Originile Demonilor ÎN Religia Creștinădocx

=== ORIGINILE DEMONILOR ÎN RELIGIA CREŞTINĂ ===

ORIGINILE DEMONILOR ÎN RELIGIA CREȘTINĂ

CUPRINS

1. Introducere…………………………………………………………………………………………………….3

1.1 Motivul alegerii temei……………………………………………………………………………………5

1.2 Etimologia cuvântului demon și derivatele sale………………………………………………6

2. Mesopotamia………………………………………………………………………………………………….13

2.1 Asirieni…………………………………………………………………………………………………………29

2.2 Akkadieni…………………………………………………………………………………………………….33

2.3 Babilonieni…………………………………………………………………………………………………..35

3. Egipteni…………………………………………………………………………………………………………41

4. Israel……………………………………………………………………………………………………………..44

4.1 Evrei……………………………………………………………………………………………………………48

4.2 Filisteni……………………………………………………………………………………………………….53

5. Demoni din lumea greco-romana……………………………………………………………………56

6. Demonii din „Barbaricum”……………………………………………………………………………59

7. Concluzii………………………………………………………………………………………………………63

8. Bibliografie…………………………………………………………………………………………………..68

INTRODUCERE

Îngerii răi sau demonii sunt ființe personale și reale, ca și îngerii buni. La început au fost îngeri buni, dar folosindu-se rău de libertatea lor, și răzvrătindu-se împotriva lui Dumnezeu, din mândrie, au fost izgoniți din cer. Numărul lor este foarte mare. Unii dintre demoni sunt în iad, alții pe pământ, unde ispitesc pe oameni și alții sunt în văzduh.

Despre aceștia, Sf. Antonie cel Mare, care avea capacitatea duhovnicească de a-i vedea, spune că „roiesc în jurul nostru ca păsările prin aer".

Demonii se mai numesc diavoli, draci, duhuri rele etc. Căpetenia lor este Lucifer sau Satan.

Nici lumea demonică nu este o lume haotică, ci foarte bine organizată. Dar numai în scopuri rele, căci demonii nu mai sunt capabili de lucruri bune.

Căderea lor a fost înainte de facerea omului, deoarece Adam a căzut din ascultare prin ispitirea lui Satan. „Voi sunteți fii ai diavolului, le zice Mântuitorul fariseilor, acela de la început a fost ucigător de oameni și în adevăr n-a stat" (Ioan 8, 44). Ei au și acum firea-îngerească, dar sunt lipsiți de har. Demonii „cred în Dumnezeu și se cutremură" (lacov 2, 19), dar nu-l mai pot iubi.

Demonii au mare înrudire cu nălucirea sau imaginația păcătoasă, cu pofta irațională și cu mânia dobitocească. Cu acestea ispitesc apoi și ei pe oameni. Sf. Petru arată că „Diavolul umblă că un leu răcnind, căutând pe cine să înghită" (Petru 5, 8). Iar Sf. Teofan Zăvorâtul spune: „Una din viclenele curse ale vrăjmașului este să se ascundă pe sine, adică să-l încredințeze pe păcătos că el nu există, în urma cărui fapt el face ce vrea în sufletul păcătos".

Diavolul nu e, deci, cum au afirmat unii, o iluzie a timpurilor vechi și întunecate sau o reprezentare sau personificare sensibilă a răului care izvorăște din om, ci are o existență reală și incontestabilă.

Noul Testament vorbește foarte des de acțiunea răufăcătoare a demonilor asupra oamenilor. De aceea, Mântuitorul a luptat tot timpul cu ei, izgonind duhurile rele din demonizați și limitându-le acțiunea prin puterea crucii.

Demonii stăpânesc pe oameni prin tot felul de patimi, și duc o susținută acțiune de a-i îndepărta de Biserică și de citirea cărților sfinte. Puterea lor nu trebuie supraevaluată, dar nici neglijată. Fără ajutorul lui Dumnezeu omul nu le poate sta împotrivă.

Faptul că însuși Adam a fost înșelat de Satana, în rai fiind, arată că lupta noastră cu vrăjmașii nevăzuți este o realitate spirituală extrem de dificilă și actuală. În acest context, un rol foarte negativ îl are drăcuitul. Și nu puține sunt cazurile când s-a descoperit că lucrurile date diavolului prin cuvânt, trec în mod real, dar nevăzut, sub stăpânirea acestuia.

Fiind ființe spirituale și raționale, demonii posedă o incredibilă energie de amăgire, influențând mai ales imaginația și gândurile omului. Genialul scriitor-psiholog Dostoievski, descriind, în romanul Frații Karamazov, coșmarul lui Ivan Karamazov, după uciderea de către Smerdeakov a tatălui său Fiodor Karamazov, vorbește de apariția unui „musafir nedorit” ce i-a intensificat mustrările de conștiință până la nebunie. „Musafirul nedorit”, care este zugrăvit ca o ființă reală, independentă de persoana lui Ivan Karamazov, îi spune la un moment dat acestuia: „Deși sunt halucinația ta, dar, ca într-un coșmar, eu îți spun lucruri originale, care nu ți-au venit până acum în minte, așa încât ele nu mai repetă deloc gândurile tale”.

Demonii au un mare volum de cunoștințe din toate domeniile, deci și cunoștințe religioase, știu Sfânta Scriptură și multe alte cărți pe de rost, cunosc și pot vorbi în toate limbile și dialectele pământului și pot reproduce cu lux de amănunte toate momentele din viața noastră, a strămoșilor noștri, precum și din istoria lumii,

Din acestea putem înțelege capacitatea lor de a se folosi de tot felul de evenimente și oameni din trecut, în vederea alimentării unor practici oculte, ca necromanția, spiritismul etc, sau a unor teorii, dezastruoase din punct de vedere spiritual, precum este cea a reîncarnării. Lucrarea lor malefică a însoțit lumea încă de la creație.

Astăzi demonii își fac simțită prezența în diverse cazuri de demonizări, crime, practici oculte, mișcări sectare etc.

Cele mai multe manifestări demonice din zilele noastre sunt trecute la rubrica „fenomene paranormale” și sunt privite de mulți oameni fără nici un discernământ. Una din consecințele negative ale secularizării vieții religioase a fost și aceea că omul modern a pierdut înțelegerea și urma dușmanului său necruțător, adică a pierdut capacitatea de a mai surprinde amăgirile demonice și de a lupta cu ele. Sfinții, însă, tocmai aici își concentrau toate energiile lor duhovnicești și, ajutați de harul dumnezeiesc, biruiau ispitele și amăgirile demonice. De aceea, viețile sfinților ne oferă, pe de o parte, tabloul celor mai înalte trăiri creștine care se împleteau cu lucrarea directă și de multe ori văzută a îngerilor, iar pe de altă parte, imaginea celor mai grozave încrâncenări și sfâșieri sufletești, cauzate de atacurile necruțătoare ale demonilor. Dar prin harul lui Dumnezeu sfinții au biruit și numai așa au ajuns ei la măsura frumuseții și demnității omului „gândit” de Dumnezeu în planul Său providențial.

MOTIVUL ALEGERII TEMEI

Cunoașterea și perceperea dependenței de forțe exterioare omului, imaginate ca personae cu care, de regulă, se într-un raport reciproc, constituie unul din motivele pentru care mi-am ales această temă. Demonii sunt întruchiparea, respectiv interpretarea accesibilă a acestor puteri și forțe, așa cum se văd ele în lumină și în întuneric, în soare și luna, în apă și foc, în pasăre și șarpe. În toate fenomenele naturale se poate revela atât divinul cât și demonicul.

Daimonologia este partea mitologiei care studiază prefigurările unor forțe supra naturale ale naturii și reprezentările lor ca mitice, ca dușmani și prieteni ai omului, protomiturile și miturile lor aproximative, structura lor ideoplastica, caracterele lor funcționale și semnificațiile lor anxiologice.

Prezenta lucrare de licență oferă o imagine de ansamblu asupra tuturor existentelor demonice imaginate ca persoane, zei, sau nu numai. În această interpretare general-mitologica daimonologia reprezintă în ordine firească, prima treaptă în arhitectura globală a unei mitologii etnice, temelia ei preistorica, peste care se edifica celelalte trepte istorice: senideologia, deologia, eroologia.

ETIMOLOGIA CUVÂNTULUI DEMON ȘI DERIVATELE SALE

Pentru înțelegerea relației intertextuale dintre daemonologiile antichității mediteraneene și daemonologiile folclorice sud-est europene e necesară studierea ,,verigii intermediare” iudeo-creștine tardo-antice. Altfel spus, trebuie să reconstituim procesul generării și transmiterii ,,regulilor cognitive” ale reprezentărilor daemonologice în contextul tradiției iudaice și creștine, înțeleasă ca ,,intertextualitate diacronică”. Mai precis, este vorba despre acel mecanism hermeneutic ce a dus, de-a lungul evului mediu, la diabolizarea progresivă a structurilor sacre ale medierii specifice religiilor politeiste antice (daimonii). Ori, bazele epistemice ale acestui proces de resemnificare sunt decelabile în mediile culturale iudeo-creștine, iar dezvoltările ulterioare ale demonologiei creștine rămân fidele patrimoniului primar.

Teologia iudeo-creștină a moștenit principalii topoi ai literaturii apocaliptice iudaice și, în acest context, angelologia și demonologia ocupau un loc de prim rang. Etiologia demonilor era căutată, în mod obișnuit, în mitul căderii îngerilor și al hierogamiei acestora cu ,,fiicele oamenilor”, soldată cu nașterea seminției uriașilor antropofagi, asimilați, prin interpretatio Greacă, titanilor și ciclopilor. Pe de altă parte, hermeneutica religioasă utilizată de profeți în polemicile împotriva tentațiilor sincretiste specifice religiozității populare asimila divinitățile orgiastice canaanene categoriei vetero-testamentare a demonilor și idolilor. Prin acest mecanism hermeneutic depreciativ, care va fi preluat cu succes de apologeții creștini, erau integrate, grație unei traduceri reducționiste, conținuturile religioase non-iudaice și resemnificate în noul context hermeneutic. Să nu uităm că una dintre problemele fundamentale ale iudaismului rămâne cea a structurilor medierii divino-umane, care este repusă în termenii unui monoteism radical de câte ori Yahweh e în primejdie să devină undeus otiosus în favoarea divinităților canaanene, mai apropiate de instanțele imediate ale vieții și, prin aceasta, mai comode și proprii religiozității colective.

Demonologia iudaismului intertestamentar se deschide către teologiile politeiste elenistice, pe care încearcă să le integreze în sens hermeneutic. Astfel, morfologia daimonilor se lărgește. Autorul Cărții lui Enoh propune chiar o serie de mituri etiologice pentru a explica existența răului în lume, prin omniprezența agenților malefici (demoni și duhuri rele). Îngerii rebeli (,,cetele lui Azazel”) sunt pedepsiți și închiși în al doilea cer, ,,căci ei au fost în slujba lui Satan și i-au ademenit pe locuitorii pământului”. Îngerii veghetori (care cad pe pământ, se împreunează cu fiicele oamenilor, împotriva interdicției divine, le dezvăluie acestora tainele transcendente, descoperindu-le păcatul și nedreptatea și sunt pedepsiți) se transformă în duhuri rele, remarcabile prin proteismul lor fenomenologic, esențial funcției lor de bază (ispitirea): ,,Acolo vor fi locurile îngerilor, care au trăit cu femei. Duhurile lor iau tot felul de forme, necăjesc pe oameni și-i fac să aducă jertfe demonilor, până în ziua cea mare a judecății, când vor fi condamnați la pieire.”

Paredrele îngerilor veghetori sunt asimilate, printr-o interpretatie iudaica, unei categorii daimonice specifice politeismului grecesc, sirenele: ,,femeile îngerilor rebeli au devenit sirene.” Uriașii (ebr. Nephilim), născuți din unirea fiilor lui Dumnezeu (ebr. beney Elohim) cu femeile oamenilor, sunt integrați după moarte, la rândul lor, în categoria duhurilor rele (teoria transformării postume a uriașilor în ,,duhuri rele”: ,,Și acum, uriașii născuți din duh și trup, vor fi numiți pe pământ duhuri rele și pământul va fi locuința lor. Duhuri rele vor ieși din ei pentru că ei procedează ca oamenii, deși prin natura și originea lor țin de sfinții Veghetori; vor fi numiți la rându-le duhuri rele. Duhurile cerului vor rămâne în cer, duhurile născute pe pământ vor rămâne pe pământ. Duhurile uriașilor asupritori, brutali, pustiitori, vătămători, certăreți, vor bântui pe pământ aducând durere; înfometați și însetați, fără a mânca ceva, distrugători.

Aceste duhuri se vor întărâta împotriva fiilor oamenilor și ai femeilor, pentru că provin dintre ei. În ziua când uriașii vor dispare, omorâți și masacrați, duhurile, provenind din sufletul lor trupesc, vor fi pedepsite fără urmări grave. Ele vor fi pedepsite așa, până în ziua sfârșitului, a judecății celei mari, când se va împlini ,,Veacul cel mare.”

Este vorba, așadar, de o dublă pedeapsă a insurgenților, acuzați de înseși sufletele oamenilor năpăstuiți, fără ca intervenția lui Enoh să poată îmblânzi mânia divină: pedeapsa imediată, constând în pierderea copiilor îngerilor căzuți (uriașii) și într-o captivitate departe de cer și judecata de apoi, în urma căreia demonii vor fi definitiv livrați focului veșnic.

În ceea ce privește fenomenologia daimonilor, aceasta se situează la limita dintre condiția angelică (nemuritoare) și cea umană (perisabilă): ,,De ce ați lăsat voi înălțimile cerești, sanctuarul veșnic, pentru a păcătui cu femei? V-ați întinat însoțindu-vă cu fiicele oamenilor și luându-vă femei. V-ați purtat precum niște fii ai pământului, și ați dat naștere la uriași. Ori voi sunteți Sfinți, duhuri veșnic vii, și v-ați murdărit prin legătura voastră cu sângele femeilor, ați zămislit în trup și sânge, v-ați dedat plăcerilor, ca și cei ce sunt făcuți din trup și sânge și care mor și apoi dispar. Iată de ce le-am dat lor femei, pentru a conviețui cu ele și a le naște copii și să nu dispară astfel de pe pământ. Dar voi, voi sunteți duhuri veșnic vii, nu puteți muri până la sfârșitul veacurilor. Și pentru aceea n-am creat pentru voi femei. ,,Duhurile cerești au cerul ca locuință.” Cu alte cuvinte, daimonii și “duhurile rele” sunt structuri intermediare ale sacrului, care împărtășesc atât modul de a fi angelic/semi-divin (ubicuitate, capacitate divinatorie) cât și cel uman (nutriție și reproducere). Daimonii ordinari (inferiori) sunt extrem de numeroși, deși au fost decimați și sunt conduși de daimoni de rang superior (Satan, Belial/Beliar, Samael, Mastema, Azazel, Șemiaza/Șemehaza, Beelzebul, Asmodeu).

Spre deosebire de daimonii din paradigma religioasă elenistico-orientală, care sunt ambivalenți etic, daimonii din literatura intertestamentară iudaică sunt pe de-a-ntregul malefici: ,,demoni sau duhuri rele”, ,,duhuri necurate”, ,,duhuri ale rătăcirii și păcatului”, care îi ispitesc pe oameni la păcate trupești, pun stăpânire pe sufletele acestora (cu excepția celor drepți), sunt acuzatorii oamenilor și i se opun lui Dumnezeu și sfinților Lui, drept care vor fi nimiciți în ziua Judecății. Spațiile parazitate de daimoni sunt socotite locuri necurate (ruine, morminte etc.) și se recomandă evitarea lor. Imaginarul colectiv iudaic e suprasaturat acum de reprezentările de tip demonic, simptom al unei perioade de criză.

Pe de altă parte, literatura apocaliptică iudaică înregistrează o tradiție paralelă ce postulează existența unor îngeri, cărora li s-ar fi încredințat misiunea guvernării pământului: ,,Dumnezeu a lăsat doi îngeri, Arioh și Marioh, spre a prezida guvernarea pământului.” Ori, potrivit speculațiilor teologice ale lui Papias (Andrei din Cezareea) ,,acest ordin angelic sfârșește rău”, datorită geloziei de care e cuprins arhanghelul ,,la vederea numeroaselor favoruri pe care omul le primise de la Dumnezeu”; ,,cel care tulburase întreg universul (arhanghelul – n.n.) a fost aruncat pe pământ împreună cu îngerii săi” și el nu e altul decât Satan. Această concepție va fi preluată de apologetică de limbă greacă (Athenagora și Metodiu din Olymp) și, ulterior, de Grigore de Nyssa. Mai mult, ea ar trebui legată de sintagmele neotestamentare și iudeo-creștine care îl numesc pe Satan ,,prinț/rege/zeu al acestei lumi”, întrucât arhanghelul care a căzut e tocmai cel însărcinat cu conducerea lumii pământene.

O altă concepție, specifică omiliilor pseudo-clementine, deși înrudită cu scrierile eseniene, prezintă unele particularități semnificative. În manuscrisele de la Qumran, Dumnezeu e direct responsabil de apariția răului, iar demonul qumranian (Mastema/Beliar) nu mai este un înger bun înrăit, ci un spirit rău dintru început, precum Satan din Cartea lui Iov, amestecat cu spiritul binelui de-a lungul eonului prezent. La Pseudo-Clement însă, Dumnezeu nu creează în mod direct răul, ci doar elementele diferite, din amestecul cărora se va naște ulterior răul; așadar, răul nu își are originea într-o rebeliune angelică, ci într-o pulsiune rea, care e activată și, prin aceasta, el devine un instrument divin. Cel Rău nu locuiește în spațiile inferioare ca urmare a unei pedepse, ci în virtutea apetenței sale înnăscute pentru tenebre și, în acest context, el își menține deschisă posibilitatea mântuirii. Jean Daniélou clasifică demonologiile iudeo-creștine în două mari categorii, în funcție de tradiția apocaliptică urmată. Pe de o parte sunt ,,demonii superiori”, Veghetorii căzuți din I Enoh, cunoscuți sub diferite nume (puteri, stăpâniri, arhonți) și conduși de Beliar/Satan/Samael, care e Prințul tenebrelor/Prințul acestei lumi, opus Arhanghelului Mihail, liderul îngerilor buni și Prinț al luminii (în tradițiile eseniene). În creștinism are loc însă un proces de substituire a Arhanghelului Mihail cu Christos, prin convertirea angelologiei în christologie. Satana și discipolii săi sunt întemnițați într-un închisoare celestă (în firmament / în al doilea cer, deci într-un cer inferior), de unde va fi izgonit în vremurile din urmă de către Arhanghelul Mihail printr-un gest eschatologic suprem și zăvorât în Gheena veșnică.

Pe de altă parte sunt ,,demonii inferiori”, uriașii născuți din hierogamia ilicită a Veghetorilor cu fiicele oamenilor (conform I Enoh și celor care au valorizat această tradiție apocaliptică), care sălășluiesc în văzduhul care înconjoară pământul (,,duhurile rele împrăștiate în văzduh”). Doctrina demonilor aerieni e comună și mediilor elenistice, dar, în viziune iudeo-creștină, aceștia sunt forțe malefice a căror agitație perpetuă se regăsește în instabilitatea atmosferică, în opoziție cu serenitatea lumii stelare. Acești demoni inferiori sunt responsabili de ispitirea și posedarea oamenilor, ei fiind clasificabili după păcatul pe care îl patronează fiecare. Din perspectiva iudeo-creștinismului primar, Hristos a triumfat asupra demonilor abia odată cu Înălțarea la cer, iar coborârea în șeol a avut drept scop doar eliberarea sufletelor celor morți înaintea Întrupării.

Prima consecință a acestei demonologii atmosferice, indiferent de nivelul uranian parazitat, este de ordin soteriologic: sufletele defuncților trebuie să străbată după moarte sferele demoniace și să scape de capcanele întinse de demoni (cf. doctrina răsăriteană asupra ,,vămilor văzduhului”). Această concepție iudeo-creștină se întâlnește în mod complementar cu teoria gnostică valentiniană asupra ,,cosmocratorilor planetari” care guvernează ,,sferele angelice” (și care cer garanții de la suflete înainte de a le lăsa să treacă de porțile cerului). Reconcilierea celor două soteriologii are loc în doctrina judecății sufletului, în care cei doi îngeri joacă rolul avocatului și al procurorului. Cele două tradiții iudeo-creștine consemnate aici, atestate în perioada intertestamentară, suferă, desigur, importante influențe elenistice și micro-orientale, care le disting de vechea apocaliptică iudaică, dar care le conferă un specific esențial în elaborarea sintezei religioase creștine.

Un alt element care interesează demersul nostru se referă la modul în care au fost traduse unele nume de demoni vetero-testamentari în Septuaginta, urmând regulile unei traduceri mai degrabă hermeneutice (interpretatio graeca) decât lingvistice. E vorba despre demonii masculini ,,satyrici”/silenici și de demonul sirenic Lilith. În demonologia iudaică, e atestată o solidaritate morfologică între țapul sălbatic (ebr. šēd și sā’îr = cel păros, satir, țap) și demoni, izomorfism care stă la baza traducerii în greacă și în latină a numelui acestor entități.

Într-un pasaj din Isaia, se vorbește despre ,,oamenii cu chip de țap” și Lilith, care joacă printre ruinele Babilonului distrus de mezi. Pe de altă parte, tradiția iudaică înregistrează figura idolilor cu față umană și trup de țap și ritualul vetero-testamentar al țapului ispășitor, care vor contribui la valorizarea depreciativă a caprinelor în tradiția apocaliptică iudeo-creștină; de asemenea, divinitățile străine sunt omologate demonilor zoomorfi, iar sacrificiile consacrate lor devin astfel acte ilicite de idolatrie.

Numele Lilith e tradus în greacă prin seirene, urmând un transfer de sens semnificativ. Motivul sirenelor-bocitoare apare, de asemenea, în Oracolele Sibyline, precum și în cărțile apocrife (Baruch, Enoch etiopian). Termenul etiopian tsêdanât, tradus de Fr. Martin prin sirene, e utilizat în Biblia etiopiană pentru a deosebi cuvintele ebraice traduse în Septuaginta prin seirÁnej (Ieremia, Isaia). În Septuaginta, sirenele sunt invocate în contextul lamentațiilor legate de cetățile distruse, denumind animalele care populează ruinele și deșertul, în conformitate cu caracterul funerar al sirenelor din cultura elenistică. Expresia sirenele mării, care apare în Apocalipsa lui Baruch (II Bar. X, 8), deși inspirată din Septuaginta (Isaia 34, 13-14), aduce un element inexistent în textul canonic, și anume caracterul marin al sirenelor.

Fenomenul a fost interpretat diferit de exegeți: ca interpolare datorată necunoașterii de către lectorul grec a altor sirene decât cele marine sau ca traducere greacă a termenului ebraic tannin (monstru marin), în completare la sintagma ,,ale mării” din Septuaginta. În fine, o ultimă ipoteză, deopotrivă de discutabilă, susține ideea traducerii grecești a ebr. iyyim prin ,,a mării”, plecând de la exemplul Septuagintei. Dincolo de probabilitatea unei influențe literare grecești asupra autorului Apocalipsei lui Baruch, care scria în ebraică sau în aramaică, rămâne însă evidentă intervenția traducătorului grec, responsabil de interpolarea în text a aluziei la mare. Într-un text deuterocanonic (IV Mac.), sirenele sunt invocate pentru cântecul lor miraculos și ademenitor. De altfel, autorul elenizant al acestei cărți, cunoștea legenda lui Odiseu.

Traducerea hermeneutică a categoriilor demonice specifice unei culturi (în cazul nostru, cea semitică) în parametrii stilistici ai altui model cultural urmează un mecanism sincretic motivat morfologic, urmând regulile cognitive care stau la bază. În acest sens, Lilith și sirenele sunt izomorfe, fiind construite deopotrivă pe dominantele sexuale, generative și ale fecundității: dacă în demonologia mesopotamiană masc. Lilu, paredra sa lilitu și slujitoarea lui lilu, ardat lili, executoarea poruncilor acesteia erau la origine, se pare, reprezentări ale vântului și ale uraganului, ulterior, prin semitizare, ajung să exprime sexualitatea morbidă, plăcerea stearpă și luxuria, halucinațiile și imaginile onirice de tip incub – sucub (cf. lamashtu). De exemplu, ardat lili devine astfel o ,,fecioară fără lapte”, o femeie care se unește fără să poată deveni mamă și care, deși îl aruncă pe om în parametrii luxuriei, nu îl satisface. Mecanismul hermeneutic expus mai sus va fi continuat, prin asumarea cognitivă a regulilor de constituire, și de către apologeții creștini de limbă greacă și latină. ,,Verigă intermediară” a hermeneuticilor creștine tardo-antice se constituie astfel printr-o lectură ,,rabinică” sistematică a daemonologiilor politeiste greco-orientale și romano-elenistice, care sunt interpretate potrivit regulilor hermeneutice ale tradiției vetero-testamentare (interpretatio iudaica), iar problematica lor e supusă unor reducții prin raportarea continuă la demonologia biblică (omologia dintre daimones și îngerii căzuți din I Enoh).

MESOPOTAMIA

Abordarea fenomenului religios din Mesopotamia antică este o sarcină extrem de gingașă și dificilă datorită faptului că izvoarele arheologice și literare, deși în mod paradoxal abundente, refuză să ne permită înțelegerea reală a esenței credințelor religioase din acest ținut. Dificultățile inerente studierii acestui capitol din istoria religiilor se datorează apoi structurii compozite a fenomenelor religioase din Mesopotamia. În mod cu totul special, religia acestui teritoriu este departe de a fi unitară, căci în realitate ea este expresia credințelor religioase împărtășite de popoare și grupuri de popoare diferite: sumerienii și akkadienii, pe de o parte, și babilonienii și asirienii pe de altă parte.

Cu toate acestea, putem reține câteva trăsături generale ale religiei Mesopotamiei antice, și anume:

O primă nuanță, care însă nu este specifică doar religiei din Mesopotamia, are în vedere credința politeistă. Există o mulțime de zei, lista compusă de A. Deimel are 3.300 de nume. Zeitățile erau dispuse în panteon după tiparul prezent la curtea regală. Fiecare cetate avea zeul tutelar și o mulțime de zei secundari. Zeul tutelar al unei cetăți depindea de ascendența politică a celor care conduceau cetatea. De-a lungul anilor, o serie de zeități străine și-au găsit locul în panteonul mesopotamian. O parte din zeități erau personificări ale unor constelații sau ale unor aștri.

Trăsăturile astrale și cosmice sunt deosebit de puternice. Soarele, luna și planetele sunt adorate ca reprezentanți ai sferei divine. Ei sunt zei mari, stăpâni peste armonia cosmică. Tot ceea ce se întâmplă pe pământ este scris dinainte «pe firmament» prin mișcarea aștrilor.

Mai ales în perioada sumeriană descifram credințe de natură chtoniană și vegetală. Treptat aceste elemente vor rămâne în umbră, deși o parte din ele vor trece în cultul lui Marduk.

Deosebit de elocventă pentru religia mesopotamiană este tendința antropomorfică accentuată. Zeii sunt reprezentați cu chip uman. Singura deosebire dintre zei și oameni consta în aceea că zeii erau nemuritori. Dintre oameni numai două persoane au devenit nemuritoare, și anume Utnapiștim, eroul potopului, și soția sa.

Strâns legată de această trăsătură antropomorfică se află o literatură mitologică foarte bogată, care descrie natura, funcția, îndatoririle zeilor etc.

Nu se întâlnesc concepții eshatologice. Chiar și în cazul lui Ghilgameș, căutătorul nemuririi, evenimentul eshatologic nu este dus la îndeplinire, soarta omului rămânând aceea a unei ființe supuse morții și destinului implacabil al unei vieți sumbre duse în infern.

O altă trăsătură specifică psihologiei religioase se concretizează în credința în demoni, în fața cărora omul este cu desăvârșire neputincios. Chiar și cel care ducea o viață neprihănită, fără a supăra vreun zeu, putea deveni obiectul intrigilor celui rău. îndeobște însă omul ajungea în robia demonilor prin păcat, deoarece atunci când păcătuia, omul era părăsit de zeul său ocrotitor, dând astfel ocazia demonilor să pună stăpânire pe el.

Originile culturii și civilizației Mesopotamiei se leagă de numele a două popoare diferite: sumerienii – nesemiți și akkadienii – semiți. Nu se știe precis când sumerienii s-au stabilit în Mesopotamia, probabil în a doua jumătate a mileniului al II-lea î.Hr. Ei au adus cu ei o civilizație urbană superioară și o cultură bine închegată. Istoria lor este plină de rivalități între cetățile-state. Singurul stat care a ajuns la o oarecare supremație a fost Umma, în timpul regelui Lugalzaggisi. Acesta va fi cucerit de o dinastie semită la anul 2350 î.Hr. Acești semiți care s-au stabilit în partea de nord a Mesopotamiei se numeau akkadieni.

Fondatorul dinastiei akkadiene a fost Sargon, care și-a întins regatul până în Asia Mică. Acest regat va cădea sub loviturile hoardelor sălbatice ale guților.

Slăbirea Akkadului dă ocazia unei scurte reveniri la putere a Sumerului. Această revenire va fi de mică durată, deoarece din nord va veni un alt val de popoare semitice, amoriții, care vor transforma regatul în ruine. Prima dinastie din Babilon va fi amorită (1830 – 1530 î.Hr.).

Cel mai important rege al acestei dinastii a fost Hammurabi. El a trăit în jurul anului 1700 î.Hr. și a extins granițele imperiului, înlocuind vechile zeități sumeriene cu altele babiloniene. De la Harmmurabi ne-a rămas un vestit cod de legi.

Prima dinastie babiloniană cade în 1530 î.Hr. Acum își fac apariția în Asia Mică hittiții. După retragerea acestora, vin cassiții. Ei vor deține puterea până la anul 1100 î.Hr., cedând locul asirienilor. Sub conducerea lui Tiglath-pilasar I, imperiul asirian se va întinde până la Marea Neagră, Marea Mediterană și peste Babilon. Arameii vor reduce granițele imperiului timp de un secol și jumătate, după care Tiglath-pilasar III (745 – 727 î.Hr.) îl ridică din nou pe culmile gloriei. Sargon II izbutește să cucerească și Egiptul. Ultimul reprezentant al acestui mare imperiu a fost Assurbanipal (668—626 î.Hr.). El va fi învins de către mezi, care vor distruge capitala imperiului, Ninive, la 612 î.Hr.

Babilonienii au folosit ocazia dată de declinul asirienilor pentru a-și întemeia propriul regat. Nabopolassar fondează în Babilon dinastia chaldeană (625—538 î.Hr.). Fiul acestuia, Nabucodonosor (Nebuchad-nezzar), extinde imperiul până la granița cu Egiptul, cucerește și distruge Ierusalimul la 586, capitala regatului Iuda. Strălucirea Babilonului va apune sub loviturile împăratului Cirus al perșilor, care îl va cuceri la 539 î.Hr., punând capăt pentru totdeauna acestui imperiu. Mesopotamia va deveni doar un element periferic în confruntările altor popoare.

Religia Mesopotamiei antice se prezintă în două etape succesive, sumero-akkadiană și asiro-babiloniană, corespunzătoare unor mari etape din istoria ei. Prima etapă se leagă de venirea sumerienilor în bazinul Tigrului și Eufratului, care a dat naștere unei civilizații înfloritoare în partea de sud a Mesopotamiei. Venirea akkadienlor în contact cu sumerienii a dus la un prim sincretism cultural și religios, căci întâlnirea celor două popoare a reprezentat întâlnirea a două spiritualități diferite: una nesemită, a sumerienilor, și alta semită, a akkadienilor. Cultura sumeriană predomină în această perioadă.

Limba sumeriană va fi cea oficială, ea rămânând de altfel limba textelor religioase timp îndelungat. Cea de a doua etapă începe odată cu înflorirea Babilonului și durează până la distrugerea definitivă a acestei cetăți de către perși.

Pentru istoria religiilor această perioadă este deosebit de importantă, întrucât ea ilustrează un fenomen însemnat pentru viața religioasă din acea vreme, și anume dependența zeilor de ascensiunea și decăderea unor dinastii. Odată cu ridicarea Babilonului la rang de capitală, zeul acestei cetăți, Marduk, ajunge să dețină autoritatea supremă în panteonul mesopotamian.

Până la mijlocul secolului al 19-lea, religia mesopotamiană era cunoscută din informațiile sărace care ne-au parvenit prin scrierile lui Berossus, un preot la templul lui Baal din Babilon (175 î.Hr.), sau din unele aluzii existente în Sfânta Scriptură și în operele unor scriitori greci.

Începând cu anul 1842, în urma săpăturilor arheologice de la Ninive, Assur, Babilon, Nippur, Lagaș, Kiș etc, a fost adusă la lumină o uriașă colecție de texte, scrise pe tăblițe de lut, cu caractere cuneiforme, datând din epoci diferite, adică din mileniul al 4-lea î.Hr. și până în ultimul secol î.Hr. O parte din aceste texte, aproximativ 20.000 de tăblițe de lut, formează biblioteca regelui Assurbanipal, acum în păstrare la British Museum din Londra. Zeci de mii de inscripții și tăblițe se află răspândite în prezent prin diferite muzee din Europa și America și multe altele așteaptă sub nisipurile aride spre a fi descoperite.

Există mai multe genuri de literatură religioasă, cuprinse în corpul de texte deja descoperit, și anume:

Mituri. Un număr foarte mare de tăblițe cuprind o serie de mituri care, deși au avut legături directe cu ritualul, ne dau și o imagine destul de clară despre modul în care zeitățile erau concepute în Mesopotamia. Totodată, unele mituri prezintă concepția mesopotamiană despre creație, cum ar fi de exemplu Epicul creației, ,,Enuma eliș”, recitat cu ocazia Anului Nou, apoi Epopeea lui Ghilgameș. Această epopee mai cuprinde și versiunea babiloniană a potopului, care se aseamănă în multe privințe cu cea vechi testamentară. Mai avem apoi mitul lui Adapa, Etana și Vulturul, Coborârea lui Iștar în Infern etc.

Liturghii. Acestea sunt texte ce cuprind rugăciuni, imnuri și cântări folosite de preoți cu ocazia sărbătorilor din timpul anului religios. Dintre acestea cel mai important text liturgic este ,,Liturghia de Anul Nou”, prezentând ordinea cultului în cele 11 zile cât durează sărbătoarea.

Texte rituale. Acestea dau detalii despre modul în care preoții trebuiau să oficieze slujbele religioase în diferite ocazii: consacrarea de temple, consacrarea tobei sacre, ritualul cu ocazia unei eclipse etc.

Incantații și vrăji. Cele mai importante colecții de acest, gen sunt Maqlu și Shurpu. Ele sunt menite să protejeze împotriva demonilor și a vrăjitorilor.

Texte pentru ghicit. Una din ocupațiile de bază ale preoților mesopotamieni era de a interpreta anumite semne din natură. Există un mare număr de texte care se ocupă cu această problemă.

Texte astrologice. Astrologia a fost o preocupare majoră în lumea mesopotamiană. Observarea aștrilor și a corpurilor cerești a jucat un rol important în credința și practică religioasă. Mesopotamienii credeau că soarta indivizilor și chiar a popoarelor era influențată de mișcarea aștrilor. De aceea o mare parte din literatura descoperită se ocupă cu această problemă.

Importante pentru înțelegerea vieții religioase și a structurii sociale mesopotamiene sunt și textele juridice. Întâlnim în Mesopotamia o permanentă preocupare față de codificarea normelor de conduită. S-au păstrat următoarele coduri: Codul lui Urnammu din Ur și al lui Lipiteștar din Isin – scrise în sumeriană; al regelui Nadușa din Eșnunna (în prezent Tell-Asmar), scris în akkadiană. Cel mai important este însă Codul lui Hammurabi.

Religia sumero-akkadiană:

Prima etapă a religiei mesopotamiene pare să se concentreze asupra adorării unor zeități legate de fertilitate și fecunditate. Sesizăm totodată la acest nivel și un oarecare indeterminism în ceea ce privește modul de a prezenta și concepe zeitățile. Câteodată, aceeași zeitate are mai multe funcții, acestea depinzând de locul unde era adorată. Printre aceste zeități un loc de frunte îl ocupă ,,zeița Mamă”. O reprezentare a acestei zeițe, datând din anul 4.000 î.Hr. a fost descoperită la Jarmo. Paralel cu ,,zeița Mamă” a existat și un ,,Mare zeu al fertilității” – Abu. O statuie a acestui zeu a fost descoperită la Tell-Asmar, lângă Bagdad. Abu este tatăl vegetației. Numele de Abu este întâlnit și ca epitet atribuit lui Tammuz-Dummuzi și Ninurta. Toate aceste zeități sunt legate de ciclul anual al vegetației.

Printre cele mai vechi zeități sumeriene mai amintim pe Mirsu, zeul irigației, Sumuquan, zeul animalelor, și pe Mush, Șarpele.

Tăblițele sumeriene descoperite la Jemdet-Nasr îi menționează pe Anu, Enlil și Enki – zei care formează una din triadele religiei mesopotamiene, și pe Babbar – cel strălucitor, numit Utu sau ,,lumina zilei”. El nu este soarele de amiază care usucă vegetația, ci cel care încălzește pământul și ajută vegetației să crească.

Templele sumeriene, numite E. GAL, nu au un plan uniform. Cele mai vechi au forma unei săli cu bănci speciale pe care erau puse ofrandele aduse zeilor. Fiecare templu era însoțit de un turn în trepte – ziggurat, care ducea la o cameră superioară unde se afla zeul. Templele sunt cunoscute ca ,,lăcașuri ale zeilor”, fiecare din ele având un zeu tutelar.

Cultul era format din rugăciuni, imnuri, plângeri sau lamentări. Rugăciunile erau rostite fie în comun, fie în particular. Magia și ghicitul făceau parte integrantă din cult.

Pe lângă cultul zilnic mai exista cel ocazionat de diferite sărbători anuale. Cea mai importantă sărbătoare era cea a Anului Nou, când Sumerul sărbătorea moartea și învierea zeilor, întâlnirea și împreunarea Marelui zeu cu Zeița Mamă. Această sărbătoare a căsătoriei sacre – Hieros gamos – constituia punctul central al vieții cultice.

Cultul funerar. Morții se înhumau, iar alături de ei se puneau provizii pentru viața de dincolo. Aceasta era o viață sumbră, dusă în întuneric, praf, mucegai și noroi. Cel mai mare necaz pentru un om era lipsa de provizii, care erau aduse de cei în viață. De aici și accentul pus pe necesitatea nașterii de copii a căror îndatorire era de a aproviziona pe cei defuncți cu cele necesare în viața de dincolo de mormânt.

Religia asiro-babiloniană:

Religia asiro-babiloniană s-a grefat pe vechile tradiții sumero-akkadiene în așa măsură, încât este greu să spunem care sunt elementele specifice acestei etape. În plus, continuitatea milenară a dus la păstrarea unui număr extrem de mare de zeități. Lista întocmită de Talqvist în 1938 cuprinde peste 240 de pagini cu nume și epitete ale zeilor (Akkadische Götterepitheta). Liste de zei au fost întocmite încă din timpul primelor dinastii sumeriene, cu mult înainte de apariția primei dinastii babiloniene. Cea mai importantă a fost cea de la Erech din mileniul al III-lea î.Hr., fiind păstrată cu mici schimbări și în tradițiile ulterioare.

În fruntea tuturor zeilor se afla triada Anu, Enlil sau Ellil și Enki.

Anu înseamnă în sumeriană ,,cer”. Nu au fost descoperite reprezentări umane ale acestui zeu, ci numai simbolice și acestea pe câteva pietre de hotar. Simbolul lui Anu era altarul sacru, pe care se afla un coif cu două coarne. Cifra sacră a acestui zeu era 60, iar locuința în regiunea cerească ecuatorială. Anu a fost adorat în centre ca: Der, Ur, Erech, Nippur, Lagash și Sippar.

Enlil era cea de a doua persoană a acestei triade. În sumeriană înseamnă ,,vânt” sau ,,zeul furtunii”. A fost adorat în special la Nippur. Ca și Anu, a fost adoptat de semiții care s-au așezat în Mesopotamia. Una din sarcinile sale era să păzească ,,tabelele destinului”, ceea ce îi dădea putere asupra ,,destinelor” întregii firi. ,,A fixa destinul” în gândirea mesopotamiană însemna a fixa situația cuiva în ordinea creată. Numărul sacru era 50. Lăcașul din cer se afla în partea de nord a ,,căii lui Anu”, adică stelele plasate la 12 grade la nord de ecuator.

Cel mai interesant personaj al acestei triade a fost Enki sau Ea, după cum îl găsim în textele de mai târziu. Anu a fost Zeu al cerului, Enlil, Zeul pământului, iar Enki, Zeul apelor. Lăcașul său era în apsu, adică în abisul apelor. Spre deosebire de Anu și Enlil, zeități ostile oamenilor, Enki/Ea este deosebit de favorabil, ba, mai mult, îl găsim în câteva mituri ca luând parte la crearea omului. Tot Enki/Ea a salvat omenirea de la distrugerea prin potop.

A fost adorat în Eridu, cea mai veche cetate sumeriană. Soția sa era Damkina, iar fiul lor, Marduk, una din zeitățile mesopotamiene cu nume semit. Numărul sacru al lui Enki/Ea a fost 40, iar lăcașul său se afla în partea de sud a ecuatorului, mai precis la 12 grade sud de ecuator.

Cea de a doua triadă mesopotamiană a fost Sin – Zeul lună, Șamaș – Zeul soare și Adad sau Hadad – Zeul furtunii.

Sân era zeitate masculină și avea un deosebit rol în viața liturgică, deoarece de aceasta depindeau în mod nemijlocit fazele lunii. Sân era stăpânul calendarului, el fixa zilele, lunile și anii. În același timp era și un zeu al fertilității. Numărul său era 30, iar simbolul, semilună.

Șamaș, zeul soarelui. Cultul său a fost adus, la fel ca și cel al lui Sân, de către nomazii semiți. În lista sumeriană este numit Babbas sau Utu. Era adorat de întreaga societate mesopotamiană, iar funcția sa specială era de a susține adevărul și dreptatea în viața comunității, îl găsim reprezentat pe faimoasa stelă unde se află gravat codul lui Hammurabi. Șamaș este cel care înmânează codul regelui Hammurabi. Numărul său sacru era 20, iar simbolul său, discul solar; în disc o stea cu patru colțuri, dintre colțuri izvorând raze de lumină. În Asiria simbolul său era un disc cu aripi, același simbol cu al regalității.

Hadad sau Adad, zeul furtunii, a treia persoană a celei de a doua triade. Cultul lui Adad s-a răspândit în Asia Mică, Mesopotamia, Siria și Palestina. Hitiții îl numeau Teshub. În Siria îl găsim sub diferite nume: Resheph, Hadad, iar în Vechiul Testament – Rimmon. Numărul său sacru era 6, iar simbolul, taurul sacru. Avea temple în Babilon și Borsippa, iar în Assur i s-a ridicat un ziggurat pe care îl împărțea cu zeul Anu. Cel mai vestit templu dedicat lui Adad a fost în Alep. Împărații asirieni aduceau aici jertfe ori de câte ori purtau campanii de luptă în Siria.

Strâns asociată cu această triadă o găsim pe zeița Iștar, în sumeriană, Innana sau Innina. A devenit soția lui Anu, în care calitate a acumulat toate atributele divinităților feminine, devenind ,,Zeița” prin excelență.

Pe Iștar o întâlnim în relatările despre potop și în Epopeea lui Ghilgameș. În ea se regăsesc două aspecte diferite. Pe de o parte, o vedem că zeiță a dragostei și procreării. Hierodulele sau prostituatele de la templu îi slujeau ei. Pe de altă parte, ca zeița războiului, în special în Asiria, este reprezentată cu un arc în mână și o tolbă cu săgeți. În astrologia babiloniană este simbolizată de planeta Venus. Numărul ei sacru era 15, iar simbolul ei, o stea cu 8 sau 16 colțuri. O găsim reprezentată călare pe un leu, animalul ei sacru, ca de exemplu la porțile Babilonului. A fost venerată în special la Assur, Babilon, Calah, Ur, Ninive și Arbela. În Arbela a fost adorată doar ca zeiță a războiului.

Mitologia lui Iștar se leagă de cea a lui Tammuz (în sumeriană Dumu-zi) care îi era soț și frate. ,,Liturghiile Tammuz” păstrează multe din miturile referitoare la coborârea lui Tammuz în Infern, plângerea sau tânguirea lui Iștar, coborârea lui Iștar în Infern în căutarea lui Tammuz și reîntoarcerea triumfătoare a celor două zeități care aduc cu ele bucuria și fertilitatea primăverii. Ritualul morții și învierii zeului îl găsim cu precădere în ceremoniile de Anul Nou oficiate în Babilon. Cultul lui Tammuz s-a păstrat numai în Siria și Canaan. În Siria el a fost identificat cu Adonis.

Infernul era ,,tărâmul fără întoarcere” și se afla sub stăpânirea înspăimântătoarei zeițe Ereșkigal (numele semit era Allatu). Soțul ei a fost Nergal, care reprezenta activitățile distrugătoare ale soarelui.

Zeul cel mai de seamă al Babilonului a fost însă Marduk, cel care în Epopeea creației ,,Enuma eliș” a învins monstrul Tiamat și a creat lumea din cadavrul acestuia. Ridicarea lui Marduk la rang de supremație are loc în contextul ascendenței politice și militare a Babilonului.

Fără îndoială, numărul zeilor mesopotamieni este cu mult mai mare. Noi am menționat numai acele zeități care au avut un rol de seamă în credințele religioase ale mesopotamienilor. De reținut că și în cazul mesopotamienilor, zeii sunt în general întrupări ale unor obiecte sau fenomene naturale.

Credințe asiro-babiloniene:

Religia Mesopotamiei are o bogată mitologie, mitul fiind o componentă importantă în cultura acestui ținut. Dacă analizăm cu atenție miturile păstrate, vom observa că ele se împart în două categorii: generale, adică mituri rituale, și speciale, mituri ale originii sau creaționale.

Dintre toate miturile, cel mai cunoscut este mitul Creației ,,Enuma eliș”, (numirea de ,,enuma eliș” reprezintă primele două cuvinte din frază de început: enuma eliș la nabu-u șamamu – Atunci când cerul sus nu era numit), care este în esență un mit ritual, deși conținutul său este creațional.

Este un mit ritual, deoarece făcea parte din sărbătoarea Anului Nou, când era recitat și pus în scenă de către rege. Cu ocazia Anului Nou se reactiva întreaga dramă a creației la nivel ritual. Iată pe scurt conținutul acestui mit.

La început au existat două oceane primordiale: Apsu și Tiamat. Mai târziu apar generații de zei, care tulbură cu activitatea lor liniștea acestui cuplu acvatic. Apsu se hotărăște să-i distrugă, însă se întâmplă contrariul. Ea află și îi distruge, stabilindu-și propria locuință în corpul mort al lui Apsu. Tiamat dorește să se răzbune. Din fericire pentru zei, Marduk, fiul lui Ea, se angajează să lupte cu Tiamat, cu condiția să fie recunoscut stăpân peste tăblițele destinelor și să i se dea întâietate. El ucide monstrul Tiamat, iar din cadavrul lui creează cerul și pământul, dând fiecărui zeu stăpânirea ce i se cuvenea. Pentru ca zeii să nu mai muncească, este creat omul din sângele renegatului zeu Kingu. Drept recunoștință zeii construiesc marele templu din Babilon.

Pentru istoria religiilor acest mit este interesant mai ales fiindcă sesizăm în cultul lui Marduk o tendință monoteistă. Marduk este numit Bel, adică ,,Domn suprem”. Întrucât adorarea sa angaja mai multe zeități, religia mesopotamiană rămâne în cadrul politeismului.

Un al doilea mit, extrem de elocvent pentru gândirea mesopotamiană, este Epopeea lui Ghilgameș. În forma actuală ea datează din sec. al VII-lea î.Hr. Tema centrală este căutarea nemuririi.

Epopeea începe prin prezentarea aventurilor lui Ghilgameș, prietenia sa cu Enkidu, faptele de vitejie ale amândurora, dragostea lui Iștar pentru Ghilgameș, care respinge dragostea zeiței, supărarea ei și uciderea lui Enkidu. Moartea lui Enkidu îl determină pe Ghilgameș să pornească în căutarea nemuririi. După multe vitregii, ajunge pe insula Fericirii unde se găsea Utnapiștim cu soția sa, singurii supraviețuitori ca urmare a potopului. Deși Utnapiștim ezită să-i divulge secretul nemuririi, în cele din urmă el îi spune că există o plantă magică pe fundul oceanului care să-1 reîntinerească. Ghilgameș se aruncă în valuri, culege planta și, bucuros, se întoarce spre casă. În drum, obosit fiind, se oprește lângă un pârâu pentru a se îmbăia și odihni. Un șarpe îi fură planta dătătoare de viață. În disperare, eroul recheamă umbra lui Enkidu care îi vorbește despre inevitabilitatea morții.

Sensul Epopeei este clar, singurii nemuritori sunt zeii, iar ei păstrează această taină cu mare grijă. Oamenii nu au acces la nemurire, excepție făcând Utnapiștim, care a primit nemurirea ca o favoare a zeilor.

Unele mituri prezintă problema nemuririi omului, cum ar fi mitul lui Adapa. Alte mituri tratează problema regalității sacre. Dintre acestea cele mai de seamă sunt Mitul lui Etana și Mitul lui Zu.

Ca o concluzie generală referitoare la literatură mitologică mesopotamiană reținem că aproape toate miturile de mai târziu se regăsesc într-o formă sau alta încă din perioada sumeriană. Acest lucru subliniază contribuția uriașă pe care sumerienii au avut-o la modelarea climatului spiritual din Mesopotamia Antică.

Viața rituală:

Activitatea rituală se concentrează cu precădere în temple. Descoperirile arheologice de la Babilon și Ur au relevat structuri ale unor temple uriașe. Totodată, s-a observat că templele au planuri diferite. Toate însă au o sală centrală în care se găsea o nișă și piedestalul pe care era plasată statuia zeului. În jurul acestei săli centrale erau camerele pentru preoții templului, cămările etc. Cel frumos templu a fost ridicat în Babilon în cinstea lui Marduk și se numea Esagila – casă care înalță capul. În partea de nord a templului se afla un ziggurat. În templu se găseau săli pentru soția lui Marduk, Zarpanil, pentru Nebo, fiul acestuia, pentru Ea – zeul înțelepciunii și al oceanului etc. Templul a deținut bogății inestimabile. Statuia lui Marduk, masa, scaunul și scăunelul pe care Marduk își rezemă picioarele erau din aur solid și cântăreau 80 de talanți (un talant avea 30 kg.). Exista și un templu special akitu, de obicei o construcție separată de corpul central al templului, care juca un rol important în sărbătoarea de Anul Nou. în cea de a 20-a zi a acestei sărbători, Marduk era dus din Esagila în templul akitu, ca parte integrantă din ceremonia de Anul Nou.

Preoția:

În perioada primară a Sumerului și Akkadului, conducătorul cetății, numit patesi în sumeriană și ishshaku în akkadiană, exercita funcția de rege și preot. Treptat aceste funcții au fost detașate, iar funcția sacerdotală a revenit unei clase sociale distincte. Diversificarea funcției preoțești în cadrul ritualului a dus la apariția mai multor categorii de preoți. Dăm câteva din cele mai importante categorii:

Preoții Kalu. Aveau în sarcină muzica; dintre instrumentele cele mai importante era toba sacră – lilissu.

Preoții mashmashusau ashipu. Funcția lor era de a apăra pe oameni împotriva atacurilor duhurilor rele. Existau jertfe speciale pe care aceștia le aduceau pentru înlăturarea influenței demonilor.

O altă categorie deosebit de importantă era baru – ,,văzătorii”, prevestitorii. Baru se ocupa cu descifrarea semnelor cerești sau cu interpretarea viselor în vederea prezicerii viitorului.

Preoția nu era limitată doar la bărbați. Existau și preotese. Cea mai importantă funcție a lor era de a servi ca prostituate sacre, cu ocazia marilor sărbători. Numele lor akkadian quadiștu corespunde cu ebraicul qedeșah, întâlnit în religia ebraică timpurie. Templele lui Iștar aveau femei preoți numite iștaritu.

În perioada babiloniană timpurie, preotul oficia slujba dezbrăcat, mai târziu apare îmbrăcat într-un veșmânt lung, de obicei de culoare roșie, pentru a înspăimânta pe demoni.

Numărul preoților varia de la un templu la altul, unele temple având câteva sute de preoți.

Ritualul zilnic din templu consta în primul rând din îngrijirea statuilor, care erau spălate, îmbrăcate și hrănite. Hrana consta din pâine, prăjituri, carne de taur, capră, oaie sau cerb.

Existau și ritualuri speciale ocazionate de diverse sărbători-evenimente ale anului. Cea mai importantă sărbătoare era Anul Nou, care se ținea în Babilon în primele 11 zile ale lunii Nisan.

În aceste sărbători se recita de 2 ori ,,Enuma eliș”. Legat de această sărbătoare este de menționat ritualul din ziua a 5-a, când regele era adus de către mai marele preoților (urigallu) în fața statuii lui Marduk. Preotul îi lua însemnele regale, îl așeza pe un scaun în fața statuii, îl pălmuia, îl trăgea de urechi și îi punea apoi să îngenuncheze în fața lui Marduk pentru a-și mărturisi inocența sa față de orice faptă care ar fi adus prejudicii Babilonului. După acest ritual, regele era restabilit în funcția sa de către preot. Legat de acest eveniment, întâlnim credința că dacă regelui nu-i curgeau lacrimi atunci când era lovit, însemna că Marduk era supărat și se așteptau dezastre. Dacă îi curgeau lacrimi, atunci acesta era un semn de bucurie și binecuvântare.

Un alt eveniment marcat de ritualuri speciale era ciclul lunii pe cer. Cele mai importante etape din cursul lunii pe cer erau: luna plină (șabattum) și dispariția totală a lunii (bubbulum). După cum se observă, șabatt-ul babilonian nu are nici o legătură cu șabath-ul evreiesc. Perioada ,,bubbulum” era extrem de periculoasă pentru oameni, de aceea era recomandat postul, rugăciunea și aducerea de ofrande la templu.

Viața în Mesopotamia antică se desfășura potrivit unor norme și ritualuri care îl însoțeau pe om de la naștere și până la moarte. Totul era preorânduit. Destinul omului putea fi descifrat și cunoscut întrucât și acesta era prestabilit. Așa cum am văzut, existau categorii speciale de oameni care se ocupau de fiecare aspect al vieții omului, dându-i acestuia posibilitatea să-și îndeplinească misiunea de slujitor al zeilor.

Moștenirea pe care uimitoarea civilizație mesopotamiană a lăsat-o omenirii este fără îndoială inestimabilă. Ea s-a făcut simțită de-a lungul veacurilor, ajutând, în unele cazuri, la modelarea unei spiritualități noi. Se crede că elementele culturale mesopotamiene și-au făcut drum și în gândirea filosofică greacă, a lui Thales din Milet, a tânărului Aristotel și a lui Zenon din Kition.

Demonul feminizat Lamashtu

Lamashtu sau Lamaștu rămâne în mod clar principalul demon feminin akkadian (fig. 11). Este distrugătorul lăuzei și pricinuitor al tuturor bolilor sugarului. Lamashtu îi corespunde sumerienei Dimme. Îl putem cataloga ca un demon de categoria „A”, adică dușman declarat al vieții nu doar de la naștere și după ea, ci încă dinaintea ei, fapt care ne face să înțelegem cât de mare este ura și

dorința de neclintit în extincția rasei umane. Este imposibil ca o astfel de creatură decăzută să nu fi fost cunoscută de umanitate încă de timpuriu. Din punct de vedere demonologic, Lamashtu este prototipul tuturor demonilor-femelă cunoscuți de magie și vrăjitorie de-a lungul veacurilor. Nu este de mirare că amintirea sa a fost transmisă de-a lungul timpului și imitată de alte ființe demonice în diferitele culturi și genuri religioase.

În aproape toate reprezentările plastice care au ajuns la noi este arătată la fel, cu sânii dezgoliți, la care sug fie doi câini, fie un câine și un porc, așa cum putem vedea în reproducerea de mai jos. În mâini fie ține pieptenele și vârtelnița, fie doi șerpi sau unul rupt în două, ca în fig.12.

Fig.11 – Numele demonului akkadian Lamashtu în

scrierea cuneiformă

Mircea Eliade observă pe bună dreptate că în cadrul iconografiei sale, Lamashtu cuprinde un număr mare de elemente animaliere. Ea „are dinți de măgar, un membru de panteră, urlă ca un leopard, ține șerpii în mâini, pieptul îi este mușcat de un câine și de un porc, etc”. Semnele prin care se identifică posesiunea lui Lamshtu se observă la pruncul apucat de demon sub forma unui puternic „miros de țap, (copilul) urlă ca un câine, miroase ca un vultur, ca un corb, ca un pește, etc.”

Originea divină îi este cunoscută și din textele de vrăji babiloniene, unde „este descrisă ca fiica viguroasă a zeului Anu”. Foarte interesant de observat este originea divină a acestui demon, pentru că, în comparație cu soțul ei, Lamashtu este fiica lui Anu, o divinitate superioară și nu inferioară cum este cazul lui Pazuzu, fiul lui Hanpa. Lamashtu, am putea spune, este mâna dreaptă a zeului Cerului, ocupând un loc important, atâta timp cât a fost zeiță, în ierarhia cerească.

Fig.12 – Demonul „femeie” Lamashtu

Demonul Pazuzu:

În mitologia asiro-babiloniană, Pazuzu era regele demonilor. El reprezenta vântul fierbinte de sud-vest. Pe spatele unei statuete a lui, de prin secolele IX – VIII î.Hr, este scris: „Eu sunt Pazuzu, fiul lui Hanpa, rege al spiritelor rele din aer, care ies ca o furtună din munți, făcând prăpăd.” Pazuzu apare cu corp de om, aripi, gheare de vultur și un șarpe în loc de penis. Are întotdeauna mâna dreaptă ridicată, iar stânga lăsată în jos, întocmai ca egipteanul Min și asirianul Așșur. Nu se știu multe despre el, decât că era invocat foarte des, pentru a o opri pe soția sa, zeița Lamaștu. Deși era un demon, de multe ori proteja oamenii de alte spirite malefice sau boli. Șarpele în loc de penis semnifică Șarpele creator, adică Enki. Zu din numele său înseamnă „înțelepciune” în sumeriană, iar pa, „aripă”. Prin urmare, Pazuzu s-ar putea traduce „înaripatul de două ori înțelept”. De altfel, Pazuzu era reprezentat cu aripi. În vremurile de demult, nu era neobișnuită repetarea unei silabe care să semnifice calitatea unei divinități (de exemplu numele lui Isis a egiptenilor a fost format prin dublarea primei silabe a babilonienei Iștar). Iar o exprimare de genul „de două ori înțelept” se poate întâlni și la Hermes Trismegistus, cel „de trei ori mare”. „De două ori înțelept” poate însemna că era nu doar un simplu înțelept, ci cel mai înțelept dintre toți. Iar acest lucru nu-l poate defini decât pe zeul înțelepciunii, Enki. Tatăl lui Enki era An, tatăl lui Pazuzu era Hanpa. Se remarcă o asemănare a numelor celor doi, Hanpa traducându-se „înaripatul cerului” sau „înaripatul An”. Pazuzu era rege al demonilor, la fel cum în creștinism Satan ocupă această funcție. Vântul fierbinte de sud-vest, reprezentat de Pazuzu, indică de asemenea identitatea lui. Sudul reprezintă josul, adică lumea subterană în care era conducător. Iar vestul partea stângă, adică latura negativă sau malefică. Din același motiv Osiris era considerat „primul dintre cei de la Asfințit” sau „cel care s-a născut de-a dreapta și va muri de-a stânga”. Pazuzu era un alt nume pentru Enki, demonizat în ochii oamenilor după ce fratele său a preluat conducerea.

2.1 ASIRIENI

Asirienii au trăit în nord-estul Mesopotamiei. Au creat un imperiu puternic, fiind unul dintre cele mai puternice imperii din Orient. În mil. III î.Hr., pe cursul mijlociu și superior al râului Tigru constituie o serie de orașe-state: Assur, Ninive, Urbilum (Arbela).

Zeul lor principal era Assur, al cărui nume a fost împrumutat capitalei imperiului. Foloseau în război care de luptă, din care arcașii trăgeau în inamic din fuga cailor și foloseau prăștii, scuturi, arcuri și berbeci de luptă, fiind războinici de temut. Curând, Asiria a devenit un imperiu puternic, distrugând Babilonul, cucerind Egiptul, Siria și Anatolia, capitala imperiului fiind Ninive. Sub domnia regelui Tiglatpalasar I si a lui Asurbanipal hotarele imperiului atingeau Golful Persic și Marea Mediterană, devenind principala putere a Orientului mijlociu. Regele Sennaherib cucerește Babilonul în anul 689 î.Hr., orașul fiind distrus, iar în anul 671 î.Hr., succesorul său Asarhaddon cucerește Egiptul În anul 609 i.Hr., imperiul asirian a fost cucerit de babilolieni, capitala Ninive fiind distrusă, iar în Babilon, principele caldeean Nabopalasar se proclamă rege al Babilonului. În anul 614 î.Hr., mezii cuceresc orașul Assur, iar în anul 612 î.Hr., Ninive și Kalakh sunt ocupate. În cele din urmă, un an mai târziu, ultimele rezistențe ale asirienilor sunt spulberate de către mezi.

Perioada Imperiului Asirian este doar un episod în lunga istorie a lumii, dar, pentru cercetătorul Bibliei, ea este de mare însemnătate din cauza rolului decisiv pe care Asiria l-a jucat în istoria regatelor lui Israel și a lui Iuda. Importanta aceasta poate fi văzută din faptul că Asiria (țara și poporul) este menționată de vreo 150 de ori în Scriptură. Numele a șase regi iluștrii sunt menționate în Biblie și numele a zece regi evrei, 6 din Israel și 4 din Iuda, apar în inscripții regale asiriene. În plus, faptul că regatul lui Israel a ajuns la sfârșitul lui trist din cauza asirienilor și că Iuda aproape că a împărtășit soarta lui Israel, ar trebui să fie motive îndestulătoare pentru un studiu amănunțit al istoriei asiriene. Aceasta enumerare a contactelor dintre istoria sacră și cea profana pe vremea perioadei Imperiului Asirian arata clar cât de importantă este o cunoaștere a istoriei a acelei națiuni pentru o înțelegere corectă a evenimentelor care au avut loc în perioada regilor evrei.

Țara Asiriei era situată pe Tigrul de Sus, la nord de Micul Zab, unul dintre afluenții răsăriteni ai râului Tigru. De acolo, Asiria se extindea în direcția nord-vestică, vreo 80 de mile de-a lungul râului Tigru. Asirienii și-au mutat capitala dintr-un loc în altul de câteva ori în cursul istoriei lor. Asur, cea mai veche capitală, se afla nu departe de Micul Zab și pe malul apusean al Tigrului. La mică depărtare spre nord, era Kar-Tukulti-Ninurta, fondată de regele al cărui nume îl purta, Tukurti-Ninurta. La confluenta Marelui Zab, se afla Kalah, numit acum Nimrud, și mai departe spre nord, Ninive, cea mai mare și mai vestită dintre cetățile asiriene. Capitala aceasta, cam la 50 de mile de Asur, avea formă ovală, cu ziduri de o lungime totală de aproximativ 8 mile și cu 15 porți. La câteva mile spre nord de Ninive, se găsea capitala lui Sargon II, Dur Sharukin, numită acum Khorsabad. Asirinii erau Akkadieni Semitici de aproape înrudiți cu babilonienii în ce privește rasă, limba și civilizația. Numeric, ei erau o națiune mică, dar se distingeau că negustori ambițioși, războinici cutezători și curajoși; conducători politici și oameni de stat prudenți, deși lipsiți de milă. Asiria era pietroasa și se afla în apropiere de munții de unde se putea extrage piatra de bună calitate. De aceea, multă piatră era folosită pentru construirea de edificii monumentale și clădiri publice, că palate și temple. Asirienii au devenit experți în mânuirea pietrei, așa cum arată multe dintre lespezile uriașe de piatră care căptușeau zidurile palatelor și templelor lor. În orice caz, arta aceasta reiese destul de vizibil din taurii sau leii înaripați cu cap de om, care flancau porțile cetății și ale palatului. Fiecare era tăiat dintr-un bloc de piatră care cântărea cam 40 de tone. Arta tăiatului pietrei era practicată nu numai la facerea de reliefuri și sculpturi monumentale, dar și la gravarea de obiecte mai mici, de exemplu sigilii cilindrice. Acestea prezintă o mare iscusința artizanală.

Religia asiriană – religia asirienilor era asemănătoare cu aceea a babilonienilor înrudiți rasial; de fapt, multe zeități babiloniene au fost adoptate și adorate, de exemplu: Marduk, Iștar, Tamuz și altele. Zeul suprem era Asur, vechiul zeu local al cetății, care purta numele lui. El era zugrăvit ca un soare înaripat, care-l proteja și îl îndruma pe rege, slujitorul lui principal, dar era venerat și sub simbolul unui pom reprezentând fertilitatea. De asemenea, influenta altor națiuni în religia asirieana era evidentă. În felul acesta, unele popoare, de exemplu amoritii, au câștigat putere asupra asirienilor în prima jumătate a celui de-al doilea mileniu. În acest fel, zeii Dagon și Adad au obținut recunoaștere. Alți cuceritori ai Asiriei, că hurrii indo-europeni din Mitanni, au lăsat în urma lor concepțiile lor religioase. Așa se face că, în religia asiriană, puțin e de găsit ce era pur național și mult, ce fusese împrumutat din alte culturi. În Asiria, regele nu era nici un dumnezeu, că faraon în Egipt, nici reprezentant al lui dumnezeu, că în Sumeria. El era mare preot și general al lui Asur, care împlinea dorințele și campaniile militare ale lui dumnezeu, dând raport periodic despre împlinirea datoriilor sale prin ,,scrisori către dumnezeu”, dintre care unele au fost păstrate până astăzi.

Aeshma daeva – demon al lăcomiei și mâniei. Vehementa lui se îndreaptă, mai ales, împotriva vitei, figura centrală printre creaturi. Doar un – Saoshyant îl va putea învinge definitiv. În Avesta nouă Aeshma daeva întruchipează în modul cel mai general răul; arma sa este ,,sângerosul lemn”

Akephalos – de fapt nu este un nume, ci definirea unei ființe ,,fără cap” care în antichitate trecea drept demon. Inițial decapitați din cauza unei fărădelegi Akephaloi au devenit spirite fantomatice sau ajutoare în magie. În papirusurile magice ,, cel fără cap” este invocat chiar că zeu în a cărui imagine este posibil să se regăsească reprezentarea lui – Osiris îmbucătățit.

Ammit – demon feminin de la judecata de apoi, temuta că ,,devoratoare de morți” având cap de crocodil, partea din mijloc a corpului că la pisica sălbatică și partea din spate ca la hipopotam. Monstrul pândește la judecata de Apoi lângă balanță, pentru că la aflarea condamnării să-i poată înghiți pe păcătoși.

Angrboda – un demon uriaș feminin care a zămislit cu – Loki trei uriaș: – Fenrir – șarpele Midgar și zeița morții. Numele care o definește înseamnă ,,ce-a care aduce griji”.

Asto Vidatu – numele înseamnă ceva de genul ,,Descătușătorul trupului”. La început doar un demon inferior, apoi un zeu al morții căruia nici un muritor nu-i scăpa. Tuturor oamenilor le-a aruncat de gât, chiar din clipa zămislirii lor, lanțul morții; de aceea el se mai numește Marg, adică ,,moartea”. Poate apărea că mai marele spiritelor demonice; el ajunge zeul morții.

Baphomet – numele unei ființe diavolești cu mai multe capete, a cărei venerare a fost reproșata mai marilor templieri. Se pare că, la primirea în ordin, ei trebuiau să sărute idolul, dacă acest lucru corespunde realității, atunci Baphomet ar putea fi un fel de pseudonim al adevăratului zeu. Etimologic, numele a fost interpretat ca o deformare a cuvântului Mahomet (Mahomed) sau o combinație de cuvinte: bapto-,,a boteza”, metis-,,înțelepciune”. Este posibil și că numele să fie stâlcirea lui – Behemoth. Recent s-a lansat ideea unei derivări din abufihamat ,,tatăl cunoașterii”.

Rahu – demon al întunecării; în cosmologie este punctul crescător pe orbita lunii călătorește într-un vehicul tras de 8 armăsari negrii și urmărește cu gâtlejul căscat soarele și lună. Când înghite una dintre constelații are loc o eclipsă de soare, respectiv de lună. În inconografia budistă este reprezentat ca – Krodhadevata, cu părul de forma unei flăcări și un șorț din blană de tigru; nouă capete simbolizează cele nouă planete ale căror stăpân este.

2.2 AKKADIENI

Akkadienii, apar în regiunea centrală a Mesopotamiei, la începutul mileniului III, întemeind importante centre politice și economice ca Akkad, Kis, și Babilon. Regele Sargon I (2334 – 2278 i. Hr.) unifica teritoriul dintre Tigru și Eufrat și întemeiază puternicul stat akkadian-babilonian.

Regatul sumerian se prăbușește în urma atacurilor triburilor de amoriți și elemiți. De acum înainte civilizația și cultura mesopotamiană se va dezvolta sub o adevărată hegemonie a unui oraș akkadian din centrul Mesopotamiei, care în timpul următoarelor două milenii, va rămâne cel mai important centru economic, politic și cultural din Orientul Apropiat, Babilonul.

Reprezentant de seamăn al acestei perioade a fost Hammurabi (1792-1750 i.Hr.). El a organizat societatea după un cod strict de legi scrise, o adevărată operă juridico-administrativă a Orientului Antic, așa numitul „Cod al lui Hammurabi”. În această perioadă, Avraam a părăsit orașul Ur, aflat în sudul Babiloniei (Geneza 11, 27-32). Istoria Babilonului este o înșiruire de conflicte cu Asiria, puternicul vecin de la nord. Până în 605 i. Hr. când a ajuns împărat în Babilon, un om remarcabil, Nebucadnetar. În cei 42 de ani de domnie a clădit un imperiu care se întindea de la N-V Mării Mediterane până la porțile Egiptului, până la Marea Rosie și până la Golful Persic. Îndelungata și extraordinara dominație mondială exercitată de Nebucadnetar asupra lumii de atunci, este amintita de câteva ori în cărțile Bibliei (2 Regi 24, 10-17; Daniel 1,1-3). În anul 586 i. Hr. ostile lui Nebucadnetar au cucerit și dărâmat Ierusalimul.

Cetățenii regatului lui Iuda au fost duși în Babilon ca robi (2 Cronici 36,6-13). Extraordinară putere a Babilonului este scoasă în evidență de visul lui Nebucadnetar în care acest imperiu era simbolizat de capul de aur (Daniel 2,37-45). Puterea Babilonului s-a frânt în anul 539 i. Hr. când cetatea a fost cucerită de mezi, pedeapsa vestită de profeții Ieremia și Isaia (Isaia 14,22; 21,9; 43,14; Ieremia 50,9; 51,37).

Aziel – demon menționat des în literatura vrăjilor din Evul Mediu târziu și Renaștere, ca și Mefistofel, tot un prinț al infernului. Este tot atât de rapid ca și gândul oamenilor și este adesea invocat pentru a face rost de bani.

Camunda – zeița demon, formă de manifestare a groazniciei – Durga. Numele este derivat de la cei doi demoni Canda și Munda, pe care ea pare să-i fi nimicit. Este reprezentată în culoarea roșie sau neagră și adesea stă pe un demon.Vehicolul ei este o bufniță, locul preferat este cimitirul. Camunda ține de – Matrika.

Daitya – dușmani demonici ai zeilor, fiii zeiței – Diti; pentru că se împotriveau jertfelor, au fost surghiunit de – Indra în adâncurile oceanului. Prahlada, fiul lui -Hiranyakashipu, ridicat de – Visnu la rangul de rege al Daityei va vădi în mitologia ulterioară trăsături de ascet înțelept. Nepotul lui Prahlada este – Bali, cel care râvnește la dominația asupra lumii.

Asag – în mitologia sumeriană un demon care seacă fântânile, acoperă pământul cu plăgi și-și toarnă deasupra otrava; inițial era considerat cel care provoacă bolile. Forma akkadiană a numelui este Asakku; ca denumire a bolii, numele înseamnă ,,decorare”.

Diana(2) – figura demonică cu o semnificație similară cu – Bercht sau cu doamna-Holle, menționată în scrierile religioase medievale. Își are originea în Diana (1), venerată de populația locală în secolele 5 și 6 ca zeița a pădurii și a câmpiei și percepută mai târziu că zeița vrăjitoarelor. Împreună cu o ceată de femei care au făcut legământ cu diavolul, cutreiera noaptea prin lume.

Galla (în akkadiană Gallu) – demon sumerian al lumii subpământene. Zeul vegetației – Dumuzi a fost dus de demonul Galla în lumea subpământeană. Diferiți scriitori greci au preluat demonul sub forma Galla și cu semnificația unui spiriduș care răpește copii.

2.3 BABILONIENI

Imperiul Babilonian (sau Babilonia) a fost un stat în Mesopotamia Inferioară (Irak), Babilon fiind capitală să. Imperiul Babilonian a apărut atunci când regele Hammurabi cel Mare (circa 1728 – 1686 î.Hr.) a creat un imperiu din teritoriile fostelor regate Sumer și Akkad.

Imperiul Babilonian a adoptat limba akkadiană semitică pentru uz oficial și a păstrat limba sumeriană pentru uz religios, care în acel moment nu mai era o limbă vorbită. Tradițiile akkadiană și sumeriană au jucat un rol major în cultura babiloniană de mai târziu, iar regiunea va rămâne un important centru cultural, chiar și în afara statului, în întreaga epoca bronzului și epoca fierului timpurie.

Cea mai veche mențiune a orașului Babilon poate fi găsită într-o tabletă din timpul domniei lui Sargon din Akkad, datând din secolul al XXIII-lea î.Hr.. După căderea ultimei dinastii sumeriene Ur-III în mâinile elamiților (2002 î.Hr. sau 1940 î.Hr.), amoriții au preluat controlul asupra celei mai mari părți din Mesopotamia, unde au format o serie de mici regate. În primele secole a ceea ce se numește Perioada Amoriților, cele mai puternice state oraș au fost Isin și Larsa, deși Shamshi-Hadad i-a ajuns aproape de unirea regiunile mai nordice în jurul orașelor Assur și Mari. Una dintre aceste dinastii ale amoriților s-a stabilit în orașul-stat al Babilonului, care în cele din urmă își va extinde supremația și asupra celorlalte astfel încât apare primul imperiu babilonian în timpul a ceea ce se numește Perioada Vechiului Babilon.

Religia Babilonului antic:

Religia Babilonului antic era, că în majoritatea cazurilor, politeista. Un recensământ oficial din secolul al IX-lea i.Chr. a înregistrat un număr de 65000 de zei. Practic, fiecare cetate și fiecare sat își avea zeul său protector. Pe lângă Ființă supremă, existau și zeii locali, de rang inferior, care erau adorați cu multă devoțiune. Pentru babilonieni, zeii erau foarte aproape de oameni, cei mai mulți dintre ei locuind pe pământ, în temple. Spre deosebire de egipteni care aveau zeități hibride (de ex. Sfinxul – jumătate om, jumătate animal) și chiar zeități animale, panteonul babilonian conținea doar zei antropomorfi, zei umanizați. Gândirea religioasă a babilonienilor îi concepea pe zei ca fiind asemenea oamenilor: organizați în familii, făcând călătorii, fiind înzestrați cu patimi sau sentimente frumoase, având aventuri și trebuind să se hrănească asemenea oamenilor. Datorită acestei credințe, principală preocupare a preoților era aceea de a le oferi zilnic, la ore fixe, de două ori pe zi, mâncare copioasă și variată, prescrisă de ritual. Hrana era servită pe o masă sfințită, acoperită cu flori și învăluită în fum de tămâie. Se credea că zeii consumau mâncarea prin simplul fapt de a o privi, menținându-și în felul acesta vitalitatea și puterea de a-i proteja pe credincioși.

Zeii babilonieni cei mai vechi erau astronomici: Anu – zeul cerului și părintele zeilor, Shamash– Soarele, Nannar – Luna, Bel sau Baal – zeul pământului în sânul căruia toți babilonienii se întorceau după moarte. Treptat, numărul zeilor a scăzut, zeii de rang inferior fiind neglijați în favoarea celor principali. Așa s-a ajuns că Marduk, care la origine era un zeu-soare, să devină zeul suprem, suveran peste toate celelalte divinități babiloneine. Cele mai înflăcărate rugăciuni ale babilonienilor erau adresate zeului Marduk și zeiței Ishtar (Astarteea la fenicieni și popoarele canaanite). Asemănându-se foarte mult cu zeița Isis a egiptenilor, zeița Afrodita a grecilor și zeiță Venus a românilor, Ishtar era zeița iubirii, a frumuseții și fertilității pământului, dar și zeiță războiului. Adoratorii o numeau “Fecioara”, Sfântă Fecioară”, “Domnița a oștilor”, “Regina a cerului” său “Fecioara Mama”, titlurile făcând referire la faptul că nu a fost niciodată măritată.

Religia babilonienilor era legată mai mult de viață practică de pe pământ decât de viață de după moarte. Cerul era considerat a fi doar al zeilor. În concepția lor, morții coborau în Aralu, regatul umbrelor, care se afla în măruntaiele pământului, fiind un loc al pedepsei și niciodată al bucuriei. Acolo morții rămâneau pentru totdeauna cu picioarele și mâinile legate, tremurând de frig și suferind de foame și sete, dacă urmașii lor de pe pământ nu le puneau mâncare pe morminte. Cei care fuseseră foarte răi în timpul vieții erau supuși unor chinuri cumplite pentru a-și ispăși păcatele, sub supravegherea lui Nergal și Allat, stăpânul și stăpâna acelui tărâm al morții. Unele cadavre erau incinerate, cenușa fiind păstrată în urne, în timp ce altele erau pregătite pentru înmormântare cu cea mai mare atenție. Deși nu erau îmbălsămate, cadavrele erau parfumate și împodobite cu bijuterii, obrajii erau vopsiți, sprâncenele erau făcute, iar rufăria era schimbată. Femeilor li se punea alături de cadavru sticluțe cu parfum, farduri, piepteni și vopsele pentru ochi, pentru a continua să placă și în lumea de dincolo. În cazul în care nu erau îngropați cum se cuvine, există credința că sufletele celor morți continuau să dea târcoale pe lângă canale și jgheaburi, în căutarea hranei, putând otrăvi o întreagă cetate.

Pe altarele babiloniene se aduceau sacrificii de animale, cel mai adesea de miei, considerați a fi înlocuitorii omului. Ritualurile erau deosebit de importante pentru babilonieni, zeii lor fiind mai atenți la îndeplinirea acestora, decât la viața de zi cu zi a oamenilor. Printre datoriile unui babilonian evlavios se numără și participarea la lungile procesiuni solemne în care preoții purtau statuia lui Marduk dintr-un sanctuar în altul. Idolii erau îmbrăcați cu veșminte și bijuterii bogate și unși cu ulei parfumat. De asemenea, se ardea tămâie înaintea lor și se aduceau ofrande. Pe parcursul sărbătorilor în cinstea zeiței Ishtar, se oferea virginitatea fiicelor, iar darurile față de preoți erau bogate.

Babilonienii intonau imnuri de laudă zeilor lor asemenea Psalmilor lui David, fiind pătrunși de smerenie și evlavie. Întreaga literatura religioasă a Babilonului era scrisă în limba sumeriană, nu cea babiloniana, la fel cum astăzi Biserica Catolică folosește limba latină în slujbele ei. Noțiunea de păcat nu pare să fi însemnat mare lucru în viața de zi cu zi, însă apare în multe imnuri babiloniene. Pentru ei, păcatul nu era o simplă stare sufletească, ci o posedare demonică ce putea oricând să-l nimicească pe om. Rugăciunea era un fel de incantație îndreptată împotriva demonului. Babilonienii erau obsedați de demoni pe care îi vedea pretutindeni stând la pândă. Se apărau împotriva acestora cu ajutorul amuletelor, talismanelor, vrăjitoriilor sau statuetelor zeilor pe care le plimbau de-a lungul trupului . Pentru alungarea demonilor ce luaseră în stăpânire un om, se făceau exorcizări prin incantații înfocate și ritualuri magice, constând, între altele, în stropirea corpului cu apă din fluviile sacre Tigru și Eufrat. În biblioteca lui Assurbanipal s-au găsit numeroase tăblițe de lut care conțin adevărate manuale de astrologie, de interpretare a viselor, de preziceri și ghicire. Preoții babilonieni preferau că metodă de ghicire hepatoscopia (cercetarea ficatului de animale), metoda transmisă mai departe grecilor și romanilor. Niciun rege, niciun om de afaceri și niciun om de rând nu ar fi luat o decizie importantă fără să consulte una sau alta dintre metodele amintite. Nicio altă civilizație nu a fost mai superstițioasă că cea babiloniană. Orice amănunt, de la un vis banal și până la felul cum se mișca un câine, era interpretat de cei inițiați, dezvăluind viitorul. Poate cel mai șocant lucru care se petrecea în Babilonul de altă dată și care a scandalizat întreaga Antichitate a fost practicarea prostituției sacre. Însuși Alexandru Macedon a fost surprins de imoralitatea pe care a întâlnit-o în Babilonul de altă dată.

Orice femeie era obligată, potrivit celor relatate de Herodot, că odată în viața să meargă la templul zeiței Ishtar și să se prostitueze cu un necunoscut. În acele temple era un du-te-vino necontenit, bărbații trecând printre femei și alegându-și femeia preferată. Femeile primeau o monedă mică de argint și, după ce își îndeplineau obligația față de zeița, culcându-se cu un necunoscut, erau libere. Cele frumoase se achitau rapid de această obligație, însă cele urâte trebuiau să aștepte uneori ani de zile până când un bărbat le-ar fi aruncat în poala mică monedă de argint. Aceste femei nu erau prostituate, căci după ce își îndeplineau obligația, se întorceau la familiile lor. În temple existau însă și prostituate (hierodule) care își exercitau profesia acolo, adunând uneori averi mari. Acestea locuiau într-un fel de mănăstire din apropierea templului. Ele se puteau căsători, însă nu puteau avea copii. De fapt, prostituția sacră era întâlnită și în Fenicia, Siria, Cipru și Lidia. Numărul templelor era impresionant. Într-o inscripție se arată că doar în Babilon existau 53 de temple închinate zeilor principali, 55 de temple mai mici închinate lui Marduk, 300 de temple ale divinităților pământului, 600 de temple închinate divinităților cerului, 180 de altare ale zeiței Ishtar, 180 de altare ale zeilor Nergal și Adad, precum și 12 altare închinate altor zei.

Actele rituale constau în sacrificii de animale (de obicei berbeci, oi, miei, iezi, țapi, păsări și pești), aducerea de ofrande (fructe, ouă de struț și de rață, etc.), intonarea unor imnuri și psalmi, precum și înălțarea unor rugăciuni. Spre deosebire de egipteni, care își manifestau recunoștința și dragostea lor față de zeitățile lor, babilonienii erau mult mai practici și mai interesați, deoarece la sfârșitul ritualurilor ei cereau zeului o anumită favoare. Corpul sacerdotal era format din magi (care făceau vrăji și descântece), prezicători, interpreți de vise, sacrificatori, bocitori, cântăreți, dar și oameni cu funcții administrative. Datorită obsesiei pe care babilonienii o aveau pentru demonii despre care credeau că îi pândeau pe oameni la tot pasul, un loc important în practicile cultice îl aveau exorcismele și diferitele forme de divinație. Un mijloc de purificare folosit împotriva demonilor era stropirea bolnavului sau a casei cu apa luată dintr-un izvor sacru, sau ungerea cu un ulei purificator (ceva asemănător cu apă sfințită și ungerea cu mir din ritualurile creștine).

Babilonienii credeau că viața oamenilor și împrejurările vieții erau dirijate de zei, a căror voință putea fi ghicita pe diferite căi: prin vise, din zborul păsărilor, din mișcarea apei, din pâlpâirea flacării, din cercetarea unor organe interne ale animalelor sacrificate (mai ales ficatul) sau din cercetarea poziției astrelor. Dintre toți membri clasei sacerdotale, cei mai respectați de către popor erau ghicitorii și astrologii. La babilonieni întâlnim pentru prima dată în istorie concepția că suferința fizică sau morala este o consecință a păcatului. Până la apariția Bibliei și până la definirea păcatului din perspectivă creștină, babilonienii au fost primii care au vorbit de păcatul prin omisiune (neîndeplinirea unor datorii față de oameni și zei) și care au considerat că lipsa de milă în relațiile cu semenii este un păcat. Totuși, babilonienii nu au vorbit nimic despre iubirea față de aproapele. De fapt, religia babilonienilor nu le arăta oamenilor ce bine să facă, ci mai degrabă le indica ce rău să nu facă. Morala babiloniană era, prin urmare, o morală negativă și pasivă. Singura îndatorire pozitivă și clar formulată la babilonieni era aceea de a răscumpăra un prizonier. Între miturile babiloniene cele mai cunoscute se număra cel al Creației. Elementul primordial era apă. Din amestecul apei dulci (Apsu) cu apă sărată (Tiamat) s-au născut zeii și oamenii. Marele zeu Bel-Marduk l-a învins pe Tiamat, care voise să-i nimicească pe ceilalți zei, și, despicându-i trupul, a creat din cele două părți bolta cerului și pământul. Atunci când oamenii nu i-au mai cinstit pe zei, neglijând să le mai aducă jertfe, zeii i-au pedepsit printr-un potop distrugător, descris în Epopeea lui Atrahasis (rege al orașului sumerian Shuruppak), dar și în cunoscuta Epopee a lui Ghigames, descoperită pe tăblița numărul 11. Asemănările izbitoare dintre aceste redări cu cele biblice despre potop ne arată că ele au o sursă comună.

Elel – ființe demonice răuvoitoare în lumea imaginară. Este un spirit care provoacă furtuni, boli, moarte, dar are un anumit rol în inițierea fetor, când este reprezentat ca un bărbat îmbrăcat cu o mantie specială și purtând pe cap o podoabă din pene.

Coribanți – însoțitori demonici ai Mării Mame a Zeilor apoi ai zeiței grecilor. Acompaniați de instrumente de suflat și de percuție stridente, executau dansuri rituale frenetice până la delir. Potrivit mitului se trag din – Zeus care a fecundat pământul sub forma de ploaie.

Tethra – un rege al comorilor demonici și stăpân în țară Mag Mell (,,frumoasele meleaguri”), un fel de împărăție a morților. Despre soția lui Tethra se spune că e lacomă de războinici sfârtecați de sabie, de sânge și de ochi înghețați în rigiditatea morții.

3. EGIPTENI

Egiptul antic a fost o veche civilizație din nord-estul Africii, care s-a dezvoltat în zonele joase de-a lungul fluviului Nil, pe suprafața actuală a statului modern Egipt. Civilizația egipteană s-a format în jurul anilor 3150 î.Hr. (în conformitate cu cronologia egipteană convențională), prin unificarea politică a Egiptului de Sus și a Egiptului de Jos sub conducerea primului faraon. Istoria Egiptului antic se împarte într-o serie de regate stabile Vechiul Regat Egiptean, Regatul Mijlociu Egiptean și Noul Regat Egiptean separate prin perioade de instabilitate relativă cunoscute sub numele de perioade intermediare.

Egiptul a ajuns la apogeul puterii sale în timpul Noului Regat, în perioada Ramesside care rivaliza cu Imperiul Hitit, Imperiul Asirian și Imperiul Mitanni, după care a intrat într-o perioadă de declin lent. Egiptul a fost invadat și cucerit de o succesiune de puteri străine (canaaniți/hyksoși, libieni, nubieni, asirieni, babilonienii, perși, macedoneni și romani), în a treia perioadă intermediară și Perioada târzie. În urma morții lui Alexandru cel Mare, generalul acestuia Ptolemeu I Soter, s-a proclamat noul conducător al Egiptului. Dinastia Ptolemeică a condus Egiptul până în anul 30 î.Hr., când, sub domnia Cleopatrei, Egiptul a fost cucerit de romani și a devenit o provincie romană. Succesul civilizației egiptene antice a rezultat datorită capacității de a exploata eficient zonele fertile de-a lungul văii Nilului. Surplusul de recolte provenit din exploatarea inundațiilor naturale previzibile și a sistemului de irigații au facilitat dezvoltarea unui surplus de populație care a contribuit la dezvoltarea socială și culturală. De asemenea, resursele alimentare bogate au putut susține exploatarea mineralelor din vale și din regiunile deșertice din jurul văii Nilului, dezvoltarea un sistem de scriere timpuriu, dezvoltarea construcțiilor și proiectelor agricole, dezvoltarea comerțului și dezvoltarea forțelor militare necesare pentru apărare și pentru campaniile militare care au dus la afirmarea dominației civilizației egiptene în regiune. Organizarea și conducerea acestor activități a fost posibilă printr-o birocrație de elită formată din scribi, preoți și administratori sub controlul unui faraon cu puteri divine care asigura cooperarea și unitatea poporului egiptean. Multele realizări ale vechilor egipteni includ tehnicile de extracție a mineralelor, măsurătorile topografice, tehnicile de construcție care au facilitat construirea unor monumente grandioase precum piramidele, templele și obeliscurile; un sistem matematic și un sistem practic și efectiv de medicină, sistemele de irigații și tehnicile de producție agricolă, producția navală, tehnicile de producție a faianței și a sticlei, noi forme de literatură și primul tratat de pace cunoscut, întocmit cu Imperiul Hitit. Egiptul a lăsat o moștenire durabilă. Arta și arhitectura i-au fost preluate pe scară largă, iar antichitățile din vechiul Egipt sunt expuse în toate colțurile lumii. Ruinele sale monumentale au inspirat și îmbogățit imaginația multor scriitori și turiști timp de multe veacuri. Pasiunea pentru antichități și săpăturile arheologice din perioada modernă timpurie a dus la investigarea științifică a civilizației egiptene, punându-se bazele unei noii științe: Egiptologia.

Religia vechilor egipteni era politeistă, iar numărul zeităților de ordinul sutelor. Religia egipteană a fost o succesiune de credințe ale poporului egiptean începând din perioada predinastică până la apariția creștinismului și islamismului în perioada greco-romană. Ritualurile se făceau sub conducerea preoților sau vracilor (folosirea magiei fiind pusă însă la îndoială). Toate animalele înfățișate și venerate în artă, scrierile și religiile Egiptului Antic (pentru pește 3000 de ani)sunt originare din Africa. Templele erau centrul așezărilor egiptene, servind ca centre administrative, școli, biblioteci și folosite și în scopuri religioase. Credințele în zei și în viața de apoi s-au înrădăcinat în civilizația Egiptului antic de la începuturile sale, regulile faraonilor fiind bazate pe dreptul divin al acestora. Panteonul egiptean a fost populat de zei care au avut puteri supranaturale și erau convocați în ajutor sau pentru protecție. Cu toate acestea, zeii nu au fost întotdeauna priviți ca binevoitori. Și Egiptenii credeau că furia acestora trebuia să fie atenuată cu ofrande și rugăciuni. Structura acestui panteon s-a schimbat în continuu, adăugând noi zeități ce au fost promovate în ierarhie, dar preoții nu a făcut nici un efort pentru a organiza miturile și poveștile contradictorii într-un sistem coerent. Aceste concepții diferite ale divinității nu au fost considerate de ei ca fiind contradictorii, ci mai degrabă privite ca perspective din mai multe fațete ale realității.

Zeii erau venerați în templele de cult administrate de preoți care acționau în numele regelui. În centrul templului se afla statuia de cult al zeului într-un altar. Templele nu erau locuri de cult publice și numai în anumite zile de sărbătoare statuia zeului era scoasă din altar pentru venerare publică. Altarul zeului era izolat de lumea exterioară și accesibilă numai funcționarilor templului. Cetățenii se puteau închina statuilor din casele lor și amuletelor ce ofereau protecție împotriva forțelor rele. După Regatul Nou, rolul Faraonului ca un intermediar spiritual a fost tot mai ignorat, trecându-se la venerarea directă a zeilor. Ca rezultat, preoți au dezvoltat un sistem de oracole pentru a comunica voința zeilor direct prin oameni. Egiptenii credeau că fiecare ființă umană era compusă din componente fizice și spirituale. Fiecare persoană avea pe lângă corp o SWT (umbră), un BA (personalitate sau suflet), un KA (forța vitală) și un Ren (nume). Inima, și nu creierul, era considerată organul de gânduri și emoții. După moarte, spiritul se eliberă din trup și putea umbla în voie , dar era necesară păstrarea rămășițelor fizice (sau un substitut, cum ar fi o statuie), ca o locuință permanentă. Scopul final al decedatului a fost de a se alătura lui KA și BA și pentru a deveni un ,,binecuvântat mort", ce trăiește pe un ANKH. Pentru ca acest lucru să se întâmple, defunctul avea să fie judecat printr-un proces, în care inima persoanei era cântărită pe balanța justiției față de până din capul lui Ma'at. Dacă se consider demn, decedatul putea să-și continue existența pe pământ în formă spirituală.

Babi – demon al întunericului menționat în literatura egipteană a morților. Probabil îi corespunde forma Bapho folosită pentru – Seth în papirusurile grecești de vrăji; la Plutarh, unul dintre tovarășii lui Seth sau chiar el însuși se numește Bebon.

Bes – în credință vechilor egipteni creatură jumătate divină, jumătate demonică (apare și la plural). Bes – are un chip grotesc și o statură pitică. Inițial purta pe spinare o piele de leu, din care ulterior n-au mai rămas decât urechile de animal și o coadă. Cele mai importante atribute sunt funda – Să (un simbol protector), cuțitul ca mijloc de apărare și instrumente muzicale, ale căror sunete goneau spiritele rele. Penele purtate ca podoabă a capului ne duc cu gândul la influența nubiana,mai ales că Nubia era desemnată ca patria sa.

bDUD – in religie bon din Egiptul antic denumire data spiritelor cerești, care ulterior au fost degradate de lamaism în diavoli. Ei sunt negri si salasluiesc dintr-un palat negru.

4. ISRAEL

Puțini creștini cunosc istoria Israelului ca și popor și entitate statală. Începând cu anul 1948, când a luat ființă statul modern Israel, au apărut multe controverse legate de "Tara Sfântă", statutul Ierusalimului și drepturile palestinienilor. De asemenea, se vorbește mult despre Orientul Mijlociu, Primăvara Arabă, războaiele din Golf, Iranul nuclear și petrolul atât de important.

Conform Bibliei și a altor izvoare, națiunea Israel are la origine pe patriarhul Avraam, undeva în jurul anului 2000 î.Hr. Acestuia, conform Bibliei iudeo-creștine, i-a fost promisă țară numită astăzi Israel-Palestina (Geneza 15). Emigrând din est, din Irakul de azi, Avraam și descendenții săi imediați au locuit în Israel ca străini, primind în proprietate acel pământ din partea lui Dumnezeu, deși nu l-au guvernat în timpul vieții lor. În acest context, nepotul lui Avraam, Iacov, are o întâlnire cu Dumnezeu (Geneza 32), și în urma acestei întâlniri, numele îi este schimbat în Israel. Există două semnificații pentru acest nume: "cel care se lupta cu Dumnezeu", sau "prințul, cel care guvernează cu Dumnezeu" (interpretare aproximativă). Israel va avea 12 copii, ai căror descendenți vor forma ulterior 12 seminții ale lui Israel. Foametea din Israel împinge pe Iacov/Israel și familia lui în Egipt, ei locuind în zona deltei Nilului, crescând ca număr și diversitate. Vor locui în Egipt 400 ani, fiind subjugați de regimul autocratic al faraonului egiptean (Ramses al II-lea). Biblia spune apoi ca Dumnezeu le trimite un salvator, pe Moise, care îi scoate pe evrei din captivitatea egipteană, îi conduce prin Peninsula Sinai, iar la muntele Sinai primește cele 10 porunci de la Dumnezeu. Tot Moise este creditat pentru scrierea primelor 5 cărți din Biblie, numite Tora, cărți fundamentale pentru religia iudaică.

Generațiile următoare vor cuceri treptat Tara Promisă, a cărei acoperire include întreg Israelul de azi, plus părți din Egipt, Iordania, Liban, Siria, formând un regat puternic în Orientul Mijlociu, în special sub domnia regelui David și a fiului său Solomon. David este regele care cucerește actualul oraș Ierusalim de la triburile de iebusiti, și își stabilește capitala acolo. Solomon va construi primul Templu evreu în Ierusalim, socotit că una din minunile lumii în acea vreme. După moartea regelui Solomon, regatul se divizează în două regate, unul fiind numit în continuare Israel (partea de nord a vechiului regat), iar jumătatea din sud se va numi Iuda. După câteva sute de ani, în anul -740 î.Hr., regatul din nord este cucerit de Imperiul Asirian și deportat în mai multe valuri, în Siria-Irak-Iranul de azi. Nu a fost stabilit clar destinul celor 10 seminții care compuneau regatul din nord după deportare, ele fiind pierdute în negura istoriei, unul din marile mistere rămase. Statul modern Israel este continuarea evreilor rămași în regatul de sud care și-au păstrat relativă continuitate ca și popor.

Acest regat de sud, Iuda, va fi și el ocupat de mai multe imperii ale vremii, fiind și el deportat în urma invaziei babiloniene în Irakul de azi, templul lui Solomon fiind distrus de aceștia în timpul cuceririi Ierusalimului.

După 70 ani, în 539 i.Hr, în contextul căderii Imperiului Babilonian și a ascensiunii celui medo-persan, evreii se întorc și rezidesc Ierusalimul, construind și un al doilea Templu (încă în picioare în vremea lui Isus). Însă pe durata celor – 500 ani al celui de-al doilea Templu, Chivotul Legământului, menora și alte elemente de cult nu au fost folosite, ele fiind pierdute sau ascunse în contextul invaziei babiloniene și a distrugerii primului Templu. În secolele următoare, Imperiul Persan cade sub Alexandru Macedon și Tara Sfântă cade sub influența grecească. Însă ascensiunea Romei va duce treptat la înlocuirea influenței grecești cu cea romană în regiune, Tara Sfântă devenind parte din Imperiul Roman în secolul 1 i.Hr.

În acest context, Isus apare pe scena istoriei. Un simplu tâmplar, având doar 3 ani de activitate publică, El pune bazele unei noi mișcări care va impacta profund lumea de atunci, anul (aproximativ) al nașterii Sale fiind definit ca o nouă eră pentru lumea europeană și apoi pentru celelalte continente unde creștinismul se va răspândi ulterior. Mulți sperau că va fi un lider politic care să-i elibereze de dominația romana, principala lor preocupare în acea perioadă, însă Isus vorbea despre o altă Împărăție a lui Dumnezeu, spirituală.

Inițial, creștinismul era doar o "sectă" în interiorul iudaismului, adresându-se în special evreilor din Iudeea și diaspora evreiască. Termenul de "creștin" a fost folosit inițial ca termen peiorativ pentru ucenicii care doreau să semene cu Cristos (christianos). Treptat, în secolul 1, s-a desprins de iudaism și a urmat un drum propriu. Prin includerea "neamurilor" (ne-evrei) în rândul credincioșilor,

Pe plan politic, lupta de rezistență antiromană continua după răstignirea lui Cristos, având loc mai multe răscoale și războaie cu legiunile române în secolul 1-2 d.Hr. Represaliile romane cresc în duritate, cel de-al doilea Templu este distrus în 70 d.Hr, iar în deceniile următoare, majoritatea populației evreiești fiind deportata din Tara Sfântă, în alte părți ale Imperiului Roman.

Termenul "Palestina" (Syria Palaestina) apare în acest context – Imperiul Roman renumește tara în acest mod, dorind să șteargă numele și conexiunile evreilor cu Tara Sfântă. Ierusalimul este și el renumit ca fiind Aelia Capitolina. Creștinii vor fi persecutați și ei în Imperiul Roman în primele secole, între 64-313 d.Hr., însă religia creștină va câștigă tot mai mulți adepți în această perioadă, în ciuda adversității deosebite. În final, în 313 d.Hr., împăratul Constantin legalizează creștinismul și apoi îl adopta ca religie de stat.

Din cauza dificultății administrării unui imperiu foarte vast, și în fata invaziei popoarelor migratoare, Imperiul Roman este divizat în Imperiul Roman de Apus (guvernat de la Roma) și cel de Răsărit (cu capitala la Constantinopol/Istanbul/Bizanț). Bizantinii vor prelua administrarea Țării Sfinte pentru câteva secole, însă aceasta va fi cucerită de către arabii musulmani în sec. 7, Ierusalimul capitulând în fata musulmanilor în 637 d.Hr. A urmat apoi o lungă perioadă de dominație musulmană, fie sub arabi, fie sub turcii otomani, până în anul 1917, când, în cadrul Primului Război Mondial, Ierusalimul trece de sub stăpânirea otomană sub cea engleza, devenind parte din Imperiul Britanic pentru 30 ani, până în 1947-1948, când, în urma unui sângeros război israelo-arab, ia ființă statul modern Israel.

Apărută la sfârșitul secolului 19, o nouă mișcare a evreilor aflați în diaspora, sionismul, susținea crearea unui "Cămin național evreiesc" pe teritoriul vechiului Israel, dispărut cu peste 18 secole în urmă. Prin lobby și activism politic, mișcarea sionistă a organizat imigrația, legală și ilegală, a evreilor înapoi în țara lor, facilitând un fenomen unic în lume – întoarcerea unui popor în țara lui de origine, după aproape 2 milenii de absența. Prin simpla lui existență, Israelul este într-adevăr o minune și un semn al lui Dumnezeu pentru generația noastră.

Șemid – demoni din Vechiul Testament, numiți în unele traduceri ale Bibliei și Cobolzi cărora israelienii necredincioși le aduceau jertfe (A cincea carte a lui Moise 32,17; Psalmi 106,36). Ședim ar putea avea legătură cu mesopotamianul – Sedu. În literatura rabinică Ședim desemnează demonul periculos ,înzestrat cu puteri vrăjitorești.

bTSAN – demoni al căror domeniu de stăpânire este aerul. Călăresc ca niște vânători sălbatici, roșii, pe cai de un roșu aprins, pe deasupra munților. Cel care-i întâlnește dacă este singur, este omorât de săgețile lor. Regele anticului Tibet era considerat reprezentantul bTSAN în lumea oamenilor și avea titlul de bTSAN-PO.

Cureți – demoni din perioada pregreacă încetățeniți în Creta, care se aflau în strânsă relație cu vegetația. De multe ori au fost identificați cu Coribanții. În mitul grec, prin zgomotoasele lor dansuri pe care le executau înarmați, l-ai aparat pe copilul Zeus de Cronos.

Fee – denumire data unor zeități inferioare din natura, ce au un caracter parțial demonic si care salasluiesc în izvoare, paduri si grote. Fata de oameni sunt, in general binevoitoare, dar pot si să-i pedepsească pe cei nerecunoscători. Fiinte de tipul Fee sunt la germani – Elfii, la baltici -Laume, Cuvantul Fee vine din latinescul fatua ,,prezicătoare” si fatum ,,soarta”. Legat de divinitățile grecești – Moire si de cele romane – Parce a apărut reprezentarea cele trei Fee ca ursitoare. In credinta populară a slavilor de sud cele trei Fee de la naștere au de jucat un rol; ursita hotărâtă de ele va fi scrisă, fără să se vadă, pe fruntea noului născut. Un personaj din credinta populară irlandeză este Banshee,care amintește întrucâtva de ,,femeia Alba” din legendele populare germane.

4.1 EVREI

Evreu (uneori, în trecut și în unele țări – israelit) este un termen etno-confesional care denumește, adepții religiei iudaice sau mozaice, urmașii lor și cei care s-au convertit la iudaism și urmașii lor (iudaismul ortodox recunoaște adesea, în anumite limite, apartenența la poporul evreu și a evreilor convertiți la alte religii și a copiilor lor născuți din mamă evreică, și există unele grupuri de evrei convertiți la culte creștine care continuă să-și afirme apartenența la poporul evreu). Evreii sunt populația majoritară în Israel.

În sensul strict, pornind de la Vechiul Testament, israeliții sau evreii sunt cele 12 triburi ale lui Israel, iar iudeii sunt urmașii tribului lui Iuda, singurii israeliți rămași după exilul babilonian. Tot potrivit Vechiului Testament, israeliții sau evreii sunt descendenți ai lui Avram(Abraham), prin fiul său, Isac (Ițhac), și fiul acestuia, Iacob (Iaakov, fratele geamăn al lui Esau) și a descendenților lui Iacob pe linie feminină. Iacob, care și-a schimbat numele în Israel, este considerat a fi primul evreu. Evrei sunt și fii ai altor popoare care s-au convertit la iudaism și s-au alipit în cursul istoriei de poporul evreu pe pământul Palestinei (Eretz Israel) sau în diaspora. Apartenența individului la poporul evreu este în zilele noastre independentă de păstrarea normelor religioase sau a datinilor.

Termenul de rit când se referă la evrei (în limba ebraică, minhag sg., minhaghim pl.) e paralel,dar in mică măsură , cu creștinismul, unde între altele coexistă ritul catolic, cel ortodox, riturile protestante etc. La evrei, aceste „minhaghim” (grupuri de rit) nu reprezintă diferențe teologice , spre deosebire de riturile din creștinism ,ci particularități culturale sau istorice, bazate în primul rând pe o apartenență geografică comună (mai mult sau mai puțin) și mai ales pe tradiții comune în liturghie (nosah) Cele mai mari „minhaguri” sunt așkenaz, mizrahi,(oriental) și sefard. Și din punct de vedere al practicii religioase, deosebirile dintre acestea sunt mult mai mici decât cele dintre riturile creștine catolic, ortodox și protestante sau dintre riturile sunit și șiit ale musulmanilor. Ritul evreilor sefarzi și cel al evreilor orientali este foarte asemănător – amândouă fiind adesea reunite sub denumirea de sefarzi în sens larg.

Alte obști evreiești sunt relativ mici și au istorie si particularități deosebite: karaim (evreii caraiți); evreii etiopieni supranumiți Beta Israel și porecliți „falași” de către ceilalți etiopieni; evreii din Cochin etc. Cea mai mică și în acelaș timp străveche sectă evreiască – oficial nerecunoscută ca atare de rabinatul ortodox israelian – sunt samaritenii.

În lumea evreiască, ortodoxia (a nu se confunda cu ritul creștin numit de asemenea ortodox) se împarte în rituri, „minhaghim” – subgrupuri care se suprapun mai mult sau mai puțin zonelor de origine.

Cele două rituri principale sunt:

Așkenaziți sau "așkenazi", care provin din vestul, centrul și estul Europei și au vorbit multă vreme limba idiș. Rostirea acestor persoane în limba ebraică în uzul liturgic, mai ales în trecut și în comunitățile ultraortodoxe, precum și, în mică măsură , în limba de zi de zi în Israel are anumite particularități, fiind influențată mai ales de graiurile limbii idiș – ca în pronunțarea consoanelor ch (h) și r și uneori în intonație.

Sefarzi (spanioli); grupul își are obârșia în Peninsula Iberică, iar limba uzuală i-a fost timp de secole limba ladino, supranumit iudeo-spaniola. Ebraica în rostirea lor a fost adoptată ca pronunția ebraică modernă oficială. Evreii sefarzi au fost izgoniți din Spania și Portugalia în 1492 și respectiv 1498. Au primit azil în Imperiul Otoman, inclusiv în Balcani (Bosnia, Macedonia, Bulgaria, Țara Românească etc), în Turcia și Grecia, în Palestina și Siria, în Egipt și în Maroc; de asemenea în Olanda, Anglia și America.

Evreii „orientali” („mizrahim”) sau sefarzi în sensul larg se numesc majoritatea evreilor din nordul Africii, din Yemen, din Irak (babilonieni), din Caucaz, Iran, Buhara și din restul Asiei. Un rit asemănător au și evreii italieni și evreii greci de dinaintea venirii sefarzilor din Spania, denumiți romanioți.

Această împărțire, deși se estompează în timp prin multitudinea de căsătorii mixte, își păstrează rezonanțele culturale și socio-economice, cu o oarecare valoare în studiile sociologice și antropologice, cuprinzând și pe evreii nepracticanți și pe cei nereligioși.

Există și în iudaismul ortodox așkenaz o minoritate de comunități "ultrareligioase", fundamentaliste sau „habotnice” (termenul are la origine noțiunea habad, v. mai jos), al căror stil de viață este mai apropiat de cel din târgușoarele, numite ștetl în limba idiș, și din ghetourile evreiești de la sfârșitul evului mediu și începutul epocii moderne din estul și centrul Europei, opus în diverse grade influențelor modernității, educației generale etc. Ele acordă o pondere foarte mare activității de învățare a textelor sfinte, uneori – mai ales în Israel – în detrimentul tuturor celorlalte activități, și acceptă în anumite limite adoptarea inovațiilor utile din domeniul tehnicii și al regulilor politicii.

În cadrul lor se disting:

Comunitățile hasidice diverse, adunate în jurul curților unor dinastii de rabini numiți „țadikim” sau „admorim”. Cea mai cunoscută, mai activă, ceva mai deschisă față de aspirațiile naționale și față de însușirea de discipline din învățământul general, este cea numită „Habad”.

Comunitățile mitnagdimilor sau ale evreilor așa-ziși lituanieni (litaim) opuse hasidimilor.

Evreii religioși moderni – care îmbină modernitatea (uneori și atașamentul la sionism, ca evreii național religioși din curentul „Mizrahi”) și practicarea preceptelor legii iudaice;

Evreii asa-ziși tradiționaliști, „massortim” (a nu se confunda cu iudaismul conservator, yahadut massortit), frecvenți în comunitățile evreilor israelieni originari din Orient (mizrahim),dar și între urmașii evreilor așkenazi proveniți din estul și centrul Europei, care sunt atașați tradiției ortodoxe – de exemplu frecventează sinagogile mai ales sâmbăta și de sărbători, respectă alimentația rituală, dar nu observează cu strictețe toate prescripțiile religiei (de pildă sâmbăta și de sărbători circulă cu automobilele, scriu, joacă fotbal, deschid aparatele electrice, inclusiv televizoarele etc.)

Curentele religioase reformiste – reformat și conservator – au apărut în sec. XIX pe teritoriul Ungariei (spre exemplu, până astazi o mare parte dintre evreii din Ungaria, Slovacia, Serbia și Transilvania aparțin ritului numit neolog) și al Germaniei (Frankfurt, Berlin, Breslau), dar predomină în țări occidentale, mai ales în America de Nord. În Israel, congregațiile reformată (iudaism progresist) yahadut mitkademet și conservatoare (iudaism așa-zis „tradițional”, yahadut massortit) au încă un număr foarte redus de membri și nu sunt recunoscute ca legitime de instituțiile rabinice oficiale. În schimb ele se bucură, firește, de o deplina libertate a cultului. Șef rabinatul Israelului – încă bicefal – așkenaz și sefard, care deține monopolul în domeniul convertirii la iudaism, al stării civile – căsătoriei și divorțului – și în domeniul rânduielilor de înmormantare religioasă pentru evreii din Israel, precum majoritatea absolută a evreilor israelieni practicanți – aparțin curentului ortodox. In ultimii ani exista tendinta crescanda spre unirea forurilor oficiale rabinica askena si sefard intr-unul singur. Astfel, la Tel Aviv s-au suprimat functiile de șef rabin sefard și așkenaz al orașului și a fost ales în prezent un singur șef rabin din rândurile clericilor din ambele rituri. Chiar dacă după tradiția familiei mulți evrei se consideră ca aparținând la ritul ortodox, conservator sau reformat, majoritatea acestora sunt „nepracticanți” sau laici, asemănător cu majoritatea populației din multe țări occidentale. Unii din ei pot fi atei sau agnostici.

În lume au existat și continuă să existe unele grupuri mai mari sau mai mici de evrei care s-au convertit în diverse circumstanțe la alte religii. De exemplu maranii (marranos) sau așa-numiții „conversos”, din Peninsula Iberică, care, pentru a nu fi expulzați, au consimțit să primească botezul în rit romano-catolic, unii din ei doar în mod formal. Evrei adepți ai falsului Mesia Șavtai Țvi (Shavtay Tzvi) din Imperiul Otoman au trecut la Islam și au creat așa numita comunitate „dönme”.

Cunoscute sunt și cazurile evreilor convertiți la Islam (Jadid al-Islam „Noii musulmani”) din Mashhad în Iran și ale așa-numiților falașmura, convertiți la creștinismul monofizit în Etiopia. În Israel există grupuscule de evrei „mesianici” (adică creștini) aparținând unor rituri creștine protestante al căror cult îl practică în limba ebraică, păstrând și unele simboluri și sărbători din iudaism. Din punct de vedere rasial și etnic, în ciuda tendinței relativ restrânse la misionarism și prozelitism, evreii sunt, ca și multe alte popoare, eterogeni. În cursul istoriei, fiind și dispersați în regiuni foarte diferite, au cunoscut în mod evident (mai ales înainte de răspândirea creștinismului și a Islamului) perioade de amestec prin prozelitism, atât în Europa, cât și în Africa, Caucaz și Asia (de exemplu cazuri de convertire la iudaism în Italia și în peninsula iberică, hazarii, unele triburi berbere și arabe, populații etiopiene, din Asia centrală ,India etc.). După emancipare, în societatea modernă, evreii au cunoscut procentaje crescânde de asimilare de diverse grade, precum și creșterea ponderii familiilor mixte.

Abbadon (în ebraică ,,decădere”), însemna inițial în Vechiul Testament, de pildă, la Iov (Iov 26, 6, 28, 22); locul pierzaniei, lumea subpământeană, iar în Apocalipsă devine îngerul Infernului, căpetenia lăcustelor demonice (Apocalipsă, 9, 7-11); numele său grecesc Apollion înseamnă ,,distrugătorul”.

Belial – numit și Beliar (,,cel pierdut, netrebnicul”); Vechiul Testament ai numește în special pe oamenii răi ,,oamenii lui Veliar” (2 Samuel 16,7); în Psalmul 18,5 cuvântul apare în sintagma ,,pâraiele diavolului”. Semnificația de Satana,diavolul ,apare evident înainte de Noul Testament (2 Corinteni 6,15) și în textele de la Qumran; Belial este spiritul și demonul întunericului.

Asmodeu – demon preluat din religia iraniana-veche de iudaism după exil (cartea biblică Tobit 3, 8, 17). În literatura rabinică el ajunge în cele din urmă, cel mai mare dintre toate spiritele rele. Într-o anumită privință Asmodeu amintește de asirianul Pazuzu Ca Asmodeu se întâlnește în indicele îngerilor și a demonilor orelor din astrologia medievală.

Asasel – nume ebraic al unui demon al pustiului căruia, de ziua împăcării (Leviticul 16,8-10) i se trimitea unul dintre țapii ispășitori. În scrierea apocrifă EnoH, Asasel apare ca un conducător al îngerilor răzvrătiți.

4.2 FILISTENI

Filisteni (singular: filistean) sunt o populație antică, de origine indo-europeană, stabilită între secolele XIII-XI î.Hr. pe coasta sud-estică a Mării Mediterane. Numele biblic pelistim (ebraică (la plural): פְלִשְׁתִּים; egipteană peleset), atribuit acestei populații, este un nomen gentilicum. Din această denumire au derivat în greaca veche παλαιστινη și în latină palaestina. Numele latin s-a impus în epoca romană asupra întregii zone, devenind regionimul Palestina.

Numele și originea populației:

Cele mai timpurii izvoare istorice privind filistenii sunt inscripția și basoreliefurile monumentului dedicat lui Ammon, ridicat la Medinet Habu, în Egiptul Superior, în apropiere de Teba. Monumentul a fost construit în perioada faraonului Ramses al III-lea (1184-1153 î.Hr.). Inscripția relatează despre campania luir Ramses al III-lea împotriva libienilor și a unor „popoare ale mării”. Prin termenul „popoarele mării”, izvoarele egiptene se referă la diverse grupuri etnice care în perioada faraonilor Ramses al II-lea (1279-1213 î.Hr.) și Merneptah (1213-1203 î.Hr.), venind de pe mare, au atacat Egiptul. Alături de acesti filisteni, identificați prin etnonimul „peleset”, inscripțiile de la Medinet Habu menționează grupurile etnice „tkr” (tieker), „dnw” (danu), „șrdn” (șardana), șekeleș și uașaș(wașaș). Textul inscripției relatează despre confruntări masive între egipteni și „popoarele mării”, purtate pe mare și pe uscat, probabil imediat după 1177 î.Hr. și soldate cu respingerea invaziei.

Un alt izvor istoric datat în jurul anului 1185 a. Chr., descoperit în ruinele anticului Ugarit (astăzi Ras Samra, Liban), este scrisoarea adresată de Hammurabi, ultimul rege al Ugaritului, regelui din Alașia (Cipru). Documentul menționează „debarcarea unor corăbii ale dușmanilor”, care „au incendiat orașe și au provocat mari devastări”. Colonizarea filistenilor pe teritoriul lor de locuire, în Canaan, este posibil să fi avut loc în timpul și cu asentimentul lui Ramses al III-lea.

Referitor la originea „popoarelor mării”, inscripția de la Medinet Habu precizează că aceste populații ar fi provenit din insule. Textul însă nu precizează numele insulelor. Aceeași descendență insulară, deci maritimă, este menționată și în Biblie (Amos 9,7), unde este amintită insula Caftor, numele ebraica al insulei Creta. Insula Caftor pare să fi fost însă doar o etapă în itinerarul acestei populații spre coastele sud-estice ale Mediteranei. Habitusul acestei populații, așa cum apare redat în basoreliefurile de la Medinet Habu, indică, de asemenea, că filistenii nu au fost o populație semită. Atât armamentul, cât și coifurile purtate de războinici, diferite de cele ale israeliților, își găsesc analogii în reprezentări descoperite în insula Creta. Căști similare au fost identificate pe un disc de lut, găsit la Phaistos în Creta, datat în secolul al XVII-lea î.Hr. Unele coifuri și arme par a fi identice cu cele reprezentate pe vaze cu ornamente războinice descoperite la Micene.

Referințe biblice:

Filistenii sunt evocați repetat în Biblie. Teritoriul pe care s-a stabilit această populație este denumit „țara filistenilor” (eretz peliștin) sau Filistia (asiriană: Palastu, Pilistu). În Filistia, care cuprindea zona de coastă la sud de Carmel, iar în interior se extindea până în zona deluroasă, se aflau așezările Așdod, Așkalon, Gaza, Ekron și Gat (Iosua, 13: 2-3).

Fiecare din cele cinci cetăți erau conduse de câte un seren (Iosua 13:3, Jud. 3:3, 16:5). Termenul pare a fi echivalentul cuvântului hitit tarwanas „judecător” și probabil similar etimonului protogrec τυραννοι „stăpân absolut”. Patru din cele cinci așezări atribuite filistenilor au fost identificate și cercetate arheologic: Așdod (Tell ed-Ras, lângă Esdud), Așkelon (Tell el-Harra), Gaza (Gazze) și Ekron (Hirbet el-Muqanna). Cercetările arheologice au demonstrat că așezările Așdod și Ekron au fost ridicate pe ruinele unor așezări canaanite, distruse în jurul anului 1200 î.Hr. Prăbușirea dominației egiptene în jurul anului 1225 î.Hr. a permis filistenilor să-și exercite dominația în Pentapolis. Abia după aceasstă dată filistenii încearcă să-și extindă treptat sfera influenței politice și militare și asupra zonei deluroase, locuită în această perioadă de triburi israelite. Expansiunea filistenilor a dus la confruntări militare cu israeliții, despre care Biblia relatează frecvent (Ios. 13: 2-3; Iud. 3:31; Iud. 13-16) și confirmate parțial de cercetările arheologice. Potrivit Bibliei, între filisteni și israeliți au loc contacte sociale și o osmoză culturală, facilitată și de căsătoriile mixte. Abia după instaurarea monarhiei, în timpul regilorSaul (cca. 1025-1005) și David (cca. 1005-970), israeliții reușesc să se impună în fața filistenilor (II Regi 8,1). Influența filistenilor scade sensibil după invaziilor asiriene din secolele VIII-VII î.Hr. În 720 î.Hr., filistenii sunt obligați să plătească tribut regelui Sargon al Asiriei (722-705). După această perioadă izvoarele istorice nu-i mai menționează pe filisteni.

Religia:

Informațiile referitoare la religia filistenilor sunt sumare și se bazează exclusiv pe relatările biblice (Iud. 16:23). Potrivit acestora, filistenii practicau politeismul, principalele divinității fiind:

Dagon;

Astarte sau Ashtaroth sau Iștar;

Beelzebub sau Belzebut.

Asimilarea acestor divinități, comune și altor popoare din Palestina, s-a petrecut doar după așezarea filistenilor în zonele lor de locuire. Până în prezent nu au putut fi identificate temple sau monumente cultice de origine filisteană.

5. DEMONI ÎN LUMEA GRECO-ROMANĂ

Pentru a înțelege condițiile în care s-a întemeiat Biserică și s-a răspândit creștinismul, trebuie să cunoaștem starea generală a lumii antice la nașterea lui Iisus Hristos.

Palestina, leagănul creștinismului, făcea parte din Imperiul roman. Imperiul roman era un stat universal; se întindea pe trei continente, de la Oceanul Atlantic și Marea Nordului până la granița Armeniei, Arabiei și Marea Rosie, din Bretania, de la Rin și Dunăre până la marginea Saharei și a Etiopiei. În vremea împăratului Traian (98-117), Imperiul roman s-a întins și mai mult, cuprinzând Dacia și ajungând la Marea Caspică și Golful Persic.

Împăratul August (31 i.d.Hr. – 14 d.Hr.) a creat sistemul politic numit "Prin-cipatul", deoarece Împăratul, deși împărțea cu Senatul roman puterea supremă, se consideră Princeps, adică primul dintre senatori. Acest sistem politic a durat până la Împăratul Diocletian (284-305), care a inaugurat un nou sistem politic numit "dominat".

Cifra populației Imperiului roman din timpul lui August nu se cunoaște: istoricii o apreciază cu probabilitate între 60-120 milioane. Statul era condus de împărat și de Senat (diarhie) și era împărțit în provincii. Ele erau de trei categorii: provincii imperiale, conduse de un legat, care reprezenta pe împărat; senatoriale, conduse de un proconsul. Acestea erau provinciile mai bine romanizate; unele provincii, cu o situație specială, că Egiptul.

Starea religioasă:

Cu excepția iudeilor, popoarele vechi erau politeiste și idolatre. Cultele erau numeroase; fiecare popor avea religia sa. Statul român le tolera pe toate, afară de unele culte socotite periculoase (ca al druzilor din Galia, unele culte siriene și egiptene, apoi creștinismul). Religia romana, religie de stat, era în decadenta. Ea era un cult formalist, fără dogme, fără istorie, constând într-o mulțime de rituri. Ca religie de stat, religia poporului dominant, ea era însă legată de toată viața cetățeanului și observarea ei interesa mult conducerea Imperiului. Primul împărat, August, a luat și titlul de "pontifex maximus", adică șef religios suprem al statului, și a făcut o reforma religioasă, care tindea la întărirea păgânismului roman.

Religia greacă era de asemenea în decadenta. Mai importante erau misterele. Ele aveau unele idei religioase deosebite ca: ideea de păcat, de renaștere, de curățire, de nemurire, aveau unele rituri și ospețe sacrale, erau entuziaste și prozelitiste, tindeau spre monoteism și universalism. Datorită cultelor orientale, au pătruns în Imperiul roman, misterele, magia, astrologia și unele practici religioase noi. Cel mai însemnat dintre ele era cultul zeului Mithra (mithraismul), zeul soarelui.

Religia era în general discreditata; necredința clasei culte era cunoscută, superstiția în popor era foarte mare. Prin reorganizarea religiei romane de către August și prin sprijinul statului, ca și prin atracția cultelor orientale, păgânismul avea să se opună totuși creștinismului cu toată puterea sa.

Unitatea religioasă o asigură în Imperiu cultul împăratului. August era socotit un salvator al lumii și a fost divinizat după moarte. Alți împărați (Galigula, Domitian, Diocletian) au primit onoruri divine încă în viață.

Filozofia timpului era reprezentată de trei sisteme mai însemnate: epicurismul, care avea ca principiu moral plăcerea, nega Providența, învață indiferenta religioasă; scepticismul, profesat de nouă Academie a lui Carneade, care era totodată și imoral; stoicismul, care învață panteismul, socotea că lumea este condusă de necesitate (destin), admitea că chiar răul este necesar, recomanda în morală apatia, justifica viciile și sinuciderile. A fost sistemul cel mai influent în societatea romană și avea unele idei interesante din punct de vedere moral: privea pe oameni că semeni. Stoicismul era totuși inconsecvent și contradictoriu.

Răspândirea creștinismului era favorizată de insuficientă religioasă și morală a politeismului greco-roman, de propagandă cultelor orientale și a filozofilor, de situația socială a lumii vechi.

Orcus – zeu Roman al lumii subpământene, stapanul împărăției morților, identificat cu grecul – Hades. Apare ca un luptător morocănos care îl culca la pământ pe cel viteaz si il ajunge din urmă pe fugarul las; în fantezia populară el poate apărea și că un demon înaripat negru.

Cureti – demoni din perioada pregreaca încetățeniti în Creta, care se aflau în strânsă relație cu vegetatia. De multe ori au fost identificați cu Coribantii. In mitul grec, prin zgomotoasele lor dansuri pe care le executau înarmați, l-ai aparat pe copilul Zeus de Cronos.

Coribaniti – insotitori demonici ai Marii Mame a Zeilor (-Cibele) din vechea Asie Mică (Frigia), apoi si ai zeiței grecilor – Rhea. Acompaniati de instrumente de suflat si de percuție stridente, executau dansuri rituale frenetice până la delir. Potrivit mitului, se trag din – Zeus, care a fecundat pământul sub formă de ploaie.

6. DEMONII DIN ,,BARBARICUM”

Avestitia – ființa demonică din mitologia populară românească, având și alte nume: Samca, Avezuha, Aripa Satanei. În descântec mai poartă și alte câteva nume secundare: Iuza, Avaruza, Dezana, Nafruta, Cadachia, Necoranda. După o părere larg răspândită în popor, este ,,ființă cea mai primejdioasă din toate duhurile rele”. E deosebit de periculoasă pentru toate lehuzele și copiii mici pe care ai omoară fie în pântecele mamei,fie îndată după naștere. Avestița este o ,,mutanta”, adică apare în chip de femeie, dar se poate preface și în pisică, găina, capra, câine, muscă și chiar în bob de mei. Se arată lehuzelor și nu numai că le înspăimântă, dar le frământă, le torturează și le amintește așa că cele mai multe mor înainte de naștere. După Hașdeu,numele demonului Avestitia provine din slavul vestita – ,,vrăjitoare”, ,,vidma”.

Ala – in reprezentările mitologice ale românilor și popoarelor balcanice este o ființă demonică patronand furtunile cerului. Cuvantul – ală – (hală) e de origine turano-balcanica si înseamnă ,,șarpe, zmeu, balaur”. Dispune de o forța nimicitoare considerabilă si se caracterizează prin voracitate ieșită din comun. Dupa cum arată B.P.Hasdeu, această imagine mitica a balaurului uranian e prezentă mai ales în sudul țării. In Oltenia: ,,Balauri, care aici se numesc si -ale- sunt crezuti de popor a fi niste duhuri rele ce se fac pe cer in timpul ploaiei si când se întâlnesc două -ale-incep a se bate si dărâmă tot ce întâlnesc în calea lor: astfel dezradacineaza arbori dau jos patule si coseri, iau carale ce se afla la lucru și le duc departe. Se zice că Ale se fac din oameni care au duh necurat si care în timpul furtunii se culca adormind un somn greu. In acest interval sufletul celui adormit, facandu-se ala, se duce a întâmpina pe cealaltă ală,care este sufletul altei ființe din altă localitate si se bat apoi amândoi”. În Banat: ,,despre vânt se crede că este o hală sau un balaur mare, care sufla numai pre o nare de nas, caci de ar sufla pre amândouă ar prăpădi pământul.”

Baba Coja – spirit demonic feminin din mitologia românească, mai cunoscut în Transilvania, care ai omoară pe copii nebotezați. S.Florea Marian îi schițează următorul portret: ,,Baba Coja”, care corespunde ființei mitologice germane Frau Brechta mit dem Klumpfuss și care e regina tuturor spiritelor celor necurate și rele, are, după credința românilor transilvăneni, un picior de fier, unghii de alamă la degetele mâinilor și un nas lung de sticlă. Ea omoară pe copii nebotezați, iar sufletele lor le închide în tufișe de sic, unde petrec apoi până putrezește capul. B. P. Hașdeu, deși recunoaște o înrudire tipologică a demonului românesc cu germanul Frau Brechta, observa nu fără temei, asemănarea ei cu Avestitia, iar etimologia ei o derivă din numele teribile Baba Kyga a sârbilor, care personifica pesta (ciuma) și are misiune specială de a omorî copii. Forma diminutiva a Kugãi, în sârbo-croata, este Kuzița, iar adjectivul este Kuzna, de unde a și răsărit numele românesc, datând după părerea marelui filolog, din epoca conviețuirii sârbilor și românilor în Panonia.

Diavolul – este principalul personaj al mitologiei populare și al celei creștine, încarnare a raului lumii și adversar a lui Dumnezeu. Cuvantul diavol este de origine livrescă si a pătruns în cultura populară datorită cărților religioase, inlocuind o veche divinitate de tip htonian, căreia unii mitologia români plecând de la o legendă cosmogonică populară, i-au spus mai mult convențional, Nefârtatul, Perechea Fârtat (Dumnezeu) – Nefârtat (Diavolul), aflată când în relație de opoziție, cand în raport de complementaritate, incepand cu ,,zidirea lumii” si continuând cu ordonarea si reglementarea vieții cosmice actuale, a apărut în sistemul gândirii populare nu fără o influență a maniheismului persan, vehiculat de semintiile scitice, de unele popoare turanice si uralo-altaice care s-au perindat pe teritoriul nostru. În Evul Mediu românesc, la răspândirea dualismului de sorginte persană, personificat în Ahriman (Diavol) si Ahura-Mazda sau Ormuzd (Dumnezeu), a contribuit doctrina bogomililor. Chipul mitic al Diavolului însă a incorporat o seamă de reprezentări străvechi legate de balaur, ca divinitate htoniana si de credințele în daimoni sau genii, ca parti nemuritoare ale ființei umane, care trec în post-existenta viețuiesc în lumea de dincolo, facand mereu incursiun in lumea celor vii.

Iazma – denumirea generică a unei categorii de demoni feminini din mitologia românească. Aceste ,,zâne rele” patronează bolile și aduc în lume numeroase variante ale morții. ,,Iezmele sunt făpturi thanatomitice prin excelență, fără rival în mitologia morții, a căror putere este limitată de zână morții”. Iezmele sunt înfățișate ca niște femei bătrâne sinistre cu rânjet înspăimântător și respirație glacială. După cât se pare, poporul crede că Iazma poate lua forma concretă a unei boli precum Ciumă, Holeră, Brânca. Apariția unei asemenea ,,zâne a morții” în casă omului poate fi prevestită de lătratul câinelui la lună, de găina ce cântă cocoșește, de cântatul cucuvelei, de spargerea unei oglinzi, de stingerea neașteptată a unei candele, de căderea icoanei din cui etc.

Joimărița – personaj demonic feminin din mitologia românească, patronând torsul cânepei și al lânii. Numele Joimărița sau Joimărica derivă din Joi-Mari, ultima zi de joi dinaintea Paștelui, când acest spirit preponderent malefic, vi e pe la casele oamenilor pentru a pedepsi femeile sau fetele care nu au isprăvit torsul până în acea seară. Apare ca o roată de foc și flacăra sau ia înfățișarea unei femei urâte, înalte și voinice. Poartă cu ea o găleată cu jeratic, un ciocan de fier, un cuțit, un vătrai, un sac cu cenușa, apa fierbinte etc, toate acestea servindu-i drept instrumente de pedepsire și de tortură a femeilor leneșe la tors.

Mamarca – duh rău feminin drăcoaica sau chiar ,,mama dracilor” locuind în iad; se mai numește și Mamarnita și este adesea considerată ,,nevasta lui Scaraoschi” și ,,Stăpână Iadului”, deținând liliacul de noapte, ,,trandafirul sălbatic roșu”.

Ovid Densușianu consideră că Mamarca ca si varianta ei masculina Marmarocul sau Mamarnitoi, derivă din biblicul Mamona, Zeul belsugului si luxuriei la sirienii antici. O legenda apocrifă relatează că Arhanghelul Mihail după o luptă cosmică înverșunată cu Mamarca, a inlantuit-o în iad pentru nelegiuirile ei înaintea tronului lui Satana, care o privește neputincios. La vreme de apoi va fi eliberată de Scaraoschi si va naște pe Anticrist, participând la distrugerea lumii și a spitei umane.

Oaca – în credințele rurale ale românilor e un spirit demonic, prea puțin individualizat care pândește și sperie copii aflați în afara casei părintești.

Pocita – duh malefic feminin din mitologia românească, asemănător cu Muma-Pădurii, Samca sau Avestitia. Poate fi socotită și ca o simplă varianta onomastică a unuia din spiritele nocturne indicate mai sus,întâlnită mai ales în Moldova de Nord și Bucovina unde i se mai spune și Potcă. După cum arată forma internă a cuvântului,principala ei trăsătură fizică este urâțenia și este specializată în ,,a-i poci” pe copii mici, strâmbându-le gura ori înăbușindu-i cu sângele curgând pe nas, pe gură și pe urechi. Mijloacele magice de preîntâmpinare a agresiunii ei sunt aceleași ca în cazul Avestitei sau Mumei-Padurii.

7. CONCLUZII

Pornind de la etimologia cuvântului „diavol” și considerând Biblia sursa cea mai demnǎ de luat în considerare pentru a susține existența fizicǎ și nu doar filozoficǎ a rǎului, în lucrarea de fațǎ am tratat problema existenței Diavolului din prisma mai multor scriitori care au aparținut unor civilizații diferite, tocmai pentru demonstra cǎ fețele și rolurile atribuite reprezentǎrii malefice pot fi nenumǎrate, dar rolul sǎu este întotdeauna același: ispitirea oamenilor pentru a-i degrada moral și chiar fizic, prin boli.

Maleficul o metaforă, o iluzie, o stare de spirit? De la ipostaza ispitei din mitul biblic regăsit în creștinism până la existențialismul francez, care pune semnul de egalitate între umanitate și malefic, Răul ca oponent al Binelui a suscitat interesul numeroșilor scriitori, dar și cercetători ai arei socio-umane.

Simbolul este considerat în mod general ca fiind un semn al vieții cotidine, posedând o impresionantă forță de generalizare și abstractizare a cunoașterii. Simbolul este o alegorie, o metaforă, o punte către trecut, menit să ne orienteze pașii. Simbolul este firul Ariadnei din țesătura mitului, acel detaliu care îi ajută pe oameni să perceapă dincolo de simțuri, astfel să acceadă spre esență. Dacă simbolul poate fi o realitate locală, folosită doar de o comunitate, arhetipul așa cum a fost definit de Jung, este o idee prezentă în subconștientul mai multor popoare, depășind totodată și limitele temporale inerente condiției umane. Cele mai cunoscute exemple de arhetipuri sunt labirintul, în care Tezeu, eroul civilizator trebuie să îl învingă pe Minotaur, ipostaza tenebroasă a spaimelor sau dorințelor ascunse din sufletul omului sau zborul lui Icarus, demonstrând că pe cât de temerară este ființa umană, pe atât de fragilă este finalitatea dorințelor sale de auto-depășire. Cele două arhetipuri sunt cvasi-similare în orice colț al lumii, chiar dacă eroii poartă alte nume și dorințele lor se manifestă diferit.

De exemplu, sfinxul egiptean a fost preluat de cultura greacă, accentuând latura feminină a acestuia (pe când sfinxul de lângă piramide pare să fie antropomorfizat cu trăsăturile unui bărbat) și înzestrat cu înțelepciune, dar folosită pentru a-i pedepsi pe cei care cuteză să îl provoace.

Arhetipurile și simbolurile au dăinuit de-a lungul secolelor, fiind incluse în opere artistice sau în interpretări mai mult sau mai puțin științifice ale vieții cotidiene, concepțiile lui Sigismund Freud fiind un exemplu concludent (figura lui Oedip din arhetipul sfinxului a impulsionat fundamentarea complexului lui Oedip), urmat de interpretarea viselor pe baza simbolurilor, deși este o practică socotită la limita credibilității. Conclusiv, Roger Caillois (2001) considera că arta își trage „originea din conținutul actual sau virtual al consțiinței”, în care dorințele conștiente sau inconștiente devin palpabile, fiind transfigurate prin simboluri și arhetipuri, universal sau parțial admise de cititorii sau spectatorii operei de artă. De regulă, simbolurile și arhetipurile sunt creații vechi, antice, dar există și simboluri moderne sau chiar contemporane, de exemplu Palatul Versailles poate fi considerat un „capital de muncă și sacrifiu și totodată o comoară, o minunăție”, pe când Madonna poate fi considerată simbolul actual al răzvrătirii împotriva normelor sociale, în special cele referitoare la sexualitate și imaginea unei femei în societate. Răul este o instanță impersonală, insesizabilă, de neatins, dar personificată de diferite culturi sub forma unor mitice de temut. De exemplu, balaurul, un simbol răspândit în miturile cosmogonice, este întruchiparea Răului, prin forma sa înfricoșătoare: „forma unui șarpe uriaș, cu unul sau mai multe capete, cu aripi și gheare ascuțite, vărsând foc pe gură”. În cheie antropologică, Răul înfățișat în această ipostază poate simboliza forțele distructive ale universului sau instinctele primare ale omului, pe care civilizația încă nu a reușit să le controleze. Fiind totodată un simbol subacvatic, balaurul poate fi considerat un simbol al bogăției, fiind gardianul unor comori nebănuite.

Omorârea balaurului este asociată cu victoria zeului eroului civilizator (Indra sau Apollo, totodată și Sfântul Gheorghe), însemnând debutul unei ordini sociale aromonioase. O variantă a simbolului balaurului este autohtonul Zburător, căpătând o valență inițiatică. O alt nume dat Răului este acela de demon, care la origini, nu era un simbol exclusiv al maleficului. De exemplu, grecii antici menționau demonii ca entități „semidivine, identificate cu spiritele strămoșilor”, așadar puteau proteja și îndruma o comunitate. Dacă un demon poseda un om, acesta putea folosi influența extrasenzorială pentru a înfăptui fapte bune sau din contră, pentru a face rău, detaliu preluat de creștinism. Ipostaza mitului biblic al Genezei aduce în prim-plan imaginea Șarpelui drept concretizare a Răului invidios pe perfecțiunea primilor oamenilor. Șarpele, inițial o făptură benefică cel puțin pentru agricultori, a devenit încarnarea pedepsei pe care omul o poate primi dacă se abate de la calea cea bună. Șarpele e așadar asociat cu Satana sau dragonul apocaliptic al Ecleziastului . Ivan Evseev (1983) consideră că, în ciuda stăruințelor creștinismului, de-a transforma șarpele într-un simbol exclusiv malefic, acesta a păstrat de fapt o ambivalență prolifică, cel puțin în lumea artelor. Șarpele sau Răul este o parte inerentă a tezelor și antitezelor care compun viața însăși, dacă dispare, atunci existența nu mai are sens: „Haosul generează Lumina și Întunericul; la cei doi poli ai Vieții se află Nașterea și Moartea”. Probabil cea mai cunoscută ipostază a Răului este imaginea diavolului. Numele este derivat tot din limba greacă, însemnând „clevetitorul”, pe când filiera latină îl desemnează ca fiind „acuzatorul”. Creștinismul i-a alăturat și alte apelative, precum Satan(a), Belzebut, Mamona sau Belial. „Diavolul reprezintă atât răul de orice natură, cât și tentația răului, ispita- armă de a instala propria dominație și de a deposeda omul de grația lui Dumnezeu”. Numele de Lucifer poartă o rezonanță aparte, cel dintâi dintre îngerii de la începuturile vremurilor este cel care deține cunoașterea, dar și dorința de a se răzvrăti. Poeții romantici precum Byron sau Milton l-au transformat într-un titan al revoltei împotriva condiției umane, Lucifer este cel care dorește să depășească limitele deja fixate.

Un alt cuvânt din limba română care trimite la ideea de malefic este „dracul”. Preluat din cultura greco-romană, „draco” desemna un șarpe mare, protector al casei, dar sub influenșa creștină a devenit imaginea familiară a Răului, fiindu-i asociate termeni eufemistici precum „necuratul”, „naiba”, „aghiuță”, „ucigă-l crucea”, „cel-din-baltă”, „ducă-se-pe-pustii” sau „han-tătar”. Dracul în versiunea românească este un spirit malefic, dar oarecum apropriat omului, un bufon necesar, jucăuș, iscoditor, inspirând zicători sugestive precum „Fă-te frate cu dracul, până treci puntea”. Creștinarea celor mai multe dintre popoarele Europei a dus la acceptarea în mentalul colectiv a unui simbol puternic, Diavolul, înrudit cu străvechile credințe despre Dragonul sau Șarpele paznic al lumii de dincolo. În opoziție cu lumina divinității, Diavolul reunește toate forțele care tulbură drumul omului spre regăsirea esenței divine. Imaginea Diavolului este una prolifică, existând mențiuni care îl arată ca pe „domn îmbrăcat bine” sau altele care îl înfățișează ca pe o ființă tenebroasă, care „se schimonosește pe capitelurile catedralelor, fie că are cap de țap sau de cămilă, picioare despicate, coarne, păr peste tot corpul” . Diavolul, îngerul căzut, este cel care l-a ispitat pe Fiul Omului, având puterea de a încerca sufletul omului. Dacă va ceda ispitei, omul pierde contactul cu divinitatea, întorcându-se spre latura sa animalică, devenind sclav al instinctelor sale. Chiar și în cazul acestei influențe culturale pregnante, simbolurile au reușit să supraviețuiască și să-și îmbogățească tezaurul imagologic. Cercul este un simbol străvechi, sugestiv prin perfecțiunea formei sale. Pitagora sau Platon credeau că un simplu cerc este împlinirea tuturor lucrurilor din univers, ipostaza Timpului în curgerea sau neatinsul Cer, întrucât stelele sau orele erau asemuite punctelor egal depărtate de punctul fix al cercului. Odată cu trecerea timpului, cercul a primit sensurile suplimentare, simbolizând Viața însăși sau Istoria ca devenire și ciclitate.

Creștinismul l-a împrumutat pentru a simboliza Logosul, acea stare divină care revine asupra propriei naturi, pentru a sugera stabilitatea și dreptatea dogmei. În egală măsură, simboluri desemnând realități concrete și recurente precum apă, pământ, foc, casă, munte sau mare și-au diversificat constant registrul, prin îmbogățirea sensurilor, fie denotative, fie conotative. Animale, obiecte sau chiar părți ale corpului uman au fost considerate și ele ca fiind benefice sau din contră malefice. De exemplu, mâna sau piciorul drept este considerat activ, pe când cel stâng este privit ca pasiv. Raționamentul a fost dus mai departe: „dreapta va semnifica viitorul, iar stânga trecutul, pe care omul nu îl poate controla”. Leul, în numeroase credințe, este asociat forței, puterii suverance, dar totodată poate sugera „pofta mistuitoare a voinței de putere, fie că est cea a justiției răzbunătoare sau a despotului sângeros”. Apa este considerată simbolul Vieții, o putere tămăduitoare sau bunăvoința divinității față de agricultori, dar poate fi un element malefic, distrugând construcțiile oamenilor sau luându-le viața păcătoșilor ca în cazul Potopului biblic. Toiagul lui Moise putea vindeca oamenii, dar se transforma în șarpe pentru a-i înfricoșa pe păcătoși, deopotrivă lancea lui Ahile putea răni, dar și vindeca . Haosul, acel vid primordial din care s-a format lumea și care o încapsulează, amenințând oricând existența sa, este un alt simbol care poate fi deopotrivă benefic și malefic. Considerată divină în Egiptul antic sau țări asiatice în zilele noastre, pisica poate fi un animal temut, mai ales dacă este vorba de o pisică neagră, asociată cu imaginea vrăjitoriei. Răscucrea poate simboliza un nou început sau un regres pentru persoana, care-și alege drumul, fiind corelată cu experiențe inițiatice. Conclusiv, simbolul ca element peren al istoriei culturii, nu a funcționat niciodată în mod izolat, în schimb a completat sau a fost completat de alte coduri simbolice. „Un text religios putea fi redat printr-un ritual, dans sau pantonimă, tot așa cum mesajul conținut într-o operă plastică sau muzicală, poate fi surprins, în laturile sale esențiale, într-un text discursiv alcătuit din cuvinte”. Simbolurile sau arhetipurile vor exista în creația literară sau de orice altă natură, atâta vreme cât omul va gândi: „Oricum, toate lucrurile, la infinit, în linie dreaptă sau cerc suitor

seamănă cu altceva, par să fie altceva. Din alunecarea aceasta fără oprire am iscat lucruri și lumi noi, unice cu fiecare dintre noi și cu fiecare din clipele noastre, unice cum n-ar putea fi dacă n-ar exista izvorul nesecat al asemănărilor și al corespondențelor.

8. BIBLIOGRAFIE

SURSA: http://demonologia.blogspot.ro/

SURSA: https://ardeleanlogos.wordpress.com

SURSA: www.scribd.com

SURSA: www.recorduri.lovendal.ro

SURSA: www.demonologia.blogspot.ro

J. Hampel, Aesma (Altiranische und zoroastrische Mythologie,WdM 4), 1986.

A. Delatte, Akephalos (Bulletin de Correspondance Hellenique 38/1917.

K. Preisendanz, Der kopflose Gott, 1926.

L. Motz, Giantesses and their Names 15/1981.

J. Hampel, Asto Vidatu (Altiranische und zoroastrische Mythologie,WdM 4), 1986.

I. Shah, Die Sufis, 1976 (p.198).

H. Biedermann, Handlexikon Der Magischen Kunste, Vol. I, 1986.

E. Walschmidt, Buddha frees the disc of the moon (Bulletin of the School of Oriental and African Studies 33/1970).

SURSA: http://cercetatiscripturile.intercer.net/

E.Kirfel, Symbolik des Hinduismus und des Jinismus 1959.

S H.M. Shakti, From Daityas to Devatas, Bombay, 1973.

V.Hass, Magie und Mythen in Babylonien, 1986 (p. 153-155).

J.C. Baroja,Die Hexen und ihre Welt 1967.

V.Hass, Magie und Mythen in Babylonien,1986(p.150-153).

SURSA: wikipedia.org

Ovidiu Dramba, Istoria culturii si civilizatiei, vol. I, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 1985.

Will si Ariel Durant, Civilizatii istorisite, vol. I, Editura Prietenii Cartii, Bucuresti, 2002.

Religiile lumii, Editura Aquila, Bucuresti, 2008.

J.Sanchez Labrador, Mision de Los catolici 1936.

J.Poiner, De Curetibus et Corybantibus 1913.

G. Lanczkowski, Gotter und Menschen 1984.

F.Ballod, Prolegomena zur Geschichtr der zwerghaften Gotter în Agypten 1913;

M.Werbrouck, Les multiple forme du dieu BES – 1939.

M.Lurker Lexicon de Zei si Demoni,1999.

SURSA: http://alfaomega.tv/israel/

B. Kummer, Fee, 1930;

V.Fee, 1940;

N.Reisteer, Geburtsfeen, 1973;

A. Packer, Fairies în Legende and Arts, Londra, 1980;

A.Hauck, Feldgeister, Feldteufel – Damonen im Alten Testament, Ed. Noua 1970.

M. LURKER LEXICON DE ZEI SI DEMONI.

J.Porner, De Curetibus et Corybantibus 1913.

J.Michl, Abaddon (Lexikon fur Teologie und Kirche 1), 1957.

M.Lurker Lexicon de Zei si demoni, 1999.

E.Huppenbauer, Belial în den Qumran-Texen, 1959;

K.R.H.Frick, Das Reich Satans.partea 1,1982 (p. 140-144).

H.Kaupel, Die Damonen im Alten Testament 1930 (p.81-91).

Lexikon für Theologie und Kirche, vol. 8, Freiburg im Breisgau, 1936, p. 240-241.

Lexikon des Mittelalters, vol. VI, München-Zürich, 1993, p. 1632-1633.

Dicționar biblic (Ed. J. D. Douglas), Oradea, 1995, p. 461-464.

Theologische Realenzyklopädie, vol. XXVI, Berlin-New York, 1996, p. 518-523.

Krämer G., Geschichte Palästinas, München, 2002, p. 14-15 și passim.

Finkelstein I., Silbermann A. N., Keine Posaune vor Jericho. Die archäologische Wahrheit über die Bibel, München, 2004, paginile 16, 42, 52 și passim.

SURSA: http://www.crestinortodox.ro/istoria-bisericii

J.Porner, De Curetibus et Corybantibus 1913.

H.Jeanmaire, Couroi et Couretes, Lille 1939.

E.Mackauer, Orcus (PWRE 18,1), 1939.

Cartile populare, vol. 1, 184.

Etym. Mag., 2162.

I. Evseev Dicționar de magie, demonologie si mitologie românească.

Etym. Mag., 678.

I. Evseev Dicționar de magie, demonologie si mitologie românească (p.15).

I. Muslea, Cercetari de etnografie si folclor vol. 2, 237.

T. Pamfile – Dusmani si prieteni 104-105.

R. Vulcănescu, Mitologie română, 314. T. Pamfile – Dusmani si prieteni, 150;

V. Kenbach, Dictionar…..,454.

T. Pamfile – Dusmani si prieteni, 266.

Etym. Mag., 2251.

R.Vulcanescu, Mitologie romana, 321.

A. Gorovei, Credinti si superstiții 146-147.

Nyenhuis, Jacob, Myth and the Creative Process, Wayne University Press, Detroit, 2003, pp. 48 – 49.

Nyenhuis, Jacob, Myth and the Creative Process, Wayne University Press, Detroit, 2003, p. 148.

Cook, Eleanor, Enigmas and Riddles in literature, Cambridge University Press, Cambridge, 2006, p. 10.

Armstrong, Richard, Compulsion for Antiquity: Freud and the Ancient World, Cornell University, New York, 2005, 55.

Caillois, Roger, Abordări ale imaginarului, traducător Balotă Nicolae, Editura Nemira, București, 2001, p. 47.

Caillois, Roger, Abordări ale imaginarului, traducător Balotă Nicolae, Editura Nemira, București, 2001, p. 237.

Kellner, Douglas, Media Culture: Cultural Studies, Identity and Politics, betweeb the Modern and the Postmodern, Routledge , London, 1995, p. 265.

Evseev, Ivan, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timișoara, 1994, p. 27.

Evseev, Ivan, Enciclopedia semnelor și simbolurilor culturale, Editura Amarcord, Timișoara, 1999, p. 56.

Evseev, Ivan, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timișoara, 1994, p. 52.