Originea Si Natura Omului In Islam Si Antropologia Crestina

=== islam-final ===

Introducere

Religie a monoteismului absolut, islamul (lb. arabă=“supunere”) este credința totală și puternică în singurul Dumnezeu, întemeiată de profetul Mohammed care a cerut de fapt întoarcerea la vechea religie naturală (posibil iudaism sau creștinism!?).

Predicând această întoarcere la vechea religie naturală, Mahomed era convins că mesajul impuls i-a fost transmis de Dumnezeu prin îngerul Gabriel. Fundamentul credinței islamice constă în mărturisirea de credință: Nu există alt Dumnezeu decât Allah , iar Mohamed este profetul său și în alți 4 stâlpi: rugăciunea (salat) care trebuie rostită de 5 ori pe zi; ajutorarea săracilor sau pomana (zakat), postul (swam)-perioadă de reculegere, de abținere, abstinență și reuniune familiaă, o lună pe an; pelerinajul la Mecca, măcar odată în viață (hajj) și războiul sfânt (djihad).

Musulmanii cred într-un singur Dumnezeu-Allah, în îngeri, în profeți (dintre care ultimul și cel mai mare este Mohamed), în cărți sfinte, în învierea tuturor, în judecata de apoi, în răsplata faptelor, în infern și paradis.

Esența credinței constă în legea islamică (sharia=calea cea bună) și se găsește parțial în Coran. Pentru cazurile neprevăzute de Coran există prescripțiile sunna, care încearcă să rezolve situațiile conform exemplului lui Mahomed, iar acest efort se constituie în hadith (tradiția), apoi consensul comunității și analogia. Există 4 școli de interpretare a legii: malikită, hanafită, hanbalită, shafită (șiiții recunosc doar una).

Coranul este considerat a fi transmis literal de către îngerul Gabriel profetului Mohamed și el cuprinde revalația desăvârșită, ultimă, care înlocuiește (fără a elimin) Tora, Psalmii și Evanghelia. El conține 114 capitole (sure).

Principalele sărbători islamice sunt: Id al-fitr care încheie Ramadanul și Id al-adha care încheie timpul pelerinajului la Mecca și este considerată a fi cea mai mare sărbătoare islamică.

În timpul vieții lui Mahomed, Islamul s-a răspândit în pen. Arabia, apoi, după moartea lui Turcia, Nordul Africii, Asia, iar astăzi musulmani există în întreaga lume, Islamul fiind numeric a doua mare religie a lumii după creștinism (aprox. 1,8 miliarde).

Islamul are două mari direcții principale: sunismul și șiismul, prima direcție se fondează pe faptul că autoritatea musulmană a fost transmisă de Mohamed după moarte califilor (sistem abolit în 1924), a doua se fondează pe faptul că autoritatea musulmană a trecut la vărul și ginerele lui Mohamed, Ali, primul imam și de la el în continuare la încâ 11 imami, iar cel de-al 12-lea a fost ascuns de Allah.

Islamul are un mare respect față profetul biblic Abraham (Ibrahim)-ca model de supunere necondiționată la voia divină, Moise (Musa) și Iisus (Isa) care s-a născut din fecioara Maria (și ea se bucură de aceiași mare cinste) și care este considerat pecetea sfințeniei. Teologia islamică alături de cea creștină accentuează apofatismul, ceea ce crează o reală punte de dialog. E demn de amintit marele maestru spiritual musulman Husein Mansur Hallaj care dorea să moară răstignit asemenea lui Iisus sau Ibn Arabi care credea că forma lumii și forma divină sunt cele două mâini ale lui Iisus.

În ceea ce privește negarea Treimii de către Islam, trebuie spus că musulmanii negau acea treime promovată de diferiți eretici refugiați din imperiul bizantin la marginile acestui imperiu sau în teritoriile musulmane.

Este salutar faptul că Duhul Sfânt și Cuvântul lui Dumnezeu sunt mărturisiți în Coran, este adevărat nu ca persoane treimice, iar tema crucii și a patimilor revine la mulți poeți arabi.

Creștinismul are în comun cu Islamul multe valori spirituale comune: unicitatea lui Dumnezeu, patrimoniul cărților sfinte ale Bibliei, persoana lui Iisus și cea Mariei, filantropia, rugăciunea, postul, meditația, caritatea, respectul față de familie etc., ceea ce fundamentează profund dialogul creștino-musulman.

Islamul a dăruit lumii numeroși poeți și filozofi, ca și oameni de știință, arhitecți, navigatori sau artiști de al căror nume este legată și civilizația islamică din sudul Spaniei din Evul Mediu care a influențat pozitiv și definitiv civilizația creștină europeană în ramura ei spaniolă.

I. ANTROPOLOGIA ISLAMICĂ

I.1. Omul în univers

Oricine poate constata că universul în care viețuim se întemeiază pe o rânduială, pe o ordine. Există niște legi și interacțiuni între toate unitățile care alcătuiesc acest univers. Totul este dispus pe un plan uriaș, care are o organizare perfectă și grandioasă. Soarele, Luna stelele și toate celelalte corpuri cerești sunt dispuse în univers, într-un sistem extraordinar de bine pus la punct.

Ele acționează conform unor legi imuabile și evoluează în niște coordonate fără să cunoască nici cea mai mică deviere de la cursul lor. Pământul se rotește în jurul axei sale și în evoluția sa în jurul Soarelui urmează, cu cea mai mare strictețe, drumul prestabilit.

Tot așa, tot ce există pe lume, începând cu minusculii electroni care sunt într-o mișcare permanentă, până la uriașele galaxii, pururea acționează conform unor legi ale lor. Materia, energia și viața, în totalitatea ei, își urmează propriile lor legi și evoluează, se transformă, trăiesc și mor tot sub înrâurirea acestor legi. Pe scurt, universul nostru este o lume care se menține, supunându-se unor legi prestabilite și fiecare component depinde de aceste legi.

Această lege puternică și atotcuprinzătoare, care guvernează asupra a tot ce intră în alcătuirea acestui univers, începând cu cele mai fine particule și terminând cu uriașele galaxii, este legea lui Allah, creatorul și suveranul acestui univers. Toate ființele se supun legii lui Allah și de aceea toată lumea este legată de religia islamică. Pentru că islamul nu semnifică altceva decât supunerea întregului univers voinței lui Allah. În această accepțiune a sensului cuvântului islam, și Soarele, și Luna, și toate celelalte corpuri cerești sunt “musulmani”. Aceeași situație este valabilă pentru aer, apă, temperatură, pietre, copaci și animale.

Pentru că tot ce există în lume se supune voinței lui Allah, de aceea se poate spune că tot ce alcătuiește acest univers este “musulman”. Chiar și cineva care îl reneagă pe Allah sau crede în altceva decât în Allah este, prin firea lucrurilor, musulman, atât timp cât el există fizic. Pentru că începând cu stadiul embrionar și până la inevitabila moarte și mai departe până ce se transformă în praf și pulbere, fiecare celulă, fiecare organ al corpului uman urmează, implacabil, drumul prevestit de voința lui Allah. Chiar și limba care cu știre sau fără știre îl reneagă pe Allah sau care declară credință față de alți zei, natural, este tot musulmană. Cel care se închină la alți zei, în mod firesc, este tot musulman. Acea inimă care nutrește dragoste și stimă, nu față de Allah, ci față de alți zei, prin simțuri este tot musulman. Toate acestea se supun voinței divine. Funcțiile și activitățile lor sunt conforme cu sentimentele acestei voințe divine.

Aceasta este, pe scurt, situația omului și a universului. Și acum să analizăm lucrurile după un alt punct de vedere.

I.2. Originea omului

Istoria lui Adam și a Evei este spusa în Coran. Cu toate ca este similară în multe privințe cu ceea ce a fost găsit în ramasițele supraviețuinde ale scripturilor anterioare, unele importante principii diferă.

Dumnezeu a anunțat ingerii că avea să pună o noua specie pe Pământ. Dumnezeu l-a creat pe Adam, prelucrându-l din lut. El a suflat sufletul în Adam, invațandu-l numele tuturor lucrurilor, și a creat-o din același suflet pe soția lui, Eva. Dumnezeu le-a permis să stea în Paradis cu liberă voință.

Dumnezeu a spus ingerilor: “Înclinați-va lui Adam” (Ei au făcut aceasta în forma respectului, nu a venerației). Satana era prezent printre ingeri, deși nu era unul dintre ei. El era din neamul Jinnilor, o rasă de ființe posesoare de liberă vointă, pe care Dumnezeu a creat-o inainte de Adam dintr-o flacără de foc fără fum.

Islamul ne invață că pentru ca un act de venerație să fie acceptat de Dumnezeu, trebuie implinite două condiții: intenția trebuie să fie mai intai și mai ales să caute placerea lui Dumnezeu, și actul trebuie făcut în conformitate cu Sunnah Profetului Muhammad.

Jinn-ii au fost creați înainte de Adam; ei au libera voința. Jinn-ii dizobedienți sunt demoni. Ei trăiesc aici cu noi intr-o manieră în care ei ne pot vedea pe noi, dar noi nu îi putem vedea pe ei, decât dacă ei aleg să ni se arate.

Vrăjitoria, care este interzisă în Islam, este de asemenea făcută prin intermediul lor. Satana, cu mândrie și aroganța, pretinde că este mai bun decât Adam, pentru că el a fost creat din foc, în timp ce Adam a fost creat din lut. Intr-adevăr Satana a fost primul rasist.

Satana a decăzut din grațiile lui Dumnezeu. Acesta, Socotitorul, l-a condamnat pentru disobediența sa, dar Satana cel blestemat, a cerut lui Dumnezeu să-i dea răgaz până în Ziua Judecătii (reînvierii), pentru ca el să-l poată face pe Adam și pe descendenții lui, nedemni.

Satana a zis: “Într-adevăr îi voi ghida în mod greșit și sigur voi trezi în ei dorințe în van”. Dumnezeu i-a garantat lui aceast răgaz ca pe o încercare pentru umanitate. Dumnezeu cunoaște ceea ce Satana nu cunoaște. Este important de notat faptul că Satana sub nici o formă nu ar putea “lupta” cu Dumnezeu, pentru că, ca orice alt lucru, el este creația lui Dumnezeu.

Satana există numai din voința lui Dumnezeu; el este complet sub puterea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu ar fi vrut ca Satana și ajutoarele sale să existe, ei nu ar fi fost în stare să existe nici măcar pentru o clipă.

Islamul nu îi atribuie Satanei (Șeitan) nici o calitate bună sau divină. Respinge noțiunea că Satana ar fi mers la razboi cu Dumnezeu și a luat o treime din locuitorii Raiului cu el. Satana este un dușman declarat al umanitații, dar el este de abia o creatură, absolut dependentă de Dumnezeu pentru existența sa.

Deși plin de mândrie, blestemat și căzut din grațiile lui Dumnezeu, Satana servește unui scop: Dumnezeu a vrut ca oamenii să aibă libertatea de a alege între bine și rău. El a garantat ființelor umane o abilitate inăscută în a recunoaște Creatorul, și a se intoarce spre El.

Ființa umană este considerată prin natura sa originală buna, născută pură în starea Islamului (submisie). Satana și gazdele sale ordonă răul și se opun binelui, căutand să ghideze greșit umanitatea, în rău și idolatrie, departe de monoteism, justețe, și pactul lui Dumnezeu.

Dumnezeu, Cel Atotînțelept, invită musulmanii să se complacă în bine și să interzică răul. Pentru că exercită liberă voință, rezistând tentației lui Satana, oamenii pot obține un mare nivel de onoare.

Ceea ce urmează este un compendiu al incercării lui Adam și a Evei în Paradis: ei s-au bucurat de perfecta libertate și fericire în Paradis. Dumnezeu le-a spus să manânce din fiecare fruct al Gradinii, cu plăcere și deliciu, asa cum vroiau ei.

El le-a interzis să se apropie de un copac, și i-a atenționat că dacă o fac, vor fi amândoi nelegiuiți. Satana a venit și i-a inșelat, spunând că Dumnezeu le-a interzis să mănânce din acel pom doar pentru că îi va face nemuritori și vor ajunge ca îngerii. Ei au fost asadar inșelați de Satana și au mâncat din acel pom.

Adam și Eva s-au simțit rușinați. Ei s-au intors către Dumnezeu în sincera căința și Dumnezeu, Atotiertător, Cel mai Grațios, Cel mai Iertător,i-a iertat. Islamul refuză clar conceptul de păcat original, sau noțiunea că toți oamenii sunt nascuți păcătoși din cauza acțiunilor lui Adam. Nici un om nu va indura greutăți vreodată pentru un altul (pentru că Dumnezeu este Cel Just).

Toată ființa umană este responsabilă pentru acțiunile sale și este nascută musulmană, pură și liberă de orice păcat. Este important de notat că Islamul nu plasează vină asupra Evei.

Amândoi, Adam și Eva, au avut libera voință. Păcatul și dezobediența lor au fost o legătura aventuroasă. Islamul respinge ideea că femeile sunt înșelătoare sau blestemate să poarte povara menstruației și durerea facerii datorită păcatului Evei.

Dumnezeu i-a indepărtat pe Adam și Eva din Paradis și i-a făcut să se instaleze pe pământ. Dumnezeu le-a spus mai inainte îngerilor că avea să plaseze o nouă creatură pe pământ. Pământul este acolo unde Dumnezeu, din timpul realizării creației, din cunoașterea Lui mai presus de timp, a vrut ca noi sa fim.

Păcatul este dezobediența către Dumnezeu, voița și făcută cu știință. Cel mai mare dintre toate păcatele este politeismul, cu toate că orice violare intenționată a poruncilor lui Dumnezeu este un act păcătos. Dumnezeu, Prevenitorul, a interzis un număr de lucruri care sunt dăunătoare individului sau societații.

Crima, asaltul, hoția, frauda, camăta, amorul nelegitim, adulterul, vrăjitoria, consumul de alcool, mâncatul cărnii de porc, și folosirea de droguri ilicite sunt exemple de acte păcătoase.

Islamul refuză doctrina păcatului originar. Nici un suflet nu ar trebui să poarte impovărarea altuia, făcând această lume o mare nedreptate pentru că Dumnezeu, Cel mai Milostiv, este Cel Just. Fiecare dintre noi va da socoteală în fața lui Dumnezeu, Cel Atotvăzător, pentru propriile noastre fapte. Oricum, dacă o persoană încurajează pe alta să comita un păcat, amândoi sunt demni de pedeapsă.

Una dintre ele merită pedeapsa pentru faptul că chiar a comis păcatul; cealaltă merită pedepsa pentru încurajarea lui.

Când o persoană comite un păcat, ea merită pedeapsa lui Dumnezeu. Din fericire, Dumnezeu este Cel mai Compasionant și Cel mai Iertător. Dumnezeu acționează cu infinita cunoaștere și justiție. Musulmanii nu cred că Isus, fiul Mariei, a trebuit să moară pentru binele omenirii.

Dumnezeu, Cel mai Compasionant, iartă oricui alege El. Să crezi că este necesar ca Isus să sufere și să moară pentru ca să ni se ierte nouă păcatele neagă infinita putere și justiție a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu are limite în mila Sa. Dumnezeu, Cel care Răspunde, ne promite că El ne va ierta dacă ne intoarcem la El în sinceră căință. Căința este o problemă serioasă. Este calea prin care o persoană poate obține salvare prin mila lui Dumnezeu. Căința nu trebuie luată ca pe un lucru ușor. Sincera căință are următoarele condiții:

1. Persoana trebuia să admită și să ințeleagă că a comis un păcăt și trebuie să regrete cu adevărat că l-a comis.

2. Persoana trebuie să se întoarcă către Dumnezeu spre iertare cu umilință.

3. Persoana trebuie să aibă sinceră hotărâre să nu comită păcatul din nou.

4. Dacă păcatul a cauzat rău altei persoane, persoana trebuie să facă toate încercările posibile să remedieze răul.

Aceasta nu înseamnă că dacă persoana se întoarce la acelasi păcat în viitor căința ei formala anterioară este anulată. Ceea ce este necesar e un angajament serios în suflet să nu mai păcătuiască.

Pentru că noi nu știm ceea ce ne rezervă viitorul, ușa către căința este întotdeauna deschisă. Dumnezeu, Cel mai adesea Iertător, este mulțumit când copiii lui Adam se întorc către El pentru iertarea Lui abundentă. Căința este o formă de venerație.

Nimeni nu poate ierta păcate cu excepția lui Dumnezeu. Este interzis pentru un musulman să caute iertarea divină pentru păcat prin altcineva, deoarece musulmanii cred că aceasta va fi considerată politeism.

Femeile și barbații sunt egali în fața lui Dumnezeu. Amândoi vor da socoteală în fata lui Dumnezeu. Ei primesc în mod egal recompensa lor în Viața de Apoi pentru credința lor și faptele bune.

I.3. Natura omului

Omul, după existența sa și după acțiunile sale a fost creat pe două planuri diferite. Primul plan presupune că a fost în întregime programat, determinat de către voința divină. Din acest punct de vedere el nu are nici cea mai mică libertate de mișcare, depinzând cu cea mai mare strășnicie de această voință.

Și în nici un fel nu o poate evita. Asemenea celorlalte ființe, și el este în întregime sub imperiul legilor naturii și este obligat să se supună acestor legi. Dar, concomitent cu acest plan, mai există și planul omului, altfel spus, domeniul acțiunilor omului.

Omul este înzestrat cu minte și judecată. El posedă capacitatea de raționament și judecată, de alegere și refuz, de asimilare și negare. Este liber să-și aleagă modul de viață care îi convine. Poate să aibă convingeri pe care le crede potrivite pentru sine, poate să accepte un mod de viață care îi convine și poate să-și adapteze existența după o ideologie care o consideră nimerită.

Poate să dispună de principiile după care va acționa sau poate adopta unele principii elaborate de către alții. Omul este înzestrat cu o voință liberă și el poate să aleagă liber direcția în care să acționeze. În opoziție cu alte ființe, pe acest plan secund, el a fost înzestrat cu libertatea în gândire, alegere și acțiune.

Amândouă aceste planuri formează o unitate în diversitate, în opoziție cu altele. Conform primului plan, omul, aidoma altor ființe este musulman, încă din naștere, este supus voinței lui Allah, pentru că așa îi este predestinat, în timp ce pe planul secund există libertatea de a accepta sau de a nega calitatea de musulman. În direcția aceasta i se recunoaște libertatea de alegere.

Oamenii se împart în două grupuri. După felul cum se folosesc de această libertate de alegere, în credincioși musulmani și în nemusulmani (chiafiri). Este un musulman adevărat acela care îl recunoaște pe Creatorul său, care îl acceptă drept judecător suprem, care se supune sincer, corect și cinstit voinței și poruncilor Lui și care în viața personală și socială se conduce după principii unanim recunoscute. O dată cu alegerea liberă a căii supunerii conștiente față de Allah, el de fapt va atinge maturitatea în islam.

Omul este slab nu ca urmare a păcatului originar, ci pentru că este doar o făptură; el se găsește acum într-o lume resacralizată prin revelația acordată de Dumnezeu ultimului său Profet. Orice act – fiziologic, psihic, social, istoric –, prin simplu fapt că este săvârșit prin grația lui Dumnezeu, se află sub jurisdicția lui. Nimic nu este liber în lume, în afara lui Dumnezeu. Doar Allah este atotmilostiv și Profetul lui a revelat o religie mult mai simplă decât cele două monoteisme precedente. Islamul nu constituie o biserică și el nu are un sacerdoțiu. Cultul poate fi săvârșit de oricine; nu este nici măcar necesar să fie practicat într-un sanctuar.

Viața religioasă este reglementată de instituții care sunt în același timp norme juridice, în special cei cinci “Stâlpi ai Credinței”. Cel mai important “Stâlp”este salāt, cultul rugăciunii canonice, comportând cele cinci prosternări zilnice; al doilea este zakāt sau pomana legiuită; al treilea, șawm, desemneazâ postul, din zori până în amurg, din luna Ramadan; al patrulea este pelerinajul (hağğ) și al cincilea cuprinde “profesiunea de credință” (śahādat), adică repetarea formulei: “Nu există alt dumnezeu în afara lui Allah, și Mohammad este trimisul său”.

Islamul nu numai că recunoaște principiul absolutei egalitați între oameni, indiferent de culoare, rasă sau naționalitate, dar îl și transformă într-o importantă realitate. Dumnezeu Atotputernicul, prevede în Coran: “O, omenire, te-am creeat dintr-un bărbat și o femeie.” Cu alte cuvinte, toți oamenii sunt fraîi. Toți descend dintr-un singur tată și o singură mamă. “Si v-am făcut în națiii și triburi ca să vă puteți recunoaște unii pe alții” (49:13).

Aceasta înseamnă că împărțirea oamenilor în națiuni, rase, grupuri și triburi s-a facut pentru deosebire, pentru ca oamenii dintr-o rasă sau un trib să poată întălni și cunoaște oameni din altă rasă sau trib și să lucreze împreună unii cu alții.

Această împărțire a rasei umane nu a fost menită pentru ca o rasă să se mândrească cu faptul că le-ar fi superioară altor rase, nici pentru ca o natiune să o trateze pe alta cu dispreț. “Intr-adevăr, cel mai nobil dintre voi în fața lui Dumnezeu este cel mai precaut dintre voi” (49:13). Adică, superioritatea unui om fată de altul se bazează doar pe conștiința de Dumnezeu, puritatea caracterului și înalta moralitate, și nu pe culoare, rasă, limbă sau naționalitate.

Prin urmare, oamenii nu sunt justificați să-și asume aere de superioritate asupra altor ființe umane. Nici cei cinstiți nu au vreun privilegiu asupra altora.

În acest mod, Islamul a stabilit principiul egalității întregii rase umane și a lovit în însăși originea oricărei deosebiri bazate pe culoare, rasă, limbă sau naționalitate. Conform Islamului, Dumnezeu a dat omului acest drept la egalitate ca drept înnascut. Prin urmare, nici un om nu ar trebui discriminat pe motiv de culoare a pielii, loc de naștere, rasă ori națiunea din care s-a născut.

Islamul a prescris un principiu general de maximă importanță și cu aplicabilitate universală: cooperarea in serviciul virtuții nu al viciului..

Aceasta înseamnă că omul care muncește corect și cinstit, indiferent dacă trăiește la Polul Nord sau la Polul Sud, are dreptul să se aștepte la sprijin și cooperare activă din partea musulmanilor. Dar cel care este vicios și agresiv, chiar dacă ne este rudă sau vecin, nu are dreptul la sprijinul și ajutorul nostru în numele rasei, culorii, limbii sau a naționalității, nici nu ar trebui să se aștepte ca musulmanii să coopereze cu el.

O persoană rea și vicioasa ne poate fi frate, dar nu este de-al nostru și nu poate avea ajutor și sprijin din partea noastră câtă vreme nu se căiește. Pe de altă parte, omul care face fapte bune și drepte poate să nu aibă nici o înrudire cu musulmanii, dar musulmanii vor fi prietenii și suporterii lui, sau, cel puțin, îi vor dori binele.

Un aspect important al Islamului este acela că fiecare ființă umană are libera voință de a alege între bine și rău. Dumnezeu, Dăruitorul, a onorat umanitatea cu acest dar. Acest lucru vine cu o grea responsabilitate și, în Ziua Judecății, vom fi trași la răspundere pentru modul în care am utilizat acest dar.

Umana libertate de a alege nu vine, defel, în contradicție cu faptul că Dumnezeu, Martorul, cunoaște tot ceea ce o să se întâmple în creație.

Cineva ar putea întreba: “Dacă Dumnezeu cunoaște că mâine am să comit un păcat, atunci este inevitabil ca eu să fac altfel pentru că, cunoașterea lui Dumnezeu este infalibilă, și ceea ce Dumnezeu știe se va întâmpla.” Faptul că Dumnezeu cunoaște decizia acestui om nu înseamnă că el sau ea este forțat/forțată să ia acestă decizie.

De asemenea, libera decizie umană nu contrazice în nici un fel absoluta suverenitate a lui Dumnezeu asupra creației. Nici nu contrazice faptul că nimic nu se întamplă în creație decât dacă vrea Dumnezeu.

Unii ar putea spune: “Așadar, nu am o libera voință. Libera mea voință e doar o iluzie.” Din potrivă, Dumnezeu a creat în fiecare dintre noi abilitatea de a formula o intenție. Dumnezeu vrea ca noi sa fim capabili să facem propriile noastre alegeri. Când o persoană face o alegere, Dumnezeu, prin voința Lui divină, crează acțiunile și circumstanțele care permit ca intenția acelei persoane să se realizeze.

Este voia lui Dumnezeu ca ființele umane să aibă libera decizie. Dumnezeu nu e întotdeauna mulțumit cu deciziile oamenilor, dar el vrea ca ei să fie capabili să ia aceste decizii singuri, prin libera lor alegere.

Un exemplu pentru aceasta este voința unui om de a face o faptă bună. Fapta bună s-ar putea să nu se împlineasca niciodată, dar Dumnezeu ar putea recompensa acea persoană pentru intenția ei de a face o faptă bună. Dacă fapta bună se implinește înseamnă că Dumnezeu a lasat-o să se întâmple, și Dumnezeu le va recompensa pe amândouă, atât intenția cât și fapta.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu, Judecătorul, te-ar putea recompensa pentru fapte bune pe care le-ai dorit dar nu le-ai putut împlini; oricum, El nu pedepsește oamenii pentru relele intenții după care nu s-a acționat.

I.4. Specificul antropologiei islamice

Omul este creat de Allah. Care a fost motivul creării lumii este greu de spus, deoarece însăși tradiția islamică nu manifestă o atitudine unanimă în această privință. După mutaziliți, lumea a fost creată de Allah ca semn al înțelepciunii sale; misticii susțin că opera-creație este un act al dragostei divine sau al dorinței lui Allah de a se face cunoscut.

Coranul atribuie omului un loc cu totul aparte. Cuvântul om este întâlnit în 45 de sure, iar la plural folosit de aproximativ 240 de ori. Surele 76 și 114 sunt dedicate în întregime omului. Crearea și originea omului sunt elemente la care se fac adeseori referiri. Toate acestea indică grija și locul important pe care îl ocupă el în ordinea creației.

Sura 23 ne da o scurtă descriere a concepției lui Mohamed despre felul în care omul a fost creat: “Iar acum noi am creat pe om dintr-o bucată de lut, …apoi am creat dintr-un cheag de sânge o bucată de carne și apoi am creat pe om ca pe oricare altă faptură”.

Crearea omului este însoțită de un alt gest din partea lui Allah, îl ridică pe om la rangul de “vicerege” (khalifa) și cere totodata îngerilor să recunoască această poziție superioară în ierarhia fapturilor create. Îngerii refuză să se închine și să recunoască primului om vreo superioritate. Atunci Allah îl pune pe Adam să dea “toate numele”; ceea ce înseamnă că i-a dat putere peste toate.

Iblis îl determină pe Adam să părăsească Gradina și pune vrajmașie între oameni. Unul din îndemnurile cele mai insistente este acela de a nu perverti adevărul și mai ales de a se supune necondiționat lui Allah cel care l-a creat. Căci Allah cunoaăte din vecie destinul fiecărui om. El este Cel care cauzează faptele fiecăruia și face pe unii să creadă iar pe alții să nu creadă. Allah cunoaște lungimea zilelor și imprejurările în care fiecare om trăiește. El îndeamnă pe oameni pe calea adevărului, fără ca cineva să se poată opune.

O astfel de atitudine nu este decât pura predestinație, deși în Coran nu întâlnim deloc acest termen. Problema care se ridică în acest context este cum se împacă această predesținatie absolută cu puterea (qudrah) dată omului de către Allah cu ocazia creării sale, putere care nu este nimic altceva decât libertatea voinței. Această contradicție a fost rezolvată printr-un compromis ce trebuia să soluționeze discordia dintre quadariți și mutaziliți, pe de o parte, și între musulmani și ortodocși, pe de altă parte.

Soluția a fost dată de filozoful Al-Ash'ari (873-935), care învață că Allah este singurul creator și, prin urmare, el este cel care dă putere (qudrah) omului, dar și libertatea de a alege (khitiyar). Astfel, inițiativa faptelor omului și săvârșirea lor aparține lui Allah, însă acestea sunt făcute în așa fel, încât să corespundă puterii și liberei alegeri a omului.

Această putere dată omului este cunoscută sub numele de kasb, ceea ce înseamnă putere de acumulare (de la verbul kasab a acumula, a câștiga). Explicația de față păstrează accentul tradițional care se pune pe puterea lui Allah și în acelasi timp, îl face pe om responsabil pentru faptele sale.

Coranul ne relatează că după ce Allah l-a modelat pe Adam, “a suflat duhul său în el”, dându-i astfel duh de viață (ruh) sau suflet (nafs). În sufletul lui Adam au fost create toate sufletele descendenților săi, care urmau să se nască din femeie printr-o a doua creație.

„Ruh”, îndeobște tradus ca „duh” sau „spirit”, își are originea directă în Allah. El însuflețește trupul. În ceea ce privește natura ontologică a lui ruh, se crede ca ar fi un corp fin plasat în trup, probabil în inima, sau chiar răspândit în întreg trupul. Atât musulmanii ortodocși cât și misticii susțin că „ruh” este un corp și că de el depinde viața noastră. Există cazuri în care conceptul de „ruh” este definit prin termenul „nafs”. În astfel de împrejurări confuziile terminologice rămân bine limitate, întrucât conceptul în sine poate fi ușor diferențiat și fixat.

„Nafs” sau sufletul este considerat în general ca fiind sufletul animal, cea mai joasă parte spirituală care incită la rau. În gândirea mistică musulmană, „nafs” este corespondentul noțiunii de trup, un trup care incită la păcat. În acelasi timp, „nafs” mai este și eul uman – ego.

Despre existența sufletului după moarte Coranul nu dă prea multe detalii. Doar că la moartea celor pioși sufletele lor sunt luate de Allah lângă El, păstrându-l pâna la ziua judecății, când vor fi reunite cu trupurile inviate. Cât privește problema preexistenței sufletelor, tradiția islamică sugerează că la prima creare a tuturor sufletelor în sufletul lui Adam și până la cea de a doua creare prin concepere în pântecele unei femei, ele sunt pastrate de Allah.

Concepția coranică despre suflet a fost preluată și interpretată în diferite feluri de către teologi și mistici. Primii teologi musulmani (mutakallimu) adoptă o atitudine materialistă față de suflet. Tot ceea ce există, de la spiritul divin și până la sufletul animal, este de natură materială, sau reprezintă un accident al substanței materiale. Atomiștii musulmani, după care întreaga lume constă din atomi și accidenți ai atomilor, plasează sufletele printre accidenții atomilor.

Aidoma atomilor, sufletele iau naștere și dispar în fiecare clipă. Această negare a independenței și continuității naturii esențiale a sufletului nu anulează în nici un caz imortalitatea, ci scoate sufletul din înlănțuirea cauzalității naturale. Concepția despre suflet ca substanță materială este, de altfel, strâns legată de credința în metempsihoza sau reîntrupare.

Printre primii teologi musulmani care au susținut natura spirituală a sufletului amintim pe Nazzam și școala creată de el.

În general, misticii musulmani accentuează factorul emotiv al religiei, stările afective, deși scopul suprem al vieții omului este prezentat ca o formă de cunoaștere (gnosis) realizată prin experiența imediată a divinului.

Misticii de mai târziu au dezvoltat ideea Omului perfect, de obicei prezentat după chipul lui Mohamed, care constituie nu numai o reflecție a frumuseții divine.

În ciuda acestei concepții superioare despre om, și acestei mistici se păstrează credința că Domnul râmâne Domn, iar servitorul râmâne servitor.

Islamul este un cuvânt arab și înseamnă a se supune, a asculta, a fi docil. Din cauză că se bazează pe o deplină supunere faăț de Allah i se spune islam.

Oricine poate constata că universul în care viețuim se întemeiază pe o rânduială, pe o ordine. Există niste legi și interacțiuni între toate unitățile care alcătuiesc acest univers. Totul este dispus pe un plan uriaș, care are o organizare perfectă și grandioasă. Soarele, Luna stelele și toate celelalte corpuri cerești sunt dispuse în univers, într-un sistem extraordinar de bine pus la punct.

Ele actionează conform unor legi imuabile și evoluează în niște coordonate fără să cunoască nici cea mai mică deviere de la cursul lor. Pământul se rotește în jurul axei sale și în evoluția sa în jurul Soarelui urmează, cu cea mai mare strictețe, drumul prestabilit. Tot așa, tot ce există pe lume, începând cu minusculii electroni care sunt într-o mișcare permanentă, până la uriașele galaxii, pururea actionează conform unor legi ale lor.

Materia, energia și viața, în totalitatea ei, îsi urmează propriile lor legi și evoluează, se transformă, trăiesc și mor tot sub înrâurirea acestor legi. Pe scurt, universul nostru este o lume care se menține, supunându-se unor legi prestabilite și fiecare component depinde de aceste legi.

Această lege puternică și atotcuprinzatoare, care guvernează asupra a tot ce intră în alcatuirea acestui univers, începând cu cele mai fine particule și terminând cu uriașele galaxii, este legea lui Allah, creatorul și suveranul acestui univers.

Toate ființele se supun legii lui Allah și de aceea toată lumea este legată de religia islamica, pentru că islamul nu semnifică altceva decât supunerea întregului univers voinței lui Allah. În aceasta accepțiune a sensului cuvântului islam, și Soarele, și Luna, și toate celelalte corpuri cerești sunt musulmani. Aceeași situație este valabilă pentru aer, apă, temperatură, pietre, copaci și animale.

Pentru că tot ce există în lume se supune voinței lui Allah, de aceea se poate spune că tot ce alcătuiește acest univers este musulman. Chiar și cineva care îl reneagă pe Allah sau crede în altceva decât în Allah este, prin firea lucrurilor, musulman, atât timp cât el există fizic. Pentru că începând cu stadiul embrionar și până la inevitabila moarte și mai departe până ce se transformă în praf și pulbere, fiecare celulă, fiecare organ al corpului uman urmează, implacabil, drumul prevestit de vointa lui Allah. Chiar și limba care cu știre sau fără știre îl reneagă pe Allah sau care declară credința față de alți zei, natural, este tot musulmană.

Cel care se închină la alți zei, în mod firesc, este tot musulman. Acea inima care nutrește dragoste și stimă, nu fața de Allah, ci fața de alți zei, prin simțuri este tot musulman. Toate acestea se supun voinței divine. Funcțiile și activitățile lor sunt conforme cu sentimentele acestei voințe divine.

Aceasta este, pe scurt, situația omului și a universului. Acum să analizăm lucrurile după un alt punct de vedere.

Omul, după existența sa și după acțiunile sale a fost creat pe două planuri diferite. Primul plan presupune că a fost în întregime programat, determinat de către voința divină. Din acest punct de vedere el nu are nici cea mai mică libertate de mișcare, depinzând cu cea mai mare strășnicie de această voință și în nici un fel nu o poate evita.

Asemenea celorlalte ființe, și el este în întregime sub imperiul legilor naturii și este obligat să se supună acestor legi. Dar, concomitent cu acest plan, mai există și planul omului, altfel spus, domeniul acțiunilor omului. Omul este înzestrat cu minte și judecată. El posedă capacitatea de raționament și judecata de alegere și refuz, de asimilare și negare. Este liber să-și aleagă modul de viață care îi convine.

Poate să aibă convingeri pe care le crede potrivite pentru sine, poate să accepte un mod de viață care îi convine și poate să-și adapteze existența după o ideologie care o consideră nimerită. Poate să dispună de principiile după care va acționa sau poate adopta unele principii elaborate de către alții.

Omul este înzestrat cu o voință liberă și el poate să aleagă liber direcția în care să acționeze. În opoziție cu alte ființe, pe acest plan secund, el a fost înzestrat cu libertatea în gândire, alegere și acțiune.

Amândouă aceste planuri formează o unitate în diversitate, în opoziție cu altele.

Conform primului plan, omul, aidoma altor ființe este musulman, încă din naștere, este supus voinței lui Allah, pentru că așa îi este predestinat, în timp ce pe planul secund există libertatea de a accepta sau de a nega calitatea de musulman. În directia aceasta i se recunoaște libertatea de alegere. Oamenii se împart în două grupuri. După felul cum se folosesc de această libertate de alegere, în credincioși musulmani și în nemusulmani (chiafiri).

Este un musulman adevărat acela care îl recunoaște pe Creatorul său, care îl accepta drept judecător suprem, care se supune sincer, corect și cinstit voinței și poruncilor Lui și care în viața personală și socială se conduce după principii unanim recunoscute. O dată cu alegerea liberă a căii supunerii conștiente față deAllah, el de fapt va atinge maturitatea în islam.

Omul este slab nu ca urmare a păcatului originar, ci pentru că este doar o faptură; el se găsește acum într-o lume resacralizată prin revelația acordată de Dumnezeu ultimului sau Profet. Orice act, fiziologic, psihic, social, istoric, prin simplu fapt că este săvârșit prin grația lui Dumnezeu, se află sub jurisdicția lui. Nimic nu este liber în lume, în afara lui Dumnezeu.

5. Omul și trupul său

În antropologia islamică, sufletul, desemnat prin termenul „nafs”, are un rol fundamental. El este creat de Dumnezeu: “Noi am creat omul și cunoaștem pe cel al cărui suflet freamătă înlăuntrul său” (Coran, 50, 16).

Este eu-l personal, individual, și are trei însușiri:

1. se confrunta cu răul și trebuie să se formeze să învingă pasiunile (“sufletul împătimit împinge la rău, dacă Domnul meu n-ar avea mila”, 12, 53);

2. acuză, mustră pe cel ce a făcut rău (“Jur pe sufletul mustrător!”, 75, 2);

3. e liniștit (“Și tu, suflet liniștit, întoarce-te la Domnul tău, plăcut, cu bunăvoință, și intră între slujitorii Mei, intră în Paradisul Meu”, 89, 27-30).

Speculatia teologică va găsi, respectiv, trei tipuri sau stări ale sufletului: suflet pasional, care împinge la rău (annafs al-ammara), suflet care mustră și recheamă omul (an-nafs al-lawwama) și sufletul liniștit și pacificat (an-nafs al-mutma-inna).

După o doctrină mai tardivă, omul e trup și suflet. În afară de sufletul –„nafs”, există și sufletul – „ruh” (suflu vital, vânt, mesager angelic, dar divin), care împreună formeaza un corp spiritual, diferit de corpul sensibil. Corpul spiritual are natura luminii, lipsit de greutate, viu, mișcător, penetrează toate membrele corpului fizic. Corpul spiritual e creat, dar nemuritor; se separă temporar de trupul fizic, în timpul somnului. La moarte, se separă de corpul fizic, spre a fi supus judecății; se reîntoarce în mormânt, spre a gusta pedeapsa sau fericirea, până la ziua învierii .

II. CONSECINȚE PRACTICE ALE ANTROPOLOGIEI ISLAMICE

Omul ocupă un loc de frunte în mijlocul creației. Nu se află sub amenințarea vreunui păcat originar; totuși, e marcat de o slăbiciune esențială, fapt pentru care, poate fi distrat, iritabil, disperat, epuizat, nedrept, certareș și tiranic. Responsabilitatea sa se bazează pe intelect. Omul e chemat să transforme propriul ambient, căci totul e sortit declinului, în afară de Dumnezeu. Islamul se bazează pe demnitatea omului, nu în virtutea vreunei asemănări cu Dumnezeu (căci Dumnezeu nu e asemănător cu nimeni și cu nimic), ci prin misiunea ce o are de implinit, cu harul care i-a fost încredințat.

Două caracteristici sunt de neignorat: solidaritatea cu oamenii și cu animalele și disponibilitatea spre angajarea în menținerea unui echilibru natural stabilit de Dumnezeu. Compasiunea e o valoare de nesubstituit, este chiar o calitate divină.

În baza principiilor fundamentale de moderație și simetrie (sau armonie), omul e dator să-și protejeze propria sănătate. Islamul formează astfel un tip de persoană caracterizat de armonie și limitare, într-un fel, pasivă, opusă omului dinamic, propus de cultura occidentala, de la Renaștere încoace. Se observă aici anumite influențe din sufism (misticismul musulman), care, începând cu secolul al XIII-lea, va avea un rol important în lumea islamică.

Doar Allah este cu adevărat demn de iubire (XI, 90). Una din cele mai frumoase rugăciuni ale lui Muhammad despre iubire: “O, Dumnezeule, Te rog să-mi dai dragoste de Tine și dragoste de cei ce Te iubesc, și faptele care duc la dragostea Ta. Dumnezeule, fă ca dragostea Ta să-mi fie mai dragă decât mine însumi, decât familia mea și decât apa proaspătă”.

Dragostea și sexualitatea sunt, după tradiția islamică, doar concepte teologice. Casatoria are doar valoarea unui contract civil, între două părți de sex diferit. E utilă naturii și umanității și, deci, lui Dumnezeu. Prin urmare, trebuie să conducă la Dumnezeu.

Diferențele dintre bărbat și femeie sunt opera Creatorului, semnul Unității lui Allah și al științei sale. Cele două sexe sunt făcute cu tendința înnăscută către viețuirea împreună. Diferențele permit uniunea. Legea creației face ca ființele umane să fie atrase de sexul opus, iar nu de cel propriu.

Pentru islam, libertinajul e echivalent cu idolatria. Instinctele trebuiesc satisfăcute în limitele necesității și ale experientei individuale. Tot ceea ce conduce la libertinaj, la cruzime și la nedreptate e străin de spiritul islamului.

Poligamia, foarte răspândită în Arabia preislamică, a fost limitată de Coran (la patru femei legitime). A fost oprit infanticidul nounăscutelor și prostituția sclavelor. A stabilit norme precise pentru divorț, apărând dreptul și demnitatea femeii.

Teoretic, se declară monogamia. Concesia coranică pentru poligamie privește anumite condiții istorice. Actul sexual e considerat demn de laudă, ca și faptul de a da milostenie. (Faptul explică de ce farmacia medievală era plina de afrodisiace.)

Planificarea familială e permisă. De asemenea, coitus intreruptus și recursul la metode profilactice, cu condiția ca acestea să nu dauneze sanătății.

În cazuri dificile, viața mamei e mai importantă decât a fătului. Conform tradiției, rodul gravidității are valoare de ființă umănă după patruzeci de zile. Așadar, avortul nu mai e permis, sub nici un motiv, după această perioadă, excepție făcând cazul când viața mamei e amenințată.

Mutilarea. Aceasta privește două aspecte, unul dispărut aproape integral, altul practicat sporadic. Primul privește sterilizarea barbatului, uzat cândva pe scară largă, pentru obținerea de eunuci, ca gardieni în haremuri. Al doilea, amputarea mâinii drepte, iar în caz de recidivă, și a mâinii stângi, e tipic lumii islamice, ca pedeapsă pentru furt. Această pedeapsă e încă în vigoare în Arabia Saudita.

Alimentația și postul. Mâncărurile se împart, după tradiția mozaică, observată strict în islam, în permise (halal) și interzise (haram). Interdicția e absolută sau relativă. Absolut este, de exemplu, consumul cărnii de porc sau al băturilor alcoolice. Interdicția relativă privește alimentele dobândite ilicit sau furate.

E oprit a se bea sânge; sunt însă permise transfuziile. În ce privește transplantul de organe, părerile sunt impartite. E interzis categoric, chiar și în cazuri de necesitate, consumul de carne umană; de aici, unii înțelepti consideră ilicit transplantul de organe umane. E păcat dacă mori din cauza grevei foamei; dar a face greva foamei e îngăduit. Conform tradiției, nu-i păcat să refuzi medicamentele. Înțelepții moderni consideră viața ca un bun inalienabil, deci trebuie aparătă cu orice preț.

Postul islamic (ramadan) cere abstinență totală de la mâncare, de la băutură și de la orice altă placere a trupului, inclusiv de la fumat și raport sexual. Totuși, când un oaspete se declară flămând, poți mânca împreună cu el, la puțin timp de la începerea postului.

III. PROBLEMA RĂULUI ȘI A SUFERINȚEI ÎN ISLAM

Islamul este una dintre cele trei mari religii monoteiste (alături de creștinism și iudaism). În arabă, “islam” înseamnă “supunere” – supunere față de Allah. Cuvântul “Allah ” se referă la același Dumnezeu al evreilor și creștinilor. A spune ca “Allah ” este Dumnezeul arabilor este echivalent cu a spune ca “God ” este Dumnezeul Americanilor. Totuși, musulmanii – chiar dacă nu vorbesc araba – preferă să folosească cuvantul “Allah ” (doar islamul folosind acest termen).

Musulmanii cred în ziua judecății și în faptul că în această zi oamenii își vor primi pedeapsa sau rasplata de la Dumnezeu. În religia islamică Ziua Judecății se mai numește și Ziua Socotirii, Ziua cea Adevarată, Ziua Adunării, Ziua Veșniciei, Ziua Ieșirii din Morminte, Ziua Durerii, Ziua Chemării. În Coran este scris în detaliu despre ceea ce se va întâmpla în această zi. Paradisul este de asemenea descris, în termeni metaforici. Este posibil ca ne-musulmanii să ajunga în paradis, cu condiția să fi fost oameni buni și să creadă în același Dumnezeu.

Credința în destin înseamnă a fi conștient de faptul că viața și tot ceea ce există este în mâinile lui Dumnezeu. Oamenii nu pot avea ceea ce Dumnezeu hotărăște să nu aibă. Numai Dumnezeu cunoaște destinul oamenilor. Un musulman crede în destin și în predestinare indiferent dacă destinul e bun sau rău. Credința în destin nu este în contradicție cu voința omului. Omul este capabil să aleagă între bine și rău. Responsabilitatea aparține omului iar faptele sunt create de Dumnezeu. Nimeni nu poate aduce ca argument pentru păcatele sale destinul.

Cuvântul “jihad ” are și el, deși nu s-ar crede legătură cu suferința și răul, căci, în primul rând este vorba de o luptă contra răului și a patimilor interioare. Și pe măsura ce se elimine răul interior se elimină și suferința din viața omului.

Astfel, chiar dacă, cuvântul „jihad” poate însemna razboi sfânt, el are un înțeles mai general, însemnând „luptă”. Prin jihad înțelegem folosirea tuturor energiilor și resurselor pentru a stabili sistemul islamic de viata, pentru a obtine favoarea lui Allah. Spre exemplu, jihadul poate fi o lupta cu tine însuți, când un musulman învață să-și controleze propriile sale dorințe și intenții rele aducătoare de suferință.

Ca aducătoare de rău și suferință prin excelență, crima este una din marile păcate în Islam. Profetul Mahomed spunea că ucigașii vor fi pedepsiți cu focul Iadului. Musulmanii sunt încurajați să fie atenți și cu animalele. Profetul Mahomed a spus: O femeie a fost pedepsită pentru că a ținut închisă în casa ei o pisică și nu i-a dat de mâncare. Pisica a murit din aceasta cauză. Acum acea femeie este chinuită în Iad.

În dreptul Islamic și în alte texte islamice răul comunitar, ca de exemplu distrugerea caselor și propietăților, incitarea la acte de violenta, mutilarea oamenilor nevinovati sunt considerate acte strict interzise.

În islamism, suferința se datoreaza opozitiei față de vestirea cuvântului lui Dumnezeu. Dumnezeu însuși va aduce alinare suferinței. Există și un curent șiit care propune suferința ca și compensare: potrivit acestei gândiri, Al Hally ar fi mântuitorul; el a murit crucificat la Bagdad în 922.

Nevoia de a învăța, studia și urma Coranul trebuie să fie mai importantă decât aceea de a respira, a mânca și a bea pentru a supravietui, deoarece viața trăită fără îndrumarea Coranului este o viață mizerabilă, care atrage pedeapsa veșnică.

Păcatul și mântuirea sunt asociate cu doua conceptii: fapte și soarta (kismet). Mahomed a predicat și lansat fatalismul, “kismet” – predestinația la rai ori iad, fără a putea face noi ceva în fața lui Allah. Raiul (fericirea vieții viitoare) este înfățișat material cu munți de pilaf și râuri de lapte și miere.

Pentru purificarea de rău și alungarea suferinței, morala musulmană prescrie spălări dese, de cinci ori pe zi, post și rugăciune, oprește băutura vinului, dar permite poligamia. Fiecare musulman, care speră să scape de judecata lui Allah, trebuie să îndeplinească obligațiile celor Cinci Stâlpi ai Credinței:

-Recitarea Shahada-dei (“Nu este alt dumnezeu în afară de Allah, iar Mahomed este profetul lui Allah.”)

-Cinci rugăciuni zilnice prescrise (obligatorii) (Salat sau Namaz). Acestea includ îngenunchieri și prosternare în direcția orașului sfânt, Mecca.

-Milostenia (Zakat), care este deosebită de zeciuiala, devreme ce musulmanilor le este cerut să ofere numai o patrime din venitul lor ca și contribuție caritabilă.

-Postirea (Saum sau Ruzeh) în timpul întregii luni a Ramadanului, când musulmanii trebuie să postească de la orice mâncare și băutură, începând de la răsăritul soarelui până la apus, ca ispășire pentru propriile lor păcate din anul precedent (cu toate acestea, după apusul soarelui, mulți musulmani țin petreceri, iar alții se trezesc înainte de răsărit pentru a mânca ceva mai mult, înainte ca soarele să răsară și postul să înceapă din nou!).

-Pelerinajul (Hadj) la Mecca, cetatea sfântă, cel puțin odată în viață pentru fiecare musulman.

Pentru ca judecata divină să fie într-adevăr dreaptă, era necesar ca omul să fie considerat liber și deci responsabil de propriile sale fapte. Aceasta nu însemna să fie pus pe același plan cu Dumnezeu, chiar dacă în mod inevitabil afirmarea libertății omului sfirșea prin a limita puterea divină absolută; pe de altă parte, credeau că, în felul acesta, l-ar putea scuti pe Dumnezeu de atribuirea originii răului, de care – ca și în teologia creștină – era considerat responsabil omul, ca urmare a utilizării distorsionate a darului divin al liberului arbitru.

Deși numai urni mu 'taziliti au înehnat să afirme că Dumnezeu nu poate face răul (în felul ei, o afirmație care îi limitează atotputernicia), în general ei considerau că El, deși îl poate face, nu dorește răul și că lucrurile nu sunt bune sau rele doar pentru că sunt rânduite sau oprite de Dumnezeu, ci pentru că au în ele însele o valoare pozitivă sau negativă legată de un fel de morală naturală care precede legea revelată și care primește de la aceasta o confirmare și o mai clară explicitare.

Răsplata va veni nu numai în baza credinței, ci și ținând seama de faptele fiecăruia. Se făcea, prin urmare, distincția întrevinovățiile grave și cele minore, și se afirma că acela care păcătuiește grav și nu se căiește, chiar dacă e musulman, va merita pedeapsa veșnică.

Totuși păcătosul – aceasta e a patra teză – continua să fie considerat parte a comunității musulmane, ocupând o poziție intermediară între cele două aripi extreme de credincios și de infidel: el era un nelegiuit; asupra lui numai Dumnezeu ar fi putut da o sentință definitivă.

Islamul atribuie datoria de a rândui binele și de a opri răul oricărui credincios, obligat s-o exercite chiar și fațade principe care, ca orice om, poate fi mustrat de sfatul și de dojana fratelui de credință. Această atitudine de independență față de putere nu i-a împiedicat pe mutaziliti să se lase seduși de lozincile sale, din moment ce au acceptat ca doctrinele lor să fie adoptate aproape ca o ortodoxie de către califii al-Ma'mun și al-Mu'tasim. Ei le-au impus tuturor adepților islamului printr-un soi de inchiziție care s-a înverșunat îndeosebi împotriva acelora care nu înțelegeau să renunțe la concepția despre Coran ca fiind cuvînt increat al lui Dumnezeu. Foarte curând mișcarea a căzut în dizgrație iar doctrinele sale au fost puse la index, pentru a supraviețui în oarecare măsură la șiiți și pentru a ieși din nou la lumină în modernismul islamic.

În ciuda exceselor lor, mutaziliti au avut meritul de a contribui la evoluția gândirii musulmane într-o fază crucială a dezvoltării sale. O dată cu înlăturarea lor, s-a văzut pericolul unei separări între o speculație inspirată de rațiune și o apărare pur pasivă a cunoașterii tradiționale. S-a încercat deci o mediere o „cale de mijloc”, care în mod tradițional e considerată a fi opera lui al-As'ari (873-935).

În fața pericolului de a-l constrânge pe Dumnezeu în limitele logicii și rațiunii omenești, gândirea sa a căutat să rămână în substanța fidelă principiului transcendenței divine absolute, fără însă a eluda cu totul exigențele raționale care ieșiseră la iveală cu primii teologi. El a încercat deci să readucă teologia în brazda revelației coranice, fără a reduce, de altă parte, rolul teologului la acela de repetitor și de comentator al surselor. Doctrinele propuse de acestea din urmă, de fapt, erau adunate într-un ansamblu sistematic, înzestrat cu propria sa logică internă. În acest cadru, credința și-a recăpătat prioritatea asupra acțiunilor în determinarea mântuirii individului: astfel, chiar și musulmanul păcătos, în virtutea credinței sale, în cele din urmă se va mântui

În general, până în secolul al XV-lea gândirea religioasă musulmană a continuat să prezinte poziții mai degrabă diversificate; numai cu timpul a sfirșit prin a-și impune o oarecare uniformitate, ca rezultat, pe de o parte, al cristalizării care cu timpul a cuprins toate aspectele civilizației musulmane, pe de alta, al prevalării tot mai accentuate a unei orientări generale de respect față de tradiție, dacă nu de nivelare după aceasta. Acțiunea lui Dumnezeu este, mai întâi de toate, o acțiune creatoare. Crearea lumii e descrisă cu multe amănunte în Coran, ca și crearea omului. Cu vigoare e subliniată de asemenea acțiunea sa providențială, desfășurată pentru a asigura bunăstarea creaturilor sale, pentru a hotărî destinul omului, pentru asumarea sarcinii de a se îngriji de viața acestuia, în sfârșit, pentru a exercita cu îndurare funcția de judecător.

Între Dumnezeu și om, Coranul așază, la fel ca și scripturile iudeilor și ale creștinilor, creaturi spirituale intermediare: îngeri, demoni și ginn. Îngerii sunt deseori citați de Coran, care îi descrie ca pe niște creaturi înaripate care se mișcă între cer și pământ în calitate de intermediari între Dumnezeu și oameni. Creați pentru a-l adora pe Domnul, ei sunt modelul desăvârșit de supunere față de El, pe care îl slăvesc necontenit și pe care îl slujesc sub diverse forme. Una din funcțiile lor principale constă în a duce oamenilor mesaje din partea lui Dumnezeu. Revelația însăși e comunicată de ei solilor, sarcină rezervată îndeosebi lui Gabriel, unicul căruia i se menționează numele alături de Mihail și de Malik, paznicul infernului. Altă misiune importantă încredințată îngerilor este aceea de a nota faptele omenești în catastife anume, care vor fi prezentate fiecăruia în parte în ziua Judecății.

În Coran nu se afirmi că îngerii au și îndatorirea de a-i păzi pe oameni, dar nu lipsesc intervențiile lor în favoarea credincioșilor, alături de care pot chiar să ia parte la ciocniri armate cu infidelii. Însărcinați, în sfîrșit, să-l recheme pe om la Dumnezeu în clipa morții, îngerii vor lua parte în diferite moduri la Judecată și la primirea celor aleși în Paradis și a damnaților în Infern. Teologii care s-au ocupat de ei îi descriu ca pe niște creaturi de lumină, necorporali și asexuați, vizibili doar pentru aceia la care sînt trimiși. Pe scara ființelor, care are scopul de a atribui fiecărei creaturi un statut juridic precis, îngerii de rind (adică nu Gabriel sau alți îngeri asemenea lui) sunt considerați cu o treaptă sub musulmanul cucernic, dar superiori păcătosului. Așadar ei sînt văzuți ca desăvîrșiți, chiar dacă există și excepții notabile: Hanit și Marut (11,102), îngeri decăzuți, și mai ales Iblis, îngerul răzvrătit devenit căpetenie a demonilor.

Acesta din urmă, atunci cînd Dumnezeu, după ce l-a creat pe Adam, a poruncit îngerilor să se prosterneze în fața acestuia, a refuzat să aducă omagiu unei creaturi de obârșie atât de umilă (7, 12; 38,76), în felul său afirmând astfel unicitatea divină. Alungat de Dumnezeu pentru nesupunerea sa, din acel moment a devenit ispititorul care îl amăgește pe om, îndemnându-l, de la păcatul lui Adam și Eva, să acționeze împotriva voinței divine.

În sfîrșit, Coranul vorbește despre ginn, spirite care reprezintă forțele naturii, deja venerate și temute în epoca preislamică: creați din foc înaintea omului, împreună cu acesta sunt ființele inteligente prezente pe pământ chemate să-l adore pe Domnul și să-i primească mesajul. Ele apar și în miticele și legendarele povestiri din Coran ca, de pildă, cele care ascultă la poarta Paradisului și care caută să cunoască viitorul (72, 8-9), sau ca sclavii lui Solomon care lucrează la templu (27, 39) sau chiar ca soldații lui Iblis.

Comentatorii Coranului nu ezită să-i considere destinatari, asemenea oamenilor, ai revelației. În ciuda insistenței sale asupra temelor escatologice, Coranul evită să se confrunte cu o întreagă serie de întrebări care în general însoțesc meditația asupra sfârșitului; asupra acestora, găsim aprofundări în sunna și în gândirea teologică ulterioară. Moartea și învierea, de fapt, și pentru islam, la fel cum s-au petrecut lucrurile în iudaism sau în creștinism, implică pentru credincios întrebări importante la care textul sacru nu oferă răspunsuri. Astfel, în Coran nu se regăsește distincția dintre trup și suflet, care va frământa în schimb atât de mult meditația ulterioară a filozofilor și teologilor: în timp ce primii, după modelul platonician, au fost înclinați să considere muritor numai trupul, ceilalți, după un model iudaic, au fost înclinați să le considere pe amândouă muritoare. Numai o dată cu al-Ghazzali a prevalat în mod hotărâtor ideea nemuririi sufletului. Astfel, pe baza unor incerte indicii coranice, perioada obscură dintre moarte și reînviere va fi, în tradiția ulterioară, umplută de un interogatoriu al defunctului din partea a doi îngeri, Munkar și Nakir. Pe baza răspunsurilor sale, se va stabili o răsplată sau o pedeapsă imediate, de care fiecare om în parte se va bucura sau va pătimi temporar, în așteptarea judecății din urmă. În legătură cu semnele sfârșitului Coranul vorbește prea puțin, făcând aluzie la întoarcerea lui Iisus (43, 61), la devastări făcute de misterioasele popoare barbare ale lui Gog și Magog (18, 98; 21, 96) și la apariția unei prea puțin precizate „fiare” (27, 82). Dintre elementele adăugate de tradiție se remarcă credința în apariția lui Mahdi, adică „bine călăuzitul”: personaj mesianic de mare importanță atât în islamul sunnit (care în general îl identifică cu Isus) cât și în cel șiit (care în schimb așteaptă în el întoarcerea „imamului ascuns”, cf par. 8). Cât despre învierea trupurilor, la fel cum s-a întâmplat în tradiția creștină, și în dezbaterea teologică ulterioară ea a pus probleme, mai ales din partea unor filozofi influențați de platonism, care înclinau să considere nemuritor numai sufletul și să interpreteze în cheie alegorică răsplățile și pedepsele corporale. Judecata care va urma se va întemeia, după cum am văzut, pe faptele și pe credința fiecăruia, în baza libertății pe care Dumnezeu a dat-o omului. Au avut loc interminabile discuții principiale privind valoarea esențială sau secundară a faptelor în vederea mântuirii. Unii consideră că numai păcatul politeismului comportă condamnarea, spre deosebire de cei care cred că un singur păcat grav e de-ajuns pentru a anula un număr oricât de mare de fapte bune. În complicata contabilitate care s-a dorit să se stabilească privind evaluarea faptelor fiecăruia și care se va realiza printr-un bilanț, despre care Coranul vorbește în mod explicit, în cele din urmă hotărâtoare va fi judecata insondabilă și imprevizibilă a lui Dumnezeu. Chiar dacă doctrina islamică acordă un loc decisiv criteriului retributiv și, prin urmare, responsabilității morale a individului, totuși vechea credința arabă în destin nu a fost uitată și s-a dezvoltat ulterior într-o concepție a predestinării. Pentru fiecare individ înainte de naștere sînt prestabilite patru lucruri: sexul, dacă va avea o viață fericită sau nenorocită, cu ce alimente se va hrăni și termenul existenței sale. Această idee a unui termen predeterminat al vieții se întâlnește de mai multe ori în Coran, de pildă în 7, 2: „El este cel care v-a creat din lut, apoi a hotărât un termen, și un termen a fost stabilit prin voia Lui.” În unele cazuri, predestinarea omului pare să cuprindă toate aspectele vieții individului: „Nimic nu ne va atinge, fiindcă Dumnezeu a scris totul pentru noi” (9, 51). Școlilor teologice ulterioare le va reveni sarcina de a concilia aceste afirmații cu doctrina mai sus menționată a libertății individului.

IV. DETERMINANTELE ANTROPOLOGIEI CREȘTINE

IV.1. Antropologia biblică

Se știe că omul biblic nu elaborează un sistem, nu filosofează, în sensul strict al termenului, deci modul în care e privit omul în Biblie se deduce din diferitele exprimări ocazionale. Nu există nici o terminologie specializată: cuvintele din limba comună sunt folosite cu oscilații de sensuri, ori sunt interschimbabile.

Deci sintagma “antropologie biblică” e folosită oarecum impropriu; e utilizabilă pentru comoditate, dar cu condiția să ramână prezent caracterul ei concret, neformalizat, mereu viu. În acest sens, constituie un aspect esențial al Bibliei: doar spunem că această ne comunică adevăruri despre Dumnezeu și despre om în relație cu Dumnezeu.

Evident, revelația biblică e filtrată prin modurile de a concepe realitatea și modurile de exprimare ale autorilor umani ai textului sacru și ale epocilor acestora. Deci nu trebuie să vedem peste tot “dogme de credință”: dar modul în care omul biblic își întelege condiția constituie o grilă de interpretare cu bogate consecințe teologice și influențe ulterioare, pâna în zilele noastre.

Evident, ar fi de spus foarte multe lucruri. Poate cel mai mult a fost discutată problema păcatului strămoseșc (deci mai ales Gen 3): explică acesta sau nu condiția umană actuală; a fost un act, savârșit într-un trecut primordial, care s-a mostenit – și atunci în ce fel se moștenește -, sau e o expresie simbolică a stării noastre sub aspectul de slabiciune, de înclinare spre păcat; etc…

Aș vrea să vorbesc însă mai ales despre capitolele 1 și 2 din Geneză, evident cu ecourile din restul Bibliei, mai ales din VT, pentru că aici este punctul de plecare. Sigur că păcatul a schimbat multe, a desfigurat multe, și în toate aspectele la care mă voi referi, exista un “înainte” și un “după”, foarte diferite între ele; dar admirația față de faptura umană, așa cum este exprimată de pilda în Psalmi, arată încrederea Bibliei că pacatul n-a distrus planul divin inițial.

Starea paradisiacă vestită de profeți (ex. Isaia) arată cât de vie ramâne în om natura lui așa cum a ieșit din mâna Creatorului și cât de vie ramâne speranța (Rom 8, 20). Dacă ar fi să rezumăm toata istoria mântuirii de după păcat, ea se cuprinde în acel “Adame, unde ești?”, iar singurul care dă răspunsul total: “Iata, vin” este Hristos; ruptura dintre oameni simbolizată de “încurcarea limbilor” la Babel se repară la Rusalii.

Aspectele despre care aș spune câte ceva acum s-ar putea intitula: unitate și relaționalitate.

Știm că într-un fel de “vulgata teologică”, sau, mai în glumă, în fostul “catehism de prima împărtășanie” se dădea ca o evidență: omul este o ființă compusă din trup și suflet: trup pieritor, suflet nemuritor; s-a ajuns uneori la un fel maniheism folcloric: tot ce e bun vine de la suflet, tot ce e rău vine de la trup, chiar dacă în lista păcatelor primeaza orgoliul, necredința etc.

Ori, Biblia nu cunoaște dualismul trup/suflet, ci vede omul ca pe o unitate, chiar dacă aceasta poate fi privită sub diferite aspecte. E foarte important să avem prezent acest lucru, de vreme ce traducerile moderne pot da o impresie diferită, care e foarte riscanta, întrucât termenii carne, trup, suflet, spirit, inima au azi alte conotații, dacă nu chiar alt sens. Spuneam că acest întreg care este ființa umană poate fi privit sub diferite unghiuri de vedere, iar aici sunt în joc mai mulți termeni.

Cum în română nu exista doi termeni, unul desemnând carnea vie, altul carnea “alimentara” (vs. fr. chair – viande, engl. flesh – meat etc.), traducerea tradițională în textul biblic, respectiv liturgic, este de obicei “trup”, suprapunându-se astfel cu redarea gr. soma, chiar dacă vorbim în limbaj modern de “carne, carnal” etc.

Sensul de bază al cuvântului basar este “carne”, de om sau de animal. Astfel, legea prevede că e interzis să se manânce carnea boului lapidat pentru ca a ucis un om (Ex 21, 28), iar Iosif îi prevestește marelui pitar ca “îi vor mânca păsările carnea” (Gen 40, 19). De aici se vede usor cum a ajuns să însemne “trup” în general: înainte de a sluji, leviții trebuie “să-și treacă briciul peste tot trupul lor” (Num 8, 2) etc.

Basar se referă la omul întreg văzut sub aspectul sau concret, perceptibil, exteriorizabil. Omul nu “are” basar, ci “este” basar, fără valoare depreciativă. Se exprimă admirația față de modul în care Dumnezeu a creat-o, ca un țesător (Iob 10, 11) ori ca un olar (Gen 2, 7). Pentru a exprima reînnoirea interioară din noul legământ, Dumnezeu spune ca-i va lua omului inima de piatră și-i va da o inima de carne (Ez 36, 26), cu adevărat vie, primitoare, ascultătoare.

Basar poate fi echivalent cu “om”, poate desemna persoana “inima mea și trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu” (Ps 84, 3) sau chiar, în expresia kol basar, pe tot omul, totalitatea omenirii: “vărsa-voi Duhul meu peste tot trupul … chiar și peste robi și peste roabe…” (Ioel 3, 1-2) sau “de n-ar scurta Dumnezeu zilele acelea n-ar scapa niciun trup” (Mc 13, 20).

Văzând-o pe Eva, Adam exclama fericit: “în sfârșit, carne din carnea mea” (Gen 2, 23). Această conștiință a unei comuniuni profunde se extinde la orice înrudire: “Să nu ridicăm mâinile asupra lui, caci e carnea noastră” spune Iuda despre Iosif, către ceilalți frați (Gen 37, 27).

Omul întreg, văzut sub acest aspect de “carne”, a fost creat de Dumnezeu; această carne a fost asumată de Fiul, transfigurată de Duhul, așa încât ne afirmăm credința în “învierea cărnii”, conform textului grecesc.

În acelasi timp, conform experienței zilnice, basar exprimă și omul sub aspectul lui efemer, perisabil, de fragilitate, finitudine, neputință: “Un glas spune: “Strigă!” și am zis: “Ce să strig?” ”Tot trupul e ca iarbă și toată frumusețea lui e ca floarea câmpului. Iarba se usucă, floarea se ofilește când suflarea Domnului vine asupra ei” (Is 40, 6-7). În acest sens, “Cuvântul făcut trup” este om adevărat, supus limitărilor acestei lumi, dar fără de pacat.

Tot astfel basar, ori sarx, se poate referi la aparente: “a judeca după carne” (In 8, 15), la încrederea amăgitoare: “Blestemat omul care se încrede în om și își face sprijin din trup omenesc” (Ier 5, 17). Evident, creatura în condiția ei fragilă e păcătoasă; în iudaismul tîrziu și la Pavel, sarx ajunge să caracterizeze o lume unde domina spiritul răului, dar fără a face din “carne” izvorul păcatului și tot referindu-se la omul întreg privit sub acest aspect de “supus păcatului”, condiție din care îl va elibera Hristos (Rom 7 – 8 etc).

Omul poate fi privit și sub aspectul reprezentat de cuvântul nefesh, gr. psyhe.

Sensul originar este de “suflu aflat în ființa vie”, care o părăsește atunci când moare, de pilda, în istoria lui Ilie: “fiul stăpânei casei s-a îmbolnavit și boala i s-a înrăutățit atât de mult încât a ramas fără suflare. Profetul a strigat catre Domnul zicând: ‘Doamne, Dumnezeul meu, te rog, adu înapoi sufletul – nefesh – acestui copil într-însul!’ (1 Rg 17, 17.21). De aici, redă ideea de “viață”, putând de aceea să fie identificat și cu sângele.

Nefesh denumește în general ființa vie, om sau animal, uneori cu epitetul hayyah, “viu”, dar și fără el; oricum nu poate fi conceput cu un epitet contrar, de tip “mort”. În poemul sacerdotal al creației (Gen 1,1 – 2,4), Dumnezeu spune “să fie”, sau “pământul să dea la iveala”, și apar îndată diferitele soiuri de nefesh hayyah: păsări, reptile, mamifere…, chiar dacă se mai spune despre ele și: “în care este suflet viu” (asher bo nefesh hayyah)! De asemenea, în “iahvist”, la “defilarea animalelor”, tot ce a numit Adam era nefesh hayyah (Gen 2, 19).

Și omul este nefesh, privit sub aspectul de ființă vie: “fii lui Iosif născuți în Egipt erau cu toții nouă suflete” (Gen 46, 27). Poate fi echivalent cu un pronume personal, cu o nuanță de interioritate și de forță vitală, de ex. “Juratu-s-a Domnul pe sine însuți” – lit. “în sufletul sau” (Amos, 6, 8), sau în porunca iubirii: “cu toata inima ta, cu tot sufletul tău, / cu toata puterea ta (Dt 6, 5) /cu tot cugetul tău” (Mt 22, 37)/ etc.

“Sufletul și trupul”, o curentă unica din Mt 10, 28: “nu va temeți de cei care ucid trupul iar sufletul nu pot să-l ucidă”, este înțeles de Luca drept referitor la persoana umană în manifestarile sale “nu vă temeți de cei care ucid trupul și după aceea nu mai au ce să facă… temeți-vă de acela care, dupa ce a ucis, are putere să arunce în gheenă” (12, 4).

Drept aceea, nefes poate fi folosit în sinonimie cu basar, referitor la “om”: “Carnea lui e în întristare mare numai pentru el; sufletul lui numai pentru el e cuprins de jale” (Iob 14, 22). Sau ca echivalent de pronume personal: ex. “nafshi”, lit. “sufletul meu”, înseamnă pur și simplu “eu” etc.

Dacă însă nefesh e și animalul, care e diferența? Vedem că ambele relatări ale creației conferă un caracter aparte crearii omului. În varianta “iahvista”, celelalte creaturi se presupun; Dumnezeu se apucă de lucru, face ceva din tărână, dar acesta nu devine nefesh hayyah decât după ce Dumnezeu îi insuflă propria-i respirație (nishmat hayyah), deci ce poate fi mai intim (Gen 2, 7). Aceasta echivalează într-un fel cu ceea ce spune relatarea sacerdotală: Dumnezeu nu mai spune doar “să fie”, ci “să facem om” și, mai mult, “după chipul și asemanarea noastră”. Expresia aceasta, grea de sens, a stârnit reflecții nenumarate de-a lungul timpului: este în fond inepuizabilă, pentru fiecare om. Vom reveni mai jos la ea, sub câteva aspecte.

Am văzut că Dumnezeu îi sufla omului în nari respirația sa. Pentru a desemna această răsuflare se întâlnesc doi termeni, având de altfel sensuri multiple, termeni greu de relaționat, dar în ce ne interesează aici, interschimbabili: neshamah și ruah, redate în greacă cel dintâi prin pnoe, al doilea prin pneuma, din aceeași rădăcină.

Neshamah, “vânt, suflare, răsuflare” poate fi folosit în sinonimie și cu nefesh, despre om sau despre animale. Dar numai respirația lui Dumnezeu îl face pe om ceea ce este. În acest sens apare sinonimic cu ruah, “vânt, suflare, duh, spirit”: “Duhul lui Dumnezeu este cel ce m-a făcut și suflarea Celui Atotputernic este dătătoarea vieții mele” (Iob 33, 4).

Acest suflu divin ramâne în om, îi aparține cât timp acesta e viu. Dar termenul nu indică o substanță aflată în opoziție cu materia, ci omul întru cât este capabil, prin darul lui Dumnezeu, de a se afla în relație cu El, de a-l asculta. De aceea indică adesea o carismă care îl face pe om capabil de a exercita o funcție aparte în planul de mântuire: se spune despre judecători, despre profeți, că au fost cuprinsi de ruah Yhwh, ruah Elohim, aceștia în mod tranzitoriu, iar despre Mesia, că se va odihni asupra lui Duhul Domnului (Is 11…), ceea ce indică o relație totală și permanentă, de excepție, cu Dumnezeu.

Impresiile, emoțiile omului sunt raportate la ruah: frica (Gen 41, 8), mânia (Jud 8,3), bucuria (Gen 45, 27) etc.; s-ar putea spune deci că acesta e expresia conștiinței înseși. “A-ți da duhul în mâinile lui Dumnezeu” (Ps 31, 4 = Lc 23, 46) înseamnă atât a-ți da ultima suflare cât și a-ti încredința propria ființă lui Dumnezeu. Evident, viziunea semitică asupra omului este una din grilele de interpretare posibile, complementară concepției grecești, mai degrabă decât opusă ei. Această viziune unitară asupra omului are însă consecințe însemnate.

Una dintre ele este importantă metonimiilor – sau metaforelor – anatomice, tocmai pentru că toate expresiile umane sunt trăite corporal. Cunoaștem importanța “feței” pentru a desemna prezența omului sau a lui Dumnezeu, cu reflexe importante în antropologia actuală.

O metaforă de acest gen, remarcabilă tocmai pentru că sensul ei e diferit de cele din limbile moderne, este cea a “inimii”: ea nu se referă la afectivitate în opoziție cu rațiunea, ci la interioritatea omului – minte, voință, afecte -, spre deosebire de manifestările pur exterioare.

De aceea, “religia inimii”, de pildă, la care îndeamnă profeții semnifică interiorizarea religiei, în contrast cu rezumarea ei la gesturi pur exterioare, cantitative și cu nuanțe magice, iar nu negarea rațiunii spre a cădea în sentimentalisme vagi. Răul pe care l-a putut face abordarea “irațională” sau mai degraba “antirațională” a relației cu Dumnezeu ar merita un studiu aparte.

Tocmai că “religia inimii” implică folosirea totală a minții în utilizarea ei cea mai nobilă, doar că omul trebuie să știe că, după ce și-a terminat toată mintea, abia atunci s-ar putea spune că începe ce e mai interesant: a avea pretenția să-l limitezi pe Dumnezeu la capacitatea ta de înțelegere ar însemna a face un Dumnezeu “după chipul și asemănarea” omului, ceea ce ar fi nu numai contrar adevărului, ci și extrem de plicticos!

O altă consecință este folosirea lui psyche de către apostolul Pavel. Cine e obișnuit cu gândirea greacă ramâne uimit vazând că “omul psihic” e aici tot una cu “omul carnal”, adică omul privit doar sub aspectul lui de ființă vie, cum e și animalul, sau chiar, prin evoluția specifică lui Pavel, omul pamântesc, păcătos din naștere, spre deosebire de “omul pneumatic”, cel aflat sub influența Duhului lui Dumnezeu, cel în har.

O ultimă consecință pe care vreau s-o amintesc aici este modul în care această concepere a omului ca un întreg a influențat felul în care la un moment dat, către sfârșitul Vechiului Testament, apare revelarea vieții de după moarte, implicând retribuția după fapte. Se știe că multă vreme Biblia nu se referă decât la viața aceasta, în care ar trebui ca Dumnezeu să-și manifeste dreptatea: omul bun ar trebui să se bucure de avere, relații de familie și sociale bune, viață lungă, iar omul rău – invers.

Cum experiența contrazice aceasta utopie, încep semnele de întrebare: se văd în Qohelet, dar mai ales în Iob, cu foarte cunoscuta străfulgerare de speranța. Atunci când se pune însă problema martirului, deci a omului care suferă nu deși e drept, ci tocmai pentru că e fidel lui Dumnezeu, și suferă până la moarte, am putea spune că vălul se sfâșie către viața de dincolo. Dar pentru evreul palestinian, aceasta implică neapărat învierea. Abia în Cartea înțelepciunii, ultima din Vechiul Testament, scrisă în Alexandria Egiptului, cu însemnate influențe ale gândirii grecești, se vorbește și despre nemurirea și incoruptibilitatea sufletului: cele două abordări sunt însă complementare, de parcă s-ar fi pus întrebarea: bine, dar pâna la înviere…?

Am văzut că, spre deosebire de animale, omul devine “suflet viu” numai după ce Dumnezeu îi insuflă propria respirație. Aceasta înseamnă și că nu exista un “om natural”, ci relația cu Dumnezeu este pentru om definitorie ontologic. Același lucru îl spune, la primul nivel de înțelegere, și formula “după chip și asemanare”.

Cele relatate în capitolul 3 al Genezei arată că, de bună seamă, condiția creaturală a omului implică un aspect de dependență, de supunere. Dumnezeu îi pune omului la dispoziție tot ce poate fi mai bun și mai frumos în creație, fapt simbolizat prin imaginea grădinii cu pomi de toate felurile (pentru noi o livadă e ceva frumos, dar obișnuit, însă pentru condițiile climatice ale Palestinei antice ea sugerează într-adevăr neasemuita bogație și splendoare. Să ne gândim că, ceva mai la răsărit, paradaeza, de unde, prin gr. paradeisos, vine și “paradisul” nostru, este livada bine împrejmuită cu zid a împăratului perșilor!).

Dar pentru ca omul să rămână în grădină și să ajungă la pomul vieții, trebuie să se supună unei interdicții: nu are voie să mănâce din pomul cunoașterii binelui și răului. Încercarea omului de a-și asigura prin mijloace proprii “egalitatea cu Dumnezeu” îl exclude, dimpotrivă, din paradis, din apropierea lui Dumnezeu, nu pentru că acesta ar vrea să-și păstreze cu gelozie exclusivitatea, ci pentru că, în adevărul cel mai profund al ființei, creatura nu poate fi pe potriva Creatorului.

Dar privitor la relația inițială dintre om și Dumnezeu, Biblia pune cu precădere alte accente. E drept că ele apar prin ricoșeu, în ruptura adusă de păcat. Adam și Eva descoperă că sunt goi. Până atunci era normal sa umble așa cum au fost creați, să se arate Creatorului care se bucura să-i vadă: “și a văzut Dumnezeu că toate erau foarte bune” (Gen 1, 31).

În ființa lor era un echilibru perfect care nu era umbrit în nici un fel de adevărul trupului celuilalt. Adam și Eva, contrar obiceiului, acum se ascund. Înainte între ei și Dumnezeu nu încăpea teama sau rușinea. Dumnezeu iese, ca în fiecare zi, să se întâlnească cu Adam în răcoarea serii. Numai cine cunoaște clima acelei zone din Orient sau măcar a avut experiența muncii istovitoare în arșiță cunoaște acel moment, chiar înainte de asfințit, când “ziua se pleacă”, văpaia se înmoaie, omul își revine și poate fi atent la ceilalți. Dumnezeu se plimba cu omul prin rai în răcoarea serii: aceasta sugerează o extraordinară apropiere, intimitate, tandrețe.

IV.2. Specificul antropologiei creștine

Omul este ultima și cea mai de seamă dintre creaturile pământești; el este încheierea și coroana creației.

Omul este veriga de legătură dintre natură și Dumnezeu. La creare, Dumnezeu n-a fost constrâns de necesitate, ci numai dintr-o iubire prisositoare, căci nu trebuia să rămână nevăzută lumina Lui Dumnezeu și nici mărturisită slava Lui și nici nefolosită bunatatea Lui.

Referatul Genezei ne spune, în general că omul a fost făcut după chipul și asemanarea Lui Dumnezeu și în virtutea acestui fapt, capabil să stăpânească peste toate cele ale pământului.

Omul este constituit din două elemente deosebite unul material –trupul și celălat spiritual – sufletul. Trupul și sufletul sunt deci creația lui Dumnezeu, ele se ajută unul pe celalalt, se completează unul pe altul.

Sf. Grigorie Palama, declară că prin suflarea Sa Dumnezeu, i-a dat omului suflet viu, iar sufletul viu înseamnă atât sufletul rațional cât și zestrea lui de har. Prin aceasta, omul era după chipul și asemanarea lui Dumnezeu, modelat prin harul Lui Dumnezeu, ca să fie nu numai trup și minte, ci și Duh.

Trupul omului este făcut din țărână, el fiind pe tot parcursul vieții în strânsă legatură cu natura, dupa moarte contopindu-se cu natura (Ecl.12 , 7); este o raționalitate palpabilă concretă, specială, în legatură cu raționalitatea palpabilă concretă a naturii.

Sufletul, este considerat ca principiu spiritual al vieții prezentate în om (cf. Gen. 9, 45; Lev.17,11; Deut.12 , 23). Din faptul conștiinței și gândirii, sufletul uman are o operație în care corpul n-are deloc parte imediată, în care el nu intervine direct, o operație liberă, degajată de condițiile materiale, o operație transcendentă .

Referitor la starea primordială a omului, putem spune că era o stare de înaintare în perfecțiune și fericire după cum a spus Dumnezeu erau foarte bune (Fac. 1, 31). Chipul lui Dumnezeu, nu se referă la trup, pentru că Dumnezeu nu are trup, chipul refrindu-se la natura spirituală intelectuala a omului, rațiune, libertate și înclinație spre Dumnezeu; iar asemanarea ca scopul către care tinde omul, în dezvoltarea și perfecționare a lui normală.

Omul după creare, a fost așezat în Paradis și în această stare condițiile de viață erau foarte bune; nimic nu-i lipsea omului și nimic nu se opunea stăpânirii lui, iar munca era un plăcut exercițiu al puterilor spirituale și fizice.

Nu știm cât timp a rămas omul în starea primordială, dar în orice caz el n-a apucat să se consolideze în ascultarea lui Dumnezeu și să progreseze în cunoașterea Lui pentru că în acest caz, căderea nu s-ar mai fi produs cu atâta ușurință, sau nu s-ar fi produs deloc.

Prezența activă a Duhului în creație ne descoperă semnificația omului, căci omul ca parte a creației, dar și ca îndrumător al ei, ca preot al creației, este cel ce poate revela cel mai mult prezența și lucrarea Duhului Sfânt, El al cărui trup este templu al Duhului Sfânt,

Lumea a fost creată pentru om, ca spațiu de existență a lui și ca spațiu de dialog cu Dumnezeu, ca loc de îndumnezeire a omului. Omul recapitulează în sine toate elementele și valorile universului (Grigorie de Nyssa), el este un microcosmos, punte de legătură între cele văzute și cele nevăzute, ca alcătuit din suflet și trup.

Importanța deosebită a omului este dată de faptul că el este o culme a existențelor create, făcut de Dumnezeu printr un act special. El este cel care are ca scop și misiune spiritualizarea lumii, odată cu îndumnezeirea sa, el trebuind să umanizeze natura. Omul a fost creat după chipul Fiului, dar cel ce a sculptat acest chip în om, este Duhul, Marele Artist, desvăvârșitul iconar. În funcție de relația cu Logosul, omul este el însuși logos al lumii, iar prin energiile necreate, care stau la baza ființei sale, ca parte constitutivă a sa, este în relație nemijlocită cu Duhul, cu harul și darurile Sale.

Harul este viața vieții sale, este constitutiv naturii omului, Duhul este interior omului, prin creația acestuia, după chipul lui Dumnezeu, tot El este Cel ce dă omului puterea să ajungă de la chip la asemănarea cu Dumnezeu. Deci Duhul este principiul spiritual al omului ca persoană, al comuniunii interpersonale și temeiul unității umanității. Chiar viața veșnică este pentru om cunoașterea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Desăvârșirea omului, îndumnezeirea sa, nu este altceva decât transfigurarea lui prin Duhul, umplerea lui de către Acesta.

Căderea în păcat a omului a afectat și starea creației, care suferă și ea din pricina păcatului; omul care trebuia să o ghideze către Dumnezeu, din cauza păcatului și-a neglijat scopul, creația a început să-L stăpânească pe el, omul păcătos, devenind astfel o creație instrument diabolic. De aceea, la sărbătoarea Epifaniei, se exorcizează cosmosul, al cărui element de bază este apa, considerată refugiu pentru diavol.

Demonicul din natură, este decăderea ei din scopul și orientarea originară. Ea, creată foarte bună și frumoasă, de la început de către Dumnezeu, a devenit o temniță și o tentație permanentă pentru om, prin care: prințul acestei lumi își statornicește propria împărăție a morții

Astfel că, sfințirea firii implică demistificarea ei, așezarea din nou în relația ei adevărată cu Dumnezeu și cu omul, a proclama domnia lui Dumnezeu asupra Cosmosului. Rolul omului în creație este dat de calitatea lui de chip al lui Dumnezeu, având menirea asemănării, deci un microcosmos dinamic.

El poate să și îndeplinească rolul de stăpân și de călăuzitor al creației spre scopul ei, după căderea în păcat, pentru că Hristos l-a restaurat, l-a eliberat de sub stăpânirea diavolului și-a determinismului mecanicist natural, prin opera Sa răscumpărătoare, adică prin Întruparea, prin Patimile, Moartea, Înălțarea, Învierea și șederea de a dreapta Tatălui, a Sa. El, Adam cel Nou, ne a arătat că accidentul păcatului poate fi depășit.

Prin umanitatea Sa îndumnezeită ne trimite nouă fluvii de har, care să ne ajute în misiunea noastră de a ajunge la îndumnezeirea noastră și umanizarea naturii. Omul reunește în sine toate aspectele inteligibile și sensibile ale creației, el are rolul de a face această unitate cât mai desăvârșită, mai ales după căderea în păcat, când forțele diviziunii și ale dezintegrării sunt active în creație. De aceea, omul trebuie să depășească toate polaritățile: Dumnezeu și creația, inteligibilul și senzorialul, cerul și pământul, paradisul și infernul, bărbatul și femeia.

Acestea au fost depășite de Hristos, Cel în care creația își regăsește comuniunea cu Creatorul și armonia ei internă. Omul își păstrează demnitatea de stăpân al întregii creații, în măsura în care ia parte la viața și mărirea Creatorului. În creație strălucește chipul lui Dumnezeu prin om: ochiul spiritual al creației.

Creat creator de către Dumnezeu, el poate participa activ la continuarea creației, la împlinirea vocației sale prin cunoașterea și aprofundarea valorilor ei, prin actualizarea acestor valori pentru desăvârșirea ei, prin tot ceea ce face pentru sfințirea naturii, dar și prin operele de artă, prin eficicarea păcii în lume, prin lupta pentru unitatea creștinilor sau prin urmașii săi, prin tot ceea ce participă la progresul spiritual, la desăvârșirea umană, prin apropierea și viața în Dumnezeu prin Duhul Sfânt.

Odată cu crearea lumii, în plenitudinea potențială, Duhul a sădit energiile Sale divine necreate, ca niște rațiuni active, care se îndreaptă spre realizări viitoare, nelimitate, cu acestea omul trebuind să intre în relație și să schimbe continuu creația.

În creație, omul este chemat să fie colaborator al Duhului, căci el-a fost trezit la viață divină, ca făptură, prin duhul dat de Dumnezeu bulgărelui de pământ.

Parte importantă a teologiei creștine ortodoxe, antropologia se ocupă cu studiul omului, mai precis ea sisematizează învățătura revelată cu privire la om, la originea, destinul și menirea sa.

Conform învățăturii de credință ortodoxe, omul a fos creat de Dumnezeu printr-un act special al lui Dumnezeu și în ceea ce privește trupul, dar și în ceea ce privește sufletul (cf. Fac. 1,26; 2,7), astfel că omul întreg este creat după chipul lui Dumnezeu și învederea nesfârșitei asemănări cu El. Altfel spus, omul are imprimat în adâncul finței sale chipul Treimii, fiind creat pentru a se împărtăși de fericirea veșnice în comuniune de iubire cu Creatorul său.

În starea primordială, omul se afla pe drumul desăvârșirii, nu era desăvârșit, căci altfel nu ar fi căzut, și nici nu era corupt de nimic, căci a fost creat de Dumnezeu, bun și frumos. Avea posibilitatea să inainteze în desăvârșire sau să se îndepărteze de ea, deci se afla într-o stare de înaintare în desăvârșire sau de relativă desăvârșire.

Această stare originară i-a sfârșit odată cu ceea ce istoria mântuirii numește păcatul originar, adică cu păcatul săvârșit de om în urma tentației diavolului și care constă în neascultarea față de Dumnezeu, în orientării sale existențiale nu către Creator, ci către creației și căderea în sclavia simțurilor, poftelor și tentațiilor materiale.

Omul este o ființă – dar una îndumnezeită! astfel rezuma teologul grec contemporan, Panayotis Nellas, concepția generala a Sfinților Părinți despre om. Omul este chip al lui Dumnezeu. De aceea, el nu numai că are tendința de a-L cunoaște și de a-L propovădui pe Dumnezeu, ci are sădite în ființă să însușirile lui Dumnezeu, ca într-o oglindă.

Chipul dumnezeiesc în om este un chip al Treimii. În el vedem reproducerea misterului trinitar și de aceea omul reflectă în sine structura și viața acestui mister. Amintind cuvintele de la Facere 1, 27, V. Lossky spune: „Misterul singularului și pluralului în om reflectă misterul singularului și pluralului în Dumnezeu, așa cum principiul personal în Dumnezeu cere ca natura cea una sa se exprime în diversitatea persoanelor, la fel în omul creat după chipul lui Dumnezeu. Natura umană nu poate exista în posesiunea unei monade; ea cere nu singurătatea, ci comuniunea, sau diversitatea cea bună a iubirii”.

Din Sfânta Treime îi vine astfel chipului dumnezeiesc din om caracterul dialogic, comunicativ. Numai având înainte structura comunitară proprie Sfintei Treimi, adevărul despre o ființă nu este “conceput” decît în “oglinda” și traversând oglinda, altei ființe.

Remarcabilă în acest sens rămâne explicația Sfântului Atanasie cel Mare cu privire la noțiunea de chip pe care o referă la Dumnezeu: Hristos este icoana Tatălui pentru că Tatăl se vede în El.”

Având acest model comunitar creștinismul răsăritean a subliniat realitatea proprie chipului dumnezeiesc din om depășind noțiunea de individualitate. Aceasta din urmă este explicată prin referința la ruptura între ființă și comuniune. Deoarece ființa este anterioară comuniunii lumea stă într-o existență fragmentată în care ființele sunt particulare înainte de a putea fi în relație unele cu altele: “Individualitatea se descoperă prin deosebirile sale de celelalte individualități”.

Chipul cuprinde simultan două realități aparent contradictorii la prima vedere: particularitatea și comuniunea. A fi “chip” al lui Dumnezeu este fundamental diferit de a fi individ, deoarece chipul nu poate fi conceput în el însuși, ci numai în relația sa. Esența lui constă în faptul că este o revelație a adevărului ființei nu ca “substanță” sau “natură”, ci ca “mod de existență”.

Aceasta este înțelegerea profundă a Părinților capadocieni care vine să arate că omul ca ipostas arată un aspect deosebit: prin și în comuniune “chipul” afirmă identitatea și particularitatea sa proprie Astfel chipul este orizontul în care se descoperă adevărul despre ființă, nu ca simplă natură, subiect de individualizare și combinare, ci ca chip unic al totalității și “universalității”-ființei. De aceea misterul omului ca “chip” al lui Dumnezeu constă în faptul că în el alteritatea și comuniunea nu sunt contradictorii, ci coincid unul cu altul.

Comuniunea nu conduce la dizolvarea diversității ființelor în vastul ocean al ființei, ci la afirmarea alterității lor în și prin iubire. Diferența între acest adevăr și cel referitor la “natura în sine” stă în faptul că în timp ce al doilea este supus fragmentării, individualizării, iubirea nu suferă un proces asemănător. Astfel în contextul comuniunii, opusul alterității este divizarea.

Aceasta identificare a alterității cu unitatea este incompatibilă cu starea omului ca individ cu tendința sa evidentă de a domina și a poseda ființa. Ființa umană lăsată în ea insăși nu poate să fie o persoană. Singura posibilitate ca să existe o adevărată persoană este ca ființa să coincidă cu comuniunea16. Se poate spune deci că ființa omului este constituită prin comuniune. De aceea în chipul dumnezeiesc din om viața și iubirea coincid. Comuniunea este relațională și ceea ce se descoperă prin ea este prezență altui subiect care este o forță. Această prezență și forță implică personalități inseparabile.

În primul rând o reală reciprocitate, sentimentul de a fi primit, de a intra în relație. În al doilea rînd nespusa confirmare care ne este dată despre sensul vieții. Cineva nu poate arăta acest sens pe care l-a primit decât prin modul unic al existenței și al vieții sale. Dar cel care se mulțumește “să trăiască interior” atitudinea sa, care nu o împlinește decât în sine este străin sensului adevărat al relației.

În afara comuniunii caracteristică chipului dumnezeiesc din om se ajunge la pierderea unicității existenței umane. Omul devine o ființă asemănătoare celorlalte ființe, fără “identitate”, fără față. Singură prezența altuia transformă complet situația personală.

În întâlnirea unui alt subiect trebuie să ne transformăm pe noi înșine, să facem față trebuinței de comunicare care, de acum înainte, ne interzice repaosul în evidențele noastre. Intervenția altui subiect introduce o revoluție în intimitatea însăși a persoanei. Altul nu este numai cineva-altul, ci o nouă atitudine posibilă de la eu la eu. Altul corespunde unei alte existențe care comunică cu a noastră, putînd să-i aducă resursele pe care cea din urmă nu Ic găsea în ea însăși, și s-o stimuleze la ieșirea din cercul strimt care o închide.

Prezența unui alt subiect ne forțează să actualizăm ceea ce este descoperit prin iubire în ființa noastră comună. Aceasta este o vocație necesară ambelor persoane într-o relație. Întâlnirea unui alt subiect este totdeauna o recunoaștere, o afirmare prin interpunerea acestuia, a ființei noastre proprii, însă eliberată, explicitată.

Prezența unei alte existențe introduce astfel o ușurare: este prezenta unei voci, constituită ca răspuns sau ecou la chemarea noastră. O astfel de prezență ne ajută să ne cunoaștem de fapt pe noi înșine.Noi ne vedem mai întâi după cum altul ne vede și ne vrea. Judecata de relație primează aici judecății de existență; noi suntem ceea ce privirea altuia ne face19. Pe de altă parte, noi înțelegem pe altul în totalitatea activității sale și nu numai în cuvintele, în justificările pe care le poate da. Datorită acestei dualități de puncte de vedere, cunoașterea altuia este mult mai bogată decât cunoașterea de sine, mult mai fecundă.

Experiența altuia atrage atenția noastră asupra unor aspecte din noi înșine, care, fără acestea, ar râmâne în umbră.O conștiință singură, izolată nu cunoaște nici schimb, nici întrebare, nici răspuns și este lipsită de cunoaștere de sine chiar. Ființa umană izolată nu este decât o reprezentare-limită; ea nu există în fapt.

Vorbind despre masura în care aceste însușiri ale lui Dumnezeu au fost investite în om, Sf. Grigore de Nyssa e de părere ca singura diferență dintre Dumnezeu și om este aceea ca Primul este necreat, pe când al doilea este creat de Primul.

“Dumnezeu, nu-și arată bunatătea doar pe jumătate, dăruind omului doar o parte din bunatățile Sale și păstrând pentru Sine în chip invidios cealaltă parte, ci își arată suprema bunătate tocmai prin aceea că l-a adus pe om din neființă la viață și l-a copleșit cu tot felul de daruri”.

Omul este rodul iubirii lui Dumnezeu, de aceea îl și răsfață cu daruri atît de mari. Darul suprem pe care îl primește omul este nemurirea și voia liberă, având “o superioritate vădită prin libertatea sa neângrădită”.

Desavârșita libertate pe care o primește omul este și poarta pentru orice virtute. Căci “virtutea constă în a fi fără stapân și a face ceea ce-ți place, tot ce faci din constrângere sau din silă nu poate fi virtute”. Potrivit acestei concepții, animalele, deoarece se supun legilor naturii, pe care nu le pot depăși, nu pot avea virtuți.Potrivit relatării biblice, doar omul, dintre toate făpturile, este rezultatul unui sfat Dumnezeiesc, celelalte au fost făcute fără un “plan” prealabil. Dumnezeu a zis: “Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră… ca să stapânească toate vietățile ce se târasc pe pamânt și tot pamântul” (Gen. 1, 26). Rezultatul acestui sfat dumnezeiesc a fost Însuși Hristos, adică Noul Adam, care este Arhetipul și scopul lui Adam cel vechi. “Fiindca nu Adam cel vechi este modelul lui Adam Cel nou, ci Adam Cel nou este modelul celui vechi”.

Panayotis Nellas, rezumând învățătura patristică, limpezește aceast paradox aparent: “nu are importanta faptul ca Hristos nu a existat istoric pe vremea creației lui Adam. Faptul ca Hristos este în realitatea supratemporala a lui Dumnezeu “mai-întâi-nascut decât toata zidirea” (Col. 1, 15-17) constituie o învățătură biblică fundamentală. Dacă omul, pentru care a fost facută întreaga creație materială, a răsărit pe pamânt ultimul după toate creaturile, atunci este, negreșit, logic ca Hristos, Care reprezintă scopul întregii creații materiale și spirituale, să fie posterior lui Adam, de vreme ce toate lucrurile sunt conduse de la cele nedesavârșite spre desăvârșire. Ca realizare supremă a omului, este firesc ca Hristos să reprezinte scopul mersului ascendent al umanității, început dar și capăt al istoriei”.

Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său; “după chipul lui Dumnezeu l-a creat; barbat și femeie i-a creat” (Gen 1, 27).

Omul deține un loc unic în creație: el este “după chipul lui Dumnezeu”; în natura sa, el reunește lumea spirituală și lumea materială; el este creat “barbat și femeie”; Dumnezeu l-a statornicit în prietenia sa. Dintre toate creaturile văzute, numai omul este “capabil să-l cunoască și să-l iubeasca pe Creatorul său” , el este “singura făptura de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăși”; doar el este chemat să împărtășească, prin cunoaștere și iubire, viața lui Dumnezeu. Cu aceasta menire a fost creat și aceasta este rațiunea fundamentală a demnității sale, el: “a fost creat după chipul Fiului, dar cel ce a sculptat acest chip în om, este Duhul, Marele Artist, desvăvârșitul iconar.”

În funcție de relația cu Logosul, omul este el însuși logos al lumii, iar prin energiile necreate, care stau la baza ființei sale, ca parte constitutivă a sa, este în relație nemijlocită cu Duhul, cu harul și darurile Sale. Harul este viața vieții sale, este constitutiv naturii omului, Duhul este interior omului, prin creația acestuia, după chipul lui Dumnezeu, tot El este Cel ce dă omului puterea să ajungă de la chip la asemănarea cu Dumnezeu. Rolul omului în creație este dat de calitatea lui de chip al lui Dumnezeu, având menirea asemănării, deci un microcosmos dinamic.

El poate să-și îndeplinească rolul de stăpân și de călăuzitor al creației spre scopul ei, după căderea în păcat, pentru că Hristos l-a restaurat, l-a eliberat de sub stăpânirea diavolului și a determinismului mecanicist-natural, prin opera să răscumpărătoare, adică prin Întruparea, prin Patimile, Moartea, Înălțarea, Învierea și Șederea de-a dreapta Tatălui, a Sa. El, Adam cel Nou, ne-a arătat că accidentul păcatului poate fi depășit. Prin umanitatea să îndumnezeită ne trimite nouă efluvii de har, care să ne ajute în misiunea noastră de a ajunge la îndumnezeirea noastră și umanizarea naturii.

Omul reunește în sine toate aspectele inteligibile și sensibile ale creației, el are rolul de a face această unitate cât mai desăvârșită, mai ales după căderea în păcat, când forțele diviziunii și ale dezintegrării sunt active în creație. De aceea, omul trebuie să depășească toate polaritățile: “ Dumnezeu și creația, inteligibilul și senzorialul, cerul și pământul, paradisul și infernul, bărbatul și femeia.” Acestea au fost depășite de Hristos, Cel în care creația își regăsește comuniunea cu Creatorul și armonia ei internă.

Omul își păstrează demnitatea de stăpân al întregii creații, în măsura în care ia parte la viața și mărirea Creatorului. în creație strălucește chipul lui Dumnezeu prin om: “ochiul spiritual al creației”.

Creat creator de către Dumnezeu, el poate participa activ la continuarea creației, la împlinirea vocației sale prin cunoașterea și aprofundarea valorilor ei, prin actualizarea acestor valori pentru desăvârșirea ei, prin tot ceea ce face pentru sfințirea naturii, dar și prin operele de artă, prin eficicarea păcii în lume, prin lupta pentru unitatea creștinilor sau prin urmașii săi, prin tot ceea ce participă la progresul spiritual, la desăvârșirea umană, prin apropierea și viața în Dumnezeu prin Duhul Sfânt.

Odată cu crearea lumii, în plenitudinea potențială, Duhul a sădit energiile Sale divine necreate, ca niște rațiuni active, care se îndreaptă spre realizări viitoare, nelimitate, cu acestea omul trebuind să intre în relație și să schimbe continuu creația.

În creație, omul este chemat să fie colaborator al Duhului, căci el a fost trezit la viață divină, ca făptură, prin duhul dat de Dumnezeu bulgărelui de pământ. Astfel că, actul prin care, el cel creat creator, transformă, umanizează și spiritualizează natura, este un act de unire a spiritului cu materia sau, mai bine zis, a activării potențelor spirituale ale materiei, a trezirii spiritului din materie.

„Persoana umana, creata după chipul lui Dumnezeu, este o ființă în acelasi timp trupeasca și spirituala. ”

Relatarea biblica exprimă aceasta realitate într-un limbaj simbolic, afirmând ca “Dumnezeu l-a plăsmuit pe om luând ărâna din pământ și a suflat în față lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Gen 2, 7). Așadar, omul în totalitatea lui este voit de Dumnezeu.

Cuvântul suflet desemnează adesea în Sfânta Scriptură viața umană sau persoana umană în întregime. El semnifică însă și tot ceea ce este mai intim în om și de mai mare valoare, prin care este în mod deosebit chip al lui Dumnezeu: suflet înseamnă principiul spiritual din om.

Trupul omului este părtaș de demnitatea de “chip al lui Dumnezeu”: este trup omenesc tocmai pentru ca este însuflețit de sufletul spiritual; persoana umană în întregimea ei este menită să devină – prin Trupul lui Hristos – Templul Duhului Sfânt.

Unitate de trup și suflet, omul, prin însăși conditia să trupească, sintetizează în sine elementele lumii materiale, astfel încât acestea, prin el, își ating culmea și își înalță glasul pentru a-l lauda în libertate pe Creator. Ca atare, nu îi este îngaduit omului să disprețuiască viața trupului, ci, dimpotrivă, este obligat să-și considere bun și vrednic de cinste trupul deoarece este creat de Dumnezeu și trebuie să învie în ziua de apoi.

Omul trebuie să tindă neîncetat spre acest Arhetip al sau. Nu este vorba doar de Cuvântul pur și simplu, ci anume de Cuvântul Întrupat. Căci, fiind o natură divino-umană, omul trebuie să se desavârșească atât spiritual, cât și trupește.

Făurindu-l pe om, Dumnezeu “a pus în firea sa un amestec de dumnezeiesc și de omenesc pentru ca să poata gusta din fericirea amândurora atât bucuria de a sta în legatura cu Dumnezeu, cât și prin plăcerile pamântești prin simțământul care-l are ca nu-i străin nici de bucurii”.De aceea, până și “sufletul adevărat și desăvârșit este ceva unic, capabil să cugete și nematerialnic, dar legat prin simțuri de lumea materială”.

Aceasta armonie desăvârșită dintre suflet și trup, în care nici sufletul nu-i este superior trupului (ca în religiile orientale), nici trupul sufletului (ca la atei sau hedoniști), ci amândouă alcătuind ființa umană, este o armonie în care urma să se sălășluiasca Hristos-Dumnezeu. Căci, dacă trupul ne-a fost dat pentru a-L încăpea pe Dumnezeu, la vremea venirii lui Hristos în istorie, tot pentru El ne-a fost dată și rațiunea: “fiindcă pentru omul cel nou a fost alcatuită dintru început natura omului; mintea și dorința au fost făcute pentru Acela: minte am primit ca să-L cunoaștem pe Hristos, dorința ca să alergăm spre El, memorie avem ca să-L purtam în ea pe El, fiindcă El a fost Arhetipul pentru cele zidite (de El)”. Condiția care ne apropie de Dumnezeu făcându-ne asemanare desăvârșită a Lui este nepatimirea, pe care nu o pot avea animalele. “Curația, nepătimirea, fericirea, înstrăinarea de orice rău și multe altele de acest fel sunt cele prin care se exprimă asemanarea omului cu Dumnezeu”.

Sfântul Maxim Mărturisitorul e de părere că: “ însuși Adam a fost creat de Dumnezeu după chipul Său, cu scopul de a se naște mai târziu cu voia lui din Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Dumnezeu voieste ca omul să conlucreze liber, cu puterea pe care o are în sine, la nașterea sa. ”

CONCLUZII

Raporturile creștinismului cu Islamul

 Din cele mai vechi timpuri și până astăzi există la diferitele popoare o anumită percepere a puterii tainice care este prezentă în mersul lucrurilor și în evenimentele vieții omenești, ba, mai mult, există uneori o recunoaștere a Divinității supreme sau chiar a Tatălui. Această percepere și recunoaștere le pătrunde viața de un adânc sentiment religios.

Coranul ne relatează că după ce Allah l-a modelat pe Adam, “a suflat duhul său în el”, dându-i astfel “duh de viață (ruh) sau suflet (nais)”. În sufletul lui Adam au fost create toate sufletele descendenților săi, care urmau să se nască din femeie printr-o a doua creație.

Ruh, îndeobște tradus ca duh sau spirit, își are originea directă în Allah. El însuflețește trupul. În ceea ce privește natura ontologica a lui ruh, se crede că ar fi un corp fin plasat în trup, probabil în inima, sau chiar răspandit în intreg trupul. Atat musulmanii ortodocsi cat și misticii sustin ca ruh este un corp și ca de el depinde viata noastra. Există cazuri în care conceptul de ruh este definit prin termenul în astfel de împrejurări confuziile terminologice rămân bine limitate, întrucât în sine poate fi ușor diferențiat și fixat. Nats sau sutletul este considerat în general ca fiind sufletul animal, cea mai joasă parte spirituală care incită la rău. În gândirea mistică musulmană, nafs este espondentul noțiunii de trup din mistica creștină, trupul păcatului; trupul care incită la pacat. În același timp, nafs mai este și eul uman – ego. Coranul vorbește deseori despre “sufletul care incita la rele”. Nafs mutma'inna sau în traducere “sufletul în totală pace” este cea mai înaltă stare spirituală care un om o poate realiza pe pământ”.

Paralel cu nais și ruh, întâlnim în psihologia religioasă islamică și noțiunea de aql-rațiune, care este considerată ca fiind un factor spiritual de mare importanță. Prin rațiune omul poate cunoaște binele dar și răul. Rațiunea este concepută ca o substanță incoruptibilă și incorporală. Atât nais și ruh, cât și 'aql sunt noțiuni și funcțiuni strâns legate de qalb (inima), și aceasta pentru că inima este considerată ca fiind mijloc de realizare a cunoașterii directe a lui Allah; căci inima este lăcașul cunoașterii religioase, al credinței sau al necredinței. Dacă Allah crede de cuviință să mențină pe om în necredința sa, atunci El închide sau îngustează inima acestuia, îi astupă urechile și îi pune un văl peste ochi. Iar dacă dorește să-l facă să creadă, El îi lărgețte inima și îi deschide urechile pentru a înțelege și primi revelația Sa.

La creare, Allah a dat sufletului două tendințe fundamentale: pietatea și răutatea. În alte cuvinte, el a sădit un impuls spre a săvârși binele și a se supune cu credință descoperirii Sale și un altul de a săvârși răul și prin aceasta de a se depărta de la fața Sa. Aceste tendințe antagoniste sunt prezente în fiecare om încă de la concepere. Datoria lui Mohamed a fost ca prin predica sa să stimuleze tendința înnăscută a omului de a săvârși și accepta binele. Pe parcurs, însă, Mohamed ajunge să nege sau mai precis să ignore în întregime libertatea de voință dată omului în baza acestor două tendințe, considerând că doar Allah are singur voință proprie, iar omul este o ființă care știe să acționeze fără a avea o voință a sa; singura lui obligație fiind aceea de a asculta cu credincioșie cuvântul lui Allah și a i se supune.

Deși una cu trupul în timpul existenței pământești, sufletul poate fi separat de trup, chiar în această stare, fie în somn sau în vis, fie la moarte, și aceasta pentru motivul că sufletul a fost “însuflat” de către Allah din afara trupului și, deci, este ceva distinct de trup și independent de el.

Despre existența sufletului după moarte Coranul nu dă prea multe detalii. Știm doar că la moartea celor pioși sufletele lor sunt luate de Allah lângă El, păstrându-le până la ziua judecății, când vor fi reunite cu trupurile înviate. Sinteza dintre trup și suflet este destul de relativă. În esența sa, sufletul nu poate fi cunoscut decât de către Allah.

Cât privește problema preexistenței sufletelor, tradiția islamică sugerează că până la prima creare a tuturor sufletelor în sufletul lui Adam și până la cea de a doua creare prin concepere în pântecele unei femei, ele sunt păstrate de Allah într-un lăcaș de comori sau într-un altar care se află lângă tronul Său. La concepere Allah le trimite să se sălășluiască în embrionul uman din pântecele mamei.

Concepția coranică despre suflet a fost preluată și interpretată în felurite forme de către teologi și mistici, însumând idei și formulări care se întind de la materialism și până la spiritualismul absolut al interpretării alegorice. În parte, conceptul teologilor, filozofilor și misticilor musulmani despre suflet a fost modificat și lărgit sub influența speculației teologice și filozofice creștine. Teologii sunt mai ales interesați de suflet ca fapt al experienței, deși ei nu tratează din punct de vedere empiric.

Speculațiile lor privind natura sufletului, posibilitățile și legatura sa cu trupul sunt nuanțate în contextul celor enuntate mai sus. Primii teologi musulmani (mutakallimu) adoptă o atitudine materialistă față de suflet. Tot ceea ce există, de la spiritul divin și până la sufletul animal, este de natură materială, sau reprezintă un accident al substanței materiale. Atomiștii musulmani, după care întreaga lume constă din atomi și accidenți ai atomilor, plasează sufletele printre accidenții atomilor. Aidoma atomilor, sufletele iau naștere și dispar în fiecare clipă. Această negare a independenței și continuității naturii esențiale a sufletului nu anulează în nici un caz imortalitatea, ci scoate sufletul din înlănțuirea cauzalității naturale. Concepția despre suflet ca substanță materială este, de altfel, strâns legată de credința în metempsihoză sau reîntrupare.

Printre primii teologi musulmani care au sustinut natura spirituală a sufletului amintim pe Nazzam și școala creată de el. Nazzam și apoi discipolii săi susțineau că legatura dintre trup și suflet este menținută de spiritul vieții (ruh), prin mijlocirea căruia sufletul poate să lucreze în trup. În esență, sufletul este cunoaștere pură și voință pură. Nazzam a definit sufletul ca o “acțiune volițională internă”, ceea ce nu trebuie, însă, confundat cu voluntarismul modern. Prin această definiție el voia să spună că acțiunile externe ale ființelor umane se află în totalitatea lor în șirul cauzalității naturale, sufletul manifestandu-și libertatea sa în cadrul voinței lăuntrice, nefiind în mod direct determinat de voința supremă a lui Allah, așa cum susțin majoritatea teologilor acestei religii.

Teoria că sufletul este o substanță distinctă de trup este cel mai adesea întâlnită în scrierile misticilor și ale teologilor care au fost influențați de misticism. Terminologia misticilor, deși în esență este luată din Coran, este totuși profund influențată de gnoza elenistă și teologia creștină. Astfel, nats este adus în sfera vieții fizice, primind sensul de “dorință senzorială”, în timp ce ruh este ridicat la rangul de principiu psihic imaterial. Termenul qalb, “inima”, primește, de asemenea, un sens identic cu cel de ruh.

Prin urmare, sufletul (qalb sau ruh) este imaterial, de natură divină. El este chipul lui Allah în om; lumină a luminii lui Allah. Sufletul constituie natura esențială a trupului, în timp ce acesta este fără nici o valoare. Fiind creat de Allah, sufletul caută să se reîntoarcă la creatorul său. Adevarata unire cu Allah (unio mystica) este darul fericirii supreme dat de Allah și nicidecum răsplata strădaniilor omului.

În general, misticii musulmani accentuează factorul emotiv al religiei, stările afective, deși scopul suprem al vieții omului este prezentat ca o formă de cunoaștere (gnosis) realizată prin experiența imediată a divinului. Misticii de mai târziu au dezvoltat ideea “Omului perfect” – Insan kamil – de obicei prezentat după chipul lui Mohamed, care constituie nu numai o reflecție a frumuseții divine, ci și un microcosm în care toate atributele divine sunt unite.

Există printre filozofii musulmani o oarecare unanimitate în ceea ce privește existența sufletului, deși nu întâlnim aceiași unanimitate cu privire la natura lui. În general, existența sufletului este o necesitate de implinire a aspirației către perfecțiunea absolută și un concept fundamental pentru ordinea morală. Fără existența sufletului, a vorbi despre judecată, pedeapsă sau rasplată ar deveni un lucru absurd. Sufletul este un mijloc de realizare a perfecțiunii ultime, la care cei înțelepți aspira prin contact cu lumea de dincolo, care reprezintă o nouă formă de existență.

În relație cu progresul culturii, religiile se străduiresc să răspundă la aceste întrebări prin noțiuni mai subtile și printr-o limbă mai elaborată. Biserica privește de asemenea cu stimă pe musulmani, care îl adoră pe Dumnezeul cel unic, viu și existent în Sine, îndurător și atotputernic, Creatorul cerului și al pămîntului, care a vorbit oamenilor. Ei caută să se supună din tot sufletul hotărârilor Lui tainice, așa cum s-a supus lui Dumnezeu Avraam, la care credința islamică se referă bucuros.

Deși ei nu-L recunosc pe Iisus ca Dumnezeu, Îl venerează totuși ca profet; o cinstesc pe Mama Lui, Fecioara Maria, și chiar o invocă uneori cu pietate. Pe lângă acestea, ei așteaptă ziua Judecății, în care Dumnezeu îi va răsplăti pe toți oamenii înviați. De aceea ei prețuiesc viața morală și aduc cult lui Dumnezeu mai ales prin rugăciune, pomană și post.

 Chiar dacă, în decursul veacurilor, s-au iscat multe neînțelegeri și dușmănii între creștini și musulmani, trebuie, uitând trecutul, să se străduiască sincer pentru înțelegerea reciprocă și să apere și să promoveze împreună dreptatea socială, valorile morale, pacea și libertatea, spre binele tuturor oamenilor.

Astăzi asupra dialogului cu musulmanii, care “adoră cu noi un

Dumnezeu unic, milostiv”. Biserica privește de asemenea cu stimă la musulmani, convinsă că credința lor într-un Dumnezeu transcendent cooperează la construirea unei noi familii umane, fondată pe cele mai înalte aspirații ale inimii omenești. Și musulmanii, ca și evreii și creștinii, privesc la figura lui Avraam ca la un model de supunere necondiționată la poruncile lui Dumnezeu.

După exemplul lui Avraam, credincioșii se străduiesc să recunoască în viața lor locul care îi revine lui Dumnezeu, originea, învățătorul, conducătorul și scopul ultim al tuturor ființelor.

Această disponibilitate și deschidere umană la voința lui Dumnezeu se transpune în atitudinea de rugăciune, care exprimă situația existențială a fiecărei persoane în fața Creatorului.

Pe traiectoria de supunere a lui Avraam la voința divină se găsește descendenta sa, Fecioara Maria, Mama lui Iisus care, mai ales în pietatea populară, este invocată și de musulmani cu devoțiune.

Noi creștinii recunoaștem cu bucurie valorile religioase pe care le avem în comun cu Islamul. Noi credem în același Dumnezeu, unicul Dumnezeu, Dumnezeul cel viu, Dumnezeul care crează lumea și conduce creaturile sale la perfecțiune.

Patrimoniul textelor revelate ale Bibliei vorbește cu o voce unanimă despre unicitatea lui Dumnezeu.

Însuși Iisus o acentuează, însușindu-și profesiunea Israelului: Domnul Dumnezeul nostru este unicul Domn (Mc 12, 29; cf Dt 6, 4-5).

Unicitatea este afirmată și în aceste cuvinte de laudă care izvorăsc din inima apostolului Pavel: “Împăratul veacurilor nemuritor, invizibil și unic Dumnezeu, cinste și mărire în vecii vecilor. Amin” (1 Tim 1, 17).

Știm că la lumina deplinei revelări în Hristos, o asemenea unicitate tainică nu este reductibilă la o unitate numerică. Misterul creștin ne face să contemplăm în unitatea substanțială a lui Dumnezeu persoanele Tatălui, a Fiului și a Duhidui Sfânt: fiecare în posesiunea întregii și indivizibilei substanțe divine, dar una distinctă de cealaltă în virtutea reciprocei relații.

Relațiile nu atenuează deloc unitatea divină, Fiecare dintre cele trei Persoane este acea Realitate, adică substanța, esența sau natura divină… Ea nu generează, nu este generată, și nu purcede…”

Învățătura creștină asupra Sf. Treimi, este explicită în respingerea oricărui “triteism” sau “politeism”. în acest sens, mai precis referitor la unica substanță divină, există o semnificativă corespondență între Creștinism și Islam.

O asemenea corespondență, însă, nu trebuie să ne facă să uităm diversitatea între cele două religii. Știm într-adevăr că unitatea lui Dumnezeu se exprimă în misterul celor trei Persoane divine. Fiind de fapt Iubire (cf. 1 în 4,8), Dumnezeu este dintotdeauna Tată care se dăruiește total generându-l pe Fiul, amândoi uniți într-o comuniune de iubire care este Duhul Sfânt.

Această distingere și pătrundere reciprocă (“perihoreză”) a celor trei persoane divine nu se adaugă unității lor, dar este expresia cea mai profundă și mai caracterizantă.

Pe de altă parte, nu trebuie uitat că monoteismul trinitar tipic al creștinismului rămâne un mister inaccesibil înțelegerii, care totuși este chemată să accepte relația intimei naturi a lui Dumnezeu.

Un mare semn de speranță este dialogul interreligios care conduce la o mai profundă cunoaștere și stimă a celuilalt.

Cele două tradiții, creștină și musulmană, au o lungă istorie de studiu, reflexie filozofică și teologică, artă, literatură și științe, care și-au lăsat urmele în culturile occidentale și orientale. închinarea la unicul Dumnezeu, Creatorul tuturor, ne încurajează să intensificăm în viitor cunoașterea noastră reciprocă.

Biserica lui Hristos recunoaște că începuturile credinței și alegerii sale se află la patriarhi, la Moise și la profeți, după misterul divin al mântuirii. Ea mărturisește că toți creștinii, fiii lui Avraam după credință, sunt incluși în chemarea acestui patriarh și că mântuirea Bisericii este în mod tainic prefigurată în ieșirea poporului ales din pământul robiei.

De aceea Biserica nu poate uita că a privit revelația Vechiului Testament prin acel popor cu care Dumnezeu a binevoit, în nespusa Lui îndurare, să încheie vechiul Legământ și că este hrănită din rădăcina măslinului cel bun în care au fost altoite ramurile măslinului sălbatic al neamurilor. Într-adevăr, Biserica are credința că Hristos, pacea noastră, prin Crucea Lui i-a împăcat pe iudei și pe păgâni și a făcut din cele două una întru El.

 Biserica are mereu în fața ochilor cuvintele Apostolului Pavel despre cei din neamul lui “a cărora este înfierea și mărirea și legământul și legea și slujba dumnezeiască și făgăduințele; ai cărora sunt patriarhii și din care S-a născut după trup Hristos” (Rom 9, 4-5), Fiul Fecioarei Maria. Ea amintește și că din poporul evreu s-au născut Apostolii, temelia și stâlpii Bisericii, precum și mulți dintre primii ucenici care au vestit lumii Evanghelia lui Hristos.

După cum dă mărturie Sfânta Scriptură, Ierusalimul nu a cunoscut timpul cercetării sale, iar evreii, în mare parte, nu au acceptat Evanghelia, ba chiar mulți s-au împotrivit răspândirii ei. Totuși, după cum spune Apostolul, evreii rămân încă, de dragul părinților lor, preaiubiți lui Dumnezeu, ale Cărui daruri și chemare sunt fără întoarcere. Împreună cu profeții și cu același Apostol, Biserica așteaptă ziua, știută numai de Dumnezeu, în care toate popoarele Îl vor chema pe Dumnezeu într-un sigur glas și “Îl vor sluji umăr la umăr” (Sof 3, 9).

 Fiind atât de mare patrimoniul spiritual comun creștinilor și evreilor, Biserica trebuie să promoveze și să recomande cunoașterea și stima reciprocă ce vor rezulta mai ales din studiile biblice și teologice precum și din dialogul frățesc.

 Cu toate că autoritățile iudeilor și adepții lor L-au dus pe Hristos la moarte, totuși cele săvârșite în timpul Patimii Lui nu pot fi imputate nici tuturor evreilor care trăiau pe atunci, fără deosebire, nici evreilor de azi. Deși Biserica este noul Popor al lui Dumnezeu, totuși evreii nu trebuie prezentați nici ca respinși de Dumnezeu, nici ca blestemați, ca și cum acest lucru ar decurge din Sfânta Scriptură. De aceea să aibă grijă toți ca nu cumva, în cateheză și în predicarea cuvântului lui Dumnezeu, să transmită ceva ce nu este conform cu adevărul evanghelic și cu spiritul lui Hristos.

 Pe lângă aceasta, condamnând orice fel de prigoană împotriva vreunui om, Biserica își amintește de patrimoniul pe care îl are în comun cu evreii și, îndemnată nu de motive politice, ci de iubirea religioasă, evanghelică, deplânge urile, prigonirile și toate manifestările de antisemitism îndreptate în orice vremuri și de către oricine împotriva evreilor.

De altfel, după cum Biserica a susținut întotdeauna și susține, Hristos, în iubirea Lui nesfârșită, S-a supus de bunăvoie pătimirii și morții pentru păcatele tuturor oamenilor, ca toți să primească mântuirea. Așadar, îndatorirea Bisericii este să vestească, în propovăduirea ei, Crucea lui Hristos ca semn al iubirii universale a lui Dumnezeu și izvor a tot harul.

În lumea de azi, tragic marcată de uitarea lui Dumnezeu, creștinii și musulmanii sunt chemați să apere și să promoveze mereu, într-un spirit de iubire, demnitatea umană, valorile morale și libertatea.

Pelerinajul comun spre eternitate trebuie să se exprime prin rugăciune, în post și caritate, dar și într-o angajare solidară pentru pace și dreptate, pentru promovarea umană și protejarea mediului.

BIBLIOGRAFIA

TEXTE SACRE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție a Sf. Sinod al B.O.R., EIBMBOR, București, 1988.

Coranul, traducere, introducere și note de Dr. Silvestru Isopescu, Editura Eta, Cluj, 1997.

DICȚIONARE, ENCICLOPEDII ȘI VOCABULARE

Barclay W., Analiză semantică a unor termeni din Noul Testament (trad. rom.) SMR,Wheaton, Illinois, 1992.

Bertholet, A., Dicționarul religiilor, Editura Universității A I. Cuza, Iași, 1995.

Douglas John D., Dicționar Biblic (trad.rom.), Editura Cartea Creștină Oradea, 1995.

Dufour L. X., Vocabular de Teologie Biblică (trad. rom.), EARCB, București, 2001.

Eliade/Culianu, Dictionar al Religiilor, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994.

Mircea Prof. Dr. Ioan, Dicționar al Noului Testament, EIBMBOR, București, 1995.

TRATATE, ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE

***Pe același drum. Biserica creștină în dialog cu tradițiile religioase ale lumii, Editura Amalteea, București, 2005.

Abrudan, Pr. Lect. Dumitru, „Aspecte ale antropologiei Vechiului Testament”, în revista „Studii Teologice” (1978) nr. 34.

Alexandru, F. Barbu, Principalele învățături ale marilor religii, Editura Hexagon, Timișoara, 2006.

Bălăceanu-Stolnici Constantin, Dialoguri despre cele văzute și cele nevăzute, Editura Harisma, București, 1995.

Buchiu Pr. Ștefan, Întrupare și Unitate, Editura Libra, București, 1997.

Bude pr. drd. Ioan, „Antropologia Vechiului Testament”, în revista „Studii Teologice”, (1989) nr. 3.

Ciulei, Pr. Prof. Dr. Marin, Antropologie patristica, Editura Siroma, Alexandria, 1999.

Coman Prof. Dr. Ioan G., Preocupari Patristice în Literatura Teologica Romaneasca, în revista „Studii Teologice”, (1971) nr. 5- 6.

Corbin, Henri, Istoria filozoficei a islamice, Editura Herald, București, 2005.

Cristescu, V., Antropologia în perspectivă teologică, Editura Junimea, Iași, 1999.

Delumeau, Jean, Religiile lumii, Editura Humanitas, București,1996,

Dexter, M., Islamul, Editura Paralela 45, Bucuresti, 2005,

Dumea, Pr. Claudiu, Religii, Biserici, Secte, Editura Sapienția, Iași, 2002.

Evdochimov, Paul, Cunoașterea lui Dumnezeu în tradiția răsăriteană, învățătura patristică, liturgică și iconografică, traducere, prefață și note de Pr. Lect. Univ. Dr. Vasile Răducă, Editura Christiana, București, 1995.

Idem, Ortodoxia, EIBMBOR, București, 1996.

G. Filoramo, M. Masserzio, M. Raveri, P. Scarpi, Manual de istoria religiilor, Editura Humanitas, Bucuresti, 2003.

Foilloux, Danielle, Provocarea islamică, Editura Echinocțiu, Timișoara, 2001.

Losski, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Editura Anastasia, București, 1993.

Idem, Introducere în Telogia Ortodoxa, Editura Enciclopedica, București, 1993.

Marcu, Pr. Prof. Dr. Grigorie T., Antropologia paulină, Tipogr. Arhidiecezană, Sibiu, 1941.

Idem, „“Omul cel nou” în concepția antropologică a Sf. Apostol Pavel”, în revista „Studii Teologice”, (1951) nr. 78.

Mayendorff, J., Teologia Bizantină, EIBMBOR, București, 1996.

Mihăescu, Prof. dr. Florin, Omul în tradiția creștină, Editura Rosmarin, București, 1999.

Nellas Panayotis, Omul, animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 1994.

Niculescu V. M., Studii de antropologie religioasă, Editura Anador, Cluj-Napoca.

Poupard Paul, Religie și Cultură în secolul XX, Editura Ars Longa, Iași, 2002.

Radu Pr. Prof. Dumitru, Mântuirea – a doua creație a lumii, în revista „Orotdoxia”, (1986) nr. 2.

Radu Pr. Prof. Dumitru, Morala creștină și psihiatria, în revista „Orotdoxia”, (1994), nr.4.

Răducă, Pr. Conf. Dr. Vasile, Antropologia Sf. Grigore de Nyssa, EIBMBOR, București, 1996.

Stan, Pr. Dr. I. Alexandru, Rus, Dr. Remus, Istoria Religiilor, EIBMBOR, București, 1991.

Rogobete, S. E., O ontologie a iubirii, Editura Polirom, Iași, 2001.

Rus, Dr. Remus, „Concepția despre om în marile religii” în revista „Glasul Bisericii” (1978) nr. 7-8.

Seda, Pete, Islam este. O introducere despre Islam și principiile sale, Editura Liga Culturală Arabă, București, 2005.

Spidlik, T., Spiritualitatea Răsăritului Creștin, Manual sistematic, Editura Deiss, Sibiu, 1997.

Stan, Pr. Alexandru, Rugăciunea în creștinism și în alte mari religii, studiu în revista „Orotdoxia”, (1983), nr. 4.

Idem, Noile orientări ale apostolatului ortodox printre necreștini, în în revista „Orotdoxia”, nr. 3 (1970).

Stan, Pr. Alexandru, Biserica Ortodoxă Română și Islamismul, în revista „Studii Teologice”, (1981) nr. 3-4.

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, vol.I, EIBMBOR, București, 1996.

Idem Teologia dogmatică ortodoxă. Vol.II, EIBMBOR, București, 1997.

Suciu, Alexandru, Istoria religiilor, Editura Sapientia, Iași, 2005.

Thunberg, L., Omul și cosmosul în viziunea Sf. Maxim Mărturisitorul, (trad. Prof. Dr. Remus Rus), EIBMBOR, București, 1996.

Yannaras, Ch., Abecedar al credinței, Editura Bizantină, București, 1996.