Originalitatea Operei Lui Mihail Sadoveanu

Originalitatea operei lui Mihail Sadoveanu

Cuprins:

Introducere

Cap 1 Opera literară sadoveniană

1.1. Personalitatea autorului

1.2 Teme fundamentale

1.3. Valențe și puncte de interes în creațiile lui Mihail Sadoveanu

1.3. Specii și stiluri literare sadoveniene abordate

1.4. Sinonimia lexicală și specificul metaforei în proza sadoveniană

1.5. Mihail Sadoveanu-creator al romanului mitic și istoric

Cap 2 Originalitate și inventivitate în opera sadoveniană

2.1..Ontic, tradițional și mitic în romanul Baltagul

2.2 Aspecte inițiatice în Creanga de aur

2.3. Sadovenismul ilustrat în povestirile în ramă din Hanul Ancuței alături de Povestirile din Canterburry și Decameronul într-un scurt studiu de literatură universală comparată

2.4. Limbajul sadovenian al pvestitorului cu harul istorisirii și lirismul magic al rostirii

2.5. Aspecte ale poeticii operei sadoveniene

Cap 3 . Tipologii ale personajelor sadoveniene

3.1. .,, Creanga de aur,,-un microcosmos emblematic sadovenian

3.2. Lumea satului și cea citadină văzute de Mihail Sadoveanu

3.3. Forța imaginilor artistice, original zugrăvite în proza sadoveniană

Cap 4. Concluzii

Bibliografie

Introducere

Capodoperele sadoveniene contribuie alături de celelalte creații literare la sincronizarea literaturii române cu valorile universale În acest context cercetarea minuțioasă a operelor respective este binevenita, aspectul vizat în această lucrare fiind acela al originalității operei lui Mihail Sadoveanu.

G. Călinescu sublinia în criticile sale ideea potrivit căreia ,,ceea ce ne atrage atenția în cristica mai nouă a operei lui Sadoveanu este că, socotit un scriitor în fond incomparabil autorul Divanului Persian este comparat de fapt cu aproape toți scritorii lumii.: El are realismul unui Balzac și melancolia unui romantic, meditația aspră a lui Miron Costin și voluptatea senzorială a unui Rabelais Epopeic precum Homer, tragic precum Shakespeare, poet somptuos al naturii ca Chateaubriand, ironic precum Voltaire , Ovidiu născut în Dacia noastră. ”

Opera sadoveniană este vastă, diversificată și surprinde genuri literare diferite, creațiile sale căpătând dimensiuni mitice și transformându-l pe autorul Mihail Sadoveanu într-un povestitor dibace și experimentat ce face ca povestirea sa să capete rezonante de baladă, păstrând însă ca prozator măiastru accente de revoltă și un profund sentiment fie de frământare lăuntrică, fie de nemulțumire, generat de cele mai multe ori de dorința de eliberare și evadare în cadrul naturii ce pare să rămână întotdeauna protectoarea dezlănțuită contra răului și unica în măsură să-I poată adăposti pe cei inocenți în ,,dumbravele sale minunate,, în același cadru mioritic în care din loc în loc , ca semn al tendinței de retragere in trecut, si de rezistenta in fata civilizatiei, într-o țară apărută parcă de dincolo de negură.

Personajele lui Mihail Sadoveanu sunt fie unele inocente ca Lizuca și puternici în lumea copilăriei lor, o lume bine conturată din punct de vedere descriptiv, dar și evidențiate argumentativ de motivația eliberării de constrângere și condiții sociale, fie că aceste personaje trebuie să se supună unor legii sau caută să ajungă acolo unde legile lipsesc, sau se substituie unor legi cum ar fi legea baltagului , legi de cele mai multe ori nescrise, având în vedere că fapta unuia singur devine fapta tuturor, sângele cere sânge și mortii pot porunci celor vii, sau îi pot călăuzi să afle adevărul ascuns dincolo de faptele mârșave sau necinstite. Originalitatea operei sadoveniene se evidențiază astfel datorită capacității scriitorului de a se contopi cu lumea de demult readusă în prim plan, astfel incât un singur narator, de cele mai multe ori unul și același cu autorul, povestește viața marcată de negura trecutului pe drumul spre lumina prezentului, drum ce de cele mai multe ori șerpuiește aparent haotic, puterea hazardului fiind uneori sporită, alteori diminuată de forța infailibilă a destinului. O categorie specială de personaje în creația sadoveniană sunt țăranii, ca și în cazul altor autori români, care, indiferent de epoca în care trăiesc, au un univers spiritual propriu plin de înțelepciunea tradițiilor lor respectate cu sfințenie, care îi determină să transforme mândria muncii lor în cea mai prețioasă avuție din viata unui om oricând și oriunde.

Țăranii ilustrați de Sadoveanu, sunt persoane ce reacționează cu multă reticență în fața progresului și civilizației, și sunt puternic marcați de sentimentul dezrădăcinării și al înstrăinării de casă, al depărtării de vatra străbună. Ei se conturează ca personaje pe a căror figură se pot intui întinderile spațiului sau locurilor în care aceștia trăiesc. In primele sale creații inspirate din lumea satului, se resimt influențele naturaliste, în contextul realismului lor, la fel ca în cazul altor naturaliști europeni, cum ar fi Emile Zola sau Guy de Maupassant, dar și Caragiale sau Barbu Delavreancea. Mai tarziu, scriitorul insistă asupra explicării relațiilor sociale dintr personaje, opera sa devenind un adevarat studiu social, moral cu puternic impact psihologic. Condiția istorică a individului presupune, la Sadoveanu, introducerea personajului în spațiu și timp, într-un amalgam al evocării. Lucrările creatorului romanului istoric românesc se întemeiază pe o largă informare, autorul explorând epopeea, istoria mediteraneeană, hindusă, povestirea laică persana și araba, balada și basmul românesc, cronicarii, scrierile lui Nicoale Iorga. Sadoveanu reconstituie epic istoria Moldovei din timpul lui Ștefan cel Mare până la Duca Vodă, dezvoltată într – o temă unică, lupta pentru independența națională și dreptate socială. Istoria Moldovei este prezentată în trei etape: secolul al XV lea (Ștefan cel Mare), secolul al XVI lea (Ion Vodă cel Viteaz), secolul al XVII lea (Ștefan Tomsa, Vasile Lupu, Duca Vodă). Pe lângă personajele ilustrate în romanele sale istorice, scriitorul conturează arhetipuri, modele exemplare care trăiesc într o patrie eternă, moștenită din tată-n fiu și apărată cu prețul vieții. Autorul însuși devine personaj prezent în istorie; interferând planurile temporale, subliniază vechimea și depărtarea. Deși situate fiecare într-o anume epocă a unei alte arcade a timpului, personajele gândesc în vremuri și mai vechi, mai de demult, iar povestirea este nuanțată de impresii și sugerări, prin gesturi haiducești, romantice, extraordinare, cutreierând plaiuri mitice, cu o abundență de elemente ce o fac să devină mai întâi poem ce capătă treptat dimensiunile și trăsăturile unei balade, în multe din romanele sale istorice, chiar ale unei povestiri epopeice. ”Viziunea lui Mihail Sadoveanu asupra istoriei este aceea a unui proces complex, cu perioade de ascensiune sau decădere, îmbibând epopeea, eroicul și grandiosul cu maleficul, nesemnificativul, antieroicul. Pentru Sadoveanu, așadar, istoria înseamnă progres, civilizație, modernizare, stabilitate politică, evoluție economică dar și regres, primitivism, tiranie, instabilitate politică, sărăcie. Prozatorul are harul de a armoniza în creațiile sale realul cu legendarul, într-o dimensiune fabuloasă, înălțând personajele la statutul unor semizei, prin etica și faptele lor exemplare: Ștefan cel Mare, Ion Vodă cel Cumplit, Nicoară Potcoavă etc. Atmosfera înălțătoare a prozei sadoveniene se datorează limbajului inconfundabil, care îmbină, cu o tainică magie, limba arhaică și stilul cronicilor cu cea mai aleasă și cuceritoare limbă populară moldovenească.” . Până în 1916, cam pe perioada unui deceniu, Sadoveanu  a colaborat strâns la revista Viața românească care dezbătea de pe poziții poporaniste, problemele sociale și naționale ale epocii. A ocupat și o serie de funcții publice precum inspector al căminelor culturale, iar din 1910 a fost numit director al Teatrului Național din Iași, poziție pe care a ocupat-o până în 1919. În 1919, împreună cu poetul și umoristul George Topîrceanu care fusese eliberat din lagărul de prizonieri de război din Bulgaria, a scos revista Însemnări literare care și-a încetat apariția în luna decembrie a aceluiași an. Între  1924  și 1938  a colaborat la revistele  Lumea și Adevărul literar  și a condus ziarele Adevărul și Dimineața.

Deși a fost un susținător al monarhiei în timpul regimului autoritar al lui Carol al II-lea, își schimbă orientarea politică după cel de-al Doilea Război Mondial, făcând parte din Partidul Comunist Român. În această perioadă este numit președinte al Adunării Deputaților și face parte din cei cinci membri ai Prezidiului provizoriu al Republicii Populare Române, care a preluat conducerea statului după abdicarea regelui. Sadoveanu a scris articole în favoarea Uniunii Sovietice și a stalinismismului. Multe dintre operele și discursurile sale, printre care și romanul politic Mitrea Cocor, dar și celebrul slogan Lumina vine de la Răsărit, sunt de asemenea considerate ca propagandă în favoarea comunizării.

Într-un articol din revista Adevărul literar pe care Sadoveanu l-a publicat în anul 1933 sub titlul Ochiul care ride în care prezenta un crez al său ce l-a consacrat mai tarziu pe fondul operei sale literare într-un Ceahlău al literaturii române: ,,Socotind limba ca un factor important în comunicare, am totuși încredințarea că trebuie să ne căutăm pe noi înșine mai adînc și mai în trecut, cînd cîntecele și legendele traduceau cu alte vocabule același sentiment. Pot spune că neamul nostru se trage de la Roma, dar mai cu seamă de la Carpați”

Autorul reia această idée în romanul său Creanga de Aur, prezentând-o de această dată ca o convingere a personajului său – profesorul Stamatin, dovedindu-și încă o dată inventivitatea și priginalitatea, nefiind prima dată când naratorul se confundă practic cu personajele sale. Acestea sunt cele care treptat detaliază cu fiecare creație sadoveniană vestigiile civilizației daco-getice, cu bogăția magică a datinilor și vieții poporului român studiate de Sadoveanu în intimate sa, reliefând victoria vieții sănătoase a satului românesc în care hanul apare ca un a simbol al spațiului mitic în care Sadoveanu își plasează personajele și umbrind efectele civilizației orășenești.

Capitolul 1. Opera literară sadoveniană

1.1. Personalitatea autorului

Mihail Sadoveanu s-a născut în a cincea zi din luna noiembrie a anului 1880 într-o localiate din Moldova și a plecat dintre cei vii pe 19 octombrie 1961 într-o perioadă când se afla la București, fiind deopotrivă scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, om politic, personaliatea sa finind una marcantă și deosebită. A fost membru corespondent al Academiei Române din 26 mai 1916, membru titular din 1 iunie 1921 și membru titular activ din 12 august 1948. Despre Mihail Sadoveanu sau despre felul său de a fi și personalitatea lui complexă și controversată s-au scris multe pagini de critică literară, chiar și în timpul vieții lui, nu numai după trecerea sa în neființă. 

Despre sine, Sadoveanu remarca cu ironie în volumul Anii de ucenicie: ,,Eram ca un D’Artagnan: aveam extrem de puțini bani în buzunar, dar n-aveam cal de vânzare și nici resursele gasconului. El avea spadă, eu eram complet dezarmat”. Sub penelul săi, ca principală armă în lupta cu banalitatea , uitarea sau monotonia, Mihail Sadoveanu dă naștere unei opere originale și prolifice având ca principală sursă de inspirație spiritualitatea neamului său ridicată la rangul de artă poetică, convingerile și felul traiului personajelor sale transformându-l pe Sadoveanu într-un foarte bune cunoscător al sufletului uman în profunzimea sa, această latură spirituală identificându-se cu izvoarele istorice ale lui Miron Costin din De neamul moldovenilor, resimțindu-se alura și specificitatea paginilor lui Dimitrie Cantemir din Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor., cu tot ce este ancestral, cu viața interioară a unei etnii. Analiza creației literare a lui Mihail Sadoveanu sub aspectul originalității operei sale este una amplă ce poatee pagini de critică literară, chiar și în timpul vieții lui, nu numai după trecerea sa în neființă. 

Despre sine, Sadoveanu remarca cu ironie în volumul Anii de ucenicie: ,,Eram ca un D’Artagnan: aveam extrem de puțini bani în buzunar, dar n-aveam cal de vânzare și nici resursele gasconului. El avea spadă, eu eram complet dezarmat”. Sub penelul săi, ca principală armă în lupta cu banalitatea , uitarea sau monotonia, Mihail Sadoveanu dă naștere unei opere originale și prolifice având ca principală sursă de inspirație spiritualitatea neamului său ridicată la rangul de artă poetică, convingerile și felul traiului personajelor sale transformându-l pe Sadoveanu într-un foarte bune cunoscător al sufletului uman în profunzimea sa, această latură spirituală identificându-se cu izvoarele istorice ale lui Miron Costin din De neamul moldovenilor, resimțindu-se alura și specificitatea paginilor lui Dimitrie Cantemir din Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor., cu tot ce este ancestral, cu viața interioară a unei etnii. Analiza creației literare a lui Mihail Sadoveanu sub aspectul originalității operei sale este una amplă ce poate fi extinsă asupra tuturor operelor sale, diversitatea creativă fiind una foarte vastă, plecând de la aspectele inițiatice și eposul arhaic lucrărilor sale, până la complexitatea evocării contemplative a unor epoci istorice, descrieri variate într-un stil inconfundabil și original atât a pitorescului din Dumbrava Minunată sau Creanga de Aur cât și în crâmpeiele rupte de omniprezentul autor din viața satului, dar și din cea citadină. Omul și natura se întrepătrund și se constituie întrun tot, încât nu îl poți separa pe unul de celălalt. Comisoaia Ilisafta din Frații Jderi avea un glas îmbelșugat, vocea omenească fiind apreciată prin atributul cantitativ care se dă de obicei pomilor fructiferi. Așa cum spunea Tudor Vianu : ,, Sadoveanu are percepția cosmică a universului, fiind cel mai de seamă poet descriptiv al literaturii noastre.Personalitatea marelui Sadoveanu poate fi cel mai bine reliefaă prin criticile și caracterizările făcute de contemporanii săi și de specialiștii din domeniul criticii literare, aceștia fiind cei mai fini și îndreptățiți observatori ai felului său de a fi transpus literar. În rezumat, se poate afirma că, tendința esențială a operei lui Sadoveanu fiind la toate nivelurile vizune, univers, formulă și limbă duce către omogenizare și produce în timp o schimbare a structurilor expresive ale operei”.

Nu putem aminti de Mihail Sadoveanu fără să subliniem faptul că acesta rămâne în literatura română creatorul romanului istoric prin evocarea personalităților istorice de la curtea Moldovei, precum și inspirația sa mitică ce a șlefuit limbajul arhaic, original, fără a-i atenua însă tăria de a scoate la iveală înțelepciunea și unicitatea neamului român, umorul și tristețea deopotrivă alături de strigătul de răzbunare sau de luptă mereu dreaptă, mereu folosită în căutarea adevărului pe cărări de iubire zugrăvite realist într-un stil romantic, de parcă universal poveștilor din Dumbrava Minunată nu ar fi fost doar în visul micuței orfane oropsite de mama ei vitregă, ci au fost întâmplări reale, povestite cu viu grai odată cu trecerea anotimpurilor, fiecare detaliu find atât de măiastru ilustrat de penelul sadovenian, încât pare ca totul numai ce a fost trăit aievea ori de câte ori cititorul parcurge slovele sale meșteșugite.

Citind operele lui Mihail Sadoveanu se poate spune că vremurile străvechi sunt readuse în actualitate de personaje a căror personalitate se confundă uneori cu cea a creatorului lor și că biografia marelui prozator român poate fi și ea privită ca o biografie a neamului românesc, a unității istorice a acestui neam, a vestigiilor și dovezilor civilizației și culturii pupulare românești ce se perpetuează și se păstrează în timp conservate pe un fond relativ și inerent al schimbării.

Nicolae Iorga a denumit anul 1904 – anul Sadoveanu, apreciindu-l pe autor ca fiind încă de la debutul excepțional, după publicarea celor patru volume în acel an: Șoimii, Crâșma lui moș Precu, Dureri înăbușite și Povestiri, scriitorul a ridicat la un nivel superior “tablourile de viata și vibrațiile de simțire românească adunate de pe tot cuprinsul fostei Dacii, scoase din literatura populară și din scrieri vechi”

Personalitatea prozatorului ce pare să fi altoit cu o Creangă de Aur literatura română este conturată obiectiv de criticile și analizele literare ale operelor sale și de descoperirea gândirii sale ca autor al acestora, nu doar de părerea cititorilor săi obișnuiți exprimată mai mult sau mai puțin.

Astfel, Dumitru Micu îl caracteriza pe Sadoveanu, evidențiindu-i stilul creative literar după cum urmează: “Geniul românesc în expresie moldavă s-a încarnat cel puțin în trei variante, Eminescu, Creangă și Sadoveanu. Opera lui Sadoveanu este o epopee a vieții universale, un poem al naturii. Pentru Sadoveanu, totul trăiește, de la om la firul de iarbă. El te pune în fața marilor miracole ale existenței.

Același critic, afirma despre Sadoveanu, că are o personalitate controversată , în timp ce ochiul critic și pertinent al lui George Călinescu concluziona despre Mihail Sadoveanu că, ,,Prin gura sa vorbește un singur om, simbolizâd o societate arhaică, dar, spre deosebire de Eminescu , societatea aceasta este analizată în toate atribuțiile ei ,,Mihail Sadoveanu a fost un scriitor deosebit de prolific, lăsând posterioriității o operă monumental care se întinde pe jumătate de secol…și că .esența operei lui Sadoveanu stă în dimensionalitate, în granduare”

Garabet Ibrăileanu concluziona încă din 1923 că, ,literatura domului Sadoveanu are amploarea unei întregi literaturi, a literaturii întregi a unui popor, ca și cea populară,, , caracterizarea fiind una dintre cele care delimitează și amplitudinile personalității acestuia.

Analizând personalitatea fiului Mihail Sadoveanu sub amprenta familiei în care s-a născut și a crescut, tatăl său, Alexandru Sadoveanu, era de profesie avocat, originar din Oltenia, iar mama sa, Profira Ursachi, era fiică de răzeși. Studiile primare le-a făcut la Pașcani  între 1892 și 1897, locul său natal unde l-a avut ca dascăl pe Mihai Busuioc cel pe care l-a descris în povestirea Domnu Trandafir, apoi a urmat gimnaziul  Alecu Donici la Fălticeni. A fost președintele Uniunii Scriitorilor din România și, începând cu anul 1921, membru al Academiei Române. A primit Premiul Lenin pentru Pace în 1961. În anul 1928 devine Mare Maestru al Marii Loji Naționale din România. Sadoveanu a fost unul din primii colaboratori ai revistei tradiționaliste  Sămănătorul, înainte de a deveni un scriitor realist și adept al curentului poporanist, reprezentat de revista literară Viața Românească.

Mihail Sadoveanu a fost caracterizat de critica literară drept un realist cu viziune romantică și un romantic care aduce detalii ca un realist, un contemplativ.

În preludiul lucrării sale Mihail Sadoveanu-Fascinația Tiparelor Originare, Constantin Ciopraga spunea citându-l pe M. Ralea că: ,,Nu numai prin masivitate, opera ciclopică a lui Sadoveanu e fără egal. [..]. Se vobește de o ” lume Sadoveanu”, de un “ univers Sadoveanu. Constant, unitar, Sadoveanu se desfășoară concentric, în arii tot mai largi în jurul aceluiași punct fix-pământul. Cînd cu o acută voluptate a elementarului își zice primitv, în sensul de apropiat al naturii, autorul Tării de dincolo de negură are în vedere un timp al coerențelor, dar și un spațiu saturat de mister, în care, – fără vocația metafizică a lui Eminescu , fără tensiunea interogativă a lui Blaga – contactele cu materia vizează eternul.”

Ciopraga crează astfel noțiunea de mundus sadovenicus, ce redă puterea și efortul creatorului unor personaje ca Tudor Șoimarul sau Vitoria Lipan în planuri mioritice istorice, pe fundalul aventurilor mitice, perosnaje ce grăiesc natural și dezivolt derulându-și cântul frământării lor sufletești și uneori al arșiței dorinței de răzbunare.

Mihail Sadoveanu se autocaracteriza ca narator al secolului al douăzecilea spunând că “O frază lirică nu rămîne totuși decît o frază lirică. Pentru că, obișnuit nu trăiesc în singurătăți poetice, ci în societate”. Opera sa se poate grupa în câteva faze care corespund unor direcții sau curente literare dominante într-o anumită epocă: o primă etapă sămănătoristă, cea de început, a primelor încercări, nuvele și povestiri, o a doua mitico-simbolică, din perioada interbelică ilustrată în creațilile sale precum Creanga de aur sau Divanul persian. Conform părerilor critice exprimate de cercetătoarea Doina Florea, opera sadoveniană conține o cromatică foarte variată. Ceea ce nu înseamnă că sunetul reprezintă pentru autorul Crengii de aur ceva secundar: “Ca și Eminescu, Sadoveanu e Muzica". De altfel, nu este singura situație când critica literară asociază numele celor doi aleși reprezentanți ai literaturii române, remarcați unul în poezie și mai puțin în proză, celălalt într-o proză ridicată la rang de artă poetică.

Doian Florea opina că “Mihail Sadoveanu se integrează familiei acelor scriitori dotați cu o sensibilitate – limită, cu o genială hiperestezie sinestezică în care parcă nici unul din elementele ce colaborează, în cuvânt, la formarea expresiei nu e neglijat”

Critica și istoria literară românească s-a pronunțat în mod diferit asupra ipostazelor definitorii ale procesului de creație. Ciopraga Constantin , renumitul istoric literar, considera că o traducere a operei sadoveniene în alte limbi ar echivala cu „ o dezagregare de esențiale structuri expresive”, tocmai datorită vestigiilor limbajului străvechi folosit de acesta în scrierile sale.

În opinia lui Vladimir Streinu virtutea cea mai originală este “intuiția genială a domnului Mihail Sadoveanu ce se îndreaptă neobosit (…) spre peisajul inalterabil, prin care simte a veni în atingere cu recea statornicie a legilor Naturii. Această aspirație de a se depasi, de a sări peste efemer, de a face corp cu acea unică realitate fără istorie, cu Natura veșnică, este comună tuturor marilor artiști; și sub oricât de felurite aparențe s-ar afla disimulat, ea le destăinuie clasicismul latent”

Personalitatea lui Mihail Sadoveanu rămâne în cele din urmă una controversată și complexă, indiferent că acesta își manifestă iubirea față de cultul strămoșesc și tradițiile populare sau dezacordul și teama față de transformarea rapidă a lumii, Boierul din Paștele Blajinilor este idealizat, iar arendașul caricaturizat, deși scriitorul conștientiza într-un articol că „ omul stă singur și neliniștit. Inteligența lui a scornit lucruri interesante și va mai scorni. Trenul, vaporul și automobilul ; telegrafia și telefonia, cinematograful , aeroplanul sînt cuceriri care-I justifică mîndria”. Sadoveanu a explorat întreaga literatură universal, inspirându-se preponderant din literatura română pupulară și din vestigiile scrierilor istorice ale marilor cărturari, nota fundamental a personalității sale fiind aceea că și-a iubit neamul, tradițiile și autenticitatea popular românească și a nutrit pasiune pentru pescuit, vânătoare, fotografie, împletind astfel plăcerea de a trăi mijlocul naturii înconjrat de realitățile și oamenii iubitelor locuri natale ale sale, cu plăcerea de a scrie, reușind să facă acest lucru într-un mod unic, personal, rămas în literatura română sub numele de sadovenism.

Teme fundamentale

Descifrănd spiritul operei sadoveniene, se pornește ca în orice analiză literară de la premisa investigării atât a elementului vizual, cât și a celui emotiv. Eugen Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, de exemplu, accentuau în creația sadoveniană latura plastică, vizuală, pe când George Călinescu și, mai ales, Tudor Vianu constatau supremația laturii auditive. Traseul spre universul artistic interior al operei sadoveniene presupune multe impedimente. Ceea ce facilitează pătrunderea este limbajul, mai ales ansamblul realitatilor gramaticale și unduitoarele și infinitele orizonturi ale sugestiei

Mihail Sadoveanu s-a remarcat în literatura română ca inegalabil creator al romanului istoric în lucrările sale memorabile Șoimii publicat în 1904, urmat apoi de Neamul Șoimăreștilor în 1915, Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă în 1929, Creanga de aur în 1933, Viața lui Ștefan cel Mare în 1934, Frații Jderi publicat între 1935-1942, vol I al romanului , Ucenicia lui Ionuț în 1935, respectiv vol II – Izvorul Alb în 1936, vol III, Oamenii Măriei Sale în 1942 și Nicoară Potcoavă  în 1952.

La aceste romane istorice, se adaugă încă nouă romane terminate Haia Sanis în 1908, Apa morților în 1911, Venea o moară pe Siret în 1924, Depărtări publicat în 1930, Măria Sa, puiul pădurii  în 1930, Nunta domniței Ruxandra  în 1932, Nopțile de Sânziene -1934, Cazul Eugeniței Costea -1936, Divanul persian -1940, două romane rămase neterminate Lisaveta și Cântecul Mioarei, precum și patru romane sociale Baltagul -1930, Strada Lăpușneanu -1921, Însemnările lui Neculai Manea – 1906 și Mitrea Cocor  în 1949.

Creația sadoveniană este apoi completată de mai multe povestiri, și anume La noi în Viișoara (1906), Povestiri de seară (1909), Bordeenii (1912), Povestiri pentru moldoveni (1919), Dumbrava minunată (1926), Povestiri pentru copii (1926), Hanul Ancuței (1928), Povestiri alese (1935), Povestiri pentru copii (1935), Povestirile de la Bradu- Strâmb (1941) și patru eseuri – Poezia cimiliturilor (1949), Despre marele povestitor Creangă (1951), Evocări (1954), Mărturisiri (1960), remarcându-se și în critica literară de specialitate în câteva conferințe cu articole ca Ion Creangă  în 1936 sau Ion Neculce  în 1936 și Cincizeci de ani de la moartea lui Creangă  în 1940. Acestea au fost completate de lucrări ce aparțin literaturii proletcultiste între care pot fi enumerate Lumina vine de la Răsărit, reportaje din URSS din 1945 Păuna mică în 1948, precum și câteva impresii de călătorie zugrăvite artistic în Priveliști dobrogene (1914), Olanda, reportaje de călătorie în Olanda (1928), Fantazii răsăritene (1946), Caleidoscop (1946) și paginile de literatură cinegetică și de pescuit istorisite în Țara de dincolo de negură (1926), Împărăția apelor (1928), Istorisiri de vânătoare (1937), Valea Frumoasei (1938), Ostrovul lupilor (1941), Nada Florilor, amintirile unui pescar cu undița (1951), Aventuri în Lunca Dunării (1954), Țara cangurului (1937).

Pot fi menționate, de asemenea, și câteva prelucrări ale unor texte celebre între care Esopia (1906), Istoria marelui împărat Alexandru Macedon în vremea când era emirul lumii 5250 de ani (1907), Genoveva de Brabant (1909) și cele de memorialistică – Oameni și locuri (1907), O istorie de demult (1907), Duduia Margareta (1907), Vremuri de bejenie (1906)

Foi de toamnă (1916), Printre gene (1916), 44 de zile în Bulgaria (1916), În amintirea lui Creangă (1919), Cântecul amintirii (1909), Umbre (1919), Ți-aduci aminte (1923), Războiul balcanic (1923), Demonul tinereții (1928), Cele mai vechi amintiri (1934).

Autorul își completează oera și cu alte povestiri și nuvele sub titlurile Mormântul unui copil (1905), Floare ofilită (1905), Amintirile căprarului Gheorghiță (1905), Povestiri de petrecere și folos (1911), Un instigator (1912), Umiliții mei prieteni (1917), Priveghiuri (1919)

Cocostârcul albastru (1921), Neagra Șarului (1922), Pildele lui cuconu Vichentie (1922)

Lacrimile ieromonahului Veniamin (1922), Oameni din lună (1923), Dimineți de iulie. Stigletele (1927), O întâmplare ciudată (1928), Uvar (1932), Locul unde nu s-a întâmplat nimic (1933), Soarele în baltă sau aventurile șahului (1934), Trenul fantomă (1934), Cuibul invaziilor (1935), Paștile blajinilor (1935), Inima noastră, (1935), Ochi de urs (1938), Morminte (1939), Vechime (1940), Anii de ucenicie (1944), fără a uita să lase câteva sfaturi practice pentru țărani în lucrările Cum putem scăpa de nevoi și cum putem dobândi pământ  din 1909 și Însemnări pe marginea articolului 80  din 1952.

Scriitor cu o opera impresionanta prin vastitate, varietate si adancime, Mihail Sadoveanu se impune prin originalitatea creației, în care epicul se împletește cu liricul și trecutul fuzionează cu prezentul. Înscris în tradiția românească a celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, el dezvoltă, în prima jumatate a secolului al XX-lea, proza de tip monumental și etnografic. Întreaga sa creație este “un adevărat epos al mișcării poporului român prin timp, cu obiceiurile, cu instituțiile și credințele sale fundamentale”

In Discursul de receptie la Academia Română, prozatorul se definea ca fiind continuatorul unor precursori precum Ion Neculce si Ion Creangă : Și în unul și în altul simțesc însă sufletul cel veșnic al neamului. Și la unul și la altul găsesc caracterele specifice poporului nostru. […] Aici e panteonul meu literar, simplu si rustic, fără podoabe ca natura, însă măreț ca dânsa”. Specificul universului sadovenian este un cadru arhaic-moldovenesc, mediind intre doua lumi: cea a trecutului, ce justifica puternicul temperament liric” al scriitorului, definindu-l ca romantic, si lumea prezentului, investita cu atribute specifice.

Principalele teme ale operei sale sunt: viața satului si a târgului, natura și istoria (izvorând dintr-o cunoaștere profundă a specificului autohton, reliefând spațiul românesc ca topos al unei spiritualități complexe). Universul sadovenian este coerent si armonios, iar partile lui componente alcatuiesc un topos propriu. Descvrierea satului  sadovenian pare să fie ca o proiecție în miniatură a Moldovei, surprins in momente diferite – are o umanitate specifică (ciobani – Baltagul, padurari – Venea o moara pe Siret, vânători – Țara de dincolo de negură, pescari – Nada Florilor si  Împărătța apelor, plutași, prisăcari s.a.. Lumea satului este în general izolată de civilizația modernă, ocupatiile exprimând și atitudinea de retragere a omului în mijlocul naturii ca urmare a impactului cu realitatile sociale ale inceputului de secol XX-lea. Fixata in tipare stravechi, dominata de respectul pentru lege, pentru datina, aceasta lume este prezentata in momente esentiale ale vietii (nastere, nunta, inmormantare); are obsesia adevarului, dacă ar fi să reamintim drumul Vitoriei si scena praznicului, povestirile scriitorului sau romanul Nicoara Potcoavă, are placerea povestirii, care reflecta, care se reflecta in ceremonialul limbajului (Baltagul,  Hanul Ancutei, Fratii Jderi etc.); in fine, se afla in stransa legatura cu natura, pe care o cunoaște. Acumularea de povestiri, precum cele din Hanu Ancutei publicat în 1928, opera de maturitate a scriitorului, dezvaluie intreaga bogatie sufleteasca a acestei lumi. In “vremea petrecerilor” de la han ca și cadru al povestirilor din creația lui M. Sadoveanu când “conteneau câte un răstimp viersul lăutarilor și porneau poveștile”, drumeții își mărturisesc zbuciumul, gândurile. Personajele au nume care indică îndeletnicirea și categoria sociala careia ii apartin. Personajele raman vii prin autenticul simtirii si al faptelor, prin trasaturile lor definitorii, cinstiti, curajosi, solidari in fata nedreptatilor, legati de pamantul Moldovei, ospitalieri, cu sufletul deschis, impresionand prin trairile lor puternice.

Nu numai exprimarea, uneori stilizată, amintește de influența populară. Impresia e sporită de straiul înflorit al haiducului Haralambie, de zicerea cântecului de voinicie și “al mioarei” din fluier sau din cimpoi, de ritualul petrecerii și al povestirii.Toate aceste povestiri, unice în felul lor, condensate si pline de mister, se topesc intr-o unitate compozitionala desavarsita (tehnica povestirii in rama), care face din M. Sadoveanu un urmaș demn al lui Ion Neculce si Ion Creangă.

Târgul sadovenian este spațiul mohorât, lipsit de vitalitate, unde se petrec drame: monotonia și lipsa de perspectiva sunt ucigătoare. Ca si Balzac sau realistii rusi Turgheniev , N. Tolstoi sau  A. P. Cehov, M. Sadoveanu fixează în tablouri triste și apăsătoare aspecte ale vieții și neîmplinirii.

Destrămarea sufletească este lentă, dar sigură. Deși evocă mai ales drame, tonul liniștit înscrie în ordinea obișnuitului fapte narate, destrămarea vechii lumi, patriarhale, fiind inevitabilă Slujbași mărunti, meșteșugari, boieri fără vitalitate se mișcă intr-o lume a cărei atmosferă sugerează platitudine, cenușiul strivitor al existenței. Spațiul este închis, lipsit de lumina și speranță, paralizant și ucigător, iar omul cade pradă tristetții, insingurării, suferinței.

Natura cuprinde teritoriul romanesc in diversitatea lui (muntele, vaile, codrii, ostroavele, Delta etc.). Tudor Vianu scria după analiza scrierilor sale că ,,M. Sadoveanu are percepția cosmica a universului, fiind “cel mai de seamă poet descriptiv al literaturii noastre” .

Permanență a operei sadoveniene, coordonată definitorie a unui univers literar, ea este percepută în esența ei, in aspectele eterne si nu accidentale, scriitorul fiind fascinat de unitatea in diversitate a acestei lumi surprinse in variate ipostaze. Țara de dincolo de negură (1926) se inscrie tematic aici, alături de Valea Frumoasei,  Impărăția apelor, Aventura în lumea Dunării, Nada Florilor. Povestirea, mai mult o istorisire de vânătoare, reprezintă o modalitate de a pătrunde într-o lume și de a-i dezvălui tainele. Titlul volumului (Țara de dincolo de negură) sugerează ideea naturii ca lume, ca univers (țara), proiecție simbolică ce creează imaginea unei realități existente dincolo de realitatea concretă; ea are legi proprii, poate fi cunoscuta, pescuitul, vanatoarea permit acest lucru. Drumul prin natura este un drum al cunoașterii sau al începuturilor, al unei inițieri percepute ca o pătrundere în zona fără de prihană a altei lumi.

Scriitorul este un cunoscător al naturii văzute și redate dinlăuntrul spațiului unde viața se plămădește continuu, stând sub semnul permanentei. “Este o corespondență armonică între toată alcătuirea mea sufletească și minunile vii si etern schimbatoare care mi se arata”, marturisea scriitorul, subliniind faptul că pescuitul și vânătoarea il apropie pe om de natura, dându-i satisfacția regăsirii de sine și a descoperirii unei alte vieți, care pentru el, un pasionat al acestora, reprezentau o taină fără sfârșit, la care omul era părtaș, îndeamnând la întoarcerea la o civilizație din vechime, ce conferă oricărei ființe un sentiment al participării la o ordine sacră.

,,Temele fundamentale ale operei lui Mihail Sadoveanu sînt anunțate în Povestiri, în Șoimii, în Dureri înăbușite, în Crîșma lui Moș Precu publicat în 1904 cu o atât de mare disponibilitate pentru narațiunea lirică și cu atîta maturitate stilistică, încît tot ceea ce capodoperele de mai tîrziu vor purta ca extraordinară tinerețe, inepuizabilă realitate estetică, descoperim aici, într-o temeinică și fecundă experiență de povestitor” , așa își începe Zaharia Sângeorzan cartea sa,, M.Sadoveanu –Teme Fundamentale,

În Ucenicia lui Ionuț , scena sosirii lui Ștefan la Neamț este corelată de autor cu aceea în care Ionuț face cunoștință cu Alexăndrel, coconul domnesc, pentru ca mai apoi firul povestirii să se concentreze pe legătura frăției de cruce ce-i unește pe parcursul nenumăratelor aventuri, care este în final ruptă când cei doi ajung să se îndrăgostească de aceeași fată. Sadoveanu tinde să incline spre romanul de analiză în descrierea sentimentelor de dragoste oarbă pe care cei doi tineri le au pentru aceeași domniță Nasta, tema sadoveniană fiind aici aceea a iubirii juvenile, ce mai apoi se transformă în iubire matrimonială, toată frământarea celor doi tineri devenind zadarnică atunci când Nasta se sinucide, finalitatea fiind astfel pusă sub semnul temei condiției umane și sortirii omului între izbândă și fatalitate.

George Călinescu a intuit metamorfoza, chemarea neobișnuită a temelor spre perfecțiune și umplere de adevăr, iar ceea ce el numește cu mult înțeles ideea de repetare în variantă a temelor nu este numai o simplă definiție critic, ci și o posibilitate esențială de a descoperi opera ca valoare încă de la început, ca un ciclu deschis relației: ,,Mihail Sadoveanu revine necontenit asupra subiectelor sale, se imită pe sine însuși, dar nu se copiază, ci de fiecare dată descoperă valori noi de colori, în moment istorice noi. Una nu poate fi substituită alteia, operele sale sunt frați și surori”.

În capodoperele lui Sadoveanu există de fiecare dată o anume condiție umană existențială, fie cea aflată sub tematica jertfei, fie cea a trudei, a cultului religios sau a evoluției, totul petrecându-se în tăcere, în anonimat dar și mîntuire prin cunoaștere de sine, prin recunoașterea vocației ca un dat primordial. ,,Ca să fie vii și ca să dureze cît lumea care le așteaptă și le suportă, statuile sale (opera) au masca trădării: o povestire este anulată de un roman iar un roman de o altă povestire,din nevoia firească de a.-și găsi fiecare viața prin cuvînt, eternitatea. Și cînd acest miracol se înfăptuiește, se produce învierea: “Dar descleștîndu-și talpa din lespede, statuia / Fugi spre piscuri goală și vie.Aleluia!”

Temele fundamentale ale operei nu înlocuiesc însă realismul imaginar și nici nu se recunosc de pe acum în el. Vedem însă în ele, semnalăm cum ia chip lumea sadoveniană, cum se formează mitologia acestei lumi și cum îînsuși Povestitorul renunță la sine confundîndu-se pe de-antregul cu povestirea. Realismul social al acestor teme e și realismul descoperirii vocației. Nu are nici un rost să fie abordată doar creația ca un panoramic care își ține imaginea pe loc, ci numai ca pe o ruptură de nivel ce se închide și se deschide, la intervale neregulate: un text al ratării și un altul al capodoperei. Nu toată opera au săpat cu perseverență, pe nesimțite și cu spor în timpul literar sadovenian, scoțînd la suprafațaă cu mai mult curaj eșecurile, fenomenul de retranscriere a unor romane sau povestiri. Repetarea nu se îngroapă însă definitiv în aceeași compoziție, renunțînd la celelalte, ci înlesnește, uimitor de productiv, apariția capodoperei. Tot ceea ce dă Mihail Sadoveanu în 1904 sau 1906 prin povestiri, unele de-a dreptul excepționale, iar altele banale, agonizând în pură convenție, deloc superioare, să zicem nuvelelor lui Ioan Slavici sau Liviu Rebreanu , redescoperim în Țara de dincolo de negură, Hanul Ancuței, Zodia Cancerului, Nicoară Potcoavă, ș.a. Superioritatea Povestitorului stă în acest timp mai puțin în desăvîrșirea temei, cît în stăpînirea ei, în putința de a vedea în istorie, în dragoste, în han, în poezie, în filozofie, în limbă, în satul românesc, în bătrînețea eposului un vad al relității pentru o existență literară, o memorie inepuizabilă.

Tinerețea capodoperelor nu poate fi din anii începuturilor. Nimic din ceea ce spune Sadoveanu în aceste teme, de nedisprețuit în niciun fel, nu s-a modificat în esență cu timpul. Prozatorul scrie cu încredințarea că, după Mihai Eminescu, George Coșbuc și Octavian Goga, el este ales să desăvîrșească Epopeea poporului român. Violența conflictelor, abuzul de lirism, miticul- condamnate atunci cu brutalitate – rămîn astăzi valori de neînlocuit. Mihail Sadoveanu amintea într-un discurs al său în 1923 că dintotdeauna a avut o chemare irezistibilă pentru istorie.

Iată de ce nu este nicio noutate faptul că tema renașterii naționale rămâne în opera lui Sadoveanu cea definitorie, care de altfel l-a și consacrat în literatura românească ca fiind cel dintâi creator al romanului istoric.

„Temele singure nu fac desigur, literatura; la Mihail Sadoveanu însă temele, odată povestite, se restituie ca experiențe narative, extraordinar de autentice și noi prin reluarea lor în timp. Hanul ca loc de petrecere, de întîlnire, ca focar al eresului, ca spațiu al imaginarului sadovenian, revine în capodopere.”

Circulația temelor fundamentale dintr-un nivel al realizării în altul preuspune nu numai o conștiință a artei, ci și o depășire esențială a ei. Ceea ce însemană că orice temă, ca să devină autentic sadoveniană, trece printr-un început de calrificări, de sedimentări concentrice, de aderențe sau neaderențe, ca să ajungă mai tîrziu la o sinteză, la o capodoperă.

Despre vasta operă a scriitorului și dimensiunea acesteia se consideră că ,,este, după cum se știe, surprinzător de inegală, de derutantă, în evoluția ei: lîngă o creație autentic sadoveniană, crește dilatîndu-se îngrozotor de mult o banală istorisire standard care putea fi scrisă de Emil Gârleanu sau de N.D. Popescu , M. Sadoveanu începe să fie cu adevărat Sadoveanu- și aceasta se petrece de-abia cu Țara de dincolo de negură (1926) și cu Hanul Ancuței(1928)

Prin romanele sale Viața lui Ștefan cel Mare și Frații Jderi Sadoveanu s-a impus în literatura română ca fiind un inegalabil creator al unei veritabile epopei a vârstei de aur a națiunii, prezentând practic cu fiecare povestire și fiecare personaj conturat în astfel de povestiri tematica existențială a civilizației românești, sintetizată într-un progres al valorilor. Analizând astfel întreaga operă sadoveniană, se observă că de-abia în 1952, anul în care Nicoară Potcoavă ajunge să fie tipărit, poate fi evidențiată voluptatea adevărului istoric povestit în hanuri, crâșme, mori sau prin iarmaroace. Hanul sau crâșma sunt locuri în care se pot face auzite „ poveștile din om în om”, distanța dintre o creație și alta fiind considerată de Sadoveanu o mixtură de progres, ruptură, așteptare, cunoaștere. Sadoveanu surprinde tematic psihologia domnitorului raportat la psihologia poporului pe care acesta în conduce, liniștea și calmul mulțimii fiind asociate cu prezența domnitorului în mijlocul său. Cutremurul, ca fenomen natural catastrofal este cel care amplifică și definește tema supunerii în fața forțelor cosmice a tuturor în timp ce domnitorul este doar filozoful care reușește să-și întrevadă în acel moment destinul. De altfel niciun personaj sadovenian nu este indiferent în fața magiei populare și a credinței în fenomenele supranaturale. O temă fundamentală calr definită este descoperirea în vrăji și descântece, a unei lumi mai apropiate de viață și a unei înțelegi mai clare a condiției sociale a fiecăruia dintre perosnaje, stadiul de finit ca primitiv fiind cel care se poate spune că devine fundalul unei existențe mitice în care majoritatea călugărilor cultivă asceza și respectă doar în principiu viața monahală. Jupîneasa Ilisafta deține secretele în arta înfrumusețării, practicile ei fiind transmise mai departe din generație în generație, în timp ce Chira cunoaște ritualurile arhaice, ca o adevărată vrăjitoare.

În creația sadoveniană sunt evocate anumite descoperiri științifice cum ar fi meteorologia, învățăturile extrase din obiceiurile și religia țăranilor, civilizația geto-dacică fiind practic aceea ce o precede pe cea civilizației țărănești illustrate în Frații Jderi sau Nicoară Potcoavă. Legat de acest concept se poate spune că Sadoveanu a fost influențat de ideile lui Vasile Plăvan și Lucian Blaga ce iau în considerație o așa –numită ”utopie dacică” ce pare să fi fost rezultatul opoziției față de capitalism și existența modernă. Astfel, Sadoveanu reușește să descrie o vârstă considerată de aur premergătoare celei din romanele istorice. Apariția Crengii de Aur este secondată de publicarea în același an a unui articol intitulat Ochiul care ride în care autorul subliniază ideea că limba este un factor al comunicării cu ferma-i convingere că neamul românesc își are originea la Roma, dar și în Carpați, la începtul fascinantei sale creații, autorul conturându-l ca personaj pe profesorul Stamartin care este încrezător atât în existența unei civilizații dacă-getice ce trebuie să fi existat înainte celei romane, hrănită direct de civilizațiile babiloniene și egiptene, astfel încât Duhul magului e o realitate vienu numai în civilizația preistorică a pămîntenilor noștri”.

O altă temă fundamentală pe care Sadoveanu nu a uitat să o ilustreze este aceea a iubirii asociată inseparabil cu natura și a condițiiei umane și a imposibilității evitării trecerii într-o altă dimensiune spiritual, fiind un fidel observator al ritualurilor și credințelor ocazionate de acesta. Condiția umană este cea care se pare că poate să transforme iubirea în orgolii, chiar și între frați. Sadoveanu traspune această temă ce se încadrează în cea a existenței umane în general sub toate ipostazele ei, dacă este să ne gândim la Nunta domniței Ruzandra, dar și la Baltagul ca roman marcant sub aspectul ritualulului înnormântării, sau la celelalte obiceiuri și datini surprinse în nuvela Bordeienii sau în povestirile și ce le completează.

Valențe și puncte de interes in opera lui Sadoveanu

Debutînd în 1904, Sadoveanu a fost și el ca și alți scriitori ai acelor vremuri influențat în toată prima perioadă a literaturii sale, cum era cât se poate de firesc, de tendințele prozei secolului al XIX lea. O parte din surse le-a indicat el însuși, altele sînt vizibile cu ochiul liber. Autorul Povestirilor și al Șoimilor a fost marcat profund de Daudet, Maupassant și Zola, superficial de Flaubert și Balkens, mai puțin cu Thomas Hardy, deși îl citea și îl iubea. În 1928 cu Hanu’ Ancuței, începe epoca maturității artistice a scriitorului, afirmându-se chiar că este momentul când el debutează a doua oară. “În fond prin majoritatea operei lui, Sadoveanu aparține primei jumătăți a secolului. Baltagul apare în același an cu Calea Reglaă a lui Malraux (André Malraux, nume schimbat din  André Berger (n. 3noiembrie 1901,  Paris -d. 23 noiembrie 1976, Créteil) , un scriitor, ziarist și om politic francez, iar Creanga de aur în același an cu Condiția Umană, lucrare publicată de același autor francez de mai sus.. Tot atunci Virginia Wolf- pe numele ei  Adeline Virginia Stephen,(n. 25 ianuarie 1882, Londra – d. 28 martie 1941) o scriitoare engleză, eseistă,  feministă, editoare și scriitoare de povești, cunoscută drept una dintre figurile moderniste literare de frunte ale secolului al XX-lea publica Valurile”.

Sub aspectul analizei și reliefării lucrărilor ce l-au definit cel mai bine pe Sadoveanu și i-au gravat numele pentru eternitate în literature română, critica literară marchează începutul maturității creatoare cu opera sa Creanga de aur, marcând o altă limită a acesteia la Baltagul, considerat ,,tentația descifrării urmelor , hieroglife ale naturii și sufletului,… una din marile obsesii sadoveniene. Că la obîrșia vieții stă apa, eden al faunei de adînc, oglindă a zburătoarelor și cerului, omul naturii o știe din copilărie, se înțelege prin observație direct. Că la un pol al nostalgiilor se află bălțile, că Împărăția apelor e una din permanențele lui afective, iată un mod al regresiunii într-o lume a arhetipurilor. Un bătrîn cu suman roșcat, încins cu curmei de tei peste un cojoc unsuros , ființă vrednică de locurile ei și de timpurile pe care le evocau paserile migratorii dintru începutul lumii, privește misterios ca într-o negură, în trecutul îndepărtat din care ieșise…“

Înrudit cu porcarul care îl întîmpina pe Ulysse după lunga-I odisee, singuraticul duh al bălților e o relicvă, apariție aproape mitică. Omul adamic într-un paradis regăsit! “Acest bărbat din preistorie mi-a fost unul din primii învățători, și la coliba din Cotul Boroiului unde regionalismul boroi semnifică cuvântul diavol am ascultat de la el multe povețe folositoare. De la el am aflat obiceiurile și numele sălbăticiunilor…“.

Dacă Împărăția apelor e climatul mirărilor continue, într-o lume a miracolelor de jos, țara de dincolo de negură dă curs nostalgiilor spre lumină, muntele, pol al înaltului, ducînd spre enigma uranice. Tranziția pendulează într-un alt cerc mai larg, apropiat lumii lui Ion Creangă. În climatul auroral de la Verșeni al înaintașilor pe linie maternă, adolescentul adolescentul de la Pașcani avînd înainte-i timpul și spațiul, excitat de necunoscut, trăiește la modul dionisiac, deschis aventurii

Mihail Sadoveanu trece călăreții printr-o amintire de Dacie străveche unde în acea vale a Moldovei fusese pentru pămîntenii care se statorniciseră aici de veacuri un fel de rai al lumii, așa era de înflorit pămîntul și de luminat văzduhul. O vreme, localnicii trăiseră întru dezmierdare, pînă ce au venit asupra lor năcazuri fierbinți de le-au opărit bucuria, și amărăciuni de le-au otrăvit dulceața – comparație elocventă pentru fericire în acest context, marcată prin ideea că conștiința basmului de țară fără pereche nu neapărat ajunge să minimizeze răzbunarea, ci dimpotrivă, o amplifică. Alexa Totîrnac vrea să sfîrșească la apa Moldovei zilele pe care le mai are de purtat, dar știe, își profețește că ,,i dat să moară aiurea . O atît de superioară învățătură în citirea destinului Alexa o are de la presvitera Olimbiada acea bătrînă cuminte care are învățătură veche. Alină durerile trupului, descurcă mihnirile inimii“. Cîtă deosebire între ea și baba Anița, tămăduitoarea din Șioimii , ce distanță valorică le desparte! “

Ascensiunea lui Sadoveanu este văzută ca o aspirație progresivă către sine însuși, lentă dar sigură, în pofida prea ”multelor și grelelor biruri plătite în primii ani sentimentalismului tînguios sau haiducesc ( și voiniciei .în genere), a întîlnit aproape de la început răzlețe ( foarte răzlețe) țîșniri ale geniului. Nu e puțin desigur, dar e departe de a fi hotărîtor. Geniul propriu zis, geniul care adaogă lumii irevocabil și autoritar o nouă față, geniul acela oricît de înnăscut, firește și de spontan, este neapărat și efortul ueni elaborări, al unei alchimii, al unui ,magisterium Un geniu e întotdeauna o forță a naturii. dar niciodată nu rămîne la stadiul acesta primar

Proza lui Mihail Sadoveanu este una complexă, mai ales prin bogatul registru de evocare a evenimentelor, prin varietatea prismelor naratologice, prin tehnicile-i artistice inconfundabile. Așa meât citirea de cuvinte în creația scriitorului echivalează, uneori, cu opera propriu-zisă. Fiecare parte de vorbire: substantiv, verb, adjectiv, adverb participă plenar la constituirea întregului, la formarea acelui tot artistic care împrumută lucrării o unitate indisolubilă. Geo Bogza, și el un pasionat călător și autor de pagini peregrine, 1-a numit pe Mihail Sadoveanu voievodul slovei românești, grație cuprinderii și întruchipării în cuvânt de către autor a unor ipostaze temporale de mare amploare, conjugând prezentul imediat cu cele mai străvechi perioade istorice. Uneori, observă Geo Bogza, însasi geneza din creația sadoveniană nu pare a fi atât de îndepărtată, autorul construind imagini abisale de o rară forță revelatorie. Rod al nenumăratelor cutreierări prin întreaga țară, volumele de călătorie sadoveniene, după cum notează Dumitru Micu în Sensul etic al operei lui Mihail Sadoveanu, prezintă “o natură blând-măiestoasă, (…) un peisaj edenic, icoane vii din timpuri defuncte, drumeți enigmatici, știutori de lucruri nemaipomenite, pescari și păstori (printre aceștia scriitorul intuind eternul uman – n.a.), purtând în priviri nesfârșirea cerurilor și apelor, solomonari și haiduci, o lume, în sfârșit, tulburătoare și fascinanta" Istoricul literar Dumitru Micu, considerându-1 pe M.Sadoveanu drept un scriitor important și un confrate mai mare din familia creatorilor de seamă: – I.Slavici, I.Agârbiceanu, L.Rebreanu, G.Galaction, menționa: “Unul din cei mai mari scriitori români ai secolului, Mihail Sadoveanu ne-a dăruit o producție colosală, constituind un monument unic în literatura noastră. Pecetea geniului sadovenian imprimă acestei opere, ce reprezintă o continuare a celor mai bune tradiții ale literaturii noastre, un caracter aparte” Nu se poate spune că Sadoveanu ar fi un adept al vieții moderne și industrializate sau al capitalismului, el manifestând o oarecare indiferență față de multe inovații. Chiar și sub aspectul concepției sale artistice, filozofia scriitorului și chiar viziunea sadoveniană asupra omului și a societății este uneori contradictorie având în vedere faptul că tematic acesta se inspiră parțial și din viața modernă, chiar dacă uneori manifestă o oarecare retragere în trecut sau în mijlocul naturii, clădind astfel o idée de artă și în cele din urmă un stil propriu, sadovenian. Împreună cu ceilalți reprezentanți ai sămănătorismului și poporanismului, Sadoveanu se opune odată cu primele sale creații civilizației moderne. Lucrurile sunt private în acest context dintr-o perspectivă a unei frici de distrugere a vechilor valori, de degradare morală și de noua ordine capitalist. În Împărăția apelor , este de maximă importanță faptul că fugarii ce se refugiază în singurătatea naturii sunt țăranii și târgoveții și că viața din aglomerația urbană le produce acestora stări neplăcute, deși astyfel de aglomerări nu diferă prea mult de acelea din obișnuitele târguri de altădată. Și în romanele Paștele Blajinilor sau în Nopți de Sînziene, Sadoveanu ilustrează amoralitatea burgezului, prozatorul reinstaurând o stare de lucruri anterioară. Teama de nou și odtaă cu acesta de distrugerea autenticului autohton este exprimată de autor prin aceea că pădurea Borzei este amenințată de spiritual practic al inginerului Bernard, dorința autorului de conservare a tradițiilor și arhaicului fiind indusă prin faptul că în cele din urmă inginerul se dă bătut.

1.3.Specii și stiluri literare sadoveniene abordate

Nuvela, schița, povestirea, romanul și epopeea sadoveniană constituie un univers spiritual omogen care trebuie conceput ca atare și supus unei analize critice pe potrivă. Opera lui M.Sadoveanu este o amplă frescă istorică, socială, etică, psihică, etnică. Ea demonstrează în mod expres predilecția scriitorului pentru valorile trecutului, pentru timpurile apuse ale istoriei naționale. Totodată, trebuie menționat faptul că M. Sadoveanu a păstrat doar convenția poporanismului și sămănătorismului. Aceasta însă nu înseamnă că modalitatile de exprimare ale prozatorului ar fi tradiționaliste, în sensul că ar dispune de capacități artistice reduse și că ar fi necorespunzătoare spiritului vremii. Mihail Sadoveanu a scris peste treisprezece mii de pagini de literatură originală, fiind consultat în calitate de raportor pentru zona geografică a Moldovei la elaborarea Atlasului Lingvistic, alături de alți doi importanți scriitori: I.Al.Brătescu-Voinești- pentru Muntenia și Ion Agârbiceanu – pentru Transilvania.

G. Călinescu, referindu-se la stilul literar și limbajul abordate de Sadoveanu, considera că “dacă s-ar trezi din mormânt Ștefan eel Mare și Sfânt, nu ne-ar mtelege pe noi cum vorbim. Pe Sadoveanu însă 1-ar admira cu siguranta!”

Universul prozei lui Sadoveanu cunoaște, rând pe rând, pe badea Toma, omul vechi al muntelui și al codrului, de la care află mersul anotimpurilor, crugul lunii, mișcarea stelelor, semnificația vânturilor (…), obiceiurile dihăniilor , pe Ilie Hârșoveanul, lunganul din Jina, cât o cumpănă de fântână, pe Pali-Baci, care știa să prepare într-o sută și una de feluri cartofii, pe Huszar Sandor, cel care a cârmuit mașina vreo 15 ani, pe lemnarii îndemânatici Romuluț și Popăciuc. În istorisirea Despre aceastd țară și despre vânat și pescuit M.Sadoveanu notează: “Am fost așa de ahotnic ucenic-păstrăvar cu undița în Valea Sebeșului, încât ființa mea întreagă se armoniza cu cerul, cu apele, cu toate peisajele. învățătura mea e că lăsam să pătrundă în mine taina acelor locuri nouă". Băstinașii i-au destăinuit scriitorului locul aflării Văii Frumoasei, acea căldare largă dintre Cindrel și Oașa- Mare, de o parte, și Smida și Vârful-lui-Pătru, de alta.

Universul ardelean al scriitorului cuprinde cele mai semnificative atribute ale habitatului vegetal, uneori umanizat, alteori prezentat ca atare: “baltă, pârloage și miriști, singurătati și fapte demult întâmplate, întelepciuni exprimate în proverbele unei lumi apropiate de natură, vânători și ospețe, mărturisiri cu valoare de document”

Ca și în cazul celorlalte scrierri sadoveniene, descoperim și în aceste pagini o lume demult apusă, cu toate componentele ei. Țăranii încă nu pot renunța la coacerea pâinii “în țest”, iar “mierea granulata" este mâncată cu lopatelele de lemn, peștele se frige pe lespezi încinse, friptura de berbece e “făcută tâlhărește” și oala cu jintita rămâne de neînlocuit. Drumețul Sadoveanu a reușit întotdeauna să intuiască, prin sondări adânci în sufletul naturii și al oamenilor, caracterul ființei umane, etern perpetuat prin apariția ciobanilor, pescarilor, vânătorilor în textul său având efectul pătrunderii într-o lume arhaică, din vechime. Formația sa conceptuală, profund filosofică, prin recurgerea permanentă la valorile naționale, ancestrale, a creat o legătură organică indestructibilă între autor și oamenii simpli, cuprinzând un areal vast de întâmplări: de la blestemata dar căutata și vizitata cârciumă până la sfânta mănăstire, ca adăpost ocrotitor și loc de curățire sufletească.

Sunt revelate peste tot, indiferent de scopul propus al lucrării, datini, tradiții, obiceiuri. Are loc o implantare firească a conștientului sau subconștientului în psihologia colectivă. De peste tot și de asupra tuturora străbate și planează simțul dreptatii. Izvoarele cunoașterii, atât de adânci, cuprind întregul spectru de observații referitoare la caracteristicile neamului, dar și ale umanitatii: înțelepciunea, ospitalitatea, jovialitatea, mucalitul, omul iute la mânie, individul calm, exuberant, interiorizat, în general: bărbatul, nevasta, copiii, pe scurt uniunea familial și universal acesteia cu toate implicările existențiale prin care astfel de semințe ale neamului românesc au populat de veacuri vatra dintre Carpați și Dunăre.

Indiferent că a scris articole de conferințe cum este cazul celor publicate despre Ion Creangă și Ion Neculce, sau eseuri, povestiri, nuvele și inegalabile romane, Sadoveanu se dovedește a fi un iscusit căutător al motivelor existențiale și luptei pentru adevăr atunci când acest adevăr pare să fie dinadins omis sau ascuns. Pe fondul acestei căutări, personajele sale se dezvăluie rând pe rând, fie ca personaje de poveste desprinse din mitul lui Osiris, fie ca ilustre figuri istorice de mari domnitori în persoana lui Ștefan cel Mare sau Duca-Vodă, fie ca simpli țărani și oameni ai locurilor mioritice milenare ce nu-și dezmint originea, glia strămoșească și puritatea legăturilor de sânge ce răzbat mereu cu scopul găsirii adevăratelor fapte pe fondul unor istorisiri unice prin limbajul arhaic dar și aproape perfect. La o simplă parcurgere a întinderii operei sadoveniene , diversitatea acesteia este evident. cititorul fiind tentat atât de cele opt romane istorice ce l-au consacrat ca ilustru creator al Fraților Jderi sau Neamului Șoimăreștilor parcurgând sub ilustrarea penelului său chiar Viața lui Ștefan cel Mare, cât și de dramele din romanele sadoveniene sociale Baltagul, Strada Lăpușneanu, Însemnările lui Neculai Manea  și Mitrea Cocor , precum și în celelalte romane ale sale și multele povestiri în ramă ca acelea de tipul celor din Hanul Ancuței sau a fascinantelor descrieri ale țării Moldovei, indiferent că acestea sunt surprinse în Dumbrava Minunată sau Țara de dincolo de negură.

Sadoveanu poate fi considerat un maestru creator de personaje, indifferent că vorbim de Nechifor Căliman, de Leonte Zodierul, Vitoria Lipan sau de Nicoară Potcoavă, personajele sale fiind tot atâtea reprezentări ale autenticității autohtone, care ducând la capăt filozofia acțiunii intenționate de narator, nuanțată din când în când de anumite reflecții personale, îl plasează pe Sadoveanu alături de alți mari prozatori români drept cel mai mare povestitor, dibaci creator al unor picante povestiri derulate în crâmpeiele vieții românești acolo unde noul își dă întâlnire cu vechiul, binele se luptă cu răul ca și în basmele culte sub forma Povestirilor pentru copii, sau a acelora din La noi în Viișoara, Povestiri pentru moldoveni, sau în impresiile de călătorie surprinse în Olanda sau Fantazii Răsăritene, precum și oricare dintre celelalte creații sadoveniene.

Diversitatea speciilor literare sadoveniene este evidentă, de fiecare dată autorul reușind să se autodepășească mai iscusit, mai dibace, mai bun cunoascător al realității existențiale și al adevărului istoric impregnat în comportamentul, obiceiurile și tradițiilor oamenilor din spațiul carpato- dunărean, naraținea sa fiind de cele mai multe ori una subiectivă.

Creanga de aur – povestire filozofică sau scrisoare persană, cum a fost numită, este ,,o metaforă pentru o anume lume, nicidecum imaginea ei direct. Romanul istoric e absorbit de structura parabolei. Limbajul e parabolic. ” Toate romanele lui Sadoveanu respectă principiile genului epic, neexitând o dimensionare specific a derulării acțiunii până în etapa atingerii punctului culminant, de cele mai multe ori romanele constituindu-se ca specii epice literare de dimensiuni destul de mari, iar personajele sadoveniene se încadrează întotdeauna perfect abordând un limbaj propriu, specific zonei și timpului în care acțiunea se desfășoară, narațiunea cadru sau povestirea în ramă prezentă în Hanul Ancuței fiind ilustrată ca și snoavă, sau povestire cu un anume tâlc sau o anume morală pentru cititor.

Majoritatea cristicilor literari români, ca specialiști în domeniu au concluzionat că stilul literar este unul tipic și personal, fiind incluse în vocabularul descriptive al operei lui Sadoveanu noțiunile de sadovenism sau univers sadovenian .

Stilul sadovenian pare simplu și este cât se poate de autentic românesc, nefiind însă deloc ușor de tradus în alte limbi, nuanțele arhaice sau stilul propriu lui Sadoveanu de a-și ”regionaliza” anumiți termeni în funcție de epoca sau locul în care personajele participă la realizarea acțiunii fiind adevărate obstacole greu de depășit chiar și pentru un traducător experimentat. Unii critici literari au conchis că ” La Sadoveanu tăcerea este, nu o dată, expresia unei puternice combustii interioare: ”Soldații tăceau, păreau că dormitează; în sufletele lor, însă, ardeau focuri mari. În întunericul sufletelor clipeau, ca niște stele, luminile zilelor trecute, cu bucuriile și părerile lor de răi, și peste ele ca niște nouri, rătăceau supărările și grijile războiului”

Stilul sadovenian ar putea fi descris prin aceea că deși situațiile sau peisajele zugrăvite de el par să fie mereu aceleași, arta lui literară se hrănește din repetiție și nu neapărat din noutatea invenției volumele sale de povestiri demonstrând acest lucru, chiar dacă acestea sunt destul de eterogene și nu au dimensiuni egale. Subiectul rămâne însă cel impus de la început, astfel că în La noi în Viișoara regăsim crâmpeie din idilele specifice vieții la țară, iar în Mormântul unui copil și Bordeeni dramele sociale sunt cele anticipate de titlul acestor lucrări.

Sadoveanu ramâne absolute inconfundabil și original și ăn povestirirle în ramă, sau povestirile-cadru , un alt gen de creații literare inspirate din realul arealulu românesc, păstrând vorba și ilustrând gândurile, temerile sau sentimentele personajelor încadrate în aceste tablouri de viață tocmai pentru a le da viață, astfel că freamătul dumbrăvilor, împărația apelor munții și peșterile răzbat aievea sub ochii cititorului invitând la contemplare și la regăsirea locurilor în care nu te poți plictisi, pentru că din fiecare colțișor ascuns, eternitatea vorbește povestindu-și aventurile. Așa au prins viață și Moș Precu, și crâșma lui sau Hanul Ancuței, tehnica povestirii în povestire fiind cel puțin la fel de bine stăpânită ca în cazul lui Chaucer sau Bocaccio, într-un alt colț de lume și într-o altă vreme, cu frumusețile și greutățile lor, cu iubirile și amăgirile lor, cu realitățile și dorințele lor, pentru că de fiecare dată, autorul a fost atent la detalii și le-a retușat în fotografiile înrămate ale povestirilor rămase în literatura română.

Sinonimia lexicală și structura metaforei în opera sadoveniană

Specificul originalității operei sadoveniene este prezentat și analizat în cele ce urmează, pe textele mai multor romane sadoveniene, între care se evidențiază cele istorice Frații Jderi,  Neamul Șoimăreștilor sau Șoimii – romanul ce conține cele mai multe metafore, metafore ce conferă din punct de vedere stilistic o evidentă nuanțare poetică, dar și alte creații sadoveniene, indiferent că este vorba despre cele nouă povestiri în ramă reunite în Hanul Ancuței, sau cele inspirate de literatura orientală, amintind aici Divanul Persian sau romanul Baltagul, înstabilindu-se asftel implicarea lui Sadoveanu sub aspectul îmbogățirii limbii literare și – desigur, contribuția sa la dezvoltarea stilului literar artistic ce reușește să cucerească întodeauna pe cel dornic să-i parcurgă slovele.

Sub penelul lui Sadoveanu, a prins contur romanul istoric, românesc,, autorul dovedindu-și măiestria și în acest context în mai multe tipuri de specii literare, cum ar fi nuvelele sau povestirile, folosind un limbaj autohton, uneori arhaic –tocmai pentru o evocare a trecutului cât mai reală, rămânând însă de fiecare dată un grai pur românesc care tinde către perfecțiune, în ciuda diversității și vechimii acestuia conform specificului local și temporal, indiferent de personajele ilustrate atunci cand nu se confundă el însuși cu personajele sau nu se regăsește ca narator.

În opt din romanele celui considerat de Geo Bogza “cel mai mare prozator român din toate timpurile, asemuit cu un Ștefan cel Mare al literaturii românești”, în contextul unui studiu comparativ de analiză stilistică a metaforelor ilustrate, fiecare dintre aceste opere se diferențiază ca abordare și manieră stilistic și nuanțează creația realizată de penelul aceluiași autor pe fondul anumitor trăsături comune. Indiferent însă de tipul acestor metafore, efortul creator se remarcă prin compexitatea și intensitatea lor semantică relativă și prin faptul că, deși deschiderea spre simbolul poetic este aproape imperceptibilă, tonul desfășurării povestirilor, ritmul lent, dar armonios prefigurează artistic creații din care abundă atât romantismul, cât și realismul.

Prozatorul folosește uneori subsrantive nearticulate, un exemplu în acest sens fiind personajul său Vitoria Lipan pe care o numește fie muiere, fie femeia lui Lipan în faimoasa sa creație Baltagul, sinonimia lexicală a substantivelor nearticulate cu cele articulate fiind o altă strategie narativă tipic sadoveniană. Alteori asociază frecvent anumite metafore substantivale prin juxtapunere cu reușite comparații ce apar însă într-un număr ceva mai redus și obține construcții metaforice personale pe care uneori chiar le repetă în mai multe dintre creațiile sale, fără a le modifica sau schimbându-le foarte puțin. Spre exemplu ochii întunecoși, în care plutea lumina unui rîmnic adînc într-o zi fără soare apare în romanul Șoimii la p.187 și se regăsește și în Nicoară Potcoavă, deși termenul care explică determină o construcție implicită : ”Acei ochi o așteptau avînd lumina unui rîmnic liniștit într-o zi fără soare” la pagina 53. Sinonimia lexicală folosită aici în rîmnic adînc, respectiv rîmnic liniștit, sinonimia adânc-liniștit prefațând oarecum aceeași imagine vizuală în două context diferite. Și alte construcții, printre care brazda frunții, sufletul…plin de întuneric, jăraticul apusului sunt reluate în același mod în mai multe dintre creațiile sadoveniene.

În Neamul Șoimăreștilor, din toate romanele istorice, sinecdoca, ca figură de stil ce constă în lărgirea sau restrângerea sensului unui cuvânt prin folosirea întregului în locul părții, este cel mai bine pusă în valoare, exemplificând numai prin imaginile create prin reprezentarea Șoimăreștilor prin Șoimaru și a Șoimarului prin Șoimărești, ca idee a eliberării neamului sub pavăza conducătorului său recunoscut, numele de Șoimar și Șoimărești nuanțând metaforic ideea de – toți pentru unul și unul pentru toți- așa cum le place șoimilor să trăiască liber, marcându-și din înălțimi teritoriul pe care și-l apără și pentru care luptă. Această sinonimie reluată sub diverse forme este de cele mai multe ori folosită și ca titlu a celor mai multe creații istorice sadoveniene tocmai pentru a sublinia această idée, dar și conferind un sens literar metaforic pentru ceea ce dorește autorul să prefațeze sub ochii cititorilor în creațiile sale inspirate din istoria românilor, repetiția acestor sintagme metaforice sau sinonime nemaifiind atât de prezentă și în alte creații ale sale, tehnici stilistice fiind diferite, dar pastelând noi structuri metaforice cu aceeași forță artistică. În Zodia Cancerului metaforele sunt prezentate mult mai echilibrat, structura literară fiind echivalentă poate doar în Creanga de Aur sub aspectul complexității figurilor de stil. În aceste creații Sadoveanu realizează structuri metaforice, relativ mai plastice în Zodia Cancerului, bazate pe legături genitiviale de apartenență sau identitate a unor personaje și conturând alte construcții metaforice ce-i sunt caracteristice, cum ar fi : apa cerului, arcul izvorului, țepii de arici ai bărbii, călăreții și oamenii încep să umble pe arcuri moi, iar luciul uitării se așterne sau nu peste apa sufletului.

Structurile metaforice din Creanga de Aur , creație ce strălucește ca o adevărată capodoperă sadoveniană în proză, este reluată și în alte astfel de măiestrite creații, respectiv Măria Sa Puiul pădurii, Nunta domniței Ruxanda, și mai sus citatele Frații Jderi și Nicoară Potcoavă.

În Măria Sa Puiul pădurii, scriitorul prezintă formule de adresare tipice unor festivități, și reușește să creeze metafore pe fondul înstrăinării spațiale și detașării temporale, în timp ce în Nunta Domniței Ruxanda descifrarea sensurilor este mult mai puțin potențată în evocarea perioadei de domnie a lui Duca. Metaforele esențiale, mult mai puține, apar doar în replicile lui Bogdănuț, dar sunt concentrate mai multe metafore de intensitate medie și minimă, iar Frații Jderi emană licăriri lingvistice de diamant aproape perfect șlefuit datorită armoniei sale stilistice tipic romantice. Metaforele scad în intensitate când se nuanțează tensionarea unei povestiri concentrate folosindu-se un număr mai mare de comparații – un exemplu în acest sens fiind Ucenicia lui Ionuț. Metaforele de gradul întâi sunt obținute după arhetipuri populare, metafora simbolică fiind cel mai bine identificată în Creanga de aur, roman ce rămâne unic în creația sadoveniană prin faptul că este structurat pe o simbolistică prezentă în mituri, prin sintetizarea expresiei metaforice a crezului filozofic, artistic și estetic al marelui prozator, transmisă prin viu grai de profesorul arheolog: ”Sub povara acestui semn al zilelor și nopților [magul] stătea orb, însă numerele de aur continuau să clipească sub bolta frunții lui scriind misterios timpurile”, prezintă o analogie metaforică direct sugerată de Sadoveanu în care numerele de aur reprezintă stelele, iar bolta frunții se referă la bolta cerească.

Mai toate plaiurile românești apar ilustrate metaforic în aceste creații, cu tradițiile și specificul lor, personajele fiind fie oameni de la șes, fie oameni ai munților sau locuitori de pe malurile Dunării, deopotrivă răzeși sau țărani originari în special din zona Moldovei, precum și provinciali urbani ai României în mai multe perioade diferite, din punctul de vedere al cronologiei istorice, cu traiul și preocupările de toate zilele și cu tipicul graiului lor.

Evocarea măreției și derulării fiecărei perioade istorice este transpusă aievea sub ochii cititorului cu o putere a imaginilor artistice ce abundă în originalitate de către Mihail Sadoveanu, sursa sa principal de inspirație fiind graiul popular folcloric. Așa cum a afirmat de altfel, el duce mai departe ideile lui Ion Neculce și pe acelea ale lui Ion Creangă, și transmite în literatura română viul grai popular.

Sadoveanu s-a dovedit a fi un cunoscător al graiului și țarinei moldovenești unde se născuse și în egală măsură al limbii populare în general, fiind în permanență fidel limbajului vechilor cronici, extrăgând și prelucrând însă din toate acestea un valoros material ce stă la baza creației propriei sale opere, cu discernământul unui fin simț al limbii de care dă întotdeauna dovadă. Nu sunt prea hotărâtoare în definirea stilisticii literare particularitățile fonetice pentru Sadoveanu, acestea fiind destul de puține și nefiind ilustrate întotdeauna consecvent, ceea ce demonstrează că – în general nu constituie particularități intime ale stilului său, ci au doar “o notă de intenționalitate, pentru a da culoare locului și timpului acțiunii.”

Sadoveanu reușește să păstreze nota de amprentare a trecutului ca prezență cu iz arhaic din textele sale fără a le nuanța cu prea multe regionalism ce-și au de regulă originea în timpuri străvechi. El folosește de fapt cuvinte în care  vocala e  neaccentuată, este înlocuită de   ă , mai ales după consoana  s: sămănat , cu nuanța unui fonetism popular, alături de alte structuri fonetice din zona Moldovei : mulțămire – în loc de mulțumire, în laturi, roșă, paseri, mâni  în loc de mâine, sau reduce diftongul ea la un sunet ă în cele mai multe cuvinte folosind expresii ca bagă de samă în loc de seamă, asară în loc de aseară sau forme de auxiliar de viitor prescurtate din vor în or – or trece caii- în loc de vor trece, ceea ce denotă faptul că acesta mai degrabă recurge la anumite tehnici stilistice narrative originale specifice stilului său personal de a scrie, încât reușește practic să realizeze în fiecare timp evocat o transpunere a limbajului specific acesteia, deși acțiunile și personajele sale sunt plasate în mai multe zone ale țării, total diferite între ele.

Oricine îl citește pe Sadoveanu, are senzația că aude sau că vede personajele marelui autor, datorită trăsăturilor specifice subdialectului moldovenesc de așa – zisa asimilare a vocalelor a-ă și a-â din limba literară, așa cum grăiesc moldovenii în viața de zi cu zi : calare, camară sau zahar, tatar, macar, în loc de zahăr, măcar, tătar, călare, cămară”

Sunt întâlnite în opera lui Sadoveanu și câteva arhaisme fonetice conturate fie în vocalismul lor prin folosirea unui ă pronunțat a sau â: cătră, întăi, stâns, fie prin folosirea unor nuanțări de consonantism: noemvrie în loc de noiembrie, subt. în loc de sub.  În cuvinte ca  matasă, păcat, este întâlnit un ă neaccentuat , iar în cuvinte ca zahăr, măcar, vocala ă devine a, apărând folosite cuvinte ca zahar sau macar cu același efect de evocare a limbajului original de odinioară.

El recurge de asemenea la transformarea lui e neaccentua în i ca în cuvântul prieten devenit prietin. Există însă o formă care apare consecvent la Sadoveanu, chiar în vorbirea lui curentă, ceea ce indică marcarea uneori a limbajului cu o așa – zisă tentă a graiului local asupra vorbirii obișnuite a scriitorului, atunci când folosește un o neaccentuat, ca u: în unele cuvinte, respectiv cucoș, în loc de cocăș dar: îl păstrează nealterat în alte cuvinte precum coconul.

Provenind tot din iubita și binecuvântata sa țară, pe care o mai descrie ca fiind cea a lui Ștefan cel Mare, Sadoveanu scria într-o epocă în care normele limbii literare se impuseseră, concluzionând în acest sens că în cazul său , în majoritatea situațiilor în care acesta în scrierile sale nu se încadrează în aceste norme, nu este vorba de reminiscențe neliterare, ci de o abatere voittă de la normele lingvistice specifice, dar cu efect pe alte planuri. Cum se poate însă lesne observa, rațiunile estetice nu duc la stridențe în expresie: la Sadoveanu nu se mai regăsește, spre exemplu, regionalismul g pentru j, nici în morfologie nu se întâlnește frecvent auxiliarul arhaic au  la persoana a III-a singular a perfectului compus- au auzit el în loc de a auzit el, comparativ cu alți scriitori români influențați de limbajul și specificul locului natal.

În cazul aspectelor lexicale sau ale celor referitoare la compartimente ale limbii specificul sadovenian rezultă îndeosebi dintr-un interes evident acordat de autor altor fapte lingvistice, cum vom vedea, între care cel mai bine reprezentate sunt creațiile personale. În acest caz este exemplificat acel artificiu personal tipic creației sadoveniene sub aspectul originalității sale. Arhaismele fonetice, ce apar în scrieri istorice, iar așa – numitele fonestisme regionale, mai ales cele moldovenești – sau moldovenismele sunt mai frecvente, prin acestea autorul dorind să evoce vorbirea celor din Țara de Sus, a eroilor săi predilecți, fiind însă reluate și în descrieri sadoveniene ale altor locuri cu alți locuitori ca specific lingvistic, de unde se poate concluziona că Mihail Sadoveanu a fost influențat în special de limbajul locului său natal. Oricât de puține ar fi, totuși expresiile cu ritmuri aparent simfonice auditive ca mijloace artistice narative, acest tip de exprimare fiind o altă caracteristică a lui Sadoveanu, fonetismele specifice pastelează deopotrivă alături de celelalte structuri metaforice pagini de estetică literară.

Este nevoie de distingerea fenomenelor spontane și a celor conștiente sau intenționat inserate în text, deoarece aceasta are o amplă semnificație din punctul de vedere al limbii literare. Astfel, în cazul în care ar scrie un roman istoric despre Moldova dintr-o anume epocă un scriitor originar din Oltenia sau Muntenia și dacă acesta ar folosi regionalisme și expresii moldovenești pentru a nuanța din punct de vedere spațial scrierile sale, este aproape sigur că – oricât de frecvente ar fi – ele nu s-ar impune în vorbirea curentă a respectivului autor, în sensul că nu i-ar deforma sau afecta specificul limbajului său personal. Comparativ, Delavrancea folosea în dramele cu subiecte din istoria Moldovei un limbaj așa zis muntenizat în expressiile din replicile personajelor sale, muntele fiind și una din temele sale fundamentale, cel puțin prin prisma folosirii imaginilor montane ca tărâmuri călcate de peregrinările lor de către ciobani- personaje sadoveniene frecvent prezente în textile sale.

În ceea ce-l privește pe Sadoveanu ca vorbitor experimentat al limbii române literare, nu este numai cazul influenței regionalismelor folosite de el din motive legate de stil, condiționate, în acest caz de obiectul lucrării sale scrise, ci și de influența inerentă a limbii vorbite de-a lungul vieții sale, fără face asta în mod condiționat. Apare deci o influență amplificată, care este puțin probabil să nu fi lăsat urme în vorbirea curentă a scriitorului.

Este foarte clar că Sadoveanu folosește voit anumite tipare lexical, respectiv șaizeci de ocă – ca substantiv invariabil în număr în limba veche; inițial având accentul pe finală, prezentând și dificultăți de adaptare morfologică, îcă fiind un termen utilizat în Moldova.

El folosește, de asemenea, pluralul neutru arhaic obrazurile – ceaa ce prezintă și o anume diferențiere semantică față de obraji, pentru că are semnificația și de fețe, chipuri într-un sens mai larg. În perioada în care autorul a trăit, se evidențiază substantive cu plural neutru obraze, obrazuri , ce pot însemna și personaje și o posibilă asociere posibil cu mască purtată de cineva, ca obiect din recuzita teatrului classic.

Formele verbale nu prezintă particularități morfologice, ci sunt reprezentate de forme regionale sau populare, aparținând foneticii istorice și sintactice, cu o oarecare tendință de generalizare și în limba literară, dând astfel naștere unor forme paralele la Sadoveanu – pe lângă forma este, mai apar și formele e, îs, îi sau i, respectiv sunt în situații cum ar fi mi-i scris, îs la persoana a III-a, plural, sau frecvent întâlnita formă să ție în loc de să țină.

În prezent acestea apar frecvent doar în poezie, datorită unor necesități prozodice sau după negație, cu o utilizare destul de largă – nu-i, nu-s, precum și forma verbală specifică tiparelor moldovenești cu o puternică sonoritate contextuală. Aspectele morfologice propriu-zise verbale pot fi exemplificate în cazul formelor simțesc – cu sufix, într-o formă care nu s-a impus în limba literară, respectiv se descopăr – folosit la persoana a III-a plural: se descopăr în răsărit genele zilei – o metaforă în care descopăr îl înlocuiește pe descoperă, acesta fiind un fenomen tipic literaturii moldovenești din secolul în care trăia Sadoveanu, ca și formele ei zbor sau  se joc, în care din nou un diftong- de data aceasta oa- este redus la vocala o în cuvinte ca se joacă sau ei zboară , strategie folosită pentru a diferenția persoana a III-a plural și singular, relativ repede abandonată, încât în zilele noastre ar putea fi considerat un arhaism destul de ciudat, iar a zbate  cu sens activ în câteva metafore sadoveniene: “.. vânt .. a început să zbată matasa albastră … de pe vârful castelului”, unde efectul stylistic este creat cu ajutorul înlocuirii diatezei reflexive specifice formelor lui a se zbate cu forme ale diatezei active ale lui  a zbate, ceea ce astfel imprimă și un sens nou ușor de perceput.

Atunci când autorul utilizează în mod voit regionalismele, o face cu intenția de a conferi descrierilor sale un anume fundal autentic și original, ca imagine evocatoare a vremurilor de demult. Ca scriitor al secolului in care se încadrează firul vieții sale, Sadoveanu nu insist neapărat să-și nuanțeze scrierile până la confundarea tipică a comuniunii cu natura sau cu obiectul sau locul descris – ceea ce ar determina într-o anume măsură o imposibilitate de a mai comunica ușor cu cititorul din orice secol, astfel că el face doar o ușoară retușare descriptivă ca o aură, în special de origine străveche cu rezonanță cronologică a subiectului sau obiectului descris. Utilizarea iotacizării, respectiv modificarea sunetului unui consoane sub influența pronunției unui iot în imediata sa vecinătate, ceea ce, dincolo de construcțiile specifice limbajului moldovenesc al acelor vremuri, respectiv a idiolectului lui Sadoveanu comparativ cu limbajul specific regiunilor din nordul Moldovei, ulterioare epocii căreia i se consacrase, păstrează doar o alură de arhaitate al unor asemenea construcții, care sunt, totuși, mai apropiate de cititorul modern. În Moldova se înregistrează frecvent iotacizarea dentalelor, dar Sadoveanu păstrează dentalele nealterate el folosind în creațiile sale formele verbale țin , față de cele moldovenești țîn și în câteva situații ,, vibranta dentală r devine nazală dentală n., acest fenomen putând fi explicat prin influența labialelor m, p asupra dentalei pe care o precedă sau poate fi vorba despre o formă hipercorectă, atestând un vechi rotacism” , în sensul că Mihaiil Sadoveanu folosește termenul de miros, și nu regionalismul moldovenesc ańinos cu același înțeles.

În cazul comprației idolectului sadovenian cu graiul moldovenesc din zona nordică, izomorfismele – definite ca trăsături comune sunt comparate cu heteromorfismele- cele ce se pot defini ca trăsături folosite pentru diferențiere, se constituie practice ca modificări ale limbii literare, idiolectul sadovenian putând fi comparat și cu limba literară. Astfel au loc schimbări fonetice, morfologice și lexical, după cum se pot analiza în exemplele următoare, fie că fonetic este vorba de un vocalism atunci când.,,în cazul substantivului băiat, diftongul ia este înlocuit de ie – băiet, în idiolectul său Sadoveanu păstrează în unele cazuri pe e- tehui, pe când în Moldova se folosește forma cu a- tahui- ca sinonime pentru zăpăcit

Reunind astfel de rezultate ale analizei corespondenței dintre idiolectul lui Sadoveanu și graiul moldovean, pe de-o parte, și dintre idiolectul scriitorului și limba literară, pe de altă parte, putem spune că limba vorbită de Sadoveanu nu se încadrează perfect nici în graiul moldovenesc, nici în limba literară. ,,Din punct de vedere diatopic și stilistic, face corp comun cu graiul moldovean. În ceea ce privește gradul de cultură, se grupează cu limba literară.”

Făcând referințe la cele trei tipuri de dialecte distinse de E. Coșeriu, respectiv dialecte primare, secundare și terțiare, idiolectul lui Sadoveanu se poate înscrie în categoria dialectelor terțiare, a „ formelor regionale de exemplaritate”. Acestea sunt definite de A. Turculeț ca „variante ale limbii standard în diverse teritorii, adică ceea ce se numește română regională” Termenul de română regională apare, de asemenea, la B. Marinescu, preluat, la rândul său, de la V. Iancu, cu aceeași semnificație, dar în sens restrâns, desemnând varietățile idiolectelor celor trei scriitori chestionați de autorii primei părți ai Atlasului lingvistic român -ALR I.

Comparativ cu alți mari scriitori români, cum ar fi spre exemplu, Marin Preda, sub aspectul autenticității creației, Sadoveanu pare să fie ceva mai vizionar, în sensul că Preda este mult mai atent în furnizarea anumitor detalii descriptiv, în timp ce Sadoveanu interpune mai întâi secole între context și subiectele sale, readucându-și apoi în atenție subiectele, privindu-I de această dată dintr-un unghi de vedere real, dar apropiat sau specific timpului în care trasnpune acțiunea, altfel spus, el își crează sau conturează mai întâi o viziune ca un fundal, pe care apoi proiectează evenimentele din realitate.. Nici limbajul său nu folosește doar expresii lingvistice autentice ale epocii, deoarece Sadoveanu nu se confundă neapărat cu cronicarii, ci doar readuce în actualitatea timpurilor sale evenimente legate de scrierile acestora. Nu există nici măcar aparent o antinomie autenticitate – originalitate, ci pur și simplu pentru că se reliefează în mod evident un limbaj creat de însuși autorul Baltagului sau Zodiei Cancerului, Dumbravei Minunate sau Hanului Ancuței, Divanului Persian sau Neamului :Șoimăreștilor exemplificând astfel cu titluri ale operelor sadoveniene ce diferă ca specie și conținut, tocmai pentru a evidenția măiestria și priceperea acestuia în mânuirea penelului în orice stil abordat.

Originalitatea operei lui Sadoveanu reprezintă efortul prozatorului de a realiza pe de parte o bună dozare a elementelor stilistice literare, conturate îndeosebi prin metafore și mai puțin prin comparații sau alte figuri de stil și fuzionarea armonioasă între arhaisme, regionalisme, neologisme ca elemente ale diferitelor epoci sau spații geografice , dezvăluindu-și astfel creația personală – pe de altă parte –iar din convergența acestora spre unitate printr-o notă comună, care nu tinde la a indica obiectul, la autenticitate absolută, ci la a-i sugera esența, meajul transmis cititorului este în cele din urmă șlefuit cu ajutorul unui limbaj dus cât mai mult posibil spre perfecțiune. Un alt mare har al lui Sadoveanu ca evocator al măreției figurilor și faptelor istorice este fel consecvent în care acesta reușește să evidențieze vestigiile trecutului în contextul continuității spirituale a neamului prin aducerea în prin plan a amintirilor, ca piedică în calea uitării, și reușește acest lucru, evident pe fondul cunoașterii detaliate a istoriri neamului său.

Indiferent dacă este de sursă neologică sau regională, acest tipar specific nu apare la cei mai mulți dintre autorii contemporani, fiind destul de evidentă alternarea și în limba literară, cu precizarea: că, deși, de cele mai multe ori este preferat conjunctivul, infinitivul este folosit mai frecvent în anumite stiluri funcționale sau în anumite expresii specifice.

Dintre numeroasele forme literare ale viitorului, Sadoveanu folosește cel mai adesea voi merge sau voi citi, dar și pe cele populare oi merge, oi citi , alternarea lor fiind tocmai nota de originalitate a autorului, frecvența ultimelor forme fiind cea tipică dialogului și limbajului din popor, poate și pentru că majoritatea personajelor sadoveniene sunt țăranii.

Ca elemente stilistice literare, implicarea în istorie este realizată cu ajutorul epitetetlor duratei adâncul, vechiul, veșnicul, figuri de stil identice uneori cu acelea folosite de Mihai Eminescu în modelul determinismului enigmelor prin efectul anticei măreții calme ce reușește să scoată la iveală evidențierea similitudinii mitice transcedentale.

O notă pregnantă de arhaism dau în special formele vechi ale unor prepoziții ca întru – …,, întru lenevie -spune căpitanul Petrea”, forme care uneori alternează cu cele noi, populare sau regionale: forma cătră în loc de către, spre este multe ori înlocuit cu asupra conferă o notă a limbii vechi moldovenești cu tonalități ale vechimii ca în-  cătră amiază, simțind asupra lor privirile măriei sale, s-a prelungit seceta asupra toamnei; cătră alternează cu dinspre sau cu  de cătră boieri în loc de – de către boieri, etc.

Dativul etic al câtorva pronume la persoana a treia singular, atașat substantivului determinat, sintagme sadoveniene din mai multe creații ca îl privea cu zâmbetu-i neclintit, privi în juru-i, se frământa înlăuntru-i având rolul de trimite către tiparele creațiilor populare. De asemenea, folosirea infinitivului în loc de conjunctiv, după anumite verbe, când subiectul este același, este o particularitate bazată pe un tipar regional moldovenesc;  păruse a se mișca , începu a râde, construcția fiind însă și ea folosită alternativ cu aceea în care apare conjunctivul: tinzând să salte în zbor.

Caracterizându-l pe marele prozator, un crtic ce i-a analizat cu atenție întrea creație, concluziona astfel: ” Așadar, dacă în poexie se poate vorbi și de ” tirania ritmului”, în proză, preferința lui Sadoveanu, în anumite condiții contextuale, pentru formele inverse se întemeiază pe criteria estetice. Lumea lui Nicoară – reînviată cu mijloacele artei cuvântului – trebuie să poarte cu discreție insignele lingvistice ale vechimii. ” .

Mihail Sadoveanu a fost considerat în egală măsură prozator și poet, în sensul că în opera sadoveniană cititorul regăsește în povetirile marelui prozatori, locuri ce prin descrierile lor artistice par să fie locuri eminesciene prin puterea imaginilor artistice vizuale sau sonore realizate. Garabet Ibrăileanu îl caracteriza pe Sadoveanu sub acest aspect prin prisma uneia dintre creațiile sale după cum urmează: ,, Dumbrava minunantă, este după părerea noastră una din cele mai încîntătoare combinații de realitate și poezie” , poate și pentru feleul în care autorul acestei descrieri reușește să stilizeze cu ajutorul unei comparații redate prin titlul povestirii Pădurea Buciumeni, ca loc în care se derulează povestea expediției Lizucăi Vasiliu și a prietenului său Patrocle, o lucrare pe care o prefațează, făcându-și mărturisirea de credință că poporul reprezenta pentru el părintele său literar, și în care Sadoveanu se compara pe el însuși spunând că, …” mă simt ca un stejar […] cu mii și mii de rădăcini înfipte în pământul neamului meu. Mulțumesc Domnului Dumnezeu că am avut copilărie!, povestirea Lizucăi putând fi considerată o replică autohtonă a cărții Aventurile Alisei în Țara Minunilor, publicate în anul 1865 de Lewis Carroll.

Sadoveanu s-a îngrijit de aspectul literar al operei sale în toate speciile literare abordate, inclusiv, recurgând uneori și la răsturnarea formelor verbale analitice cu o remarcabilă ușurință, respectiv răsturnarea ordinii obișnuite a formelor verbale compuse cu cele auxiliare ale tuturor celor trei verbe folosite în limba română cu această calitate- a avea, a fi și a voi, precum și răsturnarea formelor diatezei pronominale precum și a componentelor unor sintagme formate dintr-un verb și un obiect direct sau indicrect, fenomenul fiind din punct de vedere lingvistic unul aferent atât sinonimiei morfologice, cât și celei sintactice, aceste schimbări de topică fiind tipice limbii vechi și populare.

Limbajul poetic eminescian folosește același procedeu din necesități prozodice, având în vedere că formele obișnuite, directe și nerăsturnate sau neinversate ar fi împiedicat sau alterat ritmul poeziei. Se observă că Sadoveanu recurge la o astfel de sinonimie îndeosebi în romanele sale istorice ca procedeu ideal de arhaizare, în special în formulele vorbirii directe: ,,…socot că fi-va leacul cel mai bun…fi-va și el unul din cei jertfiți, fi-vom noi vrednici, –Doamne, bucuroși fost-am noi pământenii de venirea măriei tale, și mîhniți ne aflăm că te duci” , această sintagmă obervându-se și sinonimia ne aflăm în loc de suntem. Se poate observa la un studio detaliat al acestor forme că sunt mai rare formele inversate la timpuri trecute decât celșe la viitor și că acelea la persoana a treia plural sunt destul de rar comparativ cu persoana a treia singular sau persoana I .

0 a doua categorie de caracteristici speciflice metaforei din proza istorică a lui Sadoveanu decurge din disocierea fină, dar precisă, făcută de scriitor, în aceste romane, între limbajul autorului și cel al eroilor săi, deși în multe situații autorul obișnuiește să se confunde cu multe din personajele pe care le portretizează.

Această delimitare a vorbirii povestitorului din narațiune reprezintă o tehnică a stilului sadovenian specifică tuturor romanelor sale istorice, în timp ce în proza sadoveniană neistorică
limbajul autorului nu este individualizat decât rareori, pe o întindere limitată a creației sale, niciodată pe parcursul unei întregi lucrări.

Sadoveanu își stilizează narațiunile istorice cadențând un ritm tătăgănat tocmai pentru a nuanța și mai bine ideea de vechime bazat pe sinonimia perifrastică sau a structurilor ce conțin verbe auxiliare. În limbajul lui Sadoveanu ,,muierile – și nu femeile- sunt niște ființe care se îndeletnicesc cu sulimanul sau se îndeletnicesc cu clevetirea” , înlocuind astfel formele fardatul sau machiatul cu sulimanul în prima situație, și realizând a structură ce sugerează că bârfa înlocuită aici cu clevetirea este ridicată la rang de îndeletnicire în acele vremuri din vechime.

Mihail Sadoveanu – Creator al romanului mitic și istoric

Ceea ce l-a consacrat pe Mihail Sadoveanu în literatura română interbelică a fost preocuparea sa special pentru tradițiile, datinile și obiceiurile strămoșești și urmele lăsate de veacuri asupra neamului în lupta cu asupritorii, remarcându-se în 1936 cu un articol întitulat după numele cărturarului Ion Nelculce, seva creațiilor sale având origini în scrierile istorice ale cunoscuților cărturari.

Astfel din opiniile formulate în Descriptio Moldaviae sde autorul lucrării, se poate desprinde poziția imparțială a lui Cantemir fata de principalele caracteristici etnice comportamentale ale poporului române, acestea find ulterior regăsite ca tendințe sau năzuințe și in creația lui Mihail Sadoveanu sub forma unor situații-cheie cu similitudini, nefiind deloc surprinzătoare transpunerea în opera sadoveniană in registrul cronicilor în eel al frescelor artistice intrinseci. Prin modalități artistice de o mare autenticitate plastic, M.Sadoveanu a stabilit coordonatele unui nou model literar profund autentic folosind și o tehnică narativă de excepție, în baza căreia se pot distinge mai multe particularitati structurale ale scriitorului, în sensul că, luând în considerație că majoritatea cronicarilor se rezumă la selectarea și depozitarea surselor orale și scrise și mai apoi D.Cantemir le conferă o interpretare cu fundamentare strict științifică din punct de vedere istoric, în timp ce Mihail Sadoveanu de inspiră din aceste vestigii ale cronicilor pentru a-și expune condiția superioară a operei sale artistice. ,,Se poate astfel stiliza interpretative un întreg arbore genealogic viguros, cu ramificații puternice de la un ram la altul ale cărui rădăcini ar putea fi numite Neculce sau Costin, din care o tulpină Ureche a fost folosită la altoirea cu stilul său personal a unui vlăstar Cantemir, iar aceasta, prin viabile seve științifice, au dus în timp la revigorarea unei coroane Sadoveanu. Cert este faptul că precursorii sus-numiți atribuie o importanță majoră tradițiilor populare, pe care le explorează în mod critic în opera lor. Iar Neculce, în plus, imprimă tradițiilor și obiceiurilor o aleasă expresie artistică prin legendele O samă de cuvinte.

.Universul sadovenian se poate spune că a luat ființă odată cu apariția primului roman de evocare istorică al marelui autor Șoimii, pe fondul naturalismului social și a realismului său popular deja conturat în povestirile din Crîșma lui Moș Precu sau Dureri Înăbușite, Numele primului roman istoric sadovenian Șoimii, prefațează metaforic și spiritual felul în care Sadoveanu caracterizează vigilența neamului său, alături de celelalte romane istorice ale sale, și continuă să folosească această comparare a marilor domnitori cu falnica păsăre emblematică a curții Țării Moldovei și în romanele istorice ce urmează, respectiv Neamul Șoimăreștilor publicat unsprezece ani mai târziu în 1915, Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă în 1929, Creanga de aur în 1933, Viața lui Ștefan cel Mare în 1934, Frații Jderi sau trilogia sadoveaniană publicat între 1935-1942, constând în vol I întitulat , Ucenicia lui Ionuț în 1935, vol II – Izvorul Alb în 1936 și vol III, Oamenii Măriei Sale apărut în 1942, completarea scrierilor sadoveniene fiind completată de romanul Nicoară Potcoavă, în 1952 roman ce este inspirat din luptele pentru domnie din vrm=emea lui Petre Șchiopul, considerat o reluare a primului său roman Șoimii ce fusese publicat cu aproape o jumătate de secol înainte, ca lucrări ce au însemnat apariția romanului de evocare istorică în literatura românească.

Se pare că doar romanul Viața lui Ștefan cel Mare apare la doar un an interval după publicarea celui anterior, intervalele la care Sadoveanu reușește să-și materializeze creația fiind de mai mulți ani, evident, fără a omite celelalte romane și publicații ca povestiri, eseuri, articole de conferință, nuvele sau impresii de călătorie pe care marele prozator le-a lăsat moștenire literaturii române.

Șoimii este romanul în care Sadoveanu transpune sub ochii cititorului domnia eroică a lui Nicoară Potcoavă, romanul ce poartă numele domnitorului fiind publicat după mai mulți ani de maturitate literară și recunoaștere a valențelor creative ale autorului, în care tema condiției umane este prezentată ca și în Baltagul, prin prisma slăbiciunilor umane, a egoismului și geloziei când doi tineri ce crescuseră iubindu-se ca frații ajung să se urască pentru că se îndrăgostesc de aceeași fată care le este smulsă de ghearele morții, sau liniștea și armonia familiei ca unitate a păcii spirituale a lumii este distrusă de răutatea și invidia celor ce-l ucid pe soțul Vitoriei Lipan, fiul acestuia fiind nevoit să-i ia locul neașteptat și înainte de vreme. Nu este deloc întâmplător mesajul folosit de Sadoveanu la încheierea ciclului său de romane istorice când, Nicoară Potcoavă, fiind trădat de regele Poloniei ce se aliase între timp cu turcii și executat pe eșafod din ordin regal, constând într-o viziune prevestitoare: “din duhul său care nu se stinge ne-om aprinde noi și alții de după noi cum se aprinde lumina din lumină”. Cuvintele fostului domnitor sunt practic încărcate de aceeași semnificație : “din sângele meu va crește răscumpărarea,cum crește grâul dintr-o sămânță. Nu voi pieri întreg. Rămâne-ți cu bine și aduceți-vă aminte de mine “,totul părând să fie o prevestire și un nou îndemnde continuare a luptei pentru păstrarea unității și rădăcinilor neamului pe aceste plaiuri Chiat dacă Nicoară Potcoavă a dispărut,a trecut și el ca un vis al noroadelor , dar speranța în libertate a rămas.

Cap. 2. Originalitate și inventivitate în opera lui Sadoveanu

Topica arhaică, specifică textelor vechi, cu folosirea apoziției: “pieirea lui Constantin împărat, dă (…) poruncă lui Andronic pivnicer”, este de asemenea o trăsătură specific stilului sadovenian. Se întâlnesc așa-zise arhaisme mai noi, sau mai moderate și mai conforme cu spiritul limbii române”, întrucât este vorba de o apoziție neacordată. Apoziția acordată este mai veche și e o calchiere a construcției slavone; era specifică limbii vechi scrise, stilului cărturăresc. Personajele lui Sadoveanu vorbesc folosind un astfel de limbaj exemplificat ca mai sus, autorul sugerând în acest mod efectele unei influențe cărturărești în vorbirea curtenilor de la Suceava.

Mihail Sadoveanu a fost un atent critic al cronicilor istorice, păstrând măreția faptelor istorice și specificul vremurilor ce par să nu apună niciodată în memoria neamului veșnic perpetuat datorită acestor fapte.

Bagajul lexical utilizat este unul dintre componentele tiparului sadovenian și, în același timp, un mod de abordare ce nuanțează originalitatea scriitorului.

În conținutul lexicul utilizat în Frații Jderi – roman de coloratură romantică al unei epoci și al unei provincii românești distincte – apar cu precădere arhaisme și termeni populari, urmați de regionalisme. Sursa acestora poate fi găsită fie în cronicile lui Neculce – carte de căpătâi, fie în limbajul folcloric, fie în convorbirile lui Sadoveanu cu oameni simpli provenind din zone distincte ale țării, pe care autorul îi evocă din realitatea peregrinărilor sale cinegetice, ca pasionat pescar și vânător, sau pur și simplu hoinar cu scopul contemplării frumuseților naturii și virginității habitatelor naturale autentice. a dumbravelor în care orice vis de copil devine realitate și hățișurile sunt despărțite de poteci ce spun povestea trecătorilor .aflați în căutarea vreunui han.

Arhaismele sunt folosite de Sadoveanu cu scop stilistic, scriitorul, urmărind în mod voit anumite efecte artistice literare, datând prin ele acțiunea. O parte dintre arhaisme sunt chiar inevitabile, desemnând noțiuni curente în epoca respectivă, și neputând fi evitate în contextul evocării realității specifice acelor vremuri, chiar și în cazul unui studio sau tratat modern de istorie, scris în cea mai clară limbă literară a secolului al XX-lea, dacă autorul intenționează să se exprime concis și să se facă înțeles, fără a devia însă în circumlocuție și confuzie prin folosire de structuri lexicale complicate. Acestea ar putea fi numite arhaisme obiective. Între cele care se impun scriitorului prin forța lucrurilor, se disting următoarele tipare arhaice: aprozi sau alvaniți, boiernaș, bour sau balimez, chivără – sinonin regional folosit pentru chipiu înalt folosit pe vremuri în armată sau coif, lăduncă – cuvânt provenit din cuvântul german Ladung – încărcătură – cu sensul de cartușieră, lefegiu, panțâri – adică ostași îmbrăcați în zale, rantie pentru haină lungă, purtată de obicei de călugări, siimeni, spătărie, staroste, strajă, sutaș (comandant a o sută de ostași) . Toate aceste arhaisme sunt substantive aflate în relație cu realitatea specifică unei anumite epoci. Astăzi, cuvintele acestea au dispărut din vocabularul activ al limbii române, ca și noțiunile desemnate de ele – dar ele aduc în mod obligatoriu odată cu ele atunci când sunt folosite încărcătura specifică spațial și temporal descrierilor nuanțând etapele istorice, fără a putea fi înlocuite de alți termini, mai noi, nearhaici: , chiar și de sinonime de-ale lor, care oricum nu sunt ușor de găsit.

În ceea ce privește arhaismele utilizate strict cu scopuri artistice, exprimate de obicei, prin substantive abstracte sau verbe și care – din punct de vedere lingvistic – pot fi înlocuite cu sinonime populare sau cu termeni care circulă usual chiar și în prezent, se evidențiază așa-numitele arhaisme subiective care au rolul de a amplifica cu un anume coeficient originalitatea în raport cu limba literară, și prin aceasta au virtuți estetice., exemple concludente în acest sens fiind făptură, folosit ca sinonim pentru constituție fizică, strai folosit reprezentativ pentru cuvintele cu cea mai multiplă sinonimie, dihanie, cu sensul de spirit, duh rău : dihania cutremurului, voie  în loc de voință, dorință, oștean, poruncă, buluciți  sau îngrămădiți, respectiv anumite infinitive – a slobozi  – folosite mai ales în expresii sau locuțiuni, a certa  înlocuit cu a mustra, a admonesta, a năzui -a tinde, a intenționa; a încerca,  a se desface -a rupe rândurile ,  a păstra  sau a reține: “Petrea… își păstrase toiagul , bătrâni alvaniți, folosit ca sinonim pentru albanezi – pe care măria sa îi păstrase dintru început”.

În vorbirea lui Ștefan, după cum e și firesc, apar de asemenea arhaisme specifice vremurilor sale : fală, viclean; a purcede, a închina, a cerși, din intenția autenticizării vorbirii personajelor. Am scris “intenție”, deși delimitarea între vorbirea personajelor și cea a naratorului este greu de realizat, datorită faptului că autorul se confundă de cele mai multe ori cu naratorul și chiar cu unele dintre personaje. Ca și arhaismele, termenii populari sunt și ei utilizați în mare măsură conferind o notă originală, tipică scrisului lui Sadoveanu. Astfel se pot regăsi în text anumite cuvinte ca: dușcă, gâtlej, șfichi – ca interjecțe ce imită zgomotul produs de vârful biciului, toiag, ulcică, coif, vrăjmaș, vuiet, brânci, stârni, a se rândui , cu sensul de a se alinia firav, ocrotitor; adv. singur  cu sensul de numai.

Arhaismele sunt în fapt, acelea care datează, iar regionalismele sunt cele care localizează; totuși, ele sunt mult mai reticent folosite de autor: apar mai frecvent în dialoguri, iar când apar și în narațiune, ele alternează de obicei cu arhaisme și cu termeni populari sau cu forme lexicale literare, în contextul analizei stilului, în legătură cu sinonimiile. Puținele regionalisme existente în textul extras din romanul sadovenian Frații Jderi sunt  firidă, laiță, lăuntru, înturna, pleșuvi, puhoier”.

O specificitate diferențiată au în romanele istorice ale lui Sadoveanu, neologismele, atitudinea scriitorului față de aceste elemente lexicale fiind în cele mai multe situații alternantă. Într-o lucrare publicată în tinerețea autorului,  Frații Potcoavă , neologismele puteau fi întâlnite în număr relativ mare, însă refăcându-și scrierea mai târziu după ce pe firul vieții sale autorul a mai adăugat câțiva ani, într-o nouă versiune intitulată Șoimii, Sadoveanu le-a înlocuit cu termeni populari, schimbând uneori pasaje întregi de fraze .

În  Frații Jderi  –trilogia istorică din epoca de mijloc a creației lui Sadoveanu – ele mai apar din când în când, dar în Nicoară Potcoavă, ultimul roman istoric, acestea au fost complet eliminate. Se pare că, în penultimul roman amintit, Sadoveanu a făcut o concesie neologismelor, le-a tolerat, dar faptul acesta nu a adus prejudicii unității stilistice a operei, pe de o parte, pentru că, în general, neologismele sunt puține, iar pe de alta (stabilind și în cadrul lor diferite grade de ierarhizare), și mai puține sunt cele frapante ca: epilepsie, halucinat, catastrofală.

Celelalte, încetățenite de mai multă vreme în limbă, se trec foarte ușor cu vederea la lectură, deoarece acestea par încadrate organic în fluxul stilistic al lui Sadoveanu: “disperare, destui, metal, liber, elibera.”

Se conturează astfel o anume dialectică a elementelor lexical, arhaismele fiind folosite cu scopuri de nuanțare estetică, nu sunt conținute de limba literaă-standard, în timp ce neologismele ca elemente de limbă literară, moderne, tind să afecteze unitatea stilistică a operei și, prin ea, impresia de autenticitate a evocării. Ambele categorii sunt folosite însă ponderat, cu măsură, și nu duc la stridențe din punctul de vedere al limbii literare, nici la inadvertențe în planul artistic. Și acest fapt constituie un aspect al originalității lui Sadoveanu. O atenție deosebită se cuvine acordată creativității lexicale sadoveniene, evidențiată în creațiile structurilor fără implicarea procedeelor de formare a cuvintelor sau îmbogățire a lexicului, ci doar prin conferirea de “nuanțe” semantice, chiar și de noi sensuri , unor cuvinte vechi, prin transferul metaforic, datorat unor combinații inedite de termeni: adj. verde, în sintagma  privire verde , capătă sensul de tânăr, vioi; verbul trece  , apare ca înlocuitor sadovenian pentru a pieri sau a dispărea cu desăvârșire. Verbul există și în limbajul popular cu același sens, dar la diateza reflexivă. Nuanța semantică din fragmentul citat apare și ca rezultat al comparației ce-i urmează, și care ni se asociază în minte cu alte comparații, frecvente în limbajul popular – cu frunzele, de pildă, și cu toate cele trecătoare. Sadoveanu citează în Zodia Cancerului un proverb turcesc: cu din care decurge morala că toate trec. Ideea perisabilității omenescului și efemerității ce marchează condiția umană este preluată de Sadoveanu, el inspirându-se atât din folclorul românesc și din literatura orientală, o adaptează spiritului său de “filosof al naturii”, exprimând-o strălucit în cele mai diferite moduri cu putință; ea este aceea care dă multor pagini ale sale unda melancolică, mai ales în fața naturii, realizând un transfer metaforic încărcat de semnificație în cazuri precum este acela al verbului a zvâcni pornind de la sensul inițial, iterativ, a palpita, la un sens momentan: a țâșni : zvâcni (…) o arătare firavă, Roul noilor sensuri este acela de a nuanța mult mai expresiv contextul prezentat. Alte câteva structuri semantice realizate tot ca figuri de stil – captează în mod evident atenția cititorului, respective frunte – cu sensul, frecvent și specific la Sadoveanu, de față sau privire: “Vodă întoarse fruntea, ca să cunoască pe cel care grăise”-, obrazuri – cu același sens:  adusese un fior de veselie strâmbă pe obrazurile curtenilor . Tot ca figură de stil este folosită și sinecdoca constând în lărgirea sau restrângerea sensului unui cuvânt prin folosirea întregului în locul părții (și invers), a particularului în locul generalului, a generalului înlocui particularului, a materiei din care este făcut un lucru în locul lucrului însuși , amiază – cu o nuanță dificil de surprins: zi sau cer: “paseri străine care treceau prin înălțimea amiezii pe deasupra Cetății”.

În această situație se conturează chiar o metaforă., metafora și sinecdoca fiind figuri de stil prin excelență clasice folosite mai ales în poezia literaturii antichității greco-latine.Verbul  a cunoaște , este folosit foarte des de Sadoveanu având conotația de a ști, a afla pentru nuanțarea relației cauză – efect, sau chiar cu sensul mai concret a vedea, dar cu o nuanță intensă, de implicare activă a subiectului: Vodă întoarse fruntea,  pe cel care grăise , Eu vreau să cunosc cât de tare s-au înfricoșat oștenii mei -. Se poate observa că metafora și transferul semantic care decurge din ea constituie o particularitate ce dă naștere în proza istorică a lui Sadoveanu unui stil poetic arhaic, dar și autentic totodată, oarecum animistic- adică având convingerea că fenomenele naturii și obiectele ar putea fi însuflețite,, conferind o anume tonalitate epopeică (fiindcă nota epopeică este comună stilurilor lui Sadoveanu ca și lui Calistrat Hogaș, la primul ea fiind predominant metaforică, pe când la celălalt – predominant hiperbolizantă .

Stilul literar al lui Liviu Rebreanu s-a remarcat prin sobrietatea aproape severă și neutralitatea din punct de vedere poetic. Oricare ar fi însă evoluția limbii române în următoarele sute de ani, Rebreanu – ca și anticalofilul declarat Camil Petrescu, alți doi mari scriitori români, vor fi mult mai ușor citiți de către posteritate, tocmai pentru faptul că stilul lor este mai apropiat de vorbirea cotidiană, neutră, în timp ce opera lui Sadoveanu va necesita un aparat filologic complex de interpretare, cam tot așa cum s-a întâmplat cu Homer în epoca hellenistică, bogăția lexicală ușor arhaică fiind mai greu de descifrat.

În ceea ce privește vocabularul sadovenian, apar unele procedee de formare a cuvintelor – după modelul popular – care le dau valențe expresive mai puternice:, cum ar fi spre ezemplu, postverbalul detunet, de la detune în loc de tunet sau de verbul a tuna , adâncimile ca nuanțare lexicală prin folosirea pluralului folosită de Sadoveaneanu și în alte creații – pentru profunzime , sau lărgime în expresii ca să iasă la lărgime. Exemplele din text sunt puține, dar se observă totuși că Sadoveanu manifestă predilecție pentru abstractele în -ime, chiar pentru formele lor de plural, precum și altele prezente în text, cum ar fi adâncimea cerului sau înălțimea amiezii .

Sinonimia este intens exploatată de scriitor, pentru a evita repetiția supărătoare. Ea se manifestă în aceeași frază, pe aceeași pagină sau chiar la câteva pagini distanță. Scriitorul nu alternează, în cadrul sinonimiei, numai simple cuvinte, izolat (arhaisme sau regionalisme cu termeni literari), ci face să alterneze cuvintele cu expresii sau folosește uneori întregi expresii sinonimice în alternanță. Situația se observă foarte clar la verbele declarative, unde seria este constituită din a zice, a grăi, a vorbi, a cuvânta, sau în cazuri ca următorul:..,,urlă cu disperare călugărul sârb…se tânguia monahul sârb”.

Sunt folosite diverse procedee morfologice pentru realizarea sinonimiei: asociind substantive, folosind substantive derivate, schimbarea valorii gramaticale – atunci când spre exemplu un adverb devine substantiv – a detunat în  fundul pământului -, adâncimile subpământene…sloboziră un freamăt, …simțirea acelui vuiet al afundului.- din citatul menționat mai jos, folosit pentru a exemplifica cum apar în creația lui Sadoveanu sinonimii lexicale ceva mai nuanțate prin înlocuirea formelor  a da drumul, a slobozi sau a elibera ca în citatul sadovenian ,,dădu drumul răcnetului pe care celalalt nu-l putuse elibera, adâncimile subpământene… sloboziră un freamăt….zbuciumul lăuntric…furtuna gândurilor și inimii … zbătea în laturi brațele / pâlpâia brațele… se duse în goană, pălălăind din nou din aripi” , în care o metaforă care trimite la o alta, mult mai puternică.

Creația sadoveniană rămâne originală în planul lingvistic și originalitatea sa se manifestă cu deosebire în alcătuirea unor expresii după modelele populare specifice anumitor regiuni în care este făcută plasarea acțiunii de către autor. Expresii care apar la Sadoveanu, ca: a da de dușcă alături de a da drumul  cu sensul de a elibera, sunt foarte frecvente în vorbirea populară, dar autorul creează în spiritul lor alte locuțiuni verbale sau construcții perifrastice: avu o tresărire  în loc de tresări, sloboziră un freamăt  -fremătară, clopotul dădu zvon –sună , fără a îndrăzni să scoată un cuvânt de răspuns – față de să răspundă, a fi în ființă – a exista, a se opri să privească dacă toate ale acestei lumi mai sunt încă în ființă. Toate acestea marchează aspectul acțiunii exprimate de verb , limba română neavând posibilități morfologice sintetice de exprimare a acestei categorii. Scriitorul arată, prin chiar exemplele oferite de el, că aceste expresii sunt recente, întrucât sunt încă disociabile. Iată asemenea cazuri: primi prin tălpi simțirea acelui vuiet al afundului – forma idiolectală sadoveaniană amintită fiind comparabilă celei a limbii române literare simți prin tălpi, tocmai pentru că sinonimia cu …simțirea acelui vuiet , folosirea unei expresii în care să apară simți…simțirea fiind total neliterară și de neutilizat

Structurile folosite îi aparțin lui Sadoveanu, sunt personale sau create de el, fiind însă modelate în spiritul celor populare sau arhaice, ceea ce le dă un caracter de aparentă autenticitate. Experiența făcută aici ne arată, așadar, că ceea ce apare ca autenticitate la Sadoveanu este în fond originalitate. Romancierul scrie doar aparent în stilul cronicilor și atunci când în sintagma verb + complement exprimat de regulă prin substantive, iar personajele create de marele prozator par să grăiască folosind formulele istorice si graiul cronicilor istorice românești. Este specifică stilului sadovenian și prezența, de foarte multe ori, a unor completări colocative verbale de nuanță modală: ,,se sprijini pufnind într-un stâlp al pridvorului, neamțul îl privea cu zâmbetu-i neclintit, cuviosul monah Timoftei privi nedumerit, … măria sa privind cu strășnicie… ochii i se ascuțiseră în două ace de lumină, țipete de femei sfredeliseră gangurile… în plete avea sămănat argintul cărunteții”, rezultând astfel metafore din tipare bazate pe asocieri ce definesc stilul lui Sadoveanu, iar la o analiză mai detaliată remarcându-se faptul că în scrierile lui Sadoveanu nu abundă ca figure de stil epitetele sau comparațiile, cel puțin că acestea sunt mai puțin folosite decât metafora, și, dacă totuși acestea apar, este făcută o referire concretă, evidentă.

Pot fi analizate unele comparații de altă natură, destul de abstracte, în care se utilizează construcții verbale ce denotă diverse acțiuni: “ca și cum ar fi fost ars de un șfichi de foc, porni în goană” , … și-l taie peste ochi cu șfichiul…c-o repede rânduială ieșiră, înșirându-se în fața pridvoarelor… Stratonic țipă scurt , Timoftei urlă cu disperare..

În toate lucrările sale Sadoveanu este un iscusit povestitor a cărui atenție în descrieri este concentrată pe aspectul sonor, fiind ceva mai pregnant în imaginile auditive decât cele vizuale. După cum s-a remarcat în repetate rânduri, verbele declaraative au, la Sadoveanu, conotații ce indică tonul sau timbrul celui care vorbește, reliefând de obicei stările lăuntrice ale personajului în momentul vorbirii

Frazele concepute de Sadoveanu sunt astfel constituite încât devin versuri albe, cu un anume ritm interior. În fraza citată mai sus din Izvorul Alb -c-o repede rânduială ieșiră, înșirându-se în fața pridvoarelor, apare o reunire de mai mulți dactili ordonați voit nesimetric, pentru că artificiile stilistice de transformare a prozei în vers ceva poate să nu sune bine, acest lucru fiind evita prin folosirea unor aliterații onomatopeice și armoniile imitative, ca urmare a frecvenței consoanelor  r – d – ș, ce au rolul de a sugera agitația și învălmășeala alinierii, Sadoveanu dovedindu-și încă o dată măiestria de original prozator ce găsește soluții inedite de ilustrare a unor imagini artistice literare. La finalul unor astfel de structuri, după astfel de fraze sunt incluse elemente structurale cu valențe prozodice asemănătoare.. În construcția simetrică a întregului fragment din romanul Frații Jderi: o primă parte cuprinde un crescendo, cealaltă – un descrescendo de tensiune dramatic, între ele plasându-se apariția și cuvântarea lui Ștefan cel Mare, care calmează spiritele, în fiecare din aceste situații scriitorul fiind preocupat de dinamica acțiunii, pe care o urmărește cu atenția unui regizor, având buna inspirație de a spori latura dramatic a scenariilor sale prin accentuarea sentimentelor de groază ale personajelor.

Ochiul critic al povestitorului cu har, se mișcă de la un ansamblu sub forma unei vederi de sus la detalii constând în gesturile anumitor personaje, descrieri dinamice în mișcare, înainte și înapoi, apropiindu-se și îndepărtându-se. “Prezența scriitorului în roman se face simțită, de fiecare dată dar ea e mai subtilă decât aceea a unui erou liric, cam la fel cu prezența unui regizor în filmul său”.

Apariția lui Ștefan prilejuiește și o scurtă realizare a portretului marelui domnitor. fiind însă și ironic față de boieri atucni când le spune -“Duceți-vă domniile voastre, boierii noștri, unii să cerșiți gând bun, alții să vă rugați de iertare, alții ca să isprăviți vinul pe care l-ați lăsat nebăut în cupe (…) nu cumva trebuie să chemăm și niște babe de sub Cetate, ca să descânte și să afume cu păr de lup pe siimenii tăi?” este mai mult decât clară în deslușirea stării de teamă pe care domnitorul resușise să o creeze. Ironia este singura specie de comic preponderentă la Sadoveanu ce aduce sarea și piperul în dialogurile multor eroi sadovenieni, fiind împrumutată din limbajul popular, mai precis, al țăranilor moldoveni – mucaliți. Din cauza aceasta, unele pagini ale lui Sadoveanu stârnesc mai ales zâmbetul, spre deosebire de Hogaș, unde la lectură – uneori – cititorul ajunge pe punctul de a izbucni în hohote, pentru că acesta din urmă hiperbolizează și efectele comice. Aceleași aspecte ale prezenței așa –ziselor moldovenisme sunt prezente în majoritatea creațiilor sadoveniene, inclusiv în romanul de factură socială Baltagul, nota arhaică a limbajului fiind confirmată și prin fonetismul discret regional peste anumite întinderi transpuse în timp și spațiu prin anumite tipare de utilizare a mijloacelor lingvistice și folosirea timpului mai mult ca perfectul ca timp trecut în realizarea sitorisirii acțiunii, Sadoveanu se transpune într-un artist ce reușește să nuanțeze evocarea unor vremuri fie folosind arhaisme semantice cu stlizare bazată pe sinonimie deopotrivă frazeologică, fonetică sau morfologică, fie prin folosirea formelor de viitor popular, și chiat prin alternarea sinonimelor cu așa numitele cuvinte ale vechimii de tipul strămurare, lamură- cuvânt străvechi de origine latină având sensul de partea cea mai bună sau cea mai aleasă a unui lucru, pe care Sadoveanu în folosește adesea în comparațiile legate de descrierea cvintesenței sufletului colectiv al neamului românesc, cuvând din care derivă și verbul a a lămuri, cu sensul de de a clarifica, a curăța. În Nicoară Potcoavă, Sadoveanu folosește frecvent metafora lamura sufletului, referindu-se la jupînița Ilinca: ”Atunci cînd, fără apărare o chinuaiu toți demonii trupului, …și acum mă întreb cum s-a putut păstra curată lamura acestui suflețel”.

Seria cuvintelor din vremuri străvechi folosite de Sadoveanu continuă cu naramză, naramz, naramziu din seria lexicală cu același înțeles portocală, portocal, portocaliu, mașcat sau mășcat pentru marcarea adjectivului măciucat sau lovit cu măciuca” mănunchi, libov, unul dintre cele mai caracteristice cuvinte ale vechimii ”atestat încă din secolul al XVI lea, la Coresi, apoi la Varlaam, Dosoftei, Cantemir, deseori făcând pereche cu unul din sinonimele sale” dragoste, iubire.

În ceea ce privește folosirea în opera sadoveniană a mai mult ca perfectului arhaic, trebuie mai întâi reținut faptul că acesta reprezintă ca timp verbal un timp relative folosit pentru o acțiune închieiată în trecut, anterioară unei alte acțiuni trecute, utilizarea sa cu același scop fiind specifică evocării trecutului și în alte limbi, inclusiv limbile engleză și germană. Și în lucrarea sa Divanul Persian, Sadoveanu pare să se fi inspirit din poveșile Șeherezadei din 1001 de Nopți , astfel că, atunci când își începe ”povestea orientală” în capitolul II, este utilizat mai mult ca perfectul ca timp al evocării: ,, Ajunsese cuconul împărătesc fecioraș frumos și deprinsese de la oștenii curții călăria și armele…”, respectiv în ultima povestire din Hanul Ancuței, Zaharia Fîntînarul istorisea că ” Ița Salomia începuse a nu mai avea astâmpăr..”, mai mult ca prefectul fiind prin excelență timpul relativ trecut al povestirilor sau istorisirilor de orice fel.

2.1. Ontic, tradițional și mitic în romanul Baltagul

Dacă aspectele tradiționale și mitice sunt ușor de intuit în perspectiva analizei literare, latura ontică se referă la tot ceea ce este legat de existența umană, onticul fiind definit ca tot ceea ce ține de domeniul exitsenței și realității obiective

În Baltagul, romanul sadovenian publicat în anul 1930, care se pare că nu i-a luat prea mult timp autorului său pentru a-l scrie, pare să-i fi fost sugerat acestuia de o discuție surprinsă în realitate de Sadoveanu între doi jandarmi ce povesteau despre cercetarea morții unui păstor. Subiectul amintește de balada populară românească ”Miorița”, în care doi ciobani uneltiseră împotriva unui alt cioban, din invidie și cu scopul de a-l prăda. Tocmai datorită subiectului său, Baltagul reprezintă cel mai bine tabloul lumii arhaice a păstoritului în sălbăticia munților, ocupație tipică specifică meleagurilor românești, eroina romanului Vitoria Lipan, fiind socotită de criticii literari fie un Ulise carpatic, fie un Hamlet feminin în viziunea lui Călinescu comparând-o cu Anca din Năpasta lui Caragiale sau cu Kriemhilda din Cântecul Nibelungilor, o reprezentantă a țărănimii atât de iubite de Sadoveanu ce se avântă în lupta cu realitățile unei lumi noi și necunoscute, bazându-se pe instinctul și rațiunea ce-o caracterizează, uneori Vitoria preluând parcă virtuțile și calitățile soțului său răpit înainte de vreme ce a determinat-o să devină brusc și neînfricată ca un destoinic bărbat, nu doar mamă ocrotitoare și femeie a căminului tradițional țărănesc din zona Moldovei. Comparațiile personajului feminine sadovenian din Baltagul pot continua cu asemuirea Vitoriei Lipan cu zeița Isis din mitologia egipteană, confluența mioriticului cu orientalul mitologic, reprezentând o altă notă de originalitate sadoveniană.  În mitologia egipteană, mitul lui Isis și Osiris este cel mai cunscut. Cei doi sunt frați, Osiris fiind moștenitorul tronului Egiptului, după ce tatăl său Ra, zeul suprem denumit și Zeul Soare în mitologia egipteană, i-l încredințase pentru înțelepciunea lui și abilitățile de bun conducător. Isis are cu Osiris un copil, pe Horus, însă Seth, un al fiu al lui Ra devine invidios pe succesul fratelui sau și îl omoară, așa cum și în Baltagul. Nechifor Lipan a fost omorât de ceilalți doi călători pentru a-i fura oile, din lacomie si invidie. Seth îl omoară pe Osiris, il taie în bucăți pe care le împrăștie prin tot Egiptul pentru a fi sigur ca acesta nu mai poate fi salvat. Isis, reprezintă în mitologia Egiptului și simbolul arhetipal al armoniei matrimoniale și fidelității casnice. Ea nu se resemnează asupra sorții soțului său, similar cu Vitoria Lipan, plecând în căutarea soțului. Ambele femei presimt moartea soțului și pleacă în călătorie urmând sensul invers, Vitoria Lipan pe cel al transhumanței, iar Isis unul asemănător și la fel de anevoios fără a se opri până când trupul fără viață al sortitului ucis este găsit. Vitoria Lipan, după ce găsește rămășițele lui Nechifor, îl înmormântează după principiile creștine avânn convingerea că astfel ar putea readuce echilibrul firesc al familiei ce fusese tulburat odata cu stâlpului acesteia. În ambele situații există câte un fiu, Gheroghiță și Horus ce trebuie să se sematurizeze pentru a lua locul tatălui sau decedat ca si cap al familiei. înfruntnd încercările și asumările vietii de adult, preluând astfel toate treburile familiei pe merii firavi de copii, nemaiputânu-se bucura de copilărie.  Comună rămâne și dorința de răzbunare.

Baltagul a însemnat pentru împlinirea literară a lui Mihail Sadoveanu o etapă creatoare superioară celor anterioare, în această creație acesta inspirându-se și oferind o nouă interpretare a miturlior naționale autohtone și străine, prin prisma onticului, lupta pentru exiistență în acele vremuri fiind poate la fel de actual ca și aceea din realitatea actual, mai ales sub efectul neprevăzutului impact cu răutatea și invidia umană, minimizate prin amplificarea virtuților umane în diferite contexte conturate sub forma unor crâmpeie de viață. Romanul marelui și Sadoveanu conține un astfel de impact social, ce a făcut să poată fi comparat cu balada populară românească Miorița , cel puțin sub perspectiva tabloului mioritic de desfășurare a acțiunii, precum și sub aspectul jertfei asociate destinului păstorlor montani, asimilar metaphoric de Sadoveanu și cu parcursul istoric al neamului care luptă cu dârzenie pentru adevăr și apărarea avuției sale.

Într-o transpunere artistică Baltagul a fost considerat ca fiind ca o Coloană a Inflnitului a lui Constantin Brâncuși, fiind considerat unul din cele mai marcante titluri ale literaturii române. Reinterpretând într-o cheie foarte individuală, originală mitul național al Mioriței, Mihail Sadoveanu a ajuns să creeze, prin intermediul viziunii ontice asupra vieții, un nou mit, un mit personalizat în stilul său unic, tradițiile populare românești și modul de viață aflat permanent sub protecția și ocrotirea credinței religioase ale cărei ritualuri sunt respectate cu sfințenie de personajul său principal fiind prezentate în detalii absolut unice, indiferent că este vorba de portretul femeii iubitoare și hotărâte din lumea satului românesc ce respectă posturile cu sfințenie sau de ritalul de înmormântare pe care femeia lui Lipan dorește să-l realizeze după datina creștină, sau de milenarul proces al transhumanței din spațiul carpato-dunărean, relativ retrâns undeva la zona ,,Bistriței în sus, în inima Carpaților, la Dorna, pe pârîul Negru, la Stănișoara, suind și tot suind până se ajunge pe culme la Crucea Talienilor:

Pe-un picior de plai,

Pe-o gură de rai,

cum spune așa frumos balada Mioriței. Acolo, oprindu-se și adulmecând zările- în vreme ce motorul automobilului se odihnea și-și potolea fierbințeala urcușului cu apă de la izvor- a ascultat tăcerea deasupra prăpăstiilor ș-a cetit pe vânturiși pe nouri întâmplarea năprasnică a lui Nechifor Lipan”.

Profira Sadoveanu, semnatara citatului de mai sus din prefața romanului Baltagul, a fost fiica marelui autor, remarcându-se și ea ca prozatoare, poetă și traducătoare, precum și ca autoare a unor memoriale. Tot ea este aceea care povestește despre tatăl ei că acesta, fiind pasionat de pescuit făcuse cunoscută zona în care curge apa Suhăi, la poalele Stănișoarei, tocmai pentru că acolo fusese ales locul în care fusese descoperit Nichifor Lipan.

De altfel, credința populară creștină românească marchează începutul romanului Baltagul, fiind și aceea care transmite oamenilor locului pe care Sadoveanu și-I allege ca personaje secundare învățăturile și rânduielile vieții, Sadoveanu prezentând aici mentalitatea popukară românească în contrast cu mentașlitățile altor popoare, într-un mod cât se poate de original: ,, Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială și semn fiecărui neam. Pe țigan l-a învățat să cânte cu cetera și neamțului i-a dat șurubul. Dintre jidovi a chemat pe Moise și i-a posruncit: Tu să scrii o lege, și când va veni vremea, să pui pe farisei să răstignească pe fiul meu cel prea iubit, Iisus, (…). A chemat pe ungur cu degetul, ..să fie fudul și să-I placă petercerile cu soții. S-a înfățișat și turcul: Tu să fii prost, dar să ai putere asupra altora cu sabia.”.

Și în această operă literară, autorul conturează imaginea neamului său străbun, pe într-o povestire cu ajutorul calităților și strategiilor sale narative de veritabil rapsod.

Profira Sadoveanu, fiica scriitorului, își mai amintea că, în clipele de maximă concentrare creatoare, tatăl ei ,,se declanșa ca o furtună. Intensele trăiri sufletești, care precedau scrierea operei artistice, au exercitat un rol important asupra autorului și în cazul plăsmuirii acestei epopei mioritice. Romanul, în cele aproximativ 150 de pagini ale sale, este, în primul rând o original creație mitică din viața păstorilor. G.Călinescu afirma că ,,această narațiune conține o intrigă antropologică, care scoate în vileag simțul automatismului vieții tarănești de la munte. Criticul și istoricul literar Perspessicius, însă, făcea o disociere netă între Miorița și Baltagul, menționând simbolistica acțiunii și a personajelor, proiecția mitică a subiectului. Din punctul de vedere al analizei specifice criticii literare, în acest roman al Vitoriei și al lui Nichifor are loc o transfigurare a baladei într-un poem de atitudine și de largi perspective, dar și o ridicare a vieții păstorilor la rangul de poezie. Nu numai Miorița a constituit sursa de inspirație pentru Mihail Sadoveanu. Astfel de componente ca dorința eroinei justițiare, și ambițioase, ce nu renunță să-și caute soțul și să afle cine și cum a îndepărtat-o doar fizic de acesta, ea comunicând cu acesta dincolo de viață prin intermediul visului, mesajul baladelor Șalga și Dolca, creații populare culese de Vasile Alecsandri. Creația sadoveniană este astfel inundată încă o dată în originalitate prin veșmântul țesut dual cu fire epice și lirice răsucite într-un singur fir tipic structurii existențiale familiale românești, cu note și elemente de poveste. Sadoveanu realizează încă o dată o perfectă armonizare a omului cu natura reprezentată prin vegetația eternă, prin cântecul firii umane, astfel încât romanul Baltagul vibrează în ritmurile unui poem, în care inspirația mitică estecât se poate de evidentă prin motivul drumului de început, pe care fl parcurg personajele principale ale creației narative îl parcurg ca într-un ritual de inițiere marcat de culturile străbune ce prezentau ca fiind deseori veridică trecerea dintr-un tărâm în altul, dintr-o condiție în alta. Baltagul este o operă realizată în contextul viziunii ontice, al eternei stări de veghe. Prin extrapolare, această caracteristică devine una generală pentru soarta tuturor ce compun neamul străbun. Ambientalul surprins în Baltagul conturează mentaliatea unui întreg popor, convingerile naționale ale acestuia constituite pe aceleași principii etnice și, mai ales, de continuitate pe acele meleaguri, în pofida sacrificiilor impuse de lupta exitențială și principiile ontice. Personajele lui Sadoveanu întâmpină pe drumul vieții lor diverse poticniri ce-i transpun ca într-o călătorie implacabilă în care viața și moartea sunt asociate într-o stare de normalitate specific și tipică pur și simplu condiției umane, o călătorie ce duce până la stele, pășind parcă pe Calea Lactee.

2.4. Sadovenismul ilustrat în povestirile în ramă din Hanul Ancuței alături de Povestirile din Canterburry și Decameronul într-un scurt studiu de literatură universală comparată

Giovanni Boccaccio a fost un poet si umanist italian care a reunit mai multe povestiri în Decameronul , influențând odată cu apariția creației sale nu numai dezvoltare a literaturii italiene, ci și conturarea unui nou model al genului literar de nuvelă, reluat ulterior în creația mai multor scriitori europeni, inclusiv scriitori români.

  Decameronul conține o sută de povestiri în ramă concepute la indemnul Mariei d’ Aquino si a fost scris ca un omagiu pentru femei.

  Povestirle din Canterbury sunt creația lui Chaucer, unul dintre cei mai valoroși poeți ai secolului aceluiași secol al -14-lea în care a trăit și Bocaccio. Chaucer fost intemeietorul noii limbi literare și creatorul unei versificații care a constituit baza dezvoltării ulterioare a poeziei engleze. Decameronul este cartea celor o sută de nuvele povestite în decurs de „zece zile” de catre zece naratori. La sfârșitul fiecărei zile este încoronat un rege sau o regină. Pretextul operei este epidemia de ciuma abatută asupra orașului Florența. Pentru a se apăra un grup de șapte fete și trei băieți se hotărăsc să se adăpostească departe de oraș unde fiecare dintre ei va povesti zilnic o istorioară. Nuvelele din prima și din a noua zi nu au o temă prefixată, și zilnic Dioneo, unul din cei trei tineri, care este mereu ultimul povestitor, are libertatea alegerii unei nuvele în afara temei aflate pe ordinea de zi. Ca și opera scriitorului italian, cartea lui Chaucer cuprinde o colecție de povestiri și nuvele istorisite de diferite persoane, în timpul unui pelerinaj de la  hanul din Southwark  spre catedrala aflată în regiunea al cărui nume Canterbury se regăsește și în titlul creației lui Chaucer. Pentru a alunga plictiseala pe timpul călătoriei și a conferi o stare de bine celor aflați acolo, ca și hangița Ancuța din opera Hanul Ancuței a lui Mihail Sadoveanu, hangiul propune ca fiecare dintre pelerini să spună câte două povești, atât pe drumul la dus spre Canterbury, cât și la întoarcere. Acela a cărui povestire va fi socotită cea mai bună va primi la întoarcere o cină pe socoteala celorlalți. Chaucer a creat astfel în povestirile sale un tablou al societatii engleze din acea vreme, în timp ce Sadoveanu se focalizează pe tiparele umane din spațiile pădurilor brăzdate de ape în care se poate poposi ici, colo la un han înconjurat de frumusețea naturală și virgină a locurilor încă neatinse de mâna omului.

Mihail Sadoveanu se înscrie în rândul prozatorilor interbelici, dat fiind faptul că cele mai de seamă opere ale sale au fost publicate în perioada dintre cele douîă războaie mondiale, la șase secole distanță de Chaucer și Bocaccio. Una dintre cele mai reprezentative creații între lucrările  sale este Hanul Ancuței care cuprinde un ciclu de nouă povestiri în ramă, în contextul similitudinii cu Decameronul și Povestirile din Canterbury, diferențele fiind date între cei trei povestitori de strategiile narrative abordate de fiecare în parte.  Titlul operei sadoveniene este practic centrat tot pe trăirile existențiale umane, hanul fiind și de această dată un punct de întâlnire a mai multor destine, dar și un  loc în care sunt păstrate   tradițiile și  unde  trecutul este evocat sub aspectul valorilor sale superioare ce pot fi recuperate prin  intermediul povestirii. Hanul Ancuței este punctul ce leagă realul de  întâmplările ce se petrec în spațiul lumii satului  moldovenesc din România, într-un timp astfel evocat încât fiecare poveste devine legenda sau mitul experiențelor de viață, al suferinței și pasiunii iubirii, al comuniunii omului cu natura și viețuitoarele ce-i sunt alături sau îi pot fi potrivnice călindu-l în lupta sa de pătrundere a necunoscutului cărărilor vieții ce ascund atât încântare, cât și neprevăzute pericole.

Diversitatea se realizează prin faptul că fiecare povestire are un narator propriu cu un mod unic de a relata de fiecare dată, fiind clar conturată de fiecare dată o viziune personală asupra lumii. Întâmplările au subiecte diferite ca și în cazul lui Bocaccio sau Chaucer, fiind și de această dată prezentă tema  iubirii idilice, relația omului simplu cu stăpânirea, civilizația superioară și haiducia ilustrând specii  literare diferite cum ar fi snoava în cadrul povestit în Iapa lui Voda, idila în Cealaltă Ancuță, reportajul în Negustor Lipscan și portretul prin narațiune în Orb sărac.

În universul sadovenian se reliefează o strategie narativã în creația sa comparabilă cu Povestirile din Canterbury ale lui Geoffrey Chaucer care se dovedește a fi una complexã din punctul de vedere al structurării în ramă sau în cadru a istorisirii. Povestirea ca specie literarã este în cazul lui Sadoveanu, spre deosebire de Chaucer, dar asemănător lui Bocaccio, o narațiune construitã prin amânarea deznodãmântului, limitatã la o singurã întâmplare relatatã de cele mai multe ori la persoana I singular. Ea presupune ca povestitorul să fie unul distinct de celelalte personaje în unele cazuei, dar și un personaj implicat în acțiunea narată. Caracteristicile specifice povestirii sunt marcate de o  întindere în general redusã, de faptul că subiectul este în general insolid, neobișnuit, fiind prezentat ca fiind unul desprins din realitate. Se propune viziunea subiectivã a unui narator, dar se urmãrește un singur plan narativ; acțiunea are prioritate în detrimentul individualizãrii personajelor,acestea fiind doar schițate și insistându – se mai mult asupra emoțiilor trãirilor și asupra implicãrii emoționale ale celor ce-și dezvăluie aceste trăiri pe fondul întâmplărilor marcante și memorabile din timpul vieții lor. Apar deopotrivă și povestiri sadoveniene ce presupun implicarea povestitorului, care încearcã sã menținã astfel atenția receptorului, a ascultãtorului, fiind preponderentã în acest caz funcția faticã, sau funcția pe care o au cuvintele rostite într-un dialog, de a stabili sau menține contactul dintre partenerii actului de comunicare. Trãsãtura stilisticã dominantã în Hanul.Ancuței este oralitatea.Aceasta seimpune ca dominantã a povestirii, primul element caracteristic povestirii fiindrelația narator-narator, care construitã dupã model popular, imitã actul povestiriidin mediul folcloric. Mãrcile oralitãții sunt: vocativele și interjecțiile, formulele de politețe („domnilor și fraților”).Impresia de oralitate și de mișcare a personajuluise realizeazã,simultan,din cuvinte auzite în vorbirea regionalã curentã:,, asta, ș-am,nimica, dar mai ales din expresii verbale cum ar fi le întorcea, le sucea, sã se plece…cãtre,m-am umplut de nãduf  și din construcții eliptice – toate ale lui, o lume.

O altã caracteristicã a strategiei narative sadoveniene ar fi cronotopul .Acesta se referã la timpul și spațiul povestirii. Astfel timpul de poveste aparține lui celui al basmului cu a fost odatã și este un timp nedefinit. Timpul devine fabulos pentru cã autorul creeazã o întrebare ceremonialã în lumea poveștilor pentru cã este dublat de nostalgia povestitorului care reconstituie timpul tinereții. Este un timp legendar prin existența unui timp reper față de timpul celeilalte Ancuțe. Nivelurile timpului narativ sunt de trei feluri în povestirile lui Sadoveanu, și anume, există un timp al autorului care evocã toamna aurie, sau ;timpul toamnei aurii în care povestește comisul Ionițã și ceillați naratori, dar și timpul celeilalte Ancuțe. În ceea ce privește spațiul, hanul este investit de Sadoveanu ca loc predestinat povestirilor, el fiind un loc de popas, dar și un loc de petrecere în care timpul ajunge să stea pe loc atunci când istorisirile absorb imaginația și rațiunea ascultătotilor, precum și un loc al întâmplãrilor povestite, ilustrative în acest sens fiind Cealaltã Ancuțã, Iapa lui Vodã, Fântâna dintre plopi. Hanul, ca și în cazul lui Chaucer reprezintã scena pe care se perindã povestitorii. În Hanul Ancuței spațiul este ambivalent având un caracter deschis permițându-le și celorlați călători sã pãtrundã pentru a fi întâmpinați sub impactul istorisirii. Spațiul real se împletește în povestirile cadru cu spațiul ficțional de fiecare dată. Atât în cazul lui Boccaccio în povestea sa din ziua a doua, cât și în cazul lui Chaucer în Povestea Morarului este furnizat de către autori un mijloc de a reflecta asupra distincțiilor între moralitate și imoralitate. În timp ce ambii autori provoacă reflectarea asupra problemelor inerente ce apar în dragoste sau casatorie, prin replici pline de umor, ele sunt departe de susținerea promiscuității sau infidelității. Boccaccio și Chaucer, deși impică naratori pentru anticiparea perspectivelor lor individuale cu privire la fidelitatea și infidelitatea personajelor, naratori ce diferă în mod semnificativ. La Boccaccio, de exemplu, Dioneo trebuie să precizeze în mod expres, într-unul dintre cele mai importante citate din Decameronul "scopul acestui comportament și în același timp să vă arate cât de mare este nebunia unora, chiar puternică decât natura (alin. 4). De fapt, Dioneo începe ziua a doua cu povestea Zece arătând că el a decis să schimbe ordinea poveștilor lui, deoarece ceva din povestea precedentă i-a provocat o anume nevoie de a aborda acest subiect ce poate fi explorat .

Chaucer, pe de altă parte, pare să recunoască că există imoralitate pur și simplu pentru că există o parte a existenței umane în care aceasta subzistă, imposibil de eradicat. În Povestea morarului naratorul își dezvăluie propria opinie despre evenimentele care vor fi spuse pelerinilor atunci când spune că el însuși este căsătorit, dar nu îi pasă dacă soția lui doarme cu un alt barbat, deoarece nu este treaba lui. Există un fel de neutralitate morală că această declarație care este întărită și de concluzia poveștii morarului. În timp ce Nicolae și Alisoun au reușit să-l păcălească pe Ioan tâmplarul pentru a-și petrece noaptea împreună, toată lumea este în cele din urmă jenată și rușinată, sau chiar rănită fizic, din cauza lipsei lor colective de bun raționament și moralitate. Nu este atât de mult vorba despre infidelitate, cât mai degrabă despre imoralitatea pe care Chaucer o consideră în sine la cote minime. Chaucer își bate joc mai degrabă de naivitatea extremă a personajelor sale și de eșecul lor tinzând să exercite un bun raționament, care este dovedit de toate personajele din Povestea morarului, în egală măsură.

Aceste povestiri nu sunt singurele ce prezintă similarități ce pot fi identificate în operele Boccaccio și Chaucer, dar ele sunt ilustrative legat de temele de bază și strategiile narative ale lui Boccacio și Chaucer care sunt comune pentru ambele texte. Atât Decameronul, cât și Povestirile din Canterbury sunt constituite ca ca poveștil multiple într-un cadru narativ unic mai mare ce le permite o gamă largă de experiențe, perspective, teme și opinii pentru a fi explorate. Există chiar și idei contradictorii, care sunt stabilite în acest context. În timp ce Boccaccio tinde să fie mai direct în emiterea convinderilor sale, Chaucer lasă de cele mai multe ori la latitudinea cititorului decizia finală. Psihologic vorbind, atât la Boccaccio cât și în cazul lui Chaucer sunt distinse funcții sociale esențiale ca o stratagemă de insuflare a unei atmosfere mai bune și mai puțin afectate decât societatea reală viciată, în care supraviețuirea presupune o luptă cu multe vicisitudini și greutăți. În cele din urmă, atât Bocaccio, Chaucer, cât și Sadoveanu explorează diverse aspecte ale naturii umane și prezintă cititorului problemele morale spre o reflecție individualizată și obiectivă. Lecțiile morale prezentate trebuie în cele din urmă să fie analizate și apreciate într-un mod individualizat de către fiecare cititor în parte.

Se pot depista și mari diferențe între structura capodoperelor literare ca întreg și chiar în ceea ce privește subiectul sau situațiile în care sunt implicate personajele, există multe similitudini izbitoare între Povestiri din Canterbury – creația autorului englez Geoffrey Chaucer și "Decameronul" lui Giovanni Boccaccio, respectiv Hanul Ancuței, creația sadoveniană.ce reunește același tip de narațiuni în ramă sau povestiri cadru. În ceea ce privește crețiile lui Chaucer și Bocaccio, în ambele sunt prezentate povești din secolul al 14 lea ce sunt izbitor de asemănătoare în multe privințe, ceea ce indică o cantitate semnificativă de împrumuturi de la unele povești istorisite de Boccaccio la cele ale lui Chaucer din Canterbury, sau la cele ale lui Mihail Sadoveanu în Hanul Ancuței, diferențele fiind evident marcante din punctul de vedere al plasării acestora din punct geografic, comună fiind poate ipocrizia și moravurile societăților și timpurilor în care trăiesc autorii și personajele lor din Florența, Canterbury sau mioriticele meleaguri românești. . Gradul de influență pe care lucrarea lui Boccaccio este posibil să o fi exercitat asupra povestioarelor lui Chaucer a fost îndelung contestată și în literatura de specialitate, critica literară românească remarcând mai degrabă asemănările acestora cu scrierile în același stil ale lui Sadoveanu. Unii critici literari consideră că o astfel de dezbatere putea contiinua la nesfârșit, cititorii fiind mai degrabă fascinați și amuzați indiferent pe care din cele trei creații ar putea alege, regăsind relitățile epocilor în care ei trăiesc în aceste lucrări literare, cu toatala excludere a considerațiilor personale despre autori, mai ales că ironia fină și simțul umorului pot fi atribuite ca fiind calități comune ale celor trei scriitori din locații diferite, stăpânite oarecum de aceleași mentalități și convingeri despre lume și viață

Gradul de influență pe care lucrarea lui Boccaccio este posibil să o fi exercitat deopotrivă asupra povestioarelor lui Chaucer a fost îndelung contestat și în literatura de specialitate, critica literară românească remarcând mai degrabă asemănările acestora cu scrierile în același stil ale lui Sadoveanu. Unii critici consideră că o astfel de dezbatere putea contiinua la nesfârșit, cititorii fiind mai degrabă fascinați și amuzați indiferent pe care din cele trei creații ar putea alege, regăsind relitățile epocilor în care ei trăiesc în aceste lucrări literare, cu totala excludere a considerațiilor personale despre autori, mai ales că ironia fină și simțul umorului pot fi atribuite ca fiind calități comune ale celor trei scriitori din locații diferite, stăpânite oarecum de aceleași mentalități și convingeri despre lume și viață Se pot astfel identifica cel puțin trei similitudini în poveștile acestor autori, care pot fi atribuite la fel de mult la momentul istoric în care au trăit și standardele asumate din punct de vedere literar, afișate ca o fotografie dintr-un calendar al acelor vremuri pe peretele tiparelor de hanuri sau crâșme și căsute din fiecare spațiu evocat, presupusul plagiat din partea lui Chaucer sau Sadoveanu fiind practic inlocuit de stilul propriu fiecăruia dintre autori în a scrie și lăsa posteriorității valoroase pagini de literatură. Sunt identificate asemănări în fiecare dintre aceste lucrări ale literaturii medievale în cazul lui Bocaccio și Chaucer, respectiv literaturii române postbelice în cazul lui Sadoveanu, incluzând îngrijorarea autorilor legată de stabilirea temporală a cadrului poveștilor, utilizarea tehnicii narațiunii cadru sau al istorisirii povestirii cu imagini vizuale sau auditive înrămate de penelul scriitorului în oricare dintre povești, de fiecare dată autorii implicându-și personajele în acțiuni ce au loc fie într-o inteligentă oază a moralității sau a opusului acesteia, cu scopul de a transmite mesaje vizând semnificația trăilor societății din timpul lor. O analiză comparativă a seturilor de povești din Decameronul de Bocaccio Povestirile din Canterbury și Hanul Ancuței poate fi făcută luând astfel în considerație Povestea răbdătoarei Griselda din Decameronul lui Bocaccio și Povestea grefierului din The Canterbury Tales , originala denumire a lucrării lui Chaucer în limba engleză, pentru o evidentă dezvăluire a acestor asemănări.

Primul set de povestiri propuse astfel a fi analizate din creațiile lui Boccaccio , respectiv Povestea răbdătoarei Griselda istoristă în ziua a zecea a Decameronului reunind cele o sută de povești spuse în zece zile, și Povestea grefierului din Povestirile lui Chaucer se reliefează faptul că sursa de inspirație pare să fi fost Petrarca, bardul generației precedente.. Chaucer și Bocaccio, prin intermediul naratorilor din poveștile lor, ilustrează cadre distractive, prezentând aventurile unui marchiz – în cazul lui Bocaccio și pe acelea ale unui scutier în creația lui Chaucer; ambele personaje având în mod echitabil părțile lor de trasaturi negative, Dioneo și grefierul neputând să se abțină de la datoria lor narativă de a le enumera. Chaucer, pare însă să sublinieze trăsăturile negative mult mai devreme, încă de la începutul povestirii și oarecum mai fortat față de Boccaccio. Acest lucru reflectă o tendință generală în ceea ce privește diferența dintre Decameronul și Povestirile din Canterbury în sensul că Chaucer a fost ușor mai îndrăzneț decât Boccaccio în gând la extreme. În ambele opere portretele personajelor se realizeaza prin contrastul dintre esență și aparență. Atât în Decameronul  cât și în Povestirile din Canterbury sunt constituite narațiuni cadru sub forma unor povești multiple in cadrul unei naratiuni mai intinse permit o gama larga de teme, experiente opinii si perspective pentru a fi explorate. Unele povestiri din opera lui Chaucer se aseamănă foarte mult cu unele din opera lui Boccaccio. Un exemplu este acela al comparației dintre Povestea grefierului cu Povestea răbdătoarei Griselda din Decameronul . Scopul ambelor povestiri este acela de a portretiza un personaj feminin, pe nume Griselda, care este capabilă să indure suferinta nemeritată cauzată de partenerul ei ca un test al iubirii si devotamentului ei, în ciuda faptului ca ambele femei din cele două povești au fost credincioase, iubitoare și atente.

Un alt exemplu îl constituie povestea a zecea din ziua a doua a lui Boccaccio si Povestea Morarului ilustrată de Chaucer, alături de cea de a cincea poveste a lui Sadoveanu având în Hanul Ancuței titlui de Cealaltă Ancuță. În fiecare dintre aceste creații realizate practice la câteva secole distanță, cel puțin în ceea ce-l privește pe Sadoveanu ca scriitor dintr-un secol distanțat de alte cinci sau șase secole față de Chaucer și Bocaccio, subiectul povestirii il constituie căsătoria unei tinere femei cu un barbat mai în vârstă. Povestirile dezvăluie scene de dragoste între oameni cu diferențe de vârstă semnificative sau diferențe mai subtile între clasele sociale din care aceștia fac parte. Diferența apare prin faptul că în povestea lui Chaucer un tânăr savant dorește să-i fie alături o femeie tânără, în timp ce în povestea lui Boccaccio, tânăra femeie este cea care își caută un amant apropiat de vârsta ei. Ambele povești autorii bordează o tehnică riscantă si se joacă cu simbolurile și cuvintele în mod liber, reliefând practic abilitatea narativă și inteligența lui Boccaccio si a lui Chaucer în evidențierea caracterului uman sub armura spiritului tânăr în calea condiției omului de a nu putea rămâne veșnic tânăr.

Tehnicile narative abordate de cei trei autori sunt practice diferite și originale, fiind însă comună plasarea narativă în cadru în fiecare din cele trei creații.

Ca o concluzie, din punct de vedere structural, atât Decameronul, Povestirile din Canterbury, cât și Hanul Ancuței au câteva similarități evidente, dar și câteva diferențe legat de oamenii ce se adună laolaltă și de motivele care-i aduc împreună și care constituie de fiecare dată punctele de plecare pentru noi experiență de viață. Similaritățile structurale sunt mai puțin semnificative în conextul mesajelor trasnmise de conținutul acestora. De fiecare dată creațiile celor trei scriitori sunt centrate în jurul individizilor ce încearcă să treacă prin poarta timpului dezvăluind prin prisma trăirilor și identității lor o profundă retrospectivă în adâncul sufletelor și gândirii lor și a mediului în care aceștia trăiesc. De fiecare dată este ilustrată în trei stiluri narrative diferite diferențierea oamenilor după valorile unei societăți puternic stratificate și sunt marcate limitele între care se pot găsi astfel de valori. Și de fiecare dată este dezvăluită ipocrizia ascunsă de fiecare dintre cele trei spații geografice diferite și distanțate temporal. Abordările fiecăruia dintre autori sunt originale, fiind marcate toate de o mușcătură puternică a satire cu un ridicat simț al umorului. Întâmplările povestirilor par mai degrabă să sugereze cum ar trebuie în realitate să acționeze sau să reacționeze ființele umane, în loc de centrarea pe contradicțiile amuzante implicite ale comportamentelor oamenilor după tiparele locurilor și timpurilor în care aceștia sunt surprinși de către cei trei autori.