Originea Martisorului

Despre originile mărțișorului s-a scris destul de puțin, fără a se știi cu exactitate o dată de apariție, dar, despre care se consideră că ar avea originea în credințele și practicile agrare, fiind consemnat în scris abia în secolul al XIX-lea: ,, Prima atestare documentară este în „Cronica limbii românești..” de la începutul secolului XIX-lea (între anii 1810-1820), și aparține vornicului Iordache Golescu: „ Mărțișorul este și luna martie”, dar și zice și (la) o ață împletită cu un fir alb și cu altul roșu ce-l leagă la gâtul, la mâinele copiilor, în luna martie, spre pază, spre departarea de orice boală, dă deochiat, dă fermecat…”, iar singurul studiu referitor la acest obiect-simbol, a apărut la Iași, în anul 2010.

Conform Dicționarului Explicativ Român, termenul de ,, mărțișor”, este un cuvânt de origine latină și reprezintă denumirea populară a lunii martie, cunoscută și ca ,,mărțiguș și marț”, sau îl mai întâlnim și cu explicația de ,, mic obiect de podoabă legat de un fir împletit, roșu cu alb, care se oferă în dar ca semn al sosirii primăverii, mai ales femeilor și fetelor, la 1 martie.’’

Se consideră că mărțișorul este o sărbătoare tradițională foarte veche, care datează de peste 8000 de ani, având ca dată de celebrare, ziua de 1 a lunii martie, și care reprezintă începutul primăverii.

Tradiția mărțișorului se găsește și în sărbătorile romanilor, pentru care ziua de 1 martie reprezenta începutul Anului Agrar, zi dedicată zeului lor protector Marte, ocrotitorul vegetaței și turmelor, zeu care personifică renașterea naturii. De asemenea, această zi avea aceeași valoare și pentru vechii traci, al căror zeu ocrotitor Silen Marsyas, deținea aceleași atribute.

Această tradiția spune că în timpul serbării zeilor, strămoșii noștri ofereau diferite cadouri fetelor și femeilor, acest obicei al oferirii de cadouri reprezentând ,,mărțișorul” de astăzi.

Pe tărâmul românesc, cele mai vechi dovezi ale acestei sărbători, au fost găsite de arheologi în județul Mehedinți, la Schela Cladovei, și anume, niște pietre mici de râu cu urme de vopsea albă și roșie, culoare a căror împletire simbolizează geneza și regenerarea vieții, acestea datând de mai bine de 8000 de ani.

Cele două culori, alb și roșu, sunt deschise interpretărilor, acestea erau asociate cu ritualurile ce se făceau în întâmpinarea primăverii, care constau în sacrificii umane și animale cu scopul de a îmbuna zeii. În cadrul acestor ritualuri, roșu era asociat cu sângele, cu viața, sacrificiul, adorația, iar albul cu puritatea zăpezii, a norilor, cele două culori asociate semnificând dorința despărțirii de iarnă, și dorința de a trece într-o etapă a vieții dominată de căldură, de iertare și de armonie.

În lucrarea sa, Ion Ghinoiu, ne spune că ,,mărțișorul începea să fie purtat, nu la 1 martie, ci la apariția pe cer a Lunii Noi în timpul lunii martie. Numele oficial al lunii martie a influențat, în ultimele decenii, generalizarea denumirii sărbătorii care cade la 1 martie, Mărțișor, în defavoarea altor denumiri mai vechi, cum ar fi Dochia, Dragobete.”

Mărțișorul este considerat a fi întâlnit numai în sud-estul Europei și în Italia, având ca punct de plecare practicile rituale, făcând parte dintr-un scenariu amplu și complex care urmărea înnoirea anului primăvara, la nașterea și moartea simbolică a Babei Dochia.

Această personalitate agrară are o semnificație importantă pentru luna martie, majoritatea legendelor și practicilor acestor zile, aparținând acesteia. Astfel, în calendarul ortodox, ziua de 1 Martie este ziua Evdochiei sau Eudochiei, femeia martir numită și Dochia, considerată un personaj păgân:

„Dar, slujitorii cultului creștin i-au suprapus data de celebrare peste Noul An agrar, ziua

morții și renașterii unei mari divinități precreștine. Oamenii i-au adoptat numele, dar i-au pus în spate, așa cum rezultă din numeroasele ei legende, trăsăturile divinității uzurpate ajunsă la vârsta senectuții și a morții. Dochia devine, în acest fel, dintr-un personaj creștin mărunt, cu merite îndoielnice pentru calitatea ei de sfântă, un personaj sacru, o divinitate agrară.”

De aici, oamenii obișnuiau să lege de copaci funii albe și roșii, cu scopul de a alunga duhurile rele, care s-ar fi putut abate asupra florilor copacilor și i-ar fi putut împiedica să rodească. La originea mărțișorului a stat astfel o monedă de aur, la care se atașa o sfoară formată din două părți răsucite, una albă și alta roșie, pe care copiii și fetele o purtau la gât până cănd înfloreau copacii, legând apoi mărțișorul de trunchiul unui copac, iar cu moneda cumpărându-și brânză pentru a avea fața albă și frumoasă tot anul.

Așa cum existau anumite reguli de legare și de purtare a mărțișorului, așa existau și reguli ce trebuiau respectate în aceste zile ,, ale mărțișorului” , ,,Zile ale Babei Dochiei” sau zile ale ,,Babei Marta”. Mai exact, aceste zile, variind între 1 și 12, aveau aceeași importanță ca Anul Nou sau Crăciunul, oamenii considerându-le zile de sărbătoare, pentru care se făceau nenumărate pregătiri: femeile găteau, făceau clacă de tors, aeriseau casele și scuturau covoarele și așternuturile, informații susținute de Varvara Buzilă în cercetările sale și de folcloristul Simion Florea Marian.

Tot despre originea mărțișorului ne vorbește și Tudor Arghezi, într-un volum al său, numit: “ Cu bastonul prin București” :
"…La început, atunci când va fi fost acest început, mărțișorul nu era mărțișor și poate că nici nu se chemă, dar fetele și nevestele, care țineau la nevinovăția obrazului încă înainte de acest început, au băgat de seamă că vântul de primăvară le pătează pielea și nu era nici un leac. Cărturareșele de pe vremuri, după care au venit cărturarii, făcând "farmece" și făcând și de dragoste, au învățat fetele cu pistrui să-și încingă grumazul cu un fir de mătase răsucit. Firul a fost atât de bun încât toate cucoanele din mahala și centru ieșeau în martie cu firul la gât.
(…)Vântul ușurel de martie, care împestrița pleoapele, nasul și bărbia, se numea marțișor și, ca să fie luat răul în pripă, șnurul de mătase era pus la zintii de marț. Dacă mai spunem că firul era și roșu, înțelegem că el ferea și de vânt, dar și de deochi."