Originea Lumii Conform Referatului Biblic

INTRODUCERE

Zborurile spațiale au deschis omului secolului XX orizonturi cosmice nebănuite înainte. Pentru prima dată el a văzut pământul din spațiu, cuprinzându-l dintr-o privire în întregul lui, descoperind minunata noastră planetă albastră, cu oceanele și continentele ei strălucind în lumina soarelui, pe fundalul întunericului absolut al imensităților spațiului spuzit cu miliarde și miliarde de stele.

In fața acestui spectacol grandios, omul face experiența tulburătoare atât a forței și măreției sale, cât și a nimicniciei și neînsemnătății lui și a lumii sale pierdute în depărtările cosmice: mândrie și umilință totodată.

Pentru prima dată în istorie, el are în mâinile sale viitorul planetei lui. Poate preface pământul într-un iad, într-un deșert pustiu și nelocuit, sau poate să facă din el o grădină, un paradis, un “cer nou și un pământ nou”.

Singur cu sine însuși, în fața lumii împreună cu semenii săi, confruntat cu experiența relativității lucrurilor, a finitudinii sale, a vremelniciei sale și a morții, omul mai resimte, chiar și în epoca noastră hipertehnologizată, prezența tainică în el și în lume a unei alte realități, absolute și veșnice, mai presus de el și de lume, a unui Ceva sublim sau, mai exact spus, a unui Cineva suprem, a unui Cel ce este, Căruia tot ceea ce este îi datorează miracolul ființării.

Problema este dacă în această existență măcinată de neant, mai știm oare să ne mirăm simplu și curat, cu credință, iubire și smerenie, în fața minunii existenței? Pentru că doar o astfel de minunare e capabilă să ne descopere lumea și pe noi înșine, nu ca simplă natură, ci ca o creație, făcându-ne să putem contempla în creaturi, nu doar simple lucruri, ci însăși slava, înțelepciunea și iubirea Creatorului. Pentru că cele nevăzute ale Lui – scria Sf. Ap. Pavel – adică veșnica Lui putere și dumnezeire se văd de la facerea lumii înțelegându-se cu mintea din făpturi. (Romani 1, 20 )

Purtați de această sfântă mirare în fața miracolului ființării relative a lumii, susținute nevăzut de CEL CE ESTE și ființează absolut, credincioșii exclamă așa cum exclamă creștinii la fiecare dumnezeiască Liturghie:

CRED ÎNTR-UNUL DUMNEZEU, CREATORUL CERULUI ȘI AL PĂMÂNTULUI, AL TUTUROR CELOR VĂZUTE ȘI NEVĂZUTE!

Posibilitățile inteligenței umane în care, într-un anume fel, se concentrează sau mai degrabă se reflectă chipul lui Dumnezeu, sunt nelimitate: în dublul sens al nelimitării orizontale și al absenței de finalitate, căci chipul, care este chemare, poate refuza să fie acest lucru. Participând la cercetarea științifică cu Numele lui Iisus în inimă, angajându-se în dialog și colaborând cu oamenii de știință, ortodocșii, și toți creștinii, au datoria de a mărturisi caracterul deopotrivă ireductibil și inepuizabil al omului și al inteligenței uriașe ale cărei șiroaie străbat universul, o altă inteligență, care înscrie în lucruri semnele și simbolurile transcendenței. Prezența acestei dimensiuni inepuizabile și a acestei Înțelepciuni face cu putință căutarea științifică și îi poate corecta devierile. Împotriva unei științe închise în propria ei mișcare, oamenii spiritualului cheamă la o știință deschisă, capabilă sa-și ascută și orienteze cercetarea, capabilă de asemenea, să-și stăpânească și limiteze puterea din respect pentru om și pentru pământ. Întrebuințând dincolo de orice simț al limitelor forțele ce provin din inima creației, pentru prima dată în istorie am dobândit capacitatea de a distruge viața umană de pe planetă. Pământul însuși este amenințat atât de distrugerea nucleară, cât și de poluarea mediului înconjurător. În acest context, oamenii științei și cei ai credinței ar putea recunoaște că au nevoie unii de alții, unii pentru a explica ce se întâmplă cu pământul nostru, ceilalți pentru a insufla iubire față de creația divină, de care oamenii sunt, din ce în ce mai mult, responsabili. Contemplarea slavei lui Dumnezeu ascunsă în ființe și lucruri, de care vorbesc asceții noștri, trebuie să iasă din chilii și schituri pentru a inspira luptele științei, ale culturii, și a permite cercetării și tehnicii nu să dezintegreze lucrurile și să denatureze natura, ci să reintegreze totul în Înțelepciune.

Capitolul I

Originea lumii conform referatului biblic

La început…

Înainte de a exista materia, de a se fi alcătuit elementele, de a se forma stelele, planetele și pământul, de a apărea viața, plantele și animalele, de a se ivi pe pământ omul care să se mire și să întrebe iscoditor: ce a fost la început? Înainte ca Dumnezeu să fi facut prin Cuvântul și Duhul Lui cerul și pământul, ”La început era Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au facut; și fără El nimic nu s-a facut din ce s-a făcut. Întru El era viața și viața era lumina oamenilor. Și lumina luminează în întuneric și întunericul n-a cuprins-o”(Ioan1,1-5). La început a fost Dumnezeu. La început a fost Iubirea. La început a fost Treimea, Iubirea veșnică a Tatălui, a Cuvântului și a Duhului Sfânt.

Mulți susțin despre Cartea Facerii că este doar o relatare simbolică, un fel de analogie, afirmând că nu contează ce spune Facerea, ci doar ceea ce ea simbolizează; adică, o descriere alegorică a creației. În realitate nu poate să simbolizeze nimic, dacă nu ar spune ceva. Cu toate acestea, mulți creștini spun că Facerea este menită doar să ne învețe că Dumnezeu este Creatorul, și face acest lucru folosind termeni simbolici, deoarece în realitate cuvintele spun că Dumnezeu a folosit evoluția.

Dacă, însă, aplicăm această idee – că Facerea este doar o carte simbolică – atunci trebuie să se pună întrebarea, “de unde aflăm că Dumnezeu este Creatorul?” Iată cum începe textul Sfintei Scripturi: “La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul”. (Facere.1:1) Dacă Facerea este doar simbolică, pentru consecvență trebuie să ne întrebăm dacă cuvintele “Dumnezeu a făcut” sunt sau nu simbolice. Va trebui să ne întrebăm ce vrea să se spună prin “a făcut”.

Când se afirmă că Facerea este simbolică, se dă dovadă de inconsecvență interpretațională, deoarece se acceptă unele părți ca fiind literare (cum ar fi cea cu, “Dumnezeu a făcut”) iar altele, drept simbolice! Iar dacă este vorba de simbolic atunci pasajul a fost scris cu un scop, iar atunci fiecare frază ce se presupune să fie simbolică trebuie să fie un simbol a ceva. De aceea, cel ce citește trebuie să se întrebe, “ce înseamnă fiecare verset?” Ce simbolizează? De pildă, ce simbolizează facerea Evei dintr-o coastă a lui Adam? Așa ceva nu ar avea sens. Oricum ai lua-o, nu poți ști ce înseamnă. Trebuie spus și lucrul acesta, că aceste imagini reale și istorice conțin totuși un puternic simbolism, mai precis reprezintă o “umbră”, un “prototip”, al relației din viitor dintre Hristos și Biserica Lui. Însă ce ne spune, simbolic, poetic, sau în alt fel, în contextul propriu despre începuturi? “Umbre” ale Vechiului Testament (cum ar fi Moise, un model al lui Hristos) sunt de fapt persoane reale și istorice, sau evenimente reale ale istoriei. Mai este de asemenea important să observăm că evreii și-au împărțit scrierile lor în trei categorii: istorice, profetice și poetice. Cartea Facerii a fost inclusă în lista lor de scrieri istorice. Astfel ei au acceptat-o ca relatare istorică reală.

Orice studiu elementar al doctrinelor biblice va demonstra că de fapt toate doctrinele au, direct sau indirect, bazele în Cartea Facerii.

Mântuitorul a spus: “Căci, dacă ați crede pe Moise, M-ați crede și pe Mine, pentru că el a scris despre Mine. Dar dacă nu credeți cele scrise de el, cum veți crede cuvintele Mele?”.(Ioan 5:46-47) Hristos afirmă cu tărie că scrierile lui Moise trebuiau acceptate pentru a înțelege ce spunea El, deoarece toate doctrinele pe care El le-a învățat se găseau în Cartea Facerii. În Evanghelia de la Matei găsim răspunsul Mântuitorului la întrebarea despre divorț și căsătorie: “Drept răspuns, El le-a zis: ,,Oare n-ați citit că Ziditorul, de la început i-a făcut parte bărbătească și parte femeiască, și a zis: ,De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se va lipi de nevasta sa, și cei doi vor fi un singur trup?‘ Așa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”. (Matei 19:4-6)

Căsătoria își are temelia pusă în Cartea Facerii, prima căsătorie pe care a rânduit-o Dumnezeu fiind aceea a lui Adam cu Eva. Pentru a înțelege sensul căsătoriei, trebuie să se înțeleagă și să se accepte baza și originea ei literară așa cum este descrisă în Cartea Facerii. Hristos a murit pe cruce din cauza păcatului și a morții, în vederea necesitații înlăturării păcatelor prin vărsarea de sânge. Și originea și baza acestei învățături se găsește în Cartea Facerii. Pentru a înțelege doctrina creștină trebuie să înțelegem temeliile doctrinelor ce au fost puse în Cartea Facerii. Dacă Facerea nu poate fi luată în mod literar, nu există nici o temelie pentru credința creștină, și, prin urmare, doctrina creștină nu are nici un sens.

Cele Șase Zile ale creației

Mulți creștini nu realizează că evenimentele relatate în Cartea Facerii au un caracter literar și istoric, acestea făcând parte din temelia credinței creștine. Toate doctrinele biblice ale teologiei își trag rădăcinile, direct sau indirect, din Cartea Facerii. De aceea, a o accepta ca atare este o condiție esențială pentru a-L înțelege pe Dumnezeu și planul Său pentru om. Dacă Facerea este doar un mit sau o alegorie, atunci doctrinele creștine nu au nici o bază. Cartea Facerii nu poate fi luată decât literar. Pe deasupra trebuie amintit că nu poți “interpreta literar”, căci expresia “interpretare literară” reprezinta o contradicție de termeni. Cartea Facerii, ori o iei literar, ori o interpretezi! Este important de reținut că ea trebuie luată literar, în afară de cazul în care este evidentă exprimarea simbolică.

Pentru început trebuie să reținem că cele Șase Zile ale Facerii nu sunt un proces natural; ele sunt ceea ce a avut loc înainte de a începe să funcționeze întregul proces natural al lumii. Ele sunt lucrarea lui Dumnezeu; prin definiție ele țin de miracol, nepotrivindu-se cu legile firii ce cârmuiesc lumea pe care o vedem în prezent.

În Hexaimeronul său, Sfântul Vasile învață că în Ziua a Treia nu era vreo trebuință firească pentru ca apele să curgă în jos; aceasta e o lege a lumii noastre, dar atunci legea era ca și inexistentă, până a venit porunca lui Dumnezeu.

Se pare că aici avem principala sursă a neînțelegerii între teoria științifică și descoperirea religioasă. În timpul celor Șase Zile s-a făcut însăși firea; cunoașterea noastră actuală a legilor firii nu are cum să ne spună cum au fost alcătuite aceste legi. Întreaga temă a începuturilor, a facerii tuturor lucrurilor este deci în afara științei.

Sfinții Părinți care au scris despre Facere au subliniat un lucru în mod deosebit: lucrarea ziditoare a lui Dumnezeu în Cele Șase Zile este spontană, are loc dintr-o dată.

Sfântul Efrem Sirul, care înțelege zilele Facerii ca fiind de douăzeci și patru de ore, a subliniat că lucrările ziditoare ale lui Dumnezeu în acele zile nu au avut nevoie de douăzeci și patru de ore, ci numai de o clipă. Iată ce scrie despre Ziua Întâi:

“Deși atât lumina cât și întunericul au fost zidite într-o clipită, totuși, atât ziua cât și noaptea Zilei Întâi au ținut câte doisprezece ceasuri fiecare”

Cele Șase Zile, însă, nu trebuie măsurate cantitativ, ci teologic. Însemnătatea lor nu ține de durata ci de ceea ce s-a petrecut în ele. Ele sunt afirmarea a șase lucrări ziditoare ale lui Dumnezeu care au ivit universul așa cum îl cunoaștem.

Ziua Întâi

“La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul. Și pământul era netocmit și gol”.

Cartea vorbește despre cele dintâi lucruri din lume. Următoarele lucrări ale Facerii încep cu aceste cuvinte: ”Și a zis Dumnezeu…”

Dumnezeu cuvântează, adresează cuvânt. Cui anume? Desigur nu apelor, nu îngerilor, ci Cuiva egal cu Sine.

În Cuvântul și Duhul lui Dumnezeu, Sfinții Părinți au văzut ne sunt afirmarea a șase lucrări ziditoare ale lui Dumnezeu care au ivit universul așa cum îl cunoaștem.

Ziua Întâi

“La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul. Și pământul era netocmit și gol”.

Cartea vorbește despre cele dintâi lucruri din lume. Următoarele lucrări ale Facerii încep cu aceste cuvinte: ”Și a zis Dumnezeu…”

Dumnezeu cuvântează, adresează cuvânt. Cui anume? Desigur nu apelor, nu îngerilor, ci Cuiva egal cu Sine.

În Cuvântul și Duhul lui Dumnezeu, Sfinții Părinți au văzut nu simple puteri, ci Persoane “de-o ființă” cu Dumnezeu Tatăl. Universul apare astfel ca produsul unui dialog etern și al unei “Iconomii” trinitare: Dumnezeu Tatăl creează toate prin Cuvântul (Fiul) Său în Duhul Sfânt.

Începutul, însă, în înțeles tainic este arătat de cuvintele: ”Eu sunt Alfa și Omega, începutul și sfârșitul”(Apocalipsa1,8)

“Cu adevărat, Cela ce este începutul tuturor lucrurilor în puterea dumnezeirii Sale, este, de asemenea și sfârșitul…Deci întru acest început, adică întru Hristos, Dumnezeu au zidit cerul și pământul, fiindcă <<Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut>>(Ioan 1,3)”.

Astfel, în iconografia ortodoxă tradițională a Facerii lumii nu vedem un bătrân (adică Tatăl) care-l face pe Adam, ca în fresca lui Michelangelo din Capela Sixtină, ci pe Hristos. Desigur că întreaga Treime creează: Tatăl poruncește, Fiul zidește, și îndată vom vedea că și Duhul ia parte la lucrare, “purtându-se pe deasupra apei”.

Sfântul Ambrozie numește lucrarea Zilei Întâi “temelia lumii”.

“De ce nu a dat Dumnezeu […] stihiilor podoabele potrivite odată cu ivirea lor, ca și cum El, în clipa Facerii, nu ar fi fost în stare să facă îndată ca cerul să sclipească țintuit cu stele, iar pământul să se îmbrace în flori și roade? Putea prea bine să se fi întâmplat așa. Totuși, Scriptura arată că lucrurile au fost mai întâi zidite și abia pe urmă au fost rânduite; altfel ar trebui să presupunem că ele nu au fost de fapt create și că nu au avut început, întocmai ca și cum firea lucrurilor ar fi fost născută de la început, neapărând a fi ceva adăugat pe urmă.”

În legătură cu aceasta, Sfântul Efrem Sirul zice:

“El spune aceasta dorind a arăta că goliciunea a premers firea [lucrurilor] … Pe atunci era doar pământul, și nimic altceva în afară de el.”

“Întuneric era deasupra adâncului”

Apele adâncului au fost făcute împreună cu pământul și acopereau pământul în întregime. Iată motivul înfățișării sale netocmite. Părinții socotesc că a existat o oarecare lumină făcută împreună cu cerul, căci cerul este tărâmul luminii; dacă este așa, norii ce acopereau pământul împiedicau această lumină să ajungă pe pământ.

Sfântul Efrem scrie:

“Dacă toată zidirea (fie că facerea ei e pomenită sau nu) a fost făcută în șase zile, atunci norii s-au zidit în ziua întâi… Căci toate trebuiau a se zidi în șase zile”.

“Întuneric era deasupra adâncului și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.”

Vedem aici lucrarea celei de-a Treia Persoane a Sfintei Treimi în zidire. Sfântul Ambrozie scrie:

“Încă nu venise plinătatea lucrării întru Duhul. Acesta se purta peste pământul sortit a aduce roadă, căci cu ajutorul Duhului el cuprindea semințele noii nașteri, ce aveau să încolțească, după cuvintele proorocului: ‘Trimite-Vei Duhul Tău, și se vor zidi, și se va înnoi fața pământului.’ (Ps. 103, 30).”

Duhul Sfânt a luat parte și la celelalte Zile ale Facerii, căci Iov vorbește de “Duhul cel dumnezeiesc Cel Ce m-a făcut pe mine”. (Iov, 33, 4)

“Și a zis Dumnezeu: ‘Să fie lumină!’ Și a fost lumină.”

Sfântul Ambrozie scrie:

“[…] Bunul Făcător a rostit cuvântul ‘lumină’ ca să poată descoperi lumea, pătrunzându-o cu strălucire, și astfel s-o facă frumoasă la înfățișare. Deci dintr-o dată văzduhul s-a făcut strălucitor, iar întunericul s-a dat cu spaimă înapoi de la neobișnuita strălucire.”

Sfântul Efrem, în acord cu ceilalți Părinți, ne spune limpede că lumina nu avea nimic de-a face cu soarele, care a fost creat de-abia în Ziua a Patra: “Lumina care a apărut pe pământ era fie ca un nor luminos, fie ca lumina zorilor, ori ca stâlpul ce a luminat norodului iudeu în pustie. [Ea] era răspândită pretutindeni, nefiind închisă într-un singur loc anume[…] Ea a ajutat la odrăslirea și răsărirea tuturor celor care urmau a fi scoase de către pământ în Ziua a Treia; cât despre soare, el a fost așezat în tăria cerului ca să aducă la împlinire cele care fuseseră făcute să apară mai înainte cu ajutorul luminii dintru început”.

“Și a văzut Dumnezeu că este bună lumina”

După învățătura Sfântului Ambrozie, Dumnezeu numește fiecare treaptă a zidirii Sale ‘bună’, văzându-i firea desăvârșită și neprihănită și având în vedere desăvârșirea întregii lucrări.

“Și a despărțit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte.”

“Și a despărțit Dumnezeu lumina de întuneric.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu a făcut să nu se amestece lumina cu întunericul. “Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte”. Acum, după ce a fost făcut soarele, este zi când văzduhul e luminat de soare și când soarele strălucește în emisfera de deasupra pământului; este noapte când soarele, ascunzându-se, face umbră pământului. Atunci, la început, ziua și noaptea nu se datorau mișcării soarelui, ci se făcea zi și urma noapte când se revărsa lumina aceea care a fost făcută la început și când iarăși se retrăgea potrivit măsurii rânduite de Dumnezeu”. Nu e vorba aici de lumina necreată și inaccesibilă a lui Dumnezeu însuși, ci de o lumină creată, ce se decantează sub efectul Cuvântului lui Dumnezeu din întunericul în care era conținută potențial. Ea introduce o primă mare diferențiere în creație: cea temporală, între zi și noapte. Nu avem aici alternanța astronomică cunoscută azi, ci un ritm ontologic general, o mișcare universală a existenței, de la inform la formă, de la “întuneric” la “lumină”. Pentru că, deși nu e identică cu Dumnezeu, lumina este un prim simbol natural și asemănare creată a Lui, învăluindu-L ca într-o haină(Ps. 103, 4).

“Lumina lumii”, lumina spirituală, e însă Hristos. În El ni se descoperă însăși Lumina divină necreată și, luminați de El prin Botez, devenim “fii ai luminii”.

“Și a fost seară și a fost dimineață: ziua întâi.”

Ziua Întâi a Facerii (indiferent cât de lungă s-ar presupune că este) pune început ciclului de șapte zile ce se continuă până în zilele noastre.

Iată-ne deci la sfârșitul Zilei Întâi a Facerii. Ea a statornicit măsura timpului pentru toate epocile următoare (fiindcă înainte de ea nu exista timp; timpul începe cu ea). Ea este o zi deosebită de cele care urmează, cum explică și Sfântul Efrem:

“Deci, după mărturia Scripturii, cerul, pământul, focul, aerul și apa au fost făcute din nimic; pe când lumina făcută în Ziua Întâi și toate celelalte lucruri făcute după ea, s-au făcut din ceea ce exista mai înainte”.

Cele cinci zidiri pomenite de Sfântul Efrem sunt cele patru stihii (sau elemente) din care, după definiția științei antice, se alcătuiesc toate cele de pe pământ, împreună cu “cerul.” În ceea ce privește elementele constitutive ale lumii materiale, Sfântul Vasile susține simbioza lor intimă, căci mișcarea reunește apa, pământul, aerul și focul și le desparte, așa cum piatra ciocnită scoate scântei, iar fierul încălzit se înroșește, devenind el însuși foc. Corpurile se constituie din unirea acestor elemente care le dau astfel culoare, gust, densitate, făcându-le sesizabile pentru simțurile noastre. Într-adevăr, Ziua Întâi a Facerii are ceva “de temelie”: ea cuprinde începuturile tuturor celor care urmează după ea. Structura de temelie a materiei și a creației s-a făcut în Ziua Întâi; lucrarea următoarelor cinci zile este mai puțin radicală decât cea a Zilei Întâi – este mai mult o tocmire decât o facere în adevăratul înțeles.

Tocmai ideea zidirii din nimic sau din neființă deosebește cu totul istorisirea Facerii de cea a tuturor miturilor păgâne și a speculațiilor despre creație.

Creștinul care înțelege absolutul lucrării creatoare a lui Dumnezeu în cele Șase Zile privește zidirea prezentă cu alți ochi decât cineva care o socotește o dezvoltare treptată sau o evoluție a materiei primordiale (fie că aceasta este înțeleasă ca o creație a lui Dumnezeu sau ca existență prin sine). Concepția din urmă privește lumea ca fiind în mod natural ceea ce este, iar urmele ei din trecut se pot descoperi în formele din ce în ce mai simple, fiecare din ele putând fi înțeleasă în mod natural; dar prima concepție, cea a Facerii ne pune în fața celor doi poli fundamentali ai existenței: ceea ce există în prezent și nimicul absolut din care s-a ivit dintr-o dată și numai prin voința lui Dumnezeu.

Ne mai rămane de pus o singură întrebare privitor la Ziua Întâi: unde anume se plasează în ea zidirea lumii îngerești? Moise descrie numai zidirea lumii văzute; când anume s-a zidit lumea nevăzuta a ființelor duhovnicești? Sfântul Vasile învață:

“Dar după cum se pare, a fost și înainte de lumea aceasta ceva care se poate contempla cu mintea noastră, dar n-a fost consemnat de istorie pentru că acest lucru era nepotrivit celor începători și încă prunci cu cunoștința. Era o stare mai veche decât facerea lumii, potrivită puterilor celor mai presus de lume, o stare mai presus de timp, veșnică, pururea fiitoare; în ea Ziditorul și Creatorul tuturor a făcut creaturi: lumina duhovnicească, potrivită fericirii celor care-L iubesc pe Domnul, firile raționale și nevăzute[…]”

La fel scrie și Sfântul Ambrozie:

“Îngerii, Domniile și Stăpânirile, deși au început să ființeze cândva, existau atunci când s-a zidit lumea.”

Părinții, deci, socotesc că îngerii au fost creați înainte de crearea lumii sensibile și a omului. Ei plasează chiar lumea îngerească într-un fel de eon supratemporal, dar nu co-etern cu Dumnezeu. Acesta reprezintă un mod de viață asemănător celui în care va fi toată creația în planul eshatologic.

Vom vedea în Ziua a Șasea, că Adam a fost ispitit de către satana, deci știm că războiul din cer cu îngerii cei trufași, descris în Apocalipsa (12, 7,8 ) avusese loc mai înainte, iar satana căzuse deja ca un fulger.

Ziua a doua

“Și a zis Dumnezeu: ‘Să fie o tărie prin mijlocul apelor și să despartă ape de ape!’ Și a fost așa. A făcut Dumnezeu tăria și a despărțit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Și a văzut Dumnezeu că este bine. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a doua.”

După ce a separat lumina de întuneric, Cuvântul lui Dumnezeu introduce o a doua separație, între ape, prin crearea tăriei. Cuvântul tarie are două conotații în Cartea Facerii, una specială, stiintifică iar cealaltă generală. În înțeles general, tăria este mai mult sau mai puțin sinonimă cu cerul: stelele sunt numite luminători întru tăria cerului (Fac.1, 14), iar păsările zboară sub tăria cerului (Fac.1, 20). Noi, însă, pierzând înțelesul aparte al tăriei, spunem că atât stelele cât și păsările se pot vedea pe cer.

Să vedem, însă, care este înțelesul științific al tăriei în acest text. Deși se mai numește și cer – spune Sfântul Vasile – ea nu este sinonimă cu cerul pomenit la începutul Facerii.

“Deoarece s-a dat celui de-al doilea cer și alt nume și o întrebuințare deosebită, acesta este alt cer decât cel făcut la început, căruia i s-a dat și o întrebuințare deosebită în univers.[…] Și socotim că acest cuvânt a fost pus aici pentru a arăta o natură tare, în stare să țină apa care alunecă și se împrăștie ușor. Dar pentru că, după concepția comună, se pare că tăria își are nașterea din apă, nu trebuie să se creadă că tăria este asemenea cu apa înghețată sau cu…piatra străvezie…ce are aproape transparența aerului. Noi nu asemănăm tăria cu nici una din aceste materii. Într-adevăr, a avea despre cele cerești niște idei ca acestea înseamnă a fi copil și a avea mintea ușoară.[…] Suntem învățați de Scriptură să nu lăsăm mintea noastră să-și închipuie ceva dincolo de cele ce sunt îngăduite.[…]

Scriptura nu numește tărie substanța rezistentă și tare ce are greutate și este solidă; căci pământul ar fi meritat mai potrivit o astfel de numire; dar din pricină că substanța celor care stau deasupra pământului este fină și rarefiată nu e percepută de nici unul dintre simțurile noastre, substanța aceasta s-a numit tărie, în comparație cu substanțele foarte fine care nu pot fi sesizate de simțirea noastră. “

Tăria, deci, din Cartea Facerii constituie o barieră sau un filtru natural; ea desparte cele două niveluri ale umidității atmosferice. Deși astăzi nu mai observăm un astfel de fenomen pe care să-l putem numi tărie, aceasta nu exclude posibilitatea ca la început tăria să fi existat. Funcția tăriei – crede Sf. Vasile – era aceea de a păstra o temperatura plăcută pe tot pământul. În Cartea Facerii la capitolul al doilea ni se spune că până să fie zidit omul Domnul Dumnezeu nu trimisese încă ploaie pe pământ…ci numai abur ieșea din pământ și umezea toată fața pământului (Fac. 2, 5-6).

Pământul timpuriu a fost, deci, un loc mult deosebit de cel pe care-l știm noi azi: o climă temperată, multă umezeală ce uda în permanență îmbelșugata vegetație; aceasta era, după cum vom vedea mai târziu, singura hrană pe care Dumnezeu o hotărâse atât pentru om cât și pentru animale.

Această fericită stare se sfârșește, însă, odată cu căderea omului; totuși, chiar și după căderea omului, pământul a păstrat unele din însușirile sale de mai înainte. Astfel, ploaia ca fenomen nu este pomenită în textul Facerii până în timpul lui Noe; și atunci aceasta (ploaia) nu este una obișnuită, ci o catastrofă cosmică. Cantități uriașe de apă s-au revărsat peste suprafața pământului, aducându-l aproape la starea sa din Ziua Întâi a facerii, când adâncul acoperea pământul; în plus, o mare cantitate de apă subpământeană a fost eliberată, tăria fiind astfel sfărâmată, golindu-și conținutul asupra pământului. După potop își face apariția pentru prima dată pe bolta cerească curcubeul, acesta fiind alcătuit de razele directe ale soarelui în umezeala din aer. Datorită sfărâmării tăriei, razele soarelui ajung – acum, după potop – pentru prima oară pe pământ. Este interesant că astăzi oamenii de știință, prin cercetare și cu ajutorul rațiunii, au ajuns la concluzia că în urmă cu 5000 de ani radiația cosmică ce lovește pământul a cunoscut o creștere izbitoare, confirmând relatarea scripturistică cu privire la Potop și distrugerea tăriei existente până atunci.

Putem concluziona astfel că perioada de după Potop este o epocă cu totul diferită în istoria omenirii. Dacă până în vremea lui Noe domnea o climă temperată asupra întregului pământ, aceasta determinând existența unei bogate vegetații ce asigura nevoile omului, acesta nefiind nevoit să mănânce carne, după Potop condițiile pe pământ devin mult mai aspre, omul experimentând frigul, căldura, vara și primăvara, iar durata medie de viață scade înfricoșător, de la 900 de ani (Adam și primii Patriarhi) până la 70-80 de ani, cât este astăzi.

Ziua a Treia

“Și a zis Dumnezeu: ’Să se adune apele cele de sub cer la un loc și să se arate uscatul!’ Și a fost așa. Și s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor și s-a arătat uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Și a văzut Dumnezeu că este bine.”

După despărțirea apelor, în Ziua a Treia, Cuvântul lui Dumnezeu operează o ultimă mare separație a elementelor: poruncește apelor să se strângă și să scoată la iveală uscatul. Și astfel, apele de sub firmament se adună formând oceanele, mările și lacurile, ieșind la suprafață continentele, uscatul (regnul mineral).

În fiecare zi a facerii se dă o poruncă ce devine lege a firii pentru toată vremea de după aceea. Din Ziua Întâi începe succesiunea zilelor și nopților, iar din A Treia Zi apele își încep necontenita lor mișcare. Astfel, firea apelor – spune Sfântul Vasile cel Mare – a primit poruncă să curgă, și apele niciodată nu obosesc, pentru că sunt silite necontenit de porunca aceea.

Hrană indispensabilă și curățire pentru ființele vii, apele sunt în același timp un element al fecundității și regenerării naturale, cât și un simbol al harului și regenerării spirituale a omului prin botez.

Sfinții Părinți, în toate cele ce țin de cele Șase Zile ale Facerii ne pun înainte doar unele presupuneri – și acelea cu prudență – în ce privește felul cum a creat Dumnezeu; astfel și noi trebuie să fim reținuți în a proiecta cunoașterea noastră despre felul cum arată lumea în prezent asupra lumii întâi-zidite.

Uscatul s-a ivit la porunca lui Dumnezeu, și nu printr-un proces natural. În acest sens Sfântul Ambrozie spune: “S-a rânduit mai dinainte, pe cât se pare, ca pământul să fie uscat de mâna lui Dumnezeu, iar nu de către soare, căci, în fapt, pământul s-a uscat înainte de facerea soarelui”.

Ziua a Treia marchează începutul preocupării speciale a lui Dumnezeu pentru planeta noastră. Prin separarea uscatului de apă, pământul capătă o individualitate proprie, un echilibru al elementelor solide si lichide, căci porunca divină a separării apei de uscat a dat celor două stări de agregare caracterele lor specifice până la sfârșitul lumii: pământului fermitate și stabilitate, iar apei fluiditate, coeziune și circuit continuu în natură.

“Apoi a zis Dumnezeu: ‘să dea pământul din sine verdeață: iarba, cu sământă într-însa, după felul și asemănarea ei, și pomii roditori, care să dea rod cu sămânță în sine, după fel pe pământ!’ Și a fost așa. Pământul a dat din sine verdeață: iarba, care face sămânță, după felul și după asemănarea ei, și pomii roditori, cu sămânță, după fel, pe pământ. Și a văzut Dumnezeu că este bine. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a treia.”

Pământului umezit de apele ploilor Cuvântul lui Dumnezeu îi poruncește apoi să genereze din sine plantele în toată diversitatea speciilor. Pământul înflorește, producând o nouă descoperire a slavei, frumuseții și înțelepciunii divine în covorul verde care acoperă tot uscatul roditor. Ghidate parcă de un instinct estetic natural, plantele se întrec în frumusețe, răspunzând în nesfârșita lor varietate, voinței de frumusețe a lui Dumnezeu. Cu veșmântul plantelor pământul-materie se îmbracă ca o mireasă împodobită și înfrumusețată, gătită Mirelui Prea Înalt.

Sfinții Părinți, cu toții sunt de acord în a arata chipul minunat al zidirii din Ziua a Treia: spune Sfântul Vasile:

“Să dea pământul din sine verdeață. Și într-o clipită de vreme pământul, ca să păzească legile Creatorului, a trecut plantele prin toate fazele lor de creștere, începând cu odrăslirea, și le-a adus îndată la desăvârșire. Sfântul Grigorie al Nyssei subliniază un lucru foarte important: Dumnezeu nu a făcut doar semințele și potențialitățile creșterii, ci însăși zidirea pe care o cunoaștem; semințele s-au ivit din primele plante făcute: căci citim în Scriptură, la începutul facerii lumii[…] spicul n-a răsărit din sămânță, ci sămânța a crescut din spic; iar după aceea spicul a răsărit din sămânță.”

Ierburile și copacii au dat sămânță după fel. Avem aici, iată, una din cheile gândirii patristice; vom vedea în Ziua a Cincea a facerii că și făpturile însuflețite au fost făcute să apară tot după fel.

Ziua a Patra

Și a zis Dumnezeu: “Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte și să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele și anii, și să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul”. Și a fost așa. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei și luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopții, și stelele. Și le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul, să cârmuiască ziua și noaptea și să despartă lumina de întuneric. Și a văzut Dumnezeu că este bine. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a patra.

După ce a împodobit în Ziua a Treia pământul cu flori, în Ziua a Patra Cuvântul lui Dumnezeu împodobește cu corpuri cerești firmamentul. Apar luminătorii cerului: soarele, luna și stelele. Ca semne, ele vor jalona și organiza atât spațiul, cât și curgerea astronomică a timpului.

Celor ce vor să aranjeze Cele Șase Zile în cadrul evoluționist, Ziua a Patra a Facerii le dă multă bătaie de cap; e cu totul imposibil de făcut lucrul acesta dacă soarele a fost creat într-adevăr în Ziua a Patra. Din acest motiv, partizanii interpretării evoluționiste sunt nevoiți să creadă că soarele a fost de fapt făcut în Ziua Întâi, odată cu cerul, apărând doar în Ziua a Patra – chipurile, după ce învelișul de nori al pământului din primele trei zile s-ar fi ridicat.

Primele trei capitole, însă, din Cartea Facerii nu istorisesc dezvoltarea naturală a pământului după legile ce guvernează dezvoltarea sa astăzi, ci istorisesc începutul miraculos al tuturor lucrurilor. NU AVEM VOIE sa rearanjăm Zilele Facerii pentru a se potrivi cu teoriile noastre; mai curând să ne smerim cugetul pentru a înțelege astfel ce spune textul sfânt.

Soarele și luminătorii cerului au fost făcuți în Ziua a Patra, nu doar au apărut atunci – spun Sfinții Părinti. Nu există nici un motiv pentru care Părinții, dacă textul Facerii ar fi îngăduit-o, să nu fi acceptat explicația, mai firească, aparent, că lumina soarelui a luminat primele Trei Zile ale Facerii, însă globul soarelui a devenit vizibil de pe pământ doar în Ziua a Patra. Ei resping, totuși, (toți!) explicația aceasta pentru faptul că textul Facerii nu o îngăduie.

În legătură cu aceasta Sfântul Vasile învață:

“Cerul și pământul fuseseră făcute mai înainte; după facerea lor a fost creată lumina, apoi a fost despărțită ziua de noapte, apoi iarăși s-a făcut tăria și arătarea uscatului; apa s-a adunat într-o adunare cu margini fixe și determinate; pământul s-a umplut cu cele care au răsărit din el, a odrăslit mii și mii de feluri de plante și s-a umplut cu toate soiurile de arbori. Nu erau încă nici soarele, nici luna, ca să nu spună oamenii că soarele este pricina și tatăl luminii, ori ca aceia ce nu-L cunosc pe Dumnezeu să-l socotească creator al celor răsărite din pământ[…] Dacă lumina a fost făcută mai înainte, pentru ce se spune acum iarăși că soarele a fost făcut ca să lumineze? […] Cuvintele acestea nu sunt contrare celor ce s-au spus despre lumină. Atunci, la început, s-a adus la existență firea luminii; acum, corpul acesta ceresc a fost făcut ca să fie vehicul al acelei lumini întâi-născute[…] Să nu-mi spui că este cu neputință ca acestea să stea despărțite. Nici eu nu spun că ne este cu putință, mie și ție, să despărțim lumina de corpul soarelui, ci spun că cele care pentru mintea noastră nu sunt despărțite, acelea pot fi despărțite în realitate de Creatorul firii[…]”

Ideea că viața pe pământ a fost de la început dependentă de soare, și chiar că pământul însuși provine de la soare, este o idee recentă, ea fiind o simplă presupunere; nu are nici măcar legătură directă cu adevărul sau falsitatea așa-numitei evoluții a vieții pe pământ. Pentru că oamenii veacurilor recente au căutat o nouă și naturală explicație a originii lumii, lepădându-se de explicația provenită din descoperirea dumnezeiască, a părut a fi de la sine înțeles că soarele – mult mai mare și mai însemnat din punct de vedere astronomic decât pământul, și centrul orbitei terestre – trebuie să preceadă pământul, mai curând decât invers.

Descoperirea dumnezeiască, însă, în tâlcuirea Sfinților Părinți, ne spune altceva: anume că pământul este întâi, și ca timp și ca însemnătate, iar soarele este al doilea. De n-am fi așa de tributari modelelor intelectuale ale vremii am putea primi mai ușor această explicație alternativă a începuturilor lumii.

Concepția scriptural-patristică ne prezintă pământul ca sălaș al omului, încununarea zidirii lui Dumnezeu și centrul universului. Orice altceva – indiferent de explicația științifică a stării și mișcării sale prezente, sau de imensitatea sa fizică în comparație cu pământul – este un lucru secundar, și a fost făcut întru folosul pământului, adică al omului. O asemenea măreție și putere ca a Dumnezeului nostru n-ar trebui să ne mai lase nici o îndoială că într-o singură clipă de punere în lucrare a puterii Sale ziditoare a adus la ființare întregul pământ – mare pentru noi, dar numai o fărâmă în univers – iar într-o altă clipă a puterii Sale a făcut întreaga imensitate a stelelor cerului. Ar fi putut să facă infinit mai mult decât atât, dacă ar fi voit; în textul insuflat al Cărții Facerii El ne-a lăsat doar o simplă schiță a celor săvârșite, iar istorisirea lor nu este obligată să se conformeze cu speculațiile și presupunerile noastre omenești.

Este ceva ușor și la modă astăzi să crezi că totul a evoluat prin legi absolut uniforme, legi pe care le putem observa și acum, dintr-un strop primordial de energie sau materie; în acest context, de Dumnezeu mai este nevoie doar pentru a crea acest strop de energie primordială sau pentru a iniția big-bang-ul, care se presupune că a produs tot ceea ce există. Azi e nevoie de o minte mult mai deschisă și mai puțin dependentă de opinia publică, pentru a începe să vezi măreția lucrării ziditoare a lui Dumnezeu, descrise în Cartea Facerii. Sfinții Părinți – mințile cele mai sofisticate și mai științifice ale vremii lor – pot fi deschizătorii minților noastre închise.

Ar putea apărea întrebarea de ce Dumnezeu a făcut un corp atât de mare ca soarele să slujească unui corp atât de mic precum pământul. N-ar fi putut să-și păstreze energia și să facă un soare ceva mai apropiat de mărimea pământului?

Desigur că am putea concepe un soare cu mult mai mic decât cel pe care îl știm, și mult mai apropiat de pământ, păstrându-și astfel mărimea aparentă văzută de pe pământ. Energia unui astfel de soare, însă, s-ar risipi mult mai repede decât a soarelui nostru. Este clar că Dumnezeu a făcut soarele la dimensiunea și la distanța de pământ necesară, spre a da pământului cantitatea de lumină și căldură de care are nevoie spre a întreține viața până la sfârșitul veacurilor, când soarele se va întuneca (Mat. 22, 30). Mai mult, Dumnezeu a făcut împărțirea omului în bărbat și femeie, prevăzând căderea omului și faptul că înmulțirea omenirii va avea nevoie de o modalitate pătimașă de procreere.

În aceste condiții nu s-ar putea oare ca cei doi aștri cerești, soarele și luna, să nu fi făcut parte din imaginea inițială a lui Dumnezeu asupra zidirii Sale, ci să fi fost făcute doar pentru a însemna zilele și lunile și anii stării căzute a omului? Lumina originară creată în Ziua Întâi, nu avea nevoie de un corp care să o cuprindă. La sfârșitul lumii soarele se va întuneca, și luna nu-și va da lumina sa, și stelele vor cădea din cer. (Mat. 22, 30); iar în Împărăția Cerurilor, la fel ca și în Ziua Întâi a Facerii, va fi din nou lumină fără soare și lună – căci cetatea nu are trebuință de soare, nici de lună ca să lumineze întru ea, că slava lui Dumnezeu a luminat-o pre ea. (Apocalipsa 21, 23)

Ziua a Cincea

Apoi a zis Dumnezeu: “să mișune apele de vietăți, ființe cu viață în ele și păsări să zboare pe pamânt, pe întinsul tăriei cerului!” Și a fost așa. A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape și toate ființele vii, care mișună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, și toate păsările înaripate după felul lor. Și a văzut Dumnezeu că este bine. Și le-a binecuvântat Dumnezeu și a zis: ”prăsiți-vă și vă înmulțiți și umpleți apele mărilor și păsările să se înmulțească pe pământ!” Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a cincea.

Ziua a cincea aduce cu sine popularea celor două elemente fluide: apa și aerul, cu diversitatea uluitoare a speciilor de animale marine și aeriene. Ele primesc porunca de a se înmulți și umple pământul. Mai mult decât imensitatea elementelor, mai mult decât perfecțiunea cristalină a mineralelor, și chiar decât înflorirea multicoloră a vegetalelor, prin autonomia mișcării lor în elemente, prin fecunditatea și capacitatea lor de reproducere a unor entități individuale cu un grad extrem de complex, animalele oglindesc în viața lor, la un mod superior în natură, perfecțiunile lui Dumnezeu, afinitate analogică subliniată de actul binecuvântării acestei vieți de către Creatorul ei.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în tâlcuirea sa la Ziua a Cincea a Facerii, evidențiază precizia și acuratețea ordinii în care se descrie zidirea. Astfel, despre Ziua a Cincea scrie următoarele:

“După cum pământului i s-a spus numai atât: să dea pământul din sine verdeață, și pământul a dat fel de fel de flori, de ierburi și de semințe, și numai cu cuvântul au fost aduse toate la ființă, tot așa și acum a spus: Să mișune apele de vietăți, ființe cu viață în ele, și păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului, și dintr-o dată au fost create atâtea feluri de târâtoare, atât de deosebite păsări, că nici nu este cu putință a le înșira cu cuvântul.”

Iată ce spune și Sfântul Ambrozie:

“La această poruncă apele îndată și-au ivit odrăslirea. Râurile erau în chinurile facerii. Iezerele zămisleau partea lor de viață. Marea însăși începu a naște tot felul de târâtoare… Nici că putem pomeni mulțimea numirilor tuturor soiurilor aduse într-o clipită la viață de către dumnezeiasca poruncă. Căci forma materialnică și suflarea de viață întru o aceeași clipită au fost aduse la ființare… Aceeași clipă și aceeași putere ziditoare au adus la existență și chitul și broasca”.

În Cartea Facerii, expresia “după soiul lui/ei” apare de 10 ori. Această expresie este utilizată cu referire la animale și plante și la cum se vor reproduce ele pe pământ. Sfânta Scriptură afirmă clar că Dumnezeu a creat soiuri distincte de animale și plante, fiecare trebuind să se reproducă după soiul sau. Un soi (specie) nu se poate schimba la altul.

Să cercetăm însă, acum, înțelesul zicerii după fel. Nu poate fi nici o îndoială că Sfinții Părinți au înțeles cu toții, și în chip clar, că în cele trei zile Dumnezeu a zidit toate felurile de făpturi pe care le cunoaștem astăzi. Acest lucru se poate vedea din desele lor afirmații că Dumnezeu creează instantaneu, că numai cuvântul Său este cel care aduce făpturile la existență, că apele și pământul nu au însușirea naturală de a da naștere vieții.

Dumnezeu i-a dat pământului nu numai porunca să răsară (iarba), ci și puterea de a scoate din sine. Deci Cuvântul dumnezeiesc zidește cele ce se fac; înțelegem aici că pământul dobândește ceea ce nu are, adică puterea de a lucra, putere dăruită de Dumnezeu pământului prin poruncă.

Sfinții Părinți au o învațătură foarte clară despre felurile Facerii. Să reținem ideea că nu este nevoie să definim precis limitele acestor feluri. Speciile taxonomiei moderne (adică ale științei clasificării) sunt uneori arbitrare, necorespunzând neapărat cu felurile din Cartea Facerii.

În zilele noastre noi știm că într-un soi poate exista o mare varietate, însă vedem că există limite impuse fiecărui soi. De fapt, sistemul de clasificare pe care noi îl folosim pentru împărțirea plantelor și animalelor în specii a fost formulat după învățătura biblică a delimitării soiurilor, de către Carl Linnaeus (1707-1778).

Am putea zice că Părinții înțeleg că un anumit fel cuprinde acele făpturi în stare să producă urmași fertili.

Sfântul Vasile învață că felurile din Cartea Facerii (cu excepția celor care ar fi putut să dispară) își păstrează firea până la sfârșitul timpului.

La fel învață și Sfântul Ambrozie:

“Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde fiece zidire din alcătuirea lumii. De aceea, precum au poruncit Dumnezeu, toate felurile de făpturi vii s-au născut cu grăbire din pământ. Ascultând de o lege statornică, toate au urmat unele altora veac după veac, după fel și după asemănare. Leul zămislește leu; tigrul, tigru; bivolul, bivol; lebăda, lebădă și vulturul, vultur. Ceea ce s-a poruncit odată devine în fire un obicei pentru totdeauna. De aceea pământul n-a încetat a aduce cinstirea slujbei sale. Soiul începator al făpturii vii e păstrat pentru vremile viitoare de către generațiile următoare ale felului său”.

Încercările de încrucișare din toate timpurile, atât la plante cât și la animale pentru a crea noi specii prin împerecherea indivizilor din specii diferite, atunci când reușesc, dau rezultate care nu fac decât să dovedească cuvântul patristic despre statornicia speciilor: hibrizii sunt sterpi, neputându-se reproduce. Sfântul Ambrozie avertizează oamenii asupra unirilor nefirești care se împotrivesc legilor pe care le-a așezat Dumnezeu în Zilele Facerii.

Specificitatea și integritatea semințelor fiecăruia dintre felurile zidirii ține în așa măsură de gândirea scripturală și patristică încât în Scriptură slujește drept temei pentru una din Pildele Domnului nostru privitoare la deosebirea dintre bine și rău, dintre virtute și păcat. Sfântul Ambrozie folosește această pildă (Matei 13, 24-30) spre a ilustra integritatea semințelor fiecărui fel:

“Nu e nici o primejdie ca rânduiala lui Dumnezeu, cu care însăși firea s-a obișnuit, să se facă deșartă în vremile viitoare din lipsă de prăsilă, întrucât astăzi întregul obârșiei se păstrează încă în sămânțe. Știm că neghina și alte sămânțe străine, care adesea se răspândesc între roadele pământului, se cheamă zâzanii în Evanghelie. Însă acestea țin de un soi aparte și nu au decăzut într-un alt soi printr-o preschimbare a sămânței grânelor. Domnul ne-a spus că este așa când a zis: Asemănatu-s-a Împărăția Cerurilor omului care a semănat sămânță bună în țarina sa. Dar, dormind oamenii, a venit vrăjmașul lui și a semănat neghine între grâu. De aici pricepem că neghinele și grânele par a fi osebite cu adevărat, atât ca nume, cât și ca fel. De aceea și slugile au zis stăpânului: Doamne, au nu ai semănat sămânță bună în țarina Ta? Dar de unde are neghine? Iar El a zis lor: Un om vrăjmaș a făcut aceasta. Una este sămânța diavolului; cealaltă a lui Hristos, semănată după dreptate. Deci Fiul Omului a semănat una, iar diavolul a semănat-o pe cealaltă. Din această pricină firea fiecăreia este osebită, căci și semănătorii sunt potrivnici. Hristos seamănă împărăția lui Dumnezeu, pe când diavolul seamănă păcatul. Cum dar, poate această împărăție să fie de același soi cu păcatul? Astfel este împărăția lui Dumnezeu, zice El, ca atunci când omul aruncă sămânța în pământ”.

Precum deosebirea speciilor e legată de deosebirea între bine și rău, la fel și amestecul speciilor e legat de relativismul moral. Se știe prea bine cum cei ce cred în relativitatea binelui și răului, a virtuții și viciului, se folosesc de teoria cosmologică a evoluției universale spre a-și apăra credința ca fiind științifică și realitatea de fapt: dacă omul a fost cândva un animal inferior și evoluează către altceva, atunci cum e cu putință ca firea lui nestatornică să fie silită să se supună poruncilor date doar pentru una dintre treptele dezvoltării sale? Ateismul marxist s-a atașat de teoria evoluției încă de la început, predicând-o până azi ca pe una dintre doctrinele cruciale ale filosofiei sale relativiste.

Literatura patristică este străbătută de idea statorniciei firii și a integrității și deosebirii felurilor. Ea slujește drept model, de pildă, învierii trupului omenesc. În tratatul său despre înviere, Sfântul Ambrozie vorbește despre firea care rămâne credincioasă sieși în tot ceea ce rodește. Astfel, semințele unui fel nu pot fi schimbate într-un alt fel de plantă și nici nu dau la iveală roade deosebite de propriile semințe. Așadar, tot ceea ce s-a semănat va răsări din nou în propria fire, pentru că rodul grânelor nu se deosebește de sămânță.

În același sens scrie și Sfântul Grigorie al Nyssei:

“Căci citim în Scriptură, la începutul facerii lumii, că pământul a odrăslit mai întâi felurite ierburi, apoi din fiecare plantă a crescut sămânță; după ce aceasta a căzut în pământ, din ea a crescut iarăși același soi de plantă cum a fost la început. Și zice slăvitul Apostol că același lucru se petrece și la înviere. Dar aflăm de la el nu numai că firea omenească se va schimba în ceva foarte mărit, ci și că ceea ce nădăjduim noi este altceva decât starea noastră primordială”.

O ciudată paralelă la teoria modernă a evoluției universale se poate vedea în vechea învățătură păgână despre transmigrarea sufletelor (reîncarnare). Reacția Sfinților Părinți față de această idee, pe care au osândit-o cu toții, arată cât de mult se preocupau de păstrarea rânduielilor zidirii și neamestecării felurilor și făpturilor sale.

Sfântul Grigorie al Nyssei scrie:

“Mi se pare că cei ce cred că sufletul rătăcește în ființe cu natură diferită, confundă proprietățile naturii, amestecând și încurcând lucrurile între ele: iraționalul cu raționalul, sensibilul cu insensibilul, care, dacă vin în contact unul cu altul, nu sunt despărțite între ele de nici o ordine firească. Or, să zicem că același suflet este acum cuvântător și gânditor, purtând haina trupească corespunzătoare, iar apoi același suflet alunecă, vârându-se în găuri ca șerpii sau se adună în stoluri ca păsările, sau se face vită de povară, sau carnivor acvatic, sau decade până la nesimțire și face rădăcini, devenind copac și odrăslind ramuri care cresc, apărând pe ele fie o floare, fie un fruct bun de mâncat, fie unul otrăvitor. Dar aceasta nu este altceva decât a crede că toate sunt la fel și că în toate câte sunt există o singură fire, topită într-o generalizare confuză și nedistinctă, de vreme ce nici o proprietate nu desparte corpurile unul de altul”.

Ideea că în toate câte sunt există o singură fire stă, desigur, la temelia teoriei evoluției universale. Erasmus Darwin (bunicul lui Charles) indicase deja speculațiile științifice în această direcție, la sfârșitul veacului al optsprezecelea. O astfel de idee este cu totul străină gândirii scripturale și patristice.

Ziua a Șasea

“Apoi a zis Dumnezeu: ‘Să scoată pământul ființe vii, după felul lor: animale târâtoare și fiare sălbatice după felul lor’. Și a fost așa. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, și animalele domestice după felul lor, și toate târâtoarele pământului după felul lor. Și a văzut Dumnezeu că este bine.”

Învățătura Sfinților Părinți despre facerea animalelor de uscat în Ziua a Șasea nu repetă doar ceea ce s-a spus deja despre celelalte ființe vii. Astfel, Sfântul Efrem ne spune că pământul a scos îndată, la porunca lui Dumnezeu, fiare ale câmpului, animale de pradă și dobitoace, atâtea câte erau necesare pentru slujirea celui ce, în aceeași zi, a călcat porunca Domnului său.

De asemenea, Sfântul Vasile învață și el că sufletul necuvântătoarelor a luat ființă odată cu trupul lor, la porunca Ziditorului, nefiind ascuns în pământ.

Cu această lucrare creatoare, totul este gata pentru apariția omului, care avea să fie domn peste toate. Măreață zidire, însă, nu este doar spre folosul practic al omului. Ea are ceva tainic; fiind zidirea cea bună a Atotbunului Dumnezeu, ea poate să ne înalțe mintea către El.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că Dumnezeu a creat toate nu numai pentru trebuința noastră , ci și pentru dărnicia Lui, ca noi văzând bogăția nespusă a făpturilor sale, să fim uimiți de puterea Ziditorului, putând astfel ști că toate acestea au fost aduse la ființare cu o mare înțelepciune și bunătate și spre cinstirea omului ce avea să fie creat.

Minunându-se de măreția zidirii lui Dumnezeu, Sfântul Vasile scrie:

“Să slăvim pe Marele Meșter al celor făcute cu înțelepciune și măiestrie. Din frumusețea celor văzute să înțelegem pe Cel care e mai presus de frumusețe, iar din măreția celor ce cad sub simțurile noastre și din trupurile acestea mărginite din lume să ne ducem cu mintea la Cel nemărginit, la Cel mai presus de măreție, care întrece toată mintea cu mulțimea puterii Sale. E drept, nu cunoaștem natura existențelor; dar este atât de minunat cât ne cade sub simțuri, încât mintea cea mai ascuțită se vădește a fi neputincioasă în fața celei mai mici făpturi din lume, fie pentru a o descrie cum se cuvine, fie pentru a da lauda cuvenita Ziditorului, Căruia se cuvine toată slava, cinstea și puterea , în vecii vecilor, Amin”.

Sfântul Ioan Damaschin învață că Dumnezeu a făcut lumea , deoarece “nu s-a mulțumit cu contemplarea de Sine, ci prin mulțimea bunătății Sale a binevoit să se facă ceva care să primească binefacerile Sale și să se împărtășească din bunătatea Lui”.

Probabil nici o parte a Scripturii nu înfățișează atât de bine înfricoșata măreție a lui Dumnezeu în zidirea Sa și , prin comparație, nimicnicia omului, precum locul unde Dumnezeu vorbește cu Iov în vifor și nor:

Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune-Mi, dacă știi să spui? Știi tu cine a hotărât măsurile pământului sau cine a întins deasupra lui lanțul de măsurat? În ce au fost întărite temeliile lui sau cine a pus piatra lui cea din capul unghiului, atunci când stelele dimineții cântau laolaltă și toți îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau? Cine a închis marea cu porți, când ea ieșea năvalnică, din sânul firii, și când i-am dat ca veșmânt negura și norii drept scutece, apoi i-am hotărnicit hotarul Meu și i-am pus porți și zăvoare și am zis: ‘până aici vei veni și mai departe nu te vei întinde, aici se va sfărâma trufia valurilor tale?’ Ai poruncit tu dimineții, vreodată în viața ta și i-ai arătat aurorei care este locul ei, ca să apuce pământul de colțuri și să scuture pe nelegiuiți de pe pământ?

Observând lumea de astăzi, vedem că unele animale le mănâncă pe altele și că oamenii, de asemenea, mănâncă carnea animalelor. Vederea violenței printre animale a fost zugravită de către un poet cu expresia “colții însângerați ai naturii”. Evoluționiștii etichetează această violență ca fiind “supraviețuirea celor mai tari”. O consideră parte a procesului evolutiv. Pentru evoluționiștii teiști, animalele carnivore constituie doar o parte a “creației” actuale pe care Dumnezeu a folosit-o în evoluția omului.

“Dumnezeu a zis: ,,Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânță și care este pe fața întregului pământ, și orice pom, care are în el rod cu sămânță: aceasta să fie hrana voastră.“ Iar tuturor fiarelor pământului, tuturor păsărilor cerului, și tuturor vietăților cari se mișcă pe pământ, cari au în ele o suflare de viață, le dau ca hrană toată iarba verde.“ Și așa a fost”.(Facere1: 29-30)

Omul și animalele au fost creați vegetarieni. Bineînțeles, lucrul acesta se potrivește cu faptul că nu era moarte înainte de căderea în păcat. Dar, din cauza intrării păcatului în lume, a rezultat moartea. Păcatul a afectat lumea atât de mult încât Dumnezeu a îngăduit să se abată asupra ei un potop pentru a o judeca. Dumnezeu S-a uitat spre pământ, și iată că pământul era stricat; căci orice făptură își stricase calea pe pământ. Atunci Dumnezeu a zis lui Noe: ,,Sfârșitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie (violență); iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul”.(Facere 6:12-13) Această silnicie, poate era cauzată de faptul că animalele au început să se omoare între ele, să-l atace pe om și viceversa. Deși omului nu i-au fost date instrucțiuni exacte că poate să mănânce carne decât după potopul lui Noe, Cartea Facerii ne relatează:

Tot ce se mișcă și are viață, să vă slujească de hrană: toate acestea vi le dau, ca și iarba verde. ( Facere 9:3)

Mulți oameni cred că datorită faptului că animalele au danturi diferite, acestea au fost create ca și carnivore. Cu toate acestea, astăzi există multe animale care au canini puternici, dar care mănâncă doar verdețuri. Inițial dinții acestor animale le-au folosit pentru a mânca plantele pe care Dumnezeu le-a creat pentru ei. Ca și consecință a căderii în pacat, unele animale acum mănâncă carne. Sfânta Scriptură, însă, nu exclude nici intervenția directă a lui Dumnezeu la cădere, care să fi avut un efect biologic direct asupra creaturilor și modului lor de hrănire.

Așa s-au făcut cerul și pământul și toată oștirea lor. Și a sfârșit Dumnezeu în ziua a șasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a șaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. Și a binecuvântat Dumnezeu ziua a șaptea și a sfințit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut și le-a pus în rânduială.

Despre sabbath-ul odihnei lui Dumnezeu după creație, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:

“Aici dumnezeiasca Scriptură spune că s-a odihnit Dumnezeu de lucrurile Sale; în Evanghelii Hristos zice: Tatăl Meu până acum lucrează, și Eu lucrez (Ioan 5, 17). Nu se pare, la auzul acestor cuvinte, că este contrazicere între cele spuse? Să nu fie! Nu este nici o contrazicere între cele scrise în dumnezeiasca Scriptură. Când Scriptura ne spune aici că Dumnezeu S-a odihnit de lucrurile Sale, ne învață că Dumnezeu în ziua a șaptea a sfârșit de creat și de adus totul de la neființă la ființă; când Hristos ne spune că Tatăl Meu până acum lucrează și Eu lucrez, ne arată continua Lui purtare de grijă; numește lucrare menținerea celor care au fost făcute, dăruirea dăinuirii lor și ocârmuirea lor în toată vremea. Dacă n-ar fi așa, cum ar dăinui universul acesta – toate cele văzute și neamul omenesc – de nu ar fi mâna cea de sus, care le ocârmuiește și le rânduiește?”

Privind minunea care se petrece zilnic în ceea ce ne-am obișnuit a numi natură – de pildă, creșterea deplină a unei plante, a unui animal ori chiar a omului, dintr-o sămânță minusculă – nu avem cum să nu vedem continua lucrare ziditoare a lui Dumnezeu. Totuși nu este același lucru cu Facerea din cele Șase Zile, întâia aducere în ființare a tuturor celor existente. Primul capitol din Cartea Facerii descrie această zidire unică și irepetabilă.

Fiind obișnuiți cu lucrarea lui Dumnezeu în lumea noastră prezentă, ne este greu să ne facem o idee despre celălalt fel de lucrare pe care El a săvârșit-o în cele Șase Zile. Lumea, atunci, deși desăvârșită și deplin tocmită, era încă nouă. Sfântul Grigorie Teologul arată că, atunci când Dumnezeu a dorit să-l zidească pe Adam din țărână, Cuvântul, luând o parte din nou ziditul pământ, cu nemuritoarele Sale mâini a plăsmuit chipul omului.

Sfântul Efrem Sirul învață:

“Așa cum toate – copacii, ierburile, dobitoacele, păsările și omul – erau deodată și bătrâne și tinere: bătrâne după înfățișarea mădularelor și alcătuirii, tinere după vremea zidirii lor; tot așa și luna era în acea vreme și batrână și tânără: tânără, căci numai ce fusese zidită, bătrână fiindcă era plină precum în ziua a cinsprezecea.”

Sfântul Efrem și alți Părinți subliniază această noutate afirmându-și credința că lumea a fost zidită primăvara. Sfântul Ambrozie leagă aceasta de faptul că la evrei anul începea primăvara.

După această privire asupra foarte realistei înțelegeri a Sfinților Părinți în privința celor Șase Zile ale Facerii, să ne aplecăm asupra problemei mai complicate a facerii omului, cununa zidirii lui Dumnezeu.

Zidirea Omului

Și a zis Dumnezeu: “Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul!” Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie.

Ultima operă a creației, coroana și sinteza ei, omul nu este un simplu produs al Creatorului ca toate celelalte făpturi, ci însuși Chipul sau Icoana Lui în lume. Unicitatea creației omului, particularitatea și noutatea existenței lui e sugerată de faptul că el se ivește în lume într-un mod nou, ca rezultat al unei deliberări intradivine: Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră. […] Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie.

În acest sfat sau dialog al lui Dumnezeu cu Sine Însuși, Sfinții Părinți au văzut o indicare clară a Sfintei Treimi, ca și comuniune personală a Tatălui, Fiului și Sfântului Duh, căreia îi corespunde ca icoană vie pe pământ comuniunea personală între bărbat, femeie și copil.

Ce este acest chip al lui Dumnezeu? Sfinții Părinți au scos în relief diferite aspecte ale chipului lui Dumnezeu în om: unii au pomenit domnia omului asupra zidirii inferioare; alții, rațiunea lui; alții, iarăși, libertatea sa. Iată cum rezumă Sfântul Grigorie al Nyssei înțelesul chipului lui Dumnezeu:

“El întrece orice bunătate care se poate închipui de mintea omului și, dacă creează viață acestuia, nu o face din altă pricină decât pentru că este bun. Așa fiind, și pentru că tocmai de aceea s-a hotărât să ne aducă la viață, Dumnezeu nu își arată bunătatea doar pe jumătate, dăruind omului numai o parte din bunătățile Sale și păstrând pentru Sine, în chip pismaș, cealaltă parte, ci își arată suprema bunătate tocmai prin aceea că l-a adus pe om din neființă la viață și l-a copleșit cu tot felul de daruri. Mulțimea tuturor bunătăților este atât de mare, încât nu știm dacă s-ar putea număra ușor. De aceea, rezumându-le, Scriptura le-a descris în felul următor: după chipul lui Dumnezeu l-a făcut, ceea ce este ca și cum ar fi spus că firea omenească a fost făcută părtașă la toate bunătățile; căci, dacă Dumnezeu este plinătatea tuturor bunătăților, iar omul este după chipul Lui, oare nu în această plinătate va sta asemănarea chipului cu Arhetipul său? “

Care este deosebirea dintre chipul și asemănarea lui Dumnezeu în om? Sfinții Părinți arată cum chipul ne este dat deplin și nu poate pieri; asemănarea însă ni s-a dat la început doar în mod potențial, urmând ca omul însuși să lucreze spre a ajunge la desăvârșirea ei.

În același pasaj din Cartea Facerii în care se descrie zidirea omului se spune că acesta a fost făcut bărbat și femeie. Ține oare această deosebire de chipul lui Dumnezeu? Scriptura precizează bărbat și femeie i-a făcut pre ei; spune însă Apostolul Pavel, în Hristos nu este parte bărbătească și femeiască. Astfel, firea omenească stă la mijloc între două extreme, opuse una alteia, între ființele netrupești pe de-o parte, și viața dobitoacelor și vietăților necugetătoare, pe de altă parte.

Poziția mediană a omului în existență, la intersecția lumii materiale și spirituale, constituția duală a naturii umane și relația ei cu cosmosul au fost percepute de toate religiile lumii. Dar Revelația biblică introduce o răsturnare a perspectivei acestora: nu omul se mântuiește prin cosmos depersonalizându-se, ci cosmosul se mântuiește prin om, personalizându-se. Mai precis: cosmosul este creat pentru om și tinde spre umanizare, iar omul este creat după imaginea lui Dumnezeu și tinde spre deificare. , dar si , viețuitor dar destinat îndumnezeirii – așa îl înțelege Biblia și antropologia patristică pe om.

Chipul lui Dumnezeu care , așa cum învață toți Sfinții Părinți, ține de suflet, și nu de trupul omului, nu are – după cum spuneam – nimic de-a face cu împărțirea între bărbat și femeie. S-ar zice că în ideea de om al lui Dumnezeu – așa cum va fi omul în Împărăția Cerurilor – nu se afla parte bărbătească și femeiască; dar Dumnezeu, prevăzând căderea omului, a făcut această împărțire, legată în chip nedespărțit de viețuirea pământeasca a omului.

Totuși, realitatea vieții sexuale n-a apărut înainte de căderea omului. Despre aceasta Sfântul Ioan Damaschinul scrie:

“În Rai domnea fecioria. […] După călcarea poruncii… când a intrat moartea în lume… a fost înființată căsătoria, ca să nu se nimicească și să se desființeze, din pricina morții, neamul omenesc, pentru că prin nașterea de copii avea să dăinuiască neamul omenesc.

Poate însă că se va întreba: ce vor să spună cuvintele bărbat și femeie și cuvintele creșteți și vă înmulțiți? La acestea vom răspunde: Cuvintele creșteți și vă înmulțiți nu arată numaidecât înmulțirea oamenilor prin împreunarea căsătoriei. Dumnezeu putea să facă să se înmulțească neamul omenesc și în alt chip, dacă ar fi păzit până la sfârșit, necălcată, porunca. Dar Dumnezeu, prin preștiința Sa, Cel care pe toate le știe înainte de nașterea lor, știind că au să calce porunca și au să fie osândiți la moarte, prevăzând aceasta, a făcut bărbatul și femeia și a poruncit să crească și să se înmulțească.”

În privința aceasta , ca și în altele, omul de dinainte de cădere era într-o stare deosebită de cea de după cădere, chiar dacă între cele două stări există o continuitate prevăzută de Dumnezeu prin înainte-cunoașterea căderii.

Să nu se creadă însă că vreunul dintre Sfinții Părinți a privit căsătoria ca pe un rău necesar sau a tăgăduit că ar fi o stare binecuvântată de Dumnezeu. Ei au socotit-o ca pe un lucru bun în prezenta noastră stare de păcat, dar un lucru bun care este pe locul al doilea după înalta stare a fecioriei, în care au trăit Adam și Eva înainte de cădere, stare la care sunt părtași și astăzi cei ce au urmat sfatul Apostolului Pavel să fie precum și eu (I Cor. 7, 7-8). Sfântul Grigorie al Nyssei apără așezământul căsătoriei în chipul cel mai limpede. Astfel, în tratatul său Despre Feciorie, el scrie:

“Să nu creadă cineva că defăimăm așezământul căsătoriei. Căci știm prea bine că nu este străin de blagoslovenia lui Dumnezeu… Ci iată cum privim noi căsătoria: deși căutarea celor cerești trebuie să fie întâia grijă a omului, totuși dacă poate a se folosi de cele ale căsătoriei cu înfrânare și cumpătare, nu trebuie să disprețuiască această cale de a sluji stării aceleia… Căsătoria e ultima treaptă a despărțirii noastre de viața petrecută în Rai; căsătoria e primul lucru ce trebuie părăsit; este oarecum primul loc de pornire în drumul nostru către Hristos.”

“Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: ‘Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și îl supuneți; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul!’ ”

Creșteți și vă înmulțiți sunt cuvintele rostite mai înainte de Dumnezeu făpturilor apei (Fac. 1, 22), arătând înrudirea omului cu zidirea inferioară și, prin cădere, cu modul lor de procreare sexuală. Dar cuvintele au și un înțeles mai adânc.

Omul trebuie să stăpânească nu numai asupra zidirii din afară, ci, deopotrivă, asupra patimilor celor dobitocești care pândesc înlăuntrul său. Aceste patimi se află înlăuntrul nostru datorită înrudirii noastre cu zidirea animală prin cădere.

“Apoi a zis Dumnezeu: ‘Iată, vă dau toată iarba ce face sămânță de pe toată fața pământului și tot pomul ce are rod cu sămânță în el. Acestea vor fi hrana voastră. Iar tuturor fiarelor pământului și tuturor păsărilor cerului și tuturor vietăților ce se mișcă pe pământ, care au în ele suflare de viață, le dau toată iarba verde spre hrană.’ Și a fost așa.”

La început, când pământul și toate făpturile lui erau încă noi și omul încă nu căzuse, nu numai oamenilor, ci chiar și animalelor li se dăduse să se hrănească doar cu verdețuri; nu era nevoie ca fiarele să fie carnivore, și la început nici nu erau.

Despre viața zidirii originare trebuie spus că nu era viața Raiului, pentru că omul nu fusese încă așezat în Rai; era viața pământului din afara Raiului, pământ pe care Dumnezeu îl blagoslovise de mai înainte ca loc de sălășluire a omului după cădere. Spune Sf. Efrem Sirul:

“Dumnezeu a blagoslovit pe primii strămoși pe pământ deoarece, chiar înainte de păcat, El le-a gătit pământul spre sălășluire; căci, înainte să păcătuiască, Dumnezeu a știut că vor păcătui… Înainte de a-l așeza în Rai, El l-a blagoslovit [pe om] pe pământ, astfel că prin blagoslovenie, și prin cea mai de dinainte a Sa bunătate, să poată să împuțineze puterea blestemului care urma a lovi pământul.”

La început, deci, înainte ca omul să cadă în păcat, întregul pământ era ca un fel de Rai. Sfântul Simeon Noul Teolog învață:

“Dumnezeu n-a dat dintru început oamenilor întâi-plăsmuiți numai Raiul, cum socotesc unii, nici nu l-a zidit numai pe acela nestricăcios, ci a făcut mult mai mult: aducând la existență înaintea aceluia întreg pământul pe care-l locuim și toate cele de pe pământ, precum și cerul și cele din el, în ziua a șasea l-a plăsmuit pe Adam și l-a așezat domn și împărat al întregii zidiri văzute. Nici Eva nu era făcută atunci, nici Raiul, ci fusese făcută de Dumnezeu doar această lume, fiind zidită nestricăcioasă, chiar dacă materialnică și simțită. Și pe aceasta Dumnezeu a dat-o lui Adam și celor ce aveau să se nască din el, cum zice dumnezeiasca Scriptură […] Vezi cum Dumnezeu a dat dintru început omului întreaga lume ca pe un Rai? […] Adam a fost plăsmuit având un trup nestricăcios, chiar dacă materialnic și încă nu cu totul duhovnicesc, și a fost așezat de Ziditorul Dumnezeu ca împărat nemuritor într-o lume nestricăcioasă, adică nu numai în Rai, ci în tot pământul de sub cer… Creația aceasta a fost adusă la început la existență de către Dumnezeu nestricăcioasă toată și în starea Raiului; dar, blestemată fiind, s-a mutat spre stricăciune și robie, supunându-se deșertăciunii oamenilor.”

“Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau bune foarte. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a șasea.”

În capitolul întâi din Cartea Facerii este descrisă zidirea omenirii, pe de-o parte în înțelesul de chip al lui Dumnezeu, iar pe de altă parte în aspectul său împărțit și pământesc, de parte bărbătească și femeiască. În capitolul doi, însă, se înfățișează facerea primului bărbat, Adam, și a primei femei, Eva. O parte din zidirile celor Șase Zile sunt pomenite și în capitolul doi, fără însă a respecta ordinea strict cronologică a capitolului întâi. Datorită înțelegerii greșite a acestor aspecte, criticii raționaliști au ajuns să găsească contradicții între cele două capitole, mergând până la a afirma că cele două capitole aparțin unor autori diferiți.

“Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie.”

În legătură cu felul cum s-a zidit omul, nu poate fi vreo îndoială că Sfinții Părinți au înțeles prin “țărână” chiar țărâna pământului. Când vorbesc, însă, de mâinile lui Dumnezeu care au luat țărână, ei vor să arate grija deosebită a lui Dumnezeu și participarea Sa directă la lucrare.

Sfinții Părinți spun că ceea ce s-a suflat în om a fost sufletul său. Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur:

“Și a suflat, spune Scriptura, în fața lui suflare de viață. Prin această suflare a dăruit celui făcut din pământ putere de viață; suflarea aceasta alcătuiește firea sufletului. Și Scriptura a adăugat: Și s-a făcut omul ființă vie. Cel care a fost plăsmuit din țărână, odată ce a primit prin suflarea lui Dumnezeu suflare de viață, s-a făcut ființă vie. Ce înseamnă ființă vie? Înseamnă suflet lucrător, ce are în slujba sa mădularele trupului drept unelte, următoare voinței lui”.

Sfântul Grigorie Teologul vorbește despre înălțimea firii omului, a cărui cea mai înaltă parte a firii nu vine din pământ, ci direct de la Dumnezeu:

“Sufletul este suflarea lui Dumnezeu, și, deși este ceresc, îndură a fi amestecat cu ceea ce este din țărână. E o lumină închisă într-o peșteră, însă dumnezeiască și de nestins…Cuvântul a grăit, și luând o parte din nou-ziditul pământ, cu nemuritoarele Sale mâini a plăsmuit chipul meu și i-a împărtășit viața Sa; căci a trimis în el Duhul, care e raza nevăzutei dumnezeiri”.

Dacă sufletul este “suflarea lui Dumnezeu” el, însă, nu este o parte din Dumnezeu.

Sunt astăzi oameni care încearcă să folosească versetul de mai sus în sprijinul teoriei cum că omul a evoluat din animalele inferioare: întâi a fost firea pământească, iar apoi sufletul sau starea de existență în harul lui Dumnezeu. Însă în concepția patristică zilele facerii – oricare ar fi fost lungimea lor exactă – au fost perioade de timp foarte scurte; lucrarea lui Dumnezeu din fiecare zi s-a petrecut aproape instantaneu. Apoi Părinții insistă în a arăta că facerea omului nu trebuie înțeleasă cronologic; e, mai degrabă, o descriere ontologică în care se istorisește alcătuirea omului, și nu ordinea în care ea a avut loc.

Ideea evoluției omului din animale inferioare nu poate fi împăcată cu concepția patristică și scripturală asupra zidirii omului, ci trebuie părăsită în mod categoric. Dacă omul evoluează doar după legile naturii, atunci firea sa rațională, sufletul, chipul lui Dumnezeu, nu diferă calitativ, ci doar cantitativ față de animale; el este, deci, o creatură pur pământească, nemairămânând loc pentru învățătura patristică că omul este în parte pământesc și în parte ceresc. Dar dacă, spre a evita o astfel de cugetare pământească, vreun evoluționist creștin ar admite creația dumnezeiască a sufletului omenesc – atunci când trupul său era pregătit, cum zic unii – nu numai că s-ar despărți de gânditorii științifici, care nu ar admite acțiuni dumnezeiești în cadrul lor conceptual, ci s-ar lipsi și de o cugetare creștină bine întemeiată, amestecând speculații științifice cu cunoașterea revelată, într-un mod cu totul hazardat. Concepția scriptural-patristică socotește întregul celor Șase Zile ale Facerii ca pe un șir de lucrări dumnezeiești; concepția științifică uniformistă socotește că la originea tuturor lucrurilor nu se află nimic altceva decât procese naturale. Nu se pot găsi păreri mai diferite decât acestea, și orice amestec al celor două nu poate fi decât un lucru arbitrar și fantezist.

Capitolul II

Gândirea patristică și filosofia antică

În capitolul precedent am încercat să surprindem concepția despre originea lumii din punctul de vedere al revelației supranaturale cuprinse în Sfânta Scriptură (mai exact în Cartea Facerii).

Poporul ales, Israel – închinător la adevăratul Dumnezeu – a fost călăuzit de Acesta prin intermediul Legii Vechiului Testament. Celelalte popoare, deși îmbrățișau religii politeiste și manifestau idolatria nu vor fi părăsite nici ele de Dumnezeu, fiind călăuzite, după cum vom vedea, într-un mod specific.

Ne vom opri acum atenția asupra perioadei antichității prepatristice și patristice, încercând să surprindem , într-o sferă mai largă de cuprindere, aspecte ce ar veni în ajutorul demersului nostru.

Filosofia este cea mai mare artă, zicea Platon. Numai prin ea, înțelepții lui Platon se puteau ridica până la cel mai înalt cerc al sferelor cerești, unde erau învredniciți de epopeea divină a sublimelor idei.

Calificativul de frumos este pe deplin meritat de filosofia greacă. Punând și tratând cu eleganță și profunzime marile probleme ale vieții și spiritului omenesc, ale universului și ale scopului nostru, filosofia elenă a dat adesea răspunsuri temeinice și de o rară frumusețe. Frumosul era, dealtfel, una din arterele puternice ale geniului grec. Frumusețea gândirii e una din acele minunate cuceriri care-l apropie pe om de Dumnezeu și-l imortalizează. Drumul până la revelația frumosului e adesea dureros și amarnic, dar răsplătește din belșug pe ostenitor.

Se poate spune același lucru despre gândirea creștină? Gândirea Sfinților Părinți, hlamida imperială a grației și a frumosului? Înainte de a răspunde acestor întrebări, se cuvine lămurită o problemă care, pusă și susținută de anumiți gânditori din antichitate și până azi, continuă să întrețină o atmosferă de suspiciune în jurul gândirii creștine. Celsus, Prophyriu, Iulian Apostatul, mulți neoplatonici, o seamă de oameni ai Renașterii și unii moderni, dintre care menționăm pe învățatul francez Emile Brehier, au tăgăduit și tăgăduiesc gândirii creștine patristice rangul de filosofie. Faptul se explică, pe de-o parte, prin disprețul unora dintre acești gânditori față de învățătura creștină, pe de altă parte, prin necredința altora dintre ei. Gândirea creștină nu operează totdeauna cu aceleași categorii logice ca filosofia profană, nu acceptă decât parțial soluțiile acesteia și nu se complace în atitudini oscilatorii. Gândirea patristică e în primul rând o operă a harului și a credinței. Ea nu bâjbâie și nu se agață de soluții efemere. Ea țâșnește din certitudinile nezdruncinate ale credinței. Dar, pentru aceasta, gândirea patristică nu e mai puțin o filosofie.

Având să dezbată în uriașa sa tematică obiective ca: Dumnezeu, Logosul, lumea, și omul, cu o logică și o metodă întru nimic inferioare gândirii profane, gândirea creștină reprezintă o filosofie, "adevărata filosofie", cum spun Sfinții Părinți, de orizont, proporții și adâncimi neîntrecute până azi. Gândirea patristică nu ocolește și nu condamnă rațiunea, dimpotrivă, o cultivă și o folosește până în ultimele ei consecințe. Dar această rațiune nu este rațiunea incertă a filosofiei profane, ci rațiunea sfințită prin har și credință, capabilă să îndrepte, să amelioreze și să adâncească forțele rațiunii profane.

Sfinții Părinți sunt de acord că gândirea creștină este o filosofie, o filosofie mult superioară celei profane, "filosofia noastră", sau "filosofia despre Dumnezeu", așa cum o numesc gânditorii patristici. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, după ce-și povestește odiseea neastâmpărului său intelectual prin toate sistemele de filosofie greacă și ancorează, în fine, în Academia gândirii creștine, unde găsește liman frământărilor sale și unde se convertește, face această declarație caracteristică: "Astfel, și din această pricină (a convertirii la Hristos) am ajuns eu filosof ". Deci, nu diferitele sisteme de gândire greacă în care Iustin nu găsise apa vie a împăcării minții, ci învățătura creștină era adevărata filosofie. Sfântul Ioan Damaschin are cuvinte înaripate pentru valoarea și frumusețea actului de cunoaștere: "Nimic nu-i mai prețios" – zice el – decât cunoașterea; cunoașterea este lumina sufletului rațional.

Gândirea creștină este o filosofie de înaltă ținută. Prin obiectul și prin scopul ei, ea depășește cele mai perfecte achiziții ale filosofiei grecești. S-a spus de multe ori și se mai susține și azi că gândirea creștină patristică e în mare măsură debitoare cugetării elene, că Sfinții Părinți n-au făcut decât să pună pe melodie creștină un material vechi, uzat de prea multă circulație în sistemele grecești. Partizanii acestei teorii sau n-au înțeles spiritul patristic, sau au voit și voiesc să subestimeze valoarea gândirii creștine. Este adevărat că majoritatea marilor filosofi patristici au studiat la școala greacă profană și și-au asimilat la perfecție sistemele de gândire ale corifeilor cugetării clasice. Gândirea școlilor ioniană, eleată, pitagoreică, atomistă, sistemul lui Platon, al lui Aristotel, al stoicilor, al cincilor și ale altora n-au nici un secret pentru Sfinții Părinți. Această formație a Sfinților Părinți și-a exercitat influența mai mult în partea formală, sporadic și fragmentar în partea de fond. Limbajul filosofic al Sfinților Părinți se folosește de terminologia tehnică consacrată de filosofia profană. Însă, nu rareori gânditorii patristici toarnă conținut sau sens nou în termeni vechi. În partea de fond e prezentă influența lui Platon și a stoicismului, mai ales la gânditorii din primele trei secole: a lui Platon în cosmologie și antropologie, a stoicismului în teoria Logosului și în aceea a sfârșitului lumii. Dar încetul cu încetul gândirea patristică se degajează și de aceste influențe slabe, căpătând o consistență și o tărie proprie de granit. Gândirea patristică aduce elemente noi atât de excepționale, încât atrage pe cei mai îndoctrinați filosofi păgâni. Gândirea profană își spusese ultimul cuvânt și epuizase problemele și metodele. Dar partizanii ei nu erau mulțumiți, ei suspinau după lumina nouă a revelației supranaturale. În general, filosofia profană e socotită de Sfinții Părinți ca pregătitoare a gândirii creștine. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful recunoaște că profesorii săi eleni, îndeosebi platonismul, l-au adus până pe pragul creștinismului. Filosofia greacă joacă față de gândirea patristică rolul pe care Legea Vechiului Testament îl joacă față de Noul Testament.

Sfântul Iustin, Clement Alexandrinul și Origen dezvoltă teoria celebră conform căreia marii filosofi greci au participat la Logosul "spermatikos", Hristosul fragmentar sau Înțelepciunea divină fragmentară precreștină răspândită în lume.

Filosofia greacă bătea la porțile creștinismului înainte de venirea lui Hristos, prin marile ei creații spirituale. Dumnezeu a condus pe evrei prin Lege, iar pe greci prin Logos, prin rațiune.

Filosofia patristică are, atât prin obiectul cât și prin proporțiile ei, un sens special față de filosofia profană. Aceasta din urmă pornea de la om și se înălța până la frontierele universului. Gândirea patristică pornește de la Dumnezeu, se coboară în lume și la om, și se întoarce cu aceste două elemente spre țelul ei supranatural.

Frumusețea gândirii patristice poate fi surprinsă mai ales în tematica ei, în problematica ei. Obiectul acestei gândiri îl formează Dumnezeu, Logosul, lumea și omul. Dezbătute când mai calm, când mai furtunos, când în chilii umile de călugări, când în sălile fastuoase al sinoadelor ecumenice, aceste probleme au primit soluții de o siguranță și de o armonie necunoscute lumii păgâne. Să le luăm, însă, pe rând.

Dumnezeu e centrul întregii gândiri patristice. De la El pornesc și spre El se îndreaptă toate creaturile. El este izvorul întregii existențe, fiind existența însăși: EL ESTE. Această idee, luată din Vechiul Testament, dă o temelie de granit și o frumusețe unică gândirii patristice. Fiind izvor și scop a tot ce există, totul pleacă de la Dumnezeu și se întoarce la Dumnezeu în acea frumusețe și puritate primară proprii operei ieșite din Perfecțiunea însăși. Frumusețea monoteismului patristic e cu atât mai remarcabilă cu cât, exceptând perioadele monoteiste ale religiei iudaice, curățenia, integritatea și perfecțiunea Dumnezeului creștin erau aproape necunoscute gândirii grecești. Bâjbâind între materialism, spiritualism și eclectism, filosofia elenă nu reușise decât rareori și sporadic să presimtă sau să formuleze vag ideea unui singur Dumnezeu. Nous-ul lui Anaxagoras, Logosul lui Heraclit, Demiurgul lui Platon și primul Motor al lui Aristotel nu sunt decât întrezăriri și preambuluri. Chiar când ideea monoteistă reușește să se desprindă ceva mai precis la unii gânditori stoici sau neoplatonici, ea este așa de inconsistentă și de oscilatorie, încât nu poate forma un temei pentru un sistem filosofic, cu atât mai puțin pentru o credință.

Lucrul se explică în oarecare măsură prin rolul dominant al mitologiei, care nu se mulțumea să circule în majoritatea genurilor literare, ci se infiltrase cu abilitate și-și câștigase loc onorabil și în filosofie. Puzderia de zei elenici nu putea înlesni înfiriparea unui monoteism, chiar mediocru, întâi pentru că acești zei erau constituiți de Homer și de Hesiod într-un panteon puternic și sistematic, și prezența lor se făcea simțită în absolut toate manifestările spirituale ale neamului grec, apoi pentru că chiar în sistemele de filosofie cele mai spiritualiste, cosmogoniile sau antropogoniile erau organic legate de un număr mai mic sau mai mare de zei. Dar motivul de căpetenie al incapacității filosofiei elene pentru monoteism stă în caracterul eminamente laic al poporului grec. Este singurul popor civilizat al lumii vechi care n-a avut teologie și preoți. Plecând de la datele imediate ale simțurilor, de la materie, filosofii eleni au căutat pe căi sinuoase și penibile originea lumii. Nici unul dintre ei nu s-a putut ridica până la culmea definiției biblice că Dumnezeu este "Cel ce este".

Dumnezeul gândirii patristice este creatorul lumii din nimic. Eternitatea și atotputernicia Lui l-au capacitat să creeze lumea din nimic. Demiurgul platonic creează lumea dintr-o materie deja existentă. Cosmologia și antropologia platonică se vor resimți totdeauna de imperfecțiunea acestei concepții.

Sfinții Părinți învață că Dumnezeu a făcut lumea din bunătate și iubire și că a creat-o ca pe o podoabă. Concepția despre o lume-podoabă exista și în gândirea greacă, dar, pe când la eleni lumea e un cosmos armonios ieșit din cultul grecului, la Sfinții Părinți cosmosul e o exteriorizare a perfecțiunii divine. Armonia vine din mintea divină, nu din rațiunea umană.

Piscul frumuseții gândirii patristice este învățătura despre Logos și Înțelepciunea divină. Existent în filosofia lui Heraclit și mai ales cea stoică, Logosul capătă la Sfinții Părinți, o semnificație și o importanță nouă, devenind pilonul central al gândirii creștine. Este corporal, deși de o materialitate subtilă, circulând ca un fluid în toate elementele lumii vizibile (la stoici). Logosul nepăstrând din filosofia păgână decât numele, este în filosofia creștină principiul generator și mântuitor al universului. Afirmația prologului Evangheliei Sfântului Ioan ăa: "Fără El (Logos) nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut" a indicat gânditorilor creștini să vadă în Logos izvorul general al ființelor și principiul creației. Expresia din același prolog că: "În El era viața" înseamnă o viață spirituală, rațională. Aici doctrina creștină despre Dumnezeu-Logos are atingere cu teoria platonică despre "Idei", dar această atingere e trecătoare. Atotputernicia și atotștiința Logosului au făcut inutilă prezența "Ideilor". După același prolog al Evangheliei lui Ioan, Logosul e "Lumina lumii". Această Lumină este, în gândirea patristică, izvorul cunoașterii. Știința înseamnă lumină prin împărtășirea minții noastre din Lumina nepieritoare a cunoașterii desăvârșite care e în Dumnezeu-Logos. Dogmatiștii și mai ales misticii patristici văd in cunoașterea și în apropierea de această lumină a Logosului, ultimul grad al desăvârșirii gnostice, al contemplației. Inundarea cu lumina divină echivalează cu intrarea în paradis.

O altă consecință de valoare excepțională a acestei teorii este că Logosul fiind temeiul primar al lumii și în același timp lumina, urmează că lumina este fundamentul lumii. Lumina ca bază a creației și a cosmosului este o concepție unică în istoria filosofiei și în istoria religiilor.

Patronând creația și conducând cosmosul, lumina Logosului s-a proiectat parțial asupra lumii și a oamenilor dinainte de venirea Mântuitorului. Exista în lumea precreștină o cunoaștere naturală a Logosului, care a precedat cunoașterea Logosului întrupat. Această cunoaștere a fost fragmentară, parțială, căci Logosul precreștin era numai "spermatikos", din pricina întunecării sufletului omenesc prin păcat. La această cunoaștere au participat mai mult sau mai puțin oamenii tuturor timpurilor. Deși fragmentară și incompletă, această cunoaștere era de origine divină, lucrul pentru care demonii au luptat cu îndârjire împotriva înțelepților ca Heraclit, Socrate și Musonius. Prin opera genială a minții lor cu care au văzut o parte a adevărului, acești filosofi pot fi considerați pedagogi spre Hristos. Filosofând după Logos, sau în Logos, s-ar putea spune că înțelepții și profeții antichității au participat într-o oarecare măsura la Hristos. Între participarea la Logos înainte de Hristos și revelația lui Hristos, este aceeași deosebire ca între sămânță și fruct sau ca între tabloul unui obiect și obiectul însuși.

Logosul nu este numai creator, El este și ordonator. Sfântul Grigorie de Nazianz spune că Logosul este legea naturală care pătrunde totul, care conduce lucrurile și care ne călăuzește de la lucruri la Dumnezeu. El menține cosmosul în armonia proprie și nu lasă nimic la întâmplare. Creația cea mai revoluționară a gândirii patristice este identificarea Logosului cu Iisus Hristos. Iisus Hristos este Logosul total, integral. Această identificare, care era un scandal pentru filosofia elenă și pentru mentalitatea iudaică, este opera revelației supranaturale. Logosul parțial a făcut loc Logosului total în persoana istorică a lui Iisus Hristos. Revelația a atins cel mai înalt punct al lucrării ei. Venirea lui Hristos în lume înseamnă desăvârșirea operei Logosului prin mântuirea pe care el o aducea oamenilor și întregului univers. Această mântuire înseamnă suprimarea păcatului și a tuturor consecințelor lui prin moartea trupească a Logosului însuși, apoi crearea din nou a lumii prin inundarea luminii inefabile a adevăratei cunoașteri și a harului. Această lumină de cunoaștere și har iradia din însuși Logosul Iisus Hristos. Prin identificarea Logosului cu Iisus Hristos, gândirea patristică reface unitatea primordială a cosmosului unind Logosul precreștin cu crucea luminii în persoana istorică a Mântuitorului.

Cu aceeași frumusețe gândirea patristică prezintă învățătura despre înțelepciunea divină. Această Înțelepciune este manifestarea în act a lucrării Logosului. Ea este Dumnezeu însuși, conținând începutul, rațiunea și forma tuturor creaturilor. Este, deci, o înțelepciune creatoare. Ea este și proniatoare, căci nimic nu se întâmplă în lume fără știrea și fără hotărârea ei. Sfinții Părinți operează cu Înțelepciunea divină mai ales când combat doctrina păgână despre destin și horoscop.

Lumea este opera mâinilor lui Dumnezeu. Combătând concepțiile elenice ale școlilor ioniană și atomistă, care puneau la începutul lumii elemente iraționale, Sfinții Părinți urmând învățăturii biblice, afirmă că lumea e creată de Dumnezeu. Împotriva lui Platon și a neoplatonicilor, ei stabilesc că lumea a fost creată din nimic. În pagini fascinante, Origen și Sfântul Vasile cel Mare arată imposibilitatea unei materii preexistente creației și coeterne cu Dumnezeu. Lumea a fost creată în timp și este continuu sub ochiul vigilent și proniator al Înțelepciunii divine. Sfinții Părinți, îndeosebi Origen, Sfântul Vasile cel Mare, Tertulian și Fericiul Augustin descriu cu lux de amănunte compoziția elementelor materiei. În afară de universul vizibil, Dumnezeu a creat și lumea spirituală a îngerilor. Origen și Dionisie Pseudo-Areopagitul ne descriu cu lux de detalii crearea și armonia acestei lumi.

Lumea e, în gândirea patristică, expresia bunătății divine. Ea este o operă ieșită dintr-un act de iubire. Concepție înaltă până la care se ridicaseră în oarecare măsură Hesiod și Platon, dar al căror Eros nu e decât un accident sau atribut pasager, nu o realitate ontologică, nu substanța divină însăși, cum e în cazul Dumnezeului creștin.

Fiind operă a bunătății și a iubirii, lumea este frumoasă. Lumea, zice Origen, a fost făcută de Dumnezeu limitată, pentru a putea fi frumoasă. S-a zis că Origen gândește aici ca un grec, care nu putea concepe lumea ca infinită, întrucât infinitul era pentru grec ceva barbar, lipsit de armonie și măsură. Adevărul e că frumusețea lumii, în gândirea patristică, nu e datorită limitării ei în spațiu decât parțial, pentru ca mintea omului să se poată ridica până la această frumusețe; în fond, frumusețea cosmică e ca o exteriorizare a frumosului care e Dumnezeu însuși. Materia însăși nu e rea în sine. Ea contribuie, prin cantitatea dată fiecărei creaturi, la armonia universală. Frumusețea și rostul înalt al lumii văzute sunt o notă caracteristică a gândirii patristice, în opoziție nu numai cu concepția gnosticilor care afirmau că lumea e imperfectă, dar și cu o seamă de sisteme și religii vechi care, la fel ca budismul, religiile orientale și de misterii, pretindeau că lumea e un rău și că trebuie părăsită cât mai repede.

Platon însuși, care exalta atât de mult armonia cosmică, armonia "ideilor", condamna lumea vizibilă care e un mormânt al lumii invizibile. Sfinții Părinți ca Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Ioan Gură de Aur, Chiril al Alexandriei, Fericitul Ieronim, Fericitul Augustin, Ioan Damaschin se întrec în a cânta frumusețile naturii în mijlocul căreia ei trăiesc. Pentru ei lumea e un loc de încercare întru desăvârșire.

Antropologia patristică e una din acele neîntrecute podoabe ale filosofiei, care vrăjesc la mii de ani distanță pe iubitorii de cugetare. Pusă timid de Tertulian, examinată cu pasiune de Origen, antropologia creștină se înalță la rangul de sistem desăvârșit și unitar prin mintea de aur a acelor genii și fericiți sfinți care au fost Grigorie de Nyssa și Fericitul Augustin.

Omul este făptura lui Dumnezeu. După îngeri, el este cea mai desăvârșită creatură a întregului univers. Luptând contra diferitelor antropologii care așezau originea omului când în pământ, când în apă, când în alte elemente ale materiei, gândirea patristică stabilește obârșia divină a omului, care nu derivă nici din animale, cum pretindea un filosof grec, nici din lemn cum afirma poetul Hesiod, ci a ieșit din mâinile Creatorului. E în această afirmație nu numai o consecință a cosmologiei patristice, dar și constatarea că omul e singura oglindă reală a lui Dumnezeu pe pământ. Originea divină a omului e singura care explică aspirațiile lui către divin.

Alcătuit din trup și suflet, omul luat în sine nu este nici desăvârșit, nici nedesăvârșit; el este bun și poate deveni mai bun. Partea principală a ființei lui este sufletul, care e mai de preț decât trupul, căruia el îi dă viață și-i face posibilă adunarea științei și practicarea virtuții. Cuvântul de ordine al gândirii patristice este primatul sufletului și înrudirea lui, îndeosebi a părții conducătoare din suflet, a lui "Nous", a minții, cu Dumnezeu. Sufletul, zice Sfântul Grigorie de Nyssa, este o entitate raționala, creată, vie, care dă putere de viață și de percepție corpului organic și sensibil, atât timp cât aceasta viază. Sufletul are trei facultăți: vegetativă, senzitivă și rațională; acestea trei formeaza una în sufletul rațional. Prin această definiție, Sfântul Grigorie înlătură definitiv împărțirea platonică și stoică a sufletului în cele trei elemente cunoscute.

Printr-o demonstrație savantă și extrem de interesantă, care este și astăzi valabilă, Grigorie de Nyssa și Nemesius de Emesa arată legătura organică, indisolubilă dintre trup și suflet. Sufletul și trupul sunt create în același timp. Omul nu ia nimic din afară, cu excepția hranei, ci se dezvoltă din interior în afară, din puterea internă. Această putere este sufletul. Sufletul e prezent din momentul zămislirii, nu se poate însă manifesta în formă perfectă, fiindcă-i lipsesc organele necesare. El se dezvoltă progresiv. La început activează numai puterea de hrană. La naștere, corpul ajungând la lumină, începe să lucreze sensibilitatea. Când s-a maturizat ca un fruct, atunci rațiunea luminează în om. De aceea sufletul și trupul merg împreună. Sufletul nu sălășluiește într-o anumită parte a trupului, ci în tot trupul. El rămâne continuu unit cu corpul, chiar după moarte, întrucât nefiind spațial el poate persista cu părțile componente ale corpului chiar după dezagregarea acestuia. La învierea din urmă, nu va trebui ca sufletele să meargă la judecată cu corpurile cu care au murit?.

Îndrăzneață și sistematică, această antropologie are, printre altele, meritul de a fi impus filosofiei unitatea omului și a naturii sale, alcătuită din trup și suflet, unitate care a învins dualismul platonic.

Drama umanității, începând cu păcatul din paradis și sfârșind cu preziua mântuirii prin Iisus Hristos, este înfățișată în toată durerea, dar și în toată frumusețea ei. Gândirea patristică relevă și analizează fără încetare păcatul, care, lucru vrednic de reținut, e definit nu ca o acțiune pozitivă, ci ca o lipsă a ceva care trebuia să fie, lipsa hotărârii pentru Dumnezeu.

Cu toate necazurile și suferințele lui, cu toată tragedia care-l consumă din pricina păcatului care-l roade, omul este și rămâne pentru gândirea patristică cea mai mare podoabă a lumii, o perlă, căreia nimic din ce există în univers nu i se poate compara.

Iată cum glăsuiește în această privință una dintre mințile de aur ale Sfinților Părinți:

"Cine ar putea să admire cum se cuvine noblețea acestei ființe care unește în ea pe cele muritoare cu cele nemuritoare, care împreună pe cele raționale cu cele iraționale, care poartă în propria ei fire chipul întregii creații, lucru pentru care a fost numită lumea cea mică (microcosmos), ființa care a fost învrednicită de Dumnezeu cu atâta atenție, pentru care sunt toate cele prezente și cele viitoare, pentru care Dumnezeu însuși S-a făcut om, care tinde spre nemurire și fuge de ce este muritor, care, alcătuită după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, este regină în ceruri, care trăiește împreună cu Hristos, care este copilul lui Dumnezeu și care e așezat mai presus de orice stăpânire și autoritate? Cine ar putea să povestească privilegiile acestei ființe? Ea colindă mările, frecventează cerul cu ochiul minții, cugetă la mișcările, distanțele și volumul astrelor, recoltează pentru sine pământul și marea, disprețuiește fiarele și monștrii apelor, toată știința, arta și cercetarea îi reușesc, întreține cu cine vrea legături peste granițe cu ajutorul scrisului, nu se lasă împiedicat de corp și profețește cele viitoare. Omul e domn peste toate, stăpânește peste toate, se bucură de toate, vorbește cu îngerii și cu Dumnezeu, poruncește creaturii, ordonă demonilor, cercetează natura lucrurilor, se ostenește pentru Dumnezeu, este sălaș și templu al lui Dumnezeu. Toate aceste el le obține prin vitute și evlavie".

Natura e, în gândirea patristică, opera lui Dumnezeu și servește omului pentru exercițiul desăvârșirii. Ea e una, alcătuind un tot perfect unitar, nu împărțită în diferite etaje aparținând fiecare altei divinități, ca în mitologia indiană, greacă, latină s.a. Natura nu e nici identică cu destinul, ca la atâția gânditori păgâni, nici suficientă sieși avându-se pe sine cauză și scop, ci ea e un instrument în mâinile lui Dumnezeu, care lucrează după planurile Sale neștiute. Cercetarea științifică a naturii, pe care unii Sfinți Părinți o practică cu pasiune confirmă principiile credinței și mărește entuziasmul cunoașterii.

Istoria capătă și ea un sens nou. ea nu mai este o înlănțuire anostă de cauze și fapte economice, politice, sociale și militare, proprii unor țări sau unor vremi. Continuând să existe, aceste cauze și fapte nu se mai explică prin specificul omenesc sau prin imponderabilul întâmplării ori al destinului, ci prin planul insondabil al Providenței divine. Istoria umană se desfășoară pe pământ printre oameni și pentru oameni, dar ea nu e o simplă jucărie terestră, ci e puternic și organic legată de istoria cerului. Aplicând faptelor istorice teoria filosofică a Logosului "spermatikos", istoricii patristici declară că istoria omenirii precreștine este o pregătire pentru istoria cea nouă care începe cu anul nașterii Mântuitorului. Prin umbrele și luminile ei, dar mai ales prin luminile ei, istoria universală deschide drumul istoriei mântuirii, istoriei creștine. Împărații și conducătorii de popoare, legislatorii și oamenii precreștini se integrează cu onoare în istoria divină dacă ei au lucrat după dreptate și după rațiune.

Logica gandirii patristice reprezinta o imbinare de elemente istorice, de ratiune, de stiinta si de revelatie supranaturala. Sudarea si armonizarea acestor elemente a parut inca din antichitate si pare si astazi unora drept un "scandal". Acest "scandal" nu poate fi insa decat in mintea necunoscatorilor sau potrivnicilor crestinismului.

Primul element al gandirii patristice este faptul real, necontestat de nimeni, al istoricitatii venirii lui Dumnezeu in lume prin intruparea, viata si faptele lui Iisus Hristos. Persoana istorica a Mantuitorului da gandirii patristice un temei de granit pe care nu l-a avut nici un sistem filosofic din lumea veche. Principiile, argumentele si rationamentele gandirii profane nu ieseau din certitudinea stiintifica a unui fapt istoric, ci de cele mai multe ori din apriorisme, judecati abstracte sau observatii empirice, care fara a fi totdeauna inexacte, puteau servi pro si contra unei teze. Aceasta incertitudine filosofica e necunoscuta gandirii patristice.

Al doilea element al gandirii patristice este cercetarea cu ajutorul ratiunii atat cat aceasta se poate intinde si lucra. Sfintii Parinti selecteaza si utilizeaza achizitiile ratiunii umane din toate filosofiile pamantului. Dar ei nu admit toate produsele ratiunii fara distinctie. Unele din aceste produse sunt erori datorita intunecarii partiale, altele datorita limitelor firesti ale ratiunii, altele, in fine, datorita interventiei demonilor. Ratiunea umana, singura, nu poate capata nici in intregime si nici cu exactitate adevarul. Numai o ratiune luminata de har poate face acest lucru. Aceasta ratiune purificata si desavarsita prin puterea harului este in deosebi utilizata de gandirea patristica. Ea depaseste capacitatea ratiunii extraharice si poate ajunge, depasind chiar cel mai mare geniu uman, pana la granita surpanaturalului.

Gandirea patristica nu evita, ci cultiva cu pasiune cercetarea stiintifica propriu-zisa. Stiintele naturale, stiintele exacte si anexele acestora au format obiectul de studiul al multora din Sfintii Parinti.

E suficient sa mentionam scoala alexandriana, apoi pe cei doi frati, Sfintii Vasile cel Mare si Grigorie de Nyssa, in fine pe Sfantul Ioan Damaschin, in ale caror opere e pusa la contribuitie intreaga stiinta a vremii lor. Autorii patristici cerceteaza pe larg compozitia materiei, descriu sau analizeaza cele trei regnuri: anorganic, vegetal si animal, ne vorbesc despre compozitia atmosferei si a astrelor, studiaza geometria si matematicile – Origen e produsul unei asemenea scoli si va conduce o atare scoala – ei sunt maestri in stiintele liberale ca filologia si dialectica. Se cunoaste admiratia pe care pagani ca Prohyriu si Libaniu o aveau fata de elitele intelectuale crestine. Stiinta nu contrazice, ci ajuta si lumineaza pietatea.

Gandirea patristica isi are izvorul cunoasterii in Iisus Hristos insusi: "Hristos este intelepciunea personificata si adevarul; in El se afla ascunse toate comorile cunoasterii", zice Sfantul Ioan Damaschin. Izvorul principal al stiintei patristice se afla, asadar, in Dumnezeu, nu in lume, in Creator, nu in creaturi. Parintii armonizeaza intr-o adevarata simfonie revelatia supranaturala cu istoria si stiinta omeneasca. Aceasta simfonie nu vrea sa cante decat adevarul. Ea e orchestrata de o logica pe care n-o accepta totdeauna filosofia laica, geloasa pe categoriile si fagasurile ei. Dar logica gandirii patristice are avantajul de a lucra cu Dumnezeu insusi, spargand zidurile stramte si cenusii ale gandirii profane. E logica luminii paradisiace.

Frumusetea gandirii patristice nu poate fi perceputa decat de cei ce iubesc cu pasiune pe Sfintii Parinti. Nu cercetarea orgolioasa a vietii si operelor lor, nu ganduri straine de lumina arzanda a existentei lor, ci dragostea neprihanita si inima umilita ne apropie de sufletul lor si de mintea lor. Ei spun ca izvorul principal al cunoasterii lui Dumnezeu este iubirea, ca numai prin aceasta iubire dogoritoare sufletul omenesc se poate uni cu divinitatea si ramane cu ea in veac. Deci, stiinta suprema, stiinta despre Dumnezeu, nu se poate obtine decat prin iubire.

Iubind pe Sfintii Parinti ii vom intelege si intelegand gandirea lor vom fi fericiti: "Filosofia, zice Sfantul Iustin Martirul, este stiinta realului si cunoasterea adevarului; iar fericirea este cunoasterea acestei stiinte si a acestei intelepciuni". Frumusetea e opera iubirii. Daca lumea noastra e frumoasa, este pentru ca ea este izvorata din iubirea lui Dumnezeu. Gandirea Sfintilor Parinti e frumoasa pentru ca ea s-a zamislit si s-a dezvoltat din iubire, si a tins, cu iubire, catre izvorul insusi al iubirii care este Dumnezeu. La randul nostru, numai iubind aceasta gandire putem gusta minunatele ei frumuseti. Si nu o vom iubi zadarnic.

Gandirea patristica este o filosofie optimista. Scepticismul filosofiei profane este inlocuit prin optimismul cunoasterii. Aceasta cunoastere ducand, progresiv, la obtinerea fericirii supreme care e Dumnezeu, revarsa in intreaga opera patristica un parfum de bucurie si energic spirituala. Adierile de tristete sau de amaraciune care circula cateodata prin aleile filosofiei patristice se explica prin gravitatea rolului pe care-l joaca pacatul in iconomia mantuirii, dar mai ales prin lupta darza, crancena, pe care Sfintii Parinti au avut-o de dat cu tot felul de adversari si de piedici: autoritati de stat neintelegatoare, filosofie pagana orgolioasa, gnosticism dizolvant, erezii zgomotoase si de multe ori disensiuni in chiar sanul Bisericii. Dar aceste tristeti sunt trecatoare. Nota dominanata este elanul spre inaltimi, bucuria trairii in Dumnezeu.

In fine, gandirea patristica armonizeaza umanul cu supranaturalul. Spiritul limitat al omului e purtat prin treptele desavarsirii pana la lumina inefabila a dumnezeirii cu care se uneste pentru totdeauna. Sus acolo, in azurul nesfarsit, sufletele oamenilor si ingerii vor canta lauda frumusetii divine, a unei frumuseti netrecatoare pe care nu o invata nici o filosofie a lumii acesteia. Singura gandirea Sfintilor Parinti ne arata calea spre paradisul acestei frumuseti.

Capitolul III

Originea lumii: Creationism sau evolutionism ?

Oamenii de rand se impaca usor cu aceasta lume. Cei superiori insa s-au simtit straini si calatori in aceasta lume.

Oamenii de rand cauta si gasesc ca au pornit din gunoi si din spatele casei; de aceea, cantarind de unde au pornit si unde au ajuns, se simt mandri din pricina chipului si a fetei lor omenesti.

Cei superiori cauta si gasesc inceputul lor mai presus de flacarile stelelor, in mintea cea necuprinsa si in sfintenia cea nespusa si sunt umili si tristi pentru ca se vad prea indepartati de fata si de chipul lui Dumnezeu.

Pe omul superior nu-l chinuie întrebarea: cine m-a făcut ? Pentru el nu poate fi decât un singur răspuns: ori Dumnezeu, ori el insusi. Si deoarece socotește ca tot ceea ce-l înconjoară este mai puțin intelept decât Dumnezeu si decât el insusi, si pentru ca nu s-a făcut singur, nu ramane nimeni, nu doar in acest univers, ci si in sute de universuri ca acesta, pe care sa-l poată numi facatorul sau, in afara de singurul Dumnezeu.

Oamenii de rând insa sucesc si răsucesc întrebarea pe toate fetele si caută începutul lor in gunoiul ori curtea din spatele casei, nu ca sa aibă de cine sa se teama, ori de cine sa se rușineze, ci ca sa aibă cu ce sa se laude.

A. Conceptia patristica despre originea lumii

Sfinții Parinti reprezintă mintea Bisericii – intelegerea vie a revelației lui Dumnezeu, ei fiind legătura noastră intre vechile texte ce cuprind descoperirea dumnezeiasca si realitatea de azi. Fara o astfel de legătura fiecare om ramane de capul lui, rezultatul fiind zecile de mii de interpretări si de secte ce exista astăzi.

Sa vedem, insa, cum anume ne invata Sfinții Parinti sa tâlcuim Cartea Facerii. Pentru aceasta e nevoie sa dam deoparte prejudecatile noastre in ce privește tâlcuirile literale sau alegorice pentru a vedea ce ne invata Sfinții Parinti despre citirea textului Facerii.

Sfântul Vasile cel Mare in Hexaimeron-ul sau scrie:

“Cei care nu interpretează cuvintele Scripturii in sensul lor propriu spun ca apa de care vorbește Scriptura nu e apa, ci altceva, de alta natura, si interpretează cuvintele planta si peste cum li se pare lor.[…] Eu, când aud ca Scriptura zice iarba inteleg iarba[…] Nu mă rușinez de Evanghelie.[..] Deci sa fie inteleasa Scriptura așa cum a fost scrisa.”

Sfântul Vasile ne atentioneaza, deci, sa evitam a tâlcui locurile din Cartea Facerii care sunt anevoie de inteles pentru simțul comun, chiar daca omul modern, luminat, e înclinat sa facă cu usurinta acest lucru.

Iată, insa, ce spune si un alt părinte – Sfântul Efrem Sirul – despre felul cum trebuie sa intelegem Cartea Facerii:

“Nimenea sa nu creadă ca zidirea cea de Sase Zile este o alegorie. Trebuie sa știm ca întocmai cum cerul si pamantul care s-au zidit intru început sunt chiar cerul si pamantul, iar nu altceva ce s-ar intelege sub numele de cer si pamant, tot așa orice altceva se zice a fi fost zidit si tocmit cu rânduiala după zidirea cerului si a pamantului nu sunt numiri goale, ci insasi ființa firilor zidite corespunde puterii numelor acestora.[…] Deși atât lumina, cat si întunericul au fost zidite intr-o clipita, totuși atât ziua cat si noaptea Zilei Întâi au ținut cate douăsprezece ceasuri fiecare.”

Un aspect important (pentru noi!) ce se cere lămurit in contextul teoriilor stintifice de astăzi ar fi acela al lungimii celor Sase Zile ale Facerii

Oricum le-am intelege, aceste Zile sunt cu totul mai presus de intelegerea noastră; noi, care cunoaștem doar zilele stricăcioase ale lumii noastre căzute cum am putea oare a ne închipui acele Zile când puterea ziditoare a lui Dumnezeu era in plina lucrare ?

Pentru Parinti cele Sase Zile nu constituiau o problema, ei socotind ca acestea, ca durata, nu se deosebeau de zilele pe care le cunoaștem azi.

In ce privește felul cum Dumnezeu a creat lumea, la prima vedere concepția “stiintifica” despre originea lumii (teoria evoluției) pare ca ar coincide cu invatatura scripturistica: creația lui Dumnezeu nu e lucrarea unei clipe. Insa, Parintii sunt foarte exacți in invatatura lor in aceasta privința. Sfântul Efrem si Sfântul Ioan Gura de Aur, in tâlcuirile lor la Facere, privesc foarte clar zidirea lui Dumnezeu ca fiind lucrarea a sase zile literale, Dumnezeu creând in fiecare din ele in mod imediat si intr-o clipita; la fel si Sfântul Vasile socotea zidirile lui Dumnezeu ca imediate si dintr-o data, privind cele Sase Zile ca având exact durata de 24 de ore.

La fel ca si ceilalți Parinti, Sfântul Ioan Gura de Aur ne spune ca Adam a fost plăsmuit literalmente din tarana, iar Eva literalmente din coasta lui Adam. In continuare Sfântul Ioan, vorbind despre râurile Raiului, spune:

“Dar poate ca cei care vor sa vorbească după a lor intelepciune nu îngăduie iarasi ca aceste râuri sa fie râuri, nici apele sa fie ape, ci caută sa convingă pe cei ce vor sa-si dea lor spre ascultare auzul, ca sa-si închipuie cu totul altceva. Noi insa, rogu-va, sa nu dam ascultare acestora[…] Sa ne străduim sa punem in sufletele noastre invataturile cele sănătoase.”

Pentru noi, invatatura Sfinților Parinti este un întreg, vădit fiind faptul ca întregul invataturii ortodoxe nu se cuprinde intr-un singur Părinte (căci toți Parintii sunt oameni, si deci au si limite), găsim unele parți din ea la un Părinte si alte parți la alt Părinte, iar un Părinte desluseste ceea ce este neclar la un alt Părinte; pentru noi nici măcar nu este de prima importanta cine a spus un lucru, atâta timp cat este ceva ortodox si in armonie cu intraga invatatura patristica.

In ceea ce privește firea lumii întâi zidite si firea omului întâi zidit, Sfinții Parinti spun ca întreaga zidire a căzut o data cu Adam. Cei mai mulți Parinti vorbesc despre animale ca fiind deja stricăcioase si muritoare; dar ei vorbesc despre starea lor căzuta. Insa Sfinții Parinti invata limpede ca animalele (la fel ca si omul) erau diferite înainte de călcarea poruncii de către Adam. Iată ce scrie Sfântul Ioan Gura de Aur:

“Acum ne temem,[…] ne e frica de animale si nu mai avem stăpânire asupra lor. […] La început lucrurile nu stăteau așa, ci fiarele se temeau, tremurau si se supuneau omului, stăpânul lor. Când omul a pierdut îndrăznirea din pricina neascultării, i s-a tăiat si stăpânirea. Ca toate animalele erau supuse omului o spune Scriptura[…] Când Adam a văzut animalele alăturea de el, nu a fugit ci, ca un stăpân care pune nume robilor de sub stăpânirea sa, așa a dat si el nume tuturor fiarelor[…] Dovada aceasta e îndestulătoare sa arate ca la început animalele nu infricosau pe om. “

Despre nestricaciunea zidirii înainte de neascultarea lui Adam ne vorbește si Sfântul Grigorie Sinaitul. Acesta, cu o înalta viata duhovniceasca si cu o teologie foarte ortodoxa, a ajuns la culmile vederii dumnezeiești. In Filocalie el scrie:

“Deci spun ca zidirea nu a fost făcuta la început stricăcioasa. Dar mai pe urma s-a stricat si s-a supus desertaciunii, adică omului, potrivit Scripturii (Rom., 8, 20), insa nu de bunăvoie, ci fara sa vrea, pentru cel ce a supus-o in nădejdea înnoirii lui Adam, cel ce s-a stricat.”

Invatatura Sfinților Parinti, , daca o primim așa cum e scrisa, ne arata limpede ca starea făpturilor înainte de călcarea poruncii de către Adam era cu totul diferita de starea lor prezenta. De asemeni, Sfântul Simeon Noul Teolog invata ca legea firii pe care o cunoaștem in prezent e diferita de legea firii de dinainte de călcarea poruncii de către Adam.

Teoriile moderne ce încearcă sa inteleaga tainele zidirii lui Dumnezeu prin cunoaștere fireasca si filosofie lumeasca, nici măcar nu iau in considerație posibilitatea ca in aceste taine sa existe ceva care sa le plaseze dincolo de capacitatile lor de cunoaștere. Insa Cartea Facerii este o istorisire a zidirii lui Dumnezeu așa cum a fost văzuta in vedenie dumnezeiasca de către vazatorul de Dumnezeu Moise, iar vedenia lui e confirmata si de experierea Sfinților Parinti de mai târziu.

Noi, insa, asemeni Sfantului Vasile:

“Sa cercetam alcatuirea lumii si sa contemplam universul nu pe temeiul principiilor filosofiei lumii, ci pe temeiul invataturilor pe care Dumnezeu le-a dat lui Moisi, slujitorul lui, Care î-a vorbit lui Moisi aievea, iar nu in ghicitura.”

Un aspect important adus in discutie de teoria moderna a evolutiei se refera la firea omului si indeosebi la firea omului intai-zidit, Adam. Conform teoriei evolutiei, “Lumea vie (inclusiv firea lui Adam) era stricacioasa si muritoare inainte de pacat”. Iata insa, ce spune, Avva Isaia Pusnicul:

“Intru inceput, cand a facut Dumnezeu pe om, l-a lasat in Rai, avand simtirile sanatoase si staruind in ceea ce le era firesc. Dar cand a ascultat de inselatorul lui, atunci simtirile sale s-au stramutat toate in ceea ce e potrivnic firii, iar el s-a aruncat din slava sa[…] Deci cel ce voieste sa se intoarca la cele ale firii, sa taie toate voile lui cele dupa trup, pana statorniceste pe om in cele pe potriva firii.”

Sfintii Parinti invata limpede ca atunci cand Adam a pacatuit, omul nu a pierdut doar ceva ce fusese adaugata firii sale, ci mai curand insasi firea omeneasca a fost schimbata, s-a facut stricacioasa, deodata cu pierderea harului lui Dumnezeu de catre om. In ce priveste starea lui Adam din Rai, Sfantul Ioan Gura de Aur invata:

“Ca un inger traia omul pe pamant; era imbracat cu trup, dar nu era supus nevoilor trupesti. Ca un imparat impodobit cu purpura si diadema, imbracat in porfira, asa se desfata omul in Rai, avand cu inlesnire totul din belsug[…] Ca numai dupa calcarea poruncii a trait barbatul cu femeia; pana atunci traiau in Rai ca ingerii; nu erau aprinsi de pofta, nu erau luptati de alte patimi, nu erau supusi nevoilor firii, ci au fost facuti cu totul nestricaciosi si nemuritori, ca nici de imbracaminte nu aveau nevoie.”

Ca o concluzie, atitudinea noastra fata de Parinti ar trebui sa fie mai serioasa si mai profunda. A fi credincios Parintilor nu inseamna doar a fi gata sa ii citam, ci inseamna sa patrundem in gandirea lor, care e gandirea Bisericii lui Hristos, si sa avem o filosofie de viata bine inchegata, ivita din vietuirea noastra in Biserica, in armonie cu gandirea Parintilor. Iar Parintii au avut o filosofie, si cu adevarat o teologie, care include problema evolutiei si arata absolut limpede ce anume trebuie sa creada crestinul ortodox despre acest lucru. Evolutia nu e o erezie, nu mai mult decat este budismul o erezie; dar ea include, implica si presupune atat de multe erori si pareri false, incat este total incompatibila cu crestinismul ortodox.

B. Eroarea evolutionista

In zilele noastre, omul de stiinta evolutionist a ajuns, din pacate, sa fie in mare voga. Adevărată divinitate a celor care doresc sa-si lumineze mintea in efortul lor de a patrunde tainele lumii ce ne inconjoara, evolutionismul a reusit, printr-o logica inversata, eronata cu totul, sa interpreteze rezultatele sincere a numeroase institute de cercetare in sensul argumentarii (nestiintifice!) a unui tip de cunoastere. Evolutionismul, pentru omul de cultura – marca a modernitatii – a devenit o certitudine. Aproape nimeni nu-si mai pune problema originii omului decat din aceasta unica perspectiva: cea a lui Darwin. “Omul stiintific” este preocupat de alta problema: cum a aparut maimuta ? Se impune deci sa vorbim despre feluritele tipuri de evolutionism.

Evolutionismul ateist – ipoteza care sustine ca speciile de animale s-au transformat unele in altele, de la primele vietati unicelulare pana la maimuta si om, in miliarde de ani; de asemeni, speciile de plante au evoluat de la forme unicelulare pana la plantele cu flori, acest proces evolutiv desfasurandu-se pe cale naturala, prin factori intamplatori.

Evolutionismul teist – erezie ce afirma ca evolutia speciilor este un fapt real , ea parcurgand etapele prezentate de evolutionismul ateist, insa fiind rezultatul lucrarii directe a lui Dumnezeu.

Creationismul fixist – aceasta doctrina spune ca speciile nu sufera nici o schimbare, ramanand exact asa cum au fost create. Creationismul fixist nu are sprijinul stiintei datorita observarii unei anumite variabilitati in cadrul speciei

Creationismul stiintific este teoria stiintifica care demonstreaza imposibilitatea faptului ca speciile sa apara spontan si sa evolueze, transformandu-se una intr-alta. Stiinta actuala accepta creationismul stiintific deoarece este corect logico-matematic si nu contravine faptelor observate . Adversarii creationismului stiintific ii acuza neintemeiat pe adeptii acestuia de indoctrinare religioasa. Creationismul stiintific, insa, este o teorie stiintifica riguroasa, care nu provine dintr-o anume religie. Pe de alta parte, ereticii evolutionisti (evolutionistii teisti) au in general o anumita pregatire teologica universitara, dar nu au o suficienta pregatire stiintifica. Ei nu cunosc creationismul stiintific din interiorul acestuia, ci doar au citit despre creationism.

Inainte de a discuta despre teoria evolutiei speciilor e necesar sa definim cateva notiuni.

Specia e o comunitate de vietuitoare care se pot incrucisa intre ele si care sunt izolate reproductiv de alte comunitati similare. Indivizii care alcatuiesc o specie se pot incrucisa sexuat nelimitat intre ei, in timp ce indivizii apartinand unor specii diferite nu se pot incrucisa sexuat sau, in rarele cazuri in care se incruciseaza, hibrizii sunt sterili (ex. catârul). Speciile se diferentiaza intre ele prin anumite caracteristici anatomo-morfologice, fiziologice, comportamentale si biochimice.

Rasele sau subspeciile sunt subdiviziuni ale speciilor ce grupeaza indivizi din aceeasi specie, care au anumite caractere distincte, rezultate ale selectiei naturale sau artificiale. Indivizii din aceeasi specie dar din rase diferite se pot incrucisa sexuat intre ei, iar descendentii sunt fertili.

Populatiile reprezinta subdiviziuni ale raselor, care grupeaza indivizi inruditi ce au un fond comun de gene.

Indivizii apartinand aceleiasi specii dar de rase sau populatii diferite, se pot incricisa sexuat intre ei, dand nastere la urmasi fertili. Prin astfel de incrucisari sau prin mutatii genetice e posibil ca, pornind de la populatii si rase existente, sa apara populatii si rase noi de plante si animale. Vedem, deci, ca la nivelul raselor si al populatiilor are loc un proces evolutiv, numit microevolutie.

Unii biologi s-au gandit ca, prin extensie, un fenomen evolutiv similar ar putea avea loc si la nivelul speciilor. Acest fenomen ipotetic a fost numit macroevolutie si, cu ajutorul lui, s-a incercat sa se explice originea speciilor de plante si animale.

Charles Darwin a formulat primul o teorie cat de cat inchegata privind evolutia speciilor, ideile sale fiind ulterior continuate si dezvoltate de alti cercetatori. Aceasta teorie a fost numita teoria evolutiei speciilor sau, mai scurt, evolutionism.

In fata constatarii ca in zilele noastre nu vedem specii de plante sau de animale care sa se transforme unele in altele, evolutionistii aduc argumentul ca evolutia are loc treptat, intr-un numar mare de generatii si de aceea nu poate fi perceputa in mod normal.

Avem, insa, cazul microorganismelor, acestea avand o durata foarte mica a ciclului de reproductie (in unele cazuri chiar 20 de minute) si, de aceea un numar mare de generatii poate fi obtinut intr-un timp relativ scurt. Astfel, intr-o zi putem obtine 72 de generatii, intr-un an 26000 iar in 100 de ani, 2,6 milioane de generatii. In cei peste 100 de ani de cand se fac studii sistematice in domeniul microbiologiei s-au observat unele modificari de caractere ale unor tulpini (populatii) de microorganisme dar, desi numarul generatiilor care s-au succedat este astronomic, speciile s-au incapatanat sa ramana aceleasi. Deci, in ciuda teoriilor evolutioniste, speciile de microorganisme sunt deosebit de stabile.

Un argument puternic impotriva evolutionismului il constituie cel al finalitatii. La toate organismele vii se observa ca fiecare parte a organismului a fost astfel conceputa incat sa poata indeplini o functie bine definita in cadru ansamblului organismului. De asemenea intre speciile diferite de plante si animale care ocupa un anumit teritoriu exista un echilibru, o armonie, fiecare din specii contribuind direct sau indirect la mentinerea vietii celorlalte. Aceste observatii ne duc la ideea ca aceste sisteme au fost proiectate special pentru a indeplini functia pe care o are fiecare in parte, căzand, astfel, ipoteza aparitiei lor sub actiunea unor forte intamplatoare.

Argumentului acestuia i s-a ripostat cu doua contra-argumente:

a) Organele rudimentare. Acestea apar in faza embrionara sau in faza de crestere a organismului, iar la maturitate dispar (ex: timusul, epifiza). Evolutionistii au concluzonat ca organele acestea sunt nefolositoare si ei explica existenta lor ca fiind ramasite din stadiile anterioare ale evolutiei speciei respective. In realitate, insa, aceste organe sunt nefolositoare numai in faza adulta, in timpul cresterii avand un rol important in organism; ele apar doar atunci cand este nevoie iar apoi dispar. Daca aceste organe ar fi ramase de la specii anterioare atunci nu ar disparea la maturitate.

b) Organele atavice. Acestea apar doar uneori, constituind niste anomalii. Fiindca unele din aceste malformatii existente la om, prezinta asemanari cu organe existente la unele animale, evolutionistii spun ca omul descinde din animalele respective. Ei, insa nu precizeaza ca exista malformatii ce nu se aseamana cu vreo structura existenta la animale; apoi unele malformatii se aseamana cu animale pe care nici evolutionistii nu le considera stramosi ai omului.

Evolutionistii invoca cel mai des in favoarea lor ca argument fosilele. Trebuie precizat de la inceput ca paleontologia (disciplina ce se ocupa cu studiul fosilelor) detine tristul record de a fi ramura stiintei care a inregistrat cel mai mare numar de falsuri, ceea ce arunca o umbra de indoiala asupra argumentelor de acest fel.

In urma observatiilor s-a stabilit ca ordinea aparitiei vietuitoarelor in straturile geologice ar fi: microorganisme, nevertebrate marine si alge, pesti, plante de uscat, amfibieni, reptile, mamifere si pasari. Urmele de locuire umana apar numai in straturile cele mai superficiale.

S-a presupus ca straturile mai adanci sunt mai vechi; desi neputand fi demostrată practic, această presupunere ramane totusi plauzibila.

Evolutionistii sustin, insa, ca vietuitoarele diferite care au trait in epoci diferite au aparut prin evolutie unele din altele. Dar, din punct de vedere logic faptul ca doua specii apar in straturi geologice succesive nu implica in mod necesar ca aceste doua specii ar fi luat nastere una din alta.

Problema originii omului a generat de-a lungul timpului cele mai aprinse discutii intre evolutionisti si creationisti. Conform teoriei evolutioniste omul a aparut dintr-o specie de maimuta printr-un proces de evolutie lenta trecand prin mai multe verigi intermediare. Procesul cu pricina ar fi durat cateva milioane de ani. Pentru a explica absenta blanii si pozitia bipeda, bietii nostri “stramosi” sunt alungati din jungla in savana si invers, invocandu-se tot felul de pretexte, vorbirea articulata si dezvoltarea gandirii abstracte ramanand fara explicatii convingatoare.

Dovezile paleontologice aduse in sprijinul teoriei evolutioniste,

asa-numitele verigi intermediare s-au dovedit ori falsuri ori greseli de interpretare.

Teoria evolutionista, insa, in dezvoltarea ei istorica nu s-a oprit la afirmatia ca omul ar fi egal cu celelalte specii ci merge pana la a sustine ca omul este inferior celorlalte specii. Iata ce spune Stephen Jay Gould (biolog la universitatea din Harvard):

“Evolutia este o formidabila retea cu nenumarate ramuri, si nu o scara; de aceea nu inteleg cum noi, purtaturii de cuvant ai catorva mii de specii mamale, putem sa ne pretindem superiori fata de trei sferturi de milion de alte specii de insecte, care cu siguranta vor supravietui mai mult ca noi, pentru a nu mai aminti de bacterii, care, iata, au dovedit o fantastica putere de supravietuire de mai bine de trei milioane de ani.”

Si astfel s-a reusit ca omul sa fie devalorizat si considerat inferior nu numai fata de oamenii primitivi, fata de alte mamale si insecte, dar pana si fata si de bacterii.

Vom mentiona in continuare cateva fapte care contrazic teoria evolutionista cu privire la originea omului.

Analiza genomului mitocondrial uman a scos in evidenta faptul ca toti oamenii din lume descind dintr-un unic stramos comun de sex feminin, pe care chiar si evolutionistii il numesc Eva mitocondriala. Geneticienii estimeaza ca aceasta ar fi trait cu cel mult 200 000 de ani in urma; faptele, deci, nu se potrivesc cu ideea unei populatii intregi de maimute care s-ar fi transformat in oameni, iar din punct de vedere cronologic, teoria evolutiei pe parcursul mai multor milioane de ani se dovedeste a fi falsa.

Numarul de cromozomi este o alta problema care se ridica. Acest numar este o caracteristica de specie, fiind intotdeauna intreg, iar la mamifere, care sunt animale cu reproductie sexuata, numarul cromozomilor este par. Determinarile arata ca toate speciile de maimute au 48 de cromozomi, in timp ce omul are numai 46. Datorita acestei discontinuitati, nu poate avea loc o evolutie continua de la maimuta la om, deoarece nu poate exista nici o specie de mamifer cu 46,5 cromozomi si nici macar cu 47 de cromozomi. Nu are, deci, nici un rost sa cautam ipotetice verigi intermediare intre om si maimuta.

In concluzie, vedem ca evolutionismul este departe de a fi o teorie cu adevarat stiintifica, fiind de fapt o colectie de falsuri si ipoteze nedemonstrate. Mai mult: exista numeroase aspecte asupra carora nici macar evolutionistii intre ei nu se inteleg. Majoritatea biologilor sunt constienti de lipsurile evolutionismului. Motivul pentru care mai este inca mentinut e reprezentat de refuzul adeptilor lui de a accepta existenta lui Dumnezeu.

Stiinta nu numai ca nu a demonstrat niciodata inexistenta Divinitatii, ci chiar multi mari savanti, din toate veacurile si din toate domeniile, cum ar fi Pascal, Newton, W. Thomson (lord Kelvin), Schrodinger, Laplace, Maxwell, Descartes, Lavoisier, Berzelius, Pasteur, Faraday si multi altii, si-au marturisit credinta in Dumnezeu. Iata doua surprinzatoare cazuri:

Lamark: “Natura nefiind o inteligenta, nefiind nici macar o fiinta, ci numai o ordine a lucrurilor, constituind o putere in intregime supusa legilor, aceasta natura, zic, nu este insusi Dumnezeu. Ea este produsul sublim al vointei Sale atotputernice […] Astfel, vointa lui Dumnezeu este pretutindeni exprimata prin functionarea legilor naturii, pentru ca aceste legi vin de la El. Iar aceasta vointa nu poate fi limitata, puterea din care ea emana neavand limite”.

Charles Darwin: “O alta cauza a credintei in existenta lui Dumnezeu care tine de ratiune iar nu de sentimente ma impresioneaza prin greutatea sa. Ea provine din extrema dificultate – sau mai bine zis din imposibilitatea – de a concepe acest imens si prodigios Univers, cuprinzand omul si facultatea sa de a privi in viitor, ca pe rezultatul unui destin si a unei necesitati oarbe. Cugetand astfel, ma simt nevoit sa admit o Cauza primara cu un spirit inteligent, analog intr-o oarecare masura cu cel al omului, si merit numirea de deist”.

Iata , deci, ca insisi intemeietorii evolutionismului acceptau existenta lui Dumnezeu; ideea existentei lui Dumnezeu nu este – dupa cum am vazut – antistiintifica, asa cum sustin unii, ci este chiar foarte rezonabila. Odata acceptata aceasta idee, cea mai rationala atitudine este ca, in ceea ce priveste originea lumii si a vietii, sa acceptam ceea ce insusi Dumnezeu ne-a spus pe calea Revelatiei, si sa respingem alte teorii, mai ales daca acestea vin in contradictie cu datele rezultate din experienta.

Desigur, temeiul ultim al ideii de evolutie este faptul de a nu crede ca Dumnezeu este destul de puternic ca sa creeze intreaga lume prin Cuvantul Sau. Si, astfel, incerci sa Il ajuti, lasand Natura sa savarseasca cea mai mare parte a creatiei.

In general putem caracteriza evolutia sub aspect religios ca pe o erezie naturalista ce se prezinta ca opusul vechii erezii a preexistentei sufletelor; aceasta sustinea ca exista un fel de natura sufleteasca care strabate intreaga creatie, pe cand evolutia sustine ideea unei fiintari materiale care strabate de-a lungul creatiei. Ambele conceptii nimicesc ideea firilor distincte ale fiintelor create.

Marea majoritate a adevarurilor din Cartea Facerii sunt situate la doua niveluri: exista adevaruri literale si mai exista – de multe ori spre folosul nostru duhovnicesc – adevaruri duhovnicesti. Exista multe intelesuri mai adanci in Scripturi, dar foarte rar este eliminat cu totul sensul literal; doar ocazional intelesul este complet figurat.

A nega literalismul Cartii Facerii pune la indoiala valabilitatea credintei crestine. Mantuitorul subliniaza importanta deosebita a scrierilor lui Moise. De fapt, dintre toate cele cinci carti ale Sale care este cea mai citata in Noul Testament? Cartea Facerii. In acelasi fel vedem ca in zilele noastre cartea cea mai atacata, negata, batjocorita, ridiculizata, alegorizata, si mitizata, dintre toate, este tot Cartea Facerii! Scrierile vechi-testamentale cele mai citate de Mantuitorul vedem ca sunt si cele mai discreditate si rastalmacite. De ce este asa?

"Si când se surpa temeliile, ce ar putea sa mai facă cel neprihănit?" (Ps. 11: 3)

Trebuie observata conexiunea pe care o face psalmistul. Societatea depinde de valorile ei morale. Printr-un acord mutual care adesea este numit un "contract social", intr-o societate civilizata si ordonata omul isi impune niste limite comportamentale. Atunci cand aceste obligatii sunt repudiate iar legile se faramiteaza, si odata cu ele si ordinea pe care acestea o instituie, ce optiune ii ramane omului care vrea pacea si linistea? Psalmistul spune ca colapsul societatii este inevitabil atunci cand ii sunt subminate temeliile. De aceea, daca cineva vrea sa distruga Crestinismul nu poate incepe de la invierea lui Hristos, atestata istoric atat de istoricii seculari cat si religiosi, ci de la Cartea Facerii si relatarea creatiei. Nu este de mirare ca atacul incepe cu subtilitate prin interpretarea simbolica a zilelor creatiei.

BIBLIOGRAFIE

Olivier Clément,Patriarhul Ecumenic BARTOLOMEU I. Adevar si libertate Ortodoxia in contemporaneitate trad. Mihai Maci, edit. Deisis, Sibiu 1997, pag. 197-198

Sf. Efrem Sirul, Talcuire la Cartea Facerii 1, The Works of Our Father among the Saints, Ephraim the Syrian, vol.6, Moscova Theological Academy, Sergiev Posad, vol.6. in Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii si omul inceputurilor, Ed. Buc., 2001

Sf. Ambrozie al Mediolanului, Hexaimeron 1, 2 The Fathers of the Curch, New York, 1961, col.42, in, Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii si omul inceputurilor, Ed. Buc., 2001 pp.6-7

Sfantul Ambrozie, Hexaimeron 1, 7, ed. cit. pp.26, 28-29.

Sfantul Efrem Sirul, Talcuire la Cartea Facerii 1, ed. cit., p.283.

Ibidem

Sfantul Ambrozie, Hexaimeron 1, 8, ed. cit. p. 31.

Ibidem

Sfantul Efrem, Talcuire la Facere 1, ed. cit. pp. 287-288.

Sfantul Vasile cel Mare, Scrieri, Partea intai, Omilii la Hexaimeron, in P.S.B. nr.17, trad. de Pr. D. Fecioru, ed, IBMBOR, Bucuresti, 1986.

Sfantul Efrem, Talcuire la Facere 1, ed. cit.,p.293

Pr. Drd. Gh. Calciu-Dumitreasa, Crearea lumii, expusa in Hexaimeronul Sf. Vasile cel Mare, in Ortodoxia, anul XXVII, nr. 4, octombrie-decembrie 1975, p.635

Sfantul Vasile cel Mare, Hexaimeron 1, 5, op. cit. p.75

Sfantul Ambrozie, Hexaimeron 1, 5, ed. cit., p.18.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol.1, editia a doua, edit. IBM al BOR Bucuresti – 1996, p.288

Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron,3, 3 – 4; 7,ed. cit.,pp.100-101; 104-105

Pr. Prof. Drd. Gh. Calciu-Dumitreasa, op. cit. p. 637

Sfantul Grigorie al Nyssei, Dialog despre suflet si inviere, Scrieri, partea a doua. Scrieri exegetice, dogmatico-polemice si morale, trad. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, PSB 30, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1998, p.367-368.

Sf. Vasile, Hexaimeron 6, 2-3; 8, ed. cit. pp.133-134;142

Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii si omul inceputurilor, Ed. Buc., 2001, p. 87

Sfantul Ioan Gura de Aur, Omilii la Facere, 7, 3, ed. cit., pp. 90-91.

Sfantul Ambrozie, Hexaimeron 5, 1, ed. cit., 2, pp. 160-162.

Ibidem 6, 3, pp. 232

Ibidem 3, 10, pp. 99-100

Sfantul Grigorie al Nyssei, Dialog despre suflet si Inviere, ed. cit. p. 406.

“Ibidem,

Sfantul Vasile,Hexaimeron 1, 11, ed. cit. , p.83.

Sfantul Ioan Damaschin, Dogmatica, Cartea a doua, cap. 2, ed. cit. p.46.

Sfantul Ioan Gura de Aur, Omilii la Facere 10, 7, ed. cit. p.125.

Sfantul Efrem, Talcuire la Facere 1, ed. cit. p.287

Sfantul Grigorie al Nyssei, Despre facerea omului,16, 10, ed. cit. p.49.

Damasus Bullmann ofm., diac. Ioan I. Ica jr., Biblia Vie. I Creatia Editura Thausib Sibiu si Editura Deisis Sibiu, 1994.

Sfantul Ioan Damaschin, Dogmatica, Cartea a IV-a, cap. 24, ed. cit. pp.196-197.

Sfantul Grigorie al Nyssei, Despre Feciorie, 8, 12.

Sfantul Efrem, Talcuire la Facere 1

Sfantul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice si etice, Discursul 1, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, pp. 112-113; 116-117; 127.

Sfantul Ioan Gura de Aur, Omilii la Facere 12, 5, ed. cit., p.145

Sfantul Grigorie Teologul, Omilia 7, Despre suflet.

Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii si omul inceputurilor, Ed. , Buc., 2001, p.109

Pr. Prof. Ion G. Coman, "Glasul Bisericii", nr. 1-4, 1997, pag. 63-74.

Episcopul Nicolae Velimirovici, Invataturi despre bine si rau, traducere de pr. Teofil Petrescu, editura Bucuresti, 2001

Sfantul Vasile, Hexaimeron 9, 1, ed. cit., pp. 170-171

Sfantul Efrem Sirul, Talcuire la Cartea Facerii 1

Sfantul Ioan Gura de Aur, Omilii la Facere 9, 4, ed. cit., pp.110-111

Sfantul Grigorie Sinaitul, “Cuvinte felurite despre porunci” 11, in .Filocalia, vol. 7, ed. cit., p. 94.

Sfantul Vasile cel Mare, Hexaimeron, 1, 2, ed. cit. pp.131

Ion Vladuca, Firmilian Gherasim, Ortodoxia si eroarea evolutionista, editura Scara, Bucuresti, 2002, p.8

Isaia Pusnicul, Douazeci si noua de cuvinte, Cuvantul II, 1, in Filocalia, vol. 12, ed. Harisma, Bucuresti, 1991, pp.41-42

Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Facere 13, 4; 15, 4, op. cit. pp.153; 172-173

Ion Vladuca, Firmilian Gherasim, Ortodoxia si eroarea evolutionista, editura Scara, Bucuresti, 2002, p. 55

Ibidem, p.67

Frank Schaeffer, Dancing Alone, The Quest for Ortodox Faith in the Age of False Religion, Holy Cross Orthodox Press, p.23

Nicolae Paulescu, Notiunile de Suflet si Dumnezeu in fiziologie, Bucuresti 1999

Ibidem

BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfanta Scriptura, editura IBM al BOR, Bucuresti, ….

2. Olivier Clément,Patriarhul Ecumenic BARTOLOMEU I. Adevar si libertate Ortodoxia in contemporaneitate trad. Mihai Maci, edit. Deisis, Sibiu 1997

3. Sf. Efrem Sirul, Talcuire la Cartea Facerii 1, in The Works of Our Father among the Saints, Ephraim the Syrian, vol.6, Moscova Theological Academy, Sergiev Posad, vol.6, in, Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii si omul inceputurilor, Ed. Bucuresti., 2001

4. Sf. Ambrozie al Mediolanului, Hexaimeron 1, 2 The Fathers of the Curch, New York, 1961, in, Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii si omul inceputurilor, Ed. Bucuresti., 2001

5. Sfantul Vasile cel Mare, Scrieri, Partea intai, Omilii la Hexaimeron, in P.S.B. nr.17, trad. de Pr. D.Fecioru, ed, IBMBOR, Bucuresti, 1986.

6. Pr. Drd. Gh. Calciu-Dumitreasa, Crearea lumii, expusa in Hexaimeronul Sf. Vasile cel Mare, in Ortodoxia, anul XXVII, nr. 4, octombrie-decembrie 1975

7. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol.1, editia a doua, edit. IBM al BOR Bucuresti – 1996

8. Sfantul Grigorie al Nyssei, Dialog despre suflet si inviere, Scrieri, partea a doua. Scrieri exegetice, dogmatico-polemice si morale, trad. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, PSB 30, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1998

9. Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii si omul inceputurilor, Ed. Bucuresti., 2001

10. Sfantul Ioan Gura de Aur, Scrieri, partea intai.Omilii la Facere I, trad.de Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, Bucuresti, 1987

11. Sfantul Ioan Damaschin, Dogmatica, Cartea a doua, cap. 2, ed.Scripta, Bucuresti, 1993

12. Sfantul Grigorie al Nyssei, Despre facerea omului,16, 10, ed. cit.

13. Damasus Bullmann ofm., diac. Ioan I. Ica jr., Biblia Vie. I Creatia Editura Thausib Sibiu si Editura Deisis Sibiu, 1994.

14. Sfantul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice si etice, Discursul 1, Ed. Deisis, Sibiu, 1998,

15. Pr. Prof. Ion G. Coman, Frumusetea gandirii patristice in "Glasul Bisericii", nr. 1-4, 1997

16. Episcopul Nicolae Velimirovici, Invataturi despre bine si rau, traducere de pr. Teofil Petrescu, editura Bucuresti, 2001

17. Sfantul Grigorie Sinaitul, “Cuvinte felurite despre porunci” 11, in .Filocalia, vol. 7, ed.IBMBOR, Bucuresti, 1977

18. Ion Vladuca, Firmilian Gherasim, Ortodoxia si eroarea evolutionista, editura Scara, Bucuresti, 2002

19. Isaia Pusnicul, Douazeci si noua de cuvinte, Cuvantul II, 1, in Filocalia, vol. 12, ed. Harisma, Bucuresti, 1991

20. Frank Schaeffer, Dancing Alone, The Quest for Ortodox Faith in the Age of False Religion, Holy Cross Orthodox Press

21. Nicolae Paulescu, Notiunile de Suflet si Dumnezeu in fiziologie, Bucuresti 1999

22 Henry M. Morris,. si Gary Parker, Introducere in stiinta creationista, Ed. Anastasia, Bucuresti, 2000.

23. Pr. Gh Calciu-Dumitreasa, ., Homo Americanus, o radiografie ortodoxa, Ed. Christiana, Bucuresti, 2002

24. Hristache Popescu, Originea universului si a vietii, Ed. H. P., Bucuresti, 2000

25. Pr. Prof. dr. Isidor Todoran, Arhid.Prof. dr. Ioan Zagrean, Teologia Dogmatica, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1991

26. Pr.Prof. dr. Dumitru Popescu, Omul fara radacini, ed. Nemira, Bucuresti, 2001