpitoare sunt șorecarii (Buteo), gaiele (Milvus), hereții (Circus), viesparul (Pernis apivorus), șerparul (Circaetus gallicus) și altele.

3.5.4. Tipul porumbarilor

În acest tip ecologic se încadrează păsări răpitoare de zi, care trăiesc în păduri, cum este uliul porumbar (Accipiter gentilis) și uliul păsărar (Accipiter nisus), care prezintă adaptări extrem de specializate pentru vânătoarea prăzilor vii. Astfel, ele au aripi scurte și groase și o coadă foarte lungă, care le permite un zbor foarte abil, mișcări rapide și complicate printre arbori și arbuști. Din ascunzișurile lor se reped năprasnic asupra prăzii pe care o prind în aer. În caz de ratare a prăzii, nu obișnuiesc să o urmărească pe distanțe mari.

3.5.5. Tipul șoimilor

Păsările răpitoare de zi care fac parte din această grupă ecologică sunt cele mai bune zburătoare dintre răpitoarele cu pene. Ele nu pândesc prada din ascunzișuri, ci o caută activ în aer (păsări) sau o urmăresc din zbor pe cea de pe sol (mamifere), până ce o capturează și o omoară cu ghearele lor puternice. Șoimii (Falco) sunt avantajați în zborul lor rapid și abil de aripile foarte lungi și ascuțite și de coada nu prea lungă. Vântureii (Falco vespertinus, Falco tinnunculus), în timpul vânării prăzii, prin fâlfâirea rapidă a aripilor și dispunând penele codale într-un mod foarte caracteristic, ”stau în aer ”, de unde pândesc și ochesc prada, după care, prin strângerea bruscă a aripilor, cad într-un picaj rapid asupra ei. Șoimii și vântureii populează diferite biotopuri, dar hrana și-o caută și o capturează mai ales deasupra terenurilor deschise (Berkesy, 1999).

3.6. Păsări adaptate la biotopuri speciale

Această grupă cuprinde o serie de păsări care s-au adaptat la condiții foarte variate de trai și care nu prea se pot include în vreuna din grupele tratate mai înainte. Astfel, amintim drepnelele (Apus apus, Apus melba), care s-au adaptat în cel mai înalt grad la viața aeriană. Aceste păsări, aproape toată viața lor, în afară de cuibărit și odihnă, și-o petrec în aer. Ele sunt înzestrate cu aripi foarte lungi, ascuțite și cu o coadă bifurcată, care le permit un zbor rapid, abil și rezistent. În jurul ciocului prezintă niște peri cornoși, care măresc foarte mult suprafața gurii și ușurează astfel capturarea hranei din zbor. Aceasta constă din diferite nevertebrate zburătoare. Picioarele lor sunt slab dezvoltate, iar cele 4 degete sunt îndreptate spre înainte și sunt prevăzute cu gheare, ceea ce le face apte să se cațere pe stânci abrupte sau pe suprafețe verticale.

Rândunelele (Hirundo rustica, Delichon urbica) și lăstunii de mal (Riparia riparia) sunt păsări adaptate la o viață aeriană, dar folosesc într-o măsură mai mare substratul solid, unde cuibăresc sau se odihnesc atât în timpul zilei cât și noaptea.

Pescărașul albastru (Alcedo atthis ispida) și pescărelul negru (Cinclus cinclus) s-au adaptat la o viață terestro-acvatică. Ambele specii cuibăresc pe marginile apelor curgătoare sau ale apelor stătătoare, dar se hrănesc din mediul acvatic. Pescărașul albastru (Alcedo atthis ispida) pândește peștișorii vii de pe crengile arborilor care se apleacă deasupra apelor și, cu ajutorul ciocului lui lung, ascuțit și în formă de daltă, îi prinde pe aceștia din picaj. Pescărelul negru (Cinclus cinclus) se miscă bine pe sol, intră în apă, se scufundă și din albia râurilor, de pe și de sub pietre, își culege hrana, care constă din diferite larve de insecte acvatice.

Multe specii de păsări, în interiorul ariei lor de răspândire, s-au adaptat la diferite condiții de viață. Astfel, barza neagră (Ciconia nigra), la noi își face cuibul în păduri, pe arbori. În Asia Centrală însă, cuibărește pe stânci înalte și planează împreună cu vulturii pleșuvi. Caprimulgul (Caprimulgus europaeus) la noi trăiește și cuibărește în păduri și duce o viață crepusculară, iar în Asia Centrală trăiește și cuibărește pe terenuri deschise și este activ și în timpul zilei (Berkesy, 1999).

Unele specii de păsări trăiesc și s-au adaptat la biotopuri cu mult diferite de acelea în care trăiesc speciile imediat înrudite cu ele. Astfel, ciocârlia de pădure (Lullula arborea) trăiește în apropierea pădurilor și uneori se lasă și pe crengile arborilor. Celelalte specii de ciocârlii (Calandrella, Melanocorypha, Galerida, Alauda) trăiesc numai pe terenuri deschise și nu se așează niciodată pe crengile arborilor. Câteva specii de păsări s-au adaptat la condițiile de trai create de om, trăind în împrejurimile așezărilor omenești. Astfel, vrăbiile (Passer domesticus, Passer montanus), de exemplu, însoțesc așezările omenești la înălțimi verticale destul de considerabile. Tot de așezările omenești este legată rândunica (Hirundo rustica), lăstunul de casă (Delichon urbica), guguștiucul (Streptopelia decaocto), cucuveaua (Athene noctua), stăncuța (Corvus monedula), condroșul de munte (Phoenicurus ochrurus gibraltariensis), vânturelul roșu (Falco tinnunculus) etc., care cuibăresc pe clădiri și își caută hrana, în parte, în imediata apropiere a așezărilor omenești.

În sfârșit, între păsări se găsesc și câteva specii veritabil cosmopolite, care sunt răspândite și se simt bine găsindu-și condiții optime de trai aproape în toate biotopurile existente. Este cazul cucului (Cuculus canorus), al corbului (Corvus corax) și al codalbului (Haliaetus albicilla) (Berkesy, 1999).

CAPITOLUL IV

OCROTIREA AVIFAUNEI ÎN PARCUL NAȚIONAL MUNȚII RODNEI

4.1. Specii de păsări protejate în zonă

Prin Legea nr.13/1993 privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa, anexa II, următoarele specii de păsări prezente în Parcul Național Munții Rodnei, sunt specii de faună strict protejate.

Tabelul 1

Specii protejate în Parcul Național Munții Rodnei

CAPITOLUL V

CARACTERIZAREA CADRULUI NATURAL ÎN CARE AU FOST EFECTUATE CERCETĂRILE ORNITOLOGICE

5.1. Poziția geografică

Zona în care s-au facut cercetările ornitologice este partea sudică a Parcului Național Munții Rodnei, bazinul superior al Someșului Mare și Valea Anieșului.

Parcul Național Munții Rodnei este cea mai întinsă arie protejată din nordul Carpaților Orientali, având o suprafață de 46.399 ha, din care 3.300 ha au fost declarate rezervație a biosferei în anul 1979.

Importanța acestei arii protejate se datorează atât geologiei și geomorfologiei munților, cât și a prezenței a numeroase specii de floră și faună, endemite și relicte glaciare (MAPAM, 2003).

Munții Rodnei, care etalează cele mai mari altitudini din Carpații Orientali (Vf. Pietrosu – 2.303 m), sunt localizați în partea de nord a României. Fiind cuprinși în cadrul grupei nordice, cunoscută și sub denumirea de Carpații Maramureșului și ai Bucovinei, acești munți domină peisajul, cele mai mari diferențe de nivel înregistrându-se față de Depresiunea Maramureșului, situată la nord. Din punct de vedere administrative, parcul se întinde în județele Maramureș, Bistrița-Năsăud și Suceava (MAPAM, 2003).

Fig. 1 – Vârful Ineu dinspre Curățel (original, 2007)

5.1.1. Geologie

Altitudinea mare și masivitatea Munților Rodnei sunt consecințe ale alcătuirii

petrografice și ale condițiilor tectonice. Munții apar sub forma unui horst alcătuit din șisturi cristaline, delimitat de falii profunde: Dragoș–Vodă (la nord) și Rodnei (la sud). Șisturile cristaline apar sub forma a 3 pânze (serii): mezometamorfică (de Bretila), epimetamorfică paleozoică (de Repedea) și mezometamorfică (de Rebra). În partea sudică a Munților Rodnei apar roci vulcanice neogene sub forma unor măguri dispuse în lungul Someșului Mare. Rocile sedimentare de vârstă cretacică și paleogenă (marne, gresii conglomerate și calcare) care înconjoară masivul au fost afectate de mișcările stirice și imprimă reliefului câteva trăsături caracteristice.

Seria de Bretila alcătuiește piedestalul pe care repauzează celelalte două serii și are orăspândire foarte largă în masiv, apărând îndeosebi în partea inferioară a profilurilor văilor. Această serie, care formează culmea Puzdrele – Gărgălău, este sedimentar -vulcanogenă, groasă de 6000 m și se compune din gnaisuri albe, micașisturi, amfibolite, parte din ele provenite din masivul vulcanic, și anume acid tufogen.Seria de Repedea este epimetamorfică, de vârstă paleozoică și se compune din 3 complexe: vulcanogen bazal (șisturi cloritoase, sericito-cloritoase, amfibolite), detritogen grafitos (metaconglomerate, dolomite, metatufuri, șisturi clorito-sericitice, șisturi cloritografitoase) și vulcanogen superior (metatufite bazice, calcare, șisturi clorito – sericitice).

Seria de Rebra se întâlnește în ramura vestică și sud-vestică a Munților Rodnei –

Pietrosul – Rebra – Bătrâna – și este alcătuit din formațiuni cristaline, reprezentate prin

calcare, para- și ortoamfibolite, micașisturi cu granați și șisturi cloritoase, cu o grosime de

peste 7000 m. Rocile metamorfice sunt bine reprezentate în masiv prin: amfibolitele, serpentinele, gnaisurile oculare, paragnaisurile. Rocile vulcanice neogene sunt reprezentate prin: riolite, dacite și andezite, care se pot identifica în ramura sudică a Munților Rodnei, respectiv Valea Cormaia, Valea Anieșului și Valea Cobășel. Calcarele cristaline, amfibolitele și micașisturile cu granați predomină pe Vf. Inău, Vf. Corongiș, Vf. Omu, Vf. Cișa și sunt formate din calcar recifal cristalin.

În Piatra Rea și Mihăiasa predomină calcarele cvasiorizontale, care dau

suprafețe tubulare. Vârfurile Pietrosul, Rebra și Bătrâna sunt reprezentate prin șisturi sericitocloritoase cu intercalații de calcare cristaline recifale.

Masa cristalină a Munților Rodnei este înconjurată de un brâu continuu de depozite

sedimentare, de vârstă cretacică și paleogenă, care țin de următoarele bazine învecinate:

Depresiunea Maramureșului, bazinul Țibău – Rotunda – Prislop și Munții Bârgăului. Pe limitele nordică și sudică, contactul dintre sedimentar și cristalin este rectiliniu, iar pe limitele estică și vestică sedimentarul este mult mai angajat față de cristalin, înaintând în masiv până la 1700 m (Vf. Bătrâna). Sedimentarul din Pasul Rotunda este reprezentat prin marnele senoniene, roșii, peste care urmează gresiile și conglomeratele de Prislop. Pe ramura vestică amasivului, eocenul începe cu gresii și conglomerate cuarțitice, peste care urmează calcare numulitice (fundul Izei) și pe alocuri calcare coraligene (Izvorul Bătrânei).

Peste depozitele calcaroase repauzează o serie argilo-marnoasă, bituminoasă și apoi

seria gresiei de Borșa (Vârfurile Bătrâna și Stănija). Pe versantul sudic, sedimentarul paleogen are la bază gresiile și conglomeratele lutețiene de Prislop, peste care urmează calcarele prioboniene și apoi seria bituminoasă a oligocenului, așa cum se observă în anticlinalele Sângeroz și Rodna. Sedimentarul care înconjură cristalinul Munților Rodnei este în cea mai mare parte cutat de mișcările stirice.

Calcarele din jumătatea sudică a Munților Rodnei au permis instalarea unui relief

carstic reprezentat prin câteva peșteri remarcabile: Izvorul Tăușoarelor, Baia lui Schneider,

Cobășel etc. În zona nordică a parcului se află încă două sisteme carstice: Piatra Rea și

Bătrâna.

În concluzie, cea mai mare parte a Munților Rodnei este constituită din șisturi cloritosericitoase, cuarțite și micașisturi, din care sunt formate majoritatea vârfurilor înalte: Vf. Pietrosu, Vf. Puzdrele, Vf. Laptele Mare, Vf. Ineu, Vf. Ineuț, Vf. Roșu sunt constituite din micașisturi de granit. Granitele (Negoiasa) se înscriu tot atât de bine în relief. Rocile vulcanicede tipul andezitelor și dacitelor nu se impun marcant în relief, decât în afara perimetrului.

5.1.2. Geomorfologie

Diferența de altitudine de mai mult de 1600 m (între 600 m și 2303 m) denotă

existența unor condiții și forme variate. Din întregul lanț carpatic oriental, Munții Rodnei

păstrează cel mai bine urmele glaciațiunii cuaternare, păstrându-se peisajul tipic al modelării glaciare cu întreaga gamă de forme rezultate din acțiunea ghețarilor montani, asociate cu resturi ale prelucrării anterioare și cu formele eroziunii postglaciare. Relieful galciar este bine reprezentat pe versantul nordic.

Munții Rodnei se remarcă prin înălțime și masivitate, caracteristici determinate în

primul rând de constituția geologică. Trecând de 2200 m (Vf. Inău – 2279 m, Vf. Inăuț – 2222 m, Vf. Buhăescu Mare – 2257 m, Pietrosu Mare – 2303 m etc.), aceste vârfuri formează cea mai proeminentă unitate muntoasă din Carpații răsăriteni.

Aspectele geomorfologice și gruparea caracterelor de detaliu duc la diferențierea

Munților Rodnei în 5 compartimente sau complexe morfologice, dispuse de la est la vest

astfel: Inău, Omu-Gărgălău, Galaț-Puzdrele, Pietrosu și Bătrâna.

Compartimentul Inău cuprinde partea răsăriteană a masivului, reprezentând un nod

orografic de unde se ramifică în toate direcțiile culmile muntoase: Culmea Tomnatecului și

Piciorul Pleșcuței spre nord, Culmea Dosu Gajei – Nichitaș spre est, Piciorul Inăuț – Vf.

Roșu-Cobășel spre sud-est, Muntele Curățel și Muntele Crăciunel spre sud-vest, separate între ele prin văi adânci. Este constituit din roci cristaline puternic metamorfozate în care sunt săpate circuri glaciare adânci cu lacuri, în parte acoperite de depozite glaciare și grohotișuri. Zona este dominată de Vf. Inău.

Compartimentul Omu-Gărgălău, din care se desprind: culmea Piatra Rea, culmea Știol și Piciorul Oncului, spre nord, Cișa-Coasta Netedă spre est, Coasta Tăului-Corongiș-Vf. Păltinișului, spre sud, se remarcă prin vârfurile Gărgălău (2159 m) și Omului (2134 m). Compartimentul Galaț-Puzdrele, separat de cel anterior prin Șaua Galațului, se

desfășoară spre vest până la Tarnița Bârsanului și reprezintă porțiunea centrală a crestei

principale. Se caracterizează prin prezența șisturilor sericito-cloritoase, amfibolitelor și

calcarelor în care apar câteva peșteri (P. Laptelui). Se remarcă îndeosebi vârfurile Puzdrelor (2189 m) și Galațului (2048 m).

Compartimentul Pietrosul Mare, desfășurat între Tarnița Bârsanului în est și Tarnița

Bătrânei în vest, cuprinde sectorul cel mai extins și mai înalt. Este constituit din șisturi

sericito-cloritoase, filite, cu benzi de amfibolite și calcare acoperite în cea mai mare parte de depozite glaciare și conuri de grohotiș. Este format din 3 ramuri principale: ramura dintre Rebra și Tarnița Bârsanului reprezintă o porțiune din creasta principală, cu numeroase vârfuri ce depășesc 2000 m (Rebra – 2119 m, Cormaia – 2033 m, Repedea – 2074 m, Obârșia Rebrii – 2052 m) și o ramură spre sud ce trece prin Vf. Țapului și Vf. Paltinului, cu apariții de calcare în care se dezvoltă peșteri (P. Zânelor); ramura cea mai înaltă se desprinde spre nord prin vârfurile: Buhăescu Mare (2257 m) și Pietrosu, de unde se ramifică Culmea Hotarului și Culmea Piatra Albă. Prezintă relieful glaciar cel mai bine dezvoltat, cu numeroase complexe glaciare. Ramura vestică pleacă din Rebra spre Tarnița Bătrânei, fiind alcătuită din roci cristaline (Vf. Gropilor – 2063 m).

Complexul Bătrâna, situat în vestul culmii înalte, este alcătuit din formațiuni

sedimentare cretacice (gresii, marno-argile, menilite, șisturi bituminoase, roci marno-grezoase și calcare). Păstrează bine suprafața de nivelare de 1600 – 1700 m (Platforma Bătrâna). Văile sunt dispuse radiar în jurul Vf. Bătrâna (1710 m). Relieful este puternic fragmentat, cu apariția în zonele calcaroase a numeroase peșteri (P. Izvorul Albastru al Izei, Izbucul Izei).

Se impun în relief bogăția formelor glaciare și crionivale, manifestări ale glaciațiunilor Mindel, Riss și Wurm, care au dus la instalarea unor ghețari de circ, de vale și de platou.Urmele acestora sunt prezente în jurul Pietrosului și a crestei principale. Se detașează între acestea complexele glaciare cu lacuri: Iezer, Buhăescu, Repedea, Negoiescu, Cimpoieșul, Cailor, Bistricioara, Putredu, Ineu și Lala. Cea mai importantă caracteristică a circurilor glaciare o reprezintă etajarea microreliefului, în partea superioară se conturează pereți abrupți cu stânci, în parte dezgolite de vegetație, iar la baza acestor abrupturi se dezvoltă trene mari de grohotiș cu pantă mică. Văile glaciare au profilul longitudinal în trepte și cel transversal în forma literei „U”, încep imediat de la pragurile glaciare, praguri ce apar și în aval. În timpul extensiunii maxime, limbile de ghețar au avut lungimi de 4 – 5 km și au coborât până la 1100 m pe versantul nordic. Se păstrează bine morenele frontale pe văile Pietroasa, Bistricioara, Putredu și Bila.

Din diversitatea mare a formelor de relief se remarcă: vârfurile și crestele modelate

prin procese criergice, versanții de gelifracție, râurile și torenții de pietre, mările de blocuri, trenele de grohotișuri, blocuri glisante, potcoavele nivale, terasetele de crioplantație și solifluxiune, culoarele de avalanșe, pâlniile și nișele de nivație, microdepresiunile nivale etc.

Calcarele au o răspândire relativ redusă, dar se întâlnesc atât calcare cristaline cât și

sedimentare. Cele cristaline apar intercalate în masa de șisturi cristaline și sunt prezente în

Piatra Rea, Turnu Roșu (la nord de Pietrosu), în șaua dintre Vf. Repedea și Negoiasa, Vf.

Corongiș, unde au aspect de corn de rinocer, Capul Beneșului și Vf. Laptele Mic. Ele se

remarcă în relief prin abrupturi, alteori prin platouri. Apar forme exocarstice: lapiezuri (în

pereții circului Izvorul Cailor, Piatra Rea), doline (V. Bistricioara, Vf. Gărgălău).

Endocarstul este reprezentat prin 80 de peșteri și avene, dintre care se remarcă: P. Cobășel (570 m), Grota Zânelor (4269 m), P. Baia lui Schneider (791,5 m), P.Izvorul Albastru al Izei (2500 m), P. Iza (365 m), Av. Cu Scară (117 m), Av. Podu Pietrei Rele (208 m) etc. În vecinătatea parcului (sud-vest) se găsește complexul carstic Tăușoare (18 km) – Zalion.

Fig. 2 – Zona Munțiilor Rodnei (original, 2007)

5.2. Condiții ecologice

5.2.1. Hidrologie

Resursele de apă sunt constituite din ape subterane și ape de suprafață (rețeaua

hidrografică și lacurile). Dominanța rocilor cristaline compacte determină cantonarea apelor freatice, mai ales în scoarța de alterare, ceea ce nu permite asigurarea unor rezerve importante, fenomen compensat de cantitatea mare de precipitații.

Apele freatice efilează sub formă de izvoare la baza grohotișurilor, scoarțelor de

alterare și a solurilor, având debite variabile, dependente de regimul precipitațiilor. Sunt slab mineralizate (50 – 150 mg/l) și aparțin clasei bicarbonatate, grupa alcalină.

Depozitele calcaroase cantonează acumulările de ape în golurile și diaclazele acestor roci, generând izvoare cu variabilitate mare, cum sunt cele din bazinele superioare ale Izei, Rebrei, Telcișorului, Gersei, Strâmbei, dar și cu debit constant ca cele de la Fântâna și Izvorul Dragoș care alimentează cu apă potabilă orașul Borșa, respectiv comuna Moisei.

Munții Rodnei, prin masivitatea lor constituie un nod hidrografic, drenajul realizânduse spre patru colectori principali: Bistrița Aurie, Someșul Mare, Vișeu și Iza. Rețeaua de râuri este organizată în mai multe sectoare hidrografice.

Sistemul Vișeului, ce drenează versantul nordic al Munților Rodnei, are numeroși

afluenți ale căror izvoare se află în diverse circuri glaciare: Fântâna (izvoare în circul glaciar Izvorul Cailor, Piatra Rea și Păltiniș), Negoiescu (izvoare în circurile Negoiescu Mare și Negoiescu Mic), Repedea (izvoare în căldările Buhăiescu și Izvorul Mare), Pietroasa (obârșia în căldarea Iezer și Zănoaga Mare), Izvor (din căldarea Zănoaga Mică), Hotarului și Izvorul Dragoș (izvoare în căldările Livezi, Gropi și Râpi). Sistemul Izei drenează partea de nord-vest a parcului prin izvoarele Izei.

Sistemul Someșul Mare drenează versanții de sud-est, sud și sud-vest ai Munților

Rodnei prin numeroși afluenți: Cobășel (izvoare sub Inăuț – Roșu), Baia (Valea Băilor, Valea Vinului), Anieșul Mare și Anieșul Mic (de sub Nedeia Straja, Galați), Cormaia (sub Vf. Cormaia și Nedeia Straja), Rebra (izvoare sub Vf. Obârșia Rebrii), Gersa (izvoare sub Piciorul Negru), Sălăuța (cu afluentul Strâmba).

Sistemul Bistriței drenează sectorul nord-estic al Munților Rodnei. Izvoarele Bistriței Aurii se află în căldarea Bistricioara, în Tăul Știol (Izvorul Bistriței Aurii). Dintre afluenții cei mai importanți: Putredu (cu izvoare sub Cișa și Coasta Netedă), Tomnatecul Mare și Mic, Bila (izvoare sub Inău), Lala (izvoare sub Inău, drenează lacurile glaciare Lala Mare și Lala Mică).

Lacurile constituie unul dintre elementele peisagistice caracteristice Munților Rodnei, fiind situate la altitudinea de 1800 – 1950 m. Genetic se încadrează în categoria lacurilor glaciare cantonate în circurile sau văile foștilor ghețari cuaternari. Numărul lor este greu de apreciat, multe fiind temporare, Gâștescu a identificat în anul 1971, 67 lacuri.

Adâncimea maximă este de 5,2 m în tăul mijlociu al Buhăiescului (II). Dintre cele mai importante lacuri glaciare din munții Rodnei se numără: Iezer (3450 mp) (figura 3) , Buhăescu I (700 mp), Buhăescu II(1700 mp), Buhăescu III (700 mp), Buhăescu IV (1100 mp), Repedea (790 mp), Negoiescu, Știol (circa 1600 mp), Lala Mică (1550 mp), Lala Mare (5631 mp), lacurile din căldareaNegoiescului (7), lacurile din căldarea Piatra Rea etc.

Majoritatea lacurilor se alimentează din izvoarele situate la baza depozitelor de grohotișuri, cu ape limpezi, potabile, cu mineralizare sub 45mg/l.

Fig. 3 – Lacul Iezer (original, 2007)

5.2.2. Climatologie

Prin poziția geografică, acest masiv se află la contactul a două arii de influență: baltică și oceanică, cu diferențieri între versanții nordici și cei sudici. Regimul și repartiția elementelor climatice sunt supuse etajării determinate de diferența de altitudine între cota maxima de 2303m (Vf. Pietrosu) și zonele periferice parcului, situate la circa 700 m altitudine. Temperatura medie anuală a aerului scade o data cu altitudinea, fiind de 7-80 C la poalele muntelui, respectiv negativă (-1,50 C) la înaltimi de peste 2.200 m. În luna ianuarie temperatura medie a aerului este de -30o C la altitudini mici și -90o C în zona somitală. în luna iulie temperatura medie a aerului variaza intre 70o C (în zona crestei) și 180o C (la baza munților). Precipitațiile depășesc valoarea de 1.200-1.300 mm/an.

5.3. Habitate și ecosisteme

În general, în acest parc se desfășoară toate tipurile de ecosisteme specifice zonei montane înalte, etajul alpin fiind reprezentativ pentru România. Zona fiind un nucleu endemogen conservat și viguros, întâlnim o serie de habitate specifice bine conservate. Munții Rodnei sunt un domeniu al solurilor montane spodice (feriiluviale) și cambice, pe care se dezvoltă soluri specifice zonei montane înalte. Între 700-2300 m, apar ecosisteme de o mare diversitate, de tipul pajistilor (montane, subalpine, alpine), pădurilor (de foioase, amestec, conifere), stâncăriilor, peșterilor, lacurilor, vailor etc.

5.4. Flora

Flora cormofitelor este extrem de bogată, fiind semnalate peste 1.100 specii de plante superioare. Endemite specifice masivului sunt: Lychnis nivalis, Festuca versicolor spp. dominii, Minuartia verna spp. oxypetala etc. Alte endemite carpatine întalnite și în Munții Rodnei sunt: Centaurea carpatica spp. carpatica, Centaurea pinnatifida, Dianthus tenuifolius, Papaver alpinum spp. corona-sancti-stephani, Poa granitica spp. disparilis, Poa rehmannii, Festuca nitida spp. flaccida, Trisetum macrotrichum, Heracleum carpaticum, talpa-ursului (Heracleum palmatum) etc.

Din categoria speciilor rare, amintim : Salix alpina, Salix bicolor, Astragalus penduliflorus, Androsace obtusifolia, Laserpitium archangelica, Conioselinum tataricum, Carex bicolor, Carex lachenalii, Carex pediformis spp. rhizodes, Kobresia simpliciuscula, Juncus castaneus, Draba fladnitzensis.

În locuri mlaștinoase vegetează și câteva specii relicte glaciare cum sunt: Scheuchzeria palustris, Carex limosa, Carex magellanica spp. irrigua, Carex pauciflora, Carex chordorrhiza, Empetrum nigrum, Salix bicolor. De asemenea, în perimetrul parcului se întâlnesc și specii ocrotite prin lege cum sunt: floarea de colț (Leontopodium alpinum), ghintura galbenă (Gentiana lutea), angelica (Angelica archangelica), sângele-voinicului (Nigritella rubra), tisa (Taxus baccata) etc.

5.5. Etajele de vegetație

În Pietrosul și ceilalți Munți ai Rodnei se constată o diferențiere a învelișului vegetal pe altitudine, în strânsă legătură cu factorii climatici și edafici (Doniță, 1965).

Aceste formațiuni vegetale, bine individualizate fizionomic, caracterizează o anumită zonă montană și sunt răspândite pe altitudine sub formă de „benzi” late de 300 – 500 m, alcătuind etajele și subetajele de vegetație (Pignatti, 1980). Gh. Coldea enumeră în lucrarea „Munții Rodnei – Studiu Geobotanic” (1990), 74 asociații vegetale, din care 22 sunt descrise pentru prima dată.

Etajul montan este foarte bine reprezentat în masiv și se extinde pe altitudine între 500 și 1500 m, cuprinzând aproape întreaga zonă forestieră.

În cadrul acestui etaj se pot diferenția sub aspect fizionomic și pedoclimatic, pe baza formațiunilor vegetale dominante, 3 subetaje.

Subetajul montan inferior (500 – 650 m), cu o vegetație caracteristică, constituită din goruneto-cărpinete și făgeto-cărpinete, se află în zona marginală sud-vestică a masivului. În locul fitocenozelor lemnoase se întâlnesc frecvent pajiști mezofile de Agrostis capillaris și Festuca rubra.

Subetajul montan mijlociu (650 – 1100 m) se caracterizează atât prin prezența

pădurilor pure de fag, grupate în asociațiile Symphyto – Fagetum, Phyllitidi – Fagetum și

Hieracio rotundati – Luzulo – Fagetum, cât și a pădurilor de amestec de fag cu brad

(Pulmonario rubrae – Abieti – Fagetum) și de fag cu molid (Leucanthemo waldsteinii –

Piceio – Fagetum). Pe versanții despăduriți din acest subetaj s-au instalat fitocenozele

mezofile ale asociației Festuco rubrae – Agrostetum capillaris, constituind tipul predominant de pajiște din cadrul fânețelor montane din zonă.

Subetajul montan superior (1100 – 1500 m) este individualizat prin prezența exclusivă a pădurilor boreale de molid, grupate sub aspect geobotanic în asociațiile Hieracio rotundati – Piceetum și Leucanthemo waldsteinii – Piceetum, răspândite pe toată întinderea masivului. În zonele despădurite din acest subetaj se întâlnesc, în funcție de factorii pedo-ecologici, fie fitocenozele mezotrofe ale asociației Festuco rubrae – Agrostetum capillaris (Nichitaș), fie fitocenozele mezo-oligotrofe ale asociației Scorzonero rosae – Festucetum nigricantis ( Știol, Galaț, Puzdra). Toate aceste terenuri sunt folosite ca pășuni montane.

Etajul subalpin începe să se contureze în masiv odată cu apariția molidișurilor de

limită (1500 – 1550 m) și se definitivează fizionomic de către tufărișurile de jneapăn, care

urcă spre vârfurile înalte ale masivului, sub formă de pâlcuri, până la peste 2000 m altitudine.

Molidișurile de limită din cadrul asociației Rhododendro myrtifolii – Piceetum, urcă pe versanții sudici și vestici ai masivului până la 1650 – 1670 m (Vf. Bătrâna – 1670 m, Valea Cormaia – 1660 m, V. Anieș – 1650 m, Vf. Corongiș – 1630 m), iar pe versanții nordici și estici până la 1600 – 1620 m (Zănoaga de Jos – 1620 m, Șaua Gajei – 1620 m, V. Lala – 1610m).

Limita superioară a molidișurilor este prefigurată în bazinele superioare ale văilor de Alnus viridis (Pulmonario filarszkyanae – Alnetum viridis), iar pe versanții și șeile masivului de cenozele asociațiilor Campanulo abietinae – Juniperetum nanae și Melampyro saxosi – Vaccinietum myrtilii.

La altitudini mai mari de 1650 m devin atotstăpânitoare tufărișurile de jneapăn,

grupate în asociația Rhododendro myrtifolii – Pinetum mugi, caracteristice pentru etajul

subalpin al Carpaților. Defrișarea masivă a jnepenișurilor în ultimele secole, în scopul

extinderii suprafețelor cu pășuni, a redus mult aria lor actuală, rămânând compacte numai în zona Pietrosu Mare și bazinul superior al Văii Lala. Pâlcuri mari de jnepenișuri s-au păstrat însă pe toți versanții abrupți ai văilor intramontane, în căldările glaciare și pe unele vârfuri unde defrișarea a fost dificilă, iar terenul impropriu pășunilor. Aceste pâlcuri constituie argumente sigure că odinioară tufărișurile de jneapăn ocupau versanții și culmile tuturor vârfurilor din masiv până la 2100 m.

După defrișarea lor s-au instalat ulterior pe versanții mai slab înclinați tufărișurile scunde ale asociației Vaccinio – Rhododendretum myrtifolii și unele buruienișuri înalte aparținătoare asociațiilor Hyperico – Calamagrostetum villosae și Phleo – Deschampsietum caespitosae, iar pe crestele și șeile vârfurilor înalte cenozele alpine ale asociațiilor Potentilo – Festucetum airoidis și Oreochloo – Juncetum trifidi.

Etajul alpin al Munților Rodnei (2100 – 2300 m), caracterizat prin prezența pajiștilor primare din alianța Caricion curvulae (Caricetum curvulae, Oreochloo – Juncetum trifidi) și a unor tufărișuri scunde oligoterme din alianța Cetrario – Loiselerion, este restrâns la o zonă îngustă, care apare în evidență doar pe vârfurile cele mai înalte din masiv (Inău, Galaț, Anieș, Puzdra, Rebra, Pietrosu Mare). În afară de fitocenozele alpine menționate, pot fi atribuite acestui etaj unele fitocenoze saxicole din alianța Androsacion alpinae și asociațiile chionofile din alianța Salicion herbaceae.

În comparație cu masivele muntoase din Carpații Meridionali (Boșcaiu, 1971), în Munții Rodnei etajul alpin se individualizează la altitudini mai coborâte cu circa 150 – 200 m, datorită poziției lor la o latitudine nordică mai mare cu două grade.

5.6. Fauna

Datorită diversității ecosistemelor, fauna este bine reprezentată, din datele colectate

până în prezent, în Pietrosul și ceilalți Munți ai Rodnei există aproximativ 2000 specii, multe grupe de nevertebrate fiind încă necercetate în parc.

Studiul nevertebratelor a scos în evidență o mare diversitate de specii, unele endemice, relictare. Remarcăm prezența a numeroase endemite carpatice, dintre acestea câteva sunt endemice pentru Munții Rodnei: Romanosoma cavernicola, R. bîrtei, R. odici.

● Nematodele din Munții Rodnei numără 55 specii identificate până în prezent, dintre care: Malenchus bryophilus, Mesodorylaimus bastiani, Metateratocephalus crassidens, Plectus longicaudatus, Wilsonema otophorum, Yspylonellus vexiliger etc.

● Enchitreidele din Munții Rodnei sau nevertebrate din sol participante la

descompunerea detritusului organic și implicit la formarea humusului, aerarea stratelor

superficiale ale solului, menținerea echilibrului hidric, structurarea solului, este reprezentată de 40 specii inventariate până în prezent, dintre care mai interesante sunt: Lumbricillus pagenstecheri, L. helgolandicus, Fridericia aurita, F. leydigi, Enchytraeus buchholzi, Mesenchytraeus gaudens, Achaeta camerani, Marionina argentea, M. tubifera.

● Lumbricidele (Oligochete) sunt nevertebrate cu rol în descompunerea resturilor organice și formarea structurii solului, cuprinde 15 specii identificate până în prezent, dintre care unele sunt endemite carpatice: Allolobophora carpathica, A. dacica, iar altele cu o răspândire mai largă: Dendrobaena clujensis, Eisenia submontana, Octodrillus lissaenais, Fitzingeria platyura etc.

● Acarienii insuficient studiată, cuprinde 41 specii identificate până în prezent, dintre care amintim: Neotrichoppia getica, Quadroppia quadricarinata, Medioppia globosa, Minuthozetes pseudofusiger, Multioppia ramuligera, Oribatella dudichi, Metabelba pulverulenta etc.

● Diplopodele inventariate în Munții Rodnei sunt în număr de 29 specii identificate până în prezent, multe fiind endemite carpatice: Polydesmus tetranus rodnaensis, P. daday, Karpatophyllon polinskii, Leptoiulus baconiensis pruticus, L. corongisius, Unciger transsilvanicus, Chromatoiolus silvaticus, Glomeris prominens, Mastigophorophyllon serrulatum, M. penicilligerum; alte specii sunt endemice pentru Munții Rodnei: Polydesmus hamatus furculatus, Romanosoma cavernicola, R. bîrtei, R. Odici etc.

● Chilopodele sunt nevertebrate cu rol important în protejarea pădurii, hrănindu-se cu larve de insecte fitofage, în număr de 36 specii identificate, prezintă elemente endemice pentru Munții Rodnei: Clinopodes rodnaensis, Lithobius matici matici, L. silvivagus, L. luteus, Thracolithobius inexpectatus; endemite carpatice (relicte preglaciare): Lithobius cyrtopus, Monotarsobius burzenlandicus.

● Colembolele din Munții Rodnei reprezentate prin 74 de specii identificate, majoritatea edafice și câteva cavernicole, printre ele se numără: Tetrachanthella transylvanica (endemit transilvănean) și specii cu areal mai larg: Onychiurus carpaticus, Folsomia manolachei, Neamura parva, Tetrodontophora bielanensis, Lepidocyrtus curvicollis, Tomocerus flavescens etc.

● Ortopterele sunt insecte cu rol foarte important în ecosisteme, bază trofică pentru multe animale, prezente în număr de 39 specii identificate, dintre care 4 endemite carpatice: Isophya brevipennis, I. pienensis, Pholidoptera transsylvanica și Miramella ebneri carpathica.

● Lepidopterele insuficient cercetate, prezintă 546 specii identificate, dintre care unele sunt de interes deosebit: Erebia sudetica rodnaensis, E. epiphron transsylvanica, E. pharte belaensis, Parnassius mnemosyne, Lycaena helle, L. alciphron, Zerynthia polyxena, Acherontia atropos, Pieris bryoniae carpathensis, Argynnis laodice, Coenonympha tullia, Psodos quadrifaria, Ocnogyna parasita etc. În anul 2005 s-a citat o specie nouă pentru țară (Apotomis infida).

● Odonatele cuprind 27 specii, dintre care amintim: Lestes dryas, Coenagrion hylas, Ischnura elegans, Aeshna cyanea, Cordulegaster boltonii, Libellula quadrimaculata, Sympetrum sanguineum, Pyrrhosoma nymphula etc.

● Coleopterele insuficient cercetate, cuprind 41 specii citate din Munții Rodnei, dintre care unele foarte rare (Bembidion transsylvanicus), altele mai răspândite: Ampedus pomonae, Pidonia lucida, Saperda scalaris, Lepiura quadrifasciata, Rosalia alpina, Carabus zawadskii, Duvalius proceroides etc.

● Ihtiofauna insuficient cunoscută, este reprezentată de 13 specii identificate până în prezent, dintre care un rol important îl au: Leuciscus souffia, Phoxinus phoxinus, Salmo trutta fario, Cottus gobio, Thymallus thymallus, etc., iar dintre chișcari: Eudontomyzon danfordi. Unele dintre aceste specii se găsesc pe lista roșie a vertebratelor din România.

● Amfibienii bine reprezentati în parc prin 13 specii, majoritatea protejate la nivel național și european: Triturus alpestris, T. montandoni (tritonul carpatic), T. vulgaris, T. cristatus, Salamandra salamandra, Rana temporaria, Bufo bufo, Hyla arborea etc.

● Reptilele reprezentate prin 9 specii, unele având un areal mai restrâns sau mai larg în zona parcului: Vipera berus, Zootoca vivipara, Anguis fragilis, Podarcis muralis, Coronella austriaca, Natrix natrix, Elaphe longissima, Lacerta agilis etc.

● Avifauna reprezentată prin 148 specii identificate până în prezent, cuprinde multe specii protejate la nivel național și european: Aquila chrysaetos (acvila de munte), A.

pomarina (acvila țipătoare mică), Falco peregrinus (șoimul călător), F. tinnunculus (vânturel roșu), F. subbuteo (șoimul rândunelelor), Tetrao tetrix (cocoșul de mesteacăn), Tetrao urogallus (cocoșul de munte), Strix aluco, Strix uralensis, Bubo bubo (buhă), Glaucidium passerinum (ciuvică), Asio otus (ciuf de pădure), Aegolius funereus (minuniță), Dendrocopus syriacus, D. leucotos, D. medius, Picoides tridactylus (ciocănitoare de munte), Ficedula albicollis, Lanius collurio, Dryocopus martius (ciocănitoare neagră) etc.

● Mamiferele sunt reprezentate prin 44 specii identificate până în prezent, majoritatea speciilor fiind protejate: Ursus arctos (ursul brun), Lutra lutra (vidra), Mustela erminea (nevăstuică), M. nivalis (hermelină), M. putorius (dihorul), Martes martes (jderul de copac), M. foina (jderul de piatră), Meles meles (bursucul), Lynx lynx (râsul), Felis sylvestris (pisica sălbatică), Capreolus capreolus (căprioara), Cervus elaphus (cerbul), Rupicapra rupicapra (capra neagră), Canis lupus (lupul), Marmota marmota (marmota) etc.

Evaluarea numărului de mamifere pe raza parcului a condus la urmatoarele rezultate: cerb comun (74), căprior (55), mistreț (62), iepure (77), , marmota (44), urs (30), lup (31), râs (13), bursuc (14), vulpe (87), capră neagră (116), jder de copac (43), jder de piatră (43), dihor (46), nevastuică (34), pisica salbatică (18).

Datele provin de la Ocoalele Silvice care gestionează fonduri de vânătoare pe raza parcului.

● Micromamifere: Sicista betulina (șoarecele vărgat), Microtus nivalis (șoarece de zăpadă), M. arvalis (șoarece berc), M. agrestis (șoarece de umbră), Dryomis nitedula (pârșul de copac), Glis glis (pârșul mare), Muscardinius avellanarius (pârșul de alun), Crocidura leucodon (chițcan de câmp), Neomys fodiens (chițcan de apă), N. anomalus (chițcan de apă), Sorex minutus (chițcan mic), Sorex araneus (chițcan de ogor), Clethrionomys glareolus (șoarece scurmător), Pytimis subterraneus etc.

● Chiropterele sunt puțin studiate în arealul Munților Rodnei. Dintre speciile citate în literatura de specialitate, în zonă au fost identificate până în prezent următoarele specii: Myotis myotis (liliacul comun), Myotis blythi (liliacul comun mic), Eptesicus serotinus (liliacul cu aripi late), Rhinolophus hipposideros (liliacul mic cu potcoavă), Nyctalus noctula (liliacul de amurg), Barbastella barbastellus (liliacul cârn) etc.

5.7. Arii protejate incluse în Parcul Național Munții Rodnei

În Parcul Național Munții Rodnei se află câteva arii naturale de un interes deosebit:

Rezervația științifică Pietrosul Mare (3300 ha) – categoria I-a IUCN, se află în partea nord – vestică a Munților Rodnei. Aceasta se desfășoară la circa 750 m.alt la 2303 m.alt, incluzând în arealul ei reliefuri aparținând diferitelor cicluri de modelare ( în special glaciar și periglaciar), precum și porțiuni din principalele etaje de vegetație a Munților Rodnei. A fost înființată în anul 1932 și are o zonă științifică de protecție absolută. În rezervație sunt prezente o serie de specii rare de plante, endemisme carpatice sau rodnene.

Rezervația botanică „Poiana cu Narcise din Muntele Saca” – categoria a III – a IUCN, Poiana cu narcise (Narcissus angustifolius) pe versantul estic al muntelui Saca, la o altitudine de 1600 m, este declarată rezervație prin L 5/2000, cu o suprafață de 5 ha. În perioada de înflorire, poiana oferă o imagine inedită. Zona este caracterizată prin soluri brune acide, pe alocuri brune acide litice și soluri negre acide. Alături de narcise se regăsesc plante ca: Festuca rubra, Trifolium repens, Phleum alpinum, Cerx leporine, Potentilla anserina, Campanula abietina, Alchemilla hybrida, Veronica serpyllifolia, Thymus pulcherrimus, Juncus conglomerates.

Rezervația mixtă Peștera și Izbucul Izvorul Albastru al Izei – a fost declarată rezervație prin L 5/2000, având o suprafață de protecție de 100 ha. Cea mai mare peșteră din județul Maramureș (2440 m), situată pe versantul Nordic al Vf. Bătrâna (1710 m), la cota 1250 m. Intrarea în peșteră e monumentală și impresionantă, apele ajungând pe fundul unei doline de circa 30 m adâncime.

Peștera are săli de 20 – 30 m înălțime, cascade înalte de până la 15 m, denivelare de – 170 m, iar la 300 m de la intrare, apele ajung la baza calcarelor. La contactul cu șisturile cristaline s-a format „argila de Iza”, un amestec de minerale argiloase (prezența oxizilor de titan). Se dezvoltă în șisturi cristaline sericito-cloroase și calcare sedimentare.

Importanța pesterii este dată de geneza sa, determinată prin captarea în subteran a unui pârâu și constituirea unui dren carstic de mari dimensiuni pe contactul dintre calcar și șisturile cristaline, apoi prin situația stratigrafică, tectonică și hidrogeologică pe care o reflectă, precum și prin prezența, geneza și mineralogia depozitelor de caolin. La importanța științică a peșterii se mai adaugă frumusețea galeriilor și a cascadelor.

Rezervația speologică Peștera Cobășel – declarată rezervație speologică prin L 5/2000, peștera este localizată în versantul stâng al Văii Cobășel, la circa 6 km de comuna Șanț și la 60 m amonte de P. Râsului. Are o dezvoltare de 570 m și o denivelare de 30 m. Se dezvoltă în formațiunea carbonatică mediană a seriei de Rebra de vârstă precambriană și este constituită din formațiuni terigene (micașisturi, cuarțite) cu intercalații de gnaise și amfibolite. Formele de coroziune (septe parietale și de tavan) sunt omniprezente.

Cele mai frecvente speleoteme sunt cele datorate apelor de condensare, formațiuni parietale de tipul coralitelor (Galeria Diaclazei, Galeria Puțului). Formațiunile de prelingere (cruste parietale și dom stalagmitic) sunt prezente la intersecția Galeriei Centrale cu Galeria Diaclazei. Cruste carbonatice tapisează etajul superior al Galeriei Diaclazei.

Peștera Cobășel, dezvoltată în calcare cristaline, poate fi considerată un model pentru cavitățile formate din apele de infiltrație, stagnante la contactul permeabil – impermeabil. Golurile formate în regim freatic au frecvente cristalizări de tip coralitic, rezultat al cristalizării din apa de condensare. Galeriile peșterii sunt astfel un excelent laborator în care poate fi aprofundat modul de formare și morfologia acestei categorii de speleoteme.

Rezervația naturală Piatra Rea, 50 ha, categoria I-a IUCN, protejată în special pentru abundența exemplarelor de floare de colț (Leontopodium alpinum).

Rezervația mixtă Izvoarele Mihăiesei – sector montan din masivul Mihăiasa (1805 m) de pe versantul sudic al Munților Rodnei, declarat rezervație prin L 5/2000 cu suprafața de 50 ha. În apropierea obârșiei pârâului Mihăiasa se alfă Stânca Iedului și în vecinătate Bujdeie, constituite din roci cristaline, acoperite în cea mai mare parte de molid, mai rărit spre vârf, unde, locul arborilor este preluat de arbuști. Zona este importantă deoarece conservă o populație de cocoș de mesteacăn (Tetrao tetrix).

Având în vedere importanța științifică a zonei precum și necesitatea protejării acesteia, se impune includerea suprafeței în regim de conservare specială.

Rezervația mixtă Ineu Lala – 2568 ha, categoria a III –a IUCN, prezintă o largă dezvoltare a reliefului glaciar (custuri, circuri, văi glaciare, morene), cuprinzând elemente ale rețelei hidrografice deosebit de pitorești (cascade, lacuri glaciare) și elemente ale florei și faunei caracteristice acestor munți: tisa (Taxus baccata), zâmbrul (Pinus cembra) și cocoșul de mesteacăn (Tetrao tetrix).

Rezervația naturală Izvorul Bătrâna (Ponorul Izei) – rezervație declarată prin L5/2000 cu suprafața de 0,5 ha. Ponorul este o insurgență în care apele pârâului pătrund în peștera Iza. Ponorul de la intrare în peștera Izei este o fostă dolină impresionantă, cu pereții stâncoși în care apele pârâului Bătrâna pătrund printr-un mic canion cu cascade; fenomene endocarstice de excepție, monumentale, dezvoltate în calcare eocene.

Fig. 4 – Floare de colț (Lentopodium alpinum)

Fig. 5 – Cocoș de mesteacăn (Tetrao tetrix)

CAPITOLUL VI

CERCETĂRI REFERITOARE LA COMPLEXUL AVIFAUNISTIC DIN PARCUL NAȚIONAL MUNȚII RODNEI

6.1. Obiective urmărite

Cercetările referitoare la complexul avifaunistic din Parcul Național Munții Rodnei, au avut ca scop observarea și recunoașterea speciilor actuale din zonă, față de cele existente în literatura de specialitate, astfel având posibilitatea de a cunoaște aspecte legate de sistematica păsărilor din zonă, ecologia și protejarea lor.

Principalele obiective au fost următoarele:

Efectuarea de observații ornitologice cu scopul completării datelor referitoare la complexul avifaunistic din zonă;

Obținerea unor date despre speciile cuibăritoare din zona cercetată și despre densitatea populației;

Obținerea datelor despre speciile de păsări care apar în migrație și efectivele acestora;

Studierea și observarea unor specii de păsări rare, periclitate cu scopul dovedirii cuibăritului acestora în zona studiată;

Situația zoogeografică a avifaunei;

Sistematica avifaunei din zona studiată;

Situația fenologică a avifaunei;

Situația tipului trofic al avifaunei;

Situația ecologică a avifaunei studiate;

6.2. Material și metode

În cadrul cercetărilor efectuate asupra complexului avifaunistic din Parcul Național Munții Rodnei au fost utilizate următoarele metode de cercetare : metoda traseelor, metoda pătratelor, metoda punctelor de observații etc.

Metoda traseelor (Ravkin, Dobrohotov, 1963 ; Naumov, 1965 ; Șcegolev, 1977 ; Kurlavicius, 1986 ; Klausnitțer, 1990 ; Iankov, Iaminskii, 1983), prevede parcurgerea unui traseu stabilit, de o anumită lungime și cu o viteză specifică.

În observațiile ornitologice metoda traseelor poate fi utilizată pe larg în zone cu o structură fitocenotică diversă, atât în ecosisteme naturale, cât și cele antropice.

Eficacitatea acestei metode constă în faptul că permite cuprinderea unui teritoriu mai mare în comparație cu metoda pătratelor. Deficiențele ei sunt legate de insuficiența preciziei datelor colectate, a dificultăților în stabilirea distanței de identificare a păsărilor, etc.

Metoda pătratelor (Palmgren, 1930 ; Naumov, 1936) reprezintă una din metodele estimărilor absolute a avifaunei. Ea se aplică prin stabilirea unei parcele, preferabil de 30 ha, suprafața căreia se împarte în pătrate a câte 50 m fiecare, cu laturi bine conturate, ce pot intersecta anumite repere naturale (drumuri, linii de demarcație, poteci etc).

Identificarea păsărilor se realizează de-a lungul laturilor pătratului, după care se recurge la străbaterea acestuia în diferite direcții, pe fâșii cu lățimea de 25 m.

Identificarea, prin această metodă, a cca. 80-90 % din efectivele păsărilor impune realizarea a 7-8 estimări pentru fiecare aspect fenologic. Unele din deficiențele acestei metode sunt eroarea tipică, risipa mare de timp și efortul fizic considerabil.

Metoda punctelor de observație se aplică, de regulă, în timpul migrației păsărilor pentru efectuarea recensămintelor de toamnă, primăvară etc. De asemenea ea poate fi practicată în efectuarea unor observații permanente și de lungă durată asupra locurilor de hrănire, odihnă și popas a păsărilor, în funcție de amplasarea traseelor lor de migrație.

Ca materiale folosite în identificare speciilor s-au folosit formulare de identificare a speciilor, de selectare a punctelor, de habitate, jurnal de teren, binocluri completate cu identificări vizuale directe, sonore și identificarea cuiburilor, sau cu ajutorul recunoașterii limbajului sonor al acestora.

Pentru recunoașterea speciilor s-au mai folosit și determinatoarele „Hamlyn” și „Ornitho – Delachaux et Niestle”.

CAPITOLUL VII

REZULTATELE CERCETĂRILOR REFERITOARE LA COMPLEXUL AVIFAUNISTIC DIN PARCUL NAȚIONAL MUNȚII RODNEI

7.1. Sistematica păsărilor din zona cercetată

I. Ordinul ANSERIFORMES

1. Familia ANATIDAE

(1) Anas platyrhynchos Linné

– Rața mare –

Este una dintre speciile cele mai frecvente de rațe clocitoare, fiind strămoșul multora din rasele de rațe domestice. Se întâlnește tot timpul anului, fiind prezentă îndeosebi în ținuturile joase, cu bălți și stufărișuri. Masculul are penajul cenușiu – brun , cu gușa roșcată și capul verde. Femela este de un cafeniu criptic. Cuibărește pe sol, în ierburi, în scorburi și chiar în cuiburi vechi de cioară, fiind o specie cu o extraordinară putere de adaptare la schimbările habitatului. Ponta este depusă timpuriu, prin martie – aprilie și constă în 8-12 ouă măslinii. Clocitul și grija puilor sunt asigurate numai de femelă. Incubația durează 28 de zile.

Puii de îndată ce au ieșit din ou și s-au uscat, pot să înoate și să se scufunde. Iarna, în afara exemplarelor clocitoare, sosesc la noi și unele populații din nordul Europei. În iernile aspre, când bălțile îngheață, rața mare se întâlnește în fața gurilor Dunării ca și pe râurile și pâraiele neînghețate.

Fig. 6 – Rața mare, Anas platyrhynchos Linné

În concluzie, este de remarcat că rața mare este o specie cuibătoare, de pasaj și chiar oaspete de vară în Munții Rodnei. În momentul de față, în zona cercetată există o popolație viabilă, chiar cu valoare cinegetică.

(2) Anas crecca Linné

– Rața mică –

Pasăre de iarnă, este cea mai mică dintre rațele neclocitoare de la noi. Masculul are corpul cenușiu, capul cafeniu cu câte o pată lunguiață verde peste ochi ; corpul femelei este cafeniu. Este specie de pasaj si oaspede de iarnă, din septembrie până în aprilie, pe lângă apele neînghețate, unde se adună în grupuri mici.

Cuibărirea în zona cercetată nu a fost dovedită, dar avem observații din perioada de cuibărit. De exemplu, la data de 5.IV. 2006, în bazinul hidrografic Anieș, a fost văzut în repetate rânduri un mascul în penaj nupțial care zbura și ateriza în același loc în stuf. Se poate presupune că femela stătea pe cuib în respectivul stuf. Dar, desigur, această observație nu este suficientă pentru a dovedi cuibăritul.

Fig. 7 – Rața mică, Anas crecca Linné

În zona Munțiilor Rodnei este o pasăre de pasaj obișnuită care apare în octombrie și ne părăsește în aprilie. Iernează cu regularitate pe lângă apele neînghețate. Ca specie de pasaj destul de frecventă are și o importanță cinegetică, mai ales privind practicarea tirului.

(3) Aythya ferina Linné

– Rața cu cap castaniu –

Este o specie relativ rară. Cuibărește pe lacuri mlăștinoase bogate în stufăriș. Iarna pe lacuri, bazine de acumulare, cursuri lente de râuri, uneori în estuare, deseori pe mare. Masculul are corpul cenușiu, capul brun și gușa negricioasă. Femela este mai puțin caracteristică, însă prezintă pe obraz o pată întunecată difuză între dunga deschisă de peste ochi și bărbia deschisă. Cap în formă triunghiulară cu cioc puternic și frunte lată. Ponta este depusă în mai – iunie și constă din 8 – 11 ouă eliptice, gri palid-verzui, pe care femela le clocește singură, timp de 24 – 36 de zile.

Fig. 8 – Rața cu cap castaniu, Aythya ferina Linné

În populațiile clocitoare, masculii deseori depășesc femelele ca număr. Glasul nupțial sonor : „bii-bii-bii”, emite însă și un fluierat nazal, ascendent ( care poate fi întrerupt de un șuier). Strigătul femelei este aspru „crrr”.

(4) Cygnus cygnus Linné

– Lebădă de iarnă –

Cuibărește în extremitatea nordică a Europei, în tundră pe lacuri și mlaștini. Are penajul complet alb. Se deosebește de lebăda de vară prin gâtul ei drept, cu poziție verticală și nu în formă de S. Ciocul este galben cu vârful negru și nu portocaliu-roșcat. De la baza ciocului lipsește acea umflătură cornoasă, caracteristică lebedei de vară. Înoată cu gâtul drept și nu-și ridică niciodată aripile ca lebăda cucuiată. Când își afundă capul în apă, se vede coada mai scurtă si mai boantă.

Juvenilul se deosebește de lebăda cucuiată imatură prin ciocul mai gălbui cu baza cenușie, culoarea gri mai deschisă a penajului și prin siluetă de lebăda mică, prin dimensiuni.

Fig. 9 – Lebede de iarnă, Cygnus cygnus Linné

Emite un strigăt rezonant, cu tonalități melancolice ca de goarnă. Strigătul de zbor este cel mai cunoscut, constă în trei sunete scurte în succesiune rapidă „clo-clo-clo”. Când stă pe apă, deseori combină notele, cântă. Un cor produs de stoluri mari este surprinzător. Aripile nu produc nici un fel de șuierat în timpul zborului (doar un ușor foșnet).

În România este oaspete de iarnă, mai mult în zona litoralului și a Dunării.

II. Ordinul APODIFORMES

1. Familia APODIDAE

(1) Apus apus Linné

– Drepnea neagră –

Specie comună, cu răspândire discontinuă. Își petrece aproape toată ziua în aer, uneori chiar noaptea. Cuibărește în mici colonii, de obicei în stâncării, sub țiglele acoperișurilor, în turnuri de biserică, în scorburi. Vremea nefavorabilă care le împiedica să se hrănească în aria de cuibărit le poate determina să zboare în masă spre locuri mai favorabile, interval în care puii intră într-o stare de semi toropeală. Colorit uniform, negru-maroniu cu bărbie pală.

Este evident mai mare ca rândunica, are aripi mai lungi, mai înguste, mai rigide, în formă de coasă (remige primare foarte lungi) și corp aerodinamic. Zborul obișnuit este rapid cu bătăi iuți de aripi (poate crea iluzia unor bătăi alternative de aripi).

Fig. 10 – Drepnea neagră, Apus apus Linné

Raiduri extrem de rapide (adesea în grupuri care scot strigăte, aproape de acoperișul clădirilor), acuratețea zborului permițându-le păsărilor să intre în cuib aproape ca o săgeată. Dar poate fi adesea văzută „plutind”, într-un zbor relaxat la mari înălțimi. Poate „dormi” în timpul zborului, sau chiar se împerechează în zbor. Îi este dificil să se ridice de pe sol, cel puțin din iarba înaltă. Are un strigăt ascuțit și penetrant : „criii”.

III. Ordinul CHARADRIIFORMES

1. Familia SCOLOPACIDAE

(1) Scolopax rusticola Linné

– Sitar de pădure –

Clocește relativ rar la noi, în pădurile de deal și de munte, atât în Carpați cât și în Dobrogea. Uneori este găsit chiar în păduri de șes. Cuibul este în forma unei mici gropițe căptușită cu frunzar și conține 4 ouă brun-cenușii, cu pete roșcate, pe care femela le clocește circa 22-23 de zile. Perioada de clocit este din aprilie-mai până-n iunie.

În caz de primejdie, femela poate muta puii transportându-i între picioare și sprijinindu-i cu ciocul lung. Coloritul foarte asemănător cu al becaținelor, este striat transversal cu dungi închise , în partea inferioară. Este ma frecvent în timpul pasajului prin toată țara. Masculul execută zborul nupțial în zori și în amurg, primăvara/vara.

Fig. 11 – Sitar de pădure, Scolopax rusticola Linné

Zboară jos deasupra copacilor, cu bătăi lente de aripi dar cu viteză potrivită și cu strigăte înăbușite și gâfâite : „orr-orr-orr”, urmate de un piuit : „psip” ; ciocul lung este îndreptat oblic în jos .

Când femela este îndepărtată de lângă pui, se ridică în zbor fluturând din aripi, cu partea din spate a corpului lăsată mai jos și cu strigăte asemănătoare cu cele ale gaiței.

IV. Ordinul CICONIIFORMES

1. Familia CICONIIDAE

(1) Ciconia ciconia Linné

– Barza albă-

Specie comună exceptând partea nordică a arealului, unde numărul ei este în scădere. Este o pasăre a terenurilor deschise, cu preferință pentru pajiști și pășuni umede, unde se hrănește cu broaște, șerpi, cosași, pești, etc. Își face cuibul pe acoperișul caselor, dar în România mai ales pe stâlpii de beton ai rețelelor electrice, rareori în copaci. Ușor de deosebit de barza neagră prin partea superioară a corpului de culoare albă.

Zboară cu gâtul întins și poate fi văzută deseori planând la înalțimi mari în curenții de aer calzi. Iernează în Africa. Ponta este depusă la începutul lunii aprilie și constă în 3-5 ouă.

Clocitul începe după depunerea a 1-2 ouă fiind asigurat de ambele sexe și durează 31-34 de zile. Femela rămâne pe cuib în mod obișnuit noaptea. Are loc o singură clocire pe an.

Fig. 12 – Barza albă, Ciconia ciconia Linné Fig. 13 – Cuib de barză (Ciconia ciconia)

În stoluri pot fi confundate cu pelicanii, cu deosebirea ca aceștia mențin întotdeauna o anumită ordine, grupurile individuale mișcându-se sincronic și în formație.

Este una dintre puținele păsări mute. În perioada nupțială produc un clămpănit prin izbirea celor două maxilare.

(2) Ciconia nigra Linné

– Barza neagră –

Specie rară, solitară, populează regiunile împădurite, de obicei în apropierea unor lacuri , râuri sau a terenurilor mlăștinoase. Cuibărește în arbori mari. Ponta începe obișnuit la mijlocul lui aprilie și durează până la mijlocul lui mai. Ouăle, în numar de 3-5, depuse la interval de 2 zile sunt albe la suprafață și verde-aprins pe partea internă a cojii.

Clocirea începe de la primul sau de la cel de al doilea ou depus și este asigurată în majoritatea timpului de femelă. Durata clocitului variază între 30-35 de zile.

Fig. 14 – Barza neagră, Ciconia nigra Linné

Se deosebește de barza albă prin partea superioară a corpului și întreg gâtul și capul de culoare neagră, cu luciu metalic. Juvenilii au culoare maro, cu picioare verzui și cioc lipsit de culoare roșie. De obicei, este mai sfioasă decât barza albă. Migrează în grupuri mici. Spre deosebire de barza albă emite deverse sunete, dar clămpănește rar.

Fig. 15 – Cuib de barză neagră (Ciconia nigra)

V. Ordinul COLUMBIFORMES

1. Familia COLUMBIDAE

(1) Columba palumbus Linné

– Porumbelul gulerat –

Specia cea mai numeroasă și mai larg răspândită dintre speciile europene de porumbei. Se întâlnește vara atât în ținuturile de șes, cât și în pădurile de rășinoase din Carpați, unde cuibărește în cuiburi instalate pe crengile arborilor, lângă tulpină. Ouăle depuse sunt albe, eliptice, în număr de 2, sunt clocite cu schimbul de ambele sexe, circa 18 zile. Puii golași , cu rare fire de puf, sunt acoperiți de parinți în continuare, circa 12-14 zile.

Fig. 16 – Porumbelul gulerat, Fig. 17 – Ouă de porumbel

Columba palumbus Linné

Crește c-am două rânduri de pui, a două pontă fiind depusă, ca și alte specii de columbidae, înainte ca puii din prima pontă să fi părăsit cuibul. Are coloritul cenușiu, cu gușa și pieptul roz-violaceu, iar pe laturile gâtului și la aripi câte o pată albă.

Zborul nupțial constă într-o scurtă ascensiune urmată de o alunecare descendentă cu aripile ridicate. Gurluitul înăbușit, ușor aspru, este format din 5 silabe cu aceent pe prima : „gru-gru-gru-gru-gru”, silaba finală este scurtă și brusc întreruptă. Această serie de note este repetată de 3-5 ori fără pauză, astfel ca silaba finală pare să fie începutul frezei următoare. Toamna se retrage spre locurile de iernare din sudul și vestul Europei și nord-vestul Africii. În trecut, în perioada de iarnă, se întâlneau rare exemplare, în ultimul deceniu însă, zona de sud-est a Munteniei a devenit un important cartier de iernare pentru populațiile venite din nordul arealului de cuibărit, putând fi întâlnite uneori cârduri de mii și mii de exemplare.

(2) Columba oenas Linné

– Porumbelul de scorbură –

Specie destul de comună și larg răspândită în păduri, de asemenea în ruine stâncării. Își face cuibul în scorburi de copaci și chiar în găurile din pereții calcaroși ai râurilor sau folosesc cuiburile de coțofană. Are penajul cenușiu, cu reflexe metalice verzui, iar în regiunea gâtului violet, având și câteva pete negre pe aripi.

Depune 2-3 ponte pe vară, în păduri de șes și deal. Cele două ouă albe, aproape sferice , sunt clocite cu rândul de ambii părinți, circa 17-18 zile, după care puii nidicoli mai sunt acoperiți încă 10-12 zile. Este mai mic decât porumbelul gulerat, zboară cu bătăi de aripi mai rapide și, în aparență, cu o viteză mai mare.

Fig. 18 – Porumbelul de scorbură, Columba oenas Linné

Zborul nupțial constă din bătăi de aripi ample și bine ritmate și alunecări prelungi cu aripile ridicate (ca și pormbeii domestici). Strigătul este un gurluit prelung dar monoton : „u-u,u-u,u-u”, repetat ; primul sunet este mai lung și mai accentuat decât al doilea.

Toamna migrează spre sudul și estul Europei, în schimb, în iernile blânde, se pot observa unele exemplare ale populațiilor nordice. Alte locuri de iernat sunt în nordul-vestul Africii șu sud-vestul Asiei.

(3) Streptopelia decaocto Frivaldsky

– Guguștiuc –

A pătruns în România de peste 5 decenii, printr-un proces natural de expansiune dinspre sud-est spre nord-vest. Penajul este pâmântiu, penele aripilor bătând spre cenușiu. Pe partea din spate a gâtului are un guleraș negru. Este o pasăre sedentară, cuibărind însă numai în localități sau în imediata apropiere a acestora, la adăpost de păsările răpitoare de ou ăca stăncuța, coțofana, gaița, cioara grivă, care îl impiedică de a se extinde în afara așezărilor românești. Cuibărește aproape tot timpul anului.

Ponta, din 2 ouă albe, este clocită ca și la celelalte columbidae, alternativ de ambii părinți. Incubația durează 14 zile, după care puii mai sunt acoperiți de părinți, circa 10 zile.

Fig. 19 – Guguștiuc, Streptopelia decaocto Frivaldsky

Adesea se hrănește în compania porumbeilor domestici în silozuri sau pe câmp. Are un zbor vioi (ca turturica), dar este evident mai masiv, cu coadă mai lungă. Dedesubt coada este albă în jumătatea terminală și neagră la bază.

Cântecul este un gurluit puternic, trisilabic „duu-du-du” (sau „gu-gu-știuc”), cu o scută pauză între al doilea și al treilea sunet. Mai are și un strigăt ca un mieunat „crei” sau ca strigătul înăbușit al pescărușului râzător, pe care îl scoate când se lasă din zbor.

(4) Streptopelia turtur Linné

– Turturica –

Specie comună în centrul și sudul Europei pe terenurile agricole cu tufișuri și pâlcuri de pădure, de asemenea, în păduri mai puțin dense. Oaspete de vară, iernează în Africa tropicală. Este o specie fricoasă și prudentă fiind vânată foarte mult. Evident mai mică și de culoare mai închisă decât guguștiucul, cu o coadă nu atât de lungă. În zbor, ușor recunoscută după abdomenul de culoare deschisă, partea de jos a aripii destul de închisă, talie mică, bătăi de aripi rapide și bruște. Pe gât are o pată întunecată formată de dungi negre în formă de semilună și dungi albe. Acestea sunt absente la juvenili.

Coadă întunecată cu o dungă terminală albă, lată, vizibilă mai ales atunci când coada este desfăcută. Negrul cozii apare de formă alungită.

Fig. 20 – Turturica, Streptopelia turtur Linné

Este considerabil mai mică decât turturica roșcată, o specie foarte rară, de care se mai deosebește și prin pieptul de un roz trandafiriu (ca al vinului), abdomen mai alb, tectrice alare maro-galbene ruginii și scapulare cu mici pete negre distincte. Are un cântec foarte caracteristic : „tuurrrr-tuurrrr”.

VI. Ordinul CORACIIFORMES

1. Familia ALCEDINIDAE

(1) Alcedo atthis Linné

– Pescăraș albastru –

Este prezent tot timpul anului. Are penajul corpului verde-albastru, iar partea inferioară este cărămizie. Când apele bălților îngheață, îl întâlnim în lungul pâraielor de munte. Cuibărește atât în ținuturile joase, cât și pe văile râurilor de munte.

Cuibul este săpat în maluri și se află în fundul unor galerii pe care păsările și le sapă singure. Cuibărește din aprilie până în iunie, femela depune 4-6 ouă albe, lucioase, pe care le clocesc ambele sexe. Ciocul masculului este negru cenușiu, în timp ce la femelă este roșu la baza mandibulei. Stă pe crengile copacilor, deasupra apei, sub poduri etc, putând rămâne nemișcat ore întregi, fiind foarte greu de reperat.

Fig. 21 – Pescăraș albastru, Alcedo atthis Linné

Plonjează pentru a prinde pește cu capul în jos, de obicei, de unde pândea, dar și după ce zboară pentru scurt timp pe loc deasupra apei.

Are un zbor rapid, fluierături înalte, ascuțite : „țiii, țiii”. Atunci când două păsări se întâlnesc pot fi auzite adevărate explozii de fluierături, cu intensități descendente.

2. Familia UPUPIDAE

(1) Upupa epops Linné

– Pupăza –

Specie destul de comună în sudul și centrul Europei în regiunile deschise cu pâlcuri de copaci și terenuri cultivate. Cuibărește în scorburi de copaci, în ziduri, găuri în sol. Sexe asemănătoare : crem-roșiatică deschisă cu dungi negre și albe pe aripi și coadă, pe cap prezintă o creastă înaltă (ridicată când se lasă din zbor pe sol, dar de obicei strânsă pe ceafă. Are un cioc lung, subțire, curbat în jos. Datorită aripilor late pare mai mare în zbor.

Ponta este formată din 6-7 ouă, depuse zilnic, începând de la sfârșitul lui aprilie până la începutul lui mai. Ouăle sunt eliptice, netede, mate, cu pori evidenți, cenușii, gălbui, oliv sau verzui spre cafeniu. Incubația variază între 16-19 zile, clocitul începe înaintea încheierii pontei și este asigurat numai de femelă, hrănită în acest timp de mascul. Pe an, are loc o singură clocire, mai rar două.

Fig. 22 – Pupăza, Upupa epops Linné

Zbor discontinuu și neregulat, asemănător cu cel al gaiței, adesea la mici înalțimi. De obicei umblă pe pământ destul de ezitant, schimbându-și mereu direcția. Își introduc ciocul în sol, de unde scoate larve de insecte, viermi, etc.

Strigătul de primăvară al masculului este caracteristic din 3-5 silabe : „up-up-up”, pare slab de aproape, dar are rezonantă.

VII. Ordinul CUCULIFORMES

1. Familia CUCULIDAE

(1) Cuculus canorus Linné

– Cucul –

Specie destul de comună în toate tipurile de habitate, mai ales în păduri, de la câmpie până la munte. Evită locurile populate de om, fiind destul de sperios. Parazitează cuiburile, depunându-și ouăle în cuiburile altor păsări, câte un ou în fiecare cuib. Aceste cuiburi aparțin mai ales următoarelor specii : codobatură albă, măcăleandru, fâsă de luncă, silvie de câmpie, lăcari, muscar sur. Fiecare femelă își alege o anumită pasăre „gazdă”, în funție de culoarea

ouălor. Masculul este gri cenușiu pe cap, piept și spate, cu dungi pe abdomen ca la uliul păsărar. Femela, de obicei, prezintă același colorit, dar cu o nuanță ruginie și cu dungi șterse pe gușă. Ponta este formată din 8-11 ouă, rareori până la 25 de ouă, depuse la interval de două zile, de la sfârșitul lunii mai până la începutul lunii iunie, ouăle sunt fusiforme, netede, ușor lucitoare, albe până la gri, verzi, albastre, maro sau roșii, cu pete brun-roșcate,

maro,negre, violacee sau gri. În general, coloritul, forma și marimea seamănă cu cele ale ouălor speciei parazitate, situație la care s-a ajuns printr-o selecție îndelungată.

Fig. 23 – Cucul, Cuculus canorus Linné

Cântecul masculului este foarte cunoscut „cu-cu”, repetat. Atunci când masculul urmărește un alt cuc, scoate un sunet nazal. Femela scoate un strigăt insistent și sonor „pupupu”. Strigătele puilor când cer de mâncare sunt asemănătoare cu cele ale unor păsări mici, dar sunt foarte penetrante.

VIII. Ordinul FALCONIFORMES

1. Familia ACCIPITRIDAE

(1) Accipiter gentilis Linné

– Uliul porumbar –

Pasăre de pădure. Caută prada zburând la înălțimi joase pe deasupra copacilor, traversează câmpii la aceeași înălțime în zbor de urmărire, adesea își așteaptă prada stând în ascunzișuri (în arbori). Coloritul penajului este cafeniu-cenușiu pe spate, piepul fiind cafeniu deschis cu dungi transversale întunecate. Atacă păsări și mamifere mici, mai ales din mediul împădurit. Cuibărește în arbori la șes ori în regiunea de deal, mai rar la munte.

Cuibul cuprinde 3-5 ouă albe-albăstrui, fiind complet în luna aprilie. Clocitul este efectuat mai mult de către femelă, timp de 35-38 de zile. În timp ce femela clocește, masculul o aprovizionează cu hrană. Pasărea degajă, măreție, forță, cruzime și curaj.

Fig. 24 – Uliu porumbar, Accipiter gentilis Linné

Atacă premeditat, folosind tactici foarte diferite, în funcție de pradă sau de locul unde se află. La noi se întâlnește în tot timpul anului.

Are un strigăt de alarmă puternic și ascuțit : „chi-chi-chi” sau „chie-chie” repetat de 10-15 ori. Chemarea, un strigăt melancolic „pii-ie”. Ambele tipuri de strigăte pot fi auzite în pădurile în care cuibăresc.

(2) Accipiter nisus Linné

– Uliul păsărar –

Specie larg răspândită, destul de comună în pădurile dese intercalate cu terenuri deschise. Adesea zboară rapid la înălțimi mici, ascuns de copaci, pentru a ataca prin surprindere. Masculul are penajul spatelui cenușiu închis, iar femela cenușiu. Pe piept, masculul are dungi transversale roșietice, iar femela cafenii. Cuibărește în regiunile joase, mai rar la munte.

Ponta cuprinde 3-5 ouă albicioase, pătate cu brun, fiind depusă în luna mai. Clocitul este efectuat mai mult de femelă și durează 32-35 de zile. Seamăna cu uliul cu picioare scurte, dar se deosebește de acesta mai ales prin culoarea irisului care este galben și nu oranj.

Fig. 25 – Uliu păsărar, Accipiter nisus Linné

Zborul normal constă în serii scurte de bătăi de aripi rapide, alternate cu alunecări scurte descendente. Zbor nupțial cu bătăi de aripi încete (uneori și zborul de vânătoare).

Femela mult mai mare decât masculul, asemănatoare cu masculul de uliu porumbar, însă are bătăi de aripi rapide și ușoare, pare mai zveltă, de culoare mai deschisă și cu coada mai lungă (îngustă la bază). Juvenilul seamănă cu femela, dar este mai maroniu deasupra (în special masculii au pene cu margini ruginii, mai evidente la subalare), iar dedesubt prezintă dungi mai groase și mai rare.

Strigătul de alarmă : „chichichichichi”, sonor și rapid repetat. Strigăt de contact mai subțire decât al uliului porumbar : „chiiiie”.

(3) Buteo buteo Linné

– Șorecar comun –

Specie destul de comună în păduri, adesea în apropiere de terenuri agricole, mlaștini, etc. Este pasărea de pradă cea mai des văzută în multe regiuni ale Carpaților. Folosește stâlpii și alte suporturi înalte ca posturi de observație, zboară cu bătăi încete de aripi și adesea se rotește în aer survolând solul.

Este una din speciile cu penajul foarte variabil, de la brun-închis până la crem. Cuibul conține 3-4 ouă albe, cu pete brune-cărămizii, fiind complet încă din aprilie. Ambii soți clocesc, perioada de incubație durând 28-30 de zile. Se hrănește cu șoareci, serpi, etc.Aripile sunt lungi, coada lungă și rotunită la vârf, gât scurt.

Fig. 26 – Șorecarul comun, Buteo buteo Linné

Exemplarele albe pestrițe existente pe continent pot fi confundate cu șorecarul încălțat, acvila mică și șerparul, însă acești șorecari au adesea pe aripă pete mari albe și dedesubt, la încheietura aripii, pete de culoare închisă. Subspecia Buteo buteo vulpinus, este mai ruginie, asemănându-se întrucâtva cu șorecarul mare.

În Europa răsăriteană există indivizi intermediari. Șorecarul comun are un strigăt prelung ca un mieunat, frecvent emis : „chiee”.

(4) Aquila chrysaetos Linné

– Acvilă de munte –

Cuibărește rar în ținuturile montane, local pe stâncile de la malul mării. Cuibul și-l construiește pe abrupturi stâncoase sau în copaci, format din bețe groase, crengi, fire de iarbă, frunze, ace de conifere. La reutilizare se completează, devenind tot mai masiv. Un cuib refolosit de mai multe ori poate atinge 1 m înălțime, 3 m lungime și 2 m lățime, cu un volum de 6 mc. Ponta începe la sfârșitul lui martie și durează până la începutul lui aprilie.

Ouăle sunt în număr de 2, depuse la intervalle de 3-4 zile, sunt fără luciu, au coaja aspră, albe, cu puncte sau pete maro, violet-maro sau gri deschis. Incubația durează 43-45 de zile și are loc o singură clocire pe an. Clocește în general femela, de la primul ou depus, uneori clocesc ambii parteneri, cu schimbul.

Fig. 27 – Acvila de munte, Aquila chrysaetos Linné

Adesea vânează la înălțimi mici de-a lungul versanților montani sau la marginea pădurilor. Se hrănește în principal cu iepuri de vizuină, iepuri de câmp, potârnichi și alte pasări, și cu hoituri. Ușor de deosebit de codalb prin coada mai lungă și mai puțin rotunjită, aripi ceva mai înguste și gât mai scurt și mai gros. Are un zbor viguros, de obicei 6-7 bătăi de aripi sunt urmate de o alunecare de 1-2 secunde, în succesiune regulată.

Întinderea albului de pe aripi variază de la individ la individ și nu reprezintă o caracteristică de vârstă.

(5) Aquila pomarina Linné

– Acvilă țipătoare mică –

Cuibărește în păduri de diferite tipuri, deseori în ținuturi mlăștinoase. Adultul maro-închis, cu supraalarele mici și mijlocii de o nuanță evident mai deschisă, chiar maro-galben-sură. Juvenilul puțin mai închis, în special pe cap, dar prezintă un contrast asemănător între supraalare și restul aripii.

Cuibul și-l construiește în arbori, la 6-26 m înălțime, la marginea pădurii, este reutilizat anual, este construit din bețe și căptușit cu iarbă și ramuri cu frunze. Ponta este depusă de la sfârșitul lui aprilie până la începutul lui mai. Ouăle, în număr de 2, depuse la intervalle de 3-4 zile, sunt albe, pătate cu roșu-maro până la violet. Incubația durează 38-41 de zile, clocirea începe de la depunerea primului ou și este asigurată în special de femelă. Se hrănește cu mamifere, păsări, reptile, amfibii în proporții egale, dar și insecte mari și hoituri

Fig. 28 – Acvilă țipătoare mică, Aquila pomarina Linné

Siluetă și zbor asemănatoare cu ale acvilei țipatoare mari. Subalare de o colorație ciocolatie, în mod normal mai deschise și niciodată mai închise decât remigele.

Strigăte nu atât de sonore ca cele ale acvilei țipătoare mari. Toamna migrează spre cartierele de iernat din estul Africii.

(6) Pernis apivorus Linné

– Viespar –

Cuibărește destul de des în păduri izolate cu luminișuri și poieni. Maroniu, cu aripi late, adesea văzut planând, lo o primă privire foarte asemănător cu șorecarul comun. Totuși, silueta este diferită: cap mic și gât mai îngust, coadă mai lungă (când alunecă prin aer, strânsă bine, cu părțile laterale ușor convexe și colțuri rotunjite. Adultul mascul deasupra maro-cenușiu, cap cenușiu, ochi galbeni, dedesubt cu dungi pronunțate întrerupte de culoare maro.

Femela mai maro deasupra și pe cap, cu mai mult negru la vârful aripii. Coada are dungi de culoare închisă, una la vârf și două la bază, aripile de asemenea cu dungi întunecate.

Fig. 29 – Viesparul, Pernis apivorus Linné

Bătăi de aripi puțin mai ample și mai mlădioase. Aripile sunt coborâte când alunecă prin aer, dar aproape orizontale când planează. Nu zboară pe loc.

Glasul este un fluierat muzical : „piii-iu” sau „piii”.

2. Familia FALCONIDAE

(1) Falco columbarius Linné

– Șoimul de iarnă –

Cuibărește în regiuni deluroase, montane sau mlăștinoase, în cuiburi vechi în copaci sau pe vârfuri de stânci, uneori pe sol. Cel mai mic dintre răpitoarele din Europa. Masculul evident mai mic decât femela, gri-albastru deasupra, crem-ruginiu dedesubt. Femela este maronie deasupra, iar juvenilii, la fel. Se hrănește în principal cu păsări mici pe care le prinde din zbor după o urmărire în forță, de aproape. Adesea se lasă aproape de suprafața solului, zborul devenind mai puțin susținut în fază finală de atac.

Coada relativ lungă, aripile ascuțite și relativ scurte și dimensiunile mici sunt caracteristice siluetei în zbor.

Fig. 30 – Șoimul de iarnă, Falco columbarius Linné

Atunci când se rotește în zbor la mari înălțimi poate fi ușor confundat cu șoimul călător, în lipsa unui reper pentru a-i compara mărimea, proporțiile sunt ca la șoimul călator, inclusiv robustețea pieptului. Strigăt de alarmă din serii destul de scurte, dar accelerate de note ascuțite : „chi-chi-chi” (la femelă mai lente și mai joase). Chemarea asemănătoare cu cea a șoimulului rândunelelor.

(2) Falco peregrinus Tunstall

– Șoimul călător –

Specie larg raspândită, aflată însă în drastică diminuare. Cuibărește mai ales pe versanți stâncoși. Se hrănește cu păsări de mărime medie pe care le prinde din zbor. Dintre diversele metode folosite, cea mai impresionantă este picajul pe diagonală, cu aripile strânse, de la o înălțime de câteva sute de metri, când depășește viteza de 100 km/oră. Lovește prada cu picioarele, înfingându-și ghearele în ea.

Ponta este depusă prin aprilie, constă din 3-4 ouă cărămizii, marmorate, pe care le clocesc ambele sexe, circa o lună. Adesea masculul aprovizionează femela la cuib.

Masculul este caracteristic : ventral alb cu negru, partea dorsală gri-albăstruie închisă, piept alb strălucitor. Femela pronunțat mai mare și mai masivă decât masculul. Tinerii au pe piept dungi longitudinale.

Fig. 31 – Șoimul călător, Fig. 32 – Șoim călător în zbor,

Falco peregrinus Tunstall (Falco peregrinus)

La noi specia este sedentară, iarna pot apare și unele exemplare nordice. Este cel mai iute și mai rapace șoim, atacând la loc deschis și numai prăzi în zbor. În trecut era mult căutat pentru a fi dresat și folosit la vânătoare.

Zborul normal cu bătăi de aripi rapide și de mică amplitudine, cu viteză moderată. Strigăt de alarmă aspru : „chee-chee-chee” și „rec-rec-rec” (asemănător puțin cu măcăitul raței). Destul de gălăgios la cuib. În parada nupțială masculul are un strigăt : „piuc-piuc-piuc”.

(3) Falco subbuteo Linné

– Șoimul rândunelelor –

Trăiește în regiuni dechise, joase, cu pâlcuri de copaci, adesea în terenuri umede. Cuibărește în cuiburi vechi de ciori. Siluetă de zbor caracteristică : aripi lungi ascuțite și coadă relativ scurtă, asemănându-se cu o drepnea mare. Vânator extrem de rapid și agil, adesea vânează rândunele. Prezența lui este semnalată de agitația rândunelelor și a lăstunilor.

Adesea, se aruncă aproape de suprafața solului, bătând din aripile lungi cu lovituri puternice și ample tipice. Se hrănește frecventcu libelule. Nu zboară niciodată pe loc. Penaj caracteristic gri-albăstrui întunecat pe partea dorsală și puternic striat pe partea ventrală (pieptul și abdomenul apar uniform închide la culoare de la distanță), pulpe și subcoade roșii-ruginii, gât și obraji albi, „mustață” pronunțată.

Fig. 33 – Șoimul rândunelelor, Falco subbuteo Linné

Juvenilul nu are roșu-ruginiu, în general, fiind de o nuanță mai galben-ruginie, are adesea frunte destul de deschisă la culoare, în cazuri extreme în așa măsură încât se aseamănă cu vânturelul de seară.

Silueta, de asemenea, este ca a acestuia din urmă, însă se deosebește prin dimensiunea mai mare și zborul mai puternic. Când este agitat scoate o serie de note scurte, rapide și energice : „chichichichi”. Alte sunete la cuib : „ciri,ciri,…”, „țic-țic…”, „chiii…chiii”.

(4) Falco tinnunculus Linné

– Vânturel roșu –

Șoimul cel mai comun și mai larg răspândit pe întreg continentul european. Întâlnit în aproape toate tipurile de habitate, de la ținuturi joase cultivate la margini de pădure și munți stâncoși. Cuibărește frecvent în cuiburile vechi de ciori, pe stânci, adesea chiar pe clădiri din orașe. Se hrănește în principal cu rozătoare, dar și cu insecte. Survolează solul zburând la înălțimi de 7-12 m, staționând în aer cu aripile fluturânde în formă de evantai și cu coada lăsată în jos.

Nu este deosebit de agil și doar rareori încearcă să prindă păsări care zboară. Silueta de zbor caracteristic : aripi lungi, destul de ascuțite și coadă foarte lungă. Are corpul ruginiu, cu pete negricioase pe spate și piept, masculii au capul și coada albastrui, iar de la colțul gurii pornește o mustață negricioasă. Cuibul conține 4-5 ouă cărămizii, marmorate, pe care femela le depune prin aprilie-mai, și le clocește mai mult singură 27-29 de zile. Masculul aduce hrana în timpul clocitului.

Fig. 34 – Vânturelul roșu, Falco tinnunculus Linné

Strigăte emise în jurul cuibului : „ki-kikiki…”, (alarmă) „ciir-ciir-ciir-cir”, „tciuc-tciuc-tciuc”, „chir-chir”. În zbor : „chi-chi-chi-chi…”. Puii cer mâncare printr-un tril plângăreț : „chiir-chiir…”. Este o specie tăcută în afara perioadei de cuibărit.

IX. Ordinul GALLIFORMES

1. Familia TETRAONIDAE

(1) Tetrao urogallus Linné

– Cocoșul de munte –

Trăiește mai ales în păduri mari de conifere cu copaci mai înalți. Iarna, hrana favorită o constituie acele de conifere, vara afine și merișoare, iar toamna frunze de plop de munte. De obicei se deplasează pe sol, dar își ia rapid zborul când se simte în pericol. Masculul ușor de recunoscut prin dimensiunile foarte mari și coada mare neagră, femela poate fi confundată cu femela de cocoș mesteacăn, însă are coada mai mare, de un roșu-castaniu închis.

Cuibul este o depresiune în pământ, în formă de covată aproape plană, căptușit cu frunze uscate și plante comune din regiune. Ponta începe la mijlocul lui aprilie și durează până la începutul lui iunie, ouăle în număr de 8, depuse la intervalle de 2 zile, sunt maro-ruginii până la galben deschis, cu pete mici gri-gălbui până la maro-roșcat. Incubația durează 26-29 de zile, are loc o singură clocire pe an, care începe cu penultimul sau cu ultimul ou depus. Clocește femela care, când pleacă, acoperă ouăle.

Fig. 35 – Cocoșul de munte, Tetrao urogallus Linné

Aripile rigide par scurte raportate la gâtul lung și gros și coada lungă (strânsă). Jocurile nupțiale au loc în aprilie, în locuri de bătaie menținute ani la rând. Cântecul cocoșului de munte constă din două fraze muzicale : prima seamănă cu bătaia de toacă, cea de a doua cu sunetul produs de o tocilă, în scuta pauză dintre ele se aude uneori un sunet sec, ca cel produs de trasul unui dop dintr-o sticlă.

Împerecherea are loc pe sol. Nu rareori cocoșii rivali se luptă între ei. Femelele răspund masculilor printr-un cotcodăcit slab : „got-got-got”. Este o specie de interes cinegetic.

Fig. 36 – Cocoș de munte (masculul și femelă)

Fig. 37 – Ouă de cocoș de munte, (Tetrao urogallus)

(2) Tetrao tetrix Linné

– Cocoșul de mesteacăn –

Specie destul de rară, în scădere numerică la periferia arealului ei. Traiește în păduri de conifere, tufărișuri subalpine, arboreta și tufe din ținuturi mlaștinoase, vegetație ierboasă înalta. Iarna, hrana favorită sunt mugurii de mesteacăn. Masculul este vizibil mai mic decât cocoșul de munte și atunci când se ridică în zbor se văd dungi albe pe aripi.

Femela se deosebește de femela de cocoș de munte având coada mai mică și penaj maro mai închis, mai puțin ruginiu. Coada în formă de liră este dificil de distins în teren. Jocurile nupțiale au loc în terenuri deschise : mlaștină, mlăștină cu turbă, lac înghețat, luminiș de padure la vedere. Adesea într-un singur grup sunt 8-10 masculi, uneori chiar mai mulți.

Fig. 38 – Cocoșul de mesteacăn, Tetrao tetrix Linné

Postura în jocul nupțial este caracteristică, cu spinarea încovoiată și coada desfăcută larg ( se vede forma de liră și subcodalele albe), sprânceana roșie, umflată este de asemenea vizibilă. Strigătul nupțial este un fel de gurluit sonor combinat cu sâsâituri rezonante. Mai târziu masculul execută jocul nupțial de unul singur, în arborii din jur, strigătele fiind acum mai puternice. Femela scoate un cotcodăcit rapid, încheiat cu un sunet nazal.

(3) Bonasa bonasia Linné

– Ierunca –

Pasăre sedentară în păduri de conifere, preferabil umede, dese, în amestec cu fag, arțar, mesteacăn, arin negru etc. Este o specie greu observabilă deși nu este sperioasă, poate fi chemată imitându-i fluieratul. Culoarea corpului este maro-cenușiu, ambele sexe relativ asemănatoare. Masculul se recunoaște după pata neagră de pe bărbie.

Cuibul este o simplă adâncitură în pămănt, sub tufișuri sau clădit pe plante joase, este aproape plan, căptușit cu material vegetal verde sau uscat, câteodată este împrejmuit de rămurele. Ponta este formată din 7 până la 11 ouă, depuse din aprilie până la sfârșitul lui mai, sunt fusiforme, netede, lucitoare, maro-gălbui, punctate și pătate fin. Incubația durează 22-27 de zile, clocitul începe după depunerea completă a pontei. Are loc o singură clocire pe an.

Fig. 39 – Iernuca, Bonasa bonasia Linné

Moțul de pe creștet se strânge când pasărea este nervoasă. Când se ridică în zbor, partea inferioară a spatelui și coada apar de un gri-albastru uniform. Zgomot caracteristic al bătăilor de aripi. De obicei se lasă din zbor în copaci. Semnalizarea pericolului este semnalat printr-un strigăt subțire ca al unui aușel, dar prelung și aspirat.

În caz de alarmă are un ciripit rapid : „pitititit…”. Puii de doar câteva zile pot zbura sus în copaci, ei sunt îngrijiți exclusiv de femelă.

2. Familia PHASIANIDAE

(1) Perdix perdix Linné

– Potârniche –

Se întâlnește mai ales în regiunile joase ale țării, în câmpie și mai rar în golurile alpine. Coloritul este cafeniu-deschis cu gâtul și gușa cenușii. Pe albul pieptului, se află o pată cafenie-închisă, mai pronunțată la mascul. Potârnichea este monogamă, trăind însă în cârduri în afara epocii de cuibărit.

Aparține celor mai prolifice specii de la noi și chiar comparativ cu multe alte specii de păsări, depunând adesea peste 20 de ouă într-o pontă. Cuibărește în ierburi , pe sol, ouăle sunt verzui-gălbui sau brun-măslinii, în număr de 10-20, sunt depuse numai în luna mai și sunt clocite numai de femele, timp de 23-24 de zile.

Fig. 40 – Potârnichea, Perdix perdix Linné

Deși sedentară, în lipsa hranei potârnichea hoinărește de la un loc la altul. Cârdurile sunt foarte compacte, păsările stând una lângă alta. Toate se ridică în zbor în același timp, cu un zgomot al aripilor și cu strigăte puternice : „prri-prri”.

În serile de primăvară se aude glasul înalt al masculului : „chi-irrric”.

X. Ordinul GRUIFORMES

1. Familia RALLIDAE

(1) Crex crex Linné

– Cristel de câmp –

Cuibărește pe pășuni bogate și lanuri de cereale păioase. A scăzut simțitor ca număr, dimensiuni asemănătoarecu cele ale unei potârnichi mici și slabe. Penaj maroniu cu un ruginiu pronunțat pe aripi, vizibil în special în zbor. Foarte dificil de zărit, fuge, ascuns de vegetație, chiar și atunci când este urmarit. Zboară puțin la înălțimi joase.

Fig. 41 – Cristelul de câmp, Crex crex Linné

Își semnalează prezența prin strigătul puternic, bisilabic : „crre-crre,crre-crre”, repetat aproape o dată la secundă ore întregi în nopțile de vară (sporadic în timpul zilei). Cuibărește pe sol, puii sunt de culoare întunecată, negricioasă.

La noi este o specie oaspete de vară sau de pasaj.

XI. Ordinul PASSERIFORMES

1. Familia ALAUDIDAE

(1) Alauda arvensis Linné

– Ciocârlia de câmp –

Pasăre clocitoare comună în regiunile deschise, cultivate și naturale (terenuri arabile, pășuni, etc). Specie terestră, are coloritul cafeniu-gălbui cu pete întunecate, ventral fiind albicios. Cuibărește pe sol în ierburi, ponta este formată din 3-4 ouă pământii, cu pete brune, sunt clocite 12 zile de către femelă. Ponta este depusă din luna aprilie, pe vară scot 2-3 generații de pui. Glasul obișnuit este un ciripit sec, plin : „priii” și „tciriit”.

Cântecul pare nesfârșit, constând din note înalte repetate în serii lungi, conținând adesea și note imitative. Începe să cânte încă de la primele ore al dimineții, iar apoi poate fi auzită toată ziua.

Fig. 42 – Ciocârlia de câmp, Fig. 43 – Ouă de ciocârlie

Alauda arvensis Linné (Alauda arvensis)

În general, începe să cânte pe sol, apoi se ridică zburând tot mai sus, până aproape nu se mai vede, cântă 10-15 minunte fără întrerupere, apoi se lasă să cadă pe sol, spre toamnă devine tăcută. Se găsește în special pe miriști.

Pasăre migratoare, foarte puține exemplare rămânând pe loc peste iarnă.

(2) Lullula arborea Linné

– Ciocârlie de pădure –

Se aseamănă cu ciocârlia de câmp, însă are coada mai scurtă. Caracteristica speciei este o pată închisă, mărginită de un alb-crem, pe marginea anterioară a aripii. Are un zbor mai pronunțat ondulatoriu decât ciocârlia de câmp, iar văzută de jos se aseamănă cu un liliac, datorită aripilor late și rotunjite și a cozii evident scurte.

Cuibărește pe sol, în teren înierbat, într-o mică adâncitură, ascuns între tufișuri sau total liber. Are formă de cupă destul de regulată, este spațios, construit din ierburi și mușchi, căptușit cu ierburi fine și păr. Masculul participă la construcția cuibului, iar femela la căptușirea lui. Ouăle, în număr de 3-5, depuse la sfărșitul lui martie, sunt fusiforme, cu luciu moderat, verzui până la culoarea nisipului, cu puncte și stropi fini în nuanțe de maro. Incubația durează 12-14 zile, clocesc femelele, de două, excepțional de trei ori pe an.

Fig. 44 – Ciocârlia de pădure, Lullula arborea Linné

Stă adesea în copaci și tufișuri, de obicei la capătul crengilor, în vârful copacilor, dar se hrănește pe sol. Cântecul constă în perechi de note melodice, sonore, care încep într-o manieră mai nesigură, dar apoi se accelerează și cresc ca intensitate, scăzând în același timp ca tonalitate : „tii-li, tiu-li, tiu-li, tiu-li, tiutiutiutiu”. Poate fi auzită deseori dimineața devreme și seara, în iunie (al doilea cuibărit) chiar la miezul nopții.

De obicei cântecul este emis în zbor, dar nu la mari înălțimi, uneori și când stă pe un suport. Strigăt moale și melodic : „tiu-tiu-i”.

2. Familia CERTHIIDAE

(1) Certhia familiaris Linné

– Cojoaică de pădure –

Pasăre destul de comună în regiunile cu păduri mai bătrâne, parcuri și grădini, atât în pădurile de conifere cât și în cele cu frunze căzătoare. Datorită coloritului și, în general, a prezenței ei discrete, deseori nu e observată. Este ușor de deosebit de celelalte păsări, cu excepția cojoaicei cu degete scurte. Se distinge de aceasta printr-o sprânceană adesea mai distinctă, în special în fața ochiului deasupra lorumului, cele două sprâncene se pot chiar uni într-o dungă subțire deasupra bazei ciocului.

De obicei, nu are culoare maroniu deschis pe flancuri și are un penaj puțin mai deschis și mai contrastant, cu mai mult ruginiu pe târtiță. Ciocul este, în medie, puțin mai scurt decât al cojoaicei cu degete scurte.

Fig. 45 – Cojoaica de pădure, Certhia familiaris Linné

Mai are și un „tiiih” simplu, destul de asemănător cu cel al pițigoiului de brădet, poate fi repetat în serii, deși nu atât de rapide ca la cojoaica cu degete scurte. Cântecul este ascuțit și subțire, cu o tonalitate slabă, format din sunete clare, inițial este accelerat, apoi scade în tonalitate și se termină cu niște variații scurte, melodice, destul de asemănătoare cu cele ale pitulicii fluierătoare.

3. Familia CINCLIDAE

(1) Cinclus cinclus Linné

– Mierla de apă –

Se întâlnește în tot lanțul Carpaților, în preajma râurilor repezi, în zona corespunzătoare pădurilor de conifere și de ameste. Coloritul corpului este negru-cenușiu, cu o pată mare albă pe piept și gușă. Cuibul și-l plasează, bine ascuns, sub bolovanii malurilor, în crăpături de stânci, după cascade și, excepțional, în timpul marilor inundații, în arbori, la mai mulți metri înălțime.

Ponta este formată din 5 ouă albe este depusă prin aprilie și clocită de femelă, timp de 16-17 zile . De regulă cresc două generații de pui pe an. În căutarea larvelor acvatice, cu care se hrănește, merge adesea pe fundul albiei râului, și pentru a nu fi aruncată afară, datorită densității mai mici a corpului, ține aripile puțin desfăcute spre a fi apăsată în jos de curentul apei.

Fig. 46 – Mierla de apă, Cinclus cinclus Linné

Cântec silențios, înalt, ca un ciripit. Zbor la mică înălțime deasupra apei, destul de liniar și rapid. Scoate un „țit” metalic, scurt, adesea în zbor.

Iarna coboară în zonele de șes ale râurilor, fără a ne părăsi țara.

4. Familia CORVIDAE

(1) Corvus corax Linné

– Corb –

Reprezintă cea mai mare specie a paseriformelor din țara noastră și totodată a familiei. Are corpul în intregime negru cu reflexe metalice violacee. Este o specie sedentară și cuibărește mai ales în pădurile muntoase din Carpați, dar și în regiuni mai joase și chiar în Delta Dunării în pădurile Letea și Caraorman.

Clocește foarte timpuriu, având ouăle depuse încă din ianuarie și februarie. Acestea sunt de culoare verzui-murdar, pătate cu brun, fiind clocite c-am 21 de zile, numai de femelă. Are loc o singură clocire pe an. Se îmblânzește ușor, este foarte jucăuș și se pretează a fi dresat. În afara perioadei de cuibărit pot fi, de asemenea, văzuți în perechi.

Fig. 47 – Corbul, Corvus corax Linné

Se hrănește cu mici animale, hoituri și resturi. Hoinărește în diverse locuri, vizitează gropile de gunoi, abatoarele și alte locuri de acest gen.

Are bătăi de aripi puternice, care produc un sunet caracteristic. Este o specie care poate imita glasul altor păsări. Are zboruri nupțiale acrobatice. Glas jos, puternic, resonant: „cro-cro”. Strigăt de alarmă : „cra-cra-cra”. Primăvara pot fi auzite diverse sunete scurte, mai înăbușite, deseori cu modulații (inclusiv în timpul zborurilor în pereche).

(2) Corvus corone cornix Linné

– Cioara grivă –

Este frecventă în toată țara, cu exceptia marilor înalțimi carpatine. Corpul este cenușiu, capul, coada și aripile negre. Este o specie sedentară, foarte stricatoare prin pagubele pe care le aduce vânatului și în gospodării. Cuibărește în arbori, se adaptează însă ușor la orice situație, astfel în Delta cuibărește pe plaur ori în alte locuri nespecifice.

Depunerea pontei are loc prin aprilie, ouăle, în număr de 5-6 , sunt de un clorit verzui-murdar, pătate cu brun, fiind clocite de femelă, c-am 18-19 zile. În perioada rece a anului populațiile mai nordice se aglomerează pe valea Nilului inferior. Zbor destul de lent, bătăi de aripi constante și nu de prea mare amploare. Are obiceiuri și glas ca la cioara neagră.

(3) Corvus monedula Linné

– Stăncuța –

Pasăre clocitoare comună în regiunile cultivate, în pădurile bătrâne cu căzătoare, în orașe, în munții stâncoși și pe abrupturile stâncoase litorale. Cuibărește în scorburile copacilor, în hornuri, crăpaturi de ziduri, clopotnițe.

Cele 4-6 ouă albicioase-albăstrui, cu pete brune, sunt depuse prin luna aprilie și sunt clocite numai de femelă, timp de 17-18 zile. Stăncuța este neagră cu ceafa și dosul gâtului cenușii. Este specie sedentară la noi, prezentă atât în regiunile joase, cât și pe văile râurilor de munte. Când semnalează prezența păsărilor de pradă, scoate un strigăt aspru.

(4) Garrulus glandarius Linné

– Gaița –

Specie comună întâlnită în pădurile de foioase și de amestec. Are penajul mai frumos decât toate corvidele de la noi. Este o pasăre stricătoare răpind ouăle din cuibul pasărilor utile. Coloritul ei este în general cafeniu cu alb și albăstrui la aripi. Cuibărește atât în regiunea pădurilor de conifere din Carpați, cât și în cele din zona deluroasă și de șes.

Cuibul și-l face între crengi, în desișuri. Pe la sfârșitul lunii aprilie, femela depune 5-6 ouă verzui, pătate cu brun, pe care le clocește singură c-am 16-17 zile. Toamna, la șes, apar populații din zona montană și chiar din țari nordice.

(5) Nucifraga caryocatactes Linné

– Alunarul –

Cuibărește la noi, fiind o specie sedentară. Are penajul cafeniu-închis cu stropi gălbui pe spate și pe partea inferioară a corpului. Cuibul și-l construiește lângă trunchiuri. Ponta este depusă primăvara de timpuriu, prin aprilie. Cele 3-4 ouă albicioase, pătate slab cu verzui, sunt clocite de femelă, c-am 20 de zile. Iarna poate să coboare uneori în văi mai adăpostite, după hrană. Se hrănește cu semințe de pin, fructe de pădure (mai ales alune). Toamna își face rezerve de alune prin scorburi.

Zbor agitat și aparent șovăitor, amintind de cel al gaiței. Strigăt sonor : „crî-crî-crî…”, adesea repetat în serii, cu sunetul „r” foarte marcat. În timpul cuibăritului mai scoate diverse alte sunete de intensitate scăzută, dar de asemenea aspre.

(6) Pica pica Linné

– Coțofana –

Alături de cioara grivă, este una din cele mai stricătoare păsări din avifauna noastră. Strict sedentară, cuibărește atât în regiunile joase , cât și în cele deluroase ori pe văile râurilor. Face un cuib sferic, din spini, cu intrări laterale, tapisat în interior cu lut. Ouăle, în număr de 5-7, sunt depuse în aprilie, au coloritul verzui și sunt pătate cu brun. Femela clocește ouăle singură, aproximativ 17-18 zile. În fiecare an își construiește un cuib nou.

Coțofana are penajul negru, cu alb pe umeri și pe piept, iar coada este neagră cu reflexe verzui. În cuiburile vechi ale acesteia își găsesc loc de cuibărit însă și unele specii de păsări utile. Zbor caracteristic cu fluturări rapide de aripi combinate cu scurte alunecări.

Trăiește în perechi, însă iarna pot fi adesea văzute și în grupuri. Pe lângă strigătul răgușit binecunoscut, asemenea unui râset, („cacacacacaca” în ritm alert), ea mai produce și diverse sunete zgomotoase și plângăcioase, are un cântec silențios cu ciripituri și sunete certărețe.

5. Familia EMBERIZIDAE

(1) Emberiza cia Linné

– Presură de munte –

Se întâlnește îndeosebi în ținuturile pietroase și cu grohotișuri din Carpați, cuibărind pa văile râurilor montane, dar și din Munții Dobrogei, fiind în curs de expunere dinspre sudul și vestul Europei. Cuibărește aproape de sol, între bolovani, în crăpăturile de stânci și maluri pietroase. Prin luna mai, femela depune 4-5 ouă alb-murdare, cu pete mai întunecate, pe care ambii părinți le clocesc circa 14 zile. Scoate 2 rânduri de pui pe sezon.

Penajul este cafeniu cu pete închise, masculul având capul cenușiu cu benzi negre, femela are un colorit mai difuz. Tectricele secundare mijlocii au vârfuri albicioase, care formează o dungă îngustă peste aripă.

Fig. 48 – Presura de munte, Emberiza cia Linné

Adesea văzută pe sol și stânci, dar și în tufe. Strigăt subțire, slab : „țiit” sau un fluierat foarte înalt, inspirat : „siii”. Cântă dintr-un loc situat la vedere sau la înalțimi. Cântec scurt, rapid și variat cu o voce ascuțită.

(2) Emberiza citrinella Linné

– Presură galbenă –

Clocește la noi în ținuturile împădurite de șes și de deal, pătrunzând adesea destul de adânc pe văile râurilor montane. Cuibăește în tufișuri joase sau în ierburi aproape de sol. Ouăle, în număr de de 4-5, sunt albe cu niște virgule roșcate, fiind clocite îndeosebi de femelă, începând din luna mai. Incubația durează13-14 zile.

Masculul are primăvara și vara galben intens pe cap și partea ventrală (cu ruginiu peste piept, iarna, galbenul este mascat de bordurile cafenii ale penelor proaspete). Femela și juvenilii nu sunt atât de viu colorați și de obicei, sunt mai striați.

Fig. 49 – Presura galbenă, Emberiza citrinella Linné

Cântec caracteristic, bine-cunoscut, variind de la individ la individ, dar cel mai adesea astfel : „ți-ți-ți-ți-țiii”. Uneori , penultima notă este mai înaltă decât restul. Unele exemplare au o tonalitate mai discordantă, asemănătoare cu cea a grelușelului de zăvoi („dzi-dzi-dzi”).

Strigăt metalic : „tsic” sau „tuitic” (în zbor).

6. Familia FRINGILLIDAE

(1) Carduelis carduelis Linné

– Sticlete –

Este cea mai cunoscută pasăre la noi, din această familie. Se găsește frecvent ținută în colivii pentru cântecul său. Partea anterioară a corpului este roșie, ceafa și coada negre, aripile negre cu galben, iar restul corpului cafeniu. Clocește îndeosebi în ținuturile joase, dar și pe văile râurilor montane, atât în locuri mult descoperite, cât și în păduri.

Cuibul este mic și așezat în arbori nu prea înalți, de regulă în salcâmi. Ponta este formată de 4-5 ouă albe-albăstrui, punctate cu roșcat. Clocește numai femela, circa 13-14 zile, începând din mai, și scoate 2-3 rânduri de pui pe vară. Este o specie sedentară, numărul indivizilor crește iarna prin sosirea populațiilor nordice.

Fig. 50 – Sticlete, Carduelis carduelis Linné

Consumă cu plăcere semințe de ciulini și scai, toamna și iarna este, de obicei, întâlnit pe pârloage cu mulți ciulini și scaieți. Glas tipic ascuțit, cu tonalitate înaltă : „sticlit”. La stolurile mai mari mai pot fi auzite strigăte discordante, asemănătoare cu cele ale lăstunului de mal.

Cântecul este caracteristic, cu fraze melodioase, recunoscut după faptul că el conține și strigătul obișnuit și, totodată, sunete ca niște miorlăituri și sunete discordante asemănătoare cu cele ale lăstunului de mal.

(2) Carduelis chloris Linné

– Florinte –

Se întâlnește frecvent în țară ca pasăre sedentară, cuibărind mai ales în regiunile joase și deluroase, dar urcă și pe văile luminoase ale râurilor montane. Începând din aprilie, depune 4-6 ouă albastre, cu pete brune, pe care le clocește femela, aproximativ 14 zile. Pe vară scoate 2-3 rânduri de pui. Penajul este verde cu galben la aripii și laturile cozii. Pasăre familiară în orașe, unde cuibărește frecvent în arborii de pe marginea străzilor.

Are un cântec puternic, combinație de triluri între care se intercalează și un djriii caracteristic, prelung și șuierător. Cântă de pe un suport înalt sau în timpul unui zbor fluturat.

(3) Carduelis spinus Linné

– Scatiu –

Clocește în Carpați, în regiunea coniferelor. Este cel mai mic reprezentant de la noi al acestei familii. Are penajul verde, creștetul negru, aripile și partea inferioară a corpului sunt galbene. Femela este mai spălăcită, cu pântecul alb. Cuibul și-l instalează spre extremitatea unei crengi la mare înălțime față de sol, mascat cu licheni. Ouăle alb-albăstrui, cu puncte roșietice, în număr de 4-5, sunt depuse prin luna mai. Singură, femela clocește timp de 12-13 zile. Pe sezon, scoate c-am 2 rânduri de pui.

Cântecul rapid, ciripitor, se termină cu un șuierat slab („deetci”).

(4) Coccothraustes coccothraustes Linné

– Botgros –

Are ciocul cel mai puternic din toți reprezentanții familiei, poate sparge ușor sâmburii de cireșe, vișine etc. Are penajul cafeniu-roșcat, cu negru la bărbie și aripi. Este prezent vara și iarna, cuibărind în arbori și arbuști din regiunile deluroase și de șes, îndeosebi în pădurile luminoase. Ouăle verzi-albăstrui, gri sau cenușii, pătate cu negru, în număr de 5, sunt depuse prin aprilie-mai. Incubația durează 13-14 zile, clocește mai ales femela.

Strigăt sec și aspru, sonor : „tsic” sau „tsic-it”, un „sriii” asemănător cu cel al mierlei și un „ci” cu o tonalitate aspră, ca la muscarul sur. Cântecul constă în note joase, modulate, combinate cu strigăte : „tic-tic-tur-ui-ui”. Cântă destul de puțin.

(5) Fringilla coelebs Linné

– Cinteza –

Este răspândită din ținuturile cele mai joase, cum sunt pădurile de sălcii din Delta Dunării, până în zona jneapănului din munți. Masculul este cărămiziu-roșcat pe obraji, gușă și piept, cafeniu pe cap și târtiță, cafeniu pe spate. Femela are penajul cafeniu de mai multe nuanțe. Cuibul și-l construiește lipit de scoarța crăcilor groase, mascându-l cu licheni și mușchi. Ouăle, în număr de 4-5, de culoare verde-albăstruie, cu pete roșcate, sunt depuse înca din aprilie. Clocește numai femela, timp de 13 zile. Pe sezon are 2-3 clociri.

Cântecul constă din sunete melodioase și puternice, care scad în întensitate și se termină cu un ciripit, uneori în final mai adaugă un „chic” asemănător cu cel de ciocănitoare.

Fig. 51 – Cinteza, Fringilla coelebs Linné

În timpul zborului, scoate un „iup” scurt și jos. Un strigăt comun este un „finc-finc” metalic. Altul este așa-numitul „strigăt de ploaie” : „rrii”, repetat și prelung.

Cinteza este o specie parțial migratoare la noi, mai ales prin femele și tineret, care se deplasează spre ținuturile nord-estice ale Africii și spre sud-vestul Asiei.

Masculii, care sunt în general sedentari, se întâlnesc mai frecvent și iarna, la noi, îndeosebi în regiunile de șes.

(6) Loxia curvirostra Linné

– Forfecuța –

Specie caracteristică pădurilor de molid. Împreună cu alte două specii de forfecuțe, ce se întâlnesc la noi, prezintă o interesantă conformație a ciocului, care are mandibulele încrucișate la vârf, adaptare perfectă pentru scoaterea semințelor din conurile rășinoaselor, hrana lor de predilecție. Masculul este roșu-verzui cu aripile și coada negricioase, iar femela verzui-cenușie. Număr foarte variabil, în unii ani, pădurea răsună de strigătele lor, în alți ani, datorită lipsei de semințe de molid sunt obligați să emigreze în număr mare.

Ponta constă din 4 ouă albicioase cu pete întunecate spre partea rotundă. Incubația durează 13-14 zile, iar ouăle sunt clocite numai de femelă.

Fig. 52 – Forfecuța, Loxia curvirostra Linné

În afara perioadei de cuibărit, hoinăresc în stoluri (5-30 de exemplare) scoțând strigăte tipice, metalice și răsunătoare : „glip-glip”. Atunci când se hrănesc, sunt tăcute, stau atârnate de molizi, flutură din aripi ținând în cioc conuri mari, iar apoi culeg semințele în tăcere, pot fi auzite doar strigăte înăbușite : „ciiic-ciiic” și zgomote produse de conuri în cădere.

Cântec variabil constând din sunete scurte și triluri scurte, fluierături.

(7) Pyrrhula pyrrhula Linné

– Mugurar –

Cuibărește în Carpați, în pădurile de amestec și de conifere, cu dumbrăvi. Masculul are spatele cenușiu, capul, aripile și coada sunt negre, iar pieptul roșu-trandafiriu, femela are pieptul cafeniu-roșcat. Cuibul și-l instalează în arbori și arbuști. Ponta, depusăpe la începutul lunii mai, cuprinde 4-5 ouă albe-verzui, pătate cu brun. Clocitul este asigurat de femelă, timp de aproximativ 14 zile. Masculul o hrănește în acest timp.

Se hrănește cu fructe sălbatice, muguri și semințe. Strigăt moale, trist, melodios : „piu”. Cântec puțin sonor, lent, format din fluierături și unele sunete aspre, alternate.

(8) Serinus serinus Linné

– Cănăraș –

Frecvent în parcuri, păduri de conifere, grădini și, adesea, în sate. Penaj striat, caracteristice fiind partea inferioară a corpului și târtița care sunt în mare parte galbene.

Se hrănește adesea pe sol. Glasul obișnuit este un ciripit metalic, rapid, cu tonalitate înaltă : „tir-r-r-lit”. Cântă adesea de pe un suport situat la înălțimi și la vedere sau în timpul zborului, asemănător cu al florintelui, cu bătăi încete de aripi.

Are un ciripit uniform, cu un tempo rapid, ca sunetul de clopoței.

7. Familia HIRUNDINIDAE

(1) Hirundo rustica Linné

– Rândunica –

Trăiește în număr mare în localități situate cu precădere în sate din regiuni deschise, cultivate. Cuibul are deschidere largă, este făcut din noroi și paie și deseori este amplasat în interiorul clădirilor (hale industriale, case, hambare, grajduri). Este sferic, deschis la partea superioară în locuri libere de amplasare, și semisferic când este lipit de pereți.

Ponta este formată din 4-5 ouă, depuse începând de la mijlocul lui mai, sunt lung-fusiforme până la lung-ovale, netede, lucioase, albe, sau cu puține puncte maro-roșcat sau gri deschis. Incubația durează 14-16 zile. Clocirea este asigurată preponderent sau exclusiv de femelă. Scoate 2-3 rânduri de pui pe an.

Fig. 53 – Rândunica, Hirundo rustica Linné

În migrație se adăpostesc peste noapte, în stoluri mari, în stufărișuri. Se hrănește cu insecte mărunte care plutesc în aer și pe care le vânează din zbor.

Au un zbor sacadat și ca de săgeată. Strigăt scurt : „uit-uit”. Un strigăt mai plin : „uu” anunță, de exemplu, prezența unui uliu sau a unui șoim. Cântecul este o serie de note ușor răgușite, rapide, care se termină cu un ciripit fin.

Alți reprezentanți observați în zona cercetată : Delichon urbica Linné (lăstun de casă), Riparia riparia Linné (lăstun de mal).

8. Familia LANIIDAE

(1) Lanius collurio Linné

– Sfrâncioc roșiatic –

Cuibărește în regiuni deschise, cu tufișuri și în luminișuri. Masculul are spate maro-castaniu, creștet și ceafă gri-cenușii, coada neagră cu alb, partea inferioară a corpului alb-rozie. Femela și juvenilii sunt maro cu lunii transversale semilunare pe spate și pe piept.

Ocazional, femelele pot avea un colorit mai contrastant și pot fi chiar foarte asemănătoare cu masculii, totuși, partea inferioară a corpului prezintă întotdeauna liniile caracteristice, iar coada este maro cu puțin alb la baza bordurii rectricelor externe.

Fig. 54 – Sfrâncioc roșiatic, Lanius collurio Linné

Strigăt scurt, dur : „zec” sau chiar „chec”. Cântecul nupțial este de slabă intensitate, cu imitații după cântecul altor păsărele.

Alți reprezentanți observați  : Lanius senator Linné (sfrâncioc cu capul roșu), Lanius minor Linné (sfrâncioc cu frunte neagră), Lanius excubitor Linné (sfrâncioc mare).

9. Familia MOTACILIIDAE

(1) Anthus spinoletta Linné

– Fâsă de munte –

Cuibărește în centrul și sudul Europei deasupra limitei pădurii, pe pajiști cu tufișuri. Iarna, este întâlnită în regiuni deschise la altitudini mai joase, deseori pe lângă ape. Penajul este cenușiu, cu pete mai întunecate pe partea superioară, sprânceana este de culoare albă și este pronunțată. Cuibul și-l construiește pe sol, lângă bolovanii înierbați, pe coastele stâncoase ale apelor, în cavități săpate de acestea. Este format din ierburi și puțin mușchi, este căptușit cu păr, fibre vegetale etc.

Ponta este depusă de la sfârșitul lunii aprilie până la mijlocul lui mai, și este formată din 4-5 ouă fusiforme, netede, lucitoare, alb murdar cu puncte maro închis sau gri deschis, uneori cu linii fine sau pete negre dispuse la capătul rotund, sub formă de coroană sau căciulă. Incubația durează 14-16 zile, clocitul fiind asigurat de femelă, clocesc o dată pe an în nord și de două ori în ținuturile sudice.

Fig. 55 – Fâsa de munte, Anthus spinoletta Linné

Cântecul nupțial (emis în zbor scurt) este asemănător cu cel al fâsei de luncă : „ți-ți-ți” (ultimele în ritm din ce în ce mai rapid) : „țiu-țiu-țiu-țiu-țiu-țiu-țiu-țiu-țiu-cir-cir-cir”.

Alți reprezentanți întâlniți în zona cercetată  : Anthus trivialis Linné (fâsă de pădure), Motacilla cinerea Linné (codobatură albă), Motacilla alba Linné (codobatură de munte).

10. Familia MUSCICAPIDAE

(1) Ficedula albicollis Temminck

– Muscar gulerat –

Cuibărește destul de frecvent în pădurile cu frunze căzătoare, grădini și parcuri. Masculul se deosebește de masculul de muscar negru prin gulerul alb de pe gât, fruntea albă, mai mult alb pe aripi și târtița alb-cenușie.

În condiții favorabile, multe femele pot fi deosebite de femelele de muscar negru, în teren, prin partea superioară a corpului mai gri, ceafa gri deschis și albul mai pronunțat pe aripile strânse (alb clar și la baza remigelor primare).

Fig. 56 – Muscarul gulerat, Ficedula albicollis Temminck

Cântecul constă din sunete prelungi și subțiri : „ți-ți-ți-siu-si” (penultima notă mai loasă). Are un strigăt de alarmă, repetat și persistent : „țip”.

În zona cercetată mai sunt întâlniți reprezentanți ca : Ficedula parva Bechstein (muscar mic), Muscicapa striata Pallas (muscar sur), Ficedula hypoleuca Pallas (muscar negru).

11. Familia ORIOLIDAE

(1) Oriolus oriolus Linné

– Grangur –

Cuibărește în păduri din regiuni cultivate, preferând arbori cu coroane bogate. Este foarte sperios, este dificil de zărit, petrecându-și timpul în vârful copacilor.

Masculul este galben strălucitor cu negru, femela și masculul de un an sunt verzui deasupra și albi-gălbui cu striații dedesubt. Zborul, destul de asemănător cu al unui sturz.

Cuibul și-l construiește în copaci, lucrat artistic, are forma unui hamac, prins aproape de capătul unei crăci orizontale sau la bifurcarea între două ramuri de care se fixează marginile cuibului. Este căptușit cu lână, inflorescențe moi (panicule) de ierburi sau cu alt material moale.

Ponta este alcătuită din 3-4 ouă, depuse din mai până în iunie, sunt fusiforme, netede, lucioase, albe, smântânii sau cu tentă slab roz. Incubația durează 14-15 zile. Clocește cu precădere femela, o dată sau, mai rar, de două ori pe an.

Fig. 57 – Grangurul, Oriolus oriolus Linné

Cântecul este un fliuerat sonor, modulat, cu multe variante, aceeași pasăre variază, de obicei, detaliile strigătelor. Chemarea masculilor este un simplu „ui-uu”.

Strigătul de alarmă este aspru, nazal : „che-e” (seamănă cu glasul gaiței).

12. Familia PARIDAE

(1) Aegithalos caudatus Linné

– Pițigoi codat –

Fig. 58 – Pițigoi codat,

Aegithalos caudatus Linné

Ponta este depusă devreme, prin luna martie și este formată din 9-12 ouă albe, cu dungulițe și virgule fine brun-roșcate, sunt clocite îndeosebi, de femelă, timp de circa 15 zile.

(2) Parus ater Linné

– Pițigoi de brădet –

Fig. 59 – Pițigoi de brădet,

Parus ater Linné

(3) Parus caeruleus Linné

– Pițigoi albastru –

Cuibărește în scorburi naturale ori în cuiburi părăsite de ciocănitori. Depune ponta prin martie-aprilie, ouăle, în număr de 8-10, sunt albe, cu mici dungulițe brun-roșcate și sunt clocite numai de femelă, circa 13-14 zile.Este foarte vioi, uneori chiar agresiv. Cântecul constă din 2-3 note subțiri, prelungi, urmate de un tril foarte clar : „țiți-țuțuțuțuțu”.

(4) Parus cristatus Linné

– Pițigoi moțat –

Fig. 61. Pițigoi moțat,

Parus cristatus Linné

Are un strigăt caracteristic, un tril răsunător : „gurrr” (uneori combinat cu un „tii” subțire). Se hrănește cu insecte, larve etc. Cântec caracteristic : „ți-ți-ți-ți-turrrr”, repetat

(5) Parus major Linné

– Pițigoi mare –

Fig. 62 – Pițigoi mare,

Parus major Linné

Cântec foarte caracteristic, o serie pătrunzătoare de sunete ce s-ar putea reda ca : „ti-tiu, ti-tiu, ti-tiu” sau „titidi”. Adesea pot fi văzuți în stoluri mixte cu alți pițigoi, dimensiune fiind cea care-i deosebește la prima vedere.

(6) Parus montanus Baldenstein

– Pițigoi de munte –

Fig. 63 – Pițigoi de munte,
Parus montanus Baldenstein

Cântecul constă dintr-o serie de note relativ rare, clare și melancolice : „țiu-țiu-țiu-țiu” (amintind de pitulicea sfârâitoare).

13. Familia PASSERIDAE

(1) Passer domesticus Linné

– Vrabie de casă –

Fig. 64 – Vrabia de casă,

Passer domesticus Linné

Face cuiburi sferice în arbori, în special în plopi și salcâmi, atât între crengi, cât și în scorburi. În urma pătrunderii în localităti și a devenirii ei ca specie antropofilă, a început să-și instaleze cuiburile și în diferite locuri din construcții

(2) Passer montanus Linné

– Vrabie de munte –

Depune ponta încă din aprilie, constând din 5-7 ouă albicioase, cu pete isabel sau brune. Clocitul, care durează 13-14 zile, este asigurat de ambii părinți.

14. Familia PRUNELLIDAE

(1) Prunella modularis Linné

– Brumărița de pădure –

Este răspândită în Carpați, îndeosebi în pădurile de conifere și de amestec, pătrunde însă și în zona jneapănului. Coloritul este asemănător unei vrăbii, dar cu bărbia și pieptul cenușii. Cuibărește în tufișuri joase și pe sol, adesea lângă rădăcini. Este mai puțin sfioasă decât brumărița de stâncă (Prunella collaris). Cuibul este completat încă din luna aprilie, cu 4-5 ouă albastre, pe care le clocește femela singură, timp de 13 zile.

Crește două și chiar trei rânduri de pui pe vară. Toamna, o parte din populația carpatină coboară în văi pentru a ierna, iar altă parte, împreună cu populațiile mai nordice, se deplasează mai spre sud, spre cartierele de iernare din sudul Europei.

Fig. 66 – Brumărița de pădure, Prunella modularis Linné

Se hrănește în cea mai mare parte pe sol, vara cu insecte, iarna cu diferite semințe. Cântă din vârful unui tufiș sau al unui molid. Are un cântec caracteristic, cu o tonalitate înaltă, un fel de ciripit clar, de durată scurtă. Chemarea produsă în zbor este subțire și răsunătoare.

Strigătul obișnuit (agitat, alarmat) este subțire, cu un ton sec : „ți” sau „țisis”.

Din aceeași familia face parte și Prunella collaris Scopoli (brumărița de stâncă) care a fost observată în zona cercetată, într-o proporție mai mică.

15. Familia SITTIDAE

(1) Sitta europaea Linné

– Țiclean –

Pasăre destul de comună în pădurile cu frunze căzătoare mai bătrâne, în parcuri și grădini. Cuibărește în scorburile copacilor, reduce adesea dimensiunile intrării în cuib prin aplicarea unui strat de noroi. Are partea superioară a corpului albăstrui-cenușie, bărbia albă, iar partea ventrală ocru, cu flancurile roșcate. Se hrănește cu insecte și larve, dar și cu ghindă, alune, pe care le fixează în diferite crăpături și le sparge cu ciocul.

Ponta este formată din 6-8 ouă, depuse zilnic, de la sfârșitul lunii martie până la începutul lunii mai, sunt fusiforme, netede, de culoare alb lăptos, cu pete sau puncte roșu deschis, maro-roșcat, violet-roșcat. Incubația durează între 14-18 zile. Clocirea începe la depunerea completă a pontei și este asigurată de femelă, hrănită în acest timp de mascul.

Fig. 67 – Țicleanul, Sitta europaea Linné

Are câteva strigăte foarte puternice, caracteristice. Cântecul este puternic, cu o tonalitate de fluierat melodios, uneori chiar mai tărăgănat sau rapid, în care predomină și se repetă sunetele : „ui-ui”. Din punct de vedere fenologic este o specie sedentară.

16. Familia STURNIDAE

(1) Sturnus vulgaris Linné

– Graur –

Este răspândit pe tot cuprinsul țării, mai ales în regiunile joase, cu arbori scorburoși, în păduri luminoase, cu spații largi descoperite în jur, urcând și pe văile râurilor. Coloritul corpului este negru, cu chenare mai deschise la penele spatelui și cu reflexe intense verzi și violacee pe cap și piept. Cuibărește frecvent în apropierea regiunilor cultivate, în special lângă așezări omenești.

Cuibărește în scorburile copacilor, scobituri din ziduri, sub țiglele acoperișurilor etc. Ponta, depusă prin aprilie, este formată din 5-7 ouă albastre-deschis, a căror incubație de 13-14 zile, este efectuată de ambii parteneri. Crește și două generații de pui pe sezon.

Fig. 68 – Graurul, Sturnus vulgaris Linné

Zboară în stoluri compacte, uneori mii de păsări la un loc având un comportament perfect sincronizat. În zbor scoate un strigăt scurt, aspru : „ciur”.

Cântecul este combinat cu fluierături și alte sunete (inclusiv unele aspre), unele imitative. Cântă dintr-un punct înalt, cu aripile tremurânde ușor deschise. Vara se formează grupuri gălăgioase de juvenili, care au un colorit cafeniu-deschis.

17. Familia SYLVIDAE

(1) Phylloscopus collybita Vieillot

– Pitulice mică –

Fig. 69 – Pitulice mică,

Phylloscopus collybita Vieillot

Cântecul este o succesiune neregulată de sunete scurte, sacadate, de obicei într-o alternanță clar bisilabică : „cif-ciaf”.

(2) Regulus regulus Linné

– Aușel cu cap galben –

Cântecul este și el foarte înalt și tremurător, constând dintr-o notă dublă repetată de circa șase ori : „sti-i, sti-i. sti-i”, urmat de un scurt ciripit final.

(3) Sylvia communis Latham

– Silvie de câmp –

Are un cântec rapid, agitat, format din fraze scurte. Din când în când masculul se ridică în zbor la o înălțime de câtiva metri unde execută un zbor prelung, cu bătăi rare de aripi, acompaniate de cântec.

(4) Sylvia nisoria Bechstein

– Silvie porumbacă –

Alti reprezentanți : Sylvia borin Linné (silvie de zăvoi), Sylvia curruca Linné (silvie mică), Regulus ignicapillus Temminck (aușel sprâncenat).

18. Familia TROGLODYTES

(1) Troglodytes troglodytes Linné

– Ochiulboului –

Este una dintre cele mai mici păsări din avifauna țării noastre, trăind în general în regiuni muntoase și de deal, mai rar și în locuri joase împădurite și cu teren denivelat. Penajul este cafeniu-roșcat cu striații mai întunecoase. Are cuibul sferic-oval, cu o gaură de acces, mascat de licheni și mușchi, depus de regulă pe sol sau între rădăcini ori crăpături de piatră sau într-o scorbură largă.

Ouăle, în număr de 5-6, de culoare albă, stropite cu puncte ruginii, sunt depuse prin aprilie-mai. Femela clocește circa 15 zile, de două ori pe sezon. În afara de cuibul în care clocește femela, masculul își mai face și altele, care au rol atât în perioada împerecherii, la formarea cuplului, cât și pentru atragerea altor femele, masculul fiind adesea poligam.

Fig. 73 – Ochiulboului, Troglodytes troglodytes Linné

Iarna coboară în zonele de șes, adăpostite, fiind văzut adesea în grădinile și parcurile orășelor. Are un cântec melodios, neașteptat de puternic, pentru o pasăre atât de mică, constând dintr-o serie rapidă de note înalte și clare și triluri, de „ti-lu-ti-ti-tur-iu-ti-li-țel-țel-țel-tirrrrrrrrr-țil-țil”. Cântă în tot timpul anului (mai des primăvara).

19. Familia TURDIDAE

(1) Turdus merula Linné

– Mierla –

Este foate comună, frecventă mai ales în pădurile joase și de deal, numeroasă în zăvoaiele apelor, tăieturi de păduri, grădini și parcuri publice, dar și în pădurile montane de foioase, pe văile râurilor. Masculul este negru, femela cafeniu-închis. Cuibărește la mică înalțime de sol, în tufișuri și boschete.

Ponta completă se întâlnește încă din luna aprilie, mai ales la populațiile din parcurile orășelor. Cele 4-5 ouă albăstrui-verzui, stropite cu brun, sunt clocite de femelă timp de 14-15 zile. Pe vară scoate 2-3 rânduri de pui. La noi mierla neagră este o specie sedentară, putând să ne viziteze și iarna . Se deosebește de graur prin absența penelor deschise din penaj, prin coada mai lungă și prin săriturile pe ambele picioare sau pașii ușori, urmați de oprirea pe loc (stă nemișcată și privește fix).

Fig. 74 – Mierla, Turdus merula Linné

Cântă de obicei de pe un suport înalt în zori și în amurg. Cântecul este foarte melodios și plăcut, fiind compus din sunete clare, melodioase, alternativ înalte și joase, aproape întotdeauna urmate de un ciripit scurt, mai silențios.

(2) Turdus viscivorus Linné

– Sturz de vâsc –

Se întâlnește în pădurile de deal și de munte, fiind cel mai mare dintre sturzii de la noi. Este sperios și precaut, dar deseori agresiv (atacă ciori, răpitoare). Are penajul cafeniu cu puncte pe partea inferioară. Cuibărește la înălțime variabilă, cuibul este mascat cu licheni și muschi. Depune ouăle încă din aprilie, în număr de 4-5, de culoare albastru-verzuie cu pete cărămizii. Clocește femela, iar incubația durează 14 zile.

Toamna și iarna apar la șes atât exemplare de la munte, cât și populații nordice. Pe sol au o ținută mai dreaptă decât restul sturzilor.

Fig. 75 – Sturz de vâsc, Turdus viscivorus Linné

Cântec asemănător cu al mierlei, dar mai puțin melodios, mai tânguitor, cu fraze mai scurte, tempo mai rapid și pauze mai scurte.

Cântă singuratic, dintr-un vârf de copac, cântecul său are mare rezonanță.

Alți reprezentanți : Saxicola rubetra Linné (mărăcinar mare), Saxicola torquata Linné (mărăcinar negru), Oenanthe oenanthe Linné (pietrar sur), Monticola saxatilis Linné (mierlă de piatră), Phoenicurus ochruros Gmelin (codroș de munte), Phoenicurus phoenicurus Linné (codroș de pădure), Erithacus rubecula Linné (măcăleandru), Turdus pilaris Linné (cocoșar), Turdus torquatus Linné (mierlă gulerată), Turdus philomelos C.L.Brehm (sturz cântător).

XII. Ordinul PICIFORMES

1. Familia PICIDAE

(1) Dendrocopos major Linné

– Ciocănitoare pestriță mare –

Fig. 76 – Ciocănitoarea pestriță mare,

Dendrocopos major Linné

Se aseamănă cel mai bine cu ciocănitoarea de grădină. Are un strigăt înalt, scurt și ascuțit : „chic”. Strigăt de alarmă : „cic-cic”, repetat de multe ori. Bate frecvent darabana, scurt (0,4 – 0,75 secunde), cu bătăi puternice și incredibil de rapide, care sunt brusc întrerupte.

(2) Jynx torquilla Linné

– Capîntortură –

(3) Dendrocopos minor Linné

– Ciocănitoare pestriță mică –

Fig. 78 – Ciocănitoarea pestrița

mică, Dendrocopos minor Linné

Datorită zborului său foarte ondulatoriu se aseamănă cu o pasăre mică obișnuită. Volumul sunetului ciocăniturilor variază deseori: de obicei sunt mai slabe la mijloc și mai puternice la început și sfârșit, putând fi chiar întrerupte de o scurtă pauză.

(4) Dryocopus martius Linné

– Ciocănitoare neagră –

Are un zbor neregulat, dar continuu, asemănător cu al alunarului sau al gaiței. Când stă pe copac scoate un strigăt characteristic, prelung, plângăreț, puternic : „cliiuu”. Bate frecvent darabana, care durează 2-3 secunde, sunete puternice (ca de mitralieră).

(5) Picus canus Gmelin

– Ghionoaie sură –

Fig. 80 – Ghionoaia sură,

Picus canus Gmelin

Strigătul de alarmă este repetitive : „chia”, intens și agitat. Mai are un strigăt : „chic” asemănător cu al ciocănitoarei pestrițe mari. Spre deosebire de ghionoaia verde, bate darabana în mod frecvent, ciocănituri bruște care durează în jur de o secundă, mult mai puternice decât cele ale ghionoaiei verzi.

(6) Picus viridis Linné

– Ghionoaie verde –

Fig. 81 – Ghionoaia verde,

Picus viridis Linné

Are un zbor ondulatoriu, cu etape lungi, cu un zgomot puternic al aripilor.

Alți reprezentanți: Dendrocopos syriacus Hemprich et Ehreberg (ciocănitoare de grădini), Dendrocopos medius Linné (ciocănitoare de stejar), Picoides tridactylus Linné (ciocănitoare de munte ), Dendrocopos leucotos Bechstein (ciocănitoare cu spate alb).

XIII. Ordinul STRIGIFORMES

1. Familia STRIGIDAE

(1) Asio otus Linné

– Ciuf de pădure –

(2) Athene noctua Scopoli

– Cucuveaua –

Strigătul territorial ușor de deosebit de cel al ciușului, fiind mai prelung, cu o tonalitate înaltă în final „chiu-u”. Strigătul de alarmă este ascuțit, exploziv, „chit”, repetat.

Alți reprezentanți : Bubo bubo Linné (buha), Strix aluco Linné (huhurez mic) etc.

7.2. Ecologia păsărilor din zona în care s-au realizat observațiile

7.2.1. Situația zoogeografică a avifaunei din Munții Rodnei

Toate speciile de păsări identificate în zona cercetată au fost încadrate în tipuri de faună, potrivit analizei zoogeografice a avifaunei României realizată de Dan Munteanu (1974). Pe baza înregistrării originii zoogeografice a fiecărei specii identificate în avifauna zonei s-a putut întocmi situația redată în tabelul 2.

Tabelul 2

Originea zoogeografică a speciilor din avifauna Munțiilor Rodnei

(original, 2007 – 2008)

În principal, speciile avifaunei din Munții Rodnei aparțin tipurilor de faună palearctic (38,94 %), european (17,70 %), europeo-tarkestanian (12,39 %), holarctic (10,62 %), siberian, mediteranean și paleomontan (3,54 %).

Celelalte tipuri faunistice sunt slab reprezentate sau chir lipsesc. Este evident că avifauna din Munții Rodnei, ca și cea a României, este predominată net de speciile de tip palearctic care sunt adaptate la condiții foarte variate de mediu (fizico-geografice și floristice).

Totodată, în Munții Rodnei trăiesc și clocesc un număr de 20 specii de păsări ce aparțin faunei de tip european.

Majoritatea lor sunt specii care aparțin Ord. Passeriformes, cum ar fi : grangur (Oriolus oriolus), pițigoi mare (Parus major), mierla (Turdus merula), brumărița de pădure (Prunella modularis), muscar gulerat (Ficedula albicollis), sfrâncioc roșiatic (Lanius collurio), cinteza (Fringilla coelebs), ciocârlia de pădure (Lullula arborea).

În avifauna din Munții Rodnei se mai află 14 specii europeo-turkestanice, cum sunt unele columbidae, sylviidae și turdidae.

Tipul faunistic holarctic este modest reprezentat în fauna din zonă, având o pondere de sub 12 %.

În figura 84 este redată diagrama ponderilor diferitelor tipuri faunistice dominante în avifauna din Munții Rodnei.

Fig. 84 – Ponderea diferitelor tipuri faunistice dominante în avifauna din Munții Rodnei (2007 – 2008)

Situația taxonomică a avifaunei din Munții Rodnei

În tabelul 3 este redată situația taxonomică a păsărilor identificate în Munții Rodnei, zona cercetată are o avifaună bogată și diversificată datorită etajelor montane, specifice zonei.

Tabelul 3

Situația taxonomică a avifaunei din Munții Rodnei (original, 2007 – 2008)

Ponderea cea mai importantă în avifauna zonei studiate o dețin : paseriformele(61,06 %), falconiformele (9,73 %), piciformele (8,84 %), strigiformele (7,07 %), galliformele și columbiformele în proporție egală (3,53 %), așa cum este ilustrat și în figura 85.

Fig. 85 – Ponderea principalelor ordine în avifauna din Munții Rodnei (2007-2008)

7.2.3. Situația fenologică a avifaunei din Munții Rodnei

În tabel este prezentată situația fenologică a speciilor ce compun avifauna din Munții Rodnei. Pe baza înregistrării originii fenologice a fiecărei specii identificate în avifauna din Munții Rodnei s-a putut întocmi situația redată în tabelul 4.

Tabelul 4

Ponderea stărilor fenologice ale speciilor avifaunistice din Munții Rodnei

(original, 2007 – 2008)

Tabloul fenologic al avifaunei din Munții Rodnei cuprinde: 50 specii sedentare (44,24 %), 55 specii oaspeți de vară (48,67 %), 4 specii de pasaj (3,54 %) și 4 specii oaspeți de iarnă (3,54 %). Această situație este redată și în figura 86.

7.2.4. Situația tipului trofic al speciilor avifaunei zonei

Păsările din zona cercetată dispun de resurse trofice variate, având moduri de hrănire foarte diferite. În general, păsările nu se limitează la un singur tip de hrană. Ele au o hrană de bază, consumată în mod normal, o hrană ocazională, utilizată în lipsa hranei de bază, și o hrană de nevoie, consumată în lipsa celorlalte.

În funcție de tipul de hrană, în zona cercetată există specii omnivore, carnivore, frugivore și insectivore. Situația tipului trofic este redată în tabelul 5

Tabelul 5

Situația tipului trofic al speciilor avifaunei din Munții Rodnei

(original, 2007 – 2008)

Dintre formele adulte de păsări, 5,31 % utilizează hrană omnivoră (6 specii), dintre acestea ar fi : Ciconia ciconia (barza albă), Ciconia nigra (barza neagră), unele specii din familia corvidae : Pica pica (coțofana), Corvus monedula (stăncuța), Corvus corone cornix (cioara neagră) etc, 17,70 % folosesc hrană carnivoră (20 specii), în principal răpitoarele de zi și de noapte : Accipiter gentilis (uliul porumbar), Falco peregrinus (șoimul călător), Bubo bubo (bufnița), Athene noctua (cucuveaua) etc.

Într-o proporție de 12,39 % este utilizată hrana frugivoră (14 specii) care include galliformele Bonassa bonassia (iernuca), Tetrao urogallus (cocoșul de munte), Tetrao tetrix (cocoșul de mesteacăn), Perdix perdix (potârnichea), și columbidele Columba palumbus (porumbelul gulerat), Columba oenas (porumbelul de scorbură), Streptopelia turtur (turturica) etc, proporția cea mai mare 64,60 % este specifică tipului de hrană insectivor care include în cea mai mare parte passeriformele : Lullula arborea (ciocârlia de pădure), Prunella modularis ( brumărița de pădure), Picus viridis (ghionoaie verde), Motacilla alba (codobatură albă), Parus montanus (pițigoi de munte), etc.

Răspândirea păsărilor reflectă răspândirea și structura resurselor de hrană din zona cercetată. Ponderea speciilor specifice tipului de hrană este redată în figura 87.

7.2.5. Situația ecologică a speciilor din avifauna zonei

Păsările din zona cercetată au ocupat habitatele naturale și artificiale începând din depresiune până în vârful munților.

În zona alpină sunt prezente 21 specii caracteristice, aparținând unor ordine diferite : passeriforme (14 specii), galliforme (2 specii), falconiforme (2 specii), piciforme (2 specii) și apodiforme (1 specie).

În pădurile de molidișuri se află 52 specii caracteristice, aproape toate clocitoare și sedentare. În principal, aparțin ordinelor passeriforme (28 specii), falconiforme (6 specii), strigiforme (6 specii), piciforme (5 specii), galliforme (2 specii).

În pădurile de amestec se găsesc 63 specii de păsări din ordinele galliforme, falconiforme, strigiforme, passeriforme, columbiforme.

Majoritatea sunt clocitoare, unele sunt sedentare, iar altele oaspeți de vară. Aparțin faunelor de tip paleartic, european și europeo-tarkestanian. Zona făgetelor este și ea bogată în specii, 48 specii aparținând diferitelor ordine cum ar fi : passeriforme (28 specii), falconiforme (5 specii), piciforme (5 specii), strigiforme (4 specii) și altele.

În zona apelor curgătoare speciile din zona cercetată sun reduse la număr (7 specii), predomină ordinul passeriforme (5 specii), urmat de coraciforme (1 specie) și piciforme (1 specie). Zona stâncăriilor cuprinde și ea un efectiv de (11 specii), aparținând ordinelor : passeriformes (7 specii), falconiforme (3 specii) și apodiforme (1 specie).

În sfârșit, există și 66 specii antropofile dintre care amintim : Ciconia ciconia, Streptopelia decaocto, Athene noctua, Hirundo rustica, Dentrocopus major, Corvus monedula, Pica pica, Parus major, Turdus pilaris, Turdus merula, Passer domesticus, Serinus serinus.

Prin urmare, în avifauna din Munții Rodnei 21 specii (18,58%) ocupă zona alpină, 52 specii (46,01%) se întâlnesc în pădurile de molidiș, 63 specii (55,57%) în pădurile de amestec, 48 specii (42,47%) în zona făgetelor, 7 specii (6,19%) în zona apelor curgătoare, 11 specii (9,73%) în zona stâncăriilor și 66 specii (58,40%) sunt antropofile.