Ornamente Muzicale

ARGUMENT

Capitolul I

INTRODUCERE

Capitolul II

Studiul Ornamentelor

Apogiatura Ornamentala

Mordentul

Grupetul

Trilul

Arpeggiato

Glisando

Portamento

Fioritura

Cadența melodică sau de bravură

Capitolul III

Concluzie

Pagini 35

=== l ===

ARGUMENT

Studiind mai îndeaproape partiturile pentru teorie în detrimentul celor instrumentale nu am acordat o atenție deosebită ornamentelor muzicale pe care acestea le prezintă și care în partiturile pentru teorie sunt absente.

Importanța acestora constă în faptul că aceste ornamente dau o anumită culoare unei compoziții muzicale, dar deasemeni este și un procedeu prin care unii compozitori își exprima mult mai ușor sentimentele.

În general, practica muzicală oferă nenumărate posibilități de interpretare a ornamentelor, aceasta depinzând de stilul pieselor, compozitor, epoca în care au fost scrise lucrările, etc.

Ornamentele muzicale au fost definitivate ca forma pe la începutul secololui XVIII și au fost utilizate de mari maeștrii ca : Wagner, Chopin, Liszt, etc.

De obicei ornamentele sunt folosite de către instrumentele cu coarde (vioara, violă, violoncel, harpa, etc.) dar ele se pot executa și pe alte instrumente decât cele menționate, mai puțin în literatura pentru voci, deoarece le sunt mai puține accesibile.

Am ales acest subiect deoarece consider această tema de o vastă importanță pentru cultura muzicală in general, precum și datorită faptului că acele creații muzicale care au în componența lor ornamente sunt mai vibrante și exprimă sentimentele într-un mod mult mai liber.

Capitolul I

INTRODUCERE

Se numesc note ornamentale s-au ornamente acele note și formule melodice auxiliare ce se adauga liniei melodice de baza, cu scopul de a o impodobi și infrumuseța. Ele au fost definitivate înca din secolele XVII-XVIII cand au cunoscut o întrebuintare foarte larga. Notele Ornamentale au fost utilizate inițial cu scopul de a înlocui durata scurtă a sunetelor produse de clavecin. Apoi, cu timpul ele au căpatat un rol expresiv bine precizat în melodie, integrându-se în gandirea muzicală, așa cum se întâlnesc la marii maeștrii ai secolului XIX (Wagner, Chopin, Liszt și altii). În zilele noastre ornamentele, se folosesc mai mult în literatura instrumentală și mai puțin în literatura pentru voci, deoarece le sunt mai puține accesibile. In general, practica muzicala oferă nenumarate posibilităti de interpretare a ornamentelor, aceasta depinzand de stilul pieselor, compozitor, epoca în care au fost scrise lucrările, etc.

Ca reguli generale de interpretare a ornamentelor mentionam:

Nota care se impodobește cu vreun ornament, făcând parte din linia melodică de baza, se numește “notă principală” sau „notă reală” față de ornamentul sau;

Ornamentul își ia durata necesara execuției sale din valoarea notei reale la care este atașat;

În ceea ce privește intonația, notele care formeaza ornamentul sunt supuse efectului armurii;

Alterațiile puse deasupra sau dedesubtul semnului de ornamentație privesc sunetele auxiliare – superioare sau inferioare – ale sunetului ornamentat;

Nota finală a oricarui ornament trebuie sa fie întotdeauna sunetul real al melodiei;

Capitolul II

Studiul Ornamentelor

Apogiatura Ornamentala

Ornamentul melodic format din una sau mai multe note ce se scriu cu caractere mai mici decât cele obisnuite, pe langa una din notele principale ale melodiei, poarta numele de apogiatura.

Dupa caracterul și durata acesteia, apogiatura poate fi de doua feluri: scurta si lunga.

Apogiatura scurta

Numită astfel pentru că în execuție ia o valoare minimală din nota pe langă care este pusă – se așeaza înaintea unei note principale a melodiei și, dupa numărul sunetelor care o alcătuiesc, poate fi: simplă, dublă, triplă și multiplă.

Apogiatura simplă este alcătuită dintr-un singur sunet, notându-se cu caractere mici printr-o valoare de optime tăiata de o bară oblică și unită prin “legato“ cu o nota pe care o ornează.

Ea este de obicei o notă vecina superioară sau inferioară fața de nota reală a melodiei, dar poate fi și oricare alta notă.

Apogiatura scurtă se execută în toate cazurile cât se poate de repede.

M.P. Musorgski – Tablouri într-o expoziție

Cateodată, mai ales în muzica populară, se întâlnește și apogiatura scurtă ce urmează după o notă reală din melodie de care ea este legată. În acest caz apogiatura poartă numele de : apogiatura „scurtă posterioară” sau „apendiculară”

Apogiatura dubla și triplă este formată din două, respectiv trei note ornamentale ce se scriu cu caractere mici înaintea notei reale a melodiei, de care sunt unite prin legato. Acestea se notează de obicei cu valori de șaisprezecimi, fără însă a fi tăiate prin bară oblică.

Ca și apogiatura simplă, apogiatura dublă și triplă se execută cât se poate de repede, luându-și valoarea din nota reală pe care o ornamentează:

Frederic Chopin – Grand Fantaisie on Polish Themes

Apogiatura multiplă constă din patru sau mai multe note ornamentale, cu mers treptat sau prin salturi, care preced o nota reală din melodie. Apogiatura multiplă pentru instrumente mai poartă numele de pasaj, iar cea scrisă pentru voce se mai numeste ruladă sau coloratură.

Frederic Chopin – Grand Polonaise briliante. OP 22

Apogiatura multiplă care merge treptat – ascendent sau descendent – spre nota principală a melodiei se mai numește și triadă.

Apogiatura multipla se mai întâlneste uneori și ca apogiatură posterioară sau apendiculară :

Franz Liszt – Rapsodia ungară nr.2

Notă. În exemplul de mai sus, și anume în prima masură, întalnim o apogiatură scurtă formată pe același sunet, ca și nota reală, apogiatură ce trebuie considerata fiind de natură ritmică.

Apogiatura lungă

Apogiatura lungă este ornamental alcătuit dintr-un singur sunet aflat întotdeauna la treapta imediat superioară sau inferioară a notei reale din melodie

Acest ornament se noteaza cu litere mici, ca și apogiatura scurtă, de care se deosebește însă prin aceea că nu este tăiată prin bară oblică.

Valorile prin care apogiatura lunga este redată pot fii diferite: doimi, pătrimi, optimi sau șaisprezecimi.

În interpretare, apogiatura lungă, dacă precede o valoare binară, ia jumătate din durata acesteia, iar când precede o valoare ternară, apogiatura lungă ia valoarea notei principale, rămânand, pentru aceasta din urmă, numai valoarea puncului.

Sunt cazuri când apogiatura lungă nu respectă cu strictețe regulile de mai sus, ci se scrie și se execută cu valoarea în care a fost notată de compozitor.

De aceea, ca regulă generala, apogiatura lungă se execută luând din nota principală a melodiei o durată egală cu nota în care este scrisă:

Apogiatura stă intotdeauna pe timpii tari ai măsurii sau pe părtile tari ale timpilor, de aceea ea se interpretează prin accentuare, ieșind in evidență ca intensitate și expresie mai mult decât nota reală pe care o ornamentează, motiv pentru care se mai numește și apogiatură expresivă.

Actualmente, apogiatura lungă ornamentală nu se mai întalnește scrisă cu note mărunte, ci se include în linia melodică generală. Ea se intalneste deasemeni în partituri de muzică veche, în special în cele din epoca preclasică.

Mordentul

Mordentul este ornamentul care constă in alterarea rapidă a notei reale din melodie cu nota alăturată (superioară sau inferioară) și revenirea la aceeași notă.

Dupa cum alternarea la treapta superioară sau inferioară se face o singură dată sau de cel mult două ori, mordentul poate fii simplu și dublu.

Mordentul simplu

Este alcătuit din 3 note : nota reală cu care incepe, nota vecină (superioară sau inferioară) și din nou nota reală.

Când mordentul se face la nota vecină superioară, acesta se numește – mordent superior și se noteaza cu semnul :

Când mordentul se face la nota vecină inferioară, acesta se numește – mordent inferior și se notează cu același semn însă tăiat :

Mordentul este un ornament viu, expresiv, executându-se cu accent pe nota cu care începe, de unde și numele de mordent.

Johannes Brahms – Hungarian Dances, no.1

Astăzi, mordentul se mai scrie și cu note mărunte, în loc de semnul stenografic obișnuit:

Claude Debussy – Pour les sonorites opposees

Mordentul dublu.

Este alcătuit din 5 note: nota reală care alternează de două ori cu nota vecină superioară sau inferioară, si care se termină tot pe nota reală. Când alternarea se face pe nota vecina superioară, mordentul dublu este socotit superior și se notează cu semnul – , iar când alternarea se face la nota vecina inferioară, mordentul este inferior, notându-se tot cu același semn, însă tăiat : .

Grupetul

Este ornamentul format dintr-un grup de 4 sau 5 sunete, în care alternează sunetul real al melodiei cu treapta lui superioară și cu cea inferioară.

Când este alcătuit din 4 sunete, grupetul începe cu nota vecina a sunetului real, iar când este alcatuit din 5 sunete, grupetul începe cu însăși nota reală.

După felul în care se merge mai întai la treapta inferioară sau superioară a notei reale, grupetul poate fii: superior sau inferior.

Grupetul superior se notează cu semnul : , iar grupetul inferior prin același semn răsturnat : .

Grupul de 4, respectiv 5 sunete ale ornamentului alcătuiesc un desen melodic, asemanator semnului stenografic prin care acestea se notează.

Grupet superior din 4 sunete :

Grupet inferior din 4 sunete :

Grupet superior din 5 sunete :

Grupet inferior din 5 sunete :

La grupetul alcătuit din 5 sunete, desenul relevă complet linia melodică, fața de cel alcătuit din 4 sunete, care este considerat incomplet, fiindca nu începe cu sunetul real.

Fiind un ornament grațios și propice melodiei, grupetul se folosește mai ales în pasajele cantabile. Fața de celelalte ornamente permite o interpretare mai liberă din puncul de vedere al duratei execuției și al caracterului piesei muzicale. Din această cauză, grupetul nu convine tempourilor repezi. Se întalnește mai ales în muzica stilului rococo și în operele lui Richard Wagner, care l-a utilizat destul de frecvent.

În ceea ce privește interpretarea, dintre ornamente, grupetul se prezintă cu cele mai multe variante în funcție de epoca, școala, și stilul compozistic.

Grupetul așezat deasupra unei note

În tempourile mai repezi și pe valori de note mai mici (pătrime, optime etc.), se întrebuințează grupetul format din 4 sunete, începandu-se direct cu nota ajutătoare superioară sau inferioară, după cum ne indică semnul. Un astfel de grupet se execută de obicei ocupând valoarea totală a notei deasupra căreia este pus. De exemplu:

se scrie :

Grupet superior

se execută :

se scrie :

Grupet inferior

Se execută :

În cazul când grupetul se află pe o notă de durată mai mare, fie binară, fie ternară (doime sau doime cu punct), acesta se execută la începutul notei reale printr-un grup format din 5 note, astfel:

se scrie:

Grupet pe valoare binară :

se execută :

se scrie:

Grupet pe valoare ternară :

se execută :

Grupetul așezat între două note

Dacă grupetul se află între două note, în cazul când acestea sunt de valori mici(pătrime sau optime), iar tempoul este repede, atunci acesta se executa pe a doua jumătate din valoarea primei note:

se scrie : sau

se execută: sau

Dacă însă același grupet – între două note – este așezat după o valoare mai mare (notă întreagă sau doime) și într-un tempo mai rar, acesta se execută pe ultimul sfert al notei după care urmează.

În cazul în care grupetul se află între doua nopte de aceeași înalțime, el se execută, sub formă de triolet, pe a doua jumătate a primei note, pentru a se evita repetarea aceluiași sunet.

În cazul când grupetul se afla dupa o notă cu punct, dublu-punct sau triplu-punct, acesta se execută pe a doua jumătate a notei reale, neluând din durata punctului. În acest caz, grupetul se execută ca și când ar fi între doua note de aceeași înalțime, punctul fiind considerat ca repetare a aceluiași sunet.

În cazul când grupetul urmează după o valoare ternară(o notă cu punct constitutiv), el se execută pe durata punctului constitutiv.

Grupetul cu alterații

Alterația care se află deasupra semnului de grupet se referă la nota superioară a acestuia, iar aceea de desubtul semnului, la nota inferioară.

Ea nu mai are efect asupra notelor reale din melodie:

se scrie : se execută:

se scrie : se execută:

se scrie : se execută:

În afară de semnul stenografic prin care se redă grupetul : , acesta se mai întâlnește indicat și cu note mai mici decât cele reale din melodie sau direct în extenso:

Grupet scris cu note mai mici decât cele reale:

Johann Sebastian Bach – 2 – Part Inventions

Trilul

Este ornamentul care constă in alternarea continuă, regulată și cât se poate de repede a unei note reale cu vecina ei superioară.

El se notează cu literele tr (prescurtare a cuvântului trill) ce se pun de obicei deasupra și uneori dedesubtul notei reale din melodie.

Dacă nota supusă trilului este de durată mai mare, sau dacă un șir de note de aceeași înalțime trebuie sa fie ornamentate cu trill, în acest caz, după semnul trilului se adaugă o linie ondulată până în punctul unde încetează ornamentul: .

Din punct de vedere al caracterului, trilul este un ornament strălucitor, vioi, fiind propriu sentimentelor luminoase, voioase, tinerești. El a fost folosit cu precădere în muzica preclasică și clasică. Mozart scriind chiar “Simfonia Trilurilor”, iar Tartini, Sonata “Trilul diavolului”.

Reguli în notarea și interpretarea trilului

Trilul începe și se termina cu nota reală, ocupând valoarea totală a acesteia:

Sergei Rachmaninoff – Etudes

Dacă trilul trebuie să înceapă cu nota vecină superioară sau inferioară, atunci notei trilate i se adaugă apogiatura scurtă superioară sau inferioară, în care caz se consideră tril cu pregatire.

Când după o notă cu tril urmează apogiaturi scurte duble, acestea se execută la sfârșitul trilului, considerându-se în acest caz tril cu încheiere :

Ludwig Van Beethoven – Sonatas for Violin and Piano

Uneori, trilul are atât pregatire, cât și încheiere, în care caz nota cu tril va fi precedata și urmată de apogiaturile respective.

Dacă nota secundară cu care se formează trilul trebuie sa fie alterată, aceasta se marchează prin așezarea alterației respective deasupra sau după semnul prin care se înseamnă trilul.

Când trilul se află pe o notă punctată, execuția lui trebuie să se termine în momentul în care începe valoarea punctului.

În cazul în care trilul se află pe o notă de durată foarte mică și într-un tempo repede, atunci acesta se execută ca un mordent.

Dacă trilul se executa în succesiune pe sunete de diferite înalțimi, semnul de notație al trilului nu se pune decât o singură dată, prelungindu-se în schimb linia ondulată deasupra acestor sunete. În acest caz, trilul poartă numele de „catenă” sau de „lanț cu triluri” :

Ludwig Van Beethoven – Sonatas for Violin and Piano(fragmente)

Câte odată trilul se găsește la două sau chiar trei voci, executându-se concomitent.

Alte forme ale trilului

În muzica italiană mai veche (secolele XVII și XVIII) se întâlnește un tril de o manieră aparte in execuție, numit „ribatutta”. El se folosește pe o durată mai mare sau cu coroană. În execuție, un asemenea tril începe rar, subliniindu-se ca intensitate nota reală a melodiei, apoi se accelerează din ce în ce mai mult, până se ajunge la un tril obișnuit (cu pulsații egale). La sfârșit, ribatutta își rărește mișcarea, ca o concluzie a întregului ornament :

În literatura preclasică se mai întâlnește un tril provenit din mordent, care se notează cu semnul când începe cu nota vecină superioară, sau cu semnul când începe cu nota vecină inferioară :

se scrie : se execută :

se scrie : se execută :

Dacă semnul trilului are la sfârșit o prelungire, acesta indică un tril cu încheiere :

se scrie : se execută :

Arpeggiato

Este un ornament mai rar întâlnit în literatura muzicală care constă în intonarea succesivă și în mod arpegiat a sunetelor unui acord, în loc ca acestea sa fie cântate dintr-o dată (placat). El se folosește mai ales în literatura pentru pian, notându-se printr-o linie verticală ondulată sau prin note mici succesive ce se pun înaintea acordului arpegiat :

se scrie: sau :

se execută :

În cazuri rare, atunci când compozitorul dorește să execute un arpeggiato în coborâre, atunci se începe de la nota cea mai înaltă a acordului spre cea mai gravă. Însemnarea unui arpeggiato în coborâre se face prin începând cu cea mai acută, fie prin adăugarea la linia frântă a unei săgeți care arată sensul coborâtor al acestuia.

La unele instrumente – ca de exemplu la harpă – unde arpeggiato este propriu instrumentului, toate acordurile se execută arpegiat, chiar dacă nu poartă semnul respectiv. În acest caz, pasajele care nu trebuie să se execute în acorduri arpegiate, vor avea indicația non arpeggiato .

Prin arpeggiato se obțin puternice efecte de sonoritate, specifice mai ales muzicii cu caracter dramatic. El însă se folosește și în creația muzicală cu caracter pastoral, liric, descriptiv, etc.

Imaginile poetice, povestitoare, și în special cele acvatice își găsesc redarea cea mai sugestivă în muzica pentru harpă, unde acordurile se cântă arpegiat.

O succesiune de acorduri arpegiate produce puternice efecte de sonoritate, capabile să redea cele mai diverse stări sufletești ca : severitatea, neliniștea tulburarea, dramaticul – ori lirismul, seninătatea, liniștea, etc.

Franz Liszt – Etude no. 6

Glisando

Este ornamentul care constă în alunecarea rapidă și egală de la o notă la alta a melodiei prin sunetele intermediare.

El se notează fie prin intermediul termenului „gliss.” ca prescurtare de la glissando, fie printr-o linie ondulată sau dreaptă ce se pune între cele două note extreme ale ornamentului.

Ca durată, glissando își ia valoarea din nota cu care începe.

La voci, glissando se face pe intervale mai mici decât octava, alunecându-se ușor și rapid prin fiecare sunet al scării cromatice, adică prin semitonuri :

(Lipsa poza pagina 279 – jos, 280 – sus)

La instrumente, glissando se execută diferit, datorită posibilităților tehnice ale fiecărui instrument. Spre exemplu, la instrumentele cu coarde (vioară, violă, violoncel) glissando se execută trecându-se prin succesiunea cromatică a sunetelor intermediare.

La pian, glissando se obține mai frecvent pe scara sunetelor naturale.

La harpă însă sunt posibile diferite forme de glissando, cu structura mai variată : note diatonice cu modificări cromatice, note repetate, acordurile de septimă mocșorată, gama prin tonuri întregi, etc.

(Lipsa poza pagina 280 – mijloc)

Uneori, sunetele prin care trebuie să se parcurgă în glissando sunt indicate de compozitor la începutul ornamentului, în care caz se va urma această succesiune pentru tot glissando :

(Lipsa poza pagina 280 – jos)

Alteori, glissando se face fără punct de oprire, ca în următorul exemplu :

(Lipsa poza pagina 281 – sus )

Un efect onomatopeic remarcabil se obține din combinația trilului cu glissando în imitația la vioară a cântecului ciocârliei :

(Lipsa poza pagina 281 – jos )

Portamento

Este un ornament ce constă în purtarea legată a vocii sau a intonației de la un sunet la altul prin câteva sunete vecine celor reale. În portamento deci nu se trece prin toate sunetele intermediare ca în glissando.

El se întrebuințează mai ales pentru voci și pentru instrumente cu arcuș(vioara, violoncel, contrabas, etc.). Portamentul ajută la sublinierea, din punct de vedere expresiv, a celor două sunete legate printr-însul, fiind utilizat pentru a reda sentimente tandre, uneori triste și de un adânc lirism.

Se notează printr-un legato cu indicația rezumativă „port.”, scrisă deasupra sau dedesubtul semnului legato :

Notă : Dacă nu se execută cu grijă și rezervă, portamento devine un procedeu neartistic și lipsit de gust.

Fioritura

Este ornamentul ce se întâlnește la sfârșitul unei fraze muzicale și constă în scurte pasaje melodice scrise cu note mici, care se plasează între două note reale ale melodiei.

Ea urmează de obicei după o notă cu coroană și nu intră în calculul măsurii :

L.V.Beethoven – Sonata op. 27

Cadența melodică sau de bravură

În piesele de mai mare amploare, cum sunt concertele instrumentale, de obicei în locul unde lucrarea se află la punctul său culminant, se întâlnește un pasaj de o durată mai mare numit : cadență melodică.

Ea constă în întrebuințarea diferitelor ornamentații construite păe tematica lucrării, servind pentru a arăta posibilitațile tehnice, de bravură și de virtuozitate ale interpretului. Ca și fioritura, cadența melodică nu intră în calculul măsurii.

Cadențele melodice sunt scrise de obicei de către compozitori, ele însă pot fii create și de interpreți, folosind materialul tematic al lucrării respective.

Când se ajunge la coroana de unde se începe cadența, ansamblul se oprește, lăsând pe solist să își desfășoare singur arta sa de interpret și de virtuoz.

După terminarea cadenței, care de obicei se face tot pe o coroană, ansamblul reintră în execuția obișnuită a piesei.

Există și cadențe melodice vocale, dar cele mai folosite rămân cele instrumentale.

Exemple din literatura muzicală :

J.Brahms – Concert pentru vioara în re major

În general, ornamentele melodice nu au fost interpretate întotdeauna la fel, ele variind de la epocă la epocă, ba chiar de la compozitor la compozitor.

Tratatele prevad diverse indicații despre traducerea lor, din care însă nu lipsesc și controversele.

În exemplele care urmează, prezentam in extenso a diferitelor ornamente folosite în literatura muzicală, traducere care s-a făcut după principiile expuse la fiecare ornament în parte. S-a ținut seama în traducerea ornamentelor de regulile și principiile cele mai obișnuite de interpretare a acestora.

(Lipsa poza pagina 284 – jos, 285 – toata pagina)

(Lipsa poza pagina 286 – sus)

În exemplul de mai jos, trilul începe cu apogiatura superioară, deoarece vine treptat de la nota anterioară.

(Lipsa poza pagina 286 – jos, 287 – toata pagina)

(Lipsa poza pagina 288 – toata pagina, 289 – toata pagina)

Capitolul III

Concluzie

Consider că ornamentele muzicale sunt deosebit de importante pentru că fară ele creațiile atăt instrumentale cât și cele vocale ar fii lipsite de culoare și dinamism și sentimentele compozitorului ar fii mai greu percepute de către ascultători.

Odată cu prima folosire a ornamentelor, compozitorii care le –au adoptat și folosit au dat o nouă aură muzicii, o muzică veselă, plină de viața, care se adreseaza ascultătorilor de toate vârstele și care avea scopul de aduce ceva nou.

Deși pe parcursul timpului ornamentele suferă o schimbare atât din punct de vedere al formei, dar și din punctul de vedere al interpretării, esența lor rămane neschimbată. Schimbările ce parvin pe parcurs sunt menite pentru a ușura munca interpretului și de a perfecționa muzica și de a o aduce la stadiul de artă.

Efectuarea perfectă a unor ornamente necesită : precizie, îndemânare, foarte multă rabdare și nu în ultimul rând foarte mult studiu.