Original English language edition first published by Penguin Books Ltd, London Text copyright © Yeonmi Park 2015 The author has asserted her moral… [607783]

Yeonmi Park,
In Order to
L
ive
:
A North
K
orean
G
irl
’
s
J
ourney to Freedom
Original English language edition first published by Penguin Books Ltd, London
Text copyright
©
Yeonmi Park 2015
The author has asserted her moral rights
All rights reserved
©
2015 by Editura POLIROM, pentru ediția în limba rom
â
nă

www.polirom.ro
Editura POLIROM
Iași, B-dul Carol I nr. 4; P.O. BOX 266, 700506
București, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1;
sector 4, 040031, O.P. 53

ISBN ePub: 978-973-46-5806-0
ISBN PDF: 978-973-46-5807-7
ISBN print: 978-973-46-5670-7

Coperta: Carmen Parii
Foto copertă:
©
Beowulf Sheehan

Această carte în format digital (e-book) este protejată prin copyright și este destinată exclusiv utilizării ei în scop
privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluz
â
nd împrumutul sau schimbul,
reproducerea integrală sau parțială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziția publică, inclusiv prin
internet sau prin rețele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu
posibilitatea recuperării informației, altele dec
â
t cele pe care a fost descărcată, rev
â
nzarea sau comercializarea
sub orice formă, precum și alte fapte similare săv
â
rșite fără permisiunea scrisă a deținătorului copyrightului
reprezintă o încălcare a legislației cu privire la protecția proprietății intelectuale și se pedepsesc penal și
/
sau civil
în conformitate cu legile în vigoare.

Lectura digitală protejează mediul
Versiune digitală realizată în colaborare cu elefant.ro

YEONMI PARK s-a născut în Hyesan, Coreea de Nord, în 1993, iar în prezent locuiește la
Seul, Coreea de Sud. Călătorește în lume ca activistă pentru drepturile omului.

Familiei mele și tuturor celor din lumea asta care luptă pentru
libertate

Ne spunem povești ca să putem supraviețui.
Joan Didion

Prolog
În noaptea rece și întunecoasă din 31 martie 2007, eu și mama mea coboram în
goană malul abrupt și pietros al fluviului Yalu, înghețat bocnă, care desparte Coreea de
Nord și China. Erau patrule mai sus de noi și în vale și posturi de pază la o sută de metri
și într-o parte, și în cealaltă, cu soldați gata să împuște pe oricine ar fi încercat să treacă
granița. Habar nu aveam ce o să ne aștepte, dar eram disperate să ajungem în China,
unde poate mai aveam o șansă de supraviețuire.
Eu aveam 13 ani și cîntăream doar 27 de kilograme. Cu numai o săptămînă înainte,
fusesem într-un spital din orașul meu natal, Hyesan, aproape de granița cu China,
suferind de o infecție intestinală gravă pe care doctorii o diagnosticaseră greșit drept
apendicită. Încă mă durea foarte tare locul operației și eram atît de slăbită, încît abia
puteam merge.
Tînărul contrabandist nord-coreean care era călăuza noastră a insistat că trebuia să
trecem granița în noaptea aceea. Plătise niște grăniceri ca să se uite în altă parte, dar nu
îi putuse plăti pe toți soldații din zonă, așa că trebuia să avem mare grijă. Mergeam
după el prin beznă, dar eram așa de nesigură pe picioare, încît a trebuit să cobor malul
tîrîndu-mă cu fundul de pămînt și stîrnind mici avalanșe de pietre care se prăvăleau în
fața mea. El s-a întors spre mine și mi-a șoptit mînios să nu mai fac atîta gălăgie. Dar era
prea tîrziu. Distingeam silueta unui soldat nord-coreean care urca dinspre albia
fluviului. Dacă era unul dintre grănicerii mituiți, nu părea să ne recunoască.
— Întoarceți-vă! a strigat grănicerul. Plecați de aici!
Călăuza noastră a alergat înaintea lui și i-am auzit șușotind. Călăuza s-a întors
singură.
— Hai, a zis. Repede!
Era început de primăvară și se mai încălzise, topind pe alocuri gheața de la suprafața
fluviului. Locul pe unde am trecut noi era abrupt și îngust, ferit de soare în timpul zilei,
așa că gheața era încă suficient de solidă ca să ne țină – cel puțin așa speram. Călăuza a
sunat de pe mobil pe cineva de pe malul celălalt, chinez, iar apoi a șoptit:
— Acum fugiți!

Călăuza a luat-o la fugă, dar picioarele mele parcă prinseseră rădăcini și m-am agățat
de mama. Eram paralizată de frică. Călăuza s-a întors după noi, m-a înșfăcat de mîini și
m-a tras în urma sa pe podul de gheață. Cînd am ajuns pe malul celălalt, am luat-o la
fugă și nu ne-am mai oprit pînă ce am ieșit din raza vizuală a grănicerilor.
Malul fluviului era cufundat în beznă, dar luminile din Chaingbai, China, străluceau
chiar în fața noastră. M-am întors ca să mai arunc o privire către țara în care mă
născusem. Ca de obicei, întrerupseseră curentul și nu am văzut decît un orizont
întunecat, lipsit de viață. Îmi simțeam inima bătînd nebunește, mai să-mi sară din piept,
cînd am ajuns la o cocioabă de la marginea unor cîmpuri netede și pustii.
Nu visam la libertate cînd am fugit din Coreea de Nord. Nici măcar nu știam ce
înseamnă să fii liber. Nu știam decît că, dacă familia mea rămînea acolo, probabil
aveam să murim – de foame, din cauza bolilor, din pricina condițiilor inumane din
vreun lagăr de concentrare. Foamea devenise de nesuportat; eram dispusă să-mi risc și
viața dacă mi se promitea un castron de orez.
Dar călătoria noastră nu avea ca scop doar supraviețuirea. Eu și mama o căutam pe
sora mea mai mare, Eunmi, care plecase în China cu cîteva zile înainte și de care nu
mai știam nimic de atunci. Speram s-o găsim acolo după ce traversam fluviul,
așteptîndu-ne. Dar singura persoană care ne-a întîmpinat a fost un chinez chel, între
două vîrste, de etnie nord-coreeană, ca mulți dintre cei care locuiau în această zonă de
graniță. Bărbatul i-a spus ceva mamei, iar apoi a dus-o pe după cocioabă. Din locul în
care așteptam, o auzeam pe mama stăruind:
—
Aniyo! Aniyo!
Nu! Nu!
Mi-am dat seama că ceva nu era bine. Ajunseserăm într-un loc rău, poate mai rău
decît cel de unde plecaserăm.

Sînt extrem de recunoscătoare pentru două lucruri: că m-am născut în Coreea de
Nord și că am scăpat din Coreea de Nord. Aceste două evenimente m-au modelat într-
un anumit fel și nu le-aș schimba pentru o viață obișnuită și senină. Dar sînt multe de
povestit despre felul cum am ajuns să fiu cea care sînt astăzi.
Ca alte zeci de mii de nord-coreeni, am fugit din țara mea natală și m-am stabilit în
Coreea de Sud, unde ni se recunoaște cetățenia, de parcă o graniță ermetică și aproape
70 de ani de conflicte și tensiuni nu ne-ar fi separat niciodată. Nord-coreenii și sud-
coreenii au aceleași origini etnice și vorbim aceeași limbă – doar că în Nord nu există
termeni pentru noțiuni precum
malluri
,
libertate
sau chiar
iubire
, cel puțin așa cum le
cunoaște restul lumii. Singura „iubire” adevărată pe care o putem exprima este
venerația față de familia Kim, o dinastie de dictatori care conduce țara de trei generații.
Regimul blochează toate informațiile din exterior, toate materialele video și filmele și
bruiază semnalele radio. Nu există World Wide Web și nici Wikipedia. Singurele cărți

pe care le găsești sînt pline de propagandă ce ne spune că trăim în cea mai grozavă țară
din lume, deși cel puțin jumătate dintre nord-coreeni trăiesc în condiții de sărăcie
extremă și mulți suferă de malnutriție cronică. Fosta mea țară nici măcar nu se
intitulează Coreea de Nord – pretinde că este Chosun, adevărata Coree, un paradis
socialist desăvîrșit în care 25 de milioane de oameni trăiesc doar pentru a-l sluji pe
Conducătorul Suprem, Kim Jong Un. Mulți dintre noi, cei care am fugit, își spun „fugari”
– pentru că, refuzînd să ne acceptăm soarta și să murim pentru Conducător, am fugit de
îndatoririle noastre. Regimul ne numește trădători. Dacă aș încerca să mă întorc, aș fi
executată.
Blocada informațională funcționează în ambele sensuri: nu numai că guvernul
încearcă să împiedice mass-media străină să ajungă la populație, ci îi împiedică și pe
străini să afle adevărul despre Coreea de Nord. Regimului i se spune Regatul Eremit
pentru că încearcă să rămînă incognoscibil. Doar aceia dintre noi care au fugit pot
descrie ce se întîmplă cu adevărat în spatele granițelor închise. Însă pînă de curînd
poveștile noastre nu se făceau decît rareori auzite.
Am ajuns în Coreea de Sud în 2009, primăvara, la 15 ani, fără nici un ban și cu o
educație echivalentă cu doi ani de școală primară. În 2014, eram studentă în anul al
doilea la una dintre cele mai bune universități din Seul, specializîndu-mă în
administrația poliției, tot mai conștientă de faptul că era o nevoie stringentă de justiție
în țara în care m-am născut.
Am spus de multe ori povestea fugii mele din Coreea de Nord, în diferite contexte.
Am povestit cum ne-au păcălit traficanții de persoane pe mama și pe mine să mergem
cu ei în China, unde mama s-a sacrificat ca să mă protejeze, lăsîndu-se violată de
intermediarul care pusese ochii pe mine. După ce am ajuns în China, am tot căutat-o pe
sora mea, însă în zadar. Tatăl meu a trecut granița ca să ne ajute s-o căutăm, dar a murit
din cauza unui cancer netratat cîteva luni mai tîrziu. În 2009, eu și mama am fost
salvate de niște misionari creștini, care ne-au dus pînă la granița dintre China și
Mongolia. De acolo am mers prin înghețatul deșert Gobi într-o noapte de iarnă fără
sfîrșit, către libertate, călăuzindu-ne după stele.
Toate acestea sînt adevărate, dar mai sînt și altele de povestit.
Pînă acum, doar mama a știut ce s-a întîmplat cu adevărat în cei doi ani dintre
noaptea cînd am traversat fluviul Yalu ca să ajungem în China și ziua cînd am ajuns în
Coreea de Sud ca să începem o viață nouă. Nu le-am spus aproape nimic din povestea
mea celorlalți fugari și apărători ai drepturilor omului pe care i-am cunoscut în Coreea
de Sud. Credeam că, dacă refuzam să accept trecutul cumplit, acesta avea să dispară. M-
am convins că multe nici nu s-au întîmplat de fapt; m-am învățat să uit restul.
Însă, cînd m-am apucat să scriu cartea aceasta, mi-am dat seama că fără întregul
adevăr viața mea nu va avea nici o putere, nici un sens. Cu ajutorul mamei, amintirile

despre viața noastră în Coreea de Nord și în China au început din nou să se contureze în
mintea mea, ca scenele unui coșmar uitat. Unele dintre imagini mi-au reapărut în fața
ochilor cu o limpezime îngrozitoare; altele erau neclare sau învălmășite, ca un pachet
de cărți de joc împrăștiate pe jos. Procesul de scriere a cărții a fost în același timp și
procesul rememorării și al încercării de a înțelege aceste amintiri.
Alături de scris, și cititul m-a ajutat să-mi ordonez lumea. Imediat ce am ajuns în
Coreea de Sud și am putut să fac rost de traduceri ale marilor cărți din toată lumea, le-
am devorat pur și simplu. Mai tîrziu le-am putut citi și în engleză. Iar cînd am început să
scriu și eu cartea mea, am dat peste un citat celebru din Joan Didion: „Ne spunem
povești ca să putem supraviețui”. Chiar dacă eu și această scriitoare provenim din
culturi atît de diferite, simt că adevărul acestor cuvinte își găsește ecou înăuntrul meu.
Înțeleg că uneori singura modalitate de a supraviețui amintirilor noastre este să le
turnăm într-o poveste care să explice întîmplări ce par inexplicabile.
Pe parcursul călătoriei mele am văzut lucrurile oribile pe care și le pot face oamenii
unii altora, dar am fost martoră și la gesturi de tandrețe, de bunătate și de sacrificiu în
cele mai groaznice împrejurări imaginabile. Știu că este posibil să-ți pierzi o parte din
umanitate pentru a supraviețui. Dar mai știu și că scînteia de demnitate umană nu se
stinge niciodată de tot și că, dacă i se oferă oxigenul libertății și puterea dragostei, poate
străluci din nou.
Iată povestea mea, povestea alegerilor pe care le-am făcut ca să pot supraviețui.

Partea I
Coreea de Nord

1
Chiar și păsările și șoarecii îți aud șoapta
Fluviul Yalu șerpuiește ca o coadă de dragon între China și Coreea de Nord în
drumul său către Marea Galbenă. La Hyesan se lățește într-o vale ce străbate munții
Paektu, unde orașul cu 200.000 de locuitori se întinde între niște dealuri domoale și un
platou înalt pe care sînt cîmpuri, pîlcuri de copaci și morminte. Fluviul, de obicei nu
foarte adînc și leneș, îngheață bocnă iarna, care durează cea mai mare parte a anului.
Este cea mai rece regiune a Coreei de Nord, cu temperaturi ce coboară uneori și pînă la
–40 de grade Celsius. Aici nu rezistă decît cei mai duri.
Pentru mine, Hyesan era casa mea.
Pe celălalt mal al fluviului se află orașul chinez Chaingbai, care are o populație
numeroasă de etnici coreeni. Familii de pe cele două maluri ale fluviului fac comerț
unele cu altele de generații. În copilărie stăteam adesea pe întuneric și mă uitam spre
malul celălalt, la luminile din Chaingbai, întrebîndu-mă ce se întîmpla dincolo de
marginile orașului meu. Îmi plăcea foarte tare să mă uit la artificiile multicolore care
explodau pe cerul de catifea neagră în timpul festivalurilor și de Anul Nou chinezesc.
Noi nu aveam niciodată așa ceva de partea asta a graniței. Cîteodată, cînd coboram pînă
la fluviu ca să umplu gălețile cu apă și vîntul umed bătea din direcția bună, simțeam
mirosul mîncărurilor delicioase, al tăițeilor uleioși și al găluștelor gătite în bucătăriile
de dincolo. Același vînt purta glasurile copiilor chinezi care se jucau pe malul celălalt.
— Hei, tu! Nu ți-e foame acolo? strigau băieții în coreeană.
— Nu! Taci, chinez grăsan ce ești! strigam eu înapoi.
Dar mințeam. Adevărul e că îmi era foarte foame, dar nu avea nici un rost să mai
vorbesc despre asta.

Am venit prea repede pe această lume.
Mama mea era gravidă abia în șapte luni cînd a intrat în travaliu, iar cînd m-a
născut, pe 4 octombrie 1993, cîntăream mai puțin de un kilogram și jumătate. Doctorul

de la spitalul din Hyesan i-a spus mamei că eram așa de mică, încît nu mai puteau face
nimic pentru mine.
— Ar putea la fel de bine să trăiască sau să moară, a zis el. Nu știm.
Depindea numai de mine dacă era să trăiesc.
Indiferent în cîte pături mă învelea mama, nu reușea să mă încălzească. Așa că a
încins o piatră și a băgat-o sub pătură, cu mine, și așa am scăpat cu viață. Peste cîteva
zile, părinții mei m-au adus acasă și s-au pus pe așteptat.
Sora mea, Eunmi, se născuse cu doi ani înainte, iar de data asta tata, Park Jin Sik,
spera să aibă parte de un băiat. În patriarhala Coree de Nord, linia masculină era cea
care conta cu adevărat. Totuși, și-a revenit rapid după această dezamăgire. În
majoritatea timpului cea mai strînsă legătură se creează între mamă și prunc, dar
numai tatăl meu putea să mă liniștească atunci cînd plîngeam. În brațele tatei mă
simțeam protejată și iubită. Și mama, și tata m-au încurajat, încă de la început, să fiu
mîndră de ceea ce sînt.

Cînd eram foarte mică, locuiam într-o casă cu un singur nivel cocoțată pe un deal,
deasupra șinelor de cale ferată care se unduiau ca o coloană vertebrală ruginită prin tot
orașul.
Casa noastră era mică și friguroasă, iar pentru că aveam un perete comun cu un
vecin, auzeam mereu ce se întîmplă alături. Noaptea auzeam și șoareci chițăind și
tropăind mărunțel prin tavan. Dar pentru mine era raiul pentru că eram toți împreună,
o familie.
Primele mele amintiri sînt legate de întuneric și de frig. În lunile de iarnă, cel mai
popular loc din casa noastră era o mică vatră în care ardeau lemne, cărbuni sau orice
altceva găseam de pus pe foc. Găteam la focul acela și erau niște șănțulețe pe sub
podeaua de ciment prin care fumul ajungea pînă la un horn de lemn din cealaltă parte
a casei. Acest sistem tradițional ar fi trebuit să încălzească încăperea, dar nu făcea față
nopților geroase. La sfîrșitul zilei, mama întindea o pătură groasă lîngă foc și ne
cuibăream toți sub cuverturi – mai întîi mama, apoi eu, apoi sora mea, iar tata la sfîrșit,
în colțul cel mai friguros. După apusul soarelui, era o beznă de-ți băgai degetele-n ochi.
În regiunea noastră, era ceva normal să treacă săptămîni sau chiar luni întregi fără
curent electric, iar lumînările erau foarte scumpe. Așa că jucam jocuri pe întuneric.
Uneori, sub cuverturi, ne tachinam unul pe altul.
— Al cui este piciorul ăsta? spunea mama, împungînd cu un deget.
— Al meu, al meu! striga Eunmi.
În serile și diminețile de iarnă și chiar și în timpul verii, oriunde te uitai, vedeai fum
ieșind pe hornurile din Hyesan. Cartierul nostru era foarte plăcut și micuț, iar noi
cunoșteam pe toată lumea care locuia acolo. Dacă nu ieșea fum din hornul cuiva,

mergeam să batem la ușă ca să vedem dacă totul este în regulă.
Ulițele neasfaltate dintre case erau prea înguste pentru mașini, deși asta nu era așa o
mare problemă pentru că erau foarte puține mașini. Oamenii din cartier umblau pe jos
sau – cei cîțiva care își permiteau – pe bicicletă ori motocicletă. Ulițele deveneau
alunecoase din cauza noroiului după ce ploua, iar acesta era cel mai bun moment ca
puștii din cartier să joace jocul nostru preferat de-a prinselea. Dar eu eram mai micuță
și mai înceată decît ceilalți copii de vîrsta mea și mereu îmi era greu să mă adaptez și să
țin pasul cu ceilalți.
După ce am intrat la școală, Eunmi a trebuit uneori să se bată cu copiii mai mari ca
să mă apere pe mine. Nu era nici ea foarte voinică, dar era isteață și agilă. Era
protectoarea și tovarășa mea de joacă. Cînd ningea, mă ducea pe dealurile din jurul
cartierului nostru, mă lua în poală și mă cuprindea strîns cu brațele. Eu mă țineam bine
în timp ce alunecam la vale pe fund, țipînd și rîzînd. Eram fericită că fac parte din
lumea ei.
Vara, toți copiii se duceau să se joace în fluviul Yalu, dar eu nu am învățat niciodată
să înot. Stăteam pe mal și mă uitam la ceilalți cum taie curentul cu brațele. Uneori sora
mea sau prietena mea cea mai bună, Yong Ja, mă vedeau stînd singură și îmi aduceau
niște pietricele frumoase pe care le găsiseră în apa adîncă. Iar alteori mă luau în brațe și
mă băgau puțin în apă, după care mă aduceau înapoi pe mal.
Eu și Yong Ja eram de aceeași vîrstă și locuiam în aceeași zonă a orașului. Îmi plăcea
de ea pentru că ne pricepeam amîndouă să ne punem imaginația la treabă pentru a ne
crea singure jucării. În piață mai găseai cîteva păpuși și alte jucării fabricate, dar de
obicei erau prea scumpe. Noi ne făceam însă castronele și animăluțe din lut, iar uneori
chiar și tancuri în miniatură; jucăriile cu tentă militară făcute manual erau foarte mari
în Coreea de Nord. Dar noi, fetele, eram obsedate de păpuși de hîrtie și petreceam ore
întregi decupîndu-le din hîrtie groasă, croind rochițe și eșarfe pentru ele din resturi.
Uneori mama ne făcea moriști, iar noi le prindeam de pasarela de metal de deasupra
liniei ferate pe care o numeam Puntea Norilor. Ani mai tîrziu, cînd viața devenise mult
mai grea și mai complicată, treceam pe lîngă pasarela aceea și mă gîndeam cît de
fericite eram văzînd moriștile alea rotindu-se în bătaia vîntului.

Cînd eram mică, nu auzeam zgomotul de fond reprezentat de sunetele mecanice,
așa cum îl percep acum în Coreea de Sud și în Statele Unite. Nu existau mașini de gunoi
care să tulbure liniștea, claxoane care să țipe sau telefoane care să sune pretutindeni.
Nu auzeam decît zgomotele pe care le făceau oamenii: femei care spălau vase, mame
care își strigau copiii, clinchetul lingurilor și al bețișoarelor în bolurile cu orez cînd
familiile se așezau la masă. Uneori auzeam cînd prietenii mei erau certați de părinții
lor. Pe atunci nu erau nici muzică răsunînd strident în fundal, nici ochi lipiți de ecranul

smartphone-urilor. Dar existau intimitate și legături între oameni, ceva greu de găsit în
lumea modernă în care trăiesc astăzi.
În casa noastră din Hyesan, țevile de apă erau aproape tot timpul uscate, așa că de
obicei mama ne ducea hainele pe malul fluviului și le spăla acolo. Cînd le aducea
înapoi, le punea pe podeaua caldă ca să se usuce.
Deoarece curentul electric era atît de rar în cartierul nostru, de fiecare dată cînd se
aprindeau luminile, oamenii erau așa de bucuroși, încît se apucau de cîntat, băteau din
palme și chiuiau. Ne trezeam chiar și în toiul nopții ca să sărbătorim. Cînd ai atît de
puțin, și cel mai mărunt lucru te poate face fericit – iar aceasta este una dintre foarte
puținele trăsături ale vieții din Coreea de Nord care chiar îmi lipsesc. Desigur, luminile
nu rămîneau niciodată aprinse prea mult timp. Cînd se stingeau, pîlpîind, spuneam „Ei,
asta e” și ne culcam la loc.
Chiar și atunci cînd venea curentul, intensitatea era foarte slabă, astfel încît multe
familii aveau cîte un amplificator care să le ajute să pună în funcțiune aparatele
electrocasnice. Aceste mașinării luau mereu foc, iar într-o noapte de martie s-a
întîmplat și la noi acasă, pe cînd părinții mei erau plecați. Eu eram foarte mică și nu îmi
amintesc decît că m-am trezit și am început să plîng în timp ce cineva mă ducea în
brațe prin fum și flăcări. Nu știu dacă m-a salvat sora mea sau vecinul nostru. Mama a
venit alergînd într-un suflet cînd i-a spus cineva că ne luase foc casa, dar eu și sora mea
eram deja la adăpost, în vecini. Casa noastră a fost distrusă de incendiu, dar tata a
reconstruit-o rapid cu mîna lui.
După aceea, ne-am făcut o grădină în curticica noastră. Mama și sora mea nu erau
interesate de grădinărit, dar mie și tatei ne plăcea la nebunie. Am sădit dovlecei și
varză, castraveți și floarea-soarelui. Tata a plantat și niște flori frumoase pe lîngă gard,
cărora le spuneam „cerceluși”. Îmi plăcea la nebunie să îmi atîrn la urechi florile lungi
și delicate și să mă prefac că sînt cercei. Mama l-a întrebat pe tata de ce irosește un
spațiu prețios plantînd flori, dar el nu a băgat-o în seamă.
În Coreea de Nord, oamenii trăiau aproape de natură și învățau să prezică vremea
de a doua zi. Nu aveam internet și de obicei nu puteam urmări emisiunile transmise la
televiziunea de stat pentru că se întrerupea curentul. Așa că trebuia să ne descurcăm
singuri.
În lungile nopți de vară, toți vecinii noștri stăteau în fața caselor în aerul înserării.
Nu erau scaune; ne așezam direct pe pămînt, uitîndu-ne la cer. Dacă vedeam milioane
de stele, cineva zicea:
— Mîine o să fie senin.
Și toți murmuram aprobator. Dacă erau doar mii de stele, altcineva putea să spună:
— Se pare că mîine o să fie înnorat.
Aceasta era la noi prognoza meteo.

Cea mai frumoasă zi din fiecare lună era Ziua Tăițeilor, cînd mama cumpăra tăiței
proaspeți, fragezi, care erau făcuți de o mașinărie din oraș. Voiam să reziste mult, așa că
îi împrăștiam pe podeaua caldă a bucătăriei ca să se usuce. Era ca o sărbătoare pentru
mine și sora mea pentru că șterpeleam cîțiva tăiței și îi mîncam cît erau încă moi și
dulci. În primii ani din viața mea, înainte ca vîrful foametei care a lovit Coreea de Nord
la mijlocul anilor ’90 să pună stăpînire și pe orașul nostru, veneau și prietenii noștri pe
la noi și împărțeam tăițeii cu ei. În Coreea de Nord, trebuie să împarți totul. Dar mai
tîrziu, cînd situația a devenit mult mai grea pentru familia noastră și pentru țară, mama
ne-a spus să-i alungăm pe copii. Nu ne mai permiteam să împărțim nimic.
În vremurile bune, o familie avea la masă orez, kimchi, niște fasole și supă de alge.
Însă toate astea erau prea scumpe în vremurile de restriște. Uneori nici nu mai mîncam
și adesea nu aveam de mîncare decît un terci subțire de grîu sau orz, fasole ori cartofi
înghețați și măcinați din care se făceau niște plăcințele umplute cu varză.

Țara în care am crescut nu semăna cu cea pe care o cunoscuseră părinții mei în
copilăria lor, în anii ’60 și ’70. Cînd erau ei mici, statul avea grijă de nevoile de bază ale
tuturor: îmbrăcăminte, îngrijire medicală, mîncare. După ce s-a terminat Războiul Rece,
țările comuniste care susținuseră regimul nord-coreean l-au abandonat, iar economia
noastră controlată de stat s-a prăbușit. Nord-coreenii erau brusc pe cont propriu.
Eu eram prea micuță ca să-mi dau seama cît de disperată devenea situația în lumea
adulților, în timp ce familia mea încerca să se adapteze la schimbările masive care
aveau loc în Coreea de Nord în anii ’90. După ce eu și sora mea adormeam, părinții mei
rămîneau cîteodată treji, chinuiți de griji, întrebîndu-se ce ar putea face ca să nu murim
cu toții de foame.
Am învățat repede să nu repet ceea ce auzeam fără să vreau. Am fost învățată să nu-
mi exprim niciodată părerea, să nu pun nimic la îndoială. Am fost învățată să respect
pur și simplu ceea ce îmi spunea guvernul să fac, să spun ori să gîndesc. Eu chiar
credeam că Kim Jong Il, Conducătorul nostru Iubit, îmi putea citi gîndurile și că aveam
să fiu pedepsită pentru gînduri rele. Iar dacă nu mă auzea el, erau spioni pretutindeni,
ascultînd pe la ferestre și pîndind în curtea școlii. Toți făceam parte din
inminban
sau
„unitățile populare” de cartier și aveam ordin să pîrîm pe oricine spunea ce nu trebuie.
Trăiam cu frică, iar aproape toată lumea – inclusiv mama – avea o experiență personală
care demonstra cît de periculos era să te trezești vorbind.
Eu nu aveam decît 9 luni cînd a murit Kim Ir Sen, pe 8 iulie 1994. Nord-coreenii îl
venerau pe „Marele Conducător” în vîrstă de 82 de ani. Pînă la moartea sa, Kim Ir Sen
condusese Coreea de Nord cu mînă de fier aproape cinci decenii, iar cei care credeau cu
adevărat în el – inclusiv mama – erau convinși că era nemuritor. Moartea lui a fost un
moment de doliu profund, dar și de nesiguranță în țară. Fiul Marelui Conducător, Kim

Jong Il, fusese deja ales să-i succeadă tatălui său, însă vidul imens lăsat în urmă de Kim
Ir Sen neliniștea pe toată lumea.
Mama m-a legat de spatele ei ca să se alăture miilor de persoane îndoliate care se
îndreptau în fiecare zi, grupuri-grupuri, către piațeta monumentului închinat lui Kim Ir
Sen din Hyesan ca să-l plîngă și să-l jelească pe Conducător în perioada oficială de doliu.
Oamenii aduceau ofrande de flori și păhăruțe cu lichior de orez ca să-și arate adorația și
întristarea.
În perioada aceea, una dintre rudele tatei venise în vizită din nord-estul Chinei, unde
trăiau mulți etnici nord-coreeni. Pentru că era străin, nu avea același respect față de
Marele Conducător, iar cînd s-a întors mama după unul dintre pelerinajele ei la
monument, unchiul Yong Soo a repetat o poveste pe care tocmai o auzise. Guvernul de
la Phenian anunțase că Kim Ir Sen murise în urma unui atac de cord, însă Yong Soo
zicea că un prieten chinez i-a spus că auzise de la un ofițer de poliție nord-coreean că nu
era adevărat. Adevărata cauză a morții, a zis el, era
hwa-byung
– un diagnostic comun și
în Coreea de Nord, și în Coreea de Sud care se traduce aproximativ prin „boală cauzată
de stres mental sau emoțional”. Yong Soo auzise că existau neînțelegeri între Kim Ir
Sen și Kim Jong Il legat de planurile fiului celui mare al lui Kim de a purta negocieri cu
Coreea de Sud…
— Oprește-te! a spus mama. Să nu mai spui nici un cuvînt!
Era așa de supărată că Yong Soo îndrăznise să răspîndească zvonuri despre regim,
încît a trebuit să fie nepoliticoasă cu oaspetele ei și să-i închidă gura.
A doua zi ea și prietena ei cea mai bună erau la monument ca să mai pună niște
flori, cînd au observat că cineva vandalizase ofrandele lor.
— O, ce oameni răi sînt pe lumea asta! a zis prietena ei.
— Ai dreptate! a spus mama. Nici nu ți-ar veni să crezi ce zvonuri oribile răspîndesc
dușmanii noștri.
Și apoi i-a povestit prietenei sale ce minciuni auzise.
În ziua următoare mergea pe Puntea Norilor cînd a observat o mașină cu aer oficial
parcată pe ulița de sub casa noastră și un grup mare de oameni adunați în jurul ei. A
știut imediat că urma să se întîmple ceva îngrozitor.
Vizitatorii erau niște agenți în civil ai temutei
bo-wi-bu
sau Agenția Națională de
Securitate, ce administra lagărele în care erau închiși deținuții politici și ancheta
amenințările la adresa regimului. Mai rău, aceștia nu erau din localitate; fuseseră
trimiși de la centru.
Șeful agenților a întîmpinat-o pe mama în ușă și a dus-o în casa vecinului, pe care o
împrumutase pentru după-amiaza aceea. S-au așezat amîndoi, iar el s-a uitat la ea cu
niște ochi ca de sticlă neagră.
— Știți de ce mă aflu aici? a întrebat el.

— Da, a zis ea.
— Ei, de unde ați auzit lucrurile alea? a întrebat el.
Ea i-a spus că auzise zvonul de la unchiul chinez al soțului său, care îl preluase la
rîndul lui de la un prieten.
— Și ce părere aveți? a întrebat el.
— Este un zvon îngrozitor și plin de răutate! a zis ea, cu toată sinceritatea. Este o
minciună scornită de dușmanii noștri care încearcă să distrugă cea mai măreață
națiune din lume!
— Cu ce credeți că ați greșit? a întrebat el, pe un ton impasibil.
— Ar fi trebuit să mă duc la organizația de partid și să raportez. Am greșit că i-am
spus unei singure persoane.
— Nu, greșiți, a zis el. Nu ar fi trebuit să rostiți niciodată cuvintele acelea.
Acum era sigură că va muri. Îi tot spunea bărbatului că îi pare rău, implorîndu-l să-i
cruțe viața de dragul celor doi copilași ai ei. Cum se spune în Coreea, a implorat pînă
cînd a crezut că o să-i cadă mîinile.
În cele din urmă, el a spus cu o voce tăioasă care a făcut-o pe mama să-i înghețe
sîngele în vine:
— Nu trebuie să mai pomeniți niciodată de asta. Nici prietenilor, nici soțului, nici
copiilor. Înțelegeți ce o să vi se întîmple în caz contrar?
Da, înțelegea. Cît se poate de clar.
Apoi l-a interogat pe unchiul Yong Soo, care aștepta neliniștit împreună cu familia
noastră acasă la noi. Mama crede că nu i s-a aplicat nici o pedeapsă deoarece Yong Soo
i-a confirmat agentului cît de tare se înfuriase cînd i-a relatat zvonul pe care îl auzise.
Cînd s-a terminat totul, agenții au urcat în mașină și au plecat. Unchiul s-a întors în
China. Cînd tata a întrebat-o pe mama ce a vrut de la ea poliția secretă, ea a spus că nu
putea să vorbească despre asta și nu a mai deschis niciodată subiectul. Tata a murit fără
să știe cît de aproape de dezastru fuseseră.
Mulți ani mai tîrziu, după ce mi-a povestit toată tărășenia, am înțeles în sfîrșit de ce,
atunci cînd mă trimitea la școală, mama nu-mi spunea niciodată „Să ai o zi bună” ori
„Ferește-te de străini”. Ceea ce îmi spunea întotdeauna era:
— Ține-ți gura.
În majoritatea țărilor, orice mamă îi încurajează pe copiii ei să pună tot felul de
întrebări, dar nu și în Coreea de Nord. Imediat ce am crescut suficient de mult ca să
pricep, mama m-a avertizat să am grijă ce vorbesc.
— Ține minte, Yeonmi-ya, îmi zicea cu blîndețe, și atunci cînd crezi că ești singură, și
păsările și șoarecii îți aud șoapta.
Nu voia să mă sperie, dar am simțit în mine întuneric și groază.

2
O istorie periculoasă
Cred că tatăl meu ar fi ajuns milionar dacă ar fi crescut în Coreea de Sud sau în
Statele Unite. Dar s-a născut în Coreea de Nord, unde legăturile de familie și loialitatea
față de partid sînt tot ceea ce contează, iar munca grea nu îți garantează nimic altceva
decît tot muncă grea și o constantă luptă pentru supraviețuire.
Park Jin Sik s-a născut în orașul portuar industrial Hamhung pe 4 martie 1962, într-o
familie de militari cu relații la nivel politic. Asta ar fi trebuit să-i asigure un mare
avantaj în viață, pentru că în Coreea de Nord toate oportunitățile depind de castă sau
songbun
. Atunci cînd a ajuns la putere Kim Ir Sen, după al Doilea Război Mondial, a
răsturnat sistemul feudal tradițional care îi împărțea pe oameni în moșieri și țărani,
nobili și oameni de rînd, preoți și învățați.
A ordonat să se verifice originile fiecărui cetățean pentru a afla totul despre el și
familia sa preț de cîteva generații. În sistemul
songbun
, toată lumea face parte din unul
dintre cele trei grupuri principale, în funcție de presupusa lor loialitate față de regim.
Cea mai de seamă este clasa „nucleu”, formată din revoluționari respectați – țărani,
veterani sau rudele celor care au luptat ori au murit pentru Nord – și din cei care au
demonstrat o mare loialitate față de familia Kim și fac parte din aparatul ce îi menține
la putere. A doua este clasa „de bază” sau „oscilantă”, formată din cei care au trăit
cîndva în Sud sau care aveau rude acolo, foști negustori, intelectuali sau orice persoană
obișnuită față de care ar putea exista îndoieli că ar fi în întregime loială noii ordini. În
sfîrșit, pe treapta cea mai de jos este clasa „ostilă”, care include foști moșieri și
descendenții lor, foști soldați sud-coreeni, creștini sau adepți ai altor religii, familiile
prizonierilor politici și orice alte persoane percepute ca dușmani ai statului.
Este extrem de greu să ajungi într-un
songbun
superior, dar este extrem de ușor să
fii aruncat la nivelurile cele mai de jos fără să greșești cu nimic. Iar așa cum au
descoperit tata și familia lui, odată ce îți pierzi statutul
songbun
, pierzi și tot ce ai realizat
datorită lui.

Tatăl tatălui meu, Park Chang Gyu, a crescut la țară, în apropiere de Hyesan, în
perioada în care Coreea a fost colonie japoneză.
De mai bine de o mie de ani există un singur popor coreean, dar mulți coreeni
diferiți. Conform legendei, istoria noastră a început în 2333 î.e.n., cu un regat numit
Chosun, care înseamnă „Țara Dimineții”. În ciuda numelui său pașnic, țara unde m-am
născut nu prea a avut parte de pace. Peninsula Coreea s-a aflat la răscrucea dintre
marile imperii, iar de-a lungul secolelor regatele coreene au trebuit să-i alunge pe
invadatori din Manciuria pînă în Mongolia și mai departe. Apoi, la începutul secolului al
XII-lea, imperiul japonez, aflat în expansiune, a absorbit treptat Coreea folosindu-se de
amenințări și tratate, sfîrșind prin a anexa întreaga țară în 1910. Asta s-a întîmplat cu
doi ani înainte de a se naște primul Conducător al Coreei de Nord, Kim Ir Sen, și cu 11
ani înainte de nașterea bunicului Park.
Japonezii au fost niște lideri coloniali despotici care au încercat să distrugă cultura
coreeană și să ne transforme în cetățeni de categoria a doua chiar în țara noastră. Au
scos în afara legii limba coreeană și ne-au confiscat fermele și industriile. Acest
comportament a declanșat o rezistență naționalistă față de stăpînirea japoneză care a
fost reprimată violent. Ca mulți coreeni, părinții lui Kim Ir Sen au trecut cu familia
granița de nord, în Manciuria, care pe atunci făcea parte din imperiul chinez. După ce
japonezii au invadat Manciuria, la începutul anilor ’30, viitorul nostru Mare Conducător
s-a alăturat unui grup de gherilă care lupta împotriva ocupanților japonezi. Însă, cînd a
izbucnit al Doilea Război Mondial, Kim Ir Sen s-a înrolat în armata sovietică și (după
cum am aflat mai tîrziu), spre deosebire de varianta propagandei din Coreea de Nord,
conform căreia el i-a învins pe japonezi aproape de unul singur, a rămas pe toată durata
războiului la o bază militară aflată departe de front.
Cînd eram mică, noi nu vorbeam despre ceea ce au făcut familiile noastre în
perioada aceea. În Coreea de Nord, orice istorie poate fi periculoasă. Ceea ce știu despre
familia tatei se bazează pe puținele povești pe care tata i le-a spus mamei.
La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, bunicul Park lucra pentru niște șefi
japonezi în departamentul financiar din cadrul biroului administrativ sau primăriei
orașului Hyesan. Acolo a cunoscut-o pe viitoarea lui soție, Jung Hye Soon, care lucra tot
la primărie. Era orfană, fusese crescută de mătușa ei și avusese o viață foarte grea
înainte de a-l cunoaște pe bunicul meu. Logodna lor a fost ieșită din comun, pentru că,
spre deosebire de atîtea cupluri de coreeni ale căror căsătorii sînt aranjate de părinții
lor, bunicii mei chiar s-au cunoscut și s-au plăcut înainte de nuntă.
Bunicul și-a păstrat slujba de funcționar pe tot parcursul celui de-al Doilea Război
Mondial. După ce japonezii s-au predat, pe 15 august 1945, armata sovietică a pătruns în
partea de nord a Coreei, în timp ce militarii americani au ocupat sudul – iar asta a

pregătit terenul pentru agonia prin care trece țara mea de mai bine de 70 de ani. S-a tras
o linie arbitrară de-a lungul paralelei 38, împărțind peninsula în două zone
administrative: Coreea de Nord și Coreea de Sud. Statele Unite au adus la Seul un exilat
anticomunist pe nume Li Sîn-Man și l-au instalat la putere drept primul președinte al
Republicii Coreea. În Nord, Kim Ir Sen, care între timp devenise maior sovietic, a fost
instalat ca lider al Republicii Populare Democrate Coreene sau RPDC.
Sovieticii i-au adunat rapid pe toți cei eligibili pentru a crea o forță militară nord-
coreeană. Bunicul a fost luat din postul său de la primărie și transformat în ofițer în
Armata Poporului.
În 1949, atît Statele Unite, cît și Uniunea Sovietică își retrăseseră trupele și lăsaseră
peninsula în mîinile noilor oameni de paie. Asta nu a mers prea bine. Kim Ir Sen era
stalinist și un dictator ultranaționalist care a hotărît să unească din nou țara în vara
anului 1950, invadînd Sudul cu tancuri rusești și mii de soldați. În Coreea de Nord, am
fost învățați că imperialiștii yankei au pornit războiul, iar soldații noștri au respins
elegant invazia acelor nenorociți. În realitate, militarii americani s-au întors în Coreea
cu scopul expres de
a

apăra
Sudul – susținut de forțe oficiale ale Națiunilor Unite – și au
împins rapid armata lui Kim Ir Sen pînă la fluviul Yalu, aproape ocupînd țara. Au fost
opriți doar atunci cînd soldații chinezi s-au năpustit peste graniță și i-au respins pe
americani pînă la paralela 38. Pînă la sfîrșitul acestui război absurd, trei milioane de
coreeni fuseseră uciși, milioane erau refugiați, iar cea mai mare parte a țării era în
ruine.
În 1953, cele două tabere au căzut de acord să pună capăt luptelor, dar nu au semnat
nici un tratat de pace. Și astăzi sîntem încă oficial în război, iar atît guvernul Coreei de
Nord, cît și cel al Coreei de Sud cred că sînt reprezentanții legitimi ai tuturor coreenilor.

Bunicul Park a fost ofițer însărcinat cu administrarea finanțelor și nu a tras nici un
foc de armă în timpul Războiului din Coreea. După armistițiu, a rămas în armată,
mutîndu-se cu familia dintr-o unitate în alta. Era detașat în Hamhung, la vreo 300 de
kilometri sud de Hyesan, cînd s-a născut tata – al patrulea din cinci copii și cel mai mic
dintre băieți. Mai tîrziu, cînd bunicul a fost trecut în rezervă, guvernul l-a trimis
împreună cu familia lui în Hyesan. Poziția bunicului ca ofițer și membru al Partidului
Muncii din Coreea, aflat la conducere, îi asigurau un statut
songbun
bun și i s-a oferit alt
loc de muncă – director financiar la magazinul ce vindea mărfuri pentru familiile
militarilor. Cel puțin o vreme, familia a prosperat odată cu economia în creștere a
Coreei de Nord.
În anii ’50 și ’60, China și Uniunea Sovietică au investit bani în Coreea de Nord
pentru a-i sprijini reconstrucția. Nordul are cărbune și minereuri în munți și a fost
întotdeauna partea mai bogată și mai industrializată a țării. Și-a revenit mai rapid decît

Sudul, care era încă preponderent agricol și își revenea mai greu după război. Dar asta a
început să se schimbe în anii ’70 și ’80, cînd Coreea de Sud a devenit un centru de
producție, iar sistemul de tip sovietic din Coreea de Nord a început să se prăbușească
sub propria greutate. Economia era planificată de la centru și complet controlată de
stat. Nu exista proprietate privată – cel puțin nu oficial – și toate fermele erau
colectivizate, deși oamenii mai puteau cultiva niște legume pe care să le vîndă în piețe
mici, strict controlate. Statul asigura toate locurile de muncă, plătea salariile tuturor și
distribuia rații pentru majoritatea alimentelor și bunurilor de consum.
În copilăria părinților mei, sistemul de distribuție era încă subvenționat de Uniunea
Sovietică și China, așa că nu prea erau oameni care să moară de foame, dar nimeni nu
prospera cu adevărat în afară de membrii elitei. În același timp, mărfurile pe care le
doreau oamenii – haine de import, electronice și produse alimentare speciale – erau
puține. Deși clasele favorizate găseau multe dintre aceste mărfuri în anumite magazine
de stat, prețurile erau de obicei atît de mari, încît majoritatea oamenilor nu și le
permiteau. Orice cetățean de rînd care voia alcool sau țigări străine ori genți fabricate în
Japonia trebuia să și le cumpere de pe piața neagră. Aceste mărfuri ajungeau de obicei
din nord, prin China.

Tata a intrat în armată prin 1980, cînd încă nu împlinise 20 de ani. Ca majoritatea
nord-coreenilor din clasele de mijloc și superioare, a fost înrolat pentru un serviciu
militar de zece ani, deși, dacă aveai relații, perioada se putea reduce la doar doi ani. Dar,
la mai puțin de un an după ce a intrat în armată, a făcut o criză gravă de apendicită.
După patru sau cinci operații menite să evite complicațiile cauzate de infecție, serviciul
său militar s-a încheiat definitiv. Aceasta ar fi putut fi o catastrofă pentru el, pentru că
nord-coreenii fără stagiu militar de obicei nu au acces la cele mai bune locuri de
muncă. Însă, cînd s-a întors la Hyesan, nemaiavînd ce face, tatăl lui i-a sugerat să
studieze finanțele. A reușit să se înscrie la niște cursuri de trei ani la Facultatea de
Economie din Hyesan. Și restul familiei se descurca bine. Fratele mai mare al tatei, Park
Jin, era student la Facultatea de Medicină în Hyesan, iar cel mai mare, Park Dong Il, era
profesor de gimnaziu la Hamhung. Sora lui mai mare se măritase și se mutase la
Phenian, unde lucra ca ospătăriță, iar sora cea mică mergea la școală în Hyesan.
Însă dezastrul a lovit în 1980, cînd Dong Il a fost acuzat că a violat-o pe una dintre
elevele sale și că a încercat să-și omoare soția. Eu nu am aflat niciodată toate detaliile
despre ceea ce s-a întîmplat și nici măcar dacă acuzațiile erau întemeiate, dar el a ajuns
să fie condamnat la 20 de ani de muncă silnică. Park a scăpat de execuție doar datorită
relațiilor pe care le avea bunicul. Se întîmplă adesea ca deținuții care nu sînt închiși
pentru convingerile și activitățile lor politice să fie eliberați din închisoare înainte de a
muri, pentru a scuti statul de bătaia de cap de a le trimite cadavrele acasă. Așa că, după

ce a stat închis 12 ani, Dong Il a fost eliberat pe motiv de boală și s-a întors la Hyesan.
Nimeni din familie nu a vorbit vreodată despre trecutul său. Eu mi-l amintesc ca pe un
bărbat plăpînd și tăcut care era mereu bun cu mine. A murit cînd eu eram încă mică.
În Coreea de Nord, dacă un membru al familiei comite o infracțiune gravă, sînt
considerați infractori și toți ceilalți din familie. Dintr-odată, familia tatei și-a pierdut
statutul social și politic favorabil.
Există mai mult de 50 de subgrupe în cadrul principalelor caste
songbun
, iar după ce
devii adult, statutul tău este constant monitorizat și ajustat de autorități. Printr-o rețea
de delatori din cartier și agențiile de poliție care te supraveghează oficial, nimic din ce
faceți tu și familia ta nu trece neobservat. Toate datele despre tine sînt stocate în birouri
administrative de la nivel local și în cadrul unor mari organizații la nivel național, iar
informațiile sînt folosite pentru a stabili unde poți locui, unde poți merge la școală și
unde poți munci. Cu un
songbun
superior, poți intra în Partidul Muncii, care îți oferă
acces la puterea politică. Poți să mergi la o universitate bună și să ai un loc de muncă
bun. În caz contrar, poți ajunge să muncești la o fermă colectivă, prășind în orezării
pentru tot restul vieții. Iar în vremuri de foamete, să mori de foame.
Nici toate relațiile pe care le avea bunicul Park nu i-au putut salva cariera după ce
fiul lui cel mai mare a fost condamnat pentru tentativă de omor. A fost dat afară din
funcția sa de la comisariat la scurt timp după ce Dong Il a fost închis, deși nu i s-a oferit
nici un motiv oficial pentru concedierea sa. Din fericire, fiii săi mai mici au fost mai
puțin afectați de scandal și au reușit să-și termine studiile. Unchiul Park Jin a ajuns
profesor la Universitatea de Medicină din Hyesan și mai apoi administrator la
Facultatea de Medicină. Era un student eminent și un jucător politic inteligent care s-a
descurcat, în ciuda problemelor din familia sa. Tata și-a luat diploma în planificare
economică și, la fel ca tatăl lui, a fost angajat în departamentul financiar al primăriei din
Hyesan. Dar după numai un an au avut loc restructurări ale funcțiilor din administrație
și a rămas fără serviciu. Îl ajunsese din urmă faptul că avea un
songbun
prost.
Tata și-a dat seama că nu avea nici un viitor decît dacă reușea să intre cumva în
Partidul Muncii. A decis să se angajeze la o turnătorie de metal din localitate, unde
putea să muncească din greu și să-și dovedească loialitatea față de regim. A reușit să
întrețină relații bune cu cei care dețineau puterea la locul său de muncă, inclusiv cu
reprezentantul partidului. În scurt timp, a obținut carnetul de membru.
Între timp, tata se mai apucase de o mică afacere ca să mai cîștige niște bani. Era o
mișcare îndrăzneață, pentru că orice afacere ce nu era controlată de stat era ilegală.
Însă tata era un om ieșit din comun prin faptul că avea un spirit întreprinzător înnăscut
și ceea ce unii ar putea numi un dispreț sănătos față de reguli. A mai avut și norocul de
a trăi la momentul potrivit și în locul potrivit din țară pentru a-și transforma afacerea
într-un mare succes. Cel puțin pentru o vreme.

În Hyesan existau deja o îndelungată tradiție a comerțului transfrontalier cu China
și o piață neagră mică, dar dinamică, unde puteai găsi orice, de la pește uscat pînă la
electronice. În anii ’80, femeilor li se permitea să vîndă alimente și produse artizanale
într-un fel de piețe, dar în general comerțul era încă o activitate subterană și
specializată. Tata s-a alăturat unei clase nu foarte numeroase de operatori pe piața
neagră care găseau modalități de a exploata fisurile din economia controlată de stat. A
luat-o pas cu pas. A descoperit că putea să cumpere un cartuș de țigări de cea mai bună
calitate cu 70-100 de woni pe piața neagră din Hyesan, apoi să le vîndă cu 7-10 woni
bucata
în centrul Coreei de Nord. La vremea aceea, un kilogram de orez costa cam 25
de woni, așa că țigările erau, evident, foarte valoroase.
Guvernul restricționase și mai mult călătoriile în Coreea de Nord și era nevoie de o
grămadă de documente ca să călătorești în alt oraș. Mai întîi, tata avea nevoie de
permisiune ca să plece de la turnătoria unde lucra. Negocia cu un doctor o sumă de
bani cu care să-l plătească pentru a-i da o scutire medicală, apoi îi spunea
supraveghetorului său că trebuia să plece din oraș cîteva zile pentru tratament.
Supraveghetorul îi elibera actele necesare. Apoi tata se ducea la poliție și mituia pe
cineva ca să-și facă rost de un permis de călătorie.
Tata mergea cu trenul în orășele în care nu exista o piață neagră prea dezvoltată.
Ascundea țigările prin bagaje, asupra lui și prin toate buzunarele. Trebuia să nu stea
prea mult într-un loc, ca să nu fie percheziționat de poliție, care era mereu în căutare de
contrabandiști. Uneori polițiștii îl descopereau și îi confiscau țigările sau îl amenințau că
îl vor bate cu răngile dacă nu le dă banii. Tata trebuia să-i convingă pe polițiști că era în
interesul tuturor să-l lase să cîștige și el ceva ca să poată să se mai întoarcă și să le dea
țigări drept mită. De multe ori acceptau. Tata avea talent de negustor.
Deși știu că ar fi preferat să aibă o viață mai puțin riscantă și mai convențională, ca
înalt demnitar guvernamental, nu asta avea să-i fie soarta. Aproape în orice altă țară,
vocația tatei ar fi constituit-o afacerile. Dar în Coreea de Nord acestea nu reprezentau
decît un mijloc de supraviețuire. Și trebuia să încalce legea.

3
Rîndunici și coțofene
Tatăl meu și-a început afacerea cu țigări și curînd și-a diversificat oferta, vînzînd
haine fabricate în China, pentru care exista o cerere foarte mare. În vara anului 1989, s-
a dus la Kowon, un orășel aflat în apropiere de coasta estică a Coreei de Nord, ca să-și
vîndă mărfurile, iar printre altele a trecut să-i facă o vizită prietenului său Byeon Min
Sik, alt tînăr ambițios pe care tata îl știa de la Hyesan. Acolo a cunoscut-o tata pe sora
mai mică a prietenului său, Keum Sook. Mama mea.
Era cu patru ani mai mică decît tata și avea un
songbun
la fel de prost ca al lui, fără
să aibă nici ea vreo vină. În timp ce tata era nevoit să se chinuie pentru că fratele său
era în închisoare, se considera că ea nu prezenta încredere deoarece bunicul din partea
tatălui său deținuse niște pămînt pe vremea cînd Coreea era colonie japoneză.
Stigmatul a trecut de la o generație la alta, iar cînd s-a născut mama, în 1966, era deja
considerată membră a clasei „ostile” și nu avea acces la privilegiile elitei.
Tatăl mamei mele, Byeon Ung Rook, era din provincia Hamgyong de nord, aflată în
extremitatea nord-estică a Coreei. Cei din familia lui nu erau foarte bogați, dar aveau
suficient de multe proprietăți ca să fie considerați moșieri. Cînd s-a născut bunicul
Byeon, în 1931, familia deja nu mai avea bani. Era chiar în anul în care Japonia a decis
să-și extindă imperiul invadînd și ocupînd cele trei provincii chineze care formează
Manciuria, chiar la nord de granița cu Coreea.
Sute de mii de etnici coreeni se stabiliseră deja în Manciuria și se știa că frontiera era
permeabilă. Atunci cînd Japonia a ocupat ambele regiuni, în anii ’30-’40, era și mai ușor
de călătorit dintr-o parte a graniței în alta.
În 1933, cînd bunicul Byeon avea 2 ani, întreaga familie s-a mutat la Hunchun, în
China, dincolo de fluviul Tumen cum vii din Hamgyong. Cînd a izbucnit al Doilea
Război Mondial, el era încă la școală, dar a ajuns pe front. Mama nu a știut niciodată în
ce armată a fost, pentru că bunicul meu nu vorbea niciodată despre asta.
După terminarea războiului, el a rămas în China, dar făcea adesea vizite în țara în

care se născuse. Cînd avea 22 de ani, chiar înainte de a începe războiul din Coreea, în
1950, a făcut o vizită la Onsong, un oraș de frontieră în care tatăl său deținuse cîndva
niște proprietăți. Acolo s-a întîlnit cu un grup de oameni care se duceau în Uniunea
Sovietică să muncească în domeniul forestier. A luat cina cu ei, iar aceștia i-au tot făcut
cinste cu băutură. În cele din urmă, s-a despărțit de ei și a plecat singur spre pensiunea
la care stătea, dar era atît de beat, încît s-a întins pe linia ferată și a adormit. A doua zi,
cînd s-a trezit, bunicul era într-un spital din Onsong fără un braț și un picior și habar nu
avea cum ajunsese acolo. I s-a spus că trecuse trenul peste el în timp ce dormea și că
scăpase cu viață doar pentru că îl găsise un supraveghetor de la căile ferate care îl
dusese la doctor.
Bunicul Byeon a rămas în Coreea de Nord ca să se vindece. Brațul îi fusese amputat
în întregime, însă îi rămăsese o porțiune suficientă din picior ca să i se atașeze o proteză
și a învățat să meargă fără cîrje. Pînă ce s-a recuperat, războiul din Coreea era pe
sfîrșite. De fapt, se poate ca această mutilare îngrozitoare să-i fi salvat viața, pentru că ar
fi ajuns aproape sigur pe cîmpul de luptă, într-un conflict în care au fost uciși peste trei
milioane de oameni.
Statele Unite au aruncat asupra Coreei de Nord mai multe bombe decît în toată
campania din Pacific din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Americanii au
bombardat fiecare oraș și fiecare sat și nu s-au oprit pînă cînd nu a mai rămas nici o
clădire mare pe care s-o distrugă. Apoi au bombardat barajele ca să inunde culturile.
Pagubele au fost inimaginabile și nimeni nu știe cîți civili au fost uciși sau răniți.
După război, guvernul nord-coreean a înființat centre de îngrijire pentru invalizii ce
nu aveau rude care să aibă grijă de ei. În unul dintre aceste centre din Onsong a
cunoscut-o bunicul pe viitoarea lui soție, Hwang Ok Soon. Era orfană și se născuse într-
o comunitate rurală în ceea ce devenise acum Coreea de Sud, iar tatăl ei luptase în
Rezistență împotriva japonezilor în perioada în care Coreea fusese sub ocupație. Cînd ea
avea 10 ani, a fost arestat și nu a mai știut nimeni de el. După aceea, bunica Hwang a
fost abandonată de familia ei și a ajuns să muncească la o fermă din Tumen, China –
care pe atunci făcea parte din imperiul japonez.
S-a întors în țara ei natală după ce japonezii s-au predat și Coreea și-a cîștigat
independența. Din nefericire, locuia în nordul comunist atunci cînd Coreea a fost
împărțită în două. În 1952, lucra la o fabrică de muniție din orașul-port Chongjin de la
Marea de Est cînd a fost rănită la picior în timpul unui bombardament și acesta a trebuit
să fie amputat.
A fost trimisă pentru recuperare la un centru de îngrijire și a învățat să-și folosească
piciorul de lemn. Era încă tînără și nemăritată, dar era puțin probabil ca o persoană
sănătoasă să se căsătorească cu un invalid. Așa că singura ei speranță era să găsească pe
cineva la fel ca ea. Se pare că bunicul Byeon a avut aceeași idee și umbla pe la centrele

de îngrijire din toate provinciile nordice, căutîndu-și nevastă. Bunica mea povestea că l-
a văzut umblînd pe holuri și i s-a făcut milă de el. „Vai de capul lui!”, s-a gîndit ea. „Dacă
nu-l iau eu de bărbat, o să rămînă neînsurat.”
S-au căsătorit la scurt timp după terminarea războiului, iar ea a călătorit 240 de
kilometri spre nord împreună cu el, dincolo de granița cu China, acasă la el, în
Hunchun. În 1956, bunica era însărcinată cu primul ei copil, sora mai mare a mamei.
Era nefericită și îi era dor de casă. Chiar dacă mai stătuse în China, nu a învățat
niciodată limba chineză. Și îi era o poftă crîncenă de fructe de mare, mai ales de
caracatița gătită în Cheongjin. Pînă la urmă, nu a mai putut suporta, și-a lăsat bărbatul și
a plecat să caute niște caracatiță. Putea fi o persoană extrem de emotivă și foarte
hotărîtă. Cînd își punea în minte să facă ceva, nu mai puteai s-o faci să se răzgîndească.
Bunicul n-a avut încotro și s-a dus după ea.
Cheongjin era cîndva un mic sat pescăresc, însă japonezii îl transformaseră într-un
port industrial, iar statul nord-coreean îl reconstruia ca important centru de producție
și militar. Bunicii mei au căzut de acord că nu era un loc potrivit pentru a-și întemeia o
familie. Amîndoi erau adepți loiali ai lui Kim Ir Sen și își făceau griji din cauza
tendințelor capitaliste din zonele de frontieră. Nu voiau ca odraslele lor să fie tentate de
contrabandă și de alte activități infracționale.
Au plecat cu trenul spre sud în căutarea unui loc unde să se stabilească, în inima
zonei rurale. Așa a ajuns familia mamei să locuiască în Kowon, un orășel aflat aproape
de marea deltă cultivată a unui fluviu, avînd în fundal munți unduitori. Era o zonă cu
orezării și livezi, departe de influențele corupătoare ale agitatelor orașe de frontieră. Ar
fi trebuit s-o ia de la zero, însă au ajuns în Kowon în perioada în care Kim Ir Sen a
început să curețe Coreea de Nord de trădătorii de clasă. Toți cetățenii trebuiau anchetați
pentru a li se stabili gradul de loialitate și a înregistra în baza de date în ce
songbun
se
încadrează. Din nefericire, bunicul era un om foarte onest și i-a spus anchetatorului că
tatăl lui deținuse niște pămînt în Onsong. Din acel moment a purtat blestemul unui
songbun
prost și nu a mai avut nici o șansă să intre în partid și să reușească în viață. I s-
a repartizat un post într-o fabrică de nasturi.
Sora mai mare a mamei s-a născut la Kowon în 1957, urmată de încă trei copii – doi
băieți și apoi mama, mezina familiei, care s-a născut pe 16 iulie 1966. Toți au ajuns
adepți loiali ai regimului, la fel ca părinții lor.
Mama a fost o studentă eminentă și cînta cu talent, acompaniindu-se la acordeon și
la chitară. În filmulețele de propagandă nord-coreene, vezi adesea femei frumoase
îmbrăcate în tradiționalul
hanbok
– jachetele și fustele cu talie înaltă, foarte colorate,
care le fac să semene cu niște flori plutitoare – care cîntă niște melodii atît de
înălțătoare și de triste, încît publicului îi dau lacrimile. La asta se pricepea foarte bine și
mama.

Cînd era mică, a vrut să devină cîntăreață profesionistă, însă profesorii ei i-au spus
că trebuia să învețe ca să intre la universitate. Și tatăl ei s-a opus ideii ca ea să urmeze o
carieră artistică. Așa că ea s-a axat pe învățat și a învățat pe de rost poezii care îi
preamăreau pe Marele Conducător și pe fiul lui, Kim Jong Il, moștenitorul său
desemnat.
Nu era un lucru obișnuit ca o femeie cu statutul ei să aibă studii superioare. Însă
mama învăța atît de bine, încît a fost admisă la o facultate din orașul învecinat,
Hamhung. Dacă ar fi avut de ales, i-ar fi plăcut să se facă doctor. Însă numai studenților
din familiile mai bune li se permite să-și aleagă ce vor să studieze. Administrația
facultății a decis că ea va studia chimia anorganică, ceea ce s-a și întîmplat. După
terminarea facultății, reprezentanții partidului au trimis-o înapoi la Kowon ca să
lucreze într-o uzină chimică din acel oraș. I s-a repartizat un post minor, trebuind să
prepare ingredientele pentru aromele folosite la săpunuri și paste de dinți. Cîteva luni
mai tîrziu, i s-a îngăduit să se transfere pe un post mai bun de la altă fabrică, unde se
confecționau haine pentru export cu destinația Uniunea Sovietică.
În ciuda unor experiențe pe care alții le-ar putea numi dezamăgitoare, ea nu a pus
niciodată la îndoială autoritatea regimului de a-i controla viața. Spre deosebire de nord-
coreenii care au crescut de-a lungul granițelor, mama nu a avut contact cu lumea
exterioară sau cu ideile străine. Nu știa decît ceea ce o învăța regimul și a rămas o
revoluționară mîndră și desăvîrșită. Iar pentru că avea o fire poetică, simțea o legătură
emoțională profundă cu propaganda oficială. Credea sincer că țara era centrul
universului și Kim Ir Sen și Kim Jong Il aveau puteri supranaturale. Credea că soarele
răsărea datorită lui Kim Ir Sen și că, atunci cînd s-a născut Kim Jong Il într-o cabană de
pe muntele nostru sacru, Paektu (în realitate, el s-a născut în Rusia), sosirea lui în
această lume a fost marcată de un curcubeu dublu și de o nouă stea strălucitoare pe
bolta cerească. Era atît de spălată pe creier, încît, atunci cînd a murit Kim Ir Sen, a intrat
în panică. Parcă murise însuși Dumnezeu. „Cum de se mai învîrte Pămîntul?”, se
întreba ea. Legile fizicii pe care le studiase la facultate erau anulate de propaganda care
i se inoculase toată viața. Aveau să treacă mulți ani pînă să-și dea seama că Kim Ir Sen și
Kim Jong Il nu erau decît niște oameni care învățaseră de la Iosif Stalin, modelul lor
sovietic, cum să facă populația să-i adore ca pe niște zei.

Mama încă locuia acasă și lucra la fabrica de textile cînd l-a cunoscut pe tata, în vara
anului 1989. Tata își făcuse obiceiul să stea la fratele ei Min Sik cînd își vedea de
afacerile lui de pe piața neagră în Kowon. Cum și Min Sik locuia cu părinții lui, mama și
tata se vedeau destul de des, însă nu își vorbeau nimic în afară de a se saluta politicos.
Nu exista ideea de a ieși la întîlniri cu o fată în Coreea de Nord pe vremea aceea.
Cultura noastră a fost întotdeauna extrem de conservatoare în ceea ce privește relațiile

dintre bărbați și femei. Cînd crești în Occident, poți crede că poveștile de dragoste se
întîmplă de la sine, dar nu e așa. Înveți cum să fii romantic din cărți și din filme sau
observîndu-i pe alții. Însă pe vremea aceea părinții mei nu aveau nici un model de la
care să se inspire. Nu aveau nici măcar vocabularul necesar pentru a vorbi despre
sentimentele lor. Trebuia să ghicești ce simte persoana iubită după privire sau după
tonul vocii atunci cînd îți vorbea. Cel mult puteau să se țină de mînă pe furiș.
Nu știu ce părere a avut tata cînd a cunoscut-o pe mama, însă cred că era o femeie
frumoasă. Era zveltă, cu membre puternice, cu pomeți proeminenți și trăsături
frumoase, delicate. Avea o minte ageră și o voință puternică, probabil fascinante pentru
el.
Ea nu a fost chiar așa de impresionată de el. I se părea că are o înfățișare comună și
nu era tocmai înalt. Însă fratele ei Min Sik îi spusese că prietenul lui era suficient de
capabil să aibă grijă de o eventuală nevastă. Există o vorbă despre bărbații ca tata:
„Putea supraviețui și pe piatră seacă”, ceea ce însemna că era descurcăreț și rezistent,
indiferent de situație.
Conform tradiției, căsătoria a fost aranjată de familiile lor.
Bunicul Park l-a însoțit pe tata la Kowon în una dintre călătoriile lui de afaceri.
Hotărîseră că e mai sigur să împartă riscul, pentru ca nici unul dintre ei să nu aibă
asupra sa prea multe țigări sau prea mulți bani dacă erau percheziționați. Cînd au ajuns
cu bine, au tras la Min Sik și familia lui.
Bunicul Park a observat-o rapid pe mama și a văzut că schimba priviri pline de
înțeles cu fiul lui. El a discutat cu mama mamei ca să aranjeze o căsătorie. Familiile
părinților mei considerau că aceștia se potriveau de minune; amîndoi aveau un
songbun
prost. Cum se spune la noi, rîndunica se potrivește cu rîndunelul și coțofana cu
bărbătușul ei. În acest caz, și mireasa, și mirele erau din neamul coțofenelor. După ce
părinții au căzut de acord, lui Jin Sik și Keum Sook li s-a spus că sînt logodiți. Asta a fost
tot.
Nunta nu a avut nimic special. Mama era îmbrăcată cu un
hanbok
tradițional, iar
tata a venit acasă la părinții ei, unde era pregătită o masă îmbelșugată pentru rudele și
prietenii apropiați. Apoi, mama a plecat cu trenul la Hyesan, unde a avut loc o adunare
similară și acasă la tata. Nu a avut loc nici o ceremonie. Părinții mei au mers pur și
simplu cu actele de identitate la secția de poliție pentru a li se înregistra căsătoria și asta
a fost tot.
Mai este un proverb coreean: „Ața merge după ac”. De obicei bărbatul este acul și
ața e femeia, așa că aceasta își urmează soțul acasă la el. Însă nu ia numele lui. Pentru
multe femei, aceasta este singura formă de independență de care au parte în viață.

4
Lacrimi de sînge
Părinților mei le-a mers bine în primii ani de căsnicie. S-au mutat într-o căsuță de
lîngă gară pe care o primise bunicul meu din partea armatei după ce a fost trecut în
rezervă. Era ca vai de ea, însă tata s-a apucat s-o repare pentru familia lui tot mai
numeroasă. Mama a rămas însărcinată cu sora mea, Eunmi, aproape imediat, iar ea s-a
născut în ianuarie 1991.
Tata a plecat de la turnătorie ca să-și caute alte locuri de muncă mai flexibile, să
poată să plece de la serviciu mai multe zile la rînd și să-și vadă de afacerile lui. Pe lîngă
țigări, cumpăra zahăr, orez și alte mărfuri de pe piețele informale din Hyesan, apoi
călătorea prin țară ca să le vîndă în cîștig. Cînd mergea cu afaceri la Wonsan, un port de
la Marea de Est, aducea înapoi uva uscați – niște pești mici și subțiri pe care coreenilor
le place să-i mănînce ca garnitură. Îi putea vinde pentru un profit frumușel în provincia
noastră fără ieșire la mare și au devenit cel mai bine vîndut dintre produsele lui.
Pentru că mama mea își petrecuse toată viața în centrul țării, departe de orice
influențe din exterior, nu știa nimic despre piața neagră. Nici măcar nu înțelegea
conceptul de
afaceri
. Toate acestea s-au schimbat în anii ’90, cînd foametea și colapsul
economic au transformat întreaga țară într-o nație de negustori pentru a supraviețui.
Însă înainte de asta capitalismul era ceva murdar pentru nord-coreeni, iar banii erau
prea dezgustători pentru majoritatea oamenilor ca să pomenească de așa ceva în
conversațiile politicoase.
Acum era măritată cu un om de afaceri care își cîștiga existența învîrtind bani. I-a
trebuit ceva timp ca să se obișnuiască cu asta. Însă, la fel ca mulți nord-coreeni loiali,
era în stare să separe ideologia de ceea ce făcea ea și să nu realizeze că cele două se
băteau cap în cap. A ajuns să se priceapă și ea foarte bine la negustorie. Poate că la
început i s-a părut nefiresc, dar a ajuns să-și dea seama că tata era mai informat și mai
competent decît alții și s-a luat după el. La scurt timp după ce s-au căsătorit, a început
să-l ajute să cumpere și să vîndă produsele atît pe piețele legale, cît și pe cele subterane

din Hyesan.
Chiar dacă părinții mei o duceau mai bine decît majoritatea vecinilor lor, nu au fost
niciodată membri ai așa-numitei elite. Genul acela de bogăție provenea doar din
relațiile la nivel înalt. Totuși, se descurcau destul de bine pentru a face o excursie pînă
în capitala plină de monumente a Coreei de Nord, Phenian, cînd Eunmi era încă foarte
mică, iar mama putea purta unele dintre hainele la modă care erau aduse de
contrabandiști din China. Îi plăceau la nebunie poșetele de firmă (chiar dacă erau
imitații chinezești), bluzele japoneze și cosmeticele de bună calitate. Peste ani, după
fuga noastră, aveam să spun în glumă că ea era un fel de Paris Hilton a Coreei de Nord.
Dar nu a fost niciodată extravagantă; doar că avea mult stil.
În ciuda norocului ei, mama nu a renunțat niciodată la serviciu și nimic nu era prea
greu pentru ea. Tăia lemne pentru casă chiar și înainte s-o nască pe Eunmi. Doctorii
spuneau că de asta a intrat în travaliu mai repede și a născut primul copil la opt luni.
Noi credem că pe mine m-a născut și mai devreme pentru că, în luna a șaptea, mama
căra cărbune pe un pod de cale ferată din Hyesan.
Transportarea cărbunelui era parte a unei afaceri ilicite a bunicului Park. După ce și-
a pierdut locul de muncă de la comisariat, bunicul și-a găsit de lucru ca agent de pază la
o unitate militară din Hyesan. Clădirea avea un stoc de cărbuni într-o zonă de
depozitare, iar el îi lăsa pe părinții mei să intre și să fure cărbune. Trebuiau să intre pe
furiș noaptea și să care cărbunii în cîrcă prin orașul cufundat în beznă. Era o muncă
grea și trebuiau să se miște repede, pentru că, dacă erau prinși de polițistul nepotrivit –
adică unul pe care nu îl puteau mitui –, puteau fi arestați. Într-o noapte, pe podul acela,
mama a simțit niște dureri ascuțite în abdomen, iar a doua zi a născut un prunc cît o
găină: pe mine.
În Coreea de Nord, bunicul Park și părinții mei erau niște infractori. Tata aducea și
vindea mărfuri pentru a scoate profit; în alte țări ar fi fost numit pur și simplu afacerist.
Mituia funcționari – cărora nu le ajungeau salariile ca să-și hrănească familiile – pentru
a călători nestingherit în propria țară. Și deși este adevărat că bunicul și părinții mei
furau de la stat, statul le fura totul oamenilor, inclusiv libertatea.
După cum s-a dovedit, afacerea familiei mele pur și simplu era prea avansată pentru
vremurile acelea. Cînd m-am născut eu, în 1993, corupția, mita, hoția și chiar și
capitalismul de piață deveneau un mod de viață în Coreea de Nord pe măsură ce
economia centralizată se prăbușea. Singurul lucru care nu se schimbase cînd criza a
luat sfîrșit era acapararea brutală, totalitară a puterii politice de către regim.

Cît am fost copil, părinții mei vedeau că de la lună la lună devenea tot mai greu de
supraviețuit în Coreea de Nord, dar nu știau de ce. Mass-media străină era complet
interzisă în țară, iar ziarele relatau doar vești bune despre regim – sau puneau toate

greutățile noastre pe seama unor urzeli malefice ale dușmanilor noștri. Adevărul era că
în afara granițelor noastre ermetice superputerile comuniste care creaseră Coreea de
Nord îi tăiau ancora de salvare. Marele declin a început în 1990, cînd Uniunea Sovietică
se dezmembra și Moscova a renunțat la „tarifele prietenoase” pentru exporturile către
Coreea de Nord. Fără subvenționarea combustibilului și a altor mărfuri, economia s-a
blocat. Statul nu mai avea cum să mențină în funcțiune fabricile de îngrășăminte din
țară și nici nu mai exista combustibil pentru camioanele care ar fi livrat fermelor
îngrășăminte importate. Recoltele s-au diminuat vertiginos. În același timp, Rusia a
sistat aproape complet ajutorul alimentar. China a dat o mînă de ajutor cîțiva ani, dar și
ea trecea prin mari schimbări și își intensifica legăturile economice cu țări capitaliste –
precum Coreea de Sud și Statele Unite –, așa că a sistat unele subvenții și a început să
ceară valută forte în schimbul exporturilor. Coreea de Nord nu își plătise creditorii, așa
că nu mai putea împrumuta un ban.
Cînd a murit Kim Ir Sen, în 1994, foametea se înstăpînea deja în provinciile din nord.
Rațiile primite de la stat fuseseră reduse drastic, iar uneori nici nu mai ajungeau deloc.
În loc să-și schimbe politicile și să-și reformeze programele, reacția Coreei de Nord a
fost să ignore criza. În loc să deschidă țara ajutoarelor și investițiilor străine, regimul le-
a spus oamenilor să mănînce doar de două ori pe zi ca să economisească resursele
alimentare. În mesajul său de Anul Nou din 1995, proaspătul Conducător Iubit, Kim
Jong Il, a făcut apel la poporul coreean să muncească mai mult. Deși anul 1994 ne
adusese „lacrimi de sînge”, scria el, trebuia să întîmpinăm anul 1995 „cu energie, cu
hotărîre și cu un singur țel” – să facem patria mai prosperă.
Din nefericire, problemele noastre nu puteau fi rezolvate cu lacrimi și sudoare, iar
economia a intrat definitiv în colaps după ce niște ploi torențiale au cauzat inundații
cumplite care au distrus cea mai mare parte a culturilor de orez. Kim Jong Il a numit
lupta poporului nostru împotriva foametei „Marșul epuizant”, reînviind expresia
folosită pentru a descrie greutățile cu care se confruntase generația tatălui său cînd
luptase împotriva imperialiștilor japonezi. Între timp cam un milion de nord-coreeni au
murit de foame sau din cauza bolilor, în anii cei mai cumpliți ai foametei.
Colapsul economic a perturbat societatea nord-coreeană la fiecare nivel. Deși cîndva
ne satisfăcuse toate nevoile, acum regimul afirma că trebuia să ne salvăm singuri. Cînd
ajutoarele alimentare din străinătate au început în sfîrșit să ajungă în țară pentru
victimele foametei, guvernul a deturnat cea mai mare parte a acestora către militari,
ale căror nevoi aveau întotdeauna prioritate. Alimentele care mai ajungeau pînă la
autoritățile locale ca să fie distribuite erau vîndute rapid pe piața neagră. Dintr-odată
aproape toată lumea din Coreea de Nord a trebuit să învețe să facă negoț dacă nu voia
să riște să moară de foame. Iar regimul a realizat că nu mai avea de ales: trebuia să
tolereze aceste piețe neoficiale. De fapt, Kim Jong Il chiar a îngăduit pînă la urmă să se

construiască piețe permanente, gestionate de stat.
Noua realitate a fost dezastruoasă pentru tata. Acum, cînd toată lumea cumpăra și
vindea în piețe, numite
jangmadang
, era prea multă concurență pentru el ca să-și mai
poată cîștiga existența. Între timp, pedepsele pentru activitățile de pe piața neagră s-au
înăsprit. Oricît de mult au încercat părinții mei să se adapteze, le era greu să-și vîndă
mărfurile și se îndatorau din ce în ce mai mult. Tata a încercat tot felul de afaceri.
Mama și prietenele ei aveau o mașină veche de cusut, cu pedală, pe care o foloseau ca
să coasă bucăți de material din care făceau haine de copii. Mama ne îmbrăca pe mine și
pe sora mea în hainele acelea; prietenele ei vindeau restul la piață.
Unii aveau rude în China și puteau solicita permisiunea de a le vizita. Unchiul Park
Jin a mers cel puțin o dată, însă nu și tata, pentru că autoritățile nu priveau asta cu ochi
buni și ar fi acordat mai multă atenție afacerilor lui. Cei ce mergeau se întorceau
aproape întotdeauna de peste graniță cu lucruri pe care le vindeau la tarabe
improvizate de la marginea așa-numitelor
jangmadang
. Ne povesteau ce lucruri
uimitoare puteai găsi în tomberoanele din China, chiar și haine foarte bune. În Coreea
de Nord nu se irosea nimic, iar noi nu ne puteam închipui că am arunca vreodată ceva
ce mai putea fi refolosit – chiar și sticle goale de plastic, pungi și cutii de conserve. Toate
astea erau aur curat pentru noi.
Cînd ești foarte mic, nu cunoști decît ceea ce se află în fața ochilor tăi. Întreaga ta
viață o constituie părinții, rudele, cartierul. Mie mi se părea ceva normal că uneori
aveam ce să mîncăm, iar alteori nu aveam decît o masă pe zi și atunci flămînzeam.
Deși se străduiau să ne ferească de dezastru, părinții mei erau adesea nevoiți să ne
lase singure pe mine și pe sora mea. Dacă nu găsea cu cine să ne lase, mama trebuia să
zăvorască ușa cu o bară de metal ca să fie sigură că rămînem în casă. Uneori lipsea
mult, pînă după apusul soarelui, și atunci casa se cufunda în beznă. Sora mea, căreia îi
era frică de întuneric, începea să plîngă. Eu îi spuneam:
— Surioară, nu mai plînge.
Umma
o să ajungă acuși.
Dar după o vreme mă pierdeam și eu cu firea și plîngeam amîndouă. Cînd îi auzeam
glasul, alergam la ușă, suspinînd ușurate. Era așa de greu pentru mama să vină acasă și
să ne găsească așa! Dar, dacă aducea ceva de mîncare, totul era dat uitării.
În lumea liberă, copiii visează la ce vor să se facă atunci cînd vor fi mari și cum își
pot folosi talentele. Cînd aveam 4-5 ani, singurul lucru pe care doream să-l fac ca adult
era să cumpăr cîtă pîine voiam și s-o mănînc pe toată. Cînd îți este mereu foame, nu te
gîndești decît la mîncare. Eu nu înțelegeam de ce, cînd mama venea acasă cu niște bani,
trebuia să-i păstreze aproape pe toți pentru mai tîrziu. În loc de pîine, mîncam numai
un pic de terci de cartofi. Eu și sora mea ne-am înțeles că, dacă o să ajungem mari, o să
ne folosim banii ca să mîncăm pîine pe săturate. Chiar ne ciondăneam cînd venea
vorba despre cîtă pîine putem mînca. Ea îmi spunea că poate să mănînce o găleată de

pîine; eu ziceam că pot mînca zece. Dacă ea spunea zece, eu ziceam o sută! Credeam că
puteam să mănînc un munte de pîine fără să mă satur.
Cel mai rău era iarna. Nu exista apă curentă și fluviul era înghețat. Exista o singură
pompă în oraș de unde puteai lua apă proaspătă, dar trebuia să stai la coadă ore întregi
ca să-ți umpli găleata. Într-o zi, pe cînd aveam vreo 5 ani, mama a trebuit să plece cu nu
știu ce treabă, așa că m-a dus acolo la 6 dimineața, cînd era încă întuneric afară, și m-a
lăsat să-i țin rînd. Am stat toată ziua în ger, iar cînd s-a întors după mine, se întunecase
iar. Îmi amintesc cît de înghețate îmi erau mîinile și văd și acum în fața ochilor găleata
și coada imensă de oameni din fața mea. Mi-a cerut iertare pentru asta, dar eu nu o
învinovățesc de nimic; nu a avut încotro. Pentru mama povestea asta este încă
dureroasă, o apasă pe suflet. Și astăzi se simte vinovată pentru că nu a avut cum să se
bucure mai mult de copilăria mea; era prea ocupată să-și frămînte mintea căutînd
soluții ca să avem ce mînca.
În ciuda idealurilor anticapitaliste ale Coreei de Nord, erau mulți cămătari care se
îmbogățeau împrumutîndu-le oamenilor bani cu dobîndă. Părinții mei au împrumutat
bani de la niște cămătari ca să-i investească în afacerea lor, dar, după ce prețurile de pe
piața neagră s-au prăbușit și o mare parte din marfă le-a fost confiscată sau furată, nu
au mai avut de unde să dea banii înapoi. În fiecare seară, oamenii care voiau să-și
recupereze banii veneau acasă la noi în timp ce stăteam la masă. Țipau la părinții mei și
îi amenințau. Pînă la urmă, tata nu a mai suportat. Mai știa o modalitate de a face bani,
dar era foarte periculos. Cunoștea pe cineva la Phenian care îi putea face rost de metale
prețioase – aur, argint, cupru, nichel și cobalt – pe care le putea vinde mai scump
chinezilor.
Mama nu era de acord. Cînd el vindea pești și țigări, cel mai rău lucru care se putea
întîmpla era să fie nevoit să renunțe la tot profitul pentru a da mită sau să ajungă
pentru scurt timp într-un lagăr de reeducare.
— Poți să te împaci cu asta, i-a spus ea. Dar, dacă faci contrabandă cu metale furate,
poți să-ți pierzi viața.
S-a speriat și mai tare cînd a aflat cum intenționa el să aducă metalele la Hyesan. La
coada fiecărui tren de pasageri din Coreea de Nord era atașat un vagon special de
marfă, numit Vagonul de marfă nr. 9. Acestea erau menite exclusiv pentru uzul lui Kim
Jong Il, aducînd pentru el delicatese, fructe și materiale prețioase din diferite zone ale
Coreei de Nord și distribuind daruri și articole de bază pentru cadrele de partid din toată
țara. Tot ce era transportat în vagonul special era sigilat în lăzi de lemn pe care nici
măcar polițiștii nu le puteau deschide pentru a le inspecta. Nimeni nu putea nici măcar
să intre în vagon fără să fie percheziționat. Tata cunoștea pe cineva care lucra în tren,
iar omul acela a fost de acord să-l ajute să transporte metalele din Phenian pînă la
Hyesan în unul dintre aceste compartimente.

Mama s-a opus mult timp, dar pînă la urmă a fost de acord cu acest plan. Era singura
noastră șansă de supraviețuire.

5
Conducătorul Iubit
Între 1998 și 2002, tatăl meu și-a petrecut cea mai mare parte a timpului la Phenian,
făcînd contrabandă. De obicei lipsea și nouă luni pe an, întorcîndu-se doar rareori,
pentru cîte o vizită scurtă, cînd venea la Hyesan cu același tren în care se afla și
transportul lui de metale. Mama mea a învățat rapid să se ocupe de afacere în Hyesan,
ridicînd pachetele de la tren și predîndu-le unor contrabandiști care vindeau marfa
dincolo de graniță, în China.
Cînd afacerile tatei mergeau prost, eram din nou săraci și flămînzi, dar în
majoritatea timpului situația noastră era mai bună. Cînd era în oraș, tata invita la noi
acasă funcționari locali, inclusiv ștabii de la partid pe care îi plătea ca să închidă ochii la
absențele lui de la locul de muncă „oficial”. Mama pregătea adevărate ospețe cu orez și
kimchi, niște carne la grătar numită
bulgogi
și alte specialități, în timp ce tata le umplea
tuturor paharele cu vodcă de orez și lichior de import. Tata era un mare povestaș și
avea mult simț al umorului. Eu adormeam ascultîndu-i glasul și hohotele de rîs ale
celor așezați la masă.
Eram fericită cînd aveam ce mînca și ne permiteam să ne cumpărăm încălțări noi și
uniforme pentru școală.

Eram cea mai mărunțică dintre toți colegii mei din clasa întîi și în mod clar nu cea
mai deșteaptă. Știu asta pentru că în Coreea de Nord copiii sînt aliniați după înălțime și
așezați în bănci în funcție de notele pe care le iau la teste. Mi-a fost greu să învăț să
citesc și să scriu și am avut nevoie de ajutor special. Nu îmi plăcea să stau în fundul
clasei, iar uneori pur și simplu refuzam să merg la școală.
Eram foarte încăpățînată din fire, poate pentru că trebuia să muncesc din greu
pentru tot. Eram hotărîtă să învăț să citesc, așa că mă chinuiam să pricep toate
caracterele alea care pluteau pe pagina din fața mea.
Cînd era tata acasă, mă lua uneori în brațe și îmi citea din cărți pentru copii. Îmi

plăceau foarte mult poveștile, dar singurele cărți pe care le găseai în Coreea de Nord
erau publicate de stat și aveau teme politice. În locul basmelor care îți dădeau fiori,
aveam povești plasate într-un cadru mizer și dezgustător care se numea Coreea de Sud,
unde copii fără adăpost umblau desculți și cerșeau pe străzi. Abia după ce am ajuns la
Seul mi-am dat seama că acele cărți descriau de fapt viața din Coreea de Nord. Dar pe
atunci nu vedeam dincolo de propagandă.
Cînd am învățat în sfîrșit să citesc singură, nu mă mai săturam de cărți. Iarăși,
majoritatea erau despre Conducătorii noștri și povesteau cum muncesc ei din greu și
cum se sacrifică pentru popor. Una dintre preferatele mele era o biografie a lui Kim Ir
Sen. Aceasta descria prin ce suferințe a trecut în tinerețe, cînd se lupta cu imperialiștii
japonezi, mîncînd broaște ca să supraviețuiască și dormind în zăpadă.
În clasă, fiecare obiect – matematică, științe, citire, muzică – era predat împreună cu
o doză de propagandă. Fiul lui Kim Ir Sen, Iubitul nostru Conducător Kim Jong Il,
manifesta o loialitate incredibilă față de tatăl său, fiind un exemplu pentru școlari. În
clasă citeam o carte din care aflam că Kim Ir Sen era așa de ocupat să ne conducă
națiunea, încît trebuia să citească documente și în timp ce era în mașină. Dar nu era
deloc ușor pentru că străzile erau pline de denivelări și paginile se zgîlțîiau. Dar, cînd
Kim Jong Il era foarte tînăr, a reușit să toarne pe drumuri mult nisip pentru ca mașina
tatălui său să meargă mai lin.
Conducătorul nostru Iubit avea puteri mistice. Conform biografiei sale, era în stare
să controleze vremea cu puterea gîndului și a scris 1.500 de cărți în cei trei ani de studii
la Universitatea Kim Ir Sen. Chiar și în copilărie era un tactician uluitor, iar cînd juca
jocuri militare, echipa lui cîștiga întotdeauna pentru că născocea de fiecare dată noi
strategii geniale. Povestea asta îi inspira și pe colegii mei de la Hyesan să joace jocuri
militare. Dar nimeni nu voia niciodată să fie în echipa imperialiștilor americani, pentru
că întotdeauna trebuiau să piardă bătălia.
La școală, cîntam un cîntec despre Kim Jong Il și despre eforturile pe care le făcea ca
să le dea muncitorilor noștri instrucțiuni la fața locului atunci cînd călătorea prin țară,
dormind în mașină și mîncînd doar cîte puțin orez. „Te rugăm, te rugăm, Iubite
Conducător, odihnește-te pentru noi!”, cîntam noi cu ochii în lacrimi. „Toți plîngem
pentru tine.”
Această venerare a familiei Kim era consolidată și prin documentare, filme și
emisiuni difuzate de singura televiziune, cea de stat. De fiecare dată cînd figurile
zîmbitoare ale Conducătorilor apăreau pe ecran, în fundal răsuna tot mai puternic o
muzică sentimentală, tulburătoare. Mă emoționa foarte tare de fiecare dată. Nord-
coreenii sînt învățați de mici să-i venereze pe tații și bătrînii lor; aceasta este parte din
cultura pe care am moștenit-o de la confucianism. Iar astfel, în conștiința noastră
colectivă, Kim Ir Sen era bunicul nostru iubit, iar Kim Jong Il era părintele nostru.

Odată am avut chiar un vis cu Kim Jong Il. Zîmbea, mă strîngea în brațe și îmi dădea
dulciuri. M-am trezit foarte fericită, iar multă vreme amintirea acelui vis a fost cea mai
mare bucurie a vieții mele.
Jang Jin Sung, un celebru fugar din Coreea de Nord și fost poet laureat care a lucrat
la Biroul de Propagandă nord-coreean, numește acest fenomen „dictatură emoțională”.
În Coreea de Nord, nu este suficient că statul controlează unde mergi, ce înveți, unde
lucrezi și ce spui. Trebuie să te controleze și prin intermediul emoțiilor tale,
transformîndu-te într-un sclav al statului prin faptul că îți distruge individualitatea și
capacitatea de a reacționa în diverse situații în funcție de experiența lumii pe care ai
acumulat-o.
Această dictatură, atît emoțională, cît și fizică, este întărită în fiecare aspect al vieții.
De fapt, îndoctrinarea începe imediat ce înveți să vorbești și mama ta te duce în cîrcă la
întrunirile
inminban
la care trebuie să participe toată lumea în Coreea de Nord cel puțin
o dată pe săptămînă. Înveți că prietenii tăi îți sînt „tovarăși” și că aceasta este formula
de adresare între voi. Toți sînt învățați să gîndească la fel.
Imediat ce intri la școală, ți se predau cele zece principii ale regimului, precum cele
zece porunci din Biblie. (1: „Trebuie să facem tot posibilul în efortul de a uni întreaga
societate prin intermediul ideologiei revoluționare a Marelui Conducător, tovarășul
Kim Ir Sen”. 2: „Respectă-l pe Marele Conducător preamărit, tovarășul Kim Ir Sen, cu
loialitate absolută”… 10: „Trebuie să transmitem din generație în generație mărețele
realizări ale revoluției Marelui Conducător, tovarășul Kim Ir Sen, moștenind-o și
ducînd-o pînă la capăt”.) Înveți principiul
juche
– autodeterminare națională. Și ești
învățat să-i urăști cu patimă pe dușmanii statului.
Clasa și manualele noastre erau pline cu imagini înfățișînd niște soldați americani
grotești, cu ochi albaștri și nasuri imense, care executau civili sau erau înfrînți cu sulițe
și baionete de niște bravi copilași coreeni. Uneori, în pauză, ne aliniam ca să lovim ori
să înjunghiem pe rînd niște manechine în uniforme de soldați americani. Eu mă
temeam așa de tare că diavolii de yankei ne vor ataca din nou și mă vor omorî în
chinuri groaznice!
În clasa a doua ni se preda aritmetică, dar nu așa cum se predă în alte țări. În Coreea
de Nord, pînă și aritmetica este un instrument de propagandă. O problemă tipică suna
cam așa: „Dacă tu ucizi un nenorocit de american și tovarășul tău ucide doi, cîți
nenorociți de americani morți sînt în total?”.
Nu spuneam niciodată doar „american” – ar fi fost prea respectuos. Trebuia să fie
„nenorocit de american”, „diavol yankeu” sau „yankeu cu nasul mare”. Dacă nu
spuneai așa, erai acuzat că ești prea blînd cu dușmanii noștri.
La fel, orice menționare a vreunuia dintre cei doi Kim trebuia să fie precedată de un
titlu sau de o descriere tandră care să arate dragostea și respectul nostru infinite față de

Conducători. Odată, cînd mama făcea mîncare în bucătărie, am pus mîna pe un ziar și a
trebuit să citesc o grămadă pînă să-mi dau seama că abia terminasem titlurile
Conducătorului nostru: „Marele nostru tovarăș Kim Jong Il, secretar general al
Partidului Muncii din Coreea, președinte al Comitetului Apărării Naționale al Republicii
Populare Democrate Coreene și comandant suprem al Armatei Populare a Coreei, a
spus astăzi…”.
Nu cred că tata era la fel de spălat pe creier ca noi, ceilalți. Mama mi-a spus că era
mai conștient de ceea ce le făcea regimul oamenilor. L-am auzit bombănind despre asta
o singură dată și la vremea aceea nu am înțeles ce spunea. Ascultam știrile de la
televizor, cu obișnuitele imagini cu Kim Jong Il inspectînd niște trupe pe undeva.
Crainicii tot spuneau cît suferea Iubitul Conducător de frig numai ca să le ofere cu
bunăvoință îndrumări loialilor soldați, cînd tata și-a ieșit din fire:
— Ticălosul! Ia închide televizorul!
Mama a șoptit furioasă:
— Ai grijă ce spui în fața copiilor! Acum nu mai contează doar ce crezi tu. Ne pui pe
toți în pericol.
Habar nu aveam ce tot vorbea tata acolo despre Kim Jong Il. Mie nu mi-ar fi trecut
niciodată prin cap să manifest vreo lipsă de respect față de regim sau față de
Conducătorii noștri. Era ceva de neconceput.

Tata nu era singurul care începea să gîndească altfel.
De fapt, capitalismul exista deja la cîteva străzi mai încolo, în agitatele
jangmadang.
Doar cu cîțiva ani înainte, nu vedeai în piață decît vreo cîteva babe care vindeau
legume din grădina lor și niște gustări. Acum un acoperiș de tablă ondulată adăpostea
nenumărate șiruri de tarabe unde oamenii vindeau orice, de la prăjituri de orez făcute
acasă pînă la teniși chinezești. Dacă știai unde să te uiți, puteai găsi și lucruri precum
ceasuri digitale și DVD-playere la vînzători care activau în zona gri dintre comerțul
legal și cel ilegal în noua Coree de Nord.
Contrabandiștii care transportau mărfurile de pe piața neagră spre și dinspre China
locuiau în niște case scunde din spatele pieței, de-a lungul fluviului. Am ajuns să cunosc
bine cartierul acela. Cînd tata venea în oraș cu cîte un transport din Phenian, ascundea
uneori metalele în plăsuța mea pentru cărți, iar apoi mă căra în spate pînă la cocioaba
vreunuia dintre contrabandiști. De acolo unii le duceau pachetul unor cumpărători
chinezi de pe malul celălalt al fluviului. Uneori contrabandiștii traversau fluviul Yalu,
alteori se întîlneau cu chinezii la mijloc. Asta se întîmpla noaptea și își făceau semne cu
niște lanterne. Erau așa de mulți cei care făceau astfel de afaceri, încît fiecare avea
nevoie de un cod special – un semnal, două, trei – ca să nu se încurce.
Soldații care păzeau granița erau deja incluși în toată operațiunea și erau mereu

acolo ca să-și primească partea. Desigur, chiar dacă autoritățile se uitau în altă parte, tot
erau multe lucruri pe care nu aveai voie să le cumperi ori să le vinzi. Iar încălcarea
regulilor putea fi fatală.
În Coreea de Nord, execuțiile publice erau folosite pentru a ne da o lecție despre
loialitatea față de regim și despre consecințele nesupunerii. În Hyesan, cînd eram mică,
un tînăr a fost executat chiar în fața pieței pentru că sacrificase și mîncase o vacă. Era o
infracțiune să mănînci carne de vită fără permisiune specială. Vacile erau proprietatea
statului, fiind prea prețioase ca să fie mîncate pentru că erau folosite la arat și ca atelaje
la căruțe, așa încît oricine sacrifica una fura din proprietatea statului.
Tînărul mai comisese și alte infracțiuni minore, dar vaca a fost principalul cap de
acuzare. Suferea de tuberculoză și nu avea nimic de mîncare, dar asta nu a contat
pentru polițiști. Ei au anunțat execuția prin tot orașul, iar apoi l-au adus la piață și l-au
legat în dreptul pieptului, genunchilor și gleznelor de un par gros. Trei bărbați cu puști
s-au aliniat în fața lui și au început să tragă. Călăii au încercat să secționeze frînghiile cu
gloanțe și asta a durat mult timp. Pînă la urmă, au izbutit, iar mortul a căzut grămadă la
pămînt. Mama s-a uitat șocată cum îl rostogolesc, îl bagă într-un sac și îl duc de acolo, în
remorca unui camion. A simțit cum îi îngheață sîngele în vine și o vreme a rămas
împietrită. Nu îi venea să creadă că în țara ei viața unui om are mai puțină valoare decît
cea a unui animal. Pînă și un cîine era tratat cu mai mult respect.
În Coreea de Nord era o listă nesfîrșită de infracțiuni. Guvernul era obsedat să nu
lase ideile corupte să pătrundă în țară, așa că mass-media străină era complet interzisă.
Deși multe familii aveau televizor, radio și videouri, nu li se permitea să urmărească ori
să asculte decît buletine de știri și filme de propagandă realizate de stat, care erau
incredibil de plictisitoare. Exista o cerere imensă de filme străine și de seriale de
televiziune sud-coreene, deși nu știai niciodată cînd te puteai trezi cu niște polițiști care
îți percheziționează casa în căutare de asemenea materiale. Mai întîi întrerupeau
curentul (dacă nu cumva era întrerupt deja), astfel încît caseta sau DVD-ul să rămînă
blocate în aparat cînd intrau ei pe ușă. Însă oamenii au învățat să evite astfel de situații
cumpărîndu-și două videouri și schimbîndu-le rapid dacă auzeau că vine vreun echipaj
de poliție. Dacă erai prins făcînd trafic cu materiale video ilegale sau distribuindu-le,
pedeapsa putea fi foarte aspră. Unii au sfîrșit-o chiar în fața plutonului de execuție –
doar ca un exemplu pentru noi, ceilalți.
Radiourile și televizoarele se vindeau sigilate și întotdeauna reglate pe canalele
aprobate de stat. Dacă umblai la ele, puteai fi arestat și trimis într-un lagăr de muncă
corecțională, dar erau mulți care o făceau totuși. În zonele de frontieră aceia dintre noi
care aveau receptoare mai prindeau cîteodată programe TV chinezești. Pe mine mă
interesau mai ales reclamele la produse alimentare. Erau reclame la tot felul de chestii
exotice, precum lapte și fursecuri. Eu nu am băut niciodată lapte în Coreea de Nord!

Nici măcar nu am știut că vaca dă lapte pînă ce nu am fugit din țară. Eu și prietenii mei
ne uitam la lucrurile astea incredibile și pricepeam că chinezii au mai multe, dar nu ne-
a trecut niciodată prin cap că viața noastră ar putea fi altfel.
Sînt întrebată adesea de ce ar risca oamenii să ajungă la închisoare numai ca să se
uite la niște reclame chinezești, la telenovele sud-coreene sau la meciuri de wrestling
expirate. Motivul, cred eu, este că oamenii sînt atît de oprimați în Coreea de Nord, iar
viața de zi cu zi este atît de mohorîtă și de lipsită de culoare, încît sînt disperați după
orice fel de evadare. Cînd te uiți la un film, te poți lăsa în voia imaginației două ore.
După aceea te simți revigorat, uiți pentru o vreme de toate necazurile.
Unchiul Park Jin avea un video, iar cînd eram foarte mică, mă duceam acasă la el ca
să mă uit la casete cu filme hollywoodiene. Mătușa mea acoperea ferestrele și ne
spunea să nu suflăm nici o vorbă despre asta. Mi-au plăcut la nebunie
Cenușăreasa
,
Albă-ca-Zăpada
și filmele cu James Bond. Dar, cînd aveam vreo 7-8 ani, filmul care mi-a
schimbat viața a fost
Titanic
. M-a surprins faptul că era o poveste care se petrecea cu o
sută de ani în urmă. Oamenii aceia din 1912 aveau o tehnologie mai bună decît
majoritatea nord-coreenilor! Dar mai ales nu pricepeam cum putea cineva să facă un
film despre o poveste de dragoste așa de rușinoasă. În Coreea de Nord, realizatorii
filmului ar fi fost executați. Nu era permisă ecranizarea unor povești adevărate, nu
aveam parte decît de propagandă despre Conducător. Dar în
Titanic
personajele
vorbeau despre dragoste și omenie. Am fost uimită că Leonardo DiCaprio și Kate
Winslet erau dispuși să moară pentru iubire, nu doar pentru regim, cum ar fi. Ideea că
oamenii își puteau alege singuri destinul m-a fascinat. Acest film hollywoodian piratat
m-a ajutat să-mi fac pentru prima dată o idee despre ce înseamnă libertatea.
Însă, deși materialele astea venite din afară mi-au oferit ocazia să arunc o privire
fugară asupra lumii largi, atît de diferită de cea în care mă aflam eu, nu mi-am închipuit
niciodată că aș fi putut să trăiesc și eu ca personajele din filmele acelea. Mă uitam la
oamenii de pe ecran, dar nu-mi venea să cred că sînt adevărați și nu îmi permiteam să
le invidiez viața. Propaganda care ni se băga pe gît mă făcuse imună la orice
învățăminte pe care le-aș fi putut aplica în viața mea. Și mă făcuse insensibilă la
suferința care mă înconjura pe măsură ce foametea făcea ravagii.

Nord-coreenii au două variante ale realității care le răsună în minte în orice
moment, ca niște trenuri care gonesc pe linii paralele. Una este ceea ce ești învățat să
crezi; cealaltă este ceea ce vezi cu ochii tăi. Abia cînd am fugit în Coreea de Sud și am
citit o traducere a romanului lui George Orwell
O mie nouă sute optzeci și patru
am găsit
un cuvînt pentru această situație aparte:
dublugîndit
. Aceasta este capacitatea de a avea
în minte două idei contradictorii în același timp – fără să înnebunești.
Datorită acestui „dublugîndit” poți să scandezi dimineață sloganuri care denunță

capitalismul, apoi să te duci la piață după-amiază ca să cumperi cosmetice sud-coreene
de contrabandă.
Așa poți crede că, de pildă, Coreea de Nord este un paradis socialist, cea mai bună
țară din lume, unde locuiesc cei mai fericiți oameni, care nu au de ce să invidieze pe
nimeni, în timp ce devorezi filme și seriale în care vezi oameni obișnuiți din țări
dușmane ce se bucură de un nivel de prosperitate la care tu nici nu ai visa.
Așa poți să stai în Hyesan, să te uiți la filme de propagandă care îți arată fabrici
productive, supermarketuri pline cu alimente și oameni bine îmbrăcați în parcuri de
distracții și să crezi că trăiești pe aceeași planetă cu Conducătorii statului tău.
Așa poți să reciți mottoul „Copiii domnesc” la școală, apoi, în drum spre casă, să treci
pe lîngă orfelinatul în care copii cu burți umflate se uită la tine cu ochi flămînzi.
Poate că undeva, în străfundurile sufletului meu, știam că ceva nu e bine. Dar noi,
nord-coreenii, ne pricepem foarte bine să mințim, chiar și pe noi înșine. Pruncii
înghețați pe care mamele moarte de foame îi abandonau pe străduțe nu se potriveau cu
imaginea mea despre lume, așa că nu puteam procesa ceea ce vedeam. Era ceva
normal să vezi cadavre în mormanele de gunoi sau plutind în apele fluviului, era ceva
normal să treci mai departe și să nu faci nimic atunci cînd un străin striga după ajutor.
Sînt imagini pe care nu le voi putea uita niciodată. Odată, spre seară, eu și sora mea
am dat peste cadavrul unui tînăr care zăcea lîngă un iaz. Era un loc unde mergeau
oamenii să ia apă și probabil că se tîrîse pînă acolo ca să bea. Era gol și avea privirea fixă
și gura larg deschisă, într-o expresie de suferință groaznică. Mai văzusem mulți morți
pînă atunci, dar acesta era cel mai îngrozitor și mai înfiorător dintre toți, pentru că îi
ieșeau mațele prin abdomenul sfîșiat – probabil de cîini. Îmi era așa de rușine pentru el,
văzîndu-l cum zăcea acolo, fără haine și fără demnitate! Nici nu mai puteam să mă uit
la el, așa că am apucat-o pe sora mea de mînă și am fugit acasă.
Mama încerca să ajute oamenii ori de cîte ori putea. Uneori mai băteau la ușa
noastră vagabonzi care cerșeau mîncare. Îmi amintesc de o tînără care a venit la noi
acasă cu fiica ei.
— Mi-e așa de frig, așa de foame! a spus ea. Dar, dacă îmi dați ceva de mîncare, îi dau
fetiței mele.
Mama a înțeles ce simte, pentru că și ea avea copii mici. Le-a invitat înăuntru și le-a
dat amîndurora cîte o farfurie cu mîncare. Eu mă uitam foarte atentă la ele, pentru că
fetița era aproape de vîrsta mea. Erau foarte politicoase și mîncau cuviincios, chiar dacă
erau moarte de foame. Mă întreb adesea dacă mai trăiesc și dacă sînt tot în Coreea de
Nord.
Erau atîția oameni disperați pe străzi care strigau după ajutor, încît trebuia să-ți
împietrești inima, pentru că nu puteai suporta atîta suferință. După o vreme nu îți mai
permiți să-ți pese. Iar ăsta e iadul.

Aproape toți cei pe care îi cunoșteam și-au pierdut pe cineva din familie din cauza
foametei. Cei mai mici și cei mai bătrîni mureau primii. Apoi bărbații, care aveau mai
puține rezerve decît femeile. Oamenii care mor de foame se usucă pe picioare, pînă
cînd nu mai pot face față bolilor sau substanțele chimice din sînge se dezechilibrează
atît de tare, încît inima lor uită să mai bată.
Și familia mea a avut de suferit, căci norocul nostru era ba sus, ba jos, ca o frunză pe
valurile oceanului. În 1999, tata a încercat să se folosească de niște camioane în loc de
trenuri ca să scoată metale din Phenian, dar costa prea mult să-i plătească pe șoferi și să
cumpere benzină, erau prea multe puncte de control și prea mulți oameni care
trebuiau mituiți, așa că pînă la urmă a rămas fără nici un ban. Mama ne-a luat pe mine
și pe sora mea și ne-am mutat la niște rude pentru cîteva luni, în timp ce tata s-a întors
la trenurile lui și a recuperat ceea ce pierduse.
Cînd am ajuns în Kowon, am descoperit că și familia mamei se chinuia să
supraviețuiască. Bunicul Byeon murise de cîțiva ani, iar bunica mea locuia cu fiul cel
mare, Min Sik, în casa familiei. Fiul ei cel mai mic, Jong Sik, care fusese băgat la
închisoare cu mai mulți ani în urmă pentru că furase de la stat, venise și el în vizită. În
tabăra de muncă se îmbolnăvise de tuberculoză, care era foarte frecventă în Coreea de
Nord. Acum, că se găsea atît de puțină mîncare, îi era rău tot timpul și se stingea pe
picioare.
Bunica mea primise la ea în casă o mulțime de copii din vecini, iar ca să se asigure că
nu mor de foame, nu mînca decît vreo cîteva îmbucături în fiecare zi. Își făcea griji că
ar putea să le fie o povară, deși consuma foarte puțin și ajunsese doar o mînă de om.
O iubeam pe bunica Hwang, cu piciorul ei de lemn. Nu se supăra niciodată pe mine,
nici măcar cînd plîngeam și o băteam la cap să mă care în spate, ca un căluț. Îmi zîmbea
mereu și avea har de povestitor; stăteam lîngă ea ore în șir și o ascultam povestindu-mi
despre copilăria ei, în Sud. Mi-a spus despre o insulă minunată aflată în largul coastei
sudice, care se numea Jeju, unde scufundătoarele își pot ține respirația foarte mult timp
și înoată ca peștele ca să culeagă de pe fundul mării lucruri bune de mîncat. Eram
extrem de curioasă cînd mi-a povestit despre oceanul albastru și despre delfinii jucăuși
care trăiau în apele lui. Eu nu văzusem niciodată nici un ocean și nu mai auzisem de
delfini. Odată am întrebat-o:
— Bunico, care este cel mai mare animal din lumea asta?
Ea mi-a zis că e balena, ce inspiră aerul printr-o gaură pe care o are pe spate și face o
fîntînă arteziană cînd îl scoate afară. Eu nu văzusem niciodată poze cu balene, dar mi se
părea că mi-ar fi plăcut să văd așa ceva.
Cele mai multe dintre poveștile ei erau de pe vremea Chosunului, cînd nu existau
Coreea de Nord și Coreea de Sud, ci o singură țară, un singur popor. Mi-a spus că noi
avem aceeași cultură și aceleași tradiții ca și Sudul. Mi-a mai povestit puțin și despre

vizita ei la Seul, deși în Coreea de Nord nu aveai voie nici să rostești numele acestui
oraș. Pur și simplu nu pomeneai de locul ăla oribil. Eu nu știam de existența lui decît
din propagandă, din articolele de ziar care descriau demonstrațiile antiimperialiste ale
maselor de sud-coreeni oprimați. Dar, cumva, bunica a reușit să-mi trezească în adîncul
sufletului o curiozitate față de orașul acesta pe care ea îl iubise. Mi-a spus:
— Sper să vii într-o zi la mormîntul meu și să-mi spui că Nordul și Sudul s-au unit
din nou.
Era un moment trist cînd am ajuns noi la Kowon; din cauza foametei, mureau foarte
mulți oameni. Bunica lua o grămadă de medicamente, niște opiu pentru durerile
bătrîneții și alte pastile care s-o ajute să doarmă și să uite de suferința care o înconjura.
Într-o dimineață, înainte să ies afară, la joacă, am văzut-o luînd un pumn de
medicamente, mai multe decît de obicei.
— Bunico, de ce iei atîtea medicamente? am întrebat-o eu.
Ea mi-a zîmbit, foarte liniștită.
— Bunica vrea să doarmă, a zis ea. Trebuie să se odihnească.
În aceeași după-amiază, am auzit un strigăt îngrozitor din casă. Era unchiul Jong Sik,
care o striga pe bunica pe nume. Am intrat și noi repede în casă; bunica era întinsă pe
pat și el o zgîlțîia, plîngînd:
— Trezește-te! Trezește-te! Răspunde-mi!
Dar ea zăcea acolo, senină, și, oricît de tare striga unchiul meu, nu îl mai auzea.
Cîteva luni mai tîrziu, și unchiul meu avea să moară. Uneori parcă încă îi aud vocea,
strigînd-o pe mama lui, implorînd-o să se trezească. Acestea sînt unele dintre lucrurile
pe care aș vrea să le pot uita, dar știu că asta nu se va întîmpla niciodată.

6
Orașul visurilor
În anul 2000, cînd am împlinit 7 ani, afacerea tatălui meu prospera. Ne întorseserăm
la Hyesan după înmormîntarea bunicii și, nu peste mult timp, familia mea era bogată –
cel puțin după standardele noastre. Mîncam orez de trei ori pe zi și carne de două-trei
ori pe lună. Aveam bani pentru urgențe medicale, încălțări noi și alte lucruri, precum
șampon și pastă de dinți, pe care nord-coreenii de rînd nu și le permiteau. Încă nu
aveam telefon, mașină sau motocicletă, dar ni se părea că trăim în lux în comparație cu
prietenii și vecinii noștri.
Tata se întorcea din călătoriile lui încărcat cu daruri pentru noi. Mie și surorii mele
ne aducea haine noi și cărți; mama primea parfumuri și pudre. Însă cel mai incitant
lucru pe care l-a cumpărat de pe piața neagră a fost o consolă de jocuri Nintendo din
anii ’80.
Jocul meu preferat era
Super Mario Bros
. Ori de cîte ori venea curentul, stăteam ore
întregi în fața ecranului, jucîndu-mă cu personajele alea mititele pe muzica veselă și
săltăreață care încă mă face să zîmbesc cînd o aud. Părinților mei le plăcea să joace
jocuri video cu tenis și chiar se ambiționau să cîștige. Era foarte amuzant să-i văd
comportîndu-se ca niște copii cu controlerele în mînă, boscorodindu-se unul pe altul în
joacă. Erau obsedați și de filmulețele cu meciuri de wrestling profesionist, la care se
uitau împreună în camera întunecată după ce eu și sora mea ne duceam la culcare. Îi
auzeam pe amîndoi strigînd:
— Hai, dă-i una!
Preferata mamei era o blondă uriașă care își învingea toate rivalele. Dar mie nu îmi
plăcea să mă uit la meciurile astea din cauză că erau foarte violente. Aveam parte de
destulă violență pe stradă și acasă.

Părinții mei au avut o căsnicie complicată și pătimașă. Se respectau unul pe altul și
erau niște părinți extraordinari. Fiecare îl făcea să rîdă pe celălalt. Cînd tata nu era băut,

o trata pe mama ca pe o regină. Dar cînd bea era cu totul altă poveste.
Societatea nord-coreeană este prin natura sa dură și violentă, la fel ca relațiile dintre
bărbați și femei. Se presupune că femeia trebuie să li se supună tatălui și soțului ei;
bărbații au mereu întîietate din toate punctele de vedere. Cînd eram eu mică, femeile
nu puteau sta la aceeași masă cu bărbații. În multe dintre casele vecinilor și colegilor
mei existau castronele și linguri speciale pentru capul familiei. Era ceva obișnuit ca
bărbatul să-și bată nevasta. Noi aveam o vecină al cărei soț era atît de brutal, încît nici
nu îndrăznea să facă vreun zgomot cu bețișoarele atunci cînd mînca, de frică să nu ia
bătaie pentru asta.
Însă tatăl meu nu era așa. El mînca la aceeași masă cu mama și cu noi două; ne
respecta. Nu bea decît din cînd în cînd și pe mama o bătea foarte rar. Dar uneori o făcea.
Nu vreau să-i găsesc scuze, ci încerc să explic care era mentalitatea la noi – bărbații din
Coreea de Nord erau învățați că sînt superiori, la fel cum erau învățați să i se supună
Conducătorului nostru.
În casă la noi diferența era că mama nu îi permitea. Spre deosebire de multe nord-
coreence, care plîngeau și își cereau iertare, mama riposta. Avea un caracter puternic,
mai puternic decît al tatei, și el nu se putea pune cu ea. Cînd certurile lor scăpau de sub
control, eu fugeam în stradă și chemam vecinii să-i despartă. Uneori mă temeam să nu
se omoare unul pe altul.
În timpul celor mai crîncene certuri ale lor, mama îl amenința uneori cu divorțul,
dar se împăcau repede. Mama a fost pe punctul de a pleca definitiv doar în momentul
în care în viața tatei a intrat altă femeie.

Cînd tata și-a început afacerile la Phenian, trebuia să-și găsească un loc unde să stea
și pe cineva care să-l ajute la treburi. Sora lui mai mare locuia în oraș și i-a făcut
cunoștință cu o femeie necăsătorită de vreo 20 și ceva de ani care se numea Wan Sun.
Ea îl putea ajuta cu afacerile lui și, în plus, locuia împreună cu familia ei într-un
apartament mare unde mai aveau și o cameră liberă pe care o puteau închiria. Acolo
stătea el nouă luni pe an.
S-a dovedit că relația lor nu era strict profesională, deși tata a încercat mereu să
nege. Totuși, se întîmpla adesea ca un bărbat bogat sau puternic să aibă o amantă în
Coreea de Nord. După o vreme, Wan Sun s-a îndrăgostit și a vrut să se mărite cu el. Dar
mai întîi trebuia să scape de mama. A fost ca o intrigă dintr-o telenovelă sud-coreeană
proastă – și a fost cît pe ce să aibă succes.
În august 2001, mama s-a hotărît să plece la Phenian pentru cîteva luni, iar tata să
mai stea puțin cu noi, la Hyesan. Firește, a stat în apartamentul lui Wan Sun, iar în acest
timp a vîndut cîte ceva pe piața neagră și a mai cumpărat niște metale pe care să le
vîndă la Hyesan. Ce nu știa ea era că Wan Sun îl suna pe tata și îi spunea că nevastă-sa

umblă cu alți bărbați. Din nefericire, el a crezut minciunile astea, iar data următoare
cînd mama și tata au vorbit la telefon, a acuzat-o că îl înșală. Ea nu înțelegea ce îl
apucase de vorbea așa. S-a supărat și s-a mîniat așa de tare, încît i-a spus că vrea să
divorțeze.
De data asta vorbea serios. În loc să se întoarcă la Hyesan, a luat primul tren spre
Kowon, la fratele ei, Min Sik, ca să se gîndească ce va face.
Cînd a văzut că mama nu se întoarce acasă, tata și-a dat seama că greșise și s-a
deprimat. A început să bea în fiecare zi, cum nu îi stătea în obicei. Apoi, într-o după-
amiază, la vreo două săptămîni după ce mama a plecat la Kowon, a bătut cineva la ușă.
Cînd am deschis ușa, am văzut o tînără pe care nu o cunoșteam, îmbrăcată în haine
elegante, ca la oraș. Atunci am văzut-o pentru prima dată pe Wan Sun. De îndată ce a
aflat că mama ceruse divorțul, a urcat în primul tren către Hyesan. Eu habar nu aveam
ce se petrece, dar totul părea foarte ciudat.
În aceeași zi, lucrurile au devenit și mai ciudate cînd prietena mea Yong Ja a băgat
capul pe ușă și mi-a zis să vin la ea să ne jucăm. Cînd am intrat la ea în casă, am văzut că
acolo mă aștepta mama. M-am bucurat așa de tare s-o văd, că i-am sărit în brațe.
— Yeonmi-ya! Ce dor mi-a fost de tine! mi-a zis ea.
Încă nu aveam nici o idee de ce plecase și apoi se întorsese fără să anunțe, dar mai
tîrziu mi-a povestit ce se întîmplase. Tatăl ei fusese de acord s-o primească să stea la el
dacă divorțează de tata – dar numai dacă venea fără copii. Pe ea nu a lăsat-o inima să ne
abandoneze, iar cît a stat departe de tata, a început să-și amintească de toate calitățile
lui. Așa că se întorsese la familia ei ca să îndrepte lucrurile.
— Ce face tatăl tău, Yeonmi? a întrebat ea.
— Acum e acasă cu o doamnă de la Phenian, am zis eu.
— Stai aici și nu veni acasă pînă nu te chem eu, mi-a spus.
Cînd a ajuns la noi acasă, a găsit-o pe Wan Sun așezată pe o rogojină, stînd de vorbă
cu tata. Nu știu cine a fost mai surprins s-o vadă pe mama în ușă, tata sau prietena lui.
Mama s-a repezit și i-a tras un șut în fund lui Wan Sun, strigînd:
— Ieși afară din casa mea!
Wan Sun s-a ridicat și i-a tras o palmă, iar tata a trebuit s-o țină pe mama, ca să n-o
facă bucăți pe Wan Sun. Tata i-a spus lui Wan Sun că ar fi mai bine să plece, iar mama a
trîntit ușa în urma ei.
Era început de noiembrie, iar slăbănoaga aia din Phenian nu era pregătită pentru
frigul acela. Avea un pardesiu subțire și niște pantofi ușori, complet nepotriviți. Wan
Sun stătea în fața casei noastre ca o fantomă tremurîndă, smiorcăindu-se și rugîndu-se
de tata s-o primească înapoi înăuntru.
Între timp, tata o implora pe mama să nu divorțeze de el. Îi jura că nu se întîmplase
nimic între el și Wan Sun. Mama nu știa ce să creadă. Dar știa că familia ei era mai

importantă decît femeia aia, așa că a hotărît să rămînă. Wan Sun a plecat cu următorul
tren spre Phenian.

Dacă l-ai întreba pe orice nord-coreean de la țară: „Care este visul tău?”, majoritatea
ar răspunde: „Să ajung să văd Phenianul pînă mor”.
Eu aveam 8 ani cînd mi s-a împlinit acest vis.
Doar cetățenilor celor mai privilegiați li se permite să locuiască și să muncească în
capitala țării. Ai nevoie de un permis special chiar și numai s-o vizitezi. Însă Phenianul
le este la fel de cunoscut nord-coreenilor ca propria curte datorită sutelor de cărți cu
poze și filme de propagandă care îl preamăresc ca pe expresia perfectă a paradisului
nostru socialist. Pentru noi, este un sanctuar mistic, cu monumente înalte și un fast
emoționant – ca o combinație între Piața Roșie, Ierusalim și Disneyland.
Tata nu mai venise acasă de mult, așa că ne-a chemat pe mine și pe sora mea să
stăm la el cîte o lună, în timpul verii. Eu m-am dus prima. Ideea că o să-l văd pe tata și
orașul visurilor mele în același timp era atît de incitantă, încît nu am dormit o
săptămînă înainte să vină să mă ia. Mai ales că în vara anului 2002 Coreea de Nord a pus
pentru prima dată în scenă acum celebrele Jocuri Arirang, o celebrare în masă a
potențialului militar și cultural al regimului. Nu îmi venea să cred că aveam să văd
Jocurile cu ochii mei. Le-am spus tuturor vecinilor și colegilor mei că o să merg la
Phenian. Unii dintre părinții lor mi-au zis să nu mă mai laud în fața copiilor lor, pentru
că acum voiau și ei să meargă la Phenian.
Mi-am pus în bagaj cele mai frumoase haine, inclusiv tricoul cu prințesă și
pantofiorii pentru această călătorie specială. Eu și tata am plecat la Phenian cu trenul de
dimineață. Deși nu aveam de mers decît 362 de kilometri, călătoria dura mai multe zile,
din cauză că se tot întrerupea curentul. Eu și tata ne-am luat mîncare la noi și aveam
bilete la vagonul de dormit, dar cei mai mulți oameni erau nevoiți să doarmă pe
banchetele tari. Cînd în sfîrșit trenul a intrat în gara din Phenian, ne aștepta Wan Sun.
Eu tot nu înțelegeam care fusese problema cînd venise la Hyesan, cu cîteva luni în
urmă, și nici n-o mai țineam minte. Dar am știut din instinct că ceva nu e în regulă în
toată povestea asta cînd am văzut că îl ia pe tata de braț. Sentimentul acela s-a risipit
însă rapid, fiind entuziasmată de imaginile și sunetele fascinante ale Phenianului.
Totul mă lăsa cu gura căscată. În ziua aceea am mers pentru prima dată cu
autobuzul și am fost uimită că erau oameni care circulau cu metroul sau cu mașinile
lor personale. Nu mai văzusem niciodată un taxi, iar tata a trebuit să mă ajute să
pronunț cuvîntul și să-mi explice ce înseamnă. Și mai ciudată a fost un nou soi de
băutură pe care mi-a cumpărat-o tata. Era foarte colorată și se vindea la sticlă, dar, cînd
am gustat-o, nu era o senzație plăcută în gura mea – ba chiar era oarecum dureroasă, ca
un șoc electric.

—
Abuji
, nu-mi place asta, i-am spus tatei, înghițindu-mi lacrimile.
— Ei, hai, a zis el încetișor. Nu te purta ca una de la țară! Dacă mai bei un pic, o să-ți
placă.
Dar sucul acela acidulat m-a speriat așa de tare, încît nu am mai vrut să beau altul
după aceea.
Phenianul mi se părea un tărîm de basm. Toți păreau atît de curați și de bine
îmbrăcați! În urma unui ordin al lui Kim Jong Il, toate femeile trebuiau să poarte fustă.
La Hyesan, multe femei nu respectau codul vestimentar oficial și purtau pantaloni
largi, practici, dar în orașul ăsta elegant era altă treabă. Mie localnicii mi se păreau mai
rafinați, cu un accent mai puțin pronunțat și cu un fel mai politicos de a vorbi în
comparație cu limba aspră, guturală pe care o vorbeam noi în nordul îndepărtat.
Spre deosebire de blocurile în ruină, străduțele prăfuite și depourile negre de
funingine, Phenianul părea foarte nou și strălucitor, cu clădiri uriașe și bulevarde largi,
impecabile. Nu vedeai aproape nici un cerșetor, doar copiii străzii pe care îi numeam
kotjebi
, care bîntuiau prin piețele și gările din toate colțurile Coreei de Nord. La Phenian
diferența era că, de fiecare dată cînd acești
kotjebi
cerșeau mîncare sau bani, veneau
niște agenți de poliție care îi fugăreau.
Oriunde mergeam, tata îmi zicea să-l țin de mînă. Se temea să nu mă rătăcesc,
deoarece căscam gura mereu la orașul imens care mă înconjura. Cînd m-a dus noaptea
cu un autobuz să văd luminile din centrul Phenianului, am rămas șocată. Singurul
lucru care era luminat noaptea în Hyesan era monumentul închinat lui Kim Ir Sen, dar
aici toate clădirile importante străluceau ca niște torțe. Erau foarte multe inscripții de
propagandă, unele cu litere de neon: „Phenian, inima Coreei”. Chiar și numai asta era
impresionant, dar pînă și firmele restaurantelor aveau neoane.
Am vizitat toate locurile despre care doar citisem sau pe care le văzusem la
televizor: tata mi-a arătat celebrul hotel Ryugyong, o piramidă de 105 etaje aflată în
centrul orașului, menită să fie cea mai înaltă clădire din lume, dar care nu a mai fost
terminată niciodată. (Nici acum nu e finalizată.) Am făcut o poză în fața grațioaselor
fîntîni arteziene Mansudae de pe „Colina Soarelui”, unde am depus niște flori la
picioarele uriașei statui de bronz a lui Kim Ir Sen. Marele Conducător zîmbea către
poporul lui de la 23 de metri deasupra pieței imense. Era îmbrăcat într-un pardesiu
lung, cu un braț ridicat ca pentru a dezvălui soarta națiunii. Tata, care era mereu pus pe
glume, i-a spus lui Wan Sun:
— N-ar fi fain să-l dezbrăcăm de pardesiu și să-l vindem în China?
Apoi a adăugat:
— Sau măcar un papuc.
Tata zicea cîte unele de te lăsa cu gura căscată. Îmi dau seama acum că era un fel de
Winston Smith din
O mie nouă sute optzeci și patru
, un om care, în secret, vedea dincolo

de propaganda Fratelui celui Mare și știa cum merg lucrurile de fapt în țară. Dar eu
aveam să înțeleg abia peste cîțiva ani că cei doi Kim nu erau zei. Mă simțeam
binecuvîntată că mă aflu la Phenian, unde pășise cîndva Marele Conducător și unde
trăia fiul lui, Kim Jong Il. Simplul fapt că știam că el respira același aer ca mine mă făcea
să mă simt foarte mîndră și specială – exact așa cum trebuia.
Într-o zi am mers două ore cu barca pe fluviul Taedong cu gîndul să vizităm locul
unde s-a născut Kim Ir Sen, în Mangyongdae, dar ne-am răzgîndit și ne-am dus la un
restaurant chinezesc bun din apropiere. Nu mai fusesem niciodată într-un restaurant
unde stăteai pe scaun. La Hyesan, mai puteam uneori să mîncăm ceva la piață și mai
erau cîteva localuri ca niște restaurante încropite în casele oamenilor, dar întotdeauna
stăteai așezat pe jos. Mi se părea foarte ciudat să stau pe un scaun țeapăn – și
întotdeauna mă așez pe jos dacă am de ales. Dar mi-a plăcut la nebunie să-i comand
unei chelnerițe tot felul de mîncăruri, pe care le aducea și mi le punea în față. Pentru
prima dată, am mîncat pîine proaspătă și moale, nu neagră și tare. În sfîrșit am avut
ocazia să gust tăițeii ăia uleioși al căror miros îl aducea vîntul de peste fluviu cînd
găteau chinezii de pe malul celălalt, dar nu eram obișnuită cu aroma aceea. Nu am zis
nimic, dar aproape că mi-am dorit să-mi fi luat niște kimchi în loc de tăiței. Dar m-am
delectat cu niște feliuțe subțiri de carne de porc și alte mîncăruri chinezești delicioase
care mi se păreau raiul pe pămînt. De atunci, de fiecare dată cînd mi-a fost foame, am
mîncat din nou toate astea în minte, de o mie de ori. Singurul meu regret era că nu am
comandat mai multă mîncare.

Apartamentul lui Wan Sun era la etajul al unsprezecelea al unui bloc-turn din
cartierul Songyo, în estul Phenianului. În clădirea aceea am mers cu liftul pentru prima
dată în viața mea. Mai văzusem așa ceva în filme și în telenovele sud-coreene, dar
experiența în sine a fost mai degrabă terifiantă decît incitantă. În clădire era curent
electric, dar țineau luminile stinse pe holuri și în lift ca să facă economie. Așa că îl
țineam strîns pe tata de mînă cînd bîjbîiam pe hol și urcam cu liftul.
În apartament erau o grămadă de ferestre și lumini peste tot. Erau trei dormitoare, o
baie, o bucătărie și o sufragerie mare. Tatăl lui Wan Sun și mama ei vitregă ocupau un
dormitor, Wan Sun stătea cu cele două surori mai mici în altul, iar eu și tata dormeam
în al treilea. Cel puțin așa s-a întîmplat cît am fost eu în vizită. Imediat ce am ajuns în
apartament, tata a întins patul, după lunga călătorie cu trenul. Wan Sun s-a așezat
alături și s-a sprijinit de el. Asta m-a făcut să mă simt prost, pentru că așa văzusem că
fac mama și tata. Așa că m-am băgat între ei și m-am ghemuit lîngă tata.
Cam în fiecare dimineață ne trezeam pe acordurile imnului național care răsunau
strident din radioul asigurat de stat. În fiecare locuință din Coreea de Nord trebuia să
existe unul și nu aveai voie să-l închizi niciodată. Era reglat pe un singur post, iar astfel

guvernul te putea controla chiar și atunci cînd erai acasă la tine. Dimineața se difuzau o
grămadă de cîntece entuziaste, cu titluri precum „Națiune puternică și prosperă”,
reamintindu-ne cît eram de norocoși să preamărim mîndra noastră viață socialistă
.
Eu
am fost surprinsă că se auzea radioul atît de mult la Phenian. Acasă, de obicei se lua
curentul, așa că trebuia să ne trezim singuri.

La 7 dimineața, venea mereu o doamnă care bătea la ușa apartamentului și striga:
— Trezirea! Trebuie să faceți curat!
Ea era șefa așa-numitei
inminban
, „unitatea populară”, care includea toate
apartamentele din partea noastră de clădire. În Coreea de Nord, toată lumea este
obligată să se trezească devreme și, timp de o oră, să măture și să spele holurile ori să
îngrijească zona din fața casei. Munca patriotică ajută la întreținerea spiritului
revoluționar, căci lucrăm laolaltă, ca un singur popor. Regimul vrea să fim precum
celulele unui unic organism, unde nu poate exista nici o unitate fără celelalte. Trebuie
să facem mereu totul împreună. Așa că la amiază, cînd radioul face
biiip
, toată lumea se
oprește ca să ia masa de prînz. Nu ai cum să te eschivezi.
Dimineața, după ce oamenii din Phenian termină de făcut curățenie, se așază la
coadă în stațiile de autobuz ca să meargă la serviciu. În provinciile din nord, nu mai
mergeau prea mulți oameni la serviciu pentru că nu mai erau locuri de muncă.
Fabricile și minele nu mai funcționau și nu se mai producea nimic. Chiar dacă bărbații
mai mergeau la birou sau la banda de montaj, nu făceau decît să bea, să joace cărți și
jocuri de noroc. Însă la Phenian era altfel. Toată lumea părea ocupată. Într-o zi sora mai
mică a lui Wan Sun m-a dus să vizitez fabrica în care lucra, unde făceau ambalaje de
plastic pentru cauciucuri de mașini. A fost singura fabrică pe care am văzut-o
funcționînd în Coreea de Nord.
Am mai avut și alte aventuri incitante în luna cît am stat la Phenian. Am cumpărat
bilete la mai multe dintre spectacolele din cadrul Jocurilor Arirang, pe giganticul
stadion „1 Mai”. Am fost copleșită de spectaculoasele reprezentații dramatice, muzicale
și gimnastice. Cei mai impresionanți au fost cei 30-50.000 de elevi ce repetaseră mai
multe luni ca să stea în gradenele din spatele scenei, ținînd deasupra capului niște
pătrate în diferite culori pe care le foloseau ca să creeze scene imense, care se tot
schimbau, și sloganuri ce preamăreau regimul, ca niște picturi murale vii. Abia mult
mai tîrziu mi-am dat seama cît de abuzați erau copiii aceia, obligați să execute mișcările
ore în șir, fără nici o pauză ca să mănînce ori să meargă la toaletă. Eram învățați că este
o onoare să suferi pentru conducătorii noștri, care suferiseră atît pentru noi. Dacă mi s-
ar fi oferit ocazia, m-aș fi alăturat și eu bucuroasă acelor copii.
Am fost și la o grădină zoologică pentru prima oară în viața mea și am văzut
maimuțe, tigri, urși și elefanți. Parcă pășisem în una dintre cărțile mele cu poze. Cea

mai impresionantă creatură pe care am văzut-o a fost un păun. Eu nu credeam că
păsările astea sînt reale, ci că erau desenate de cineva din imaginație. Dar, cînd păunul
și-a desfăcut coada cu penele acelea magnifice, aproape că mi-a scăpat un strigăt de
uimire. Nu îmi închipuisem că ceva atît de frumos poate exista în aceeași lume în care
trăiam eu.
Pe măsură ce treceau săptămînile, Wan Sun nu mai știa ce să facă să-mi intre în
voie, așa că, după un timp, am ajuns chiar să-mi placă de ea. Iar tata se purta foarte
frumos cu ea. Cînd s-au cunoscut, ea era bolnavă de tuberculoză, o boală frecventă în
rîndul elitei. El avea grijă ca ea să mănînce bine și să ia medicamentele potrivite.
Aproape că se vindecase cînd am cunoscut-o eu. Acum, cînd mă gîndesc, cred că el
ținea la Wan Sun, dar, ca atîtea alte lucruri din viața mea, am preferat să nu văd ceea ce
se afla chiar în fața ochilor mei.
Într-o noapte m-am trezit și am auzit voci de oameni care se certau. În loc să
doarmă lîngă mine, în pat, tata era în camera de alături cu Wan Sun, care plîngea și se
ruga de el.
— De ce nu divorțezi?! am auzit-o spunînd. Pot să am eu grijă de Yeonmi, e încă
mică. Las-o pe Eunmi să stea cu mama ei.
Tata a șoptit furios:
— Să nu mai spui asta! Vezi să nu o trezești!
Mai tîrziu, tata m-a pus să promit că nu îi voi spune mamei nimic din toate astea
cînd mă întorc la Hyesan.

Spre sfîrșitul vizitei mele, pe tata l-au apucat niște crize groaznice de stomac și s-a
hotărît să se interneze la spitalul Crucii Roșii din Phenian ca să-și facă analize. La
spitalul acela nu au reușit să-i dea de capăt, așa că s-a dus la cel mai modern spital din
capitală, unde merg să se trateze elitele. Nici cei mai buni doctori din țară nu i-au putut
spune ce are, așa că s-a lăsat păgubaș și s-a hotărît să mă ducă acasă.
Am plecat cu trenul la Hyesan, cu ultimul lui transport de metale. Trecînd prin gări,
vedeam cum munții devin din ce în ce mai abrupți și peisajul e tot mai aspru și mai
sărăcăcios. Luminile strălucitoare și străzile curate din Phenian se topeau înapoi în vis
în timp ce mă uitam pe fereastră și vedeam țărani slăbănogi care zgîriau țărîna cu
săpăligile, culegînd semințele și grăunțele pe care le găseau.
De fiecare dată cînd se oprea trenul, copiii străzii,
kotjebi
, se cățărau și îmi băteau în
geam, cerșind. Îi vedeam repezindu-se să ridice de pe jos mîncarea stricată pe care o
aruncau unii, chiar și boabe de orez mucegăite. Tata își făcea griji că or să se
îmbolnăvească de la mîncarea stricată și mi-a spus să nu le dăm resturile noastre. Am
văzut că unii dintre copiii ăia erau cam de vîrsta mea, iar mulți chiar mai mici. Dar nu
pot spune că am simțit compasiune sau măcar milă, ci doar curiozitate, întrebîndu-mă

cum reușesc să supraviețuiască mîncînd toate alimentele alea stricate. În timp ce trenul
pleca din gară, unii dintre ei încă se țineau de vagoane, chinuindu-se din răsputeri să nu
cadă de pe trenul în mișcare și uitîndu-se la mine cu o privire în care nu citeai
curiozitate și nici măcar mînie. Ceea ce vedeam în ochii lor era o hotărîre nestrămutată
de a trăi, un instinct animalic de supraviețuire chiar și atunci cînd nu mai era nici o
speranță.
Înainte de a ajunge la Hyesan, trenul s-a oprit brusc între stații. Oamenii spuneau că
unul dintre copii se urcase pe acoperișul unui vagon și că murise atingînd un cablu sub
tensiune. Trenul a avut întîrziere pentru că au trebuit să ia de acolo cadavrul, iar unii
oameni au părut iritați. Altfel, nimeni nu a părut afectat de incident.
Mama ne aștepta la gară, iar tata s-a dus să-l mituiască pe polițistul care păzea
vagonul de marfă nr. 9 ca să-și ridice pachetul. Eu eram foarte bucuroasă că m-am
întors și că văd casa noastră și grădina mea cu floarea-soarelui. Îmi fusese tare dor de
mama și abia așteptam să-i povestesc toate aventurile mele de la Phenian.
— Ai văzut Turnul Juche, Yeonmi-ya? m-a întrebat mama în timp ce îmi făcea o
prăjitură de orez. Și toate monumentele?
— Da,
Umma
! Am fost peste tot cu Wan Sun.
— A, da? a întrebat mama pe un ton foarte rece.
— Da, i-am zis. Și am fost și la grădina zoologică!
Dar nu i-am mai povestit nimic.

Eunmi a plecat la Phenian cu tata, iar apoi s-a întors acasă cu el, la sfîrșitul verii. Cît a
stat la Hyesan, tata a primit un telefon de la Wan Sun și a aflat niște vești îngrijorătoare.
Se pare că ea mai făcea niște afaceri, ajutînd-o și pe altă femeie din Phenian care făcea
contrabandă, iar aceasta o denunțase. O ridicase poliția, dar ea a fugit într-o pauză a
interogatoriului. Acum se ascundea.
Înainte să se întoarcă tata la Phenian, mama l-a avertizat să nu mai aibă de-a face cu
Wan Sun. I-a spus că fata aia nu avea să-i aducă decît necazuri.
Dar el nu a ascultat-o.

7
Cele mai întunecate nopți
Tatăl meu s-a întors la Phenian la sfîrșitul lui octombrie 2002, iar în scurt timp
pregătise încă un transport de metale pentru China. Nu îi mai lipseau decît niște pînză
de sac și sfoară ca să facă pachetul pentru trenul spre Hyesan. Lucrurile astea erau greu
de găsit, chiar și în capitală, dar tata cunoștea pe cineva în oraș care avea de obicei așa
ceva.
Neținînd seama de sfatul mamei și de instinctul lui, o contactase pe Wan Sun după
ce ajunsese la Phenian. Se pare că îl ajuta în continuare cu afacerile lui, pentru că s-a
dus să cumpere sfoara și sacul în timp ce el o aștepta într-o piață din apropiere. Ce nu
știau ei era că niște detectivi de la procuratură – ce are propriii anchetatori –
supravegheau casa, probabil pentru că primiseră informația că aveau să vină Wan Sun
și poate și tata.
Tata a așteptat cam o oră, iar cînd a văzut că Wan Sun nu se mai întoarce, s-a dus s-o
caute. Acolo îl aștepta o capcană, dar detectivii nu l-au arestat pe loc, ci l-au urmărit,
sperînd că îi va conduce la locul unde ascunsese metalele ilegale. Dar, cînd au văzut că
e pe punctul să urce într-un autobuz și să dispară, au pus mîna pe el.
— Dumneata ești Park Jin Sik? l-a întrebat unul dintre ei.
— Da, a spus tata.
Atunci l-au luat amîndoi de braț și l-au arestat.
Mai tîrziu, cînd mama mea a încercat să pună cap la cap ceea ce se întîmplase, a aflat
că poliția arestase o femeie din Phenian care făcea contrabandă cu cupru și care știa
despre afacerea tatei. În timpul interogatoriului, ea le-a spus polițiștilor că le poate da
numele a încă două persoane care cumpărau metale furate, un „baștan” din Hyesan pe
care îl chema Park Jin Sik și care lucra cu o fată din Phenian.
Wan Sun a fost arestată odată cu tata și condamnată la șase luni într-un lagăr de
muncă „de instrucție”. Am aflat că s-a măritat cu un fost ofițer de armată după ce și-a
ispășit pedeapsa și că avea un copil cu el. M-am bucurat să aud că a putut să treacă

peste toate necazurile. Ca toată lumea, încerca și ea să supraviețuiască.
Din păcate, tata avea să plătească un preț mult mai mare pentru crimele lui
împotriva statului.

În noiembrie 2002, mama s-a întors de la secția de poliție plîngînd și tremurînd. Nu
am înțeles de ce pînă cînd nu am auzit-o vorbind cu bunica prietenei mele Yong Ja.
Mama i-a spus că încercase să-l sune pe tata la Phenian, dar că nu reușise să dea de el.
Atunci a aflat că fusese arestat pentru contrabandă.
Mama spera că totul era doar o greșeală sau un vis urît. Dar știa că trebuia să facă
ceva repede. Trebuia să se ducă în capitală ca să afle unde era deținut tata și să vadă
dacă putea plăti pe cineva ca să-l scoată din închisoare.
În dimineața în care a plecat mama la Phenian, ne-a explicat mie și surorii mele ce
se întîmplase și ce urma. Ne-a prevenit că oamenii aveau să ne trateze altfel de-acum.
— S-ar putea să spună lucruri urîte despre familia noastră, a zis ea. Dar, vă rog,
încercați să nu vă lăsați prea mult afectate de asta. Tatăl vostru se va întoarce în curînd
acasă și ne va apăra.
Ne-a spus că nu are de ce să ne fie rușine, așa că ar trebui să nu ne pierdem zîmbetul
și să ne purtăm ca și cum nu se întîmplase nimic.
A îngenuncheat în fața lui Eunmi și i-a zis:
— Tu ești cea mai mare, așa că tu trebuie să ai grijă de casă cît sînt eu plecată.
Apoi s-a întors spre mine și mi-a spus:
— Yeonmi, tu trebuie s-o ajuți pe Eunmi.
Ne-a lăsat o pungă de orez și niște ulei. Ne-a spus că o vreme nu vom mai avea bani
și că nu mai putem mînca la fel ca pînă atunci. Acum trebuia să facem economie și să
nu irosim nici măcar un bob de orez.
Am condus-o la gară, iar cînd să urce în tren, ne-a dat vreo 200 de woni, suficient ca
să ne cumpărăm niște fasole uscată sau niște porumb dacă rămîneam fără orez.
— Mă întorc cît de repede pot și o să mai aduc ceva de mîncare, a spus.
Apoi ne-a îmbrățișat de rămas-bun. Ne-am uitat mult timp în urma trenului. Nu
aveam decît 8 ani, dar simțeam că împreună cu ea pleacă și copilăria mea.
În drum spre casă eu și Eunmi am văzut pe cineva care vindea alimente pe stradă.
Ne-am uitat lung la dulciurile și gustările aduse din China. Mama nu ne lăsase niciodată
să cumpărăm așa ceva pentru că erau prea scumpe, dar noi ne doream foarte mult să le
gustăm. Fără să ne gîndim, ne-am cheltuit toți banii pe care ni-i lăsase mama pe o
punguță de biscuiți chinezești cu cremă și un păhărel de semințe de floarea-soarelui.
Avea să treacă mai mult de o lună pînă s-o vedem din nou pe mama.
Venise iarna și se întuneca foarte devreme. Era așa de ger, încît ușa casei îngheța
bocnă. Și noi habar nu aveam să facem focul pentru a încălzi casa și a face de mîncare.

Mama ne lăsase niște lemne de foc, dar nu prea ne pricepeam să facem surcele.
Toporul era prea greu pentru mine și nu aveam mănuși. Mult timp mi-am tot scos
așchii din mîini.
Într-o seară, era rîndul meu să fac focul în bucătărie, dar am pus lemne ude și a
început să iasă o groază de fum. Eu și sora mea abia mai respiram, dar nu puteam
deschide ușile sau ferestrele pentru că înghețaseră și erau înțepenite. Am țipat și am
bătut cu pumnii în peretele comun cu casa vecinului, dar nu ne-a auzit nimeni. În cele
din urmă am luat toporul și am spart gheața care bloca ușa.
A fost o minune că am scăpat cu viață în luna aceea. Mîncarea pe care ne-o lăsase
mama s-a terminat rapid, iar la sfîrșitul lunii decembrie aproape muream de foame.
Uneori ne mai dădeau ceva de mîncare mamele prietenilor noștri, dar și pentru ei era
greu. Teoretic, foametea din Coreea de Nord se terminase la sfîrșitul anilor ’90, dar viața
a fost foarte grea mulți ani după aceea. Sora mai mică a tatei care locuia în Hyesan nu
putea să ne dea nimic, iar unchiul Park Jin era furios că tata adusese și mai multe
necazuri și rușine familiei odată cu arestarea sa. Era cu atît mai dureros cu cît părinții
mei fuseseră întotdeauna generoși cu el și familia lui. Acum știam că nu îi puteam cere
ajutorul.
Vecina noastră Kim Jong Ae era o femeie de treabă care a încercat să aibă grijă de
noi. Era membră de partid și lucra la Departamentul de Mobilizare Militară, așa încît o
ducea mai bine decît majoritatea oamenilor pe care îi cunoșteam. Nu voi uita niciodată
ziua aceea geroasă în care eu și sora mea ne jucam afară, în zăpadă, cu prietenii noștri –
eram în vacanța de iarnă – și, cînd ne-am întors acasă, la 5 după-amiaza, era deja
întuneric. Nu aveam lumină în casă și nici mîncare. Ne-am așezat în bucătărie,
pregătindu-ne pentru încă o noapte de frig și de foame, cînd a apărut Jong Ae în ușă cu
un castron de orez aburind. Dacă închid ochii, încă pot să-mi amintesc mirosul
incredibil al acelui orez, probabil cel mai frumos miros pe care l-am simțit în viața mea.
Nu am mai mîncat niciodată ceva atît de delicios și nu am fost niciodată mai
recunoscătoare pentru un simplu gest de bunătate.
Și prietena mea Yong Ja și bunica ei ne-au ajutat. Yong Ja mai dormea cîteodată la
noi, pentru că mie și surorii mele ne era foarte frică de întuneric. Îmi vine greu să scriu
toate astea pentru că nu îmi place să-mi amintesc cum m-am simțit în perioada aceea
disperată. De atunci nu-mi place deloc întunericul. Chiar și acum, cînd sînt supărată sau
cînd trec printr-o perioadă mai dificilă, aprind toate becurile, astfel încît camera să fie
cît mai luminoasă. Dacă nu ar mai veni noaptea niciodată, aș fi foarte fericită.
Ca să ne umplem orele acelea lungi de singurătate, eu și sora mea cîntam aceleași
cîntece cu care ne liniștea mama cînd eram mici. Ne doream s-o auzim spunîndu-ne că
o să se întoarcă, dar nu existau telefoane și nu aveam nici un număr la care s-o putem
suna. Cînd a bătut mama la ușă pe neașteptate, într-o zi din ianuarie, nu ne-a venit să

credem. Pur și simplu am îmbrățișat-o și nu mai voiam să-i dăm drumul. Toate trei am
plîns o grămadă de fericire că eram încă în viață. Ne-a adus niște orez, porumb și fasole
uscată și eram așa de flămînde, încît am rezistat cu greu să nu ne gătim un mic dejun
copios. Dar știam că trebuie să facem economie la mîncare deoarece mama ne-a spus
că nu poate sta prea mult. Trebuia să se întoarcă la Phenian ca să cîștige niște bani cu
care să încerce să-l ajute pe tata.
Povestea pe care ne-a spus-o era groaznică: curînd după ce a ajuns, a aflat că el se
afla la un centru de detenție și de interogare numit
ku ryujang
. La început nu au lăsat-o
să-l vadă pe tata, dar pînă la urmă a reușit să-l mituiască pe unul dintre gardieni ca să
poată intra. Tata arăta îngrozitor. I-a spus că polițiștii îl torturaseră bătîndu-l în același
loc de pe picior pînă cînd s-a umflat așa de tare, încît nici nu mai putea merge. Nu putea
să ajungă nici măcar pînă la veceu. Apoi gardienii l-au legat, băgîndu-i un băț în spatele
genunchilor, ceea ce îi provoca și mai multă durere chinuitoare. Voiau să afle cît le
vînduse contrabandiștilor și cine mai era implicat în operațiune. Dar el nu le-a spus
prea multe.
Mai tîrziu a fost mutat în Lagărul 11, lagărul de muncă „corecțională” din Chungsan,
aflat la nord-vest de Phenian. Genul acesta de centru este destinat în special
infractorilor mărunți sau femeilor care erau prinse în timp ce încercau să fugă din
Coreea de Nord. Însă aceste închisori pot fi la fel de brutale ca lagărele pentru criminali
și chiar cele pentru deținuții politici din gulagul nord-coreean. În lagărele de muncă
„corecțională”, deținuții sînt forțați să muncească toată ziua, pe cîmpuri sau realizînd
diferite produse, și li se dă atît de puțină mîncare, încît trebuie să se bată pentru resturi
și uneori chiar să mănînce șobolani ca să supraviețuiască. Apoi trebuie să-și petreacă
serile învățînd pe de rost discursurile Conducătorilor sau făcîndu-și la nesfîrșit
autocritica. Deși au comis „crime împotriva poporului”, acești deținuți sînt considerați
reeducabili, așa că sînt reintegrați în societate după ce se căiesc și absolvă un curs
recapitulativ intensiv cu învățăturile lui Kim Ir Sen. Uneori deținuții au parte de un
proces, alteori nu. Dar mama credea că e semn bun că tata fusese trimis în unul dintre
centrele astea așa-zis mai blînde. Asta o făcea să spere că vom putea fi din nou
împreună în curînd.
Eu și Eunmi ne-am simțit ușurate cînd a venit mama acasă. În noaptea aceea ne-am
ghemuit toate lîngă foc și eu am dormit fără teamă pentru prima oară de atîtea
săptămîni. Însă a doua zi ne-am trezit cu niște detectivi care băteau cu pumnii în ușă.
Veniseră s-o aresteze pe mama pentru că pusese întrebări despre crimele tatei. Dar,
cînd ofițerii de poliție au văzut că are copii mici în casă, li s-a făcut milă de noi. Au
întrebat-o dacă are niște rude la care ne-ar putea duce cît o interoghează, iar ea le-a
spus de fratele tatei, unchiul Jin. Așa că polițiștii i-au cerut șefului
inminban
-ului nostru
să-l caute și să-l aducă la noi acasă. Cînd a ajuns, i-au ordonat să aibă grijă de noi cît era

interogată mama și au luat-o cu ei.
În următoarele cîteva zile, ea a trebuit să stea într-o încăpere de la procuratura din
Hyesan zi și noapte, scriind declarații despre ea, despre tata și despre toate faptele
ilegale pe care le comiseseră. Apoi un detectiv citea paginile pe care le scrisese și îi mai
punea alte întrebări. Noaptea pur și simplu încuiau ușa și plecau. Dimineața se
întorceau și luau interogatoriul de la capăt.
În cele din urmă, i-au dat drumul. Polițiștii au avut suficientă încredere în ea ca s-o
lase să călătorească, însă i-au spus că va trebui să se întoarcă și să continue
interogatoriul altă dată.
Eu și Eunmi am fost foarte recunoscătoare că nu a fost trimisă și ea la închisoare, ca
tata. Dar, cînd a venit să ne vadă acasă la unchiul Jin, am rugat-o să ne lase să stăm
acasă la noi cît timp era plecată la Phenian, unde voia să încerce să-l ajute pe tata.
Unchiul și mătușa se purtau urît cu noi; ne dădeau ordine, de parcă eram niște
servitoare, și ne făceau să ne simțim atît de nedorite, încît nu știam ce o să se întîmple
cu noi după ce pleacă ea. I-am spus mamei că ne era mai bine acasă la noi. În plus,
învățam să ne descurcăm și singure. În cele din urmă, a fost de acord.
Plîng și acum cînd mă gîndesc la momentul în care mama a plecat din nou. Purta o
jachetă bej, iar eu plîngeam și mă agățam de ea, nevrînd să-i dau drumul. Ne-a fost
foarte greu să ne descurcăm fără ea. Voiam să trăiesc și eu ca alți copii, să mă aștepte
cineva acasă, să-mi spună să vin la masă ori să mă trezesc. Îmi era foarte dor de ea. La
început a încercat să se prefacă că nu era așa mare lucru că pleca din nou, dar apoi a
început să plîngă și ea cu mine.
— Te rog să fii fetiță cuminte, Yeonmi-ya, a zis ea. Trebuie doar să dormi 40 de nopți
și apoi vin acasă.
Mie mi se părea că asta înseamnă foarte mult timp – și chiar așa a și fost. Mama a tot
venit și a plecat în următoarele șapte luni. Adesea lipsea mai multe săptămîni la rînd. Își
făcuse o afacere, cumpărînd și vînzînd ceasuri de mînă, haine și televizoare vechi –
doar lucruri de care statului nu îi păsa prea mult dacă te prindeau. Dar dura mult să-și
transporte toate mărfurile. A reușit să-l mai vadă pe tata doar o singură dată și nici unul
dintre ei nu avea cum să afle cît timp urma să rămînă la închisoare. Uneori, cînd se
întorcea la Hyesan, nu ne aducea nimic de mîncare. Cînd eram mai mici, poate că eu și
sora mea ne-am fi plîns, dar nu și acum. Nu mai conta decît că ea era bine și că eram
din nou împreună măcar pentru o vreme.

Între timp, eu și sora mea am fost nevoite să abandonăm școala. Teoretic, educația
este gratuită în Coreea de Nord, dar elevii trebuie să-și cumpere rechizitele și
uniformele, iar școala se așteaptă să aduci daruri (alimente și altele) pentru profesori.
Nu mai aveam bani pentru așa ceva, așa că nimănui nu îi mai păsa dacă mergeam sau

nu la școală. În plus, eu și Eunmi trebuia să ne petrecem tot timpul numai ca să
supraviețuim.
Ca să ne spălăm hainele și vasele, trebuia să mergem pînă la fluviu și să facem o
copcă. Aproape în fiecare zi, una dintre noi trebuia să stea la coadă la pompă ca să
aducă apă pentru gătit și pentru băut. Mîncarea pe care ne-o lăsa mama nu ne ajungea
niciodată prea mult, așa că eram foarte înfometate și slabe.
Așa cum a prezis mama, copiii din oraș au început să-și bată joc de noi pentru că
eram o familie de criminali. Toată lumea spunea că tata distrusese viitorul nostru
luminos și că ne lăsase într-o situație disperată. Noi le întorceam spatele și plecam cu
fruntea sus. Dar știam că spun adevărul. După ce tata a fost închis și dat afară din
Partidul Muncii, soarta noastră era pecetluită. Nu prea mai existau speranțe că vom
mai fi vreodată o familie fericită.

După iarna aceea lungă și întunecoasă din 2002-2003, m-am procopsit cu o erupție
dureroasă pe față, care se crăpa și sîngera cînd stăteam în soare. Eram mai tot timpul
amețită și aveam probleme cu stomacul. Erau mulți copii care sufereau de așa ceva, iar
mai tîrziu am aflat că toți aveam pelagră, provocată de lipsa acidului nicotinic și a altor
minerale. Un regim de înfometare bazat în principal pe porumb și lipsit de carne va
declanșa boala, care te poate ucide în cîțiva ani dacă nu ai o alimentație mai sănătoasă.
După ce am fugit în Coreea de Sud, am fost surprinsă să aud că bobocii de floare și
ramurile verzi de primăvară simbolizează viața și reînnoirea în alte părți ale lumii. În
Coreea de Nord, primăvara este anotimpul morții. Este perioada cînd rezervele noastre
de alimente sînt epuizate, iar fermele nu mai produc nimic de mîncare pentru că noile
culturi abia se însămînțează. Primăvara mureau cei mai mulți oameni de foame. Eu și
sora mea îi auzeam adesea pe adulții care vedeau cadavre pe străzi țîțîind
dezaprobator:
— Păcat că nu au mai rezistat pînă la vară.
Acum, cînd călătoresc în țări ca Statele Unite și Marea Britanie în aprilie și mai, îmi
permit luxul de a mă bucura de natură și de a mă umple de frumusețea florilor de
primăvară. Dar îmi amintesc și de vremea cînd blestemam dealurile de un verde crud
și îmi doream ca florile alea să fie făcute din pîine sau din dulciuri.
Singurul lucru bun legat de primăvară era că nu mai trebuia să ardem atîtea lemne
și ne puteam duce pînă la munticeii de la marginea orașului, unde ne puteam umple
burta cu gîngănii și plante sălbatice, ca să nu ne mai chinuie foamea așa de tare. Unele
plante chiar erau gustoase, ca florile de trifoi sălbatic. Preferata lui Eunmi era ceva ce
noi numeam „planta mîței”, ce are niște frunze mici, de un verde deschis. Mestecam și
unele rădăcini, fără să le înghițim, doar așa, ca să simțim că punem ceva în gură. Dar
odată am mestecat o rădăcină de la care ni s-a umflat limba și nu am mai putut vorbi

cel puțin o oră. După aceea am avut mai multă grijă.
Multor copii le place să alerge după libelule; eu, cînd le prindeam, le mîncam.
Băieții din cartierul nostru aveau o brichetă de plastic și m-au învățat să perpelesc
un cap de libelulă la flacără deschisă. Mirosea incredibil, a carne friptă, și era delicios. În
vara aceea, am fript și cicade, care erau considerate o delicatesă. Eu și sora mea ne
petreceam cîteodată toată ziua pe cîmpuri, încercînd să mîncăm cît mai mult înainte de
a ne întoarce în casa noastră tăcută și întunecată.
La sfîrșitul lui august 2003, mama s-a întors la Hyesan și ne-a zis să ne facem bagajul
cu cîteva lucruri de care vom avea nevoie. Interogatoriul ei se încheiase și nu ne mai
putea lăsa singure încă o iarnă. Mama a vîndut casa, urmînd să folosim banii ca să ne
mutăm înapoi în orașul ei natal, Kowon. Dar nu era simplu să vinzi și să cumperi
proprietăți în Coreea de Nord pentru că totul aparținea statului. Deoarece era ilegală,
vînzarea casei noastre nu a fost niciodată înregistrată și nu au existat acte de
proprietate sau alte hîrtii de semnat. Mama și cumpărătorul au încheiat pur și simplu
un acord verbal, sperînd că nimeni nu îi va denunța.
Plecam din singurul cămin pe care îl cunoscuserăm vreodată.

8
Cîntec pentru Chosun
Mama ne-a lăsat să stăm la fratele ei, vechiul prieten al tatei, Min Sik, care locuia
împreună cu soția lui și cu cei doi băieți ai lor în casa părintească, care acum îi
aparținea lui. Min Sik era șofer la un serviciu colectiv de transport care lucra cu
fabricile din localitate. Dar în Coreea de Nord nimeni nu putea trăi numai din salariu. În
2002, salariul mediu al unui muncitor era de aproximativ 2.400 de woni pe lună, asta
însemnînd cam doi dolari la cursul de schimb neoficial. Cu asta nu puteai cumpăra nici
măcar 4,5 kilograme de cereale ieftine, iar prețurile tot creșteau. Unchiul meu nu își
permitea să hrănească încă doi copii.
Însă mama avea bani după ce vînduse casa, pe care i-a folosit ca să închirieze o
tarabă în piață pentru soția lui Min Sik, ca să contribuie la întreținerea familiei. Statul
reglementa acum aceste
jangmadang
și încasa taxe pentru locurile din piețele acoperite
– ceea ce implica și mită pentru cele mai bune poziții. Soția unchiului meu s-a lansat în
afaceri vînzînd pește și prăjituri de orez, dar nu cîștiga cine știe ce. Mama i-a dat fratelui
ei banii care îi mai rămăseseră, dar și aceștia s-au terminat rapid.
La scurt timp după ce am ajuns acolo, sora mai mare a mamei, Min Hee, a venit la
Kowon ca să-și viziteze fratele. S-a simțit prost cînd a văzut cît de greu o duceam, iar
cînd s-a întors în satul ei din Songnam-ri, în inima zonei rurale, m-a luat cu ea. Soțul ei
pensionar fusese funcționar, iar copiii lor erau mari, așa încît a considerat că nu voi fi o
povară foarte mare pentru ei.
Casa mătușii mele era construită în stil tradițional, cu acoperiș de paie și bîrne de
lemn. În față avea o curte de pămînt bine măturată, cu un horn rotund de cărămidă și o
vatră unde gătea afară. Mătușa Min Hee și soțul ei se purtau foarte frumos cu mine, dar
eu mă simțeam singură fără sora mea și fără mama și plîngeam adesea. A durat mult
pînă m-am obișnuit cu viața la țară.
De cele mai multe ori în sat nu era curent, așa că nimeni nu se baza pe electricitate,
trăind așa cum trăiseră și înainte să se inventeze tehnologia. Noaptea umblam la

lumina lunii sau doar a stelelor. Multe femei purtau tot timpul fuste tradiționale. Eram
înconjurați de munți, cu izvoare așa de curate și de pure, încît puteai să-ți faci mîna
căuș și să bei. Cel mai luxos mijloc de transport care exista acolo era carul cu boi.
În Songnam-ri nu prea vedeai ceasuri prin casele oamenilor, așa că ne trezeam cînd
cînta cocoșul. Cel mai adesea cocoșii cîntau la aceleași ore, dar alteori nu, așa că
programul multor oameni era dat peste cap cînd cocoșii dădeau rateuri. Mătușa avea
multe găini și era treaba mea să le păzesc cînd făceau ouă și să am grijă să nu le
mănînce celelalte găini și să nu vină nimeni să le fure.
Tot treaba mea era și să spăl vasele și să aduc lemne de la pădure, dar nu mă deranja
deloc să fac asta. În plus, nu mai eram slăbită de foame. De fapt, fusesem flămîndă atît
de mult timp, încît nu mă mai puteam opri din mîncat. Eram ca un pui de pasăre: cînd
deschideam ochii, mi se deschidea și gura; cînd îmi închideam ochii, mi se închidea și
gura. Mătușa îmi făcea mîncare bună și simplă, din porumb, cartofi și ardei pe care îi
cultiva în grădină. Cultiva și cartofi-dulci ca să-i vîndă la piață, dar păstra frunzele să le
mîncăm. Erau foarte hrănitoare. Porcii mîncau resturile de la masă. Casa avea și o vie
în jur și am gustat struguri pentru prima dată. Parcă eram în rai.
M-am întremat foarte rapid și am pus înapoi pe mine kilogramele pe care le
pierdusem. Ba chiar am început să mai cresc. Nu sînt eu foarte înaltă acum, dar cred că,
dacă aș fi avut mîncare pe săturate toată viața mea și nu ar fi trebuit să car atîtea găleți
cu apă pe cap, aș fi fost mult mai înaltă!
Fiica mătușii era doctoriță, urmase Facultatea de Medicină la Hamhung. Cît am
locuit la mătușa, verișoara mea făcea practică în obstetrică și ginecologie la spitalul din
Songnam-ri. Era logodită cu un polițist din localitate, urmînd să aibă o căsătorie
aranjată. Mie îmi plăcea de el pentru că aducea acasă filme confiscate de poliție, la care
ne uitam și noi.
Chiar dacă verișoara mea ar fi trebuit să vindece oameni la spital, statul nu le
asigura medicamente nici ei, nici celorlalți doctori. La oraș pacienții își mai pot
cumpăra uneori singuri medicamentele de pe piața neagră, dar în zonele rurale acest
lucru nu este întotdeauna posibil. În Songnam-ri, cea mai apropiată
jangmadang
era la
mai bine de opt kilometri depărtare și nu era nici un drum direct pînă acolo. Oamenii
trebuiau să traverseze un munte, un rîu și un pîrîu – nici măcar carul cu boi nu reușea
să facă tot drumul. Din cauza asta, mulți oameni erau neputincioși în situații de
urgență. Statul îi încuraja pe toți să se descurce cum pot, chiar și pe doctori, ca parte a
politicii
juche
care te îndeamnă să te bazezi pe propriile puteri, așa încît medicii își
făceau leacuri tradiționale ca să le aibă la îndemînă. Verișoara mea mă lua de multe ori
cu ea în munți ca să căutăm plante, coajă de copac și nuci pe care să le folosească în
diferite tratamente. Eu mă țineam după ea ca un cățel fericit, învățînd care sînt
folositoare, care sînt comestibile și care sînt otrăvitoare.

Doctorii din Songnam-ri trebuiau să fie și agricultori. Cultivau plante medicinale și
chiar și bumbac, ca să aibă pentru bandaje și pansamente. Dar toate erau mereu puține.
Nici măcar în spitalele din orașele mari nu există nimic „de unică folosință”. Bandajele
sînt spălate și refolosite. Asistentele merg din salon în salon, folosind aceeași seringă la
toți pacienții. Știu că este periculos, dar nu au încotro. Cînd am ajuns în Coreea de Sud,
am rămas uimită văzînd că doctorii aruncă instrumentele pe care le folosiseră ca să mă
trateze.

Chiar și în perioada cît am locuit acolo, nu m-am putut abține să simt o ciudată
nostalgie pentru stilul mai simplu de viață din Songnam-ri. Nu știu cum să explic altfel,
dar toate aceste experiențe noi mi se păreau foarte cunoscute. Sus, în munți, în sînul
naturii, m-am simțit mai aproape de sinele meu adevărat decît în orice alt moment al
vieții mele. În unele sensuri, trăiam în străvechiul Chosun, regatul coreean de altădată
despre care auzisem de la bunicuța mea din Kowon. Cred că și ea tînjea după un loc pe
care nu îl cunoscuse nici una dintre noi, care exista doar în cîntecele vechi și în visuri.
Anul cît am locuit la țară mi-a oferit un refugiu unde să mă odihnesc și să mă vindec.
Dar nu îmi era scris să rămîn acolo pentru totdeauna. Într-o zi, la începutul anului 2004,
a venit mama cu niște vești îngrozitoare. Tatăl meu fusese judecat în cadrul unui
proces secret și condamnat la muncă silnică într-un lagăr penitenciar pentru cei care
comiseseră infracțiuni grave. Noi credeam că a fost condamnat la șapte ani, dar mai
tîrziu am aflat că era vorba de zece. Oricum nu conta, pentru că nimeni nu rezistă prea
mult acolo. Toată lumea știa asta, pentru că regimul voia să ne fie frică de aceste lagăre.
Sînt locuri în care nu mai ești considerat ființă umană. Deținuții din aceste lagăre nu au
voie nici măcar să se uite direct la gardieni, pentru că un animal nu se poate uita în
ochii unui om. De obicei nu li se permite să primească vizite ale familiei; nu au voie nici
măcar să scrie scrisori. Își petrec zilele făcînd o muncă istovitoare, primind de mîncare
doar un terci subțire, așa că sînt tot timpul slăbiți și flămînzi. Noaptea deținuții sînt
înghesuiți în niște celule minuscule și forțați să doarmă ca sardinele, unii cu capul la
picioarele celorlalți. Doar cei mai puternici rezistă pînă își ispășesc pedeapsa.
Mi-a înghețat sîngele în vine cînd mi-am dat seama că s-ar putea să nu-l mai văd
niciodată pe tata. Și, chiar dacă scăpa cu viață, cînd ieșea din închisoare, eu aveam să fiu
femeie în toată firea. Oare aveam să ne mai recunoaștem?

Mama a vrut să fim din nou împreună, așa că m-a luat cu ea înapoi la Kowon și l-a
convins pe fratele ei să ne primească pe toate trei să stăm la el. Avea să cîștige destui
bani ca să ne întrețină.
Eu, mama și Eunmi ne-am mutat într-o cămăruță lipită de casă. Era un pat foarte
mic, cu somieră de sîrmă. Am pus niște scînduri deasupra, dar așa era prea tare și tot se

clătina. Așa că l-am scos din cameră și am dormit împreună pe jos. Afară, în fața ușii era
o bucătărioară sub un mic acoperiș, pe unde picura apa în cratițe cînd ploua. Mai tîrziu
unchiul meu și niște prieteni ai lui au ridicat un perete ca să putem întreține focul.
Acolo am locuit în următorii doi ani.
Kowonul era un oraș mult mai mic decît Hyesanul, iar oamenii erau mult mai
prietenoși. Mereu mi s-a părut că sînt și mai puțini hoți. În Hyesan se comiteau multe
infracțiuni după colapsul economic și trebuia să ținem sub cheie tot ce aveam. Ne
uscam și hainele în casă, pentru că tot ce lăsai afară, pe frînghie, dispărea. Oamenii îți
furau orice, chiar și cîinele din curte. În Coreea de Nord, oamenii au cîini din două
motive: ca să păzească casa și ca să-i mănînce. Ca în multe locuri din Asia, carnea de
cîine este o delicatesă în zona în care am crescut eu, deși mie îmi plăceau prea mult
cîinii ca să vreau să-i mănînc. Cîinii noștri trebuiau să stea afară, în lanț, pe timpul zilei
și încuiați în casă noaptea, ca să nu îi fure cineva pentru a-i vinde sau a-i mînca la cină.
În Kowon nu era chiar atît de periculos, dar oamenii de acolo erau și mult mai
săraci. Principala diferență în Kowon era că toată lumea încă împărțea cu alții, ca pe
vremuri. În Hyesan, se întîmpla să facem prăjituri de orez și să le mîncăm pe furiș, fără
să mai dăm nimănui, ori să le împărțim doar cu vecinii foarte apropiați. Dar în Kowon,
dacă aveai niște prăjituri de orez, se înființau toți vecinii și se înfruptau din ele pînă cînd
ție nu îți mai rămînea nimic. Nu aveai încotro.
Mătușa mea din Kowon era foarte loială regimului și șefa
inminban
-ului ei. Ședințele
de
inminban
se țineau o dată pe săptămînă, modalitate prin care statul ținea evidența
activităților tuturor și anunța noi directive. Sîmbăta, ne întîlneam cu toții pentru
ședințe de propagandă și autocritică. Acestea se organizau în jurul unităților studențești
și al celor de muncă, studenții dîndu-le raportul colegilor lor, iar muncitorii birourilor
de care aparțineau.
Pentru început, notam citate din Kim Ir Sen sau Kim Jong Il, așa cum oamenii din
alte părți ale lumii copiază versete din Biblie sau pasaje din Coran. Apoi trebuia să scrii
tot ce făcuseși în ultima săptămînă, după care te ridicai în fața grupului și-ți făceai
autocritica. De obicei începeam cam așa:
— Săptămîna asta, am fost prea alintată și nu i-am fost îndeajuns de recunoscătoare
pentru dragostea eternă și necondiționată a binefăcătorului meu Conducător Iubit.
Mai adăugam că nu muncisem îndeajuns de sîrguincios ca să îndeplinesc misiunea
pe care ne-a încredințat-o partidul, nici nu învățam îndeajuns de bine și nici nu-i
iubeam îndeajuns pe tovarășii mei. Acest ultim aspect era foarte important, pentru că
eram cu toții tovarăși de drum în îndelungata luptă împotriva „nenorociților de
americani” sau a „lupilor occidentali nebuni”. Eu încheiam așa:
— De atunci, Conducătorul nostru Iubit m-a iertat, pentru că este un conducător
mărinimos și milostiv. Îi mulțumesc și săptămîna viitoare voi face totul mai bine.

După ce ne terminam confesiunile publice, era momentul să-i criticăm pe alții. De
obicei alegeam un coleg de clasă care trebuia să se ridice în picioare și să asculte cu
atenție în timp ce îi enumeram păcatele: nu aplica învățăturile Conducătorului nostru.
Sau nu participa la misiunea comună. Cînd terminam, victima mea trebuia să-mi
mulțumească și să-i asigure pe toți că se va îndrepta. Pînă la urmă îmi venea și mie
rîndul să fiu criticată. Nu îmi plăcea deloc, bineînțeles, dar nu lăsam niciodată să se
vadă asta pe fața mea.
Ședințele de autocritică de la Hyesan puteau fi destul de vehemente, dar cele din
Kowon erau de-a dreptul brutale. Oamenii din această zonă foarte izolată și patriotică a
țării chiar credeau că sînt niște revoluționari. Devotamentul lor față de regim nu fusese
compromis de o prea mare expunere la lumea de dincolo de granițe. Iar autoritățile
păreau hotărîte să mențină această stare de spirit cît mai mult.
Eu aveam deja 10 ani, iar mama m-a înscris la gimnaziul din localitate, chiar dacă nu
mai făcusem ultimii doi ani de școală primară. Nu prea înțelegeam ce mi se preda la
clasă. Iar școlile din Kowon erau mult mai rigide decît cele la care mersesem în Hyesan.
Aici copiii nu aveau voie niciodată să facă nimic singuri. Dimineața, după ce terminam
de curățat împreună străzile sau de lustruit monumentele, școlarii trebuiau să se așeze
în coloană și să plece la clasă. Ne legănam brațele la unison, intonînd cîntece vesele,
care aveau versuri de genul: „Cît de luminoasă este țara noastră socialistă! Noi sîntem
generația cea nouă!”. De obicei făceam asta și cînd plecam acasă, după ce se terminau
orele.
În Coreea de Nord, școlarii nu doar învață. Ei fac parte din forța de muncă neplătită
care mai ține cît de cît țara pe linia de plutire. Eu trebuia să-mi iau întotdeauna cu mine
în ghiozdan și niște haine de lucru, pentru după-amiezile cînd ne duceau să facem
muncă patriotică. Primăvara ajutam la muncile cîmpului, la cooperative. Treaba
noastră era să curățăm cîmpurile de pietre, să semănăm porumb și să cărăm apă. În
iunie și iulie pliveam buruienile de pe cîmp, iar toamna eram trimiși să adunăm orezul,
porumbul sau fasolele rămase în urma culegătorilor. Degețelele noastre erau numai
bune pentru așa ceva. Mie nu-mi plăcea deloc să fac asta. Dar ni se spunea că nu putem
irosi nici un bob cînd oamenii sufereau de foame.
Singurele dăți cînd mă bucuram pe cîmp era cînd mai găseam cîte o gaură de
șoarece, pentru că șoarecii făceau aceeași treabă ca și mine. Dacă le dărîmai adăpostul,
puteai găsi aproape un kilogram de grăunțe sau fasole pe care le adunaseră ca să aibă
provizii mai tîrziu. Dacă aveam noroc, prindeam și șoarecii. Dar toate boabele pe care le
culegeam de pe cîmp aparțineau școlii, nu nouă. La sfîrșitul zilei, profesorii adunau tot
ce găsiserăm. Nu voiau să păstrăm nimic, așa că ne aliniau și ne spuneau:
— Să vă vedem buzunarele!
Noi ne-am învățat să ne punem hainele de lucru peste cele de școală, așa că mai

puteam să ascundem niște boabe în hainele de dedesubt și să le aducem acasă ca să le
mîncăm.
Una dintre marile probleme din Coreea de Nord era faptul că nu prea se găseau
îngrășăminte. Cînd s-a prăbușit economia, în anii ’90, Uniunea Sovietică nu ne-a mai
trimis îngrășăminte și nici fabricile noastre nu au mai produs așa ceva. Ceea ce mai
donau alte țări nu mai putea ajunge la ferme din cauză că nici sistemul de transport nu
mai funcționa. Aceasta a dus la recolte deficitare care au agravat și mai mult foametea.
Așa că guvernul a inițiat o campanie menită să compenseze lipsa îngrășămintelor cu o
sursă locală și regenerabilă: dejecțiile oamenilor și ale animalelor. Fiecare muncitor și
școlar trebuiau să contribuie cu o anumită cantitate. Vă imaginați ce probleme crea asta
pentru familiile noastre. Fiecare membru al familiei avea o anumită cotă zilnică, așa că,
atunci cînd ne trezeam, începea războiul. Mătușile mele erau cele mai competitive.
— Ține minte să nu faci caca la școală! îmi spunea în fiecare zi mătușa mea din
Kowon. Ține-te pînă ajungi acasă!
De fiecare dată cînd mătușa mea din Songnam-ri pleca în călătorie și trebuia să-și
facă nevoile în altă parte, se plîngea în gura mare că nu avea la ea o pungă de plastic.
— Data viitoare o să țin minte! spunea ea.
Din fericire, nu ținea minte niciodată.
Marele efort de colectare a dejecțiilor s-a intensificat în ianuarie, ca totul să fie
pregătit pentru perioada de vegetație. În Coreea de Nord veceurile nu erau de obicei în
casă, așa că trebuia să ai grijă să nu te jefuiască vecinii în timpul nopții. Unii își încuiau
veceurile din curte, ca să nu dea hoții. Profesorii ne trimiteau pe străzi ca să căutăm
excremente și să le aducem în clasă. Așa încît dacă vedeam un cîine făcîndu-și nevoile
pe stradă era aur curat. Unchiul meu din Kowon avea un cîine mare care făcea și mult
caca – și toți din familie se băteau pentru el. Așa ceva nu prea vezi în Occident.

Mama muncea de toate în Kowon. Făcea masaje faciale și sprîncene tatuate pentru
femei. Cumpăra și vindea casete video și televizoare pe piața neagră. Dar tot nu ajungea
pentru îndeajuns de mult orez încît să ne săturăm. Am început iar să merg cu sora mea
în afara orașului ca să ne umplem burțile cu buruieni și gîngănii. Îmi plăceau foarte
mult florile salcîmilor sălbatici care creșteau prin munți. Dar cele mai bune erau
lăcustele. Abilitățile mele motorii se îmbunătățiseră cu timpul și chiar mă pricepeam să
le prind. Cînd mama le prăjea, erau delicioase.
Însă aproape tot ce găseai de mîncare în sălbăticie nu prea era bun pentru oameni.
Abia dacă îți umpleau burta. Cînd mergeam printre dealuri, rupeam tot felul de frunze –
unele pentru mine, iar altele pentru iepurii pe care îi creșteam în oraș. Erau prietenii
mei buni; împărțeam mîncarea cu ei. Chiar și acum, cînd ies la plimbare, mai știu ce
plantă este preferata iepurilor. Dar nu prea îmi place salata pentru că îmi amintește de

vremurile acelea grele.
Cînd am locuit în Kowon, am crescut iepurii de cînd erau pui și le-am dat și nume:
Ochi Roșu, Negruțul și Aurică. Dar nu puteau fi animale de companie deoarece, cînd
creșteau, îi jupuiam și îi mîncam. Cel mai adesea, asta era cam toată carnea de care
aveam parte. Și blănițele erau foarte valoroase. În Coreea de Nord, toate școlile
trebuiau să colecteze blană de iepure pentru uniformele de iarnă ale soldaților. Fiecare
elev trebuia să aducă cinci blănițe pe semestru. Dar pielea de iepure este greu de
tăbăcit, iar militarii aveau standarde ridicate, așa că adesea școala nu le primea pe cele
care nu erau bune. Nu puteai fi sigur că îți îndeplinești cota decît dacă cumpărai blănițe
tăbăcite ca lumea de la
jangmadang
. Bineînțeles, administratorii școlii nu le trimiteau
militarilor pe toate – și le păstrau, ca să mai scoată și ei un ban. Știu asta pentru că
mama cumpăra și vindea blănițe de iepure. Iar uneori cumpăra de la școli blănițe pe
care tocmai le vînduse unor clienți care încercau să-și îndeplinească cota.
Acest sistem nebunesc era profitabil pentru mama, dar dificil pentru toți ceilalți.

Cînd aveam vreo 11 ani, am început să calc pe urmele părinților mei. Mama mi-a dat
niște bani cu care să-mi încep și eu o afacere. Am folosit acest împrumut ca să cumpăr
niște vodcă de orez, cu care să-l mituiesc pe paznicul unei livezi de curmali japonezi
care aparținea statului. El ne-a lăsat pe mine și pe sora mea să ne furișăm în livadă și să
culegem fructele. Am umplut o găleată mare de metal și am cărat curmalele mai mulți
kilometri înapoi în Kowon, unde le-am vîndut în
jangmadang
.
— Eu am cele mai delicioase curmale! strigam eu spre clienții care treceau pe lîngă
mine. Cumpărați de la mine!
La sfîrșitul acelei zile, aveam destui bani ca să-i dau înapoi mamei cît îmi
împrumutase și să cumpăr niște dulciuri și încă o sticlă cu care să-l mituiesc pe paznicul
livezii. Sora mea a cules fructe împreună cu mine pînă cînd mama nu ne-a mai lăsat să
ne continuăm mica afacere: ne uzam prea repede încălțările mergînd pînă la livadă, iar
ea nu își permitea să ne cumpere altele noi.
Totuși, am învățat ceva important din scurta mea carieră de vînzătoare la piață:
după ce începi să faci afaceri pe cont propriu, începi să te gîndești la tine. Înainte de a se
prăbuși sistemul de distribuție publică, statul era singurul care hotăra cine
supraviețuiește și cine moare de foame. Piețele au eliminat controlul statului. Micile
mele tranzacții de la piață m-au făcut să-mi dau seama că pot să-mi controlez soarta
într-o oarecare măsură. Așa am mai simțit puțin gustul libertății.

9
Generația
jangmadang
În toamna anului 2005, mama mea a trebuit să se ascundă: o căuta poliția din
Kowon.
În Coreea de Nord, nu poți să-ți alegi unde vrei să locuiești. Statul trebuie să-ți dea
voie să te muți din zona care ți-a fost desemnată, iar autoritățile nu îți ușurează deloc
situația. Singurele motive acceptate sînt căsătoria, divorțul sau transferul în alt loc de
muncă. Chiar dacă s-a născut și a crescut în casa care îi aparținea acum fratelui ei,
reședința oficială a mamei era tot la Hyesan. Schimbarea ilegală a reședinței nu prea
contează în cazul copiilor, dar pentru adulți, ca mama, a fost o mare problemă.
Mult timp nu avusese probleme pentru că unchiul meu era membru de partid și
soția lui era șefa
inminban
-ului ei, așa că aveau relații la nivelul autorităților locale. Din
cînd în cînd mai veneau pe la noi niște polițiști care îi spuneau mamei să treacă pe la
secție, ceea ce era o aluzie transparentă că voiau mită ca să închidă ochii. Însă mama
era foarte ocupată și nu prea le lua în seamă aluziile. Polițiștii au așteptat răbdători o
bună bucată de timp, dar în cele din urmă s-au hotărît s-o trimită într-un lagăr de
reeducare, ca să-i dea o lecție. Cînd a aflat că o caută poliția, mama a fugit și s-a ascuns
la niște prieteni. De asta nu era acasă în după-amiaza însorită cînd la ușa unchiului meu
a apărut tata.
Eunmi era la școală, iar eu eram singură în cămăruța noastră cînd am auzit cîinele
lătrînd tare. Apoi am auzit o voce de bărbat care vorbea cu unchiul meu. Inima a
început să-mi bată nebunește în piept, căci cunoșteam vocea aceea, dar nu îmi venea să
cred că era tatăl meu. Trecuseră aproape trei ani de cînd îl băgaseră la închisoare și
credeam că nu o să-l mai revăd niciodată. Apoi l-am auzit pe unchiul meu strigîndu-mă:
— Yeonmi-ya! Yeonmi-ya! A venit taică-tău!
Am alergat în casa cea mare, unde am văzut un străin care stătea lîngă unchiul meu.
—
Abuji?
am șoptit. Tata?
Nu mai rostisem cuvîntul acesta de mult și mi se părea că sună ciudat ieșind din

gura mea. M-am uitat mai bine la el: da, chiar era tata, dar slab ca vai de el și tuns
chilug. Mereu am crezut că el este cel mai voinic om din lume, eroul meu care putea
face orice. Dar acum părea doar o mînă de om. Mai rău, vorbea așa de temător și de
încet, că parcă nici nu mai era vocea lui. M-am oprit în fața lui și el mi-a pipăit fața și
părul, ca un orb care citește o carte, spunînd:
— Chiar e Yeonmi? Chiar e Yeonmi?
Nu plîngea, doar stătea așa și se uita la mine. Crescusem. Aveam deja 12 ani, eram
aproape adolescentă.
— Chiar tu ești, fetița mea?
Îmi venea să-i sar în brațe, dar locuiam în casa unchiului meu și mă temeam să-i
arăt cît de mult mă bucuram să-l văd pe tata. Unchiul meu, care fusese cîndva prieten
bun cu tata, ajunsese să nu-l mai sufere, iar adesea vorbea foarte urît despre el. Îl
învinovățea pentru faptul că fusese iresponsabil și se lăsase arestat, iar astfel nevasta și
copiii lui deveniseră o povară pentru alții. Eu mă întristam foarte tare cînd vedeam că
unii oameni care îl respectaseră pe tata cît fusese bogat și puternic se purtau acum așa
de urît cu el. Pînă la urmă, nu m-am mai putut stăpîni și l-am strîns tare în brațe,
temîndu-mă să-i mai dau drumul.
După ce tata a fost arestat, eu nu mă mai purtasem ca un copil. Acum, că se
întorsese, mă cuibăream în brațele lui, ca atunci cînd eram mică. Și voiam să facem
toate lucrurile pe care le făceam cînd eram mică. Pe vremea aceea mă așezam pe
genunchii lui și el mă sălta ca un căluț. Am vrut să fac din nou asta și chiar l-am rugat să
mă ridice pe picioare, cum decolează avionul. Bietul tata a încercat, dar m-a pus repede
jos, spunînd:
— Au! Maimuțica mea s-a făcut cam greluță!
Așa mă alinta el cînd eram mică. Mi-a venit să plîng cînd l-am auzit spunîndu-mi iar
așa.
Cînd s-a întors Eunmi de la școală, i-am trimis mamei vorbă că tata a ieșit din
pușcărie. El ne-a zis că se îmbolnăvise foarte tare și că îl mituise pe gardian ca să-l lase
să plece temporar.
Cînd l-am ajutat să se schimbe, ne-am speriat în ce hal era. I se cunoșteau toate
oasele și îi atîrna pielea pe el din cauza malnutriției. Mama mi-a spus să dau fuga să
cumpăr niște zer de tofu ca să-l spele și să-i oblojească rănile. Era așa de flămînd, că ar fi
mîncat orice, dar organismul lui nu mai putea procesa alimentele după ce suferise de
foame atît de mult timp. Așa că trebuia să-l păzim și să ne asigurăm că mănîncă numai
cîte puțin orez, ca să nu i se facă rău.
Cînd s-a mai întremat puțin și a fost în stare să vorbească, i-a povestit ce se
întîmplase.
Gardianul știa că tata era la închisoare deoarece comisese o infracțiune financiară

gravă, iar tata l-a convins că ascunsese niște bani la o femeie din Hyesan. I-a promis
gardianului că, dacă îl lasă să plece pe motiv de boală, o să-i dea un milion de woni
nord-coreeni. Era o mită uriașă, cu banii ăia puteai să-ți cumperi o casă frumoasă.
Gardianul s-a lăcomit așa de tare, încît l-a crezut, dar tata nu a avut nici o clipă intenția
să-i dea banii aceia, nici dacă i-ar fi avut. S-a gîndit că, după ce iese din închisoare pe caz
de boală, nu mai au cum să-l aducă înapoi fără să-și dea arama pe față că sînt corupți.
Poate că, după o vreme, aveau să pretindă că tata se întremase îndeajuns ca să se
întoarcă la închisoare. Dar cu asta avea să-și bată capul mai încolo.
Tata l-a convins pe gardian să-l lase să-și viziteze familia în Kowon înainte de a
merge la Hyesan. Acolo avea să fie dat în grija fratelui său, Park Jin, ca să-l ajute să-și
trateze durerile de stomac din ce în ce mai acute. Gardianul l-a trimis cu el pe unul
dintre doctorii închisorii, ca să-l însoțească, teoretic, pînă la Hyesan. Adevăratul său
scop, desigur, era să ia banii. Dar nu avea să capete nici un ban, pentru că nu avea de
unde.
Tata a rămas în Kowon cîteva zile, apoi a plecat la Hyesan. După ce se instala, avea
să trimită după noi.
În timpul ăsta, mama s-a hotărît să se predea la poliție și a fost condamnată la o lună
de reeducare într-o unitate care se chema „corpul de instrucție al muncitorilor”, un fel
de lagăr mobil de muncă silnică. Deținuții dormeau laolaltă într-o încăpere plină de
păduchi și ziua erau trimiși să construiască poduri și să muncească și la alte proiecte
masive de construcție. În unitatea mamei nu erau decît vreo cîteva femei, dar gardienii
le puneau să lucreze cot la cot cu bărbații. Dacă vreunul dintre ei se mișca prea încet,
tot grupul era pedepsit să alerge prin curtea lagărului toată noaptea, fără să doarmă
deloc. Ca să nu pățească așa ceva, deținuții îi băteau pe cei care nu munceau suficient
de repede. Gardienii nu mai trebuiau să facă nimic. Iar ritmul era atît de epuizant, încît
unii deținuți erau mai mult morți decît vii după cîteva săptămîni în lagăre. Cînd a
început mama să-și ispășească pedeapsa era spre sfîrșitul toamnei, iar ea a suferit de
frig, într-o jachetă subțire și fără mănuși.
Uneori șantierele erau foarte departe, dar, cînd mama era mai aproape de Kowon,
eu și sora mea o vizitam pe cîmp. Prima dată cînd ne-am dus, eu și sora mea ne-am
trezit la 5 dimineața ca să facem mîncare pentru ea. Știam că deținuții nu primesc
niciodată destulă mîncare. Eu am gătit un dovleac mic și l-am amestecat cu orez și
porumb, apoi am tăiat niște ridichi și le-am sărat. Ridichile sărate sînt kimchiul
săracului; nu ne permiteam să cumpărăm ingredientele necesare ca să facem sosul
picant pentru varza murată tradițională.
Ne-am pornit la 6 dimineața, cînd încă nu se luminase de ziuă, dar, în drum spre
șantier, ne-am rătăcit. Cît am tot mers, ni s-a făcut așa de foame, încît ne-am apucat să
gustăm mîncarea pe care o luaserăm cu noi. Pînă am ajuns noi la șantier, nu a mai

rămas nimic. Ne-am simțit amîndouă cu musca pe căciulă că am ajuns cu mîna goală,
dar mama s-a bucurat foarte mult să ne vadă. Ca orice mamă, își făcea griji mai mult
pentru noi decît pentru ea, așa că ne-a adus niște apă să bem. Gardienii nu o lăsau decît
vreo cîteva clipe cu noi, așa că o vizitam cît de des puteam, aducîndu-i și de mîncare
cînd aveam ce.

Din fericire, mama nu a trebuit să stea prea mult la corpul de instrucție al
muncitorilor. A reușit să mituiască pe cineva de la secția de poliție și a fost eliberată
după doar 16 zile. După ce s-a odihnit cu noi puțin, a plecat cu trenul la Hyesan ca să-l
viziteze pe tata. Știa că polițiștii aveau s-o hărțuiască atît timp cît reședința ei era la
Hyesan – iar singura modalitate de a schimba situația era să divorțeze de tata cît el încă
era în viață. Părinții mei se iubeau, dar au convenit în taină că divorțul era singura
soluție practică. Dacă el era nevoit să se întoarcă la închisoare, era mai bine pentru
familie să locuiască în Kowon, pentru că era mai cald și mai ieftin decît la Hyesan. Așa
că s-au mișcat rapid și divorțul a fost înregistrat în aprilie 2006.
Între timp, un prieten al tatei i-a oferit cazare fără să-i ceară nici un ban de chirie
pînă se mai punea pe picioare. El plănuia să-și reia afacerile cu ajutorul mamei. Cel
puțin deocamdată, voia să ne mutăm și noi înapoi la Hyesan, ca să fim alături de el. În
mai, am plecat singură cu trenul în nord ca să locuiesc cu tata; Eunmi și mama au venit
și ele peste cîteva luni. În sfîrșit, eram din nou împreună.

Apartamentul tatei era la ultimul nivel al unei clădiri cu opt etaje din suburbia
Wiyeon, la cîțiva kilometri est de cartierul unde locuiserăm înainte în Hyesan.
Apartamentul dădea spre fluviul Yalu și de la fereastră se vedea China. Erau trei
camere, pe care le împărțeam cu încă două familii. Pereții erau subțiri, așa că trebuia să
vorbim foarte încet, ca să nu ne audă toată lumea. Cum clădirea nu avea lift, trebuia să
urcăm opt etaje pe întuneric ca să ajungem la apartament – de asta în Coreea de Nord
apartamentele de la nivelurile inferioare sînt preferabile. Cu cît ai mai puțini bani, cu
atît locuiești mai sus.
Tata își trata problemele de stomac, dar, din nou, nici unul dintre doctori nu reușea
să-și dea seama ce are. El era într-o mare dilemă, pentru că se simțea prea rău ca să
muncească, dar, dacă se însănătoșea, îl puteau trimite iar la închisoare. Așa că trăia în
incertitudine. Cartea lui de identitate fusese distrusă cînd intrase la pușcărie – numai
ființele umane pot avea cărți de identitate și el era considerat subuman. Fără cartea de
identitate, nu poți merge nicăieri, așa că nu avea cum să călătorească pentru a cumpăra
metale pe care să le vîndă contrabandiștilor. În plus, trebuia să se prezinte regulat la
poliție, care îl supraveghea îndeaproape. Așa că stătea acasă și avea grijă de mine și de
sora mea în timp ce mama se ocupa de afacere.

Același om care i-a oferit tatei apartamentul s-a arătat dispus să investească într-o
afacere pe care i-a propus-o mama. Ea și fiul acelui bărbat se duceau într-o localitate de
lîngă Songnam-ri ca să cumpere argint, apoi se întorceau la Hyesan și îl vindeau unor
contrabandiști. Părinții mei au început să cîștige oarece bani din aceste tranzacții, dar
încă eram foarte săraci. De multe ori nu aveam de mîncare decît cartofi degerați, care îl
făceau pe tata să se simtă și mai rău.
Îmi fusese foarte dor de Hyesan după ce ne-am mutat și abia așteptam să-i revăd pe
toți prietenii mei. Yong Ja crescuse și se înălțase foarte mult – cel puțin pentru o nord-
coreeancă. Fusese întotdeauna mai voinică, dar acum lua și lecții de taekwondo, care o
făceau și mai dură. Cînd îmi petreceam timpul cu ea, mă simțeam în siguranță, pentru
că în Hyesan se schimbaseră foarte multe în cei trei ani cît lipsisem eu. Orașul părea
acum mai animat și mai prosper, datorită comerțului legal și ilegal cu China. Iar tinerii
arătau și se purtau foarte diferit. Fetele mai mari își îndreptau părul ondulat cu o cremă
numită Magic, adusă de contrabandiști de peste graniță. Unele își vopseau părul și
purtau blugi, ceea ce era ilegal. Blugii erau simbolul decadenței americane, iar dacă te
prindeau polițiștii îmbrăcat în așa ceva, ți-i tăiau cu foarfeca. Apoi puteai fi condamnat
la o zi de reeducare sau la o săptămînă de muncă suplimentară. Dar asta nu îi oprea pe
adolescenți să încerce lucruri noi.
Yong Ja mi-a explicat că toți adolescenții aveau „prieten” sau „prietenă” – adică
băieții și fetele își petreceau timpul împreună. Dar mie mi se părea nemaipomenit de
ciudat. Pînă și copiii de grădiniță se prefăceau că au prieten sau prietenă. Yong Ja mi-a
împărtășit cîteva din noile reguli dintre sexe. De pildă, dacă un băiat făcea anumite
sunete din buze, nu trebuia să te întorci decît dacă voiai să fii prietena lui. Dacă te
întorceai, nu te mai lăsa în pace. Eu am făcut greșeala asta de cîteva ori pentru că încă
mă zăpăceau toate aceste obiceiuri noi. De fapt, mă simțeam cam de la țară. Yong Ja
chiar rîdea de accentul meu de Kowon pe care îl căpătasem cît timp fusesem plecată.
Oamenii din zona centrală a Coreei de Nord vorbesc mult mai lent decît cei care
locuiesc în orașele aflate la granița cu China. Cînd m-am întors din Kowon, parcă eram
un american din Atlanta care se mutase la New York. A durat ceva timp pînă am
reînvățat să vorbesc ca localnicii.
M-am înscris la gimnaziul din Wiyeon și mi-am făcut un nou grup de prieteni,
majoritatea fete cu cîțiva ani mai mari decît mine. Iar pierdusem cîteva clase și nu
țineam pasul la școală. Cînd a venit și Eunmi de la Kowon, avea 15 ani și era într-o clasă
mai mare. Și-a făcut și ea rapid o grămadă de prieteni și nu ne-am mai petrecut timpul
împreună, ca înainte. A început și ea să iasă cu băieți și s-a îndrăgostit de unul al cărui
tată era din China. Mama i-a cerut să se despartă de el pentru că era dintr-un
songbun
foarte prost, chiar mai rău decît al nostru. Eunmi a ascultat-o, dar asta a provocat unele
fricțiuni în familia noastră.

Noii mei prieteni știau totul despre ce era la modă pentru că se uitau la telenovele
sud-coreene și la videoclipuri internaționale. Nimeni nu avea calculator acasă și,
bineînțeles, nu exista conexiune la internet, de unde s-ar fi putut descărca materiale
străine ilegale. Însă acestea erau aduse clandestin de dincolo de fluviu, din China, în
fiecare noapte. DVD-uri subțiri înlocuiseră casetele voluminoase, ușurînd astfel
aducerea lor în țară într-un număr mai mare. Ceea ce cu cîțiva ani în urmă doar picura
ajunsese acum să curgă șuvoi.
Unii dintre prietenii mei aveau camere cu draperii groase pe care le trăgeau ca să se
uite la DVD-uri, așa că puteam să punem filme și să dansăm pe coloana sonoră.
Ascultam și casete și CD-uri – tot ce prindeam. Mie și surorii mele ne plăceau cel mai
mult cîntecele de dragoste triste. Preferatul nostru era despre doi îndrăgostiți care au
jurat să-și fie credincioși unul altuia încrucișîndu-și degetele mici. Apoi unul dintre ei a
dispărut pe neașteptate. Mereu mă făcea să plîng.
Dacă nu ar fi fost DVD-urile și CD-urile acelea străine, nu am fi știut nici un cîntec în
afară de cele pe care eram obligați să le învățăm, despre Kim Ir Sen și Kim Jong Il.
Încercam să le modificăm, ca să le facem mai interesante. Unul dintre băieții mai mari
cu care umblam cînta la chitară, iar cînd cîntam și noi cu el, săream peste versurile
despre cei doi Kim. De fiecare dată cînd cîntam cîntecele acelea, mă simțeam mai
liberă. Am avut mare noroc că nu ne-au prins. Dar eram tineri și nu ne gîndeam la
viitor.
Nord-coreenii de vîrsta mea și cei mai mici sînt numiți cîteodată generația
jangmadang
, pentru că am crescut cu piețe și nu ne mai aminteam vremurile cînd
statul le dădea tuturor tot ce aveau nevoie. Noi nu am avut aceeași loialitate oarbă față
de regim pe care o simțea generația părinților noștri. Totuși, deși economia de piață și
mass-media din exterior ne slăbeau dependența față de stat, eu nu puteam face saltul
mental necesar pentru a vedea filmele și telenovelele străine la care îmi plăcea să mă
uit ca pe niște exemple de viață pe care aș fi putut s-o am.

Intram în adolescență și poveștile de iubire începeau să-mi stîrnească curiozitatea.
Eu și prietenele mele ne imaginam tot felul de lucruri despre cuplurile pe care le
vedeam în filmele acelea, doi oameni ce se priveau în ochi și vorbeau cu un accent
nespus de dulce și de frumos. Încercam și noi să-i imităm, iar cînd ne invita cîte un
băiat în oraș, îl puneam să vorbească precum sud-coreenii. Bineînțeles, „ieșitul în oraș”
în Coreea de Nord era mult mai inocent chiar și decît cele mai cuminți scene din filmele
la care ne uitam. Eu nu mai văzusem povești de dragoste decît în filme și habar nu
aveam ce face Frumușica cînd camera se îndrepta în altă direcție. Încă eram absolut
inocenți. În
Frumușica
mă interesau doar hainele acelea frumoase pe care eu și Yong Ja
încercam să le recreăm pentru păpușile noastre de hîrtie.

Mi-e cam rușine să recunosc, dar nu știam că sărutul este ceva romantic. Pentru că
mama și tata mă pupau o grămadă cînd eram mică, am crezut că e ceva ce face toată
lumea ca să-și arate afecțiunea. În Coreea de Nord nu există educație sexuală. Poate că
unele mame sau anumiți doctori vorbeau cu o fată înainte de ziua nunții ei, dar eu nu
am auzit niciodată de așa ceva. De mai multe ori, cînd eram mică, o întrebasem pe
mama cum m-am născut, dar ea mi-a spus doar că o să aflu cînd o să cresc mare. Cred
că băieții erau la fel de inocenți ca fetele.
În Hyesan, încă erau puțini oamenii care aveau telefon fix, iar mobil nu aveau decît
cei mai bogați. Singura modalitate prin care un băiat putea să invite în oraș o fată era să
se ducă s-o caute. Bineînțeles, părinții nu voiau ca fetele lor să se întîlnească cu băieți.
Generația lor credea în continuare că dansul este scandalos, așa încît băieții trebuiau să
găsească soluții ca să treacă de baricade. Eu cunoșteam cîțiva băieți care voiau să iasă
cu mine, iar fiecare încerca să urce scările pînă la apartamentul nostru de la etajul al
optulea și să bată la ușă.
Mama se supăra și striga prin ușa închisă:
— Ieșiți! Plecați de aici!
Nu mă lăsa să ies. Ca să nu mai dea de ea, băieții îmi făceau un semn la școală, iar
seara veneau și mă așteptau lîngă clădire, strigînd numele de cod, ca să-i aud și să
găsesc un pretext să cobor. Bineînțeles, erau și băieți care voiau să iasă cu sora mea. Și
mai erau o grămadă de alte adolescente în blocul nostru, așa că după ce apunea soarele
era cam gălăgie pe-afară.
Pe mine nu prea m-a interesat cu adevărat să ies cu nimeni pînă ce nu l-am
cunoscut pe Chun Guen, prima mea dragoste. Avea 18 ani, cu cinci mai mult decît mine,
și învăța la un liceu special, pentru cei mai străluciți elevi din toată provincia
Ryanggang. Era mai înalt decît majoritatea coreenilor, cu tenul palid și o voce calmă. Ne
mai întîlneam cînd vizitam niște prieteni de familie care locuiau în aceeași clădire cu el,
alături de a noastră. La început Chun Guen doar mă saluta din cap cînd treceam unul pe
lîngă altul pe hol sau pe stradă. Apoi, într-o bună zi, m-a invitat să ies cu el. Eu îmi
doream foarte tare să ne întîlnim, dar a trebuit să spun nu. Știam că povestea asta a
noastră nu putea să aibă un final fericit.
Pentru că familia mea era nouă în acea zonă a orașului, Chun Guen nu știa că eram
fiica unui infractor. Familia lui era bogată și puternică. Tatăl lui studiase în străinătate,
făcuse un doctorat și era un distins profesor de agricultură la universitate. Mama lui era
o personalitate foarte importantă în politică, cu un rang înalt în Partidul Muncii. Dacă
părinții lui aflau că sîntem împreună, o încurca. Iar dacă relația noastră devenea
serioasă ori dacă voia să ne căsătorim, i-aș fi distrus viața. Chun Guen nu ar fi putut
niciodată să mai devină membru de partid, nici să studieze la cele mai bune universități
și să aibă o carieră de succes. Eu aș fi fost o rană, o povară care l-ar fi tras în jos. Așa că îl

refuzam de fiecare dată.
Dar el tot insista. Așa că într-o zi am acceptat să vin la o petrecere acasă la el, cînd
părinții lui erau plecați. Era ceva total inocent. Erau o grămadă de băieți și fete mai mari
de la școală de la el. Eu eram cea mai mică și în mod sigur cea mai săracă dintre toți
invitații. La un moment dat, mi-am dat seama cît de prăpădite erau hainele mele la
mîna a doua și că aveam pantalonii găuriți. În Coreea, ne descălțăm înainte de a intra în
casa cuiva, așa că toată lumea putea vedea de cîte ori îmi cîrpisem șosetele alea urîte pe
care le aveam în picioare. Era umilitor pentru mine să mă aflu printre toți copiii aceia
cu bani.
Apartamentul lui Chun Guen mi se părea imens – era la fel de mare ca al nostru, dar
era ocupat de o singură familie, nu de trei. Nu mi-a venit să cred cînd am văzut coji de
portocale și de ouă în coșul de gunoi. Ouăle erau o delicatesă foarte rară în familia mea;
mîncam așa ceva doar de Anul Nou și la ocazii speciale. Iar portocalele erau un
adevărat lux, eu nu mai mîncasem niciodată – doar o bucățică o dată, cînd a adus tata o
portocală acasă, pe vremea cînd eram bogați. Mi se părea o risipă că aruncau coaja.
Am încercat să mă prefac că mă simt bine între ei și că înțeleg ce vorbesc toți. Chun
Guen încerca să-mi explice cum folosea calculatorul la școală, iar eu aprobam
politicoasă din cap și zîmbeam, deși nu mai văzusem niciodată așa ceva. În școlile de
rînd din Coreea de Nord nu existau calculatoare. Mă simțeam așa de prost, încît m-am
supărat fără motiv pe Chun Guen și am plecat mai repede. Am alergat pînă acasă.
Am crezut că acolo o să se termine totul, dar Chun Guen era foarte răbdător și
iertător. Iar de fiecare dată cînd îl vedeam, simțeam un gol în stomac – și nu de la
foame. Așa că uneori mai acceptam să mă întîlnesc cu el, dar numai dacă îmi promitea
că nu mai spune nimănui. Trebuia să așteptăm să se întunece de-a binelea ca să ne
întîlnim; dacă ne vedea vreun vecin ar fi fost prea periculos pentru el. Cînd ne vedeam
pe stradă, unul dintre noi traversa pe celălalt trotuar sau o lua în altă direcție.
Chun Guen a aflat unde stau, iar într-o seară a venit și a bătut la ușa mea. Părinții
mei au fost impresionați: mama a spus că este respectuos, generos și inteligent. Tata
mi-a spus să-l invit la cină. Dar eu nu l-am chemat. Nu voiam să vadă cît de săraci eram
– și încă nu îi spusesem că tata fusese la închisoare. Ce rost avea? Știam că nu aș fi putut
să mă căsătoresc niciodată cu cineva ca Chun Guen. Eu nu puteam avea un viitor fericit.
Eu nu aveam să merg niciodată la facultate și probabil că urma să mă mărit cu vreun
țăran sărac, dacă nu muream de foame pînă atunci.

Era deja iarnă, iar situația familiei mele era de-a dreptul disperată. Era o problemă
cu vechiul sistem feroviar, care folosea curent electric pentru a pune trenurile în
mișcare. Rețeaua electrică din nord devenise atît de slabă, încît trenul care venea de la
Phenian trebuia să se oprească înainte de a ajunge la Hyesan și să facă cale-ntoarsă.

După un timp nu a mai venit deloc. Părinții mei au tot așteptat, dar trenul nu a mai
venit. Acum singura modalitate de a aduce metale de la Phenian era cu mașina, ceea ce
era imposibil. Părinții mei nu mai aveau ce să vîndă și nimeni nu voia să le mai
împrumute bani. Își cheltuiau economiile, banii pe care îi puseseră deoparte pentru a-și
continua afacerea și care se terminau văzînd cu ochii.
În apartamentul nostru era mereu frig cînd bătea vîntul dinspre fluviu, iar tata urca
în munți în fiecare zi ca să caute lemne cu care să ne încălzească. Mînca zăpadă ca să nu
aibă burta goală. Mama mai vindea cîte una, alta ca să aibă cu ce cumpăra un pic de
porumb sau niște cartofi degerați. Dar acum eram tot timpul flămînzi. Eu nu mai visam
pîine. Nu îmi doream decît să am ceva de mîncare la următoarea masă. Altfel, riscam să
mor efectiv de foame, așa că asta a devenit cea mai mare spaimă și obsesie a mea. Nu îți
pasă ce gust are mîncarea și nu mănînci de plăcere. Mănînci doar din instinctul
animalic de a supraviețui, calculînd în subconștient cît o să-ți mai țină corpul în viață
următoarea înghițitură.
Părinții mei nu mai puteau dormi noaptea. Le era teamă că nu se vor mai trezi, iar
apoi copiii lor vor muri de foame. Din nou, în nopțile nedormite, se întrebau ce puteau
face ca să ne țină în viață.

10
Luminile Chinei
Norocul familiei mele se schimbase pentru totdeauna, iar asta nu a fost niciodată
mai clar decît de Anul Nou lunar, pe care l-am sărbătorit acasă la unchiul Park Jin în
februarie 2007. Cînd eram mică, tatăl meu era cel mai bogat din clanul lui, iar toată
lumea venea să-și petreacă sărbătorile la noi acasă. Dar acum unchiul meu era cel
bogat, care găzduia petrecerile. Iar în loc să-l trateze pe tata ca pe un frate, se purta cu el
de parcă era servitorul lui. De fapt, în lunile cît tata a locuit la mătușa și unchiul meu la
Hyesan, după ce a ieșit din pușcărie, îl puneau să măture și să facă curat în casă. Cei din
familie îl acuzau pe tata că le distrusese viața. Statutul lor,
songbun
, oricum nu fusese
cine știe ce, iar acum, pentru că era un infractor condamnat, lucrurile se înrăutățiseră
foarte mult. Pînă și verii lui se purtau urît cu el în fața rudelor și a celor care îi fuseseră
cîndva prieteni. La petrecerea de Anul Nou, nu l-au lăsat să stea de vorbă cu vecinii care
altădată se ospătau la masa lui. A fost o seară extraordinar de dificilă, dar tata a înghițit
totul cu o resemnare ostenită.
Înainte de a fi arestat, tata era un om inteligent, amuzant, ireverențios. Însă, chiar
dacă aveam doar 13 ani, îmi dădeam seama că închisoarea îl îngenunchease. Nu mai
putea privi în ochi nici un polițist, nici măcar pe cei cu care altădată glumea și stătea la
un pahar la el acasă. Înainte tatei îi plăcea foarte mult muzica sud-coreeană; acum nici
nu mai voia să asculte așa ceva. Se temea să nu audă cineva și să-l denunțe. După ce a
ieșit din lagăr, nu a mai cîntat decît un singur cîntec, „Țara noastră este mai prețioasă
decît viața mea”, care avea următoarele versuri: „Pădurea cea verde foșnește pe
pămîntul nostru și în munții noștri, iar eu nu am plantat nici măcar un copac…”. Nu
mai era același om ca în copilăria mea.
M-am bucurat foarte tare cînd s-a terminat petrecerea de Anul Nou și am putut în
sfîrșit să plecăm.
Aveam de mers patru kilometri de la unchiul meu pînă la noi acasă. Tata a mai
rămas, iar eu, mama și sora mea am plecat pe jos de-a lungul fluviului întunecat. Nu ne

luminau drumul decît artificiile care explodau pe cerul de deasupra Chinei. Eu trăiam
în Coreea de Nord, țara unde ar fi trebuit să nu avem nici un motiv să-i invidiem pe alții,
iar tot ce simțeam era invidie – îi invidiam cu disperare pe oamenii de pe celălalt mal al
fluviului. Încă nu îndrăzneam să mă gîndesc
de ce
nu puteam avea și noi atîtea în
Coreea de Nord, dar știam că voiam să plec unde erau lumină și mîncare. Parcă eram
atrasă de o flacără, fără să mă gîndesc de ce. Mi-aș dori să fi știut atunci ce însemna de
fapt lumina pentru nord-coreenii ca mine. Pentru faptul că m-am lăsat atrasă de ea,
aveam să plătesc cu inocența și, pentru o vreme, chiar cu umanitatea mea.

De Anul Nou, Kim Jong Il făcea mereu o declarație pe care eram obligați cu toții s-o
învățăm pe de rost. În 2007, am auzit aceleași lucruri: poporul nord-coreean era mai
puternic, dușmanii noștri aveau să fie înfrînți, economia își revenea. Dar nu mai
credeam în propagandă pentru că o duceam din ce în ce mai rău. În cele din urmă,
părinții mei nu au mai suportat. Știau că fiicele lor nu au nici un viitor acolo, așa că au
început să caute o cale de scăpare.
Cunoșteam un om care plecase la muncă în Rusia. Practic, muncea ca un sclav, însă
măcar i se dădea de mîncare, așa că nu flămînzea. Și a reușit să pună deoparte suficienți
bani ca să-și pună pe roate o afacere de succes cînd s-a întors. Tata mai cunoștea pe
cineva care fusese trimis în Libia ca parte a unei forțe de muncă ce cîștiga valută pentru
regim. Cînd s-a întors, ne-a spus că s-a simțit foarte singur în Libia – nu și-a văzut familia
trei ani. Dar avea ce mînca. Iar uneori chiar mînca aripioare de pui.
Noi eram așa de flămînzi, încît am vrut să ne povestească totul de-a fir a păr. El ne-a
zis că libienii mănîncă o grămadă de pui – ceea ce pentru noi era uluitor –, dar de obicei
nu mănîncă toată pasărea. Tăiau aripile puilor și le vindeau la un preț atît de mic, încît
pînă și nord-coreenii își permiteau să le cumpere. Nouă ni se părea că în Libia era ca în
rai. Tata intenționase să plece în străinătate, sperînd că va reuși să cîștige ceva bani pe
care să ni-i trimită. Dar nu a avut niciodată ocazia, iar acum nici nu mai intra în discuție
așa ceva.
Nord-coreenilor li s-a spus întotdeauna că restul lumii este impur, dezgustător și
periculos. Cel mai rău era în Coreea de Sud, care era o adevărată hazna, o biată colonie
sărăcită a nenorociților de americani pe care eram cu toții învățați să-i urîm și să ne
temem de ei. Tatei nici nu îi trecea prin cap să plece vreodată în Coreea de Sud, dar cu
China era altă poveste. Cine știe, dacă reușeam să găsim o modalitate de a traversa
fluviul, poate aveam o șansă.
Părinții mei discutau despre asta cu voci atît de șoptite, încît nu i-ar fi auzit nici
măcar un șoarece. Mai aveam niște rude în China, dar părinții mei nu aveau cum să ia
legătura cu ele. Poate că, dacă reușeam să traversăm fluviul, le-am fi găsit cumva și le-
am fi cerut ajutorul. Știam cu toții că oamenii de acolo sînt bogați. Văzuserăm și noi

programele lor televizate și toate produsele de lux la care se făcea reclamă. Cunoșteam
persoane care vizitaseră China legal, printre care și unchiul Park Jin, și spuneau că toți
chinezii au ce să mănînce pe săturate. Se mai zvonea și că nord-coreencele tinere își
puteau găsi ușor ceva de lucru în China. Erau mai multe adolescente pe care nu le mai
văzusem în ultimul timp și umbla vorba că ar fi plecat în China. Poate că puteam găsi
ceva de lucru și eu și Eunmi. Mama mai auzise că în China nu sînt destui copii, iar
pentru că eu și sora mea eram încă foarte mici, poate găseam pe cineva care să ne
adopte.
Dar într-o țară fără internet și fără nici un ziar din exterior era imposibil să afli ceva
sigur. Dacă puneai prea multe întrebări, cineva putea să te denunțe. Așa că habar nu
aveam dacă vreunul dintre zvonurile acelea era adevărat. Părinții mei cunoșteau piața
neagră, dar le vindeau metalele doar unor contrabandiști care le duceau în China; ei
înșiși nu cunoșteau pe nimeni de dincolo de frontieră. Contrabandiștii obișnuiți nu
treceau oameni peste graniță. Asta era o operațiune mult mai periculoasă. Iar paza era
prea strictă ca să riști să traversezi fluviul de unul singur. Aveam nevoie de o călăuză
care să mituiască grănicerii și să ne ducă dincolo. Dar unde puteam găsi așa ceva?
Părinții mei ne-au spus mie și lui Eunmi să încercăm să punem discret întrebări în
jur, ca să aflăm cum ajung în China celelalte fete. Tata o îndemna pe mama să plece și
ea cu noi, dacă avea cum. Zicea că el o să rămînă, deoarece nu credea că va găsi de
lucru pe celălalt mal. Și își făcea griji pentru rudele pe care le-ar fi lăsat în Coreea de
Nord. Cînd fugeau femei în China, statul nu era chiar așa de deranjat, iar de obicei
rudele lor nu erau pedepsite. Dar, dacă fugea un bărbat, ca tata, statul era foarte aspru
cu fratele și surorile lui și cu familiile lor. Puteau să-și piardă slujba de doctor ori de
profesor sau chiar să ajungă la închisoare. Chiar dacă unchiul meu se purtase atît de
urît cu el, tata tot era loial familiei sale.
În plus, nu credea că o să fim foarte departe de el.
— După ce ajungeți în China și începe să vă meargă bine, veniți la fluviu de Anul
Nou, ne-a spus el. Mergeți pe plaja unde ne scăldăm mereu și unde ne spălăm hainele,
iar eu vă voi aștepta acolo.
Eu și sora mea am început să-i întrebăm pe prietenii noștri dacă știu ceva, iar eu mi-
am ciulit urechile la tot ce se vorbea în jur. Într-o zi am auzit fără să vreau o poveste
ciudată pe care le-o spunea o femeie din cartier prietenelor ei. Zicea că știe o tînără care
a traversat fluviul și a început să bată din ușă în ușă prin Chaingbai. Niște oameni au
primit-o în casă și i-au dat o grămadă de mîncare bună și niște haine noi și frumoase.
Apoi i-au spus că vor să-l însoare pe fiul lor cu ea. Ei nu i-a convenit treaba asta și a
încercat să se întoarcă în Hyesan pe unde venise. Dar de data asta a fost prinsă și
arestată de grănicerii nord-coreeni. Una dintre vecine a comentat că fata aia fusese
proastă de refuzase așa o ofertă.

Eu habar nu aveam ce voia să spună cu asta.
Acum mă întreb cum de am putut fi toți atît de naivi. Nici unul dintre noi nu
cunoștea conceptul de
trafic de ființe umane
și nu ne trecea prin cap că ar exista cineva
atît de abject încît să vîndă oameni. Și nu prea eram în stare să gîndim critic pentru că
fuseserăm învățați să nu punem întrebări. Eu chiar credeam că, dacă am reuși să
traversăm fluviul fără să fim împușcate sau arestate, eu și Eunmi ne-am descurca. Dar,
cînd ești așa de flămînd și de disperat, ești dispus să-ți asumi orice risc ca să
supraviețuiești.

Chiar și atunci cînd plănuiam să fugim, eu încă mă întîlneam în secret cu Chun
Guen. Relația noastră era atît de inocentă, încît nici măcar nu ne ținuserăm de mînă
vreodată. Într-o noapte, cînd blocul nostru era cufundat în întuneric, ne-am dus pe casa
scării de la capătul holului, unde o fereastră deschisă dădea spre fluviu. Ca întotdeauna,
în zare străluceau luminile din Chaingbai. Mie îmi era frig, așa că el mi-a pus pe umeri
haina lui și m-a cuprins în brațe.
L-am întrebat:
— Oare cum ar fi să trăim acolo, unde este atîta lumină?
— Nu știu, a zis el.
Nu îi puteam spune nimic despre planurile noastre de a pleca acolo. Oricum nu
conta, deoarece știam că urma să plece în armată în aprilie. De obicei tinerii fac zece ani
de armată. Dar, pentru că părinții lui erau atît de bogați și de puternici, aranjaseră să
facă doar doi ani. Apoi avea să meargă la facultate. Viitorul lui luminos se așternea deja
la picioarele sale, dar el mi-a zis că voia să-l aștept. Familia mea era încă destul de nouă
în cartier și nu auzise despre petele negre din dosarul nostru.
— Opt ani, Yeonmi-ya, a spus el. Așteaptă-mă opt ani și mă însor cu tine.
A zis că va face cumva ca să vină să mă vadă în fiecare lună, orice-ar fi. Mi s-a rupt
sufletul cînd l-am auzit. Dintr-odată, luminile acelea după care tînjisem mereu mi s-au
părut foarte crude.
În dimineața următoare, Chun Guen a venit să mă ia pînă la
jangmadang
-ul din
Hyesan. Era urît afară, așa că a plătit un taxi pe motocicletă. Era puțin diferit de o
motocicletă obișnuită pentru că avea patru roți și un portbagaj deschis în spate. Ne-am
cocoțat în portbagaj și ne-am acoperit cu o prelată, ca să ne adăpostim de ploaia rece.
Cînd am ajuns la piață, mi-a zis să-mi aleg orice colier îmi place. Am ales un pandantiv
în formă de cheie. Mi-a zis că el este stăpînul cheii care avea să-mi deschidă inima. I-am
zîmbit, dar aveam inima împietrită.

Eu nu reușeam să găsesc o călăuză care să ne ducă în China, dar Eunmi credea că
știe pe cineva. Încă nu știa cum îl cheamă, dar a spus că va trebui să plecăm curînd.

Venea primăvara, iar fluviul avea să se dezghețe, așa că trebuia să plecăm cît mai
repede.
Dar, înainte de a mai apuca să facem vreun plan, eu m-am trezit într-o dimineață cu
febră mare.
— Ce-ai pățit, fetița mea? auzeam vocea mamei, care parcă venea de departe.
Îmi era atît de rău, încît nici nu puteam să deschid ochii. Apoi am început să vomit.
În scurt timp mi-au apărut niște pete mari și roșii pe tot corpul. Am crezut că mor. Am
auzit zvonuri că în țara noastră ar fi ajuns din China un virus periculos, dar nimeni nu
știa cum să scape de el. Mama a împrumutat bani ca să-mi cumpere niște
medicamente, dar zilele treceau și eu tot nu mă simțeam mai bine. Mă durea îngrozitor
stomacul și vomam tot ce mîncam. Slăbisem așa de tare, încît nici nu mai puteam să
merg. Așa că m-au dus la spital.
După ce m-au consultat doctorii, au hotărît că trebuia să mă operez de apendicită.
După experiența din tinerețe a tatei, părinții mei au crezut că numai așa puteam să scap
cu viață. Deși ar fi trebuit să beneficiem de îngrijire medicală gratuită, doctorii așteptau
să le dăm bani pentru operație. Pare dur, dar nu primeau aproape nimic de la stat, iar
mita era singurul mod în care puteau să supraviețuiască. Părinții mei au reușit cumva
să-i convingă pe doctori să facă operația dacă aduceau anestezicul și antibioticele.
Mama s-a dus în fostul nostru cartier și a împrumutat 20.000 de woni (cam cu cît puteai
cumpăra vreo 22 de kilograme de orez) de la Kim Jong Ae, femeia aceea de treabă care
locuise chiar lîngă noi, iar cu banii a cumpărat medicamentele de pe piața neagră.
Cînd doctorii mi-au deschis abdomenul, au descoperit că nu aveam apendicită, însă
intestinele erau foarte inflamate. Dar tot mi-au scos apendicele, mi-au dat un antibiotic
puternic și au început să mă coasă la loc. Cantitatea infimă de anestezic pe care mi-au
administrat-o nu și-a făcut însă efectul suficient de mult timp și m-am trezit în timpul
operației. Nu pot să descriu ce durere am simțit. Au trebuit să mă țină cu forța, pentru
că urlam încontinuu. Am crezut că o să-mi pierd mințile, dar ei au dus operația la bun
sfîrșit. Mai tîrziu mama mi-a adus niște calmante și mi-am pierdut cunoștința.
Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că mă aflam într-un salon de spital, cu
mama lîngă mine. Toate paturile erau ocupate, așa că m-au așezat pe niște paleți, direct
pe podea. Mama îmi mîngîia mîna, iar după o vreme am observat că aveam un inel pe
deget. Era auriu, cu niște cristale.
— De unde a mai apărut și ăsta,
Umma
? am întrebat eu amețită.
— Chun Guen a venit aici cînd dormeai, a zis ea.
El îmi adusese ceva de ronțăit, niște suc și inelul, ca să-mi facă o surpriză după
operație. Dar eu nu mă mai trezeam. Mama mi-a spus că m-a ținut de mînă o vreme,
apoi, înainte să plece, mi-a pus inelul pe deget.
Chun Guen s-a întors mai tîrziu să vadă cum mă simt, iar primul lucru pe care l-a

făcut a fost să se uite la mîna mea.
— Mă bucur că porți inelul, Yeonmi-ya, a zis el.
Eu m-am străduit să zîmbesc și i-am arătat cît de larg îmi era pe deget.
— E prea mare, i-am spus.
— Atunci va trebui să te faci bine și să te mai îngrași puțin.
A venit să mă vadă aproape în fiecare zi cît m-am recuperat, iar eu mă bucuram
mereu să-l văd.
Mama a rămas la căpătîiul meu. Pentru că nu aveam bani să le dăm, asistentele mă
ignorau. Mama trebuia să facă totul, să-mi curețe locul inciziei și să mă hrănească cu ce
mîncare reușea să găsească. Spitalul era prost echipat și mizerabil. Ca să merg la toaletă,
trebuia să mă ridic și să traversez o curte pînă la veceu. La început eram prea slăbită ca
să stau în picioare. Dar, după ce m-am înzdrăvenit suficient ca să merg pînă la veceu,
am descoperit că spitalul depozita și morții tot în curte. Cît am stat acolo, erau mai
multe cadavre stivuite ca niște lemne între salonul meu și veceu. Și mai oribili erau
șobolanii care se ospătau din ele zi și noapte. A fost cea mai îngrozitoare priveliște pe
care am văzut-o vreodată. Prima dată șobolanii mănîncă ochii, pentru că sînt partea cea
mai moale a corpului. Am și acum în minte imaginea acelor orbite goale și roșii. Le văd
în coșmarurile mele și mă trezesc țipînd.
Mamei nu îi venea să creadă că spitalul lăsa pur și simplu cadavrele afară, sub cerul
liber.
— De ce nu-i luați pe oamenii ăia să-i îngropați?! a întrebat-o pe o asistentă care
trecea pe acolo.
Asistenta a ridicat din umeri.
— Nu vin să le ia decît dacă sînt șapte. Acum sînt doar cinci, a zis ea, apoi și-a văzut
de drum.
Mama a trebuit să se lupte să nu-și piardă convingerea că trăiește într-o țară bună. A
fost șocată și întristată cînd și-a dat seama cît de coruptă și de nemiloasă devenise
Coreea de Nord. Acum era tot mai convinsă că nu-și putea lăsa fiicele să crească într-o
asemenea țară. Trebuia să scăpăm de acolo cît mai repede posibil.
Doctorii ne-au spus că trebuia să rămîn în spitalul acela infernal șapte zile, pînă îmi
scoteau firele. Era deja sfîrșitul lunii martie, nu prea mai aveam mult timp ca să
traversăm fluviul înghețat. Dar eu eram prea slăbită ca să călătoresc.
Pe 25 martie, cu o zi înainte să mă externez, a venit sora mea să mă vadă la spital în
timp ce era și mama cu mine. Ne-a spus că nu putea să mai aștepte și că găsise o călăuză
care s-o ducă în China. Avea acum 16 ani și începea să ia singură decizii. Deși mama a
tras-o deoparte și a implorat-o să mă aștepte și pe mine, Eunmi a spus:
— Nu, eu plec la noapte cu sora prietenului meu. Dacă las să-mi scape șansa asta,
poate n-o să mai am altă ocazie.

Față de mama, s-a prefăcut că drumul acesta spre China nu era mare lucru, că poate
doar o să viziteze un cartier de pe malul celălalt și – cine știe? – o să se întoarcă repede.
Mama simțea că ceva nu e bine, dar nu a putut s-o convingă să rămînă.
Mai tîrziu în seara aceea, Eunmi a apărut din nou la spital.
— Nu am putut pleca în seara asta, a spus.
— Vezi, nu-i chiar așa ușor să fugi! i-a zis mama.
— Stai să vedem, a spus sora mea. A rămas că plecăm mîine-noapte.

11
Dispărută
A doua zi, unchiul meu a împrumutat o mașină ca să mă ducă acasă. Familia mea
spera că doctorii îmi vor scoate firele și mă vor externa, dar ei nu au vrut pentru că le
mai datoram niște bani. Așa că a trebuit să mai rămîn o noapte la spital.
Sora mea a trecut pe la mine mai tîrziu, împreună cu prietenul ei. Eunmi era
îmbrăcată în niște haine negre, subțiri, și avea părul prins la spate. Cînd i-am spus că
încă nu puteam pleca, i-a spus mamei mele în șoaptă, ca să nu o audă ceilalți pacienți:
— Îmi pare rău. Eu plec la noapte.
Mama nu credea că o să se descurce singură. I-a spus doar atît:
— Da, bine. O să te întorci tu.
Nu a strîns-o în brațe și nici măcar nu și-a luat rămas-bun. Avea să regrete asta mulți
ani. Mie îmi dau lacrimile și acum cînd mă gîndesc la noaptea aceea. Noi habar nu
aveam cît de disperată era Eunmi. Tatăl meu îmi gătise un fel de mîncare special, un
cartof scobit, prăjit în ulei, cu condimente. Era o delicatesă rară și scumpă, dar el era
îngrijorat pentru că eram atît de slabă și nu mai mîncasem hrană solidă de cîteva zile.
Așa că mi-a gătit mîncarea asta și mi-a trimis-o prin Eunmi. Dar mie îmi era prea rău ca
să mănînc în seara aceea.
— Nu mi-e foame, surioară, am zis eu.
— Atunci te superi dacă o mănînc eu?
— Nu, chiar te rog, am spus.
Auzind asta, s-a așezat lîngă mine și și-a îndesat repede tot cartoful în gură, de parcă
încerca cineva să-i fure mîncarea.
— A fost delicios, a spus peste cîteva clipe. Te rog, nu-i spune tatei că l-am mîncat eu!
— Promit.
Încă este foarte dureros să mă gîndesc la vremurile acelea. Asta era tot ce voiam: să
mîncăm.
Mama a rămas cu mine în noaptea aceea. Cînd am văzut că Eunmi nu se întoarce,

cum făcuse înainte, am presupus că se dusese la apartament. Dar la 5 dimineața a intrat
tata în salon, tremurînd.
— Unde este Eunmi? a întrebat el. E aici?
— Nu! a zis mama. Nu e cu tine?
— Nu, a spus el. Nu a mai venit acasă.
Eunmi plecase. Mama nu a crezut nici o clipă că avea să-și ducă planul pînă la capăt
de una singură, iar acum se simțea vinovată. Era așa de supărată, încît abia mai respira.
Tata își frîngea mîinile.
Dacă Eunmi căzuse în apa rece ca gheața și se înecase? Dacă nu îi mai găseau trupul
niciodată? Părinții mei mi-au spus că trebuiau s-o caute pe sora mea imediat, așa că era
nevoie să mă externez chiar atunci. I-au căutat pe doctori și s-au rugat de ei pînă cînd,
în sfîrșit, mi-au scos firele.
Eu eram încă prea slăbită ca să merg, dar Chun Guen trecuse pe la mine cu o seară
înainte și se oferise să mă ducă acasă după ce eram externată. M-am bucurat foarte
mult cînd a venit împreună cu un prieten, cu motocicleta. Prietenul lui a așteptat afară
și noi am rămas singuri în salon. Chun Guen a recunoscut în sfîrșit că știe totul despre
familia mea. Niște fete geloase care locuiau în bloc cu el au aflat că mă vizitează la spital
și i-au spus că tata este un infractor. Dar Chun Guen a spus că nu îi pasă. Tot voia să se
însoare cu mine. Era un om foarte optimist și foarte încrezător că mă va face cea mai
fericită din lume. Eu nu îi spuneam nimic, doar zîmbeam. Asta părea să-i fie de-ajuns.
Cumva, în disperarea mea, el a fost dispus să-mi ofere un pic de căldură, lumină și
speranță. Îi voi fi mereu recunoscătoare pentru asta.
Am ieșit împreună din spital și prietenul lui a pornit motorul. Chun Guen m-a ținut
strîns în brațe în timp ce prietenul lui a condus încet motocicleta pînă la mine acasă. Eu
nu reușeam să urc scările, așa că Chun Guen m-a purtat în brațe opt etaje, pînă la
apartamentul meu. A fost foarte galant primele cîteva etaje, apoi a început să transpire.
— Parcă începi să te îngrași! a zis el, rînjind.
Eu doar am zîmbit, pentru că mă durea prea tare dacă rîdeam.
Cînd am ajuns la ușă, mi-a fost rușine să-l invit înăuntru, unde putea să vadă în ce
sărăcie trăiam. Așa că ne-am luat rămas-bun și a plecat.

Cînd am intrat în camera noastră, i-am găsit pe părinții mei ghemuiți unul lîngă altul
pe podea. Nu se știa nimic de Eunmi. Tata se legăna înainte și înapoi, plîngînd pe
muțește. Nu îndrăznea să scoată nici un sunet pentru că vecinii noștri ar fi auzit și și-ar
fi dat seama că ceva nu e în regulă. Cînd l-au întrebat unde era Eunmi, le-a spus:
— A, doarme la niște prietene.
Nu trebuiau să știe adevărul, căci ne-ar fi denunțat. Așa că am așteptat în noaptea
aceea, sperînd că Eunmi se va întoarce și în același timp temîndu-ne să nu i se fi

întîmplat ceva rău. Ne treceau tot felul de gînduri prin minte. Faptul că nu știam nimic
era cel mai dificil.
Eu eram foarte obosită și slăbită cînd m-am dus la culcare și atunci am găsit un bilet
de la Eunmi sub pernă. Iată ce scria: „Caut-o pe femeia asta. Ea te va aduce și pe tine în
China”. Îmi dădea o adresă de lîngă fluviu, vizavi de gara Wiyeon.
În dimineața următoare, părinții mei s-au dus să vorbească cu părinții fetei care
fugise împreună cu Eunmi. Au luat și biletul cu ei. Apoi s-au dus cu toții la adresa pe
care o lăsase Eunmi. Cînd o femeie a deschis ușa, mama a întrebat-o:
— Unde este fata noastră? Spune-mi ce ai făcut cu ea!
Femeia a scuturat din cap.
— Nu știu despre ce vorbiți, a zis ea. Nu o cunosc pe fata voastră.
Nu aveau ce face, așa că au plecat acasă.
Zilele treceau și tot nu aflaserăm nimic de Eunmi. Pe 31 martie, tata a trimis-o pe
mama să facă o mică afacere. Eu eram încă foarte slăbită, dar mă simțeam îndeajuns de
bine încît să merg puțin pe jos, așa că m-am dus cu ea. Mama intenționa să treacă pe la
părinții prietenei lui Eunmi, ca să vadă dacă mai aflaseră ceva de fete.
Cînd am ajuns acolo, parcă nimeriserăm la o înmormîntare. Toți plîngeau, iar mama
fetei era înnebunită de durere.
— E numai vina mea, plîngea ea.
Spunea că fata ei era mereu flămîndă și că nu-i ajungea niciodată ce îi dădea mama
ei să mănînce.
— I-am zis că mănîncă prea mult. Dacă știam că o să plece așa, nu i-aș mai fi spus
asta.
Nu se putea opri din plîns, iar soțul ei încerca s-o liniștească.
— O să mori dacă o ții tot așa, a zis el.
Cu voce șoptită, ne-a spus mie și mamei că era mai bine că fiica lui plecase. Nu putea
trăi în țara aia. Mai erau și alte vecine care ziceau că ar pleca în China, dacă li s-ar oferi
ocazia.
După ce am plecat de acolo, mama a născocit altă strategie. Era disperată să afle dacă
Eunmi trecuse granița cu bine în China. Mi-a zis să mă duc din nou acasă la
intermediara aceea, de data asta singură, și să-i spun că vreau și eu să plec în China.
Speram că femeia mă va primi înăuntru și o să apuc să arunc o privire prin casa ei,
pentru că – cine știe? – poate că sora mea era încă acolo.
Cînd am bătut la ușă, mi-a deschis tot femeia aceea. Avea vreo 40 și ceva de ani, la fel
ca mama, și ținea în brațe un sugar. Era îmbrăcată foarte sărăcăcios, iar cînd m-am uitat
înăuntru, am văzut că era așa o dărăpănătură de casă, încît părea că stă să cadă dintr-o
clipă în alta. Cînd a văzut că sînt singură, a devenit brusc foarte prietenoasă. I-am spus
că vreau să plec în China, iar ea a zis că asta se poate aranja. Apoi am chemat-o și pe

mama. Femeia s-a proțăpit în ușă și nu ne-a lăsat să intrăm, așa că am stat de vorbă cu
ea afară. Tot nu recunoștea că o știe pe sora mea, dar părea mai dornică să ne cîștige
încrederea.
— Așteptați aici, a spus ea.
S-a dus după colț, iar după puțin timp s-a întors și ne-a condus pe o străduță. Acolo
ne-a făcut cunoștință cu o femeie însărcinată care era foarte prietenoasă.
— Dacă vreți, puteți să traversați fluviul chiar în noaptea asta, a spus gravida.
Pînă în clipa aceea nu mi-am dat seama cît de mult îmi doream să plec din Coreea de
Nord. Nici măcar cînd am bătut prima dată la ușa aceea nu îmi dădeam seama. Dar în
momentul acela m-am hotărît. Aveam să plec în China, iar mama urma să vină cu
mine. Chiar atunci. Nu acesta era planul nostru inițial. Eu și sora mea ar fi trebuit să
plecăm înainte, fără mama. Dar în momentul acela am știut că nu o puteam părăsi pe
mama.
Am apucat-o pe mama de mîini și i-am zis:
— Trebuie să plecăm,
Umma
! Poate că nu o să mai avem niciodată șansa asta!
Dar mama a vrut să se dea un pas înapoi.
— Yeonmi-ya, nu îl pot părăsi pe tatăl tău. E bolnav. Trebuie să pleci singură.
Dar eu i-am ținut strîns mîinile și i-am spus:
— Nu, dacă îți dau drumul la mîini, o să mori în Coreea de Nord. Nu pot să plec dacă
trebuie să te las aici!
M-a implorat:
— Măcar lasă-mă să-i spun tatălui tău că plec. Apoi mă întorc.
Nu am vrut s-o las să plece, nici măcar ca să-i spună tatei. El ar fi făcut cumva s-o
oprească ori s-ar fi răzgîndit ea. Știam că, dacă o lăsam să plece, nu aveam s-o mai văd
niciodată. Așa că i-am spus tot ce mi-a trecut prin minte ca s-o conving să plece cu mine
chiar atunci. I-am zis că o s-o găsim pe Eunmi și poate ne stabilim mai întîi undeva în
China, iar apoi îl vom aduce și pe tata, mai tîrziu. Încă îmi închipuiam că puteam să ne
întoarcem oricînd și să-i facem tatei cu mîna de pe malul celălalt al fluviului, precum
copiii ăia chinezi care mă întrebau dacă mi-e foame. Dar lucrul cel mai important,
singurul care conta, era că de a doua zi nu mai trebuia să ne batem capul cu mîncarea.
Nu i-am dat de ales.
Încă o țineam pe mama de mîini cînd i-am spus femeii:
— Eu merg dacă poate să vină și mama.
— Puteți pleca amîndouă, a zis ea.
— Dar sora mea, Eunmi? am întrebat. O s-o găsim acolo?
— Sînt sigură că o s-o găsiți, a zis femeia. Dincolo de fluviu, toți nord-coreenii
locuiesc în aceeași zonă și o veți vedea pe-acolo.
Ni s-a părut logic ce spune, pentru că așa era organizată și Coreea de Nord, cu diferite

zone repartizate diferiților oameni. Nu ne-a trecut prin cap să le întrebăm pe femeile
acelea de ce ne ajută și de ce nu trebuie să le dăm nici un ban. Nu ne-am gîndit că poate
ceva nu e în regulă. Deși mama făcea afaceri pe piața neagră, avea încredere în oameni.
Fiind nord-coreence, gradul nostru de inocență era uluitor.
În restul zilei ne-am tot schimbat locul, căci gravida aceea ne-a pus să așteptăm pe
lîngă tot felul de clădiri de la periferia Hyesanului. În cele din urmă, spre seară, ne-am
pitit într-un veceu public și ea ne-a dat niște haine foarte închise la culoare și subțiri în
care ne-a spus să ne schimbăm. Ne-a zis că așa o să semănăm cu cărăușii care trec
diferite mărfuri de contrabandă peste fluviu. Asta trebuia să spunem dacă ne prindeau.
Trebuia să zicem că eram plătite să luăm niște pachete din China, după care
intenționam să ne întoarcem imediat.
Apoi a dispărut și din casă au ieșit doi tineri. Aceștia ne-au condus pe mine și pe
mama pe niște străduțe dosnice spre marginea orașului. Ne-au spus că, dacă mergem
pe drumul principal, ne poate vedea cineva și am intra în mare bucluc. Așa că ne-au
condus pe niște poteci, prin munți – așa le ziceam noi dealurilor acelora abrupte unde
mergeam să adunăm lemne –, pe o rută sinuoasă, pînă am ajuns din nou pe malul
fluviului. Nu trecuseră nici două săptămîni de cînd fusesem operată și eram deja
epuizată. Băieții mergeau foarte repede, iar după o vreme nu am mai putut suporta
durerea pe care o simțeam într-o parte, așa că le-am spus să meargă puțin mai încet. La
început ne-au condus pe poteci doar cei doi băieți, apoi ni s-a mai alăturat unul. Era mai
mic decît ceilalți, dar se purta de parcă el era șeful. Ne-a mai dat niște instrucțiuni,
spunîndu-ne ce să facem cînd ajungem în China.
— După ce traversați fluviul, să nu spuneți nimănui ce vîrstă aveți cu adevărat, a zis
el. Le-am spus celor de dincolo că aveți 18 și 28 de ani. Dacă ești prea mică sau prea în
vîrstă, nu te primesc. Și să nu le spuneți că sînteți mamă și fiică. Nu se așteaptă la asta și
ar fi o problemă.
Asta mi s-a părut cam ciudat, dar trebuia să am încredere că acești contrabandiști
știu mai bine ce trebuie să facem ca să ajungem în China. Umblaserăm pe jos toată ziua
și se întuneca. Nu mai puseserăm nimic în gură de dimineață, iar ei nu ne-au dat nimic
să mîncăm. La un moment dat primii doi s-au oprit și ne-au spus să mergem după cel
mai mic. Acesta ne-a condus pînă la marginea unei faleze. Era foarte întuneric, dar se
vedeau un drum mare sub noi și malul abrupt care cobora pînă la fluviul înghețat.
— Mergeți după mine, ne-a zis. Și nu faceți nici un zgomot.

Partea a II-a
China

12
Cealaltă parte a întunericului
Pe malul celălalt nu aveam timp să ne odihnim. Trecuserăm de grănicerii nord-
coreeni, dar patrulele chineze puteau oricînd să ne prindă și să ne trimită înapoi peste
graniță. Călăuza noastră ne-a spus să nu ne oprim, așa că eu și mama am mers în urma
sa pe malul înghețat, pînă la o cocioabă mică și neluminată. Acolo ne aștepta un bărbat
chelios și voinic.
— Hai, dați-mi hainele de pe voi și îmbrăcați-vă cu astea, a zis el.
După accentul lui aspru, ne-am dat seama că era unul dintre numeroșii chinezi de
origine coreeană care trăiau în Chaingbai. Pe întuneric, ne-am dezbrăcat și am pus pe
noi niște haine chinezești, ieftine. Acum, dacă eram oprite, măcar puteam părea de-ale
locului. Călăuza noastră nord-coreeană a rămas cu mine în timp ce intermediarul cel
chel a tras-o pe mama după un colț al cocioabei.
— Nu-ți face griji, mi-a spus călăuza. Nu e nici o problemă.
Dar mie nu mi se părea că totul era în regulă. Am auzit-o pe mama rugîndu-se de
omul acela și au urmat niște zgomote cum nu mai auzisem niciodată pînă atunci.
Abia mai tîrziu am aflat ce se întîmplase. Intermediarul i-a spus mamei că vrea să
facă sex cu mine. Ea a trebuit să se gîndească rapid la ceva – nu avea cum să-i spună că
sînt fiica ei și că nu am decît 13 ani. Putea să ne trimită înapoi și riscam să ne prindă
grănicerii. Așa că i-a explicat că eram prea bolnavă, că tocmai fusesem operată și că mi
s-ar rupe firele.
— O să fiu blînd, a zis el.
— Nu, nu se poate! a țipat mama.
— Dar care-i problema ta? a întrebat el. Ce te interesează pe tine de fata asta?
— Sînt mătușa ei, a spus mama. Nu ar fi trebuit să-ți spunem asta.
— Hei, ce se întîmplă aici? a întrebat el. Dacă îmi faceți probleme, vă trimitem
frumușel înapoi în Coreea de Nord, unde o să fiți arestate.
— N-o să vă facem probleme, a zis ea. Ia-mă pe mine în locul ei.

Bărbatul a împins-o pe mama pe o pătură întinsă direct pe pămînt, pe care era
evident că o mai folosise înainte, și a violat-o.
Peste cîteva minute, intermediarul a apărut de după colț împreună cu mama.
Tocmai atunci a oprit o mașină în fața cocioabei. Am urcat toți alături de șofer, eu și
mama în spate, și am mers o vreme de-a lungul fluviului. Simțeam că ceva nu era în
regulă, dar încă nu știam ce făcuse mama ca să mă protejeze.
—
Umma
, ce s-a întîmplat? am întrebat-o.
Tot uitam că nu trebuia să-i spun „mamă”.
— Nimic, nu îți face griji, a spus ea, dar tremura toată.
Nu eram obișnuită să merg cu mașina și curînd a început să mi se facă rău de la
stomac. Mama m-a pus cu capul în poalele ei și mi-a strîns mîinile. Dar, cînd am virat, la
un cot al fluviului, mi-a zis să mă uit pe geam. Se vedeau clădirile întunecate de pe
malul nord-coreean.
— Uite, Yeonmi-ya. S-ar putea să fie ultima dată cînd vezi orașul în care te-ai născut,
a zis mama.
Inima mi-a bătut puțin mai repede cînd am trecut prin dreptul blocului nostru.
Știam că tatăl meu era acolo, așteptîndu-ne să ne întoarcem acasă. Pot să jur că am
văzut o luminiță la fereastră, ca un semnal pe care mi l-a transmis tata. Dar mama a zis
că doar mi se păruse. Nu fusese nici o lumină.
Următoarea oprire a fost la apartamentul din Chaingbai al intermediarului.
— Ce se întîmplă aici? l-a întrebat mama pe nord-coreeanul cel tînăr care ne fusese
călăuză.
— Ascultați-i pe oamenii ăștia și totul va fi bine, a spus el.
Nevasta cheliosului, și ea de etnie coreeană, la fel ca el, era paralizată de la mijloc în
jos. Mama ei locuia cu ei și avea grijă de ea. În casa intermediarului exista curent
electric, iar acum, că ne puteam vedea bine la față, individul s-a înfuriat.
— Astea nu au 18 și 28 de ani! a urlat el la călăuză.
Mama a început să-l contrazică și a reușit să-l convingă pe intermediar că are 34 de
ani, cînd ea avea de fapt 41. Dar, cînd s-a uitat la mine, și-a dat seama că nu sînt decît un
copil. Intermediarul a dat un telefon și a început să se certe cu cineva în coreeană. Mi-
am dat seama că era vorba despre niște bani.
Nevastă-sa, care stătea așezată în pat, urmărind tot ce se întîmplă, ne-a explicat în
cele din urmă despre ce era vorba.
— Dacă vreți să rămîneți în China, trebuie să fiți vîndute și să vă măritați, ne-a zis ea.
Am fost șocate. Cum adică „vîndute”? Nu îmi puteam închipui că un om putea vinde
alt om. Eu credeam că oamenii nu pot să vîndă decît cîini, găini sau alte animale – nu și
oameni. Și cum adică „să ne mărităm”? Nu îmi venea să cred ce se întîmplă.
Cînd a văzut că șovăim, nevasta intermediarului și-a pierdut răbdarea cu noi.

— Hotărîți-vă acum! Hotărîți-vă! ne-a cerut ea. Vă lăsați vîndute sau vă întoarceți de
unde ați venit. Altă cale nu este.
De cînd o apucasem pe mama de mîini și nu mai voiam să-i dau drumul, ceva se
schimbase între noi. Din momentul acela, eu aveam să iau deciziile. Mama s-a uitat la
mine și a întrebat:
— Tu ce vrei?
Fără să mă gîndesc, am spus:
— Eu vreau să mănînc ceva.
Nu puseserăm nimic în gură toată ziua, iar totul era atît de derutant și de terifiant,
încît nu prea mai puteam să mă concentrez.
— Da, Yeonmi-ya, a zis ea. Dar vrei să te întorci în Coreea de Nord?
M-am gîndit puțin. Dacă eram vîndute, m-am gîndit că măcar aveam să fim în
același sat și mai vedeam noi ce făceam. Poate o găseam pe Eunmi și poate mîncam
ceva.
— Vreau să rămîn în China, am spus.
— Bun, a zis intermediarul cel chelios.
— Știți ceva despre fata mea cea mare, Eunmi? a întrebat mama. Trebuia să plece și
ea în China și nu am mai auzit nimic de ea.
Intermediarul ne-a spus că trebuia să primească două fete cu cîteva zile în urmă, dar
că acestea nu mai ajunseseră. El mai încercase o dată și cu o zi înainte să ajungem noi,
dar nu reușise să ia legătura cu ceilalți. După părerea lui, fetele erau încă în Coreea de
Nord. Dar ne-a asigurat că aveau să ajungă curînd în China și că ne puteam reîntîlni în
satul unde trăiau și ceilalți fugari.
— Bine, am spus eu. Sîntem de acord.
A mai dat un telefon, iar peste puțin timp au venit un chinez foarte gras și o femeie
slăbănoagă, cu accent nord-coreean. S-au tocmit cu cheliosul de față cu noi. Grăsanul,
Zhifang, era tot un samsar din lanțul de traficanți care aveau să ne vîndă în cele din
urmă „soților” noștri. Am aflat că o mamă cu o fiică micuță erau de obicei vîndute
împreună mult mai ieftin decît două tinere sănătoase care puteau fi vîndute separat.
Așa că traficanții nord-coreeni îl mințiseră pe intermediarul cel chel, iar acum el îl
mințea pe chinezul ăsta gras; nu i-a spus că sîntem mamă și fiică, încercînd să-l
convingă că eu aveam de fapt 16 ani, ca să obțină un preț mai mare.
Zhifang se tot uita la mine și zicea:
— Hai, zi-mi cîți ani ai de fapt!
Nu am avut cum să-l conving că sînt mai în vîrstă pentru că eram foarte mărunțică.
Am recunoscut că am 13 ani.
— Știam eu! a spus Zhifang.
Pînă la urmă, s-au înțeles la preț. Mama, care fusese vîndută de nord-coreeni cu 500

de yuani chinezești, ceea ce însemna cam 65 de dolari (în 2007), a fost cumpărată de
Zhifang cu echivalentul a 650 de dolari. Prețul meu inițial era echivalentul a 260 de
dolari și i-am fost vîndută lui Zhifang cu 15.000 de yuani, adică aproape 2.000 de dolari.
Prețul avea să crească de fiecare dată cînd îi eram revîndute altui traficant.
Nu voi uita niciodată umilința crîncenă pe care am simțit-o auzindu-i cum se
tocmesc; în cîteva ore ajunsesem o marfă. Era un sentiment care trecea dincolo de
furie. Încă nu îmi dau seama de ce am acceptat toate astea, poate doar pentru că eram
prinse la mijloc între frică și speranță. Eram amorțite, iar țelul nostru se redusese la
nevoile imediate: să scăpăm de granița plină de pericole. Să scăpăm de intermediarul
ăla chelios și oribil și de nevastă-sa. Să mîncăm ceva și să lămurim restul mai tîrziu.
După ce s-au învoit la preț, călăuza nord-coreeană, Zhifang și femeia au plecat din
apartament. Apoi, în sfîrșit, mie și mamei ne-au dat ceva să mîncăm. Nu mi-a venit să
cred cînd soacra intermediarului mi-a pus în față un bol plin cu orez și niște castraveți
murați picanți. Nu mai văzusem niciodată castravete iarna, mi se părea o minune să
gust așa ceva atunci. Mi se părea cu neputință să mănînc tot orezul acela. În Coreea de
Nord, ar fi trebuit să-mi împart mîncarea cu alții și să las mereu cîte ceva și în castron.
Acasă, e nepoliticos și rușinos să mănînci tot din farfurie, deoarece știi că gazda ta va
mînca ceea ce rămîne de la tine. Dar acolo, în China, era așa de mult orez, încît aveai
voie să mănînci singur un castron întreg. Iar în coșul de gunoi din acest apartament era
mai multă mîncare decît vedeam eu o săptămînă întreagă în Hyesan. Dintr-odată, am
fost foarte mulțumită de decizia luată.

La ora 5 dimineața, cînd în jurul blocului viscolul învîrtejea ninsoarea deasă, a sosit
un taxi care a parcat după colț. Am ieșit din bloc, iar intermediarul cel chel mi-a spus să
aștept la poartă. Apoi a împins-o pe mama la pămînt și a violat-o în fața mea, ca un
animal. Am văzut teroarea din privirea ei, dar nu puteam face nimic, doar să aștept
tremurînd, rugîndu-mă în gînd să se termine mai repede. Așa am aflat eu ce este sexul.
Cînd a terminat, intermediarul ne-a dus la taxi și ne-a împins pe bancheta din spate.
Eram amîndouă șocate și nu mai puteam să scoatem nici un cuvînt. În mașină mai era
o nord-coreeancă, de vreo 30 și ceva de ani. Tocmai trecuse și ea granița. Asistenta lui
Zhifang, pe care o chema Young Sun, stătea în față, lîngă șofer. Young Sun ne-a explicat
că mai mergeam undeva înainte de a fi vîndute. Eu și mama ne-am ghemuit una în alta
și am încercat să ne păstrăm calmul. Eu am avut rău de mașină aproape tot drumul și
nu prea a vorbit nimeni cît am străbătut o zonă rurală. La sfîrșitul zilei, ne-am oprit în
sfîrșit la periferia unui oraș care părea mare. Mama nu știa nici să vorbească, nici să
citească în chineză, dar învățase puțină engleză la facultate. A văzut un indicator pe
care scria ceva atît cu caractere chinezești, cît și occidentale: eram în Changchun,
capitala provinciei Jilin.

Și aerul părea diferit în China. În Coreea de Nord trăiam într-o ceață de praf și fum
de la gunoaiele cărora li se dădea foc. Dar în China lumea părea mai curată și simțeai
peste tot miros de mîncare gătită delicioasă.
Young Sun locuia împreună cu Zhifang, intermediarul cel gras, într-un cartier cu
blocuri modeste – care mie mi se păreau foarte frumoase. După ce ne-au lăsat să intrăm
în apartamentul lor, primul lucru care ne-a întrebat ea a fost:
— Ce vreți să mîncați?
— Ouă! am zis eu. Eu vreau să mănînc ouă!
Mai ciugulisem o singură dată dintr-un ou de cînd fusese arestat tata, de Anul Nou.
Dar Young Sun a prăjit cinci ouă întregi și mi le-a dat să mănînc. În timp ce îmi muiam
pîinea proaspătă în bogăția aceea de gălbenușuri, părerea mea despre China se
îmbunătățea și mai mult.
Mai tîrziu, am aflat povestea lui Young Sun. În Coreea de Nord fusese un fel de
traficant, dar a intrat în datorii și a rămas fără nici un ban. Zhifang i-a oferit ceva de
lucru dacă venea în China să stea cu el. Acum, în loc să transporte el femeile pe care le
cumpăra la graniță, o trimitea pe ea. Astfel, ea își asuma toate riscurile. Trăia cu el, dar
nu erau căsătoriți. Nu avea drepturi și nici acte de identitate, așa că putea fi arestată în
orice moment și trimisă înapoi în Coreea de Nord.
Practic, toți cei care au fugit în China trăiesc cu o teamă permanentă. Bărbații ce
reușesc să treacă granița muncesc de obicei pe la ferme pentru o plată de nimic. Nu
îndrăznesc să se plîngă pentru că fermierul nu trebuie decît să anunțe poliția și acesta
este arestat și repatriat. Guvernul chinez nu vrea un val de imigranți, nici nu vrea să
supere conducerea de la Phenian. Coreea de Nord nu este doar un partener comercial,
ci și o putere nucleară aflată chiar la granița Chinei și un tampon important între China
și prezența americană din Sud. Beijingul refuză să le acorde statutul de refugiați
fugarilor din Coreea de Nord, etichetîndu-i drept „imigranți economici” ilegali și
trimițîndu-i înapoi în țară. Bineînțeles, noi nu am știut toate acestea înainte să fugim.
Am crezut că vom fi primite cu brațele deschise. Iar în unele locuri chiar am fost – dar
nu de autorități.
Exista cerere pentru nord-coreence în zonele rurale ale Chinei deoarece erau prea
puține chinezoaice. Strategia statului de control al populației împiedica majoritatea
cuplurilor să aibă mai mult de un copil – iar în cultura chineză, băieții sînt mai prețuiți.
Tragic este că multe fetițe erau avortate sau, conform grupurilor care apără drepturile
omului, ucise în secret la naștere. China a ajuns să aibă prea mulți băieți și insuficiente
femei care să se mărite cu ei la maturitate. Raportul de bărbați față de femei era
dezechilibrat mai ales în zonele rurale, multe localnice fiind atrase de orașele mari,
unde plecau să caute de lucru și o viață mai bună.
Bărbații cu dizabilități fizice sau mentale nu prea aveau șanse să-și găsească o soție,

ei fiind cei care, împreună cu familiile lor, au creat piața pentru miresele-sclave nord-
coreene. Dar miresele nu erau ieftine, costînd uneori și mii de dolari, cam cît cîștiga
într-un an un fermier mai sărac. Bineînțeles, traficul de persoane și căsătoriile prin care
femeile devin sclave sînt ilegale în China, iar copiii unor astfel de cupluri nu sînt
considerați cetățeni chinezi. Asta înseamnă că nu pot merge legal la școală, iar fără acte
de identitate, nu își pot găsi un serviciu cînd cresc. Tot ce ține de traficul de persoane
este inuman, dar acesta continuă să fie o mare afacere în nord-estul Chinei.
După ce eu, mama și cealaltă nord-coreeancă am mîncat și ne-am odihnit, Zhifang,
care se întorsese și el de la Chaingbai, a discutat cu noi despre ceea ce avea să se
întîmple în continuare. A spus că o să vină alt chinez care ne va duce la țară, unde ne va
găsi soți.
— Nu putem fi vîndute împreună? a întrebat mama. Ea de fapt este fata mea, nu
nepoata mea.
Grăsanul nu a părut surprins să audă asta.
— Îmi pare rău, dar tu și fata ta veți fi vîndute separat, a spus el. Eu am plătit cîte un
preț separat pentru fiecare dintre voi și numai așa pot să-mi recuperez banii.
— Dar fiica mea nu are cum să se mărite, a zis mama. Nu are decît 13 ani.
— Știi ce, nu îți mai bate capul. Sînt de acord cu tine, e prea mică, a spus Zhifang. Sînt
și eu om, ca tine! Cum aș putea să vînd ca mireasă o fetiță de 13 ani?
Ne-a zis că, dacă mama era de acord să fie vîndută separat, el și Young Sun aveau să
mă țină la ei pînă mai creșteam. Între timp, aveau să-i dea mamei un număr de telefon
la care mă putea găsi oricînd.
Eu și mama ne-am sfătuit cîteva minute și am căzut de acord că aceasta era probabil
cea mai bună soluție la care puteam spera.
Mama a acceptat să fie vîndută fără mine.
— Bun, a zis Zhifang. Acum, ce mai vreți să mîncați? Dacă vreți un pepene, vă
cumpăr unul mîine.

A doua zi dimineață, Zhifang și Young Sun m-au scos în oraș ca să văd și eu pentru
prima oară cum e de fapt în China. Am trecut pe lîngă niște magazine și am văzut un
manechin pentru prima dată în viața mea. Nu știam dacă e un om viu sau nu.
Young Sun a văzut că mă holbam la el și a spus:
— Nu e decît o păpușă, micuțo.
Nu îmi venea să cred că sînt atîtea produse în magazine. Și erau și restaurante și
vînzători care aveau tot felul de mîncăruri. Puteai să cumperi porumb copt de pe stradă
și frigărui din fructe pe care le vedeam pentru prima oară. Nu am recunoscut decît o
căpșună, pentru că văzusem cîndva o poză într-un manual.
— O vreau pe aia! am zis, arătînd spre fruct.

Mi-au cumpărat-o și atunci am gustat pentru prima dată o căpșună. Nu îmi venea să
cred că ceva poate avea un gust atît de bun. Aș fi putut să mănînc așa ceva la nesfîrșit.
La început îmi făceam griji că toate delicatesele acelea erau prea scumpe, dar noii mei
prieteni mi-au spus să nu îmi bat capul cu asta.
Acum eram convinsă că, probabil, China era cea mai minunată țară din lumea asta.
Aproape că uitasem ororile din ultimele două zile. Mintea îmi zumzăia de toate
lucrurile pe care trebuia să le învăț. Nu îmi plăcea că nu înțelegeam ce vorbeau
oamenii în jurul meu, așa că am rugat-o pe Young Sun să mă învețe cîteva cuvinte în
mandarină. Primele au fost:
Zhe shi shen me
, care înseamnă: „Ce este asta?”. Oriunde
mergeam, arătam cu degetul spre ceva și întrebam:
Zhe shi shen me?
– iar Young Sun
îmi spunea cuvîntul în mandarină.
În timpul acelei prime plimbări, Young Sun a trebuit să-mi explice regulile de trafic,
ca să nu mă apuc să merg pe carosabil. Noi nu aveam semafoare în Hyesan și oricum
erau foarte puține mașini. Cînd am fost la Phenian, eram prea micuță ca să observ cum
se procedează. Dar aici trebuia să fii atent și să urmărești un anumit semnal înainte să
traversezi strada, dacă nu voiai să te calce mașinile. În scurt timp, totul a devenit de-a
dreptul copleșitor. Am amețit tot uitîndu-mă la atîtea culori vii și la atîția oameni. Mi s-a
făcut rău de la mirosul de benzină, de grătare și de gaze de eșapament și a fost cît pe ce
să vomit pe stradă.
Cei doi m-au dus înapoi la apartament. Cînd am ajuns, mi-au spus că era timpul să-
mi iau rămas-bun de la mama. Zhifang urma să le ducă pe ea și pe femeia cealaltă la
următorul samsar care avea să le vîndă mai departe. Dintr-odată, m-am trezit din
visare. Mama pleca și mă lăsa cu niște străini. Ea a încercat să pară curajoasă în fața
mea și am văzut hotărîrea pe chipul ei delicat și obosit.
— Să fii cuminte, mi-a spus. Să faci curat în casă în fiecare zi și să le faci mîncare
oamenilor ăstora, ca să vadă că merită să te țină aici.
Mi-a arătat numărul grăsanului, scris pe o bucățică de hîrtie pe care o ținea,
împăturită, în buzunar.
— Te sun cît de repede o să pot. Poate că o s-o găsesc acolo pe Eunmi.
Cu o seară înainte, cei doi intermediari ne dăduseră niște pîine albă și proaspătă,
chinezească, împachetată într-o pungă de plastic. Era așa de bună, încît am hotărît să
păstrez jumătate din porția mea ca să i-o dau mamei, să aibă ce mînca pe drum. Dar,
cînd m-am dus s-o iau, am descoperit că femeia cealaltă mi-o furase și o mîncase. Așa că
nu am mai avut ce să-i dau mamei cînd ne-am îmbrățișat, înainte să plece.

După ce a plecat mama, m-am pus pe plîns, așa încît, ca să mă mai înveselească,
Zhifang și Young Sun m-au scos la un restaurant ca să luăm cina. Era prima dată cînd
călcam într-un astfel de loc după restaurantul la care fusesem la Phenian cu tata. Nu

mai văzusem niciodată bețișoare de unică folosință, iar Zhifang și Young Sun mi-au
arătat cum să le desfac fără să le rup. Apoi au comandat niște platouri uriașe cu carne
de porc, ardei și orez prăjit. Am mîncat pînă ce nu a mai încăput nimic în mine.
În seara aceea, Young Sun a început să îmi dea lecții de igienă. Eu nu mai văzusem
niciodată un veceu la care se trage apa, așa că mi-a arătat cum se folosește. Credeam că
trebuie să stai cu picioarele pe el, ca pe closetele ordinare pe care le foloseam în Coreea
de Nord. Mi-a arătat cum să mă spăl pe mîini la chiuvetă și mi-a amintit cum se folosesc
corect periuța și pasta de dinți. Fuseserăm așa de săraci după arestarea tatei, încît ne
spălam pe dinți cu degetul pe care presăram niște sare. Mi-a mai spus că în China
femeile foloseau absorbante cînd aveau menstruație, pe care le aruncau după folosire.
În Coreea de Nord, foloseam o bucățică de pînză subțire pe care trebuia s-o spălăm, așa
că nu puteam ieși din casă cîteva zile pe lună. Cînd mi-a dat absorbantul acela moale în
ambalaj de plastic, habar nu aveam ce să fac cu el. Și mirosea așa de frumos, încît îmi
venea să-l păstrez pentru altceva. Dar ideea mi s-a părut grozavă, pentru că așa femeia
avea mult mai multă libertate.
În ziua următoare, m-a dus la o baie publică unde femeile fac duș la un loc, în
aceeași încăpere. Mai văzusem dușuri în filme, dar era prima mea experiență directă. A
fost minunat să simt apa caldă stropindu-mă peste tot. Young Sun m-a săpunit bine din
cap pînă în picioare – cu săpun adevărat –, iar apoi mi-a pulverizat pe păr nu știu ce
soluție ca să omoare păduchii, după care mi-a pus pe cap o cască de baie. În Coreea de
Nord toată lumea avea păduchi și nu aveai cum să scapi de ei. Așa că tratamentul acela
a fost o mare ușurare pentru mine.
Peste cîteva ore, transformarea mea era gata. Cînd am plecat înapoi la apartament,
aveam părul curat. Văzîndu-mă, Zhifang a zîmbit și mi-a spus:
— Ești strălucitoare!

Între timp, mama și femeia care ne-a furat pîinea fuseseră vîndute unui
da laoban
,
un „mahăr” din lumea traficanților căruia i se spunea Hongwei. Exista o ierarhie a
gangsterilor specializați în traficarea mireselor nord-coreence, începînd cu furnizorii
din Coreea de Nord, după care veneau angrosiștii, ca intermediarul acela chel din
Chaingbai, și cuplul din Changchun. Șmecherii ca Hongwei se aflau în vîrful ierarhiei,
iar adesea aveau o întreagă rețea de trepăduși care lucrau pentru ei.
Hongwei era chinez Han – grupul etnic majoritar din China – și nu știa o boabă de
coreeană. Era înalt, avea vreo 30 și ceva de ani, o față lungă și o claie de păr. Călătoreau
cu autobuzul și cu taxiul tot mai departe în China, dar mama habar nu avea unde merg.
S-au oprit să înnopteze într-o casă întunecată și rece dintr-o zonă rurală. A venit un moș
care le-a făcut focul, iar Hongwei i-a arătat mamei prin gesturi că acela era soțul ei;
trebuia să se culce cu el. Dar o înșelaseră: era tot un intermediar. Această rețea de

traficanți de persoane se foloseau întotdeauna de femei înainte să le vîndă, inclusiv
Hongwei. Mama nu a avut încotro, așa că a acceptat.
A doua zi, Hongwei le-a dus pe mama și pe cealaltă nord-coreeancă la o casă din
zona rurală, lîngă orașul Jinzhou, la vreo 500 de kilometri nord-est de Beijing. Acolo le-a
spălat și le-a dat niște haine noi și niște cosmetice. Femeia cealaltă a fost vîndută
repede, dar a durat mai mult pînă a găsit pe cineva potrivit și pentru mama. În
următoarele zile, Hongwei a dus-o să se întîlnească cu diferiți bărbați. Se simțea ca un
sac de cartofi la piață în timp ce ei se tocmeau la preț. Bărbații spuneau că e prea slabă
sau prea bătrînă și prețul ei tot scădea. O femeie l-a adus pe fiul ei care nu era prea
întreg la minte și a vrut s-o cumpere, dar mama a refuzat. (Intermediarii nu le forțează
de obicei pe femei să accepte pe cineva, pentru că știu că după aceea vor încerca să
fugă, iar asta dăunează afacerii lor. Dar, dacă nu se pot înțelege cu ele, le bat sau le dau
pe mîna poliției ca să le trimită înapoi în Coreea de Nord.) Pînă la urmă, a venit o
familie de țărani cu un fiu de vreo 30 și ceva de ani, care rămăsese neînsurat. Mama le-
a fost vîndută acestora pentru echivalentul a aproximativ 2.100 de dolari.
În ziua aceea, au dus-o acasă la ei, la țară, undeva la dracu-n praznic. Era foarte
modestă, construită din piatră tencuită, cu acoperiș metalic. Era la începutul lunii
aprilie, așa încît cîmpurile erau brăzdate, gata de a fi cultivate cu porumb și fasole.
Mama nu învățase decît vreo cîteva cuvinte în chineză, dar a reușit să-i dea de înțeles
noului ei „soț” că vrea să-mi dea un telefon. La început nu a lăsat-o, dar după cîteva zile
de plînsete și rugăminți s-a înduplecat. Am fost foarte fericită s-o aud cînd a sunat pe
celularul grăsanului și el mi-a întins telefonul.
— Ai văzut-o pe Eunmi? am întrebat-o.
— Nu, fetiță, a spus ea. Nu am mai văzut pe nimeni din Coreea de Nord.
Îmi dădeam seama după tonul vocii sale că era ca vai de ea. Nu mai dormise de
cîteva zile și nu știa cum să spună noii sale familii că are nevoie de niște somnifere, ca
acelea pe care le lua acasă cînd își permitea să le cumpere. Acum îi părea rău că mă
părăsise. Așa nu mai putea să mă protejeze și nici pe sora mea nu o găsise. Am încercat
s-o încurajez, spunîndu-i să nu-și facă griji, pentru că eu eram bine, iar ea avea un
număr de telefon unde putea să mă găsească oricînd.
După aceea a mai putut să dea telefon abia după mai multe săptămîni. Familia aceea
își ținea sub cheie telefonul, banii, chiar și mîncarea. Ea a descoperit că trebuia nu doar
să fie nevasta acelui fermier chinez, ci și sclavă pentru toată familia lui. Trebuia să
gătească, să facă curat și să muncească la cîmp. I-a rugat de nenumărate ori s-o lase s-o
sune din nou pe fetița ei, dar, oricît plîngea, lor nu le păsa. Pentru ei, era la fel ca
animalele de la fermă, nu om.

13
Pact cu diavolul
Mama mea plecase abia de trei zile cînd Zhifang a încercat să mă violeze.
Apartamentul lui avea două dormitoare despărțite de un hol. Eu dormeam în
camera aflată vizavi de cea a lui Zhifang și Young Sun cînd s-a băgat în patul meu pe
întuneric. Mirosea a băutură și i-am simțit mîinile aspre pe mine. Am fost așa de șocată,
încît am început să-l lovesc cu picioarele, chinuindu-mă să scap din strînsoarea lui.
— Potolește-te! a șoptit el. O s-o trezești!
— Dacă nu-mi dai drumul, țip! am zis.
Așa că m-a lăsat în pace, fără nici o tragere de inimă, și s-a întors la prietena lui, care
dormea.
Peste vreo două zile, a încercat din nou. De data asta a îmbătat-o bine pe Young Sun,
care a adormit buștean, apoi a venit în camera mea în toiul nopții. Și de data asta m-am
luptat cu el – îl loveam cu picioarele, țipam și mușcam. Credeam că singura modalitate
de a mă salva era să mă port ca o nebună. Eram așa de sălbatică, încît și-a dat seama că
va trebui să mă bată ori chiar să mă omoare ca să termine ce începuse. Iar apoi nu aș
mai fi avut nici o valoare. Așa că s-a lăsat păgubaș.
— Bine, a zis. Dar nu mai poți să rămîi în casa asta. O să te vînd unui țăran.
— Foarte bine, i-am spus. N-ai decît să mă vinzi.
Cîteva zile mai tîrziu, a venit să mă ia bărbatul acela care o cumpărase și o revînduse
pe mama.
Hongwei nu era numele lui adevărat, dar, oricum, nu era adevărat nimic din ce
spunea. Mi-a zis că are 26 de ani, dar de fapt avea 32. Nu știa care este vîrsta mea reală
deoarece grăsanul de Zhifang îi spusese că am 16 ani. Toată lumea mințea.
Eu încercam să învăț chineză, dar încă nu înțelegeam mare lucru. Iar Hongwei nu
putea să comunice cu mine decît prin gesturi. M-a dus la un restaurant chinezesc ca să
luăm micul dejun înainte de lunga noastră călătorie. Dar eu eram așa de speriată, că
îmi tremurau mîinile. Fiecare intermediar pe care îl întîlnisem în China încercase să mă

violeze și am presupus că nici ăsta nu era mai breaz. Hongwei îmi tot făcea semn să
mănînc, dar eu nu eram în stare. Chiar dacă eram încă slabă și subnutrită, îmi pierise
pofta de mîncare. Pentru mîncare venisem în China, iar acum chiar și gîndul la mîncare
îmi făcea greață.
Am schimbat mai multe autobuze pînă am ajuns pe teritoriul lui Hongwei, care se
întindea de la vechiul oraș Chaoyang pînă la agitatul port Jinzhou. Autobuzele opreau
des, iar într-o stație a urcat un om ca să le vîndă înghețată pasagerilor. Hongwei mi-a
cumpărat și mie una. Nu mai mîncasem de mult așa ceva și, brusc, mi-a revenit pofta
de mîncare. Nu îmi venea să cred că poate exista ceva așa de delicios. Am mîncat-o pe
toată și am continuat și după aceea să-mi imaginez că mănînc înghețată.
În noaptea aceea am rămas la un han dintr-un orășel de lîngă Jinzhou. Cînd am
ajuns în seara aceea, eram iarăși atît de întoarsă pe dos, încît nu puteam să mănînc. Așa
că Hongwei m-a luat cu el pînă la un magazin ca să cumpere niște provizii. Am priceput
că voia să aleg eu ce lucruri aveam nevoie, dar eu nu mai văzusem niciodată asemenea
produse de lux, așa încît am încercat să-i spun că nu îmi trebuie nimic. A ales el o
periuță de dinți foarte ochioasă, un săpun și un prosop frumos, brodat. A văzut că am
pielea aspră din cauza malnutriției și a vîntului rece și uscat care bătea în Coreea de
Nord iarna, așa că mi-a cumpărat și o loțiune hidratantă. Lucrușoarele astea erau așa de
frumoase, încît am început să mă mai destind.
Cînd am ajuns la han, mi-a arătat un fel de telefon celular cum nu mai văzusem
niciodată pînă atunci. Nu numai că puteai să vorbești la el, ci ascultai și muzică și avea
și o cameră cu care făceai poze. Hongwei tocmai îmi arăta cum poți să vezi filmulețe,
cînd, brusc, a apărut mama pe ecran, făcînd cu mîna și spunînd „Bună”. M-am
emoționat teribil, nu îmi venea să-mi cred ochilor.
—
Umma! Umma!
am strigat către telefon, smulgîndu-i-l din mînă.
Eu am crezut că vorbește cu mine, așa că încercam să-i răspund. Hongwei a fost
șocat. Habar nu avea că femeia pe care tocmai o vînduse era mama mea. Ca și mie, îi
arătase și ei telefonul și făcuse un filmuleț cu ea ca să-i demonstreze cum funcționează.
Cînd mi-am dat seama că mama nu vorbea cu mine prin telefon, mi s-a frînt inima.
Dar mi-a făcut bine să-i văd chipul și m-am gîndit că asta înseamnă că în curînd o voi
vedea în carne și oase.
Mai tîrziu, Hongwei mi-a spus prin gesturi că el este soțul meu, așa că trebuie să mă
culc cu el. Apoi a încercat să mă violeze.
Și de data asta m-am luptat, dînd din picioare, țipînd și mușcînd ca o nebună.
Făceam atîta gălăgie, încît sînt sigur că se auzea ca și cum era cineva omorît în camera
noastră. Hongwei a renunțat și s-a culcat. Eu mi-am petrecut noaptea cu spatele lipit de
perete, cu ochii larg deschiși, așteptîndu-mă ca el să încerce din nou.
În dimineața următoare, Hongwei a încercat să mă îmbuneze cu daruri și cu vorbă

dulce. M-a dus la un magazin și mi-a cumpărat o pereche de blugi, un pulover și niște
teniși. Mai văzusem încălțări din acelea cînd mă mai uitam pe furiș la emisiuni
chinezești în Coreea de Nord. Fusese visul meu să am și eu o pereche. Acum visul mi se
împlinise, dar tot nefericită eram. Începeam să-mi dau seama că nici toată mîncarea și
toți tenișii de pe lumea asta nu mă puteau face fericită. Lucrurile materiale nu aveau
nici o valoare. Îmi pierdusem familia. Nu eram iubită, nu eram liberă și nu eram în
siguranță. Eram în viață, dar nu mai exista nimic pentru care viața să merite trăită.

După ce am stat o zi în orășelul acela, Hongwei a plătit un taxi să ne ducă în Jinzhou.
Închiriase un apartament cu un singur dormitor dintr-o clădire cu patru etaje aflată
într-un cartier vechi, aproape de grădina zoologică și de un parc mare. Mie mi se părea
că arată bine, dar eram îngrozită să stau acolo cu Hongwei. A mai încercat o dată să mă
violeze. Și de data asta, m-am luptat cu el ca și cînd nu mai aveam nimic de pierdut, de
parcă eram posedată. Eram atît de înfricoșată și de furioasă, încît, și dacă mă atingea din
întîmplare în timp ce dormeam, începeam să țip și să plîng așa de tare, că nu mai
puteam să mă opresc. O țineam așa pînă ce aproape îmi pierdeam cunoștința și cred că
l-am cam speriat. Hongwei și-a dat seama că nu mă putea avea cu forța decît dacă era
dispus să mă distrugă.
Așa că m-a încuiat într-o cameră din apartament, unde am rămas cîteva zile sau
cîteva săptămîni – habar nu am cît. Deschidea ușa doar ca să-mi aducă mîncare. Dar tot
nu m-am dat pe brazdă. Prin urmare, într-o bună zi s-a hotărît să-mi arate cam care era
situația mea de fapt.
Am mers vreo două-trei ore, pînă la o casă de la țară unde Hongwei mi-a făcut
cunoștință cu o tînără nord-coreeancă însărcinată care trăia cu un chinez. Hongwei a
pus-o să traducă, să fie sigur că înțeleg ce îmi spune: dacă refuzam să mă culc cu el,
avea să mă vîndă unui țăran. Voia să pricep că îmi oferă o alternativă mult mai bună.
— N-are decît să mă vîndă, i-am spus fetei.
Hongwei a clătinat din cap neîncrezător. M-a lăsat singură cu ea, ca să mă mai
gîndesc. Ea mi-a spus că Hongwei se aștepta să obțină un preț bun pe mine pentru că
eram virgină și, evident, foarte tînără.
M-am gîndit că pot să am încredere în fata aceea pentru că eram amîndouă nord-
coreence și avea să-i fie milă de mine.
— Mă salvezi? am întrebat-o. Poți să mă ajuți să fug și s-o găsesc pe mama mea?
Ea a vorbit cu soțul ei, iar el a fost de acord. Am pus la cale un plan. Cînd Hongwei nu
era atent, m-am strecurat pe ușa din spate, am sărit un gard și am fugit pînă la o casă
veche și dărăpănată din pădure. Peste puțin timp a venit după mine și soacra
chinezoaică a fetei. După cîteva ore, a venit un bărbat pe o motocicletă ca să mă ducă la
o casă din creierii munților ce îi aparținea unei rude a lor.

Cînd am ajuns acolo, mi-am dat seama că fusesem păcălită. Nord-coreeanca și soțul
ei mă furaseră de la Hongwei, iar acum încercau să mă vîndă ei. Au venit să mă vadă, în
munți, împreună cu alt intermediar, și fata mi-a spus:
— Dacă ești de acord să te culci cu bărbatul ăsta, o să-ți găsească un soț tînăr și bogat
dintr-un oraș mare. Nu va trebui să te măriți cu un țăran.
Am zis nu. Le-am spus că mai bine mor decît să accept așa ceva.
Nord-coreeanca a rămas cu mine cam o săptămînă, încercînd să mă convingă să mă
las vîndută. Am avut ocazia să-mi exersez chineza în tot acest timp și am învățat
repede.
Între timp, Hongwei îi chemase pe unii dintre prietenii lui infractori ca să-l ajute să
mă găsească. Patrulau cu motocicletele prin toată zona, scotocind prin case și șoproane,
în speranța că or să-mi găsească ascunzătoarea. Cei doi soți care m-au furat i-au spus lui
Hongwei că fugisem, dar el nu i-a crezut. A încercat să-i amenințe ca să pună din nou
mîna pe mine, dar ei au ținut-o pe-a lor. Chinezul care mă dusese cu motocicleta chiar
s-a oferit să-i ajute să mă caute.
Prin relațiile lui din lumea traficanților, Hongwei a aflat pînă la urmă unde fusesem
ascunsă. Le-a făcut celor doi soți o propunere: dacă nu cooperau cu el, urma să-i
reclame la poliție, iar fata avea să fie trimisă înapoi în Coreea de Nord. Dar, dacă mă
aduceau înapoi vie și nevătămată, avea să le plătească o răscumpărare. Ei au acceptat.
Așa că Hongwei m-a cumpărat de două ori. Nu am aflat niciodată exact cîți bani a dat,
dar știu că a plătit mai scump decît atunci cînd mă cumpărase de la Zhifang.
Cînd a apărut alt bărbat pe motocicletă la ascunzătoarea mea din munți, am crezut
că sînt în sfîrșit salvată. Însă el m-a dus în oraș, unde mă aștepta Hongwei împreună cu
o gașcă de indivizi fioroși.
— Ești bine? m-a întrebat Hongwei. Ți-au făcut ceva rău?
Am dat din cap că nu. Acum înțelegeam mai bine ce spunea, dar nu voiam să
vorbesc cu el.
De obicei, cînd miresele-sclave nord-coreence fug de samsarii care le-au cumpărat,
sînt bătute cu sălbăticie sau chiar ucise. Dar Hongwei nu a făcut asta. Părea așa de
bucuros că mă găsise, încît le-a făcut o mare cinste la restaurant tuturor infractorilor
care îl ajutaseră să mă caute. Am plecat cu autobuzul spre Jinzhou în aceeași seară.
Cînd am plecat din autogară către apartament, mă simțeam foarte puternică și
calmă, pentru că deja luasem decizia să mă sinucid, neputînd accepta o astfel de viață.
Toate celelalte îmi scăpaseră de sub control, dar asta era o ultimă alegere pe care
puteam s-o fac. Plîngeam în fiecare zi de cînd plecasem din Coreea de Nord, plînsesem
așa de mult, încît nu credeam că mai am lacrimi. Dar în ultima zi a vieții mele nu
aveam să mai plîng.
Tocmai cînd eu renunțasem, Hongwei era plin de speranță. Nu era el credincios, dar

din cînd în cînd se mai ruga la Buddha. Mie ideea de religie îmi era cu totul străină. În
Coreea de Nord, nu îi veneram decît pe dictatorii Kim și credeam în
juche
, doctrina
naționalistă a autodeterminării inventată de Kim Ir Sen. Practicarea oricărei alte religii
este strict interzisă și poate să te coste viața. Dar în Coreea de Nord sînt foarte apreciate
ghicitoarele (deși nu sînt aprobate oficial), iar mulți oameni sînt superstițioși cînd vine
vorba de anumite date și numere. Așa că înțelegeam firea extrem de superstițioasă a lui
Hongwei. Și-a numărat pașii pînă la apartament, iar cînd am ajuns, a ars tot atîtea hîrtii
funerare – un fel de bancnote false care sînt trimise pe lumea cealaltă ca ofrande
închinate strămoșilor. Spera că asta îi va purta noroc cu mine. Dar nu a mers.
A încercat din nou să mă violeze. Mi-a țintuit brațele de pat, dar l-am mușcat, l-am
lovit tare cu picioarele și am scăpat. Am fugit în bucătărie și am înșfăcat un cuțit, apoi
mi l-am pus la gît și am ieșit pe balcon.
Strigam la el în coreeană:
— Dacă te apropii de mine, sar!
Nu înțelegea ce îi spun, dar a văzut în ochii mei că eram hotărîtă să mă omor.
Hongwei mi-a vorbit cu voce blîndă, spunînd
Biedong, biedong
, care înseamnă „Nu
mișca” în chineză. Folosea cuvinte simple pe care puteam să le înțeleg și se ajuta de
gesturi ca să-mi propună ceva.
— Tu fii soția mea, zicea. Mama vine. Tata vine. Sora vine.
Brusc, mi-a atras atenția. Am lăsat încet cuțitul jos. Ne-am așezat și, folosindu-se tot
de pantomimă și de cuvinte simple, mi-a prezentat oferta lui: dacă eram dispusă să
trăiesc cu el ca
xiao-xifu
sau „nevestică” – adică amantă –, avea s-o găsească pe mama și
s-o răscumpere. Apoi avea să-l caute pe tatăl meu în Coreea de Nord și să plătească un
intermediar ca să-l aducă în China. Și avea să mă ajute s-o caut și pe sora mea.
Iar dacă nu acceptam? Evident că nu putea să mă vîndă, așa că avea să mă dea pe
mîna poliției chineze. Eu nu aș fi permis să se ajungă pînă acolo, bineînțeles.
În momentul acela nu puteam gîndi prea logic, dar mi-am dat seama că am ocazia
să fac ceva nu doar pentru mine. Aproape toată viața mea nu mă gîndisem decît la
mine. Dar acum aveam șansă de a-mi pune familia pe primul loc, călcîndu-mi pe
mîndrie. Eram gata să mor ca să evit rușinea de a fi violată. Dar acum mai aveam o
opțiune: să mor ca o egoistă ori să-mi salvez familia.
Dar mai întîi trebuia să mă gîndesc bine: puteam să am încredere în omul acela?
De cînd plecasem din Coreea de Nord, toată lumea mă mințise. Dar ceva în felul cum
mi-a prezentat Hongwei acest tîrg m-a făcut să cred că era sincer. La urma urmei, nu se
lăsase pînă nu mă găsise cînd am fugit. Știa că, dacă nu se ține de cuvînt, aveam să mă
omor, iar în felul lui barbar, părea să țină cu adevărat la mine.
Pînă la urmă, chiar nu am avut de ales.

Mult timp am considerat că a fost o negociere de afaceri, nu un viol. Abia acum,
după mai multă vreme, pot accepta adevărata semnificație, cu toate implicațiile sale
teribile. Abia trecuseră șase luni de cînd împlinisem 13 ani și eram foarte mărunțică
pentru vîrsta mea. Cînd Hongwei s-a împins în mine, am crezut că o să mă rupă în
două. Eram așa de înfricoșată, iar actul în sine a fost atît de dureros, dezgustător și
violent, încît m-am gîndit că nu se poate să mi se întîmple așa ceva în realitate. După o
vreme chiar am avut impresia că îmi părăsisem corpul și că stăteam pe podea, lîngă
pat. Mă uitam la mine, dar nu eram eu.
Imediat ce Hongwei a terminat cu mine, m-am dus în baie și am stat sub duș mult
timp, poate chiar ore întregi. Mă simțeam foarte murdară. Eram copleșită de disperare.
Mi-am frecat pielea pînă a dat sîngele, iar asta m-a făcut să mă simt puțin mai bine. Am
descoperit că durerea fizică îmi alină durerea interioară, iar pentru o vreme am prins
obiceiul să mă ciupesc și să mă zgîrii cu o cîrpă aspră. Cîteodată numai așa puteam să
scap de durerea care îmi sfîșia inima.
Cînd Hongwei a venit să vadă de ce curge apa la duș de atîta vreme, m-a găsit pe
podeaua băii, fără vlagă și pe jumătate înecată. Nu a scos nici o vorbă cînd m-a luat în
brațe și m-a dus înapoi în pat, dar vedeam că îi curg lacrimi pe obraji.
Simțeam că îmi pierd mințile. Actul sexual era atît de respingător, încît vomam în
fiecare noapte. Mult timp nu am putut să mănînc decît vreo cîteva linguri de orez pe zi.
În cele din urmă am fost cuprinsă de un fel de amorțeală, iar Hongwei a crezut că îmi
revin. Dar eu făceam gesturile unui om viu, dar privindu-mă de la distanță, ca și cum
jucam un rol într-un film care părea să nu se mai termine niciodată. Iar tot ce rămînea
în mine era o ură mocnită față de bărbatul acela. Îmi imaginam că îl omor în timp ce
doarme și apoi fug. Dar unde m-aș fi dus atunci? Și cine altcineva îmi putea salva
familia?
— O s-o găsim în curînd pe mama ta, mi-a spus Hongwei într-o dimineață. Dar
trebuie să faci și tu ceva în plus. Va trebui să mă ajuți cu afacerile mele.

Eram în China doar de două luni cînd am început să lucrez pentru Hongwei. El a
adus două nord-coreence în apartament, iar eu am stat de vorbă cu ele și am reușit să
mai traduc cîte ceva. Le-am spălat, așa cum mă spălase Young Sun pe mine, le-am ales
haine și cosmetice și le-am dat lecții de igienă. Spre deosebire de mine și de mama,
fetele acelea știau că aveau să fie vîndute în China cînd fugiseră din țară. Nu le păsa, au
zis ele. Mai bine așa decît să moară în Coreea de Nord.
Hongwei m-a luat cu el ca să-l ajut să le vîndă pe femeile acelea undeva la țară. După
ce a încheiat tranzacția, ne-am întors în satul unde o vînduse pe mama, iar eu l-am
cunoscut pe „soțul” ei chinez. Deja știam destulă chineză ca să-i spun că voiam s-o
răscumpăr pe mama. Ne-am tocmit la preț – a fost prima mea tranzacție adevărată.

Hongwei a plătit vreo 2.000 și ceva de dolari ca s-o răscumpere pentru mine, iar eu m-
am bucurat în sinea mea că ieșise în pierdere.
Cîteva zile mai tîrziu, ne-am întîlnit cu familia aceea într-un loc secret din zona
rurală, ca să facem schimbul. Era iunie și iarba crescuse înaltă. Mama m-a zărit de
departe și a alergat pe drumeag ca să mă strîngă în brațe. Habar nu avea ce mi se
întîmplase sau că veneam s-o iau de acolo. La un moment dat reușise să-l mai sune pe
ascuns pe grăsanul de Zhifang din Changchun, dar el nu i-a spus decît că nu mai eram
acolo. Eram așa de fericite că ne vedem din nou, încît nu ne mai puteam opri din plîns.
Era pentru prima dată cînd zîmbeam și mă simțeam vie după multe săptămîni.
După vechiul ei obicei, mama m-a luat în cîrcă, să ne jucăm de-a căluțul, ca atunci
cînd eram mică.
— Ia să văd cît a mai crescut maimuțica mea cît am fost eu plecată, a spus ea.
Dar eu nu mai eram maimuțica ei. Mai tîrziu mi-a zis că aproape nici nu mă
recunoscuse cu tot machiajul acela și hainele mele noi. Nici măcar eu nu mă
recunoșteam. Nu mai arătam ca un copil, iar toată copilăria din mine dispăruse. Parcă
nu mai aveam sînge în vene și devenisem alt om. Nu mai simțeam milă, nici pentru
fetele pe care îl ajutasem pe Hongwei să le vîndă, nici pentru mine. Singurul meu țel
era acum să-mi reunesc familia.
De sora mea nu se știa nimic. Hongwei ne-a spus că îi întrebase pe ceilalți
intermediari dacă știau ceva despre ea, dar nu aflase nimic. A fost o dezamăgire pentru
mine, dar încă aveam speranțe că și-ar putea folosi rețeaua ca s-o găsească. Iar curînd
aveam să-l vedem din nou pe tata.
Mama a plecat de la ferma aceea îngrozitoare fără să se uite înapoi. Ne-am întors toți
trei la Jinzhou.
Tot îl uram pe Hongwei, dar m-am învățat să trăiesc cu el. Uneori a fost foarte dur cu
mine la început, dar cu timpul a devenit mai blînd și cred că a ajuns să mă respecte, să
aibă încredere în mine și, în felul lui, să mă iubească.
Și lui îi fusese greu în viață. Hongwei s-a născut la o fermă aflată la vest de
Chaoyang, un oraș străvechi cu temple budiste, parcuri, zgîrie-nori și găști de stradă. Pe
la vreo 12-13 ani, a fugit la oraș și a intrat într-o bandă care controla un lanț de cluburi
de karaoke. Nu erau genul de baruri prietenoase unde te duci și cînți, cum mai poți găsi
la Seul sau în alte orașe. Erau locuri în care femeile nu te serveau doar cu băuturi.
Hongwei nu a făcut niciodată cine știe ce studii, dar știa să scrie și să citească și era
foarte isteț. Pînă la 15 ani, ajunsese șeful bandei și avea propriul imperiu karaoke. S-a
folosit de relațiile lui ca să se implice în tot felul de afaceri cu restaurante și proiecte
imobiliare. Cu vreo doi ani înainte să fug din Coreea de Nord, și-a lărgit sfera de
interese, apucîndu-se și de trafic de persoane. Un timp, de aici se cîștigau foarte mulți
bani.

În Chaoyang, Hongwei avea o nevastă chinezoaică și doi copii, un băiat și o fată.
Aceasta, am aflat mai tîrziu, era doar cu un an mai mică decît mine.
După ce Hongwei a răscumpărat-o pe mama, ea i-a spus că nu aveam de fapt decît
13 ani, nu 16. Nu mă gîndisem niciodată să-i zic cîți ani am, deoarece nu credeam că o
să conteze. Dar el a părut șocat.
— Nu m-aș fi culcat cu ea dacă știam că e așa de mică, a spus el.
Nu știu dacă spunea adevărul, dar după aceea s-a purtat mai blînd cu mine și
aproape că am început să-l consider om. Dar tot așteptam să-și respecte toate
promisiunile, inclusiv să-l salveze pe tata din Coreea de Nord. Hongwei cunoștea niște
oameni la Chaingbai, printre care și niște femei care treceau diferite lucruri peste
graniță. Ele erau plătite pentru a le duce bani unor nord-coreeni ale căror rude din
afara țării voiau să-i ajute. Introduceau în țară și telefoane mobile chinezești, pentru ca
familiile care erau separate să poată ține legătura. Era foarte periculos, dar se putea
aranja dacă plăteai cît trebuie.
În august, Hongwei a plătit-o pe una dintre femeile acestea să-l găsească pe tata.

14
Un dar de ziua mea
15 august este o mare sărbătoare în Coreea de Nord pentru că se celebrează ziua în
care s-a predat Japonia în 1945. În acea zi din 2007, femeia pe care o plătiserăm l-a găsit
în sfîrșit pe tatăl meu, în vechiul nostru apartament de la marginea Hyesanului. Nu
avea telefon și l-am fi pus în pericol încercînd să-l contactăm altfel. Așa că femeia i-a dat
un telefon mobil chinezesc. El stătea ghemuit pe balcon, privind fluviul Yalu, cînd l-am
sunat, la ora stabilită.
— Abuji?
Sînt Yeonmi! Eu și
Umma
sîntem bine. Tu cum ești?
La celălalt capăt al firului s-a așternut tăcerea. Nu îi venea să creadă că îmi aude
vocea după cinci luni nesfîrșite.
— Sînt bine, fetițo, a spus el în cele din urmă. Mă bucur așa de tare că te aud! Voi
unde sînteți?
Nu puteam vorbi prea mult, pentru că poliția monitorizează mereu convorbirile
ilegale. Am reușit să-i spun doar că sîntem în China și că eu și mama sîntem bine. Încă
nu o găsiserăm pe Eunmi, dar o căutam în continuare.
— Mi-e foarte dor de tine, tata, i-am zis. O să te aduc în China. O să plătim o călăuză
să te aducă la noi.
— Vă rog, nu vă faceți griji pentru mine, a spus el.
— Tata, tu vino aici, am zis eu. Mă ocup eu de tot.
I-am spus că o s-o căutăm pe Eunmi împreună cînd ajunge.
— Bine, a zis el. O să vin.
A plîns toată noaptea după ce a plecat femeia aceea de la el.
Tata ne-a căutat mult timp după ce am fugit din țară. S-a întors la adresa pe care mi-
o lăsase Eunmi și a aflat că femeia care ne traficase se numea Jo Yong Ae. Cînd i-a cerut
să-i spună ce se întîmplase cu soția și fiicele lui, ea a recunoscut că ne trimisese în China
pe mine și pe mama. Dar Yong Ae susținea că de Eunmi nu știa nimic. Tata nu știa ce se
întîmplase cu noi după ce am trecut granița. Tot ce i-a spus Yong Ae a fost că

plecaserăm într-un loc unde aveam ce să mîncăm. Nu mai putea decît să spere că
aveam să luăm legătura cu el.
După plecarea noastră, fratele lui și fostul nostru vecin au găsit o femeie care să stea
la el, să-i facă mîncare și curat. Toți s-au gîndit că mama nu o să se mai întoarcă
niciodată. El ne-a spus că nu mai putea nici să doarmă, nici să mănînce, nici să se
oprească din plîns.
Între timp, mulți dintre cei care ne cunoșteau au crezut că tata ne trimisese în China.
La urma urmei, era un om deștept și avea multe relații. Cum adică nu știa unde
plecaserăm?
Adolescentele care locuiau în apartament cu noi credeau că tata le putea ajuta și pe
ele să plece în China. Erau sărace și disperate. El le-a spus că nu poate să le ajute, dar ele
s-au tot rugat de el, zicîndu-i că nu mai puteau trăi în Coreea de Nord.
În cele din urmă, el a acceptat să le ajute, cu condiția să-i spună mamei lor că pleacă.
Le-a dat adresa lui Yong Ae și fetele au plecat cu ajutorul ei, dar fără să-i spună mamei
lor. Știau că ea nu le-ar fi lăsat niciodată să plece. Cînd a văzut că fetele ei au plecat, ea a
dat vina pe tata. Mai tîrziu el i-a spus mamei că Yong Ae îi dăduse 100 de yuani, bani
chinezești care valorau cam 13 dolari, pentru că îi trimisese fetele. A zis că i-a părut rău
că o făcuse să sufere așa de mult pe mama fetelor. Dar nu știa că sînt vîndute ca mirese
– sau că asta pățiserăm și eu, și mama. El credea că niște chinezi bogați plăteau ca să
adopte nord-coreence.
A mai durat șase săptămîni ca să aranjăm fuga tatei. Știam că era încă foarte bolnav,
deși credeam că asta e din cauză că muncește prea mult și nu mănîncă destul. Cînd am
vorbit din nou cu el, i-am spus că în China aveam să-i dau să mănînce și să-l pun din
nou pe picioare.
— Da, desigur, a zis el.
Era mereu foarte optimist și nu se plîngea niciodată că îl doare ceva. Dar îi simțeam
slăbiciunea în glas. Nu mai aveam timp de pierdut.

Ajunseseră să-mi placă apartamentul nostru drăguț și cartierul din Jinzhou unde
locuiam, unde puteam să mă bucur de parcul și de piața din apropiere. Dar nu a trecut
mult și ne-am mutat din nou.
Pe strada principală din fața clădirii noastre era o florărie care mă fascina, pentru că
nu mai văzusem niciodată așa ceva. În Coreea de Nord, dacă vrei flori, te duci și îți
culegi. Dar aici erau magazine speciale, pline cu flori minunate. Uneori intram în
florărie numai ca să inspir parfumul dulce și înțepător, chiar dacă nu cumpăram
niciodată nimic. Florăreasa mă cunoștea de-acum. Curînd a început să-mi zîmbească și
să-mi facă cu mîna de fiecare dată cînd mă vedea. Asta mă neliniștea deoarece știam că,
dacă descoperă cineva că sînt nord-coreeancă și că mă aflu ilegal în China, avea să ne

caute poliția. Cînd i-am spus lui Hongwei despre asta, a făcut bagajele și ne-am mutat
chiar a doua zi. Oricum probabil că am fi plecat curînd, pentru că era riscant să stăm
prea mult într-un loc.
Ne-am mutat într-o garsonieră mare, cu bucătărie și baie, în altă zonă a orașului.
Cîteodată aveam și cîte nouă femei în casă, care dormeau pe podea, așteptînd să fie
vîndute.
În timp ce mama rămînea să aibă grijă de casă, Hongwei mă trimitea să-i rezolv
treburile, așa cum se folosise și Zhifang de Young Sun. Eu eram cea care își asuma toate
riscurile, călătorind prin zona rurală cu refugiate ilegale. Trebuia să mă prefac că sînt
mult mai mare, pentru că femeile nu ascultau de o fetiță de 13 ani. Treaba mea era să le
fiu interpret, să cumpăr bilete ori să plătesc taxiuri cu care să le aduc înapoi la Hongwei
și să le conving să coopereze dacă voiau să rămînă în China. După ce se întîlneau cu
potențialii lor soți, le spuneam bărbaților că ele vor învăța chineză, așa cum învățasem
și eu, și că le vor fi soții credincioase. Femeilor le spuneam că bărbații aceia erau
oameni de treabă și bogați, așa că le puteau trimite bani rudelor lor.
Încercam să ușurez situația femeilor pe care le vindeam, dar nu reușeam
întotdeauna. Intermediarii erau violatori și gangsteri, iar multe dintre femei au avut
foarte mult de suferit. O tînără de vreo 25 de ani sărise de pe un pod în apele înghețate
ale unui rîu în timp ce fugea din țară. Cînd a ajuns la Changchun, nu își mai putea mișca
jumătatea inferioară a corpului. Mi-a spus că Zhifang o violase chiar și așa. Hongwei a
reușit totuși să i-o vîndă unui țăran. A fost oribil. Din păcate, erau multe cazuri ca al ei,
iar unele chiar mai grave.
Mă dezgustă să mă gîndesc ce a trebuit să facem eu și atîtea alte fete și femei ca să
supraviețuim în China. Mi-aș dori să nu fi trecut niciodată prin toate astea și să nu mai
vorbesc niciodată despre aceste întîmplări. Dar vreau să afle toată lumea adevărul
șocant despre traficul de persoane. Dacă guvernul chinez ar pune capăt politicii sale
nemiloase de a-i trimite pe refugiați înapoi în Coreea de Nord, atunci intermediarii nu
ar mai avea puterea de a le exploata și de a le înrobi pe aceste femei. Dar, desigur, dacă
nici Coreea de Nord nu ar fi iadul pe pămînt, nici femeile nu ar mai fi nevoite să fugă
din țară.

De cele mai multe ori Hongwei le vindea chinezilor mirese, dar uneori femeile îi
cereau să le vîndă unor proxeneți, pentru că din prostituție puteau cîștiga bani pe care
să-i trimită familiilor lor rămase în țară. Cînd am ajuns eu în China, habar nu aveam ce
este o prostituată. Apoi, într-o zi, Hongwei m-a luat cu el într-un port maritim cețos care
se numea Huludao, unde veneau mulți sud-coreeni și alți turiști pentru sex ieftin. O
ducea pe o femeie la un bordel și avea nevoie de mine ca interpret.
Bordelul din Huludao era condus de o chinezoaică între două vîrste, care nu mai știa

ce să facă să-mi intre în voie. Mi-a arătat masa frumoasă pe care o avea în biroul ei și m-
a condus într-un tur al holurilor mărginite de cămăruțe cu perdele, în care nu încăpea
decît un pat mic. Era și o sală de dușuri, deși nu înțelegeam de ce o foloseau oamenii
ziua în amiaza mare.
Acolo am cunoscut mai multe nord-coreence, printre care și o fată frumoasă din
Phenian care lucra la bordel de șapte ani. Toate mi-au spus că era un loc grozav dacă
voiam să fac bani, plus că puteam să mănînc kimchi și alte mîncăruri coreene în fiecare
zi și să cunosc tot felul de sud-coreeni. Ideea asta m-a încîntat, pentru că voiam să
cunosc și eu un sud-coreean care să vorbească cu accentul acela minunat, ca aceia pe
care îi văzusem pe casetele video. Fetele îmi prezentau totul în roz, iar matroana mi-a
spus că pot să lucrez la ea dacă vreau.
Cînd i-am spus lui Hongwei că vreau să rămîn cu doamna aceea de treabă, mi-a zis:
— Ai înnebunit? Să nu te gîndești vreodată să lucrezi într-un loc ca ăsta!
— Nu, vreau să mă vinzi ei! am spus.
Atunci mi-a dat o palmă.
— Tu chiar nu pricepi nimic din ce-ți spun!
Și-a terminat treaba și m-a scos de acolo cît de repede a putut.
Am mai mers la Huludao de mai multe ori în lunile următoare și am aflat în ce m-aș
fi băgat dacă rămîneam acolo. Clienții plăteau cam cinci dolari ca să se culce cu femeile
acelea, iar ele aveau voie să păstreze doar un dolar. De fapt, era un procent foarte bun
pentru un bordel și de aceea voiau femeile să lucreze acolo. Dar trebuia să faci sex și cu
zece bărbați pe zi, printre care și țărani care erau așa de mizerabili, că nu mai scăpai de
putoarea lor nici dacă te spălai cu toate apele. Și totuși, în alte părți era mult mai rău.
Hongwei mi-a povestit de niște hoteluri din Beijing și Shanghai unde fetelor care
voiau să plece li se injectau droguri ca să devină dependente. După aceea nu mai
puteau să fugă niciodată.

Fără îndoială că traficul de persoane e o afacere urîtă și brutală. Dar, de fiecare dată
cînd mai multe ființe umane sînt aruncate la un loc, indiferent de împrejurări, găsim
modalități de a crea legături între noi. Putem să plîngem și să rîdem împreună, chiar și
în cele mai grele momente. Eu și mama ajungeam să le cunoaștem pe femeile care
treceau prin viața noastră, iar cu unele chiar ne-am împrietenit.
Myung Ok avea 40 și ceva de ani, era din Hyesan și fugise din Coreea de Nord de
două ori. Prima dată, a reușit să traverseze fluviul împreună cu fata ei, care era cam de
vîrsta mea, și au fost vîndute împreună. Dar, pe cînd locuiau împreună cu soțul ei
chinez, le-a prins poliția și le-a repatriat. Fata ei era prea micuță ca s-o interneze într-un
lagăr de detenție, așa că au trimis-o la „reeducare” – ceea ce înseamnă că a fost
înfometată și bătută săptămîni la rînd. Myung Ok a fost trimisă într-un lagăr de muncă,

unde a fost torturată și silită să muncească pînă ce aproape că și-a dat sufletul.
După ce i-au dat drumul, Myung Ok s-a hotărît să riște să fugă din nou, deși fetei sale
i-a fost prea frică și a rămas acolo. Myung Ok a reușit să treacă din nou granița și a ajuns
să fie traficată de Zhifang, care i-a vîndut-o lui Hongwei. Mama s-a înțeles foarte bine cu
Myung Ok pentru că erau amîndouă din Hyesan și Myung Ok avea un extraordinar
simț al umorului.
Din nefericire, Hongwei i-a vîndut-o pe Myung Ok unui țăran handicapat care se
purta foarte rău cu ea. Individul se temea așa de tare ca ea să nu fugă, încît se ținea de
coada ei peste tot, chiar și la baie. Ea nu a mai suportat și a reușit să fugă în aglomeratul
oraș Shenyang din nord-est, unde se ascundeau mai mulți fugari nord-coreeni. Dar
Hongwei avea relații în lumea interlopă din Shenyang, iar oamenii lui au găsit-o și au
bătut-o bine. Au trimis-o înapoi la țăranul acela. Dacă ar fi reușit să-și piardă urma,
Hongwei ar fi trebuit să-i dea țăranului banii înapoi; pentru femeile lui oferea o
garanție de un an, ca la mașini.
Înainte să auzim poveștile pe care ni le-au spus Myung Ok și alte femei pe care le-am
cunoscut, nu am înțeles niciodată cu adevărat cît de periculos era să te prindă poliția și
să te trimită înapoi în Coreea de Nord. Am auzit și povești mai groaznice, despre femei
însărcinate cu prunci pe jumătate chinezi care au fost forțate să-i avorteze dacă nu
voiau să fie executate, în caz că le prindeau nord-coreenii cînd încercau să fugă în
Coreea de Sud. După aceea, eu și mama ne-am jurat că nu o să ne lăsăm niciodată
prinse vii.

Prima dată tata a încercat să fugă în China în septembrie 2007. Eu îi spusesem că o să
vină cineva să-l ia după ce traversează fluviul. Dar, cînd a ajuns pe malul celălalt, nu îl
aștepta nimeni. Hongwei îl plătise pe grăsan să aranjeze fuga tatei, dar el nu o făcuse.
Bietul tata a trebuit să se ferească iar de grăniceri ca să ajungă înapoi în Coreea de Nord.
A încercat din nou pe 1 octombrie. Apele fluviului crescuseră și erau mai reci. De
data asta Hongwei s-a dus el însuși la Chaingbai ca să se asigure că totul este în regulă. I-
a plătit lui Zhifang echivalentul a 1.300 de dolari pentru tata – un preț foarte mare
pentru un bărbat fugit din Coreea de Nord. Hongwei a fost șocat cînd s-a întîlnit cu tata
și a văzut cît de costeliv și de slăbit era. El sperase să-l pună la muncă, pentru a-și
recupera banii. Dar în momentul acela și-a dat seama că tata era așa de bolnav, că nici
măcar cu autobuzul nu putea merge, așa că Hongwei a plătit un taxi să-i ducă pe el și pe
două femei pe care le cumpărase tocmai pînă la Jinzhou.
Au ajuns pe 4 octombrie 2007, cînd eu împlineam 14 ani, la șase luni după ce
ajunsesem în China. Cînd eu și mama l-am văzut pe tata intrînd pe ușă, ne-am repezit în
brațele lui. Nu îmi venea să cred că ambii mei părinți erau din nou cu mine. Și a fost
pentru prima dată după mulți ani cînd tata era prezent de ziua mea. De obicei era plecat

cu afaceri, iar mai tîrziu, la închisoare. Așa că Hongwei a hotărît să organizeze o
petrecere foarte specială. În timp ce eu și părinții mei plîngeam, ne îmbrățișam și
stăteam de vorbă, Hongwei a ieșit din casă și ne-a adus tot felul de mîncăruri și băuturi.
Îi spusesem că tatei îi place foarte mult carnea, așa că a cumpărat rață, pui, vită și porc.
În momentul acela erau și cîteva nord-coreence la noi în apartament, iar Hongwei mai
adusese și altele împreună cu tata, așa că a fost o mare petrecere. Mîncarea era pentru
tata ca un vis devenit realitate, dar ți se rupea inima cînd vedeai că era prea slăbit ca să
poată mînca.
În seara aceea, ne-a arătat mie și mamei o pungă de plastic cu opiu pe care îl luase
cu el ca să se sinucidă dacă era prins cînd trecea granița. A spus că o să-l folosească și
dacă este arestat în China, pentru că nu voia să fie trimis înapoi ori să riște să le
dezvăluie polițiștilor locul unde ne aflam noi. Dar era foarte fericit că scăpase cu viață și
își vedea din nou familia. Nu mai lipsea decît Eunmi. Încă nu aflaserăm nimic despre
ea, dar tata era plin de speranțe. Plănuia s-o caute după ce urma un tratament pentru
stomac. Iar apoi poate reușea cumva să pună pe roate o afacere, ca să poată avea iar
grijă de noi. Unchiul Min Sik avea dreptate cînd i-a spus mamei că viitorul ei soț era ca o
plantă care putea să crească și pe stîncă goală.
În scurt timp tata a priceput ce înțelegere făcusem eu cu Hongwei. I s-a frînt inima
văzînd că fata lui cea mică era exploatată de bărbatul acela mult mai în vîrstă, dar
lucrurile erau mai complicate, și, la fel ca mine și mama, avea o atitudine ambivalentă
față de Hongwei. Tata îi era recunoscător lui Hongwei că se ținuse de cuvînt și o salvase
pe mama și că nu mă vînduse vreunui țăran, pentru că m-ar fi pierdut pentru
totdeauna. Știa că aș fi putut ajunge mult mai rău. I-a mulțumit că l-a adus în China și că
l-a primit sub acoperișul lui. Dar în sinea lui și el îl ura pe Hongwei. Tata aproape că nu
mă mai recunoștea acum, cu machiajul și manichiura mea. Eram alt om, eram
responsabilă pentru viața părinților mei și a atîtor altora. Și totuși, nu avea ce să facă și
nu avea cum să-mi ușureze povara. Trebuia să se bazeze cu totul pe mine. Și era foarte
bolnav.
Tata nu era genul de om care să-și dezvăluie sentimentele profunde ori să-și arate
slăbiciunea. Zîmbea mereu și îmi spunea că totul va fi minunat. Eu îi eram
recunoscătoare că mă tratează ca pe un adult. Dar îmi dădeam seama că îl măcina să
vadă că mi se furase copilăria. Singura dată cînd a lăsat de înțeles ce era în sufletul lui a
fost atunci cînd m-a strîns în brațe și a inspirat mirosul meu.
— Ți-ai pierdut parfumul acela dulce de copil, Yeonmi-ya, a zis el cu blîndețe. Mi-e
dor de felul cum miroseai cînd erai copil.

Eu și mama am vrut să aflăm tot ce se mai întîmplase în Hyesan. Tata ne-a povestit
despre băieții fratelui său, care sperau să devină doctori, și despre surorile lui din

Phenian și Hyesan. Sora lui din Hyesan era văduvă și avusese numai ghinion în viață. Și
ea, și fiica ei, care era cam de vîrsta mea, erau bolnave de tuberculoză. Tata m-a rugat
să am grijă de ele și de restul familiei dacă el pățește ceva.
Chun Guen plecase în armată, după cum știam cu toții că se va întîmpla. Chiar și
după ce am dispărut, mi-a rămas credincios. Tata mi-a spus că a venit pe la noi la
apartament ca să mă caute.
— Unde este Yeonmi? a întrebat el.
Părea foarte trist și neliniștit. Dar tata nu a putut să-i spună nimic.
Tata trebuia să se interneze într-un spital modern din China pentru o consultație și
niște analize. Dar era o problemă: se afla ilegal acolo. Nici măcar nu puteam pretinde că
este un nord-coreean venit în vizită la rude pentru că actele lui de identitate fuseseră
distruse cînd intrase la pușcărie. Așa că internarea lui într-un spital adevărat ar fi fost
foarte costisitoare și riscantă. Personalul spitalului l-ar fi putut da pe mîna autorităților.
Prin urmare, l-am dus la o mică clinică unde nu s-ar fi pus atîtea întrebări. Tata avea
încă dureri cumplite și, deși era flămînd, îi era prea greață ca să mănînce. Doctorița de
la clinică l-a examinat și ne-a spus că, după părerea sa, cazul tatei era prea grav ca să se
ocupe ea de asta.
— Trebuie să-l duceți imediat la un spital, ne-a zis.
Dar noi nu puteam face asta. Așa că i-a dat niște medicamente care să-i mai aline
durerea. Cînd l-am dus acasă, era tot alb la față, de parcă nu mai avea nici o picătură de
sînge în vene. Am hotărît că trebuia să ne riscăm viața și să-l internăm într-un spital.
Lui Hongwei nu îi convenea deloc toată treaba asta, dar s-a învoit să ne ajute să-l
internăm. La începutul lunii noiembrie, după numai o lună de cînd ajunsese în China,
tata a fost dus în sala de operații a unui spital din Jinzhou. Chirurgii i-au deschis
abdomenul și l-au închis imediat la loc.
Am văzut pe fața doctorului care a ieșit să stea de vorbă cu noi că nu avea vești
bune.
— Mă tem că nu mai putem face nimic, a spus el. Pacientul are un cancer de colon în
stadiu avansat care s-a răspîndit la toate organele.
Ne-a explicat că erau atît de multe tumori, încît nu mai avea nici un rost să încerce
să-l opereze. Tata mai avea de trăit, poate, între trei și șase luni, în cel mai bun caz. Nu
mai puteam face altceva decît să-i ușurăm pe cît posibil ultimele zile.

15
Praf și oase
Mama mea nu înțelegea, așa că a trebuit să-i explic ce ne spusese doctorul. Tot ce
am înțeles de fapt era că tata avea să moară foarte curînd. Eu nu știam nimic despre
cancer pentru că în Coreea de Nord nu prea auzi de așa ceva. Asta nu însemna că boala
nu exista; probabil că pur și simplu rămînea nediagnosticată. Majoritatea oamenilor nu
mureau de cancer pentru că nu mai apucau.
Eu și mama nu știam cum să-i spunem tatălui meu ce descoperiseră doctorii. Îmi era
mai mare mila de el; s-a trezit după operație crezînd că totul va fi bine.
A trebuit să-l scoatem cît mai repede din spital, așa că l-am adus înapoi în
apartament ca să se recupereze. Imediat ce a trecut efectul anestezicului, a început din
nou să-l doară. Nu putea să mănînce nimic. Starea i se agrava de la o zi la alta, iar noi nu
ne permiteam să cumpărăm calmantele care îi trebuiau, perfuziile ce l-ar fi ajutat să se
simtă mai bine sau suplimentele nutritive care i-ar fi putut prelungi viața. Operația
costase atît de mult, încît mă temeam să-i mai cer lui Hongwei alți bani.
— De ce nu mă fac bine, fetițo? mă tot întreba el. Dacă nu pot să mă ajute aici, în
China, poate că ar trebui să mă întorc în Coreea de Nord.
Se simțea și vinovat pentru rudele sale. Aflaserăm că fratele și surorile lui fuseseră
interogați de poliție după ce fugise el din țară. Băieții unchiului Park Jin au fost forțați să
părăsească armata, iar carierele lor de doctori erau amenințate. Mătușa mea din
Hyesan fusese torturată în timpul interogatoriului. Tatei îi părea rău că luase hotărîrea
asta și voia să se întoarcă, să-i ajute. Credea că ar fi putut spune la poliție că de fapt nu
fugise din țară, ci se dusese în China pentru tratament medical.
Atunci eu și mama am fost nevoite să-i spunem că are cancer și că doctorii nu
credeau că scapă.
— Atunci mă voi întoarce să mor în țara în care m-am născut, a zis el.
A trebuit să-l implorăm să nu ne ceară să-l ducem înapoi. Era prea bolnav ca să
călătorească, iar dacă ajungea la Hyesan, avea să moară în închisoare.

—
Abuji
, cine o să aibă grijă de tine acolo? am zis eu cu tristețe. Și cine o să te
îngroape?
După ce i-am spus asta, nu a mai vorbit despre întoarcerea în Coreea de Nord.

Următoarele luni au fost foarte dificile. Guvernul chinez începuse să ia măsuri
drastice împotriva traficanților de persoane, iar afacerea lui Hongwei devenise mai
periculoasă și mai puțin profitabilă. Eram în 2008 și întreaga țară se pregătea pentru
Jocurile Olimpice de Vară de la Beijing. Mai tîrziu am aflat că unele state occidentale și
grupuri care apără drepturile omului făceau presiuni asupra Chinei să amelioreze
tratamentul aplicat imigranților, minorităților etnice și disidenților politici. Conform
unor buletine informative pe care noi nu le auzeam niciodată, Beijingul a răspuns prin
a-i aduna pe toți cei care ar fi putut să pună guvernul în situații jenante și să păteze
mărețul triumf internațional al Chinei. Tot ce știam noi în perioada aceea era că
polițiștii cereau mite mai mari și că îi urmăreau și îi repatriau pe refugiații nord-coreeni
într-un ritm record. Din ce în ce mai mult, potențialii clienți se temeau să cumpere
femeile lui Hongwei pentru că poliția putea să facă percheziții la fermele lor și să le ia
pe femei.
Hongwei era tot mai nervos și mai irascibil. Era mai tot timpul la țară, încercînd să le
vîndă pe femeile pe care le cumpărase deja, și voia să stau cu el să-l ajut. Eram sfîșiată
între dorința de a mai petrece timp cu tata, care era pe moarte, și obligația de a-l ajuta
pe Hongwei.
Eu și mama nu aveam la noi nici o fotografie cu tata și credeam că este foarte
important să-i facem una, ca să ni-l amintim. Era prea bolnav ca să iasă din casă, așa că
am chemat un fotograf la noi în apartament, ca să facă niște poze. Tata era îmbrăcat cu
un pulover frumos pe care i-l cumpăraserăm în China. Eu și mama aveam pe noi
hainele noastre cele mai bune și eram machiate. Eu eram într-o rochie aurie pe care
mi-o cumpărase Hongwei. L-am sprijinit pe tata în pat între mine și mama, iar el a
reușit să schițeze o umbră de zîmbet pentru poză. Eu păream cu zece ani mai în vîrstă.
Tata era atît de slab, încît e de nerecunoscut în fotografiile astea. Posturile noastre erau
forțate și formale. În spațiile dintre noi se insinuase moartea.
Pe măsură ce starea tatei s-a înrăutățit, a început să-l doară și cînd respira și nu a mai
putut să meargă singur la baie, o soartă cumplită pentru un om atît de demn. Totuși, nu
se plîngea niciodată. În timp ce se stingea, tata nu își dorea decît să fie cu mine. Dar eu
eram prea tînără ca să înțeleg ce înseamnă moartea. Chiar și după ce a murit, credeam
că aveam să-l văd din nou, pentru că mereu reușise să se întoarcă la mine.
Cînd apucam să mai stau cu el, voia adesea să-mi povestească despre copilăria lui. Îl
ascultam povestind cum fusese cît pe ce să se electrocuteze în timp ce se juca cu
prietenii lui în Hyesan. A atins un cablu sub tensiune cu ambele mîini și a fost proiectat

prin aer. S-a trezit în spital, într-o cuvă cu apă în care îl băgaseră ca să scoată
electricitatea din el. Cel mai adesea vorbea despre copilăria lui cu o nostalgie plină de
căldură. Cînd era mic, a zis el, sistemul de distribuție publică era atît de bine pus la
punct, încît el și prietenii lui mîncau dulciuri în fiecare lună.
În zilele lui bune, ne petreceam timpul jucînd șah chinezesc. În Coreea de Nord, a
fost mereu cel mai bun la jocul ăsta, iar eu nu am cîștigat decît de vreo cîteva ori cînd
am jucat cu el. Dar acum puteam să-l bat. Aveam să fiu fără milă, chiar dacă era bolnav!
Într-o zi a zîmbit, m-a tras mai aproape și m-a sărutat în creștet, inspirînd adînc.
— Yeonmi-ya, tu ești, a zis. Simt din nou mirosul acela de cînd erai copil.

Hongwei devenea din ce în ce mai iritat că trebuia să aibă grijă de noi trei, iar
situația era extrem de tensionată. Într-o seară Myung Ok, femeia pe care Hongwei o
adusese înapoi după ce fugise în Shenyang, s-a îmbătat în apartament și făcea prea
multă gălăgie. Cînd Hongwei s-a repezit s-o pălmuiască, eu am încercat să-i despart și el
m-a lovit pe mine. Haosul începea să pună stăpînire pe casa aceea. Lucrurile s-au
înrăutățit și mai mult după ce am dus-o pe Myung Ok înapoi la țăranul ei și ea a fugit
din nou. Hongwei a fost obligat să se întoarcă în satul omului și să-i plătească garanția.
La începutul lui ianuarie, mama m-a sunat cît eram la țară cu Hongwei.
— Yeonmi, trebuie să te întorci chiar acum, mi-a zis. Tatăl tău nu o mai duce mult.
Îi simțeam panica din glas. M-am întors la Jinzhou cu un taxi și l-am găsit pe tata în
pat, incoerent.
— Tu ești, Yeonmi? a întrebat.
Mă ținea de mînă, dar nu mă mai vedea.
— Tu ești, fata mea? Unde este fata mea?
Nu știu dacă mă chema pe mine sau pe Eunmi, care dispăruse de nouă luni. Mama
mi-a spus că el găsise somniferele ei și că le înghițise pe toate. A vrut să se omoare ca să
nu-mi mai facă mie atîtea probleme.
— O, tată, am suspinat eu. Te rog, nu-ți mai face griji. Totul va fi bine. Sînt aici.
Dar, bineînțeles, nu era bine, iar eu nu puteam să rămîn cu el. Hongwei mă tot suna,
insistînd să mă întorc ca să-l ajut să termine de vîndut femeile. Însă spiritul tatei era atît
de puternic, încît nu voia să i se desprindă de trup. Pînă la urmă am fost nevoită să-i
spun mamei că trebuie să plec, dar că mă voi întoarce cît de repede.
Tata a mai dus-o așa cîteva săptămîni. Eu mă tot întorceam cu autobuzul sau cu
taxiul ca să văd cum se mai simte, iar de obicei călătoria dura mai multe ore. Hongwei
a devenit mai mînios și mai violent. Odată a aruncat în mine cu un pahar masiv care m-
a lovit după ureche. Altă dată m-a pălmuit în fața tatei. Nu știu cum am reușit s-o scot la
capăt în perioada aceea.
În cele din urmă, tata nu a mai putut vorbi, iar Hongwei m-a adus acasă pentru

ultima oară ca să-mi iau rămas-bun. Îl strîngeam în brațe pe tata și îl tot întrebam:
— Ce îți trebuie? Ce pot să fac?
Dar el nu putea să-mi răspundă. Nu putea decît să deschidă ochii ca să-mi arate că
m-a auzit. I-am luat mîna și am văzut că unghiile îi crescuseră foarte mult.
— Trebuie să fac asta, i-am spus.
I-am tăiat cu grijă unghiile de la o mînă, masîndu-i ușurel degetele în timpul acesta.
A adormit înainte să apuc să i le tai și la mîna cealaltă.
— Putem termina mîine, am zis, apoi m-am ghemuit pe podea, lîngă el.
M-am trezit la 7:30 a doua zi dimineață și am văzut că nu mai respira. Trupul îi era
cald încă, așa că m-am întins lîngă el și l-am cuprins cu brațele. Avea ochii deschiși și nu
reușeam să-i închid, indiferent cît de mult timp îmi țineam degetele pe pleoapele lui. În
Coreea se spune că, dacă un om nu poate închide ochii cînd moare înseamnă că a lăsat
ceva neîmplinit pe lumea asta. Cred că tata încă o căuta pe Eunmi și de asta nu își găsea
liniștea. M-am gîndit că și eu voi fi ca tata și că nu voi închide ochii pînă nu o găsesc pe
sora mea.
Eram înnebunită de durere și nu voiam să mă desprind de trupul tatei. Pur și simplu
nu îmi venea să cred că nu aveam să-l mai văd niciodată. Am încercat să vorbesc cu el,
gîndindu-mă că poate se trezește. Îmi era imposibil să accept că omul cel mai puternic
pe care îl cunoscusem vreodată putea să moară așa, iar eu să nu pot face nimic. I-am
terminat de tăiat unghiile de la mînă și l-am pieptănat. I-am șters fața cu un prosop și l-
am învelit cu o pătură, ca să-i țină cald. Am stat lîngă el pînă s-a lăsat noaptea și a trebuit
să-l ducem de acolo.
Discutaserăm cu tata despre înmormîntarea lui cînd încă putea să vorbească. Nu
voia să fie incinerat pentru că nu suporta ideea că o să ardă, dar știa că își dorește să fie
îngropat în Coreea de Nord cîndva, iar incinerarea era singura variantă posibilă. Cînd
am fost pregătită să mă despart de el, i-am înfășurat cu mama trupul într-o fîșie de
hîrtie groasă, ca acelea folosite pentru a proteja podelele cînd se construiește ceva. La
miezul nopții, doi oameni care lucrau pentru Hongwei ne-au ajutat să-l așezăm pe
bancheta din spate a unei mașini.
Hongwei a hotărît că era timpul să ne mutăm din nou, așa că ne-am împachetat
puținele lucruri pe care le aveam și am plecat spre nord, în Chaoyang. Știa el un loc
unde tata putea fi incinerat în secret. Pînă și în moarte trebuia să ne ascundem de
autorități. Cînd am ajuns, oamenii aceia au dat cu spatele pînă la crematoriu și au scos
din mașină trupul tatei. Eu și mama ne-am uitat cum îl rostogolesc în flăcări și închid
ușa. Pentru prima dată de cînd murise tata, am început să plîng. Curînd plîngea și
mama cu mine, dar bărbații aceia ne-au spus să tăcem, să nu ne audă cineva.
A durat cam o oră pînă ce flăcările și-au terminat treaba. La sfîrșit, nu mai
rămăseseră decît praf și oase. Trebuia să plecăm repede de acolo, ca să nu ne găsească

cineva, așa că m-am apucat să pun cenușa tatei într-o cutie pe care o adusesem cu
mine. Omul care lucra la crematoriu mi-a dat niște mănuși pentru că rămășițele erau
încă fierbinți, dar eu le-am împins la o parte. Am adunat cenușa și bucățelele de oase cu
mîinile goale, ca să-i simt greutatea; pînă la urmă, rămăsese așa de puțin din el!
Am mai mers vreo două ore prin cîmp, pînă ce am ajuns în orășelul Yangshanzhen,
unde era o casă în care puteam sta. Ne hotărîserăm deja să îngropăm cenușa tatei într-
un loc secret din apropiere, pe vîrful unui munticel care dădea spre un rîu. Mereu a
iubit soarele și apa. Mama a rămas acasă la prietenul lui Hongwei în timp ce acesta și
oamenii lui m-au condus pe cîmpuri și pe coasta muntelui. Îl țineam în brațe pe tata în
timp ce mergeam în urma lor prin noaptea geroasă. Bărbații au săpat o groapă în
pămîntul înghețat. Apoi am pus fotografia tatei în cutie și am așezat cutia cu fața spre
rîu, pentru ca tata să-l poată vedea cît aștepta să mă întorc.
Nu mă mai simțisem niciodată în viața mea așa de singură.

16
Răpită
Hongwei începea să rămînă fără bani. Măsurile drastice luate de guvernul chinez
împotriva traficanților de persoane în lunile de dinaintea Jocurilor Olimpice de Vară
din 2008 îi distruseseră afacerea, așa că trebuia să găsească altă modalitate de a obține
venituri. Ne-am mutat din nou, într-un apartament din Shenyang, iar el a început să
caute investiții imobiliare ca să facă iarăși bani.
Shenyangul este un mare centru industrial și financiar, cel mai mare oraș din nord-
estul Chinei, avînd reputația de capitală a regiunii în ceea ce privește infracționalitatea.
Orașul era infestat de bande violente și controlat de funcționari corupți care erau
eliminați din cînd în cînd de guvernul de la Beijing, doar pentru a fi înlocuiți de alții.
Toți dezvoltatorii pe care îi cunoștea Hongwei în Shenyang erau gangsteri, iar cînd nu
se ocupau cu afaceri dubioase, își petreceau nopțile în săli de jocuri private. Hongwei
mă căra după el prin cluburile astea sordide și pline de fum, unde mă uitam la el cum
joacă zaruri și ruletă. Credea că îi port noroc, dar pierdea de sute de ori mai des decît
cîștiga. Cînd s-a desprimăvărat, Hongwei a renunțat de tot la afacerile lui și a devenit
obsedat de un joc chinezesc de loterie numit 6 din 49. În scurt timp, a ajuns să piardă
echivalentul a 1.000-4.500 de dolari pe zi. Hongwei era atît de dependent de acest joc,
încît nu mai mînca, nu mai dormea și nu îi mai păsa de nimic altceva. Dispărea cu
zilele, apoi reapărea împreună cu niște amici beți care luau droguri ce îi făceau să-și
piardă mințile și se foloseau de prostituate chiar în apartamentul nostru. Dacă mă
plîngeam, Hongwei devenea foarte violent.
Din nou, eu și mama mea ne aflam într-o situație disperată. Hongwei ne dădea mai
puțin de zece yuani – adică 1,30 dolari – pe săptămînă ca să cumpărăm mîncare și
amîndouă ajunseserăm periculos de slabe și de subnutrite. Mama făcuse o infecție în
gît și nu puteam s-o duc la un doctor. Pentru mine, picătura care a umplut paharul a
fost cînd ne plimbam prin oraș și nu am putut să-i dau nici măcar niște apă ca să-i mai
calmeze gîtul pentru că o băutură îmbuteliată costa aproape 40 de cenți în Shenyang.

Nu mai puteam continua așa și amîndouă știam care era singura soluție pentru noi.
— Trebuie să mă vinzi, Yeonmi-ya, a spus mama. Te rog. Vreau să fiu vîndută. Aici
nu sînt decît o povară pentru tine.
Simțeam că dădusem greș. Făcusem un tîrg cu Hongwei să-mi salveze familia și uite
ce se alesese de noi: pe sora mea încă nu o găsisem, tata nu mai era, iar mama murea
de foame. Nici măcar nu îndrăzneam să mă gîndesc în ce hal ajunsesem eu și nici nu
îmi păsa. Hongwei voia să-i fac copii, dar nu puteam accepta așa ceva. Nici în ruptul
capului nu aveam să-i fac copii celui care mă violase. Și totuși, nu aveam nici o idee
despre contracepție; la noi, în Coreea de Nord, nu exista așa ceva. Așa că am făcut ceea
ce trebuia făcut atunci cînd au apărut primele grețuri. În China există medicamente pe
care poți să le iei ca să oprești ceea ce a început să se dezvolte. După aceea mă simțeam
moartă pe dinăuntru și poate că așa și eram. Dar nu mi-am imaginat niciodată că poate
fi și mai rău. Iar acum se ajunsese la asta: eram gata să-mi vînd mama.

Am căutat din răsputeri un loc bun pentru ea, dar toți se temeau de poliție. Am dat
sfoară-n țară printre femeile pe care le vînduserăm înainte, iar una dintre ele m-a sunat
cu o variantă. Era o familie de țărani care avea un fiu neînsurat într-un sat aflat la cîteva
ore cu mașina spre vest, dincolo de Chaoyang. Hongwei a fost de acord cu planul nostru
– oricum nu avea ce să facă cu mama – și s-a dus să se întîlnească cu familia aceea.
Păreau oameni de treabă, munca nu avea să fie chinuitoare și mama ar fi avut mîncare
pe săturate. De asemenea, familia a promis că o va lăsa să țină legătura cu mine. Așa că
le-am vîndut-o pentru aproximativ 2.850 de dolari.
Hongwei a pierdut toți banii la jocuri de noroc imediat ce ne-am întors la Shenyang.
Acum eram iarăși despărțită de mama și mă simțeam îngrozitor. Hongwei era falit și
frustrat și se descărca pe mine. Dar, oricît eram de deprimată, mi-am dat seama că
există în mine o forță care nu se dă bătută. Poate că era doar furie sau poate
sentimentul inexplicabil că viața mea ar putea avea o semnificație cîndva. În
vocabularul meu nu existau cuvîntul
demnitate
sau conceptul de
moralitate
. Pur și
simplu îmi dădeam seama ce nu e bine și ce nu trebuie să accept. Situația asta era ceva
ce nu mai puteam să accept. Trebuia să scap de acolo.
În Shenyang erau mulți refugiați nord-coreeni. Majoritatea se ascundeau, dar unii
reușiseră să-și facă rost de acte de identitate chinezești, dîndu-se drept cetățeni de etnie
coreeană. O carte de identitate era esențială dacă voiam să-mi găsesc ceva de lucru și să
trăiesc fără teamă, așa că am început să-i întreb pe amicii lui Hongwei dacă nu știu de
unde aș putea face rost de așa ceva. Pînă și Hongwei și-a dat seama că trebuia de-acum
să am singură grijă de mine și a acceptat să-mi acorde o oarecare independență.
Unul dintre amicii lui gangsteri, pe nume Li, mi-a adus niște acte de identitate, dar
erau făcute așa de prost, încît nu aș fi păcălit pe nimeni cu ele. Apoi, într-o zi, am luat

prînzul la un restaurant coreean împreună cu Li și un cuplu de gangsteri, cărora le-am
povestit în ce situație mă aflam. Femeia a spus că știa pe unii care mi-ar fi putut face
rost de niște acte de identitate adevărate sau măcar de un fals convingător.
După prînz, prietena gangsterului a mers cu mine într-un loc foarte dichisit, plin de
oameni care păreau bogați. Era un fel de club sau restaurant privat, pentru că li se
serveau mîncăruri unor bărbați cu costume scumpe care stăteau în niște fotolii comode
din piele. Am rămas cu gura căscată cînd am văzut vreo zece tinere frumoase și foarte
înalte, îmbrăcate cu rochii elegante, care stăteau alături de bărbații aceia.
Prietena gangsterului părea să-i cunoască pe mulți dintre oamenii aceia și i-a salutat
cînd m-a condus la o masă la care stătea singur un bărbat de vreo 40 și ceva de ani,
îmbrăcat mai conservator. De fapt, era singurul bărbat din încăpere care nu avea nici o
femeie pe lîngă el. Dar toată lumea părea să-l cunoască și i se adresa respectuos.
— Fata asta e din Coreea de Nord și vrea să lucreze, dar are nevoie de acte de
identitate, a zis ea.
— Ia loc, a spus el, făcîndu-mi semn spre un scaun de lîngă el.
M-am așezat. Își spunea Huang, deși nu știu dacă ăsta era numele lui adevărat.
— Ai mai fost aici? m-a întrebat Huang.
I-am zis că era prima dată. Mi-a cercetat mîinile și brațele, să vadă dacă nu am urme
de ace și tatuaje, ca prostituatele. Nu a găsit nimic.
— Bei, fumezi?
— Nu, am spus eu.
— Bun, a zis. Nu ar trebui să bei și să fumezi niciodată.
I-a chemat pe chelneri, pe șefii localului și chiar și pe femeile acelea înalte și sexy ca
să-i întrebe dacă lucram acolo, iar toți au zis că nu.
— Locul ăsta nu este bun pentru tine, a spus bărbatul. Nu vrei să ajungi ca fetele
alea.
— Nu vreau decît o carte de identitate, ca să pot lucra într-un restaurant, i-am zis.
— Am niște oameni în poliție și aș putea să te ajut, a spus el într-o doară.
Pentru mine era o chestiune de viață și de moarte, dar Huang vorbea de parcă
pentru el nu era mare lucru.
I-am spus că i-aș fi foarte recunoscătoare pentru ajutor.
M-a întrebat dacă nu vreau să mergem să stăm în parc, unde era mai liniște, ca să
discutăm. Părea de treabă și politicos, încît m-am gîndit că nu ar fi nici o problemă, așa
că am fost de acord. Acum îmi dau seama că ar fi trebuit să fiu mai prudentă, dar
cumva credeam încă în oameni. Toată viața mea fusesem învățată să cred minciunile,
iar obiceiul ăsta devenise periculos.
Mașina care îl aștepta în parcare arăta ca un tanc, cu un șir de lumini deasupra
cabinei și un pat făcut la comandă instalat în spatele banchetelor.

— Ce părere ai? a întrebat el. Nu sînt decît vreo cîteva la fel în China.
Ne-am dus într-un parc public uriaș din partea de nord a orașului, unde am rămas în
mașină ca să stăm de vorbă.
— Spune-mi despre tine, a zis el. Cîți ani ai?
Aveam 14 ani, dar i-am spus că am 18, vîrsta necesară pentru a avea acte de
identitate în China.
— Ai familie? a întrebat.
— O am pe mama, am spus, și încerc s-o găsesc pe sora mea. De asta am nevoie de
acte ca să lucrez.
— Prieten ai?
— E un bărbat care are grijă de mine, dar acum sîntem mai independenți unul de
altul.
— Atunci vei avea nevoie de un apartament, a zis el. Eu am o grămadă în oraș. De
fapt, unul e chiar vizavi de parcul ăsta. Ai putea să stai acolo pînă sînt gata actele. Vrei
să-l vezi?
Huang m-a dus la una dintre cele mai luxoase clădiri din Shenyang. Uriașul lui
apartament de la etajul 27 arăta ca un muzeu. Mi-a spus că era un mare dealer de artă și
antichități care pornise de jos și ajunsese unul dintre cei mai bogați și mai puternici
oameni din Shenyang. Mai tîrziu am aflat că nu terminase nici școala primară și abia
dacă știa să-și scrie numele. Dar mie mi se părea foarte sofisticat. Nu semăna deloc cu
un gangster.
Apartamentul lui era decorat cu picturi, statuete vechi din fildeș înfățișîndu-l pe
Buddha și vaze de porțelan peste tot. Mi-a arătat un scaun de lemn laborios sculptat
spunîndu-mi că valorează cam 650.000 de dolari.
În hol erau paznici și un sistem de securitate care declanșa alarma dacă încercai să
ieși pe balcon ori să deschizi ușa care nu trebuia. Parcă era o fortăreață.
— Dacă stai aici, îți fac rost de acte. O să am eu grijă de tot ce îți trebuie.
La început i-am fost foarte recunoscătoare lui Huang. Am sunat-o pe mama și i-am
spus că sînt bine, cu cineva care o să-mi facă rost de acte. Hongwei îmi tot lăsa mesaje,
dar i-am zis să nu-și facă griji. Iar pentru scurt timp a părut că totul avea să fie minunat.

A doua zi, Huang m-a luat cu mașina și m-a dus la magazinul lui de antichități. Apoi
m-a dus în apartamentul unui prieten al lui ca să văd cum joacă golf pe un teren mic
instalat în interior. M-a dus la mormîntul mamei lui, iar după aceea la o ghicitoare
bătrînă care i-a spus că aveam să-i port noroc. În palma mea ghicitoarea a văzut un fiu.
— Tu ai ceva special, mi-a zis Huang. Vreau ca fiul acesta al tău să-l faci cu mine.
Eu nu am zis nimic. Mi-am dat seama că trebuia să încerc să scap de individul ăla,
dar nu știam cum pentru că era mereu cu ochii pe mine.

Am ajuns la alt bloc luxos din cealaltă parte a orașului, iar el m-a dus într-un
apartament unde locuiau șapte femei frumoase.
— Vezi, dacă vrei să rămîi cu mine, o să ai o grămadă de prietene, a spus el. N-o să te
simți singură.
Majoritatea fetelor erau adolescente, dar eu eram de departe cea mai mică. Una
dintre ele mergea la facultate și își scosese cărțile ca să învețe. Huang s-a întins într-un
fotoliu confortabil, iar în timp ce unele dintre fete au început să-i maseze mîinile și
picioarele, eu am profitat de ocazie și m-am dus după altă fată în bucătărie.
— Vreau să plec de aici, i-am șoptit. Poți să mă ajuți să fug?
— Ai înnebunit? a zis ea. De ce ai vrea să faci asta? Omul ăsta e bogat și generos.
În seara aceea Huang m-a dus înapoi în apartamentul lui ticsit cu obiecte de artă. În
timp ce el era în altă cameră, mi-am scos mobilul și am sunat-o din nou pe mama.
— Nu cred că e bine să rămîn aici,
Umma
, i-am spus în coreeană. Ceva nu e în regulă
cu tipul ăsta. Are niște femei care îi fac masaj și zice că vrea să-i fac un copil, pentru că a
avut noroc la toate în viață, numai un fiu nu are…
Atunci m-am trezit cu Huang lîngă mine. Nu cred că a înțeles ce vorbeam, dar
probabil că a priceput din tonul vocii mele, pentru că mi-a smuls telefonul din mînă.
— Nu trebuie să vă faceți nici un fel de griji, i-a zis el mamei în chineză. O să-i fac rost
de acte fiicei dumneavoastră și vă voi trimite bani în fiecare lună. Totul va fi bine.
Ea încă nu știa bine limba, așa că nu prea a înțeles ce se întîmplă, în afară de faptul
că fusesem răpită.
Huang a închis și a pus în buzunar telefonul meu.
Apoi m-a înșfăcat. Eu m-am smuls din strînsoare.
— Nu, nu asta vreau, am zis. Vreau să muncesc.
Brusc, vocea lui a devenit rece ca gheața.
— Știi ce le fac fugarilor cînd sînt trimiși înapoi în Coreea de Nord? a întrebat el. Îi
leagă unul de altul cu o sîrmă băgată prin mușchiul de la umeri, ca să nu mai poată
fugi. Aș putea să te trimit înapoi chiar în noaptea asta. Sau aș putea să pun să te ucidă și
nu ar ști nimeni niciodată ce s-a întîmplat cu tine.
A încercat să mă înșface din nou, dar l-am mușcat. M-a lovit peste față așa de tare,
încît mi-a țîșnit sînge din gură.
Apoi s-a retras.
— Știi, chiar nu trebuie să fac asta, a spus. Pot să am orice fată vreau. Toate mă
iubesc, chiar și studentele. Și o să te fac și pe tine să mă vrei.
Apoi m-a lăsat singură în apartament și a încuiat ușa.
Nu puteam să mă gîndesc decît cum să scap de acolo. Nu fugisem din Coreea de
Nord ca să fiu sclava acestui individ, un trofeu, ca un obiect din colecția lui de bijuterii.
Cu Hongwei era rău, dar măcar el avea inimă. Sîngele care curgea prin venele acestui

om era rece, ca la reptile. Nu mai cunoscusem niciodată pe cineva atît de înfiorător.
Cît a fost noaptea de lungă am tot încercat ușile, dar se declanșa alarma și paznicii
veneau în fugă. Eram sechestrată și nimeni nu știa unde mă aflu.
În ziua următoare, Huang s-a întors și a încercat altă tactică. Mi-a adus haine și
bijuterii frumoase și mi-a spus să le încerc.
— Spune-mi ce vrei și îți cumpăr, a zis.
— Vreau să mă lași să plec, i-am spus eu.
— Nu, o să te rogi să fii cu mine pînă termin cu tine.
Nu știu cît am fost captiva acestui răpitor. Poate o săptămînă, poate mai mult.
Eram tot timpul supravegheată. Cînd nu eram cu Huang, mă supravegheau
amantele lui. Mă simțeam prinsă în capcană, ca niciodată în viața mea. La fel ca în
Coreea de Nord, trăiam cu o teamă atît de profundă și de apăsătoare, încît putea să
umple tot cerul nopții și să-mi țintuiască sufletul la pămînt. Nu vedeam nici o scăpare.
Huang nu a mai încercat să mă violeze, dar putea fi foarte crud și dur. Cînd refuzam
să mănînc, încerca să-mi bage mîncarea pe gît cu de-a sila. Mă amenința, după care era
iarăși binevoitor. Am crezut că nu voi mai scăpa vie din mîinile lui.
Apoi, într-o zi, cînd stăteam cu unele dintre amantele lui în principalul magazin de
antichități al lui Huang, a intrat amicul lui Hongwei, Li. Huang a ieșit din biroul lui să
vadă cine intrase.
— Bună, frate Huang, a zis el. Este o onoare să te cunosc.
— De unde știi cine sînt? a întrebat Huang.
— Cine ar putea să nu-ți știe numele? a spus Li.
Apoi a arătat spre mine.
— Mamei fetei ăsteia îi este dor de ea. Și am fost trimis să-ți transmit un mesaj de la
Hongwei. Și el o vrea înapoi.
— Spune-i lui Hongwei că ea nu mai are nevoie de el, a zis Huang. Nu-i așa, fato?
S-a uitat la mine, iar eu am făcut semn din cap că da. Mă temeam să nu ne ucidă pe
toți, inclusiv pe Hongwei și pe mama, dacă șovăi.
— Spune-i cît de bine mă port cu tine, a zis el.
— Se poartă foarte bine cu mine, i-am spus prietenului lui Hongwei.
Huang i-a zis să plece.
Puțin mai tîrziu, s-a auzit telefonul meu din buzunarul lui Huang, unde îl ținea ca să
vadă cine mă sună. Cînd a văzut că e Hongwei, a răspuns.
Hongwei scotocise tot Shenyangul ca să mă găsească. Era înnebunit cînd a sunat-o
pe mama, iar ea l-a ajutat să dea de urma mea. Mai tîrziu mi-a povestit ce îi spusese lui
Huang.
— Dacă nu mi-o dai înapoi, asta înseamnă război, a zis Hongwei. Ori e albă, ori e
neagră. Dacă vrei să ne jucăm de-a poliția, aduc poliția pe capul tău. Dacă vrei să ne

jucăm de-a bandele, aduc bandele.
— Chiar vrei să faci atîta caz pentru o fată? a zis Huang.
— Nu, întrebarea este dacă tu ești dispus să mori și să lași toți banii ăia de izbeliște, a
spus Hongwei.
După telefonul acela, Huang m-a dus înapoi în apartamentul protejat de paznici și de
alarme. Știam de ce era în stare Hongwei, dar ajunsesem să-l cunosc și pe răpitorul meu
suficient de bine ca să-mi dau seama că nu îl putea lăsa pe Hongwei să cîștige. Așa că m-
am hotărît să încerc altă abordare.
— Acum înțeleg că am greșit, i-am zis lui Huang. Nu vreau să mă întorc la Hongwei.
Tu ești mult mai puternic. Și de ce să te războiești cu el? Hongwei nu are nimic de
pierdut, iar tu ai totul de pierdut. O să-i spun că nu îl mai vreau.
L-am convins pe dealer că nu voiam decît să-mi văd mama din nou.
— Am fost așa de urîcioasă numai pentru că îmi este foarte dor de ea, am spus.
Știam că, deși individul acela era un criminal nemilos, era și un budist pios și își
iubise mama.
— Te rog, lasă-mă să mă duc s-o mai văd o dată pe mama. Locuiește în Chaoyang.
După aceea, mă întorc și îl vom da uitării pe Hongwei.
L-am făcut să mă creadă. A doua zi, s-a oferit să mă trimită la Chaoyang cu unul
dintre șoferii lui, dar i-am zis că era suficient să mă urce în autobuz. Era mai simplu așa.
A fost așa de convins că mă cîștigase de partea lui, încît a acceptat. Chiar mi-a dat înapoi
și telefonul.
Imediat ce autobuzul a plecat din stație, l-am sunat pe Hongwei.

Hongwei m-a așteptat în stația de autobuz din Chaoyang. A început să plîngă cînd m-
a văzut.
— O, Yeonmi-ya! Ce-a fost în capul tău? a suspinat el. Tu nu înțelegi cum merg
lucrurile pe lumea asta.
M-a dus la ferma unde locuia mama. Nu mai știa nimeni altcineva unde se afla, iar el
s-a gîndit că voi fi în siguranță acolo cînd va începe Huang să mă caute.
Mi-am dat seama că lui Hongwei nu i-am lipsit decît cînd cineva m-a furat de la el. Și
am fost uimită că ar fi riscat să se războiască cu un om atît de bogat și de puternic doar
ca să mă ia înapoi. Cred că asta s-ar putea să-l fi surprins și pe Hongwei. Mi-a spus mai
tîrziu că niciodată nu își mai asumase riscuri doar așa, din dragoste.
Țăranii aceia de treabă m-au primit la ei și m-au lăsat să stau cu mama. Am fi putut
rămîne acolo mult și bine, doar că era deja iulie 2008, iar Olimpiada de la Beijing urma
să înceapă în primele zile din august. Poliția umbla din casă în casă prin satele din jur,
căutînd imigranți ilegali. Am auzit că mai multe nord-coreence fuseseră deja deportate.
Familia noastră de chinezi își făcea griji să nu ne denunțe cineva din sat, pentru că

atunci și ferma lor ar fi fost percheziționată. Așa că l-am sunat pe Hongwei, care a
aranjat să ne ascundem în orășelul unde îl îngropaserăm pe tatăl meu. Dar acolo
oamenii și-au dat rapid seama că sîntem refugiate nord-coreence, așa că Hongwei ne-a
mutat înapoi în orașul lui natal, Chaoyang. Am locuit toți împreună o vreme, dar nu
aveam nici un ban. În acest timp mama a sunat pe numărul de mobil al prietenei
noastre Myung Ok, femeia care tot fugea de la soțul ei chinez. Myung Ok se întorsese la
Shenyang. Și își găsise de lucru.
— Ce lucrezi? a întrebat mama.
— Nimic deosebit, a spus Myung Ok. Dacă vii la Shenyang, îți fac cunoștință cu șeful
meu.
Eu și mama eram iarăși disperate. Și ne schimbam mereu locuința, nu doar ca să fim
cu un pas înaintea poliției, ci și pentru că Hongwei era convins că îl bîntuie stafia tatei.
La început, tata îi apărea în coșmaruri. Dar în ultimul timp, intrînd în apartament
cînd nu era nimeni acolo, Hongwei îl găsea pe tata moșmondind pe la fierbătorul de
orez. Sau stînd pur și simplu pe pat și privind fix peretele. Hongwei plîngea și îmi
spunea că tata nu îl putea ierta pentru ce îmi făcuse mie. Iar acum știa că trebuia să mă
lase să plec. Mi-a zis că regreta că îmi răpise inocența și că îi părea rău pentru toate
dățile cînd îmi făcuse rău, deși știa că era prea tîrziu. Dar mi-a promis că o să mă aștepte
mereu și că va cinsti memoria tatălui meu și va avea grijă de mormîntul lui pentru tot
restul vieții.
Aveam sentimente foarte complicate față de bărbatul acesta. Îl uram de foarte mult
timp și nu credeam că îl voi putea ierta vreodată, dar inima mea se mai înmuiase. Pînă
la urmă, nu era chiar atît de rău. Iar pentru mine fusese un adevărat miracol. O adusese
pe mama înapoi, îl adusese pe tata în China și mă ajutase să-l îngrop acolo. Știu că
încercase din răsputeri și să dea de urma surorii mele.
Cît am locuit împreună, îmi cumpărase o grămadă de bijuterii, iar eu le ținusem
ascunse în tot timpul ăsta. Acum i le-am dat înapoi. Avea nevoie de ele mai mult decît
mine. Într-un fel, îmi cumpăram libertatea.
I-am mulțumit pentru tot ce făcuse pentru mine, iar apoi ne-am luat rămas-bun.
Eu și mama am luat următorul autobuz spre Shenyang.

17
Ca pîinea din cer
Cînd eu și mama am ajuns în apartamentul lui Myung Ok din Shenyang, ea ne-a
spus în sfîrșit ce slujbă putea să ne găsească. Tot ce trebuia să facem, a zis ea, era să
vorbim cu bărbați prin intermediul calculatorului.
Myung Ok lucra pentru un șef chinez – sau
laoban
– care închiria mai multe
apartamente în care erau calculatoare conectate la internet. Acest
laoban
era un
trepăduș care lucra pentru un mahăr mai mare din lumea interlopă a chat-room-urilor
pentru adulți din Shenyang. Pentru ei lucrau nord-coreence care nu mai aveau alte
opțiuni. Femeile locuiau în niște dormitoare micuțe unde puteau să „converseze” pe
internet 24 de ore din 24. Clienții – aproape exclusiv sud-coreeni – căutau pe diferite
site-uri femei care le plăceau, iar apoi plăteau la minut ca să tasteze întrebări și să se
uite la femei online. Majoritatea femeilor se dezbrăcau pentru bărbații aceștia, dar
unele doar îi tachinau cu discuții sexy. Scopul era să-i ții online cît mai mult posibil
deoarece erau taxați în funcție de timp. Acești
laoban
își băgau în buzunar cea mai
mare parte din bani.
Eu nu mai auzisem niciodată de webcam; mie și mamei ni se părea o modalitate
foarte ciudată de a-ți cîștiga existența. Am încercat mai întîi să-mi găsesc ceva de lucru
într-un restaurant, dar era imposibil să mă angajez fără acte. Poliția făcea percheziții,
căutînd imigranți ilegali. Nu prea aveam de ales. Aveam 14 ani, dar văzusem tot felul de
lucruri urîte pe care erau dispuși oamenii să le facă pentru a supraviețui – iar
majoritatea erau mult mai rele decît chat-room-urile pentru adulți. Oricît de rea fusese
situația mea, cel puțin Hongwei nu m-a drogat niciodată și nu m-a dat pe mîna altor
bărbați. Iar în comparație cu ceea ce se putea alege de mine și de mama acum, că nu
mai beneficiam de protecția lui, chat-room-ul părea o alegere ușoară.
În nici un caz nu era o slujbă grozavă, însă măcar nu trebuia să faci sex cu nimeni.
Nu era nimeni stăpînul tău și exista posibilitatea de a cîștiga mulți bani. Planul meu era
să lucrez pînă cînd strîngeam suficienți bani ca să îmi cumpăr o carte de identitate ca

lumea; după ce îmi făceam rost de acte, puteam să-mi găsesc o slujbă mai bună și să am
grijă și de mama.
La scurt timp după ce am început să lucrăm acolo, Myung Ok, care era incredibil de
isteață și de descurcăreață, l-a lăsat baltă pe șeful ei chinez ca să-și cumpere dreptul de
a-și face și ea un chat-room. Ne-a oferit mai mulți bani, așa că am plecat și noi cu ea.
Tehnologia era foarte primitivă față de ceea ce există astăzi, dar tot complicată era
pentru noi. Eu și mama nu mai văzuserăm niciodată un calculator, așa că a trebuit să
învățăm să tastăm caracterele și să le vedem apărînd pe monitor.
Mama se cam chinuia. Cînd un client începea o conversație, dura așa de mult pînă
găsea tastele ca să scrie „Bună”, încît, pînă ridica iar privirea, ecranul era gol, căci
clientul renunțase.
— Lasă-mă pe mine,
Umma
, i-am spus.
Chiar dacă și mie îmi lua mult ca să tastez, pe clienții mei părea să nu îi deranjeze.
De asemenea, acceptau și refuzul meu de a mă dezbrăca. Nu îi lăsam să-mi vadă decît
fața, iar dacă deveneau prea nesimțiți sau insistenți, pur și simplu întrerupeam
conversația. Mie îmi convenea așa, iar bărbații deveneau curioși să afle mai multe
despre mine. De obicei le scriam ceea ce voiau să audă, dar am ajuns să-i cunosc bine
pe unii dintre ei și am avut și cîteva conversații adevărate cu ei. Chat-room-ul meu a
devenit foarte popular, iar uneori se întîmpla să mă caute chiar și șase-șapte bărbați în
același timp, de pe site-uri diferite. Trebuia să încerc să nu-i confund și să nu-i răspund
din greșeală altuia.
Cu cît lucram mai mult, cu atît puteam face mai mulți bani. Dacă stăteam online
non-stop, puteam cîștiga cam 4.000 de yuani – peste 500 de dolari – pe lună după ce șefii
își opreau cei 70%.
În sfîrșit, eu și mama puteam mînca orez pe săturate și nu ne mai temeam în fiecare
noapte că vom fi violate. Dar nu eram libere. Chat-room-ul nu era decît un alt gen de
închisoare. Dacă plecam din apartament, trebuia să ne uităm mereu peste umăr, ca să
ne asigurăm că nu ne recunoaște nimeni. Nu știu ce mă îngrozea mai mult: să cad pe
mîna poliției chineze ori să dau nas în nas cu Huang sau cu unul dintre oamenii lui.
Știam că încă mă caută, iar Huang nu era genul de om pe care să-l tragi pe sfoară fără să
plătești pentru asta.
Lîngă blocul nostru era un gimnaziu de cartier. De la fereastră, puteam vedea fete de
vîrsta mea cu ghiozdane în spate care se jucau cu prietenii lor. Am întrebat-o pe mama:
—
Umma
, cînd o să fiu și eu așa?
Dar ea nu putea să-mi răspundă.
Am crezut că viața noastră va fi mereu așa, pînă cînd mama a cunoscut o nord-
coreeancă pe nume Hae Soon, care trăia cu un sud-coreean în Shenyang. Înainte s-o
cunoaștem pe Hae Soon, eu și mama nu ne gîndiserăm niciodată că am putea fugi în

Coreea de Sud. Dar Hae Soon știa foarte multe informații și ne-a spus că sud-coreenii ne
vor primi cu brațele deschise, cu drepturi de cetățeni, și ne vor ajuta să ne găsim
serviciu și casă. De asemenea, știa cît de periculos era să fugi din China. Dacă erai prins
și trimis înapoi în Coreea de Nord, riscai să-ți pierzi viața. Era o infracțiune să-ți cauți de
lucru în China, dar încercarea de a fugi în Coreea de Sud însemna înaltă trădare și ori
erai trimis într-un lagăr pentru deținuți politici, de unde nu mai aveai cum să scapi, ori
erai pur și simplu executat.
Hae Soon ne-a spus că știa o cale de a fugi din China care funcționase în cazul altora.
În orașul Qingdao erau niște misionari creștini care puteau să te ducă din China în
Mongolia, unde se presupunea că refugiații nord-coreeni erau acceptați. Dacă ajungeai
în Mongolia, avea grijă de tine ambasada Coreei de Sud. Hae Soon voia să plece la
Qingdao și să pornească în această călătorie, dar nu avea curaj s-o facă singură. Așa că
ne-a cerut mie și mamei s-o însoțim.
Cum am auzit povestea acestei femei, am știut că trebuia să ajungem în Mongolia.
Mamei îi era foarte frică. În Shenyang ne mergea bine, a zis ea. Era prea riscant să
plecăm, mi-a mai spus, încercînd să mă facă să mă răzgîndesc. Dar simțeam cum mă
mistuie o sete mai veche, una care îmi spunea că viața nu înseamnă doar supraviețuire.
Nu știam ce avea să se întîmple cu noi, dar știam că mai bine mor decît să mai trăiesc
așa – în adîncul sufletului, știam că merit să fiu tratată ca un om, nu ca un animal
hăituit. Încă o dată, i-am ținut strîns mîinile mamei și nu i-am mai dat drumul pînă ce
nu a acceptat să vină cu mine în Mongolia.

Hae Soon ne-a dat numărul de mobil al unui misionar cu care să luăm legătura. Cînd
l-a sunat mama, i-a spus că și el fugise din Coreea de Nord, iar prin mila lui Dumnezeu
viața lui era binecuvîntată și acum era liber. Ea i-a spus că noi speram să fugim în
Coreea de Sud și că încercam s-o găsim pe sora mea, care poate era deja acolo,
așteptîndu-ne. El i-a zis că Dumnezeu e mare și că totul stă în puterea lui. Dacă ne
rugam la Dumnezeu, totul avea să fie bine. I-a dat un număr la care să sune în Qingdao.
Cei de acolo aveau să ne învețe mai multe despre Dumnezeu și ne puteau ajuta să
ajungem cumva în Coreea de Sud.
Cînd mama mi-a relatat conversația, nici una dintre noi habar nu avea despre ce tot
vorbea misionarul acela. Coreea de Nord este o țară atee, așa că era prima dată cînd
auzeam de Dumnezeul ăsta creștin. Dar eram dispuse să credem și în ceva nou dacă
asta însemna că vom supraviețui. Iar ideea de milă ni se părea ceva bun. Încă o dată,
fără să avem prea multe informații, eu și mama am hotărît să facem un mare salt.
Singurul obstacol îl constituiau banii. Mai puseserăm noi cîte ceva deoparte, dar
aveam nevoie de mai mulți bani pentru această evadare.
Nu pot să explic de ce, dar, cînd îmi era foame, credeam că, dacă îmi doresc suficient

de tare, o să-mi pice cumva niște pîine din cer. Și tata era la fel de optimist, chiar și
atunci cînd toate erau împotriva lui. Dar, dacă vrei să reușești, optimismul și munca
sîrguincioasă nu sînt de ajuns. Îți trebuie și noroc. Și poate că ghicitoarea aceea bătrînă
avea dreptate, pentru că, în ciuda a tot ce am pățit, am avut foarte mult noroc în viață.
În timp ce ne pregăteam să fugim din țară, datorită unui prieten pe care îl
cunoscusem online, totul a devenit brusc posibil. Era un profesionist de aproape 40 de
ani care trăia în Coreea de Sud și devenise unul dintre clienții mei regulați pe chat.
Majoritatea bărbaților pe care îi cunoșteam online credeau că mă aflu undeva la Seul,
pentru că îi mințeam. Dar omul ăsta era altfel. Mă trata ca pe un om, așa că i-am spus o
parte din povestea mea adevărată. A fost așa de impresionat, încît a vrut să mă ajute să
fug. A luat un avion pînă la Shenyang ca să se întîlnească cu mine și mi-a dat suficienți
bani ca să ne acoperim cheltuielile. Tot ce voia, mi-a spus, era să-i dau un telefon cînd
ajungem în Sud, deși mă îndoiesc că se aștepta să fac asta. Era un bărbat singur cu suflet
mare.
Curînd eram gata de plecare. Mama a întrebat-o pe Myung Ok dacă nu vrea să vină
cu noi, dar ea avea afacerea ei și se temea prea tare să plece.
La începutul lunii februarie, a venit momentul să plecăm din Shenyang. Eram foarte
stresate de această evadare periculoasă. Eu mi-am cumpărat un palton maro de tweed
pe care să-l port în această călătorie și ne-am hotărît să ne răsfățăm cu o ultimă masă
copioasă la un restaurant coreean – ceva ce nu am fi făcut niciodată în mod obișnuit.
Ne-am dus chiar și la un bar cu karaoke – din acela normal, unde te duci să te distrezi
cu prietenii.
Nu sînt eu mare cîntăreață, dar mereu ne-a plăcut vocea mamei. Cînd eram mică,
îmi cînta în timp ce făceam curat în casă ori cînd încerca să mă adoarmă. Avea cea mai
frumoasă și mai caldă voce pe care o auzisem vreodată. Cînd am auzit-o din nou
cîntînd, zidul pe care îl ridicasem în jurul inimii mele s-a prăbușit. Aproape doi ani,
avusesem impresia că toate cele cinci simțuri ale mele îmi erau amorțite. Nu mai
puteam să pipăi, să miros, să văd, să aud ori să gust lumea care mă înconjura. Dacă mi-
aș fi permis să simt toate acestea cu toată intensitatea, riscam să-mi pierd mințile. Dacă
îmi permiteam să plîng, riscam să nu mă mai pot opri niciodată. Așa că am supraviețuit,
dar nu am simțit nici o bucurie, nu m-am simțit nici o clipă în siguranță. Acum, în timp
ce o ascultam pe mama cîntînd cîntecele acelea vechi, toată amorțeala se risipea. Am
fost copleșită de iubirea infinită pe care o simțeam pentru ea și de frica intensă de a o
pierde. Sentimentul acela de teroare mi-a sfredelit pieptul cu o durere aproape fizică. Ea
era totul pentru mine. Era tot ce aveam.
Acum trebuia să-mi respect promisiunea pe care i-o făcusem tatei, să am grijă ca
familia mea să fie în siguranță și s-o găsesc pe Eunmi. Asta însemna că trebuia să
ajungem în Coreea de Sud.

18
Pe cărarea stelelor
În dimineața următoare, eu, mama și Hae Soon am pornit într-o călătorie lungă și
tensionată cu autobuzul de la Shenyang spre Qingdao. Erau cam 1.200 de kilometri pe
șosea, iar oricînd în autobuz puteau urca polițiști chinezi care să verifice actele
pasagerilor. Dar am avut noroc și am ajuns în oraș după două zile fără să ne controleze
nimeni.
Qingdao este un port imens și modern, aflat pe celălalt țărm al Mării Galbene, în
dreptul Coreei de Sud. De acolo călătorii cu pașaport puteau ajunge cu avionul pe
aeroportul Incheon din Seul în numai o oră și ceva. Dar fugarii nord-coreeni trebuie să
urmeze o rută mult mai întortocheată către libertate.
În autogara din Qingdao ne aștepta o nord-coreeancă între două vîrste care ne-a dus
într-un bloc dintr-un cartier oarecare. Acolo ne-a lăsat la unul dintre cele cel puțin două
adăposturi administrate în oraș de o misiune protestantă clandestină. Era prima oprire
de pe un traseu subteran, unde fugarii nord-coreeni învățau despre Biblie cît așteptau
să apară ocazia de a fugi prin Mongolia. Misiunea era condusă de un pastor sud-
coreean, ajutat de femeia de etnie coreeană și de un chinez Han creștin care organiza și
servea drept călăuză în periculoasele incursiuni spre granița cu Mongolia.
Republica Populară Chineză are o relație complicată, adesea violentă cu religia
organizată. Bisericile au fost epurate în timpul revoluției culturale din anii ’60, deși în
ultima perioadă de reforme economice guvernul ateu a mai permis unor biserici să
funcționeze. Însă misiunile creștine care convertesc atei sînt ilegale, ca și facilitarea
fugii nord-coreenilor în alte țări. Ni s-a spus că, dacă autoritățile aflau de misiunea din
Qingdao, pastorul și ajutoarele lui puteau fi trimiși la închisoare și noi am fi fost
deportate. Din acest motiv nu ni s-au spus niciodată numele adevărate ale salvatorilor
noștri.
Grupul nostru de trei din Shenyang împărțea un mic apartament cu alte opt sau
nouă femei care fugiseră din Coreea de Nord. Am fost prevenite să nu facem prea mult

zgomot și să nu ieșim niciodată neînsoțite din apartament – deși unele făceau asta.
Trebuia să ne cumpărăm singure mîncarea, dintr-un stipendiu de cinci yuani – cam 65
de cenți – pe zi. O dată pe săptămînă, femeia de etnie coreeană ne ducea într-un loc
sigur ca să ne facem cumpărăturile. Din fericire, eu și mama aveam bani să cumpărăm
mai multă mîncare, pe care o împărțeam și cu celelalte.
Cînd am ajuns, eu și mama nu mai auziserăm niciodată de Iisus Hristos. Ne-a ajutat
una dintre celelalte fugare, care ne-a explicat așa:
— Gîndiți-vă că Dumnezeu e Kim Ir Sen și Iisus e Kim Jong Il. Așa o să înțelegeți mai
bine.
Trebuie să recunosc că la început doar m-am prefăcut că mă las convinsă. Dacă
trebuia să-l accept pe Hristos ca mîntuitor ca să ajung în Coreea de Sud, atunci aveam să
fiu cea mai bună creștină pe care o văzuseră vreodată oamenii aceia. Trebuia să ne
închinăm în fiecare dimineață și apoi să studiem Biblia toată ziua. Pastorul ne punea să
transcriem integral pagini întregi din Pildele lui Solomon în coreeană. Cîntam și ne
rugam foarte mult și ne căiam pentru păcatele noastre. Mie nu mi-a fost greu să înțeleg
ideea de Dumnezeu atotputernic și omniscient. Semăna foarte mult cu ceea ce
fuseserăm învățați în Coreea de Nord despre Conducătorul nostru Iubit, care știa totul și
avea grijă de tot în locul nostru dacă îi eram loiali. Dar îmi venea greu să înțeleg cum de
El era un Dumnezeu milostiv. Mă întrebam de ce Dumnezeul acesta exista în Coreea de
Sud, dar nu și în Coreea de Nord.
Dar, în scurt timp, am fost cucerită de imnuri și de spiritul evangheliei și m-am lăsat
cu totul pătrunsă de mesajul speranței. De asemenea, am descoperit că mă pricep
foarte bine să mă rog.

La scurt timp după ce am ajuns, mama a sunat-o pe prietena noastră Sun Hi, care
locuia într-o provincie din apropiere împreună cu „soțul” ei chinez și fiica de 9 ani,
Hyong Sim. Pentru scurt timp locuiserăm împreună în unul dintre apartamentele lui
Hongwei, iar Sun Hi și mama se împrieteniseră din prima clipă. Erau de-o seamă,
amîndouă din Hyesan (deși acolo nu s-au cunoscut) și amîndouă își căutau fiicele mai
mari care dispăruseră fără urmă în rețeaua traficanților din China. Viața lui Sun Hi
fusese complicată și tragică, dar era o femeie rezistentă, chiar optimistă, iar noi
ajunseserăm să ne gîndim la ea și la Hyong Sim ca la propria familie.
Mama i-a spus lui Sun Hi ce planuri aveam și cum putea să fugă și ea în Coreea de
Sud dacă lua legătura cu misiunea. Sun Hi și fetița ei se chinuiau să supraviețuiască la
ferma amărîtă a soțului ei, așa că abia aștepta o ocazie să plece. Ea și Hyong Sim au
ajuns în Qingdao la mijlocul lunii februarie și s-au alăturat grupului nostru.
Din nefericire, noi deja ne pregăteam să ne mutăm în alt apartament. Mama nu
reușea să se înțeleagă cu Hae Soon, care avea o personalitate autoritară. Poate că lipsa

de toleranță a mamei era cauzată doar de stres, dar ea nu mai suporta să locuiască în
același apartament cu Hae Soon și nu voia să ne continuăm călătoria împreună cu ea. I-
am făcut niște donații femeii de etnie coreeană ca să ajutăm misiunea și în scurt timp
ne-am mutat într-un apartament similar, împreună cu alt grup de persoane care se
pregăteau de plecare. Din întîmplare, era chiar următorul grup programat să plece în
Mongolia, așa că și noi aveam să părăsim China mai repede decît celelalte.
În afară de mine și de mama, din noul nostru grup mai făceau parte alte trei femei –
una care trăia în China de aproape un deceniu, una de vreo 20 și ceva de ani și una de
vîrsta mamei. Mai era și o tînără familie: tatăl, mama și un băiat de vreo 3 ani. Aceștia
aveau rude în Coreea de Sud care îi dăduseră o grămadă de bani unei călăuze ca să-i
scoată din Coreea de Nord. De la graniță s-au dus direct la misiunea din Qingdao, așa că
nu apucaseră să stea deloc în China și nu știau o boabă de chineză.
Mie și mamei ne plăcea de oamenii aceștia și ne-am integrat bine în grup. Își
terminaseră instruirea cu privire la Biblie, iar pastorul considera că eram toți gata de
plecare.
Apoi, într-o zi, la sfîrșitul lunii februarie, pe cînd ne făceam ultimele pregătiri înainte
de plecare, pastorul a convocat noul nostru grup la o întîlnire de rugăciune. În timpul
acestora îi aduceam laude lui Dumnezeu și ne căiam pentru păcatele noastre, un ritual
bine-cunoscut oricărui nord-coreean. Ne așezam în cerc, ne făceam autocritica și ne
rugam la Dumnezeu să ne ierte pentru toate greșelile noastre.
Făcuserăm asta de multe ori împreună cu acest pastor, dar de data asta parcă era
altfel. După ce m-am căit, pastorul a spus:
— Nu mai ai nimic de mărturisit?
M-am uitat la el contrariată. El s-a întors spre mama:
— Sigur nu mai aveți și alte păcate pe care vreți să ni le mărturisiți?
Am fost șocate. Eu și mama ne-am înțeles din priviri. Nu ne puteam gîndi decît că
cineva din celălalt grup îi spusese pastorului că lucraserăm la chat-room.
— Ne-am mărturisit păcatele în fața lui Dumnezeu, a zis mama. Trebuie să le
spunem și de față cu toată lumea?
Ne-a spus că, într-adevăr, trebuia să mărturisim totul în fața celorlalți și să ne cerem
iertare.
Am izbucnit în plîns, iar atunci el le-a cerut celorlalți să iasă din încăpere.
Eu și mama i-am povestit că fuseserăm nevoite să lucrăm la chat-room-uri în
Shenyang, dar că ne părea rău și că făcuserăm asta doar ca să supraviețuim. Credeam
că Dumnezeu ne iertase.
Pastorul a dat grav din cap.
— Nu, sînteți niște păcătoase. Și nu vă pot lăsa să plecați în Mongolia pline de păcate.
Îi veți expune pe toți cei nevinovați la riscuri.

L-am implorat din răsputeri pe pastor, promițîndu-i că nu vom mai face niciodată
așa un lucru păcătos. Ne părea extraordinar de rău. Chiar nu putea să ne ierte?
— Asta nu ține de mine, a zis el. Trebuie să vă rugați la Dumnezeu să vă ierte.
Apoi mama a spus:
— Ai foarte mare dreptate. Am fost prea păcătoase, iar dacă pocăința noastră sinceră
nu este destul ca să ne ierte Dumnezeu, atunci nu îndrăznim să plecăm împreună cu
ceilalți și să le facem rău. Nu putem decît să spunem cît de rău ne pare și să cerem
îndurare.
Pastorul a rămas tăcut o vreme. Apoi ne-a citit un pasaj din Isaia, tradus în coreeană:
— „Veniți să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cîrmîzul, ca
zăpada le voi albi, și de vor fi ca purpura, ca lîna albă le voi face.”
Cuvintele acestea mi-au adus alinare și i-am mulțumit iar și iar pastorului pentru
rugăciunile sale. Dar am plecat de la întîlnirea aceea simțindu-mă murdară și rușinată
de ceea ce făcusem ca să supraviețuiesc.

În ziua următoare, femeia de etnie coreeană ne-a spus mie și mamei că putem să
plecăm și noi împreună cu ceilalți.
Pastorul a mai venit o dată în apartament ca să se roage împreună cu noi înainte să
plecăm spre Mongolia și să ne ureze drum bun. Pe mine m-a tras mai deoparte ca să-mi
mai spună ceva.
— Vă rog să trăiți
cuviincios
în Coreea de Sud, a zis el.
Mi-am dat seama că nu se aștepta să se aleagă mare lucru de capul meu – credea că
trecutul îmi va modela viitorul. Cum puteam să-i spun că tot ce îmi doream era să
trăiesc și să fiu liberă?

Grupul nostru plănuia să treacă granița în Mongolia noaptea, pe jos, în una dintre
cele mai reci perioade ale anului, cînd temperaturile în acea zonă a Deșertului Gobi pot
scădea pînă la –33 de grade Celsius. Teoretic, iarna era mai puțin riscant să treci granița
pentru că patrulele chineze de frontieră erau mai rare și nu se așteptau să riște cineva
să moară înghețat în timpul unei incursiuni atît de periculoase. Dar tot puteam fi
arestați înainte să ajungem la graniță. Iar dacă se întîmpla, eu și mama hotărîserăm să
nu ne lăsăm prinse. Mama dosise o cantitate mare de somnifere – din acelea pe care le
folosise și bunica mea ca să se sinucidă. Eu am ascuns o lamă în cordonul paltonului de
tweed, ca să-mi tai gîtul cu ea înainte de a fi trimisă înapoi în Coreea de Nord.
În seara de dinaintea plecării, l-am sunat pe Hongwei. Nu ne mai văzuserăm de
cîteva luni, iar eu aveam în continuare sentimente foarte complicate față de el. Dar
acum, că urma să înfrunt posibilitatea de a muri, eram mai împăcată cu trecutul meu.
Îmi consumasem prea multă energie și prea mult timp urînd și netolerînd alegerile

făcute de alții. Acum, la 15 ani, simțeam că nu îmi mai rămăsese destul timp ca să-mi
exprim dragostea și recunoștința față de oamenii din viața mea. I-am spus lui Hongwei
că mă rugasem să nu-l mai bîntuie tatăl meu și să-l ierte. Mă rugam să-l pot ierta și eu.
De asemenea, am vrut să-i spun că fug din China prin Mongolia, pentru că, dacă urma
să mor în deșert, el avea să fie singurul care și-ar mai fi amintit de mine.
Cînd am terminat de vorbit, eu plîngeam, iar Hongwei avea vocea gîtuită de emoție.
— Adio, Yeonmi-ya, a spus el. Îți doresc tot binele din lume. Te rog, ai grijă să nu
mori.
De data asta, i s-a împlinit dorința.

A durat patru zile lungi ca să ajungem la graniță. Grupul nostru de fugari călătorea
cu trenul și cu autobuzul, însoțiți de chinezul Han care lucra la misiune. Acesta era de
statură normală și părea să aibă vreo 40 și ceva de ani. Arăta ca mai toți chinezii de rînd,
ceea ce îl ajuta să nu atragă atenția atunci cînd scotea din țară fugari fără acte. Nu știa
nici o boabă de coreeană, iar eu vorbeam cel mai bine mandarina din tot grupul nostru,
așa că a trebuit să traduc ce ne-a spus să facem dacă ne oprea poliția.
— Dacă vreunul dintre voi este prins, vă rog, nu îi dați de gol și pe ceilalți, a zis el.
Spuneți-le polițiștilor că nu vă însoțea nimeni și salvați-ne pe noi, ceilalți.
Evident, eram toți tensionați cînd am urcat în tren, la Qingdao. Am mers toată ziua,
prefăcîndu-ne că dormim, ca să nu vorbească nimeni cu noi. La Beijing, am luat un
autobuz și am pornit pe un drum șerpuit, prin munții în care niște împărați chinezi de
demult construiseră un lanț sinuos de ziduri uriașe de piatră ca să nu lase să pătrundă
în țară armatele triburilor din stepa aflată la nord. Peisajul a început să devină mai plan
și mai pustiu cînd am intrat, pe o șosea cu două benzi, în marele deșert al Mongoliei
Interioare. Călătoream fără alte bagaje în afară de niște rucsăcele în care aveam sticlele
cu apă, niște gustări și cîteva obiecte personale, pe care le țineam stresați în poală în
timp ce ne uitam pe geam după baraje rutiere și puncte de control. Din fericire, nu am
dat peste așa ceva.
Lunga noastră călătorie cu autobuzul s-a sfîrșit la Erlian, un orășel prăfuit de
frontieră din inima imensului deșert Gobi. Am ajuns cu noaptea-n cap, iar călăuza
noastră a început să caute un loc unde să ne ascundem pînă la lăsarea serii. Dar,
oriunde mergeam, ni se închidea ușa în nas pentru că nu aveam acte. Pînă la urmă, am
găsit o pensiune unde acceptau bani gheață fără să pună întrebări.
Am petrecut o zi chinuitoare în camerele noastre, așteptînd să se lase noaptea. Eu și
mama eram foarte suspicioase față de cuplul de la pensiune și, deși era ger, am stat cu
geamul de la camera noastră deschis, ca să putem sări repede pe fereastră dacă auzeam
că vine poliția. La apus, călăuza noastră ne-a spus că avea să ne lase aproape de graniță
și că de acolo trebuia să mergem singuri mai departe. Pentru că tatăl băiețelului era

singurul bărbat din grupul nostru, el a primit sarcina să ne conducă în deșert. Femeia
de etnie coreeană de la misiune ne dăduse două lanterne și două busole, iar călăuza i-a
arătat bărbatului cum să găsească o anumită direcție. Din locul unde ne lăsa singuri
trebuia să ne îndreptăm spre nord-vest, apoi să trecem de cinci garduri de sîrmă
ghimpată, după care ajungeam la un gard foarte înalt, unde era granița. Primului om cu
care ne întîlneam în Mongolia trebuia să-i spunem că sîntem refugiați nord-coreeni și
să ne predăm, ca să putem fi salvați. Dacă nu venea nimeni, trebuia să găsim șinele de
cale ferată și să mergem de-a lungul lor pînă în primul oraș.
Cel puțin așa ar fi trebuit să se întîmple.
În întuneric a oprit un taxi care ne-a dus pînă la un șantier aflat la cîțiva kilometri de
oraș. Părinții băiețelului vorbiseră cu el, ca să se asigure că, atît timp cît îl poartă prin
deșert, nu se apucă de plîns și nu ne divulgă poziția. Din fericire, a fost cuminte și nu a
scos nici un sunet, deși pregătiserăm niște sedative, în caz că era nevoie.
Călăuza noastră chineză ne-a mai dat cîteva ultime instrucțiuni, iar eu le-am tradus
în coreeană:
— Dacă vă uitați spre deșert, luminile acelea strălucitoare sînt dintr-un orășel din
Mongolia, a zis el. Mergeți spre ele. Luminile din orașul ăsta din China sînt mult mai
estompate. Să nu vă apropiați de ele.
Deasupra noastră, o bucată de lună atîrna pe un cer spuzit de stele. Călăuza noastră
ne-a arătat cea mai strălucitoare dintre toate stelele.
— Dacă vă rătăciți de grup sau nu vă puteți folosi busola, ridicați privirea și căutați
steaua asta. Ea indică nordul.
Apoi ne-a spus să plecăm. După ce am făcut cîțiva pași, eu și mama ne-am uitat
înapoi și am văzut că el căzuse în genunchi pe pămîntul înghețat. Își împreunase
mîinile și le înălța spre cer. Eu m-am întrebat:
De ce acestui om, care nici măcar nu știe
limba noastră, îi pasă atît de mult de noi, încît este dispus să-și riște viața pentru noi?
Ne-
a impresionat pe amîndouă așa de tare, încît ne-au dat lacrimile. I-am mulțumit în gînd
lui Dumnezeu în timp ce ne pierdeam în noapte.
Nu era nicăieri vreun loc unde ne-am fi putut adăposti, nici un copac, nici măcar
tufișuri – totul era plat pe kilometri întregi de nisip și piatră, cu smocuri de iarbă uscată.
Frigul parcă era viu, mereu pe urmele noastre. Se agăța cu ghearele de pielea mea și
mă înșfăca de picioare, încetinindu-le. Mi-a părut imediat rău că eram îmbrăcată cu
paltonul de tweed pe care îl cumpărasem în Shenyang și nu aveam un hanorac.
Misionarii ne spuseseră să nu luăm prea multe lucruri la noi în această călătorie, dar eu
le interpretasem sfatul prea literal. Nu aveam nici măcar mănuși și fular. Mă lipeam de
mama ca să mă mai încălzesc puțin, iar ea mi-a dat haina ei groasă cînd a văzut că nu
mă mai puteam opri din tremurat. Încălțările mamei erau prea subțiri pentru terenul
acela accidentat și se tot împiedica. Așa că tatăl copilașului i-a dat mamei niște teniși pe

care îi avea la el. Erau prea mari pentru ea, dar a legat șireturile foarte strîns, ca să nu-i
sară din picioare. Nu cred că ar fi reușit s-o scoată la capăt fără ajutorul lui.

A fost cea mai lungă noapte din viața mea. De fiecare dată cînd auzeam vreun
zgomot sau vedeam niște faruri în depărtare, intram în panică. După ce ne-am
strecurat pe sub al patrulea gard de sîrmă ghimpată, am auzit în depărtare motoarele
unor mașini, apoi am văzut un proiector uriaș care mătura deșertul. Ne-am aruncat la
pămînt și am încercat să rămînem nemișcați. Tatăl băiețelului primise un telefon nou-
nouț pentru această călătorie și l-a folosit ca să sune la misiunea din Qingdao. Putea
pastorul să ne spună dacă proiectorul era al chinezilor sau al mongolilor? Și ce trebuia
să facem?
Răspunsul pastorului a fost:
— Aveți grijă să nu fiți arestați.
Am rămas lipiți de pămînt și ne-am rugat pînă ce zgomotele și lumina s-au estompat
în depărtare. Nu mai aveam curaj să aprindem lanternele ca să ne uităm la busolă, așa
că ne-am ghidat după stele în timp ce mergeam și ne tîram prin deșert. După ce am
trecut și de al cincilea gard de sîrmă ghimpată, m-am gîndit că poate chinul nostru avea
să se sfîrșească curînd. Dar atunci stelele au fost acoperite de nori și am rămas fără nici
un punct de reper. O vreme am mers probabil în cerc, pînă ce am născocit un plan: ne-
am înghesuit toți în jurul bărbatului, ca să ascundem lumina lanternei cît se uita la
busolă încercînd să găsească direcția bună.
Pe măsură ce treceau orele, se făcea tot mai frig, iar eu am început să mă îndoiesc că
vreunul dintre noi o să mai scape de acolo. M-am gîndit cum ar fi fost să mor acolo, în
deșert. Oare mi-ar mai fi găsit cineva oasele sau mi-ar fi pus ceva pe mormînt? Sau aș fi
fost pierdută și uitată, ca și cum nu aș fi existat niciodată? Conștientizarea faptului că
sînt absolut singură pe lumea asta a fost cel mai înfricoșător lucru pe care l-am simțit în
viața mea – și cel mai trist.
Tot în noaptea aceea am început să-l urăsc pe dictatorul Kim Jong Il. Nu prea mă
gîndisem la asta pînă atunci, dar acum îl acuzam de toate suferințele noastre. În sfîrșit
îmi permiteam să gîndesc lucruri urîte despre el deoarece, chiar dacă putea să-mi
citească gîndurile, oricum aveam să mor probabil acolo. Ce putea să facă, să mă mai
omoare o dată? Însă, chiar și în fața morții, trădarea Conducătorului Iubit a fost
probabil cel mai greu lucru pe care îl făcusem vreodată. Răzbunarea lui nu mă mai
putea ajunge și totuși aveam impresia că mîna lui mă urmărea oriunde mă duceam,
încercînd să mă tragă înapoi. Mai tîrziu mama mi-a spus că și ea se gîndea la același
lucru în timp ce ne împleticeam prin beznă.
Tocmai cînd credeam că mai rău de atît nu se putea, în întuneric ne-a înconjurat o
haită de animale sălbatice. Le auzeam rîcîind pămîntul și gîfîind cînd treceau pe lîngă

noi și le vedeam strălucirea slabă a ochilor ce reflectau lumina stelelor. Nu știu dacă
erau capre sau lupi, dar m-am pierdut complet cu firea.
— Ajutor! E cineva acolo? Oricine! am țipat eu.
În momentul acela nu îmi mai păsa dacă mă auzeau chinezii sau mongolii.
Dar nu era nimeni.
Eram pe punctul să mă dau bătută, să mă întind pe jos și să mor. Nu mai puteam
face nici un pas. Începusem să am halucinații cu cîteva ore înainte, vedeam garduri de
foc la orizont.
—
Umma
, uite! tot spuneam.
Dar, cînd ajungeam în locul acela, nu era nimic.
Chiar înainte să se crape de ziuă, gerul s-a întețit așa de tare, încît ne temeam să nu
murim cu toții de frig. De disperați ce eram, am făcut un foculeț din rămurelele și
ierburile uscate pe care le-am putut aduna de prin deșert. Dar nu avea putere. Tocmai
ne sfătuiam dacă să mai punem pe foc și niște haine pe care le aveam în plus, cînd am
auzit apropiindu-se un tren. Cel puțin așa părea, deși credeam că eram în mijlocul
sălbăticiei. Dar în aerul rece și greu sunetul părea să vină din două părți. Cei mai mulți
din grupul nostru au luat-o la fugă într-o direcție, dar eu și mama eram convinse că
vine din altă parte, așa că am alergat în altă direcție.
Cîteva minute mai tîrziu, uriașul gard de la frontieră a început să se înfiripe în
semiîntuneric chiar în fața noastră. Am crezut că e tot un miraj, dar apoi am văzut
găurile din sîrmă și bucățele de pînză agățate în locurile prin care mai trecuseră și alții
înaintea noastră. Reușiserăm! Cît ne chinuiam să trecem prin una dintre găuri, sîrma
ghimpată groasă mi-a sfîșiat pantalonii și paltonul, de parcă încercau să mă împingă
înapoi în China. Mama m-a ajutat să mă desprind și, brusc, eram liberă.
Soarele a răsărit în spatele nostru, proiectîndu-ne umbrele lungi și firave pe nisipul
deșertului cînd am intrat în Mongolia. Mama m-a luat de mînă și mi-a amintit că era 4
martie – ziua tatei.

Partea a III-a
Coreea de Sud

19
Păsările libertății
Nu respiram aerul libertății din Mongolia decît de cîteva minute cînd un soldat în
ținută de camuflaj s-a apropiat în fugă de noi.
Și-a înălțat arma și a strigat ceva într-o limbă pe care nu o mai auzisem niciodată.
Asta însemna probabil că era mongol. Eram salvate!
—
Xiexie! Xiexie!
am strigat eu în chineză. Mulțumesc! Mulțumesc!
Soldatul tot striga la noi, dar eu eram așa de fericită că mă prinsese, încît țopăiam de
bucurie cu mîinile sus. El a încercat să rămînă serios, dar pînă la urmă nu s-a mai putut
abține și a izbucnit în rîs.
Atmosfera s-a schimbat rapid cînd la orizont a apărut și restul grupului nostru, cu
mîinile pe cap, mînați de mai mulți soldați cu armele în poziție de tragere. După ce ne-
au adunat la un loc, soldații mongoli au început să vorbească toți odată în stațiile lor de
emisie-recepție, iar scena a devenit foarte derutantă. În doar cîteva minute, am văzut
apropiindu-se din deșertul vast vreo trei-patru mașini de teren militare.
În unul dintre vehicule era un ofițer superior, iar noi opt a trebuit să ne înghesuim
pe cele două rînduri de scaune din spatele lui. Cum am urcat, s-a întors spre noi și ne-a
spus într-o chineză aproximativă:
—
Hui zhongguo.
Înapoi în China.
Am înmărmurit. Nu așa trebuia să se întîmple! Fără să ne gîndim, am sărit din
mașină. Doar mama mea și bărbatul care își ținea băiețelul în brațe au rămas la locurile
lor. Soldații au încercat să ne urce înapoi în mașină, dar noi ne agățam de uniformele
lor, plîngînd și implorîndu-i să aibă milă.
— Salvați-ne! Vă rugăm, nu ne trimiteți înapoi! Or să ne execute!
Am pipăit lama pe care o ascunsesem în cordon, gata s-o scot și să-mi tai gîtul cu ea.
Eram cît se poate de hotărîtă. Pentru mine avea să se termine aici.
— Mai degrabă ne omorîm cu mîna noastră decît să ne trimiteți înapoi! am strigat.
— Da, mai bine murim! a mai strigat o femeie.

Soldații au părut speriați, chiar rușinați. În cele din urmă, unul dintre ei a spus:
— Bine. Să mergem la Seul.
Asta ne-a calmat îndeajuns cît să urcăm înapoi în mașină. Dar ne-am panicat din nou
cînd șoferul a pornit în direcția punctului chinez de control la frontieră.
— Nu! Nu putem să ne întoarcem! am strigat eu.
Apoi am început toți să ne văicărim și să-i implorăm din nou.
Una dintre nord-coreence l-a înghiontit pe tatăl băiețelului și i-a zis:
— Roagă-te!
El i-a șoptit:
— Mă rog!
Eu eram prea distrusă ca să-mi mai amintesc rugăciunile, dar misionarii ne
spuseseră că, atunci cînd nu ne putem ruga, să spunem doar cîteva cuvinte. Eu tot
repetam în gînd: „Sîngele lui Iisus e sîngele meu”. Nu știam ce înseamnă asta, dar părea
că se potrivește și nu mă puteam gîndi la altceva care să ne ajute să scăpăm cu viață.
Evident, nu mă puteam baza pe nici un om în momentul acela, așa că m-aș fi rugat la
pietre, la copaci și la cer dacă asta ne-ar fi salvat de acolo.
În tot acest timp mama încercase să găsească o soluție ca să-și salveze fiica. S-a gîndit
să mă arunce din mașină, ca să pot fugi înainte de a ajunge în China. În Coreea de Nord
sînt mulți oameni care se aruncă din trenuri aflate în mișcare, ca să nu fie arestați. Apoi
și-a amintit că mașinile nu sînt trenuri – acestea pot fi oprite, așa că aș fi fost prinsă
iarăși foarte ușor. Singura opțiune reală era să încercăm să ne luăm viața. Dar, din
fericire, nu a mai fost nevoie.
Mașina a intrat zgîlțîindu-se în oraș, trecînd de drumul care ducea la punctul chinez
de control al frontierei, și nu s-a oprit pînă ce nu a intrat într-o bază militară mongolă.

Imediat ce SUV-ul a trecut de porți, am fost escortați într-o clădire cu un singur nivel
care arăta ca o cazarmă sau o pușcărie. Femeile au fost duse pe rînd într-o încăpere și o
femeie soldat ne-a ordonat să ne dezbrăcăm de toate hainele. Ne-a controlat chiar și
prin păr, să vadă dacă nu ascunseserăm acolo bani sau droguri. A luat toți yuanii
chinezești pe care îi mai avea mama la ea. Ne tratau ca pe niște infractori, nu ca pe niște
refugiați. Totuși, era o încăpere mare cu paturi suprapuse unde puteam dormi și ne-au
dat ceva să mîncăm. Am rămas în baza asta militară mai mult de o săptămînă, iar
soldații ne spuneau adesea că ne trimit înapoi în China. Nu știam dacă vorbeau serios
sau dacă erau pur și simplu cruzi.
Din cînd în cînd, mai veneau niște ofițeri mongoli ca să ne facă poze și să ne ia la
întrebări, așa că eram chemată să traduc pentru toată lumea. În afară de băiețel, eu
eram cea mai mică din grup, dar, pentru că puteam să comunic cu cei care ne
prinseseră, mi-am asumat responsabilitatea pentru toți.

Am răsuflat ușurate cînd niște ofițeri ne-au dus cu trenul în capitala Ulan Bator,
unde am fost transferați la altă bază militară și în cele din urmă într-un complex păzit
din zona rurală. Cînd am ajuns acolo, am mai găsit vreo 20 și ceva de refugiați care
așteptau și ei, iar cînd mai plecau unii veneau alții.
Bărbații și femeile erau separați în două încăperi. Nu erau paturi, doar niște scînduri
acoperite cu mai multe pături. O dată pe săptămînă, încălzeau apă ca să facem baie –
bărbații intrau întotdeauna primii, la fel ca în Coreea de Nord. În cea mai mare parte a
timpului tremuram de frig, pentru că era încă iarnă, dar nu ne plîngeam. Nord-
coreenilor genul ăsta de loc li se pare ceva normal, chiar luxos, deși probabil că sud-
coreenii ar spune că este un lagăr de detenție.
Nu aveam voie să plecăm nicăieri și trebuia să respectăm cu strictețe orele de somn,
de masă și de muncă. Adulții făceau curat în clădire, iar eu mă ocupam mai ales de
curte. Cam o dată pe săptămînă, venea nu știu ce reprezentant de la ambasada Coreei
de Sud, ne punea întrebări și ne cerea să ne așternem povestea pe hîrtie. Dar oamenii
de la ambasadă nu ne puteau spune cît mai aveam de așteptat sau ce era locul acela.
Evident, exista un soi de înțelegere tacită între Mongolia și guvernul sud-coreean să-
i țină pe fugari în complex pînă ce puteau fi trimiși la Seul. Politica declarată a
Mongoliei era că le asigură refugiaților nord-coreeni care ajung din China tranzitarea
teritoriului său în drum spre o terță țară, dar în realitate lucrurile erau mult mai
complicate. De fapt, fugarii erau prinși la mijloc într-o veche luptă politică și economică.
Cîndva stat-satelit al Uniunii Sovietice, Mongolia era acum o democrație pluralistă cu o
economie de piață în creștere. Avea legături diplomatice și economice atît cu Coreea de
Nord, cît și cu Coreea de Sud, precum și cu China și Statele Unite, iar felul cum îi trata pe
refugiații nord-coreeni părea să reflecte importanța relativă a fiecăreia dintre aceste
relații la un moment dat. În 2005, aproximativ cinci sute de nord-coreeni treceau
granița în fiecare lună. Pînă în 2009, cînd am trecut noi, erau mult mai puțini, deoarece
China a crescut numărul patrulelor de frontieră și Mongolia și-a mai îndulcit relațiile cu
Phenianul. Situația se înrăutățise atît de mult, încît călăuzele și misiunile de salvare îi
sfătuiau acum pe fugari să nu mai treacă prin Mongolia, ci să meargă pe altă rută, prin
Asia de Sud-Est.
De fapt, grupul nostru de opt persoane a fost printre ultimele trimise în Mongolia de
misiunea din Qingdao. Sun Hi a ajuns în Mongolia cu fiica ei la o lună după evadarea
noastră. După ce eu și mama am sărit peste rînd, Sun Hi, Hyong Sim și dificila Hae Soon
au fost repartizate într-un al treilea grup care a plecat și mai tîrziu decît fusese stabilit
inițial să plecăm noi în Mongolia. S-a dovedit că au avut mare noroc – toți membrii
grupului nostru inițial au fost prinși de chinezi înainte să ajungă la graniță. Toți au fost
trimiși înapoi în Coreea de Nord.
Grupul lui Sun Hi a plecat la două săptămîni după ce a fost prins grupul inițial. Ca și

noi, au reușit să treacă de gard, fiind prinși de niște grăniceri mongoli care au încercat
să-i trimită înapoi în China. Sun Hi chiar a înghițit niște otravă înainte ca ei să apuce să
facă asta, iar grănicerii au fost nevoiți s-o ducă de urgență la un spital ca s-o resusciteze.
Mai tîrziu am aflat că misiunea din Qingdao a fost închisă la scurt timp după aceea.
Femeia de etnie coreeană și misionarul chinez care ne-a servit drept călăuză au fost
arestați și trimiși la închisoare în China pentru crima de a fi facilitat fuga nord-
coreenilor către libertate.

Eu și mama nu știam cît urma să fim ținute în Mongolia sau dacă încă riscam să fim
trimise înapoi în China. Speranța ne părăsea cu fiecare zi pe care o petreceam așteptînd.
Dar mie îmi făcea bine să muncesc afară, în aer liber, pentru că atunci locul acela nu
mai semăna așa de tare cu o închisoare și în jurul Ulan Batorului erau peisaje
frumoase. Uneori venea și mama cu mine și ne plăcea amîndurora să privim munții și
să ne gîndim la libertatea noastră. De mai multe ori pe zi, niște avioane cu reacție
argintii și agile zburau la joasă altitudine după ce decolau de pe un aeroport aflat
undeva în vale. Cînd avioanele se înălțau spre cer, semănau cu niște păsări hotărîte
care zburau către libertate. Mama m-a văzut uitîndu-mă la ele și mi-a spus:
— O să zburăm și noi cu un avion din ăsta spre Coreea de Sud. Vom fi libere în
curînd.
Încercam să-mi închipui că mă aflu în fiecare dintre ele, dispărînd pe cer, dar mi se
părea imposibil.

Pe 20 aprilie 2009, un reprezentant al Coreei de Sud ne-a luat de la complexul acela
și ne-a dus la aeroportul internațional din Ulan Bator. Pentru că nu aveam acte de
identitate, ni s-au dat niște pașapoarte sud-coreene cu nume false ca să trecem de vama
și de biroul de imigrație din Mongolia.
Am fost avertizate să nu vorbim în coreeană pe aeroport, așa că am stat în sala de
așteptare în tăcere, temîndu-ne și să respirăm. De fiecare dată cînd vedeam pe cineva în
uniformă militară, mă panicam. (Mai am și acum reacția asta cîteodată.) În cele din
urmă, am fost escortate la avion și am răsuflat ușurată că nu ne oprise nimeni.
Bineînțeles, era pentru prima dată în viața noastră cînd urcam într-un avion. Cînd ne-
am așezat pe locurile noastre, eu și mama ne-am uitat una la alta uimite, iar apoi am
bătut palma. Era un gest pe care îl învățasem din filmele sud-coreene, iar eu eram
pregătită să devin sud-coreeancă. Sau cel puțin așa credeam.
În timp ce așteptam avionul sau taxiul, eu și mama ne țineam strîns de mînă.
Aveam impresia că sînt în unul dintre filmele acelea în care, într-un moment hotărîtor
din viață, ți se învălmășesc tot felul de gînduri prin minte. Retrăiam fiecare pas pe care
îl făcusem în Deșertul Gobi; îmi aminteam de fluviul înghețat pe care îl traversaserăm

ca să ajungem în China și de situațiile în care fuseserăm pe muchie de cuțit înainte să
ajungem în sfîrșit în Mongolia. Îl vedeam pe tatăl meu, care fusese lîngă mine în tot
timpul acesta, ajutîndu-mă să supraviețuiesc, călăuzindu-mă printre pericole. Mă
simțeam foarte vinovată pentru că murise înainte să mai apuce să simtă gustul
libertății, iar acum plecam fără el. Simțeam rușinea supraviețuitorului, a celui care
scapă cu viață în timp ce atîția prieteni și membri ai familiei mor sau nu mai au scăpare
din acel iad pe pămînt. Dar tristețea și vinovăția îmi erau alinate de gîndul că mama va
fi fericită și de speranța că o vom găsi și pe sora mea în curînd – dacă nu cumva ne
aștepta deja în Coreea de Sud.
Stăteam la geam și abia așteptam să decolăm, ca să văd orizontul și oceanul, pe care
nu îl știam decît din poze și din filme. Dar, imediat ce am început să gonim pe pistă, mi
s-a făcut cumplit de rău. Nu m-am mai uitat deloc pe geam tot restul călătoriei de trei
ore și jumătate, nici măcar atunci cînd am început să aterizăm pe Aeroportul
Internațional Incheon din Coreea de Sud. Nu voiam să compromit prima imagine a
libertății din cauză că îmi era rău.
Ni s-a spus să rămînem pe locurile noastre după ce aterizăm și să așteptăm să
coboare toți ceilalți pasageri. Apoi un agent de la Serviciul Național de Informații,
varianta sud-coreeană a CIA, a urcat în avion ca să ne escorteze. Curînd i s-au mai
alăturat cîțiva ca să ne conducă prin aeroport. Oamenii aceia erau atît de frumoși și
vorbeau cu un accent așa de minunat, ca sud-coreenii pe care îi vedeam în filmele
piratate, încît mama trebuia să-mi dea cîte un ghiont în coaste ca să nu mă mai holbez
la ei.
Cînd am ieșit din avion, parcă am pășit pe altă planetă. Primul lucru pe care l-am
văzut a fost un coridor alb, cavernos, scăldat într-o lumină strălucitoare. Trotuarul
rulant parcă era un covor fermecat, care ne ducea spre terminalul principal. Toate sud-
coreencele acelea aranjate care alunecau în direcția opusă erau îmbrăcate cu jachete
elegante din piele și fuste mini și aveau pe urechi căști viu colorate. Cînd am dat cu
ochii de ele, mi-a venit să intru în pămînt ca să nu mă vadă nimeni cu paltonul meu
ponosit de tweed și blugii cîrpiți. Era mai mare rușinea să fiu îmbrăcată ca o țărăncuță
în această țară nouă și impresionantă.
Cînd s-a terminat trotuarul rulant, mi-a fost teamă să calc pe podeaua lucioasă din
marmură. Părea la fel de netedă ca un rîu înghețat și am crezut că o să alunec. M-au
așteptat toți cît m-am dus pînă la toaletă. Eu credeam că în China văzusem toalete
moderne, dar asta depășea orice închipuire. Vasele de toaletă erau atît de strălucitoare
și de curate, încît m-am gîndit că acolo te speli pe mîini. Iar la robinetele chiuvetelor
apa tot începea să curgă în mod misterios de fiecare dată cînd treceai pe lîngă ele, iar
după aceea se oprea pe neașteptate. Îmi era prea rușine să rog pe cineva să mă ajute și
simțeam că sînt o proastă care nu are ce căuta acolo. Așa că, încă înainte să intru oficial

în Coreea de Sud, mă simțeam ca o ratată.

Chipeșii agenți de la SNI ne-au scos repede pe toți opt pe coridoarele aeroportului,
pînă la un autobuz care ne aștepta.
Prima dată ne-am oprit la un spital, unde mi s-a făcut prima examinare de rutină din
viața mea. Era foarte ciudat să fiu consultată de niște doctori cu echipamente așa de
moderne. Dar cel mai ciudat a fost cînd mi s-a cerut să fac pipi într-un pahar.
Poftim?
Habar nu aveam cum să fac asta. Și mi-au dat un pahar așa de grozav, că nici nu îmi
venea să-l folosesc pentru asta!
Doctorii au primit repede rezultatele: eram în regulă. Nu aveam nici tuberculoză,
nici boli contagioase. Curînd eram cu toții liberi să ne continuăm călătoria.

Centrul Național de Informații este o clădire bine păzită, în care accesul este
restricționat, cam la o oră de Seul. Imediat ce am ajuns, ni s-au luat toate bunurile pe
care le aveam asupra noastră și ni s-au dat niște sacoșe mari pline cu haine, șampon și
alte lucruri care ne trebuiau cît timp urma să rămînem acolo. În acel moment, s-a
terminat cu primirea noastră călduroasă și a devenit limpede că locul acela era mai
mult un soi de închisoare decît un adăpost pentru refugiați. Oamenii care ne-au supus
formalităților erau duri și vorbeau foarte repezit, chiar și cu copiii. La fel ca în
Mongolia, toți am fost duși pe rînd într-o încăpere, dezbrăcați și percheziționați
minuțios, ceea ce m-a făcut să mă simt iarăși umilită și violată. Era deprimant să ne
începem așa viața în libertate.
Scopul centrului este să-i elimine pe impostori: persoane de etnie coreeană din
China care încearcă să emigreze în Coreea de Sud și agenți nord-coreeni deghizați în
fugari. Aceasta reprezintă o preocupare legitimă, pentru că de-a lungul anilor cîteva
zeci de fugari au fost arestați pentru spionaj. Și totuși, aceștia reprezintă doar un mic
procent din cei peste 26.000 de nord-coreeni care au trecut prin centru și trăiesc acum
în Coreea de Sud.
Agenții de la SNI ne-au explicat că trebuia să fim interogați și anchetați înainte de a
putea să intrăm în țară. Eu și mama a trebuit să ne hotărîm cît din povestea noastră să
dezvăluim. Eram foarte îngrijorate după reacția îngrozitoare a pastorului din Qingdao
cînd a aflat că lucraserăm într-un chat-room. Ne-am gîndit că, cu cît află sud-coreenii
aceia mai puține despre trecutul nostru, cu atît ne va fi mai bine. Așa că am încercat să
încropim o poveste care omitea faptul că fusesem traficată în China la 13 ani sau că
trăisem cu Hongwei. Dar povestea era atît de complicată și greu de ținut minte, încît
mama a hotărît că era mai simplu și mai bine să spunem adevărul. Singurul lucru pe
care nu l-a mărturisit a fost că divorțase de tata. Întotdeauna a considerat că divorțul
acela fusese numai de formă, pentru că făcuseră asta doar ca să-și poată schimba ea

reședința cît el era la închisoare. A vrut să cinstească memoria tatei fiind soția lui, chiar
și după moartea sa.
După ce am fost percheziționați, micul nostru grup din Qingdao a fost condus într-o
încăpere în care mai erau vreo douăzeci și ceva de fugari care tocmai sosiseră și care
stăteau întinși pe podea, pe niște pături. Am primit toți pix și hîrtie și ni s-a spus să
scriem totul despre noi. După ce le-am dat compunerile, am avut voie să stăm de vorbă,
să dormim ori să ne uităm la un televizor cu circuit închis pe care se prindea doar
Discovery Channel dublat în coreeană sau subtitrat. Așa am aflat despre viața de pe
fundul oceanelor, insule pustii și crocodilii din Africa. Am văzut pentru prima oară cum
crește un copil în pîntecele mamei. A fost o așteptare lungă, dar foarte instructivă. Și
mîncarea era bună. Ni se dădeau o grămadă de gustări și fursecuri, iar la ora mesei ne
așezam la coadă ca să primim niște feluri noi de mîncare, delicioase, precum curry, de
care nu mai gustasem niciodată. Unii dintre angajați se purtau urît cu noi, dar
majoritatea erau extrem de drăguți și de prietenoși. În fiecare zi aveam voie să ne mai
dezmorțim și să facem mișcare vreo cîteva ore, dar în rest eram izolați pe măsură ce
unii treceau la etapa următoare a interogatoriului și alții veneau în locul lor.
Am auzit o grămadă de povești înfiorătoare și triste de la oamenii pe care i-am
cunoscut. Am aflat că altă prietenă a lui Myung Ok, care lucrase la chat-room ca să
strîngă bani să fugă prin Asia de Sud-Est, se înecase în fluviul Mekong, care se revărsase
din matcă, înainte să mai apuce să ajungă în Thailanda. Și eu și mama ne gîndiserăm s-
o luăm pe ruta aceea, dar costa prea mult pentru noi. Nu exista nici o cale sigură de a
fugi din Coreea de Nord, iar noi avuseserăm noroc că scăpaserăm cu viață.
După ce am stat vreo 20 de zile în marea sală de așteptare, eu și mama am fost
mutate într-o încăpere mai mică, împreună cu încă o femeie și cei trei copilași ai ei. Ea
ne-a spus că soțul ei fusese arestat în China chiar sub privirile ei, dar ea fusese nevoită
să se prefacă că nu îl cunoaște, ca să-și salveze copiii. Se simțea vinovată că-l
abandonase. Mama a încercat s-o liniștească, spunîndu-i că făcuse ce trebuia, dar
noaptea femeia îl striga în somn.
După încă două săptămîni, ne-a venit în sfîrșit rîndul la interogatoriu. Eu și mama
am fost mutate în camere separate unde stăteam singure și în care erau cîte un pat mic,
o masă, un scaun și o baie minusculă. La ora mesei, venea cineva și ne aducea
mîncarea în cameră, luînd tava după ce terminam de mîncat.
Agentul care se ocupa de interogarea mea era un om înalt, între două vîrste și
vorbea cu un glas mieros care la început mi s-a părut fermecător. Dar multe dintre
întrebările pe care mi le punea mă făceau să mă simt foarte stînjenită, la fel cum mă
simțisem și la Qingdao.
A început prin a mă întreba ce am învățat la școală și alte lucruri pe care doar copiii
din Coreea de Nord ar putea să le știe, ca jurămîntul micului pionier. M-a pus să

desenez o hartă a cartierului în care am locuit și m-a întrebat ce făcea familia mea în
Coreea de Nord. Cîteodată eram dusă în biroul lui ca să răspund la întrebări, iar alteori
mă suna la telefon ca să verifice ceva ce îi spusese mama. Știu că a fost necesar, dar
toate astea mă făceau să mă simt foarte stresată. Mai ales cînd voia să-i povestesc
despre China.
Spre sfîrșitul interogatoriului, m-a întrebat:
— Ai vreun tatuaj?
Știam ce mă întreabă de fapt: „Te-ai prostituat?”. Prostituatele din China pot fi adesea
identificate după tatuajele de pe brațe sau de pe spate. Eram roșie la față de rușine că
omul acela își permisese să mă întrebe așa ceva. Și, oricum, ce mai conta? Îmi cunoștea
trecutul; știa că lucrasem la un chat-room. Acum mă privea de parcă eram un gunoi. În
ochii lui, nu valoram nici cît o insectă.
— Nu, nu am nici un tatuaj, am spus.
— Ești
sigură
? a insistat el.
— Nu am. De ce nu mă credeți?
— Să știi că pot să chem o femeie să te dezbrace.
— N-aveți decît! Puteți să verificați chiar acum!
— Bine, bine, calmează-te, a zis el. Te cred.
Agentul a încercat să schimbe subiectul.
— Așadar, ce plănuiești să faci în Coreea de Sud?
Fără nici o ezitare, am spus:
— Vreau să învăț și să merg la facultate.
A pufnit, surprins, și mi-a zis:
— A, nu cred că poți să faci asta.
Apoi a adăugat:
— Dar presupun că tuturor ar trebui să li se acorde o a doua șansă.
A doua șansă?
m-am gîndit eu.
Infractorilor li se dă o a doua șansă
. Eu știam că nu
sînt infractoare; am făcut ce trebuia să fac ca să supraviețuiesc și să-mi salvez familia.
Dar în momentul acela mi s-a frînt inima. Mi-am dat seama că acolo nu aveam nici o
speranță. M-am simțit murdară și pierdută, ca atunci cînd pastorul îmi ținea predici
despre păcat. Dacă așa aveau să se poarte oamenii cu mine dacă aflau cine sînt, atunci
trebuia să fiu altcineva. O persoană care putea să fie acceptată și să reușească în Coreea
de Sud. Toată viața mea nu făcusem decît să supraviețuiesc. Făcusem cumva ca să
supraviețuiesc în Coreea de Nord. În China găsisem altă modalitate de supraviețuire.
Dar mă întrebam dacă mai am energie să supraviețuiesc și aici. Mă simțeam atît de
obosită!
M-am întors în camera mea ca o celulă și m-am uitat pe fereastră la țara unde
crezusem că aveam să fiu liberă. Dar nu vedeam decît un alt iad. Ce ușor ar fi fost să-mi

frec încheietura mîinii de metalul acela tăios pînă ce ar fi pătruns suficient de adînc ca
viața mea să țîșnească precum o furtună neașteptată și să se termine la fel de repede!
Dar apoi mi-am amintit că aveam de respectat o promisiune. Ca și tata, am jurat că
n-o să închid ochii pînă ce nu o găsesc pe sora mea. Voiam să trăiesc ca s-o văd din nou.
În timpul fugii noastre din China, eu și mama i-am întrebat pe toți cei pe care îi
cunoșteam dacă nu o văzuseră pe Eunmi. Nu știa nimeni nimic. Le-am spus agenților
de la SNI numele ei cînd am ajuns la centru, dar nu era înregistrată la ei. Am fost
dărîmată, dar nu voiam să mă las. Dacă trăia și era în China, nu trebuia decît să-i dau de
știre unde eram și avea să găsească o soluție ca să vină și ea.

La începutul lunii iunie, grupul nostru de 130 de fugari nou-veniți era gata să
părăsească acel centru. Primiserăm cu toții permisiunea securității statului. În seara din
ajunul plecării, angajații ne-au organizat o mare petrecere de bun venit în noua noastră
viață. Ne-au urat baftă, căci știau că o să avem nevoie. Următoarea noastră escală a fost
la un centru de reinstalare unde nord-coreenii erau învățați cum să fie sud-coreeni.

20
Vise și coșmaruri
Primul lucru pe care l-am învățat la Centrul de Reinstalare Hanawon a fost să cîntăm
imnul național. La asta ne-am descurcat foarte bine. La urma urmei, noi, nord-coreenii,
ne perfecționaserăm abilitățile de genul ăsta toată viața. Celelalte sarcini au fost mult
mai grele.
Hanawon, care se află la vreo 65 de kilometri sud de Seul, înseamnă „Casa Unității”.
Campusul cu clădiri de cărămidă roșie și gazon verde împrejmuit de ziduri de
securitate a fost construit în 1999 de Ministerul Unificării din Coreea de Sud, o agenție
guvernamentală creată cu scopul de a face pregătirile pentru ziua în care Nordul și
Sudul se vor uni din nou. Programele sale sînt menite să ajute tranziția fugarilor la o
societate modernă – ceva ce va trebui să se întîmple la o scară uriașă în cazul în care
celor 25 de milioane de locuitori ai Coreei de Nord li se va permite vreodată să pășească
în secolul XXI.
Republica Coreea evoluează separat de Regatul Eremit de peste șase decenii și pînă și
limba e diferită acum. Într-un fel, Hanawon este ca o tabără de instrucție pentru cei
care călătoresc în timp din Coreea anilor ’50 și ’60, care au crescut fără bancomate,
malluri, carduri sau internet. Sud-coreenii folosesc multe cuvinte de argou pe care noi
nu le cunoaștem, iar engleza s-a strecurat în vocabular, într-un fel de „congleză”. De
exemplu, în Coreea de Sud
handbag
(„geantă“) este acum
han-dubag-u
. Iar shoppingul
este
syoping.
Am fost uimită cînd am aflat că oamenii fac cumpărături de plăcere. Și
mai erau atîtea: imprimantă, scaner, salată, hamburger, pizza, clinică. Nu era doar un
vocabular nou pentru mine; acești termeni marcau pătrunderea într-o lume complet
nouă.
Era deopotrivă criptic și captivant. Personalul de la Hanawon a încercat să ne învețe
cît de mult a putut în cele trei luni cît am rămas acolo pînă să fim lăsați liberi în noua
noastră patrie hipercompetitivă, digitalizată și democratizată.

Imediat ce am ajuns, micul nostru grup din Qingdao a fost repartizat unei echipe –
grupul 129 – și am primit niște uniforme lejere – pantaloni de trening, tricouri,
hanorace și teniși – pe care să le purtăm pe durata șederii acolo. Complexul era menit
să adăpostească maximum trei sute de fugari, dar cît am fost noi acolo era ticsit cu vreo
șase sute de rezidenți – numai femei și copii de cel mult 18 ani. Bărbații erau trimiși în
alt complex. Dormeam cîte patru-cinci în cameră și mîncam într-o sală de mese
comună.
În timp ce mama și ceilalți adulți erau învățați cum să-și deschidă un cont în bancă,
să folosească un card, să plătească o chirie și să se înscrie pentru a vota, eu participam,
împreună cu ceilalți adolescenți și copii, la cursuri menite să ne pregătească pentru
rigurosul sistem de învățămînt sud-coreean. Mai întîi ne-au testat ca să vadă la ce nivel
eram. Eu aveam 15 ani, dar, după ce ratasem atîția ani de școală, m-am încadrat la
nivelul clasei a doua la matematică, iar la citire și scriere chiar mai prost.
Trebuia să-mi reîncep educația de la zero.
Multora dintre noi le-a fost greu să se obișnuiască cu sala de clasă. Părea
inconfortabil și nefiresc să stai nemișcat pe un scaun. Iar lecțiile erau dificile. În
manuale nu se mai foloseau „nenorociții de americani” ca unități ale adunării și
scăderii – acum aveam tot felul de obiecte simpatice și colorate: mere, portocale și
altele. Dar încă nu știam tabla înmulțirii. Și aveam nevoie de ajutor și cu niște lucruri de
bază, ca alfabetul latin. În afară de caracterele coreene, singurul alfabet pe care îl mai
cunoșteam era cel pe care îl foloseam pentru a transcrie cuvinte rusești în Coreea de
Nord. Învățarea unuia nou părea de-a dreptul chinuitoare.
Instructorii se străduiau să ne învețe despre lumea din afara granițelor ermetice ale
Coreei de Nord. A fost pentru prima dată cînd am aflat că există democrații prospere în
toată lumea, iar Coreea de Nord era una dintre cele mai sărace țări de pe planetă și cea
mai represivă. În fiecare zi, instructorii contestau convingeri fundamentale care ne
fuseseră inoculate încă de la naștere. Unele informații erau mai ușor de asimilat decît
altele. Puteam să cred că Kim Jong Il locuia în reședințe luxoase în timp ce poporul lui
murea de foame. Dar nu puteam să accept că tatăl lui, Marele Conducător Kim Ir Sen,
fusese cel care pornise războiul din Coreea din 1950, și nu diabolicii invadatori yankei și
sud-coreeni. Mult timp, pur și simplu am refuzat să cred asta. Ideea că țara mea natală
fusese mereu victima agresiunilor imperialiste era parte din identitatea mea. Nu e ușor
să renunți la o mentalitate impregnată în toate fibrele ființei tale și inoculată în creierul
tău la fel ca glasul tatălui. În plus, dacă tot ce fusesem învățată pînă atunci era o
minciună, de unde puteam eu să știu că oamenii aceia nu mințeau și ei? Nu mai
puteam să cred în nici un fel de autoritate.
La Hanawon, am învățat și niște reguli de comportament în societatea în care urma
să ne integrăm. De pildă, instructorii ne-au spus că aici nu aveam voie să batem pe

nimeni. Asta ne-ar fi costat mulți bani și riscam chiar să ajungem la închisoare. Lucrul
ăsta i-a șocat pe băieți, dar mie mi s-a părut minunat. În Coreea de Nord și în China nu
existau asemenea legi și niciodată cînd m-a lovit cineva nu m-am așteptat să fie
pedepsit. Credeam că nu am ce să fac, pentru că eram slabă. Așa că acest sistem juridic
mi se părea foarte atrăgător pentru că îi proteja pe cei slabi de cei care aveau mai multă
putere. Nu mi-aș fi închipuit niciodată așa ceva.
Nu știu dacă și ceilalți fugari aveau aceleași probleme, dar pentru mine cea mai
dificilă etapă a programului a fost să învăț să mă prezint în fața clasei. Aproape nimeni
nu știa cum să facă asta, așa că profesorii noștri ne-au învățat că mai întîi spui cum te
cheamă, cîți ani ai și de unde ești. Apoi poți să le zici oamenilor ce hobby-uri ai, care
este cîntărețul sau actorul tău preferat, iar în cele din urmă poți vorbi despre „ce vrei să
fii cînd o să crești mare”. Cînd mi-a venit rîndul, m-am blocat. Habar nu aveam ce e ăla
„hobby”. Cînd mi s-a explicat că este ceva ce mă face fericită, nu mi-a venit nimic în
minte. Singurul țel pe care ar fi trebuit să-l am era să fac fericit regimul. Și de ce i-ar fi
păsat cuiva ce voiam „eu” să fiu cînd o să cresc mare? În Coreea de Nord nu exista „eu”
– ci doar „noi”. Acest exercițiu mă făcea să mă simt foarte stînjenită și mă dădea peste
cap.
Cînd profesoara și-a dat seama de asta, mi-a zis:
— Dacă asta e prea greu, atunci spune-ne care este culoarea ta preferată.
Nici de data asta nu am știut ce să răspund.
În Coreea de Nord, de obicei sîntem învățați să memorăm totul pe de rost, iar de cele
mai multe ori nu există decît un singur răspuns corect la fiecare întrebare. Așa că,
atunci cînd profesoara m-a întrebat care este culoarea mea preferată, m-am gîndit bine
care ar fi răspunsul „corect”. Nu fusesem niciodată învățată să-mi folosesc acea parte a
creierului care se ocupă de „spiritul critic”, partea ce hotărăște în cunoștință de cauză
dacă un lucru pare mai bun decît altul.
Profesoara mi-a spus:
— Hai, că nu e greu. Uite, spun eu prima: culoarea mea preferată este roz. Acum
spune tu: care este culoarea ta preferată?
— Roz! am zis, ușurată că în sfîrșit aflasem răspunsul corect.
În Coreea de Sud, am ajuns să urăsc întrebarea „Tu ce crezi?”. Cui îi pasă? A durat
mult pînă am început să-mi folosesc creierul și să înțeleg de ce părerile mele contează.
Dar, după cinci ani de exercițiu al libertății, știu acum că culoarea mea preferată este
verdele crud și că hobby-urile mele sînt cărțile și documentarele. Nu mai copiez
răspunsurile altora.

Cred că profesorii mei de la Hanawon au avut cele mai bune intenții cînd ne-au
avertizat cît de greu ne va fi să concurăm cu elevii și studenții născuți în Coreea de Sud.

Gradul de succes al procesului didactic în Coreea de Sud o situează pe primul loc în
lume de Pearson Global Index, un sistem de clasificare conform căruia Marea Britanie
este pe locul al șaselea, iar Statele Unite pe locul al cincisprezecelea. Ni s-a spus că în
Coreea de Sud copiii erau atît de obsedați de educație, încît învățau șapte zile pe
săptămînă, iar în timpul liber făceau meditații, ca să-i întreacă pe colegi. Astfel,
personalul de la Hanawon încerca să se asigure că avem așteptări realiste în ceea ce
privește integrarea în școlile publice. Dar mie îmi spulberau toate speranțele. Aproape
că îmi venea să mă las păgubașă înainte să fi început.
Nu am știut niciodată că libertatea poate fi ceva atît de crud și de dificil. Pînă în
momentul acela, crezusem întotdeauna că eram liberă dacă puteam să port blugi și să
mă uit la ce filme vreau fără să mă tem că voi fi arestată. Acum îmi dădeam seama că
trebuia să gîndesc tot timpul – și asta era extrem de obositor. Erau momente cînd mă
întrebam dacă, în caz că nu ar fi existat foamea aceea perpetuă, nu mi-ar fi fost mai
bine în Coreea de Nord, unde alții gîndeau și alegeau în locul meu.
Mă săturasem să fiu atît de responsabilă. În China, eu cîștigam pîinea, eu eram cea
care o ținea pe mama în viață. Acum nu mai știam cum să fiu din nou copil. Cînd am
ajuns la Hanawon, eu și mama am stat în aceeași cameră cu o altă femeie și cu fiica ei,
care era cam de vîrsta mea. Mama ei se plîngea că sînt prea independentă și prea
matură, zicînd că ar trebui să mă port mai copilărește. Dar eu nu înțelegeam ce voia să
spună cu asta. În sufletul meu, mă simțeam foarte bătrînă.
Nu puteam să sufăr cînd oamenilor nu le plăcea de mine, așa că de față cu mamele
încercam să mă port mai copilărește, iar cu ceilalți adolescenți încercam să mă integrez.
Nu știu cît de bine mi-a ieșit. Ne vedeam în fiecare zi și făceam excursii în grup, dar mă
simțeam foarte singură. Personalul ne-a făcut un tur al Seulului, ne-a arătat muzeul
războiului și fluviul Han și ne-a învățat să cumpărăm bilet și să mergem cu metroul. Pe
mine mă stresau toată gălăgia și mașinăriile alea, firmele luminoase și furnicarul acela
de oameni care mă înconjurau pretutindeni. Zîmbeam și mă prefăceam că sînt atentă.
Pe dinafară eram copilul perfect, dar înăuntru fierbeam.
Într-o zi, stăteam de vorbă lîngă cantină cu niște nord-coreeni de vîrsta mea. Unul
dintre băieți o bîrfea pe o adolescentă care făcuse un copil.
— Nu poți să ai încredere în nord-coreence, a zis alt băiat. Toate au fost traficate.
Numai că ea nu a avut cum să ascundă asta.
— Nu știu ce vrei să spui cu asta! am zis eu. Ce înseamnă traficate?
De fiecare dată cînd venea vorba de China, evitam subiectul în felul acesta. Eu și
mama nu vorbeam niciodată despre trecut, nici măcar cînd eram singure. Ne uitam
una la alta și înțelegeam tot ce rămînea nespus:
chiar și păsările și șoarecii ne puteau
auzi șoapta.
Mama se confrunta și ea cu dificultăți în această lume nouă și ciudată în
care urma să pășim. Dar avea o atitudine mai sănătoasă decît mine. Fiecare zi în care

nu trebuia să lupte pentru supraviețuire era o zi bună pentru ea.
Încercam amîndouă din răsputeri să uităm amintirile urîte și să mergem mai
departe. Eu voiam să-mi șterg trecutul cu buretele, dar oroarea lui se întorcea să mă
bîntuie din clipa în care adormeam. Aveam tot timpul coșmaruri, de obicei cu același
subiect: în jurul meu curgea apă și trebuia să traversez rîul ca să scap. Mereu era cineva
pe urmele mele, dar, orice aș fi făcut, nu puteam scăpa. Uneori coșmarurile erau atît de
îngrozitoare, încît mă trezeam țipînd. Treceau cîteva secunde bune pînă recunoșteam
pătura de pe patul meu, pînă îmi aminteam că sînt în siguranță, că supraviețuisem, că
scăpasem.
Dar uneori, chiar și în toiul zilei, mă întrebam dacă nu cumva mă aflu încă în Coreea
de Nord și toate celelalte nu sînt decît un vis.
Cred că mă ciupeam de o mie de ori pe zi. Credeam că o să mă trezesc dintr-o clipă în
alta în casa mea friguroasă din Hyesan, numai cu sora mea, întinsă pe podea, cu ochii
țintă la luna care se vedea prin geam, întrebîndu-mă cînd o să se întoarcă mama cu
mîncare.
Uneori mă ciupeam atît de tare, încît îmi făceam vînătăi și îmi dădea sîngele, pentru
că aveam nevoie să simt durere fizică pentru a-mi dovedi că viața aceasta este reală.
Alteori o făceam doar ca să mă asigur că mai sînt în stare să simt ceva. În mine încă
zăbovea un soi de amorțeală, ca un tovarăș indiferent care mă privea de la distanță,
incapabil să interacționeze cu lumea.
În Coreea de Nord nu există cuvinte ca
depresie
sau
stres posttraumatic
, așa că
habar nu aveam ce sînt chestiile astea sau dacă nu cumva sufăr de așa ceva. Conceptul
de
consiliere
îmi era atît de străin, încît, atunci cînd mi s-a oferit așa ceva la Hanawon,
habar nu aveam despre ce tot vorbeau. Am văzut recent niște studii conform cărora
aproximativ 75% dintre nord-coreenii fugiți de puțin timp în Coreea de Sud suferă de o
formă de stres emoțional sau psihologic. Această estimare mi se pare foarte scăzută.
Toți cei de la Hanawon încercam să ne purtăm ca niște oameni normali, deși chinul
trecutului nostru și nesiguranța viitorului ne mîncau pe dinăuntru.

În primele zile ale Republicii Coreea, fugarii nord-coreeni care intrau în țară erau
tratați ca niște eroi și de obicei li se ofereau recompense consistente, subvenții și burse.
Dar după foametea din anii ’90 un val de refugiați a început să se reverse în Coreea de
Sud, copleșind sistemul de reinstalare. De fapt, numărul fugarilor a fost în 2009 mai
mare ca niciodată: 2.914 de nou-veniți.
Iar spre deosebire de anii anteriori, cînd majoritatea fugarilor erau bărbați calificați,
acum aproximativ 75% dintre refugiați erau femei sărace din provinciile nordice – ca
mine și ca mama. Cu timpul, pachetele de relocare deveniseră mai limitate și mai
restrictive. Dar erau în continuare un colac de salvare pentru noi, care ne adaptam la

noua noastră patrie.
Pe 26 august 2009, Hanawon a organizat o petrecere de absolvire pentru membrii
grupului 129. Eu și mama am primit documente care atestau că sîntem cetățeni ai
Republicii Coreea. M-a copleșit un sentiment extraordinar de ușurare. Am crezut că
aceasta fusese ultima încercare căreia trebuise să-i facem față în drumul nostru către
libertate. Dar, aproape imediat ce am ieșit pe porțile centrului Hanawon, a început să-
mi pară rău că plecam de acolo. Mă aflam acum în țara opțiunilor, unde
supermarketurile îți ofereau 15 mărci de orez din care să alegi, iar eu tînjeam deja să
mă întorc într-un loc unde să ni se spună ce să facem.
Imediat ce ne-am obișnuit cît de cît cu noua noastră viață, am aflat cît de dureroasă
poate fi libertatea.
Eu și mama am primit un pachet de relocare pentru locuință și alte cheltuieli în
valoare de aproximativ 25.234 de dolari în următorii cinci ani. Pare o sumă enormă
pînă ce iei în considerare faptul că majoritatea familiilor sud-coreene cam atît cîștigă
într-un an. Fugarii trebuie să muncească din greu ca să ajungă la nivelul unui cetățean
mediu, iar mulți dintre ei nu reușesc niciodată. Ni s-a spus că mai putem primi niște
bani dacă locuim în afara capitalei aglomerate, așa că eu și mama am acceptat oferta și
am fost trimise într-un orășel industrial de lîngă Asan, cam la două ore cu trenul de
Seul.
Apartamentul nostru ne-a fost repartizat și plătit de stat. Pe numele mamei a fost
deschis un cont și ni s-a acordat un stipendiu unic ca să avem cu ce porni. Dar nu am
primit toți banii odată. Se știa că unii intermediari chinezi îi caută pe fugari în Coreea de
Sud ca să le ceară banii pe care aceștia li-i datorează. Și mai erau și escroci sud-coreeni
care îi păcăleau pe fugari, ușurîndu-i de banii pe care îi primeau de la stat pentru
reinstalare. Cazurile acestea erau foarte frecvente pentru că nord-coreenii nou-sosiți
habar nu aveau cum funcționează lucrurile în lumea reală.
În Coreea de Nord nu există contracte scrise, așa că la Hanawon ne-au tot spus că pe
lumea asta totul se întîmplă pe hîrtie, iar după ce semnezi ceva, devii responsabil
pentru acel lucru. Nu mai poți să te răzgîndești. Dar e greu să scapi de obiceiurile vechi
și să-ți faci altele noi. Așa că guvernul s-a gîndit că, dacă primeam banii în tranșe, nu
riscam să-i pierdem pe toți odată. Dar, dacă ar fi văzut cum trăiam în Asan, și-ar fi dat
seama că eu și mama oricum nu prea mai aveam ce pierde.
Complexul de locuințe în care stăteam era cocoțat pe un deal de la marginea
orașului, nu departe de cîteva magazinașe și o linie de autobuz cu care ajungeai în
zonele mai populate. Aici chiriile erau foarte mici, iar clădirea noastră era plină de
chiriași care primeau ajutor de la stat, inclusiv bătrîni și infirmi ce nu mai aveau familii
care să aibă grijă de ei, mai mulți oameni cu boli psihice care ar fi trebuit să stea la azil –
și noi.

Noi locuiam într-o cameră în care erau o chicinetă, o saltea pe podea care ținea loc
de pat și un balcon unde puteam depozita lucruri. Clădirea era plină de gîndaci, oamenii
urinau în lift și pe hol, iar în apartamentul de alături era un nebun care răcnea la orice
oră din zi și din noapte. Din fericire, cealaltă vecină a noastră era o bătrînă de treabă
care ne-a dat un bol pentru orez și niște farfurii frumoase de care nu mai avea nevoie.
Ne-am cumpărat un mic frigider dintr-un magazin second-hand. Celelalte mobile le-am
luat de pe spațiul verde din parcare unde locatarii aruncau haine uzate și alte lucruri
din casă. Mie și mamei nu ne venea să credem ce noroc avem cînd am găsit lămpi, oale
și cratițe, o saltea uzată și chiar și un mic televizor. Era un du-te-vino continuu de
locatari care se mutau în clădire sau plecau, așa că în fiecare săptămînă apăreau noi
comori. Am hotărît că sud-coreenii ăștia aruncă mai multe lucruri folositoare chiar și
decît chinezii.
Un alt lucru nemaipomenit la sud-coreeni era faptul că în magazine găseai fructe la
prețuri decente. În Coreea de Nord, portocalele și merele erau un lux la care nici nu
puteai visa, așa că aici mamei îi plăcea la nebunie să cumpere fructe și să le taie felii, pe
care le mîncam împreună. Avusese o viață extrem de grea, dar mereu reușise să
găsească ceva pentru care să fie recunoscătoare. De asemenea, de cele mai multe ori
vedea și partea amuzantă a lucrurilor – chiar și cînd era vorba despre ea însăși. De
pildă, mereu făceam greșeli cu produsele din jurul nostru pe care nu le cunoșteam, iar
odată mama și-a dat cu parfumul meu în gură, crezînd că este spray de gură. Cînd s-a
oprit din tușit și din blestemat, a izbucnit în rîs. Am rîs amîndouă pînă ne-au dat
lacrimile.
Într-o noapte, la scurt timp după ce am ajuns la Asan, m-am trezit și am auzit-o pe
mama chicotind.
— Ce este,
Umma
? am întrebat-o. Ce e așa de amuzant?
— Frigiderul, Yeonmi-ya! a zis ea. Tocmai am auzit că s-a pornit singur.

21
O minte însetată
Primul meu obiectiv a fost să cunosc niște sud-coreeni adevărați. Toți cei pe care îi
cunoscuserăm pînă atunci erau fugari, ca și noi, agenți sud-coreeni și personalul
instruit să aibă de-a face cu noi. De asemenea, abia așteptam să aflu mai multe despre
calculatoare, așa că m-am hotărît să vizitez o sală de internet pe care o observasem
printre alte magazine aflate în apropierea apartamentelor. Spre deosebire de internet-
café-uri, în care este permis accesul oricui, acestea seamănă mai mult cu niște cluburi
private în care plătești o mică taxă pentru fiecare oră ca să joci jocuri și să stai pe chat
cu prietenii. Mi-am strîns părul în coadă, m-am îmbrăcat cu niște haine curate, apoi am
coborît.
Sala de internet era la etajul al doilea, în capătul unor scări de ciment mizerabile.
Mie mi s-a părut ceva incredibil de sofisticat, cu luminițele acelea colorate și șirurile
lucioase de calculatoare în fața cărora stăteau tineri ce păreau hipnotizați.
Mi-am luat inima în dinți și am deschis ușa de sticlă. Bătrînul de la recepție a ridicat
ochii spre mine cînd am intrat.
— Aș vrea să folosesc și eu calculatorul ăsta… am zis.
De îndată ce mi-a sesizat accentul, s-a prins că nu eram din Coreea de Sud.
— Străinii nu au voie aici, a spus el.
— Da, sînt din Coreea de Nord, dar acum sînt cetățean sud-coreean, am zis eu, de-a
dreptul șocată.
Simțeam că îmi dau lacrimile.
— Nu, ești o străină, a spus bărbatul. Străinii nu au voie aici!
Am făcut stînga-mprejur, am coborît scările în fugă și nu m-am mai oprit pînă ce nu
am ajuns înapoi în apartamentul nostru. Mă simțeam nemaipomenit de dezamăgită.
A doua zi, nu mai voiam decît să zac în pat cu pătura în cap, dar mama mi-a spus că
trebuia să mă îmbrac. Era început de septembrie, iar trimestrul începuse deja. Era
timpul să mă înscriu la școală.

Deși rezultatele pe care le-am obținut la teste mă situau la același nivel cu sud-
coreenii de opt ani, eu aveam aproape de două ori pe atît, deci eram prea mare pentru
școala elementară. Așa că, dacă voiam să învăț la o școală publică, trebuia să intru la
gimnaziu. Aș fi putut să aleg o școală alternativă privată, destinată refugiaților, dar
voiam să învăț să mă integrez în Coreea de Sud cît mai repede posibil.
Gimnaziul era o clădire modernă de cărămidă care avea pe ziduri bannere colorate
ce îi felicitau pe elevi pentru reușitele lor școlare și sportive. Eu și mama ne-am întîlnit
cu unul dintre administratorii școlii la el în birou și primul lucru pe care mi l-a spus a
fost cît de greu avea să-mi fie să reușesc.
— Am avut un nord-coreean la școala noastră acum cîțiva ani, a zis el, dar nu a
reușit să-i ajungă pe ceilalți din urmă și a picat.
S-a uitat cu subînțeles la mine, parcă spunîndu-mi că și eu eram un caz fără
speranță.
— Iar uniformele sînt foarte scumpe aici, a mai adăugat directorul. Va trebui să-ți
dăm una folosită pe care să ți-o repare mămica.
Apoi am fost condusă să-i cunosc pe unii dintre colegii mei. Toate fetele erau
îmbrăcate cu uniforme elegante, în timp ce eu aveam pe mine niște haine căpătate de
la un asistent social. Am încercat să intru în vorbă cu niște copii, dar s-au uitat puțin la
mine și au plecat. Mai tîrziu, am auzit niște fete vorbind despre mine, fără să le pese că
puteam să le aud.
— Ce caută chestia aia aici? a zis una.
— Care-i faza cu accentul ăla al ei? a spus alta. E spioancă sau ce?
La sfîrșitul zilei, am plecat acasă cu mama și nu m-am mai întors niciodată acolo.

După aceea, mă temeam atît de tare de alți oameni, încît refuzam să mai ies din
casă. Dacă încercam să ies, mă năpădea o sudoare rece și inima începea să-mi bată așa
de tare în piept, încît credeam că o să mor. Singurul moment cînd mă simțeam bine
afară era noaptea tîrziu, cînd nu mai era nimeni în jur. Mama mă însoțea pînă la un
părculeț de joacă pentru puținii copii care locuiau în complexul de apartamente. Acolo
mă dădeam în leagăn în timp ce mama îmi povestea ce făcuse în ziua aceea sau îmi
cînta unele dintre cîntecele vechi.
— Trebuie să fii mai încrezătoare, Yeonmi, zicea ea. De ce ești așa de speriată cînd se
uită lumea la tine?
Dar nu aveam cum să-i explic.
După ce am stat ascunsă o lună, mi-am dat seama că trebuia să mă forțez să ies din
nou în lume. Chiar dacă mulți sud-coreeni credeau că nu am nici un viitor, chiar dacă ei
credeau că sînt proastă, înapoiată și nedemnă de încredere, aveam să le arăt eu lor.
Aveam să reușesc într-un fel sau altul. Iar primul pas era să dobîndesc educație.

Înainte să moară, tatăl meu mi-a spus pentru ce îi pare rău. Întotdeauna și-a dorit să
merg la școală și să vin acasă cu note bune. Știa că voiam să merg la facultate într-o
bună zi și, poate, să devin doctor, ca atîtea dintre rudele noastre. Dar, după ce a fost
arestat, acest vis a devenit imposibil. Acum îmi stătea în putere să îndeplinesc dorințele
tatei.
Foarte multe dintre lucrurile pe care le-am învățat la Hanawon păreau să nu aibă
sens. Dar ceea ce m-a izbit a fost o frază simplă pe care am auzit-o de nenumărate ori:
„Într-o democrație, dacă muncești din greu, vei fi răsplătit”. La început nu am crezut.
Nu așa mergeau lucrurile în Coreea de Nord, unde munca sîrguincioasă era răsplătită
doar dacă aveai un
songbun
bun și niște relații. Dar știam că puteam să muncesc din
greu și mă incita gîndul că aveam să fiu răsplătită pentru efortul meu. Încă nu aveam
un cuvînt pentru „dreptate” și nici măcar nu înțelegeam conceptul, dar ideea îmi
plăcea. Trebuia să încep imediat să muncesc ca să-mi ating țelurile; nu mai era nici o
clipă de pierdut.
În noiembrie 2009, m-am înscris la școala „Visul divin”, o școală creștină cu internat
destinată exclusiv copiilor nord-coreeni, din orașul învecinat Cheonan. Aproape toate
școlile speciale pentru refugiați erau conduse de creștini și nu prea aveam de ales.
Școala asta era cel mai aproape de mama.
Aveam mult de recuperat. Obiectivul meu era să obțin diploma de absolvire a
gimnaziului și a liceului odată cu ceilalți copii de vîrsta mea de la școlile normale, iar
apoi să merg la facultate. Erau vreo 15 adolescenți la „Visul divin” – cu toate că numărul
lor avea să mai varieze –, printre care și niște fete pe care le cunoscusem la Hanawon.
Dar eu nu eram prea populară în școală. Eram hotărîtă să scap de singurul lucru care
dădea de gol faptul că eram refugiată, așa că, în conversații, încercam să vorbesc cu
accent sud-coreean. Fetele mă credeau ciudată și îngîmfată. Profesorii îmi spuneau că
nu mă „deschid” suficient de mult. Nu eram interesată să stau numai cu nasul în Biblie
și să merg la biserică, lucruri foarte importante pentru toți ceilalți din jurul meu. La
Școala „Visul divin” nu voiam decît să învăț. Eram așa de însetată de cunoaștere, încît
nu toleram nimic care îmi distrăgea atenția. Mă porecliseră „Mașina de învățat”.
În majoritatea timpului, stăteam în camera mea și citeam. Îmi aminteam de vechea
plăcere de a citi cărți în Coreea de Nord, numai că acum lecturile mele nu se mai
limitau la aventurile lui Kim Ir Sen și Kim Jong Il.
În acest timp, mama a răsuflat ușurată că am ales o școală cu internat, unde eram în
siguranță și avea cine să-mi dea de mîncare. Ea plănuia să facă o călătorie pînă în China.

Imediat ce ne-au dat drumul de la Hanawon, mama a luat legătura cu niște
intermediari din China care au trimis o femeie peste graniță, la Hyesan, să se intereseze
de Eunmi. Voiam să aflăm dacă fusese cumva arestată în China și trimisă înapoi, ca

atîtea alte femei pe care le cunoșteam. Dar nimeni nu mai știa nimic de sora mea de doi
ani și jumătate, de cînd dispăruse.
Așa că am dat sfoară în țară prin rețelele de traficanți din China că oferim o
recompensă de 10.000 de dolari pentru orice informații despre Eunmi. În același timp,
mama a depus cerere pentru un pașaport sud-coreean. În primele luni la Asan am trăit
în sărăcie pentru că economiseam cît de mult puteam ca să o căutăm pe sora mea. Cum
a pus mîna pe pașaport, mama și-a cumpărat bilet de avion spre China.
Este greu de imaginat cît curaj i-a trebuit mamei ca să facă această călătorie singură.
Nici acum nu știa aproape deloc chineză și nu mai călătorise niciodată fără cineva care
s-o îndrume. Chiar dacă acum avea cetățenie sud-coreeană, nu avea de unde ști că nu
va fi răpită și vîndută din nou, dacă nu cumva pica în mîinile unor agenți nord-coreeni
care aveau s-o trimită înapoi în țară, unde o aștepta moartea. Dar și-a învins temerile, a
zburat cu avionul pînă în stațiunea Dalian – pentru că era mai ieftin – și apoi a străbătut
singură cu autobuzul drumul lung pînă la Shenyang.
A stat la vechea noastră prietenă Myung Ok, șefa de la chat-room, cît a căutat-o pe
Eunmi. Pe vremea cînd ne ascundeam, ne temeam să le contactăm pe rudele tatei, care
locuiau în orașul Yanbian din nord-estul Chinei. Nu îndrăzniserăm nici măcar să dăm
niște telefoane ca să le localizăm, ca nu cumva să le aducem poliția la ușă. De data asta
mama le-a găsit prin intermediul băncii la care lucrase cîndva mătușa tatei. A fost
minunat să ia din nou legătura cu acea parte a familiei, dar am aflat cu dezamăgire că
nimeni nu știa nimic de Eunmi.
După ce a stat 20 de zile în China, mama s-a întors acasă descurajată. Nu reușeam să
dăm de sora mea, dar nu ne pierdeam speranța că avea să ne găsească într-o bună zi.
Dar mama nu s-a întors chiar cu mîna goală. Înainte de a pleca la misiunea din
Qingdao, ne-am lăsat lucrurile într-un loc sigur din Shenyang. Nu am vrut să luăm cu
noi nimic care să ne dea de gol că sîntem nord-coreence în timpul evadării noastre.
Printre acestea era și un pachețel cu niște fotografii de familie. Pozele acelea erau tot ce
ne mai rămăsese de la tata, de la Eunmi și de la rudele pe care le iubeam și pe care le
părăsiserăm. Iar acum fotografiile erau iarăși la noi, în Coreea de Sud.
Și din călătoria asta a mai ieșit ceva bun. Înainte, Myung Ok se temuse să fugă din
China ca nu cumva să fie arestată și trimisă înapoi în Coreea de Nord, torturată și
executată. Dar mama i-a povestit ce minunat era în Coreea de Sud și cum ne-a ajutat
statul cînd am ajuns acolo.
— Ia uite! i-a spus ea lui Myung Ok, fluturîndu-i pe sub nas pașaportul ei. Poți să obții
și tu așa ceva după ce ajungi acolo, iar apoi poți să călătorești unde vrei fără nici o
teamă! Vei fi liberă.
Pașaportul acela i-a dat lui Myung Ok curajul de a-și asuma acest risc. Eu și mama
am dat niște telefoane și am aranjat să fugă pe o rută prin Thailanda. A plecat cîteva

luni mai tîrziu și pînă la urmă a ajuns și ea în Coreea de Sud.

La școala „Visul divin” nu am rămas prea mult. De fapt, imediat ce s-a întors mama
din China, la sfîrșitul lunii noiembrie, m-am lăsat de școală și m-am mutat înapoi cu ea.
Simțeam că la școala aceea nu mi se oferea tot ce aveam eu nevoie și nu îmi plăceau
toate activitățile religioase. Nu îmi plăcea să mă prefac mai credincioasă decît eram. Iar
predicile îmi aminteau uneori de pastorul din Qingdao care mă făcuse să mă simt
murdară și păcătoasă.
După ce m-am întors acasă, am stat numai cu nasul în cărți. Devoram cărțile așa
cum alții respiră oxigenul. Nu citeam doar pentru cunoaștere sau de plăcere; citeam ca
să trăiesc. Nu aveam decît 30 de dolari pe lună, iar după ce plăteam cheltuielile, dădeam
pe cărți toți banii care îmi rămîneau. Unele erau noi; pe altele le cumpăram dintr-un
anticariat. Chiar dacă îmi era foame, cărțile erau mai importante decît mîncarea. Abia
mult mai tîrziu am aflat că există biblioteci publice. Acum pare greu de crezut, dar cînd
am ajuns în Coreea de Sud aveam foarte puține informații despre viața din țara aceea.
Am început cu niște traduceri coreene ale unor cărți pentru copii, apoi am trecut la
cărți cu poze despre țările lumii. Am cumpărat cărți despre mitologia romană și istoria
lumii. Am citit biografiile lui Abraham Lincoln, Franklin Roosevelt și Hillary Clinton.
Eram interesată de America și mi-au plăcut în mod special biografiile pentru că erau
despre oameni care fuseseră nevoiți să înfrunte diferite obstacole sau prejudecăți ca să
reușească. Acestea m-au convins că și eu puteam să reușesc cînd nimeni nu mai credea
în mine, nici măcar eu.
Am înghesuit 12 ani de educație într-un an și jumătate. Am mai mers pe la vreo
cîteva școli speciale, ca să pot obține diplomele de absolvire a gimnaziului și liceului.
Însă chiar și atunci învățam cel mai bine singură. Mi-am promis să citesc o sută de cărți
pe an și m-am ținut de promisiune.
Citeam ca să-mi umplu mintea și să-mi alung amintirile urîte. Dar am descoperit că,
cu cît citeam mai mult, cu atît gîndeam mai profund, aveam o viziune mai largă și
emoții mai puțin superficiale. În Coreea de Sud exista un vocabular mult mai bogat
decît cel pe care îl aveam eu, iar cînd ai mai multe cuvinte ca să descrii lumea, îți
dezvolți o gîndire complexă. În Coreea de Nord, regimul nu vrea să gîndești și urăște
subtilitățile. Acolo ori e albă, ori e neagră, nu există nuanțe de gri. De pildă, în Coreea de
Nord, singurul fel de „iubire” pe care îl poți descrie este iubirea pentru Conducător. Noi
mai auziserăm cuvîntul
iubire
folosit și în alte contexte pe casetele video de
contrabandă, dar în Coreea de Nord nu puteai aplica așa ceva în viața de zi cu zi – nu cu
familia, nici cu prietenii, soțul ori soția. Dar în Coreea de Sud existau foarte multe feluri
de a-ți exprima iubirea – îți iubeai părinții, prietenii, iubeai natura, îl iubeai pe
Dumnezeu, iubeai animalele și, desigur, îți iubeai partenerul.

Cînd eram în centrul SNI, așteptînd să plec la Hanawon, mai aduceau uneori oameni
din afară care ne cereau să participăm la niște sondaje și mai stăteau de vorbă cu noi. O
femeie ne-a vorbit despre iubire. A zis că, dacă le spui plantelor „Te iubesc”, cresc mai
sănătos. Așa încît era foarte important să le spui asta celor dragi. Ne-a încurajat să-i
spunem acest lucru celui care era așezat lîngă noi în momentul acela. A fost un
exercițiu ciudat, dar atunci am aflat că există modalități de a-ți exprima dragostea
pentru prieteni sau chiar plante și animale. Trebuie să te învețe cineva totul, chiar și
emoțiile umane fundamentale.
Începeam să-mi dau seama că nu poți să te dezvolți și să înveți cu adevărat decît
dacă ai un limbaj în care să te dezvolți. Simțeam la propriu cum creierul meu prinde
viață, de parcă se formau noi conexiuni în locuri care pînă atunci fuseseră sterpe și
întunecate. Citind, învățam ce înseamnă să fii viu, să fii om.
Am citit clasici ai literaturii precum
De veghe în lanul de secară
,
Împăratul muștelor
și nuvelele lui Tolstoi. M-am îndrăgostit de Shakespeare. Dar descoperirea
Fermei
Animalelor
de George Orwell a fost un adevărat punct de cotitură pentru mine. Parcă
descoperisem un diamant într-un munte de nisip. Am simțit că Orwell știa de unde
eram și prin ce trecusem. Ferma animalelor era de fapt Coreea de Nord, iar el descria
viața mea. Îmi recunoșteam familia în animalele acelea – bunica mea, mama, tata și eu:
eu eram unul dintre „noii porci” care nu aveau nici o idee. Reducerea ororii din Coreea
de Nord la o simplă alegorie i-a anulat puterea pe care o avea asupra mea. M-a ajutat să
mă eliberez.

Cînd eram la Hanawon, ne vizitau uneori fugari ce reușiseră deja să se integreze în
societatea sud-coreeană și ne povesteau experiențele lor. Unul dintre ei ne-a dat un sfat
simplu pentru cum puteam să ne împrietenim cu sud-coreenii: află care sînt cele mai
de succes emisiuni TV și cele mai populare vedete, ca să poți vorbi despre ele. Filmele și
emisiunile televizate au devenit pentru mine o formă de educație. Învățam numele
actorilor și intrigile filmelor și emisiunilor. Îmi notam numele tuturor formațiilor și
ascultam cît mai multe melodii, ca să pot recunoaște cele mai mari hituri ale anilor ’70,
’80 și ’90.
Citeam articole despre celebrități, aflam despre scandalurile și poveștile lor, ca să pot
discuta despre ele de parcă trăiam de o viață în Coreea de Sud. Eram uimită de toate
nunțile celebrităților și de rochiile de designer. Habar nu aveam ce e aia designer, dar
acum aveam la școală o sală unde puteam să intru pe internet și să caut tot felul de
chestii. Mie și ideea de „celebritate” mi se părea foarte ciudată. În Coreea de Sud
oamenii frumoși erau adorați precum Conducătorul nostru în Nord. Însă marea
diferență era că în Coreea de Sud oamenii puteau alege pe cine să idolatrizeze.
Treptat, mi-am pierdut accentul nordic și am început să vorbesc precum cei din

Seul. Am învățat să mă îmbrac, să mănînc și să fac conversație ca o sud-coreeancă. Dacă
o persoană care nu mă cunoștea mă întreba de unde sînt, spuneam doar „din Asan” și o
lăsam să creadă ce vrea. Făceam tot ce puteam ca să mă distanțez de trecutul meu. Nu
am contactat pe nimeni care mă cunoscuse în China. Mama a rămas apropiată de Sun
Hi și Myung Ok după ce s-au stabilit și ele în Sud – eu nu. Nu voiam să mai am nimic de-
a face cu acea etapă a vieții mele, care deja începea să mi se pară ireală, precum ceva
dintr-un vis pe care ți-l amintești vag.

Mama mi-a spus că nu era sănătos să stau tot timpul în casă, citind. A insistat să mă
întorc la o școală cu internat, așa că în primăvara anului 2010 m-am înscris la altă
școală creștină pentru refugiați ca să-mi iau diploma de absolvire a gimnaziului, apoi
m-am mutat în campusul din Seul al școlii „Visul divin”, ca să termin și liceul. Tot nu
prea dădeam pe la ore, lucrînd mai ales singură. Dar la teste luam note mari.
În aprilie 2011, la doi ani după ce eu și mama am aterizat în Coreea de Sud, mi-am
dat examenul de bacalaureat și l-am luat. A fost o victorie foarte dulce. M-am gîndit la
toți oamenii aceia care consideraseră că nu aveam nici o șansă: pastorul din Qingdao,
agentul care m-a interogat, directorul care m-a respins și nenumărații profesori care
mi-au spus că nu aveam să pup așa ceva. Faptul că mi se spunea că dorința mea era
imposibilă mă motivase, iar diploma de bacalaureat mi-a arătat, pentru prima dată, că
poate exista dreptate și în viața mea. Munca sîrguincioasă era răsplătită.
Mamei nu îi venea să creadă că fetița aceea nu foarte silitoare din Hyesan luase
bacalaureatul. Dar mi-a amintit că în Coreea de Nord era o vorbă: „Nu poți să-ți dai
seama cît de isteț e un copil pînă ce nu crește”. Nu era genul ei să-mi spună direct că e
mîndră de mine, dar îmi dădeam seama că este.
Nici mamei nu i-a fost ușor să se adapteze la viața din Coreea de Sud. A muncit din
greu, găsindu-și tot felul de slujbe mărunte, ca aproape toți refugiații din Coreea de
Nord abia ajunși aici. Făcea curățenie și spăla vasele într-o cafenea unde se servea și
mîncare. Acolo a cunoscut un bărbat care lucra la o saună din oraș. Au început să iasă
împreună, iar el i-a găsit alt serviciu – vindea gustări la sauna unde lucra și el. Din
păcate, s-a dovedit a fi un om foarte violent. Eu nu mi-am dat seama cît de gravă era
situația pînă într-o noapte cînd la școala „Visul divin” din Seul m-au sunat de la un spital
din Asan.
— Este vorba despre mama ta, a spus asistenta. Trebuie să vii să o iei.
M-am îmbrăcat la repezeală și am alergat la metrou, ca să prind primul tren de
dimineață către Asan, pe la ora 5. Mai întîi, am trecut pe acasă. Cînd am ajuns acolo, am
văzut pete de sînge pe hol și o baltă de sînge în apartament. Vecina noastră mi-a spus că
fusese un scandal îngrozitor. Prietenul mamei o lovise în cap cu o tigaie grea de metal și
o doborîse la pămînt, apoi fugise, crezînd că o omorîse. Vecinii au chemat poliția, care

venise și o dusese la spital.
Săraca mama arăta ca vai de ea, bandajată toată și cu un cucui cît toate zilele. Cît m-
am dus acasă ca să șterg sîngele, ea s-a externat, pentru că nu își permitea să plătească
cheltuielile. Nu avea bani de taxi, iar în autobuz i s-ar fi făcut rău, așa că a venit acasă pe
jos, singură. Mi s-a rupt inima cînd am văzut-o intrînd pe ușă, epuizată și amețită. Nici
măcar în Sud, viața noastră nu era deloc ușoară.
Nu l-a mai reclamat pe individul acela. Polițiștii l-au interogat și au vrut să-l trimită
în judecată, dar mama, cu inima ei mare, l-a iertat și le-a zis să-i dea drumul. Cred că,
după experiențele ei cu poliția nord-coreeană, nu mai voia să pună pe nimeni să treacă
prin asemenea chinuri, nici măcar pe cineva care încercase s-o omoare. Nu știa că în
Coreea de Sud poliția lucrează altfel.
După ce a atacat-o, mama a încercat să se despartă de omul acela, dar el o tot
urmărea și venea la apartament la orice oră, amenințînd-o. După vreo două luni, ea a
cedat și s-a împăcat cu el. Dar era un individ violent și a continuat s-o bată. Uneori
primeam cîte un SMS de la ea în care îmi spunea: „Dacă mor în noaptea asta, să știi că el
e criminalul”.
Mă scotea din minți gîndul că mama îndurase atîtea ca să fie liberă, iar acum, cînd se
afla în sfîrșit în Coreea de Sud, trebuia să trăiască cu frică. După ce refuzase să depună
plîngere, se părea că poliția nu mai putea face nimic ca s-o protejeze.
Trebuia să existe o soluție. Dacă ei nu o puteau proteja, m-am gîndit eu, poate
reușeam eu. Puteam să învăț legile și să devin ofițer de poliție sau chiar procuror. În
Coreea de Nord, polițiștii îți luau banii și te aruncau în închisoare. În China, înghețam
de frică de fiecare dată cînd vedeam o uniformă, pentru că polițiștii mă puteau aresta
pe loc. Ofițerii de poliție nu mă protejaseră de nimic de cînd mă știam. Dar în Coreea de
Sud asta era treaba lor: să ofere protecție. Așa că am ales să mă îndrept către lucrul de
care mă temeam cel mai tare și să intru în rîndurile lor.
M-am interesat și am aflat că locul cel mai bun din țară de unde puteam obține o
diplomă în administrația poliției era Universitatea Dongguk din Seul. Așa că m-am
hotărît să dau la facultate acolo.

22
Acum merg să vă întîlnesc
Universitatea Dongguk este cocoțată pe un deal abrupt din centrul Seulului, cu
vedere în toate direcțiile, spre oraș și spre pantele împădurite ale parcului Namsan.
Universitatea a fost fondată în 1906 de niște budiști și, cu toate că acceptă studenți
indiferent de religia pe care o au, cele patru principii ale sale reflectă originile acestei
școli:

Echilibrează-ți mintea curată.
Poartă-te sincer și loial.
Iubește-i pe oameni cu bunăvoință.
Salvează omenirea de suferință.

Păreau principii pe care le-aș fi putut susține și eu, mai ales ultimul. Primii doi ani de
libertate îi folosisem pentru dezvoltarea mea personală, trezindu-mi mintea și
deschizînd-o în fața posibilităților acestei lumi. Acum eram în siguranță, dar nu puteam
să nu mă gîndesc la familia mea, la prieteni și la toți ceilalți care încă sufereau, precum
și la sora mea, pe care tot nu o găsisem. Trebuia să existe vreun motiv pentru care eu
scăpasem cu viață și găsisem libertatea, iar ei nu. Dar aceasta încă era doar o idee pe
care nu o puteam exprima pe deplin.
Scopul meu imediat era să fiu acceptată de această universitate prestigioasă.
Deoarece eram o refugiată nord-coreeancă, jumătate din taxele școlare erau plătite de
stat, iar cealaltă jumătate o acoperea universitatea – atît timp cît aveam note mari –, așa
încît costurile nu reprezentau o piedică. Dar știam că sincopele neobișnuite din
educația mea de pînă atunci aveau să fie o problemă, ca să nu spun mai mult. Ca
tuturor fugarilor, mi s-a îngăduit să sar peste celebrul examen sud-coreean de admitere
la facultate, o testare a abilităților pentru colegiu care durează opt ore, dar tot trebuia să
trec niște teste riguroase ca să fiu admisă la universitate, printre care și un examen

oral. Totul depindea de interviul pe care mi-l programasem la biroul de admiteri la
începutul verii din 2011.
Eram așa de stresată, că am ajuns în campus la 5 dimineața. M-am așezat pe o bancă,
în răcoarea dimineții, așteptînd ora interviului. La un capăt al marii curți din centru se
află o statuie a lui Buddha și, chiar înainte de a intra la interviu, m-am oprit în fața ei să
mă rog.
Deși îmbrățișasem pe deplin creștinismul cît timp am stat la misionarii din China,
credința mea nu se limita la o religie anume. Fusesem crescută fără altă religie în afară
de cultul dictatorilor, iar spiritul meu era încă în căutare. În ciuda tuturor probelor
contrarii, credeam într-o putere binevoitoare ce călăuzește universul, într-o forță plină
de iubire ce ne împinge pe calea binelui, nu a răului. Credeam că Iisus era parte a
acestei forțe, alături de Buddha și de toate entitățile spirituale la care făceam apel în
momentele de disperare și de nevoie. Și tatăl meu se număra printre ele. Iar acolo, în
fața lui Buddha, mi-am împreunat mîinile în dreptul inimii și i-am vorbit tatei, rugîndu-l
să mă călăuzească. Încă simțeam că am cu el o conexiune puternică și că nu trebuie
decît să îl rog și el va veni să-mi dea putere. În dimineața aceea i-am simțit prezența
foarte intens.
Era evident că nu sînt pregătită pentru facultate, iar cei cîțiva profesori din comisia
aflată în sala de interviu știau asta. Eu trebuia să-i conving că merit să fiu admisă.
— Bună, numele meu este Yeonmi Park. M-am născut în Hyesan, Coreea de Nord.
Am venit aici nu demult, nu am avut parte aproape deloc de educație și am realizat
foarte multe în doi ani. Vă pot garanta că, dacă veți avea încredere în mine, nu vă voi
dezamăgi.
Pînă și eu am rămas șocată de încrederea mea în mine. Și profesorii păreau
surprinși.
— Pînă aici te-ai descurcat bine, a spus unul dintre ei. Dar ai foarte puțină educație
formală și nu ai învățat engleza, de care ai nevoie pentru a absolvi.
Altul a zis:
— Știm cu toții că mulți nord-coreeni încep o facultate, dar nu o mai termină
niciodată. Cum poți să-mi promiți că nu așa vei face și dumneata?
M-am uitat la ei și am spus:
— Da, este adevărat că nu am aceleași abilități ca și ceilalți candidați, dar pot să mi le
dezvolt. Mai important este că, în timp ce acești studenți mergeau la cursuri, eu
învățam la școala vieții. Așa că eu am de oferit ceva ce ei nu au. Dacă îmi acordați
această șansă, voi putea să fac asta și veți fi mîndri de mine.
În august am verificat online rezultatele admiterilor și am aflat că fusesem acceptată
la facultatea de justiție penală de la Universitatea Dongguk.
Mi-am îngropat obrajii în palme și am plîns. În sfîrșit, cineva credea în mine.

În Coreea de Sud, anul școlar începe în primele zile din martie, așa că mai aveam
șapte luni pînă începeam cursurile la Dongguk. Pentru că nu absolvisem Școala „Visul
divin” din Seul, locuiam la cămin și mai mergeam la ore în timp ce mă pregăteam
pentru facultate. De asemenea, lucram cu jumătate de normă ca vînzătoare la un
magazin de produse ieftine și ca debarasoare la sala de nunți a unui hotel elegant. Nu
cred că m-ar fi angajat dacă arătam sau vorbeam ca o fugară nord-coreeancă. Așa că i-
am lăsat să creadă că sînt din Seul.
Eram gata să-mi uit trecutul și s-o iau de la capăt cu o nouă identitate, ca studentă
sud-coreeancă. Dar apoi am primit un telefon de la producătorul unei emisiuni de la un
post național de televiziune al EBS (Educational Broadcasting System), spre sfîrșitul
anului 2011. Voia să-i ia un interviu unei persoane care fugise din Coreea de Nord și
auzise de mine de la cineva care avea legătură cu Hanawon. Am acceptat să mă
întîlnesc cu el și i-am povestit despre fuga mea prin deșert și despre căutarea surorii
mele care dispăruse în China. La sfîrșitul discuției noastre, mi-a zis că el caută un tînăr
fugar coerent și ambițios care să apară în emisiunea lui. Nu eram ineresată?
Am simțit că încep să mă panichez și imediat am răspuns:
— Nu!
— Dar este o emisiune importantă și va fi difuzată peste tot, a zis producătorul.
Apoi a făcut o pauză.
— Și poate că te va ajuta s-o găsești pe sora ta.
Pînă atunci nu mă gîndisem la posibilitatea asta. Televiziunea sud-coreeană era
urmărită online în toată China. Dacă spuneam povestea lui Eunmi la televizor, atunci
poate că ea, văzînd emisiunea, ar fi găsit o modalitate de a ne contacta, ca s-o ajutăm să
fugă.
În același timp, îmi asumam un mare risc dacă ieșeam în public. În afară de
prietenele noastre care trăiau în Coreea de Sud mai erau cîteva femei care mă
cunoșteau și știau ce făcusem ca să supraviețuiesc în China. Speranțele mele de a face o
carieră în domeniul justiției penale ar fi putut fi spulberate dacă ele dădeau aceste
lucruri în vileag.
M-am sfătuit cu mama și am hotărît că merită să profit de această șansă dacă în felul
ăsta am fi găsit-o pe Eunmi.
Vreo două zile am făcut înregistrări pentru emisiune. M-au filmat mai ales în timp
ce mă plimbam pe plaje și prin parcuri de distracții împreună cu un fugar mai în vîrstă
în timp ce discutam despre conflictul dintre nord-coreenii de vîrsta mea, care aveau
acces la DVD-uri străine, și generația lui, ce avea o altă mentalitate. La un moment dat,
ne-au dus la o școală de acordeon condusă de un cuplu de fugari nord-coreeni și m-au
filmat în timp ce îi ascultam interpretînd la acordeon și cu vocea cîntece din fosta

noastră țară. M-a copleșit un val de tristețe și nu mi-am putut stăpîni lacrimile în fața
camerei. Le-am povestit că Eunmi cînta la acordeon cînd eram copii, în Hyesan. Și că n-
o mai văzusem de cinci ani și că îmi era foarte dor de ea.
După difuzarea emisiunii, în ianuarie 2012, tresăream de fiecare dată cînd îmi bîzîia
telefonul și îmi apărea pe ecran un număr necunoscut, sperînd să fie un mesaj de la
Eunmi, din China. Dar zilele treceau și tot nu primeam nici o veste de la sora mea.

Am început cursurile la Dongguk în martie 2012. Universitatea era ca un mare
praznic al cunoașterii întins în fața mea, iar abia mai pridideam cu ospătatul. În primul
an am urmat cursuri de gramatică și conversație în limba engleză, criminologie, istorie
universală, cultură chineză, istoria Coreei și a Americii, sociologie, globalizare, „războiul
rece” și altele. În particular îi citeam pe marii filosofi occidentali, precum Socrate și
Nietzsche. Totul era foarte nou pentru mine.
Puteam în sfîrșit să mă gîndesc și la altceva în afară de foame și siguranță, iar asta
mă făcea să mă simt cu adevărat o ființă umană. Nu am știut niciodată că cunoașterea
poate fi o sursă de fericire. Cînd eram mică, visul meu era să am o găleată cu pîine.
Acum începeam să am visuri mari.
Din nefericire, cerințele mai practice ale vieții de student mi-au frînat brusc avîntul.
În prima oră de curs, profesorul ne-a împărțit în două echipe ca să creăm o prezentare.
Imediat ce am făcut cunoștință cu grupul meu, a trebuit să recunosc că habar nu
aveam ce e aia prezentare și ce trebuie să fac. Ceilalți și-au luat sarcina de a rezolva tot
ce era de făcut pe computer și partea de design, iar pe mine m-au pus să fac
„documentarea”. Nu prea știam ce înseamnă asta. În momentul acela nu aveam prea
multă școală și mi-am dat seama că, dacă nu învăț rapid să folosesc cît de cît
computerul și să fac documentare, cariera mea academică avea să fie un dezastru. Așa
că, pe lîngă cursuri, stăteam pe internet ca să învăț măcar lucrurile de bază.
Închiriasem un mic apartament de la demisol într-un cartier din apropierea
universității, dar nu prea stăteam pe acasă. În timpul anului universitar, practic
locuiam în biblioteca modernă, cu pereți de sticlă de la Dongguk, unde aveam o
grămadă de cărți ispititoare și acces rapid la internet. Aceasta mi-a devenit loc de joacă,
sală de mese și uneori chiar și dormitor. Cel mai mult îmi plăcea în bibliotecă noaptea
tîrziu, cînd nu mai erau prea mulți studenți în jur care să-mi distragă atenția. Cînd
aveam nevoie de o pauză, mai făceam cîte o plimbare printr-o mică grădină în care se
afla o bancă de unde aveam o panoramă asupra orașului. De multe ori îmi luam, cu
cîțiva cenți, o cafea mică de la un automat și stăteam acolo o vreme, uitîndu-mă la
oceanul de lumini care era Seulul metropolitan. Uneori mă întrebam cum puteau fi
atîtea lumini în acest loc, în timp ce, la doar 55 de kilometri spre nord, o țară întreagă
era învăluită în întuneric. Chiar și la revărsatul zorilor, orașul era însuflețit de

indicatoare luminoase, turnuri de transmisie cu luminițe care clipeau și șosele pline de
faruri care se deplasau ca niște celule strălucitoare pompate prin niște artere. Totul era
conectat și totuși atît de izolat. Mă întrebam: care este locul meu aici? Sînt nord-
coreeancă sau sud-coreeancă? Sau nici una, nici alta?
În mod ironic, unul dintre cele mai grele cursuri ale mele se numea „Să înțelegem
Coreea de Nord”. Pentru prima dată, aflam detalii despre sistemul politic și economic în
care m-am născut. Mă străduiam să nu rămîn cu gura căscată la ore. Nu îmi venea să
cred că, înainte de foamete, sistemul de distribuție publică le furniza celor mai mulți
oameni cîte o rație de 700 de grame de cereale
în fiecare zi
. Cînd eram mică, eram
norocoși dacă puteam cumpăra atîta mîncare într-o săptămînă pentru toată familia! La
cursul acela ni s-a spus că Marele Conducător Kim Ir Sen a ucis sau a epurat 1,6
milioane de oameni. Am fost șocată. Încă îmi venea greu să cred ceea ce aflam, deși
acum unele dintre aceste informații mi se păreau mai logice decît convingerea că Kim
Jong Il avea capacitatea de a controla și vremea cu puterea minții.
Cu toate că de obicei mă străduiam să prind loc în primele bănci, să iau o grămadă
de notițe și să mai cer ajutorul profesorilor, cu cel care ne preda cursul acesta nu am
vorbit deloc. Și nu i-am spus niciodată că sînt din Coreea de Nord.
După cum am bănuit, aproape nimeni de la Dongguk nu văzuse emisiunea de pe
EBS despre viața mea ca fugară, iar eu nu am dezvăluit din proprie inițiativă nici o
informație despre mine. Numai studenții de la facultatea mea îmi știau povestea. Și
aveam o mulțime de prieteni care nu știau că sînt nord-coreeancă. Poate că aș fi reușit
să păstrez aparențele astea dacă aș fi putut să renunț la încercările mele de a o găsi pe
Eunmi. Dar asta nu se putea.

La scurt timp după difuzarea emisiunii de la EBS am primit un telefon de la
producătoarea unei noi emisiuni TV care se intitula
Acum merg să vă întîlnesc
. Voia să
apar și eu în emisiunea ei.
La vremea aceea,
Acum merg
era o combinație de talk-show și concurs de talente la
care participau diferite tinere frumoase ce discutau cu celebrități, cîntau și jucau în
scheciuri. Ceea ce deosebea această emisiune de altele era că toate participantele erau
refugiate nord-coreence. (Pînă la urmă au fost incluși și bărbați și femei mai în vîrstă.)
Emisiunea era menită să contribuie la o mai mare conștientizare a fugarilor și să
demonteze stereotipul conform căruia nord-coreenii sînt niște oameni încruntați și
plictisitori, ca niște roboței. Scheciurile ridiculizau unele aspecte ale vieții din Regatul
Eremit și prejudecățile de care erau nevoiți să se lovească fugarii în Sud. Însă emisiunea
se desfășura sub egida departamentului de divertisment – și nu a celui educativ – al
postului TV, iar tonul său era la fel de relaxat și de jucăuș ca și platoul de filmare,
colorat și modern. Multe glume erau cam ridicole, iar interviurile erau apoi

considerabil modificate, dar asta făcea parte din farmecul ei.
Acum merg
a atins în scurt timp un rating uriaș în rîndul sud-coreenilor, care nu
știau aproape nimic despre Coreea de Nord, iar sondajele arătau că telespectatorii
aveau o atitudine mai marcat pozitivă față de fugari după ce vedeau emisiunea. La
sfîrșitul mai multor ediții, unuia dintre invitații nord-coreeni i se oferea ocazia să îi
transmită un mesaj unei persoane dragi pe care o lăsase în urmă. Era mereu un
moment emoționant, înduioșător, care arăta și cruda suferință de dincolo de zîmbetele
acelor femei frumoase de pe scenă.
La început nu am acceptat să apar în emisiune. Încă speram că emisiunea de pe EBS
îmi va aduce un răspuns de la Eunmi. Dar, pe măsură ce treceau săptămînile și apoi
lunile, mi-am dat seama că trebuie să ajung la un public mai larg dacă vreau să dau de
sora mea.
Acum merg
părea alegerea perfectă. Încă îmi făceam griji să nu mă
recunoască cineva din trecutul meu, dar mi-am alungat gîndul ăsta din minte și m-am
implicat – la asta m-am priceput întotdeauna.
Cînd am ajuns prima dată pe platou, le-am cerut să nu îmi dezvăluie numele
adevărat, crezînd că așa îmi voi proteja și rudele din Coreea de Nord, și intimitatea.
Producătorii mi-au pus întrebări despre viața mea, iar eu le-am povestit că ne-a
mers și mai bine, și mai prost, dar că în anumite momente am fost privilegiate. Le-am
povestit că mă uitam la filme și jucam Nintendo, că tata a fost membru de partid și eu
am făcut o vizită la Phenian. Majoritatea celorlalte femei pe care le intervievaseră
producătorii și scenariștii – era abia a treia emisiune a lor – proveneau din familii
extrem de sărace din provinciile nordice, așa că au auzit povești îngrozitoare despre
foamete și suferință. Li se părea că eu trăisem foarte bine și aveau nevoie de așa ceva în
emisiune, pentru contrast.
Pentru că nici măcar nu mă mai gîndeam la asta, nu aveam nici un motiv să intru în
detalii despre ceea ce ni se întîmplase după arestarea tatei, despre lunile în care eu și
sora mea am rămas singure în casa noastră înghețată din Hyesan, cu foarte puțină
mîncare și nici o lumină care să alunge întunericul terifiant. Nu am simțit nevoia să
menționez că eu și sora mea umblam pe dealuri, mîncînd frunze și prăjind libelule ca
să băgăm ceva în stomac. Sau să pomenesc despre cadavrele la care încercam să nu ne
uităm cînd mergeam spre școală. Și în nici un caz despre ceea ce s-a întîmplat în China.
În timp ce mă pregăteau pentru înregistrare, am fost transformată în Ye Ju, nord-
coreeanca privilegiată. Mi-am desfăcut părul strîns în coadă, mi-am pus o rochie și niște
încălțări cu toc și i-am lăsat pe machiori să mă transforme într-o Cenușăreasă nord-
coreeancă. Am învățat foarte ușor cîntecul și dansurile și eram gata să vorbesc cu
celebritățile despre tot ce voiau ele să știe. Speram doar că vocea mea va ajunge cumva
pînă în China.
După acea primă emisiune, producătorii m-au invitat din nou și pentru o vreme am

fost invitat permanent.
Înainte de fiecare înregistrare, producătorii și scenariștii îi trimiteau prin e-mail
fiecărui participant la emisiune cîte o listă de întrebări despre subiectul emisiunii. Apoi,
în studio, citeam un scenariu bazat pe răspunsurile noastre. În unul dintre ele, eu eram
numită „Paris Hilton a Coreei de Nord”. A trebuit să caut pe internet ca să aflu cine era
Paris Hilton. Mai tîrziu, cînd a participat și mama la emisiune, au difuzat unele dintre
fotografiile noastre de familie în care era îmbrăcată cu niște haine foarte elegante.
— De fapt, mama este Paris Hilton, am spus eu. Mama chiar purta poșete Chanel
cînd trăiam în Coreea de Nord!
Bineînțeles, nu am mai menționat că poșetele alea erau niște imitații la mîna a doua
aduse din China. Sau că stilul nostru de viață îndestulată nu a durat mult. Dar eu și
mama încercam să dăm răspunsurile pe care credeam că vrea să le audă publicul. Ca
atunci cînd eram mică și am spus că culoarea mea preferată este roz ca să-i fac pe plac
profesoarei mele.
Totuși, în comparație cu unele dintre participantele la emisiune, noi avuseserăm o
viață privilegiată. Chiar și atunci cînd ne-a mers cel mai rău tot ne era mai bine decît
copiilor fără adăpost care cerșeau firmituri prin gări și care nu folosiseră niciodată
săpunul și nu puseseră în viața lor gura pe carne. Unele dintre celelalte femei din studio
trecuseră prin aceste coșmaruri și chiar prin unele și mai îngrozitoare. Nu știu dacă din
cauză că încă negam ticăloșia familiei Kim sau identitatea mea de nord-coreeancă, dar
uneori aveam impresia că „suratele” mele din platou cam exagerau necazurile prin
care trecuseră.
— Ea a crezut că celelalte mint, i-a spus mama uneia dintre moderatoarele emisiunii
într-un episod care mă bîntuie și astăzi. Cîteodată Yeonmi mă sună după o înregistrare
și mă întreabă: „Eu chiar sînt nord-coreeancă? Uneori nu înțeleg ce tot vorbesc celelalte
fete”.
Ne-am intrat amîndouă în rol. Dar mama nu mințea cînd spunea că eu nu
conștientizam cît de mult sufereau alții. Și avea dreptate cînd spunea că participarea la
emisiune m-a schimbat, pentru că „am învățat foarte multe despre realitățile din
Coreea de Nord”.
Pînă la urmă am început să ascult cu adevărat ce spun celelalte femei. Poveștile lor
confirmau ceea ce învățam la facultate. Ca și cum treceau pe rînd prin boxa martorilor,
fetele acelea pledau împotriva regimului nemilos care ne-a tratat pe toți ca pe niște
gunoaie de care te puteai lipsi fără șovăire. Fiecare poveste îmi trezea și mai multe
amintiri și, treptat, începea să-mi contureze un țel. Kim Jong Il, care cică ar fi fost
nemuritor, murise în 2011, iar durduliul său fiu, Kim Jong Un, a moștenit dictatura
familiei. Acei Kim pe care îi venerasem cîndva ca pe niște zei erau acum demascați
drept criminali. Iar criminalii merită să fie pedepsiți.

Din nefericire, participarea la o emisiune de mare succes în Coreea de Sud nu m-a
ajutat s-o găsesc pe sora mea. Cu lacrimile curgîndu-mi pe obraji, îi transmisesem lui
Eunmi un mesaj la sfîrșitul uneia dintre emisiuni, implorînd-o să ia legătura cu noi dacă
îmi aude vocea, oriunde ar fi. Dar nu am primit nici un răspuns.

23
Milostivirea neașteptată
Privind retrospectiv, poate că a fost o nebunie să cred că voi putea să nu amestec
viața mea de studentă sud-coreeană cu identitatea mea de fugară nord-coreeană la o
emisiune de televiziune de mare succes. Pentru că foloseam un pseudonim și eram
foarte machiată cînd am înregistrat
Acum merg să vă întîlnesc
, m-am gîndit cumva că
nu o să mă recunoască nimeni. Dar pînă la urmă, cei mai mulți dintre profesorii și
prietenii mei de la Dongguk și-au dat seama că eu sînt cea de la televizor, iar unii dintre
ei au fost șocați și dezamăgiți că nu le-am spus cine sînt în realitate. Desigur, nici măcar
eu nu știam încă cine sînt sau cine vreau să fiu. Uneori mă mai recunoștea cineva pe
stradă – ceea ce de obicei mă speria, pînă cînd îmi dădeam seama că străinul acela era
un fan, nu un agent nord-coreean sau cineva din trecutul meu.
În scurt timp, stresul acumulat generat de faptul că eram studentă la zi, participam
la emisiune și încercam să mă perfecționez a început să mă istovească. Eram așa de
ocupată, încît nici nu prea mai apucam să dorm și adesea uitam să mănînc. Facultatea
de Justiție Penală de la Dongguk impunea și o instrucție fizică și militară, nu doar
cursuri teoretice, iar la începutul semestrului a trebuit să alerg aproape în fiecare zi din
săptămînă și să fac mișcare tot timpul. Am slăbit sub 36 de kilograme și mi se întîmpla
frecvent să amețesc. Nu am mai rezistat fizic și a trebuit să întrerup instrucția. Dar am
continuat să slăbesc, iar în sesiune am căzut din picioare și am ajuns la Urgențe.
Doctorii mi-au spus că sufăr de stres și de malnutriție. Efectiv munceam pînă la
epuizare.
Pentru că a trebuit să renunț la antrenamentul fizic, opțiunile mele în poliție erau
probabil limitate. Dar m-am gîndit că aș putea continua să studiez dreptul. Cu cît
învățam mai multe despre justiție, cu atît mă atrăgea mai mult. Totuși, era clar că,
indiferent de profilul pe care mi l-aș fi ales, va trebui să învăț engleză și nu progresam
suficient de rapid. Așa că, în vacanța de vară, din iulie și august, m-am înscris la școala
de vară de la o academie a cărei limbă de predare era engleza, pe insula tropicală Cebu,

în Filipine.
Pusesem deoparte banii pe care îi cîștigasem din participarea la emisiune, iar
călătoria aceasta era primul lucru din viața mea pe care îl făceam doar pentru mine. La
început am fost reticentă, dar niște prieteni m-au convins să merg. Eram foarte
încîntată că voi mai vedea un colț de lume și voi și studia în același timp. Dar, pentru că
academia era plină de sud-coreeni, nu prea am avut cum să-mi exersez engleza. Mi-am
făcut o grămadă de prieteni noi care credeau că și eu sînt sud-coreeancă. Am mîncat o
mulțime de mango și m-am bălăcit în apa puțin adîncă de la mal, privind cum țîșnesc
tot felul de pești colorați în jurul degetelor mele de la picioare. Încă nu știam să înot,
dar uneori noii mei prieteni mă purtau în cîrcă pînă mai încolo, unde era apă adîncă,
cum făcea și sora mea cîndva în fluviul Yalu.
Începeam să mă întreb dacă o voi mai vedea vreodată.

Notele mele din primul semestru la facultate au fost postate online. Dintre aproape
90 de studenți care făceau specializarea mea, eu eram pe locul 33. Toată lumea a rămas
uimită de asta – inclusiv eu –, pentru că Justiția Penală era cea mai solicitantă facultate
din toată universitatea. În anul următor am luat note și mai bune, iar spre sfîrșitul
semestrului al doilea din 2013 ajunsesem pe locul 14 între studenții din anul meu. Asta
nu numai că le dovedea administratorilor universității că o fugară nord-coreeancă era
în stare să se ia la întrecere cu sud-coreenii – mi-am dovedit și mie însămi lucrul acesta.
În sfîrșit, aveam o viață fără limite.

În vara anului 2013 m-am hotărît să fac o pauză și de la școală, și de la emisiune. Eu
și mama ne împăcaserăm cu ideea că Eunmi dispăruse de mult timp, deși încă speram
că mai este în viață, undeva. Mama începuse să se întîlnească cu un bărbat foarte de
treabă, care avea și el o afacere, iar omul acela violent cu care fusese înainte ne-a lăsat
în sfîrșit în pace. Acum, că viața ei era mai fericită și mai stabilă, eu mă simțeam liberă
să plec de acasă mai multe luni.
Citeam biografiile unor eroi americani care luptaseră pentru drepturi civile, precum
Martin Luther King Jr. și Rosa Parks, și ale altora ce își sacrificaseră siguranța și chiar și
viața pentru ca alții să poată fi liberi. Poveștile lor mă atrăgeau, ca și ideea că, dacă vrei
ca viața ta să conteze, trebuie să faci ceva mai presus de tine. Mama știa deja asta. Îmi
spusese întotdeauna că, pentru a fi fericit, trebuie să dăruiești altora, indiferent cît de
sărac ești. Și credea că, dacă are ce dărui, înseamnă că viața ei valorează ceva. În afară
de sacrificiile pe care le făcusem pentru familia mea, viața mea pînă în momentul acela
fusese foarte egoistă. Acum, în loc să mă concentrez doar asupra nevoilor mele, făcînd
tot timpul eforturi să mă perfecționez, poate găseam o modalitate de a mă face și altora
utilă.

Cînd eram la Școala „Visul divin” din Seul, o echipă de la Youth With A Mission, o
organizație a tinerilor creștini din Tyler, Texas, a venit să ne țină o predică. Tinerii aceia
mi-au spus despre o misiune de voluntariat menită să-i ajute pe săraci, care dura cinci
luni, dintre care 12 săptămîni de studiere a Bibliei în Texas. Aceasta mi se părea o
modalitate de a-mi plăti o parte din datoria imensă pe care simțeam că o am față de
misionarii care făcuseră atît de multe sacrificii ca să mă ajute să fug în Mongolia. Și era
și o modalitate de a vizita America și de a mai vedea lumea fără să am prea mulți bani
și fără să știu prea bine engleza. Încă nu eram eu chiar așa pioasă, dar voiam foarte
mult să îmi asum provocarea de a lucra cu acest grup de tineri dedicați.

Mi s-a făcut puțin rău cînd trenul de aterizare a atins solul pe Aeroportul
Intercontinental „George Bush” din Houston, dar de data asta nu era vorba despre răul
de călătorie. Mă aflam brusc pe teritoriu inamic. În timp ce coboram pe rînd din avion,
în minte îmi dansau imagini cu soldați yankey cu nasul mare ce își înfigeau baionetele
în niște mame nord-coreence neajutorate. Propaganda din copilăria mea îmi rămăsese
încă întipărită în creier, iar sentimentele pe care am fost învățată să le am puteau încă
să răbufnească pe neașteptate. Ce căutam eu acolo, de ce îi vizitam pe oamenii aceia
răi? Dar, imediat ce am cercetat aeroportul din priviri, toată teama mi s-a risipit. Am
văzut părinți care își țineau copiii de mînă, oameni care mîncau chipsuri, grupuri de
adolescenți care purtau însemnele vreunei echipe sportive. Singurul lucru care ne
deosebea era că nu vorbeam aceeași limbă. Am rămas uimită cînd mi-am dat seama cît
de repede își pierde o minciună puterea în fața adevărului. În doar cîteva minute, ceva
ce crezusem mulți ani a dispărut ca prin minune.
Am urcat în alt avion și am plecat la Tyler, un orășel aflat cam la 160 de kilometri
sud-est de Dallas. Întregul aeroport părea să încapă într-o sală de așteptare din Incheon;
mi-am spus:
Asta e America? Credeam că este mult mai mare.
Un misionar sud-coreean
m-a așteptat la aeroport și m-a dus cu mașina pe un drum ce străbătea kilometri de
terenuri agricole. Apoi am pătruns pe porțile campusului organizației Youth With A
Mission, care a fost cîndva un ranch, și am mai mers o bucată. Începeam să-mi dau
seama cît e de mare America, pînă la urmă. Mi s-a părut și mai mare peste o oră, cînd
m-am alăturat unui grup de studenți împreună cu care m-am dus la un Walmart din
apropiere ca să cumpărăm ceva de mîncare. Mi s-a părut cel mai frumos magazin pe
care îl văzusem vreodată și nu îmi venea să cred cît era de uriaș. Și toate produsele erau
gigantice. Am luat în mînă o cutie uriașă, albastră, de fulgi de ovăz, de pe care îmi
zîmbea un bunicuț cu față prietenoasă. Trebuia să gust niște macaroane cu brînză de
un portocaliu aprins, cum nu mai văzusem niciodată și care puteau fi gătite la
microunde, așa că era foarte palpitant. Am cumpărat și o pungă de chipsuri din porumb
aproape cît mine de mare. Și mi-am mai luat și niște haine de lucru și o pereche de

adidași pe care pînă atunci nu mi-aș fi imaginat niciodată că îmi voi permite să-i
cumpăr.
Pînă una, alta, America era foarte impresionantă.
Cînd m-am întors la ranch, zeci de studenți din toate statele lumii, precum Thailanda
și țări din America de Sud, se adunaseră pentru diferite programe, inclusiv școala de
ucenicie, la care eram înscrisă și eu, unde aveam să „învățăm despre Dumnezeu,
despre lume, despre noi înșine”. Mi-am petrecut o mare parte din timp cu un alt tînăr
fugar nord-coreean și cu mai mulți misionari sud-coreeni. Așa că aveam în jur o
grămadă de oameni cu care să vorbesc – din păcate, prea puțin în engleză. Dar îmi
exersam engleza de fiecare dată cînd vorbeam cu un american. Am descoperit că de
fapt trebuia să învăț spaniola. După formarea inițială, vreo 20 dintre noi plecau într-o
misiune de aproape două luni în Costa Rica.

Am aterizat în capitala San José, iar apoi am luat autobuzul pînă în Golfito, un orășel
de coastă. Aveam misiunea caritabilă de a propovădui evanghelia și a-i ajuta concret pe
cei aflați în nevoie. Le predicam prostituatelor și dependenților de droguri, culegeam
gunoaiele și făceam curat în adăposturile pentru oamenii străzii și alte fapte bune. Era
vara, spre sfîrșitul sezonului ploios, iar noaptea era aproape la fel de cald ca și ziua. Unii
dintre noi dormeau pe balconul casei pastorului, care duminica era folosită și ca
biserică. Dormeam pe niște saci de dormit care de obicei erau leoarcă de sudoare, și
deși aveam plasă de țînțari, în viața mea nu am mai avut atîtea înțepături de insecte.
Picioarele mi-erau umflate și infectate și mă simțeam atît de deprimată, încît mă
gîndeam să las totul baltă și să plec acasă.
Dar apoi s-a întîmplat un lucru remarcabil: în ciuda necazurilor mele, nu m-am mai
rugat pentru mine. Pentru prima oară în viața mea, mi-am dat seama că mă rog pentru
alții. Iar apoi am înțeles de ce mă aflam acolo.
Sentimentul acela începuse să se concretizeze în sufletul meu de ceva timp. Citisem
o carte ce mă influențase foarte mult,
Să nu atingi pe nimeni nici măcar cu o floare
,
scrisă de o celebră actriță coreeană care făcea și acțiuni caritabile, pe nume Kim Hye Ja,
și care a devenit ambasadoare a organizației umanitare World Vision International
după ce a făcut un tur al lagărelor foamei din Etiopia anilor 1990. Emoționanta sa carte
în care descrie suferințele din Africa, India și din alte locuri mi-a deschis ochii. M-a
învățat ce înseamnă compasiune.
Înainte să-i citesc cartea, credeam că doar nord-coreenii suferă pe lumea asta. Și deși
mulți fugari vorbeau deschis despre foamete și brutalitate, doar cîteva femei au
recunoscut public că au fost violate sau traficate. Și în nici un caz cînd erau copii. Era
ceva prea rușinos ca să poată fi spus. Așa încît credeam că sînt singura care trecuse prin
astfel de chinuri îngrozitoare. Dar acum am citit că asta li se întîmplase și altor fete și

femei din toată lumea. Nu eram singura. Iar asta m-a făcut să-mi dau seama că eram
prea absorbită de durerea mea. Însă tot nu știam cum să plîng pentru suferința unui
străin. Credeam că este ceva imposibil, pentru că nici un străin nu plînsese vreodată
pentru mine.
Alesesem Youth With A Mission deoarece știam că se ocupă de unele dintre
comunitățile cele mai sărace și mai uitate de lume, dar am ajuns să înțeleg că nu mă
aflam acolo pentru alții, ci pentru mine. Poate că persoanele fără adăpost din Costa Rica
or fi crezut că le pun orez în castroane și strîng gunoaiele pentru ei – dar de fapt eu
făceam asta pentru mine.
Ajutîndu-i pe alții, am învățat că avusesem mereu compasiune în sufletul meu, deși
nu știusem asta și nu puteam s-o exprim. Am învățat că, dacă pot avea compasiune
pentru alții, aș putea începe să am compasiune și pentru mine. Începeam să mă vindec.

După Costa Rica am plecat înapoi în Statele Unite, ca să ne continuăm misiunea în
rîndul persoanelor fără adăpost din Atlanta, Georgia.
Mie adăpostul pentru oamenii străzii unde lucram noi mi se părea un adevărat
palat. Persoanele fără adăpost aveau paturi și puteau folosi laptopuri, era și un frigider
unde să-și țină sucurile la rece. Erau liberi să vină și să plece cînd vor. Dar nu erau
fericiți și nu mai aveau nici o speranță. Credeau că nu mai au nimic de dăruit. Asta mi
se părea uimitor.
Grupul nostru le-a dat să mănînce hotdogi și le-a făcut curat în camere. Cînd am
terminat, mi s-a cerut să stau de vorbă cu un bărbat fără adăpost care îmi fusese
repartizat ca partener. Engleza mea era încă foarte rudimentară, așa că i-am spus
povestea mea prin gesturi și cuvinte simple. A priceput că sînt dintr-o țară care se
cheamă Coreea de Nord și că am făcut nu știu ce evadare nebunească. Am mimat că
îmi este foame și frică și că mă urmărește poliția. Cînd m-am prefăcut că tremur și mă
tîrăsc și am spus: „Nisip, nisip, nisip!”, a înțeles că am reușit să scap din deșert. Am fost
surprinsă să văd că plînge cînd mi-am terminat povestea. I-am spus că tot ce am vrut a
fost să am șansa să fiu liberă, așa cum avea el acolo, în America.
Reacția emoționantă a bărbatului m-a făcut să-mi dau seama cîtă forță are povestea
mea. M-a făcut să înțeleg că în viața mea mai există speranță. Prin simplul fapt că mi-
am spus povestea, am avut și eu ceva de dăruit.
Și am mai învățat ceva în ziua aceea: fiecare dintre noi are deșertul lui. Poate că nu
este același deșert ca al meu, dar toți trebuie să le traversăm pentru ca viața noastră să
aibă un scop și să fim liberi.

După ce s-a încheiat programul nostru, în noiembrie, o prietenă de la misiune ne-a
invitat pe mine și pe un băiat din Coreea de Nord să petrecem Ziua Recunoștinței acasă

la familia ei, în Virginia. Esther Choi era o americancă de origine coreeană ai cărei
părinți emigraseră din Coreea de Sud cu vreo 30 de ani înainte. M-am simțit foarte
onorată să îi vizitez familia și m-am simțit imediat legată de ei. Pentru că locuiau atît de
departe, americanii de origine coreeană se agățau de vechea lor cultură; semănau mai
mult cu nord-coreenii decît cu sud-coreenii pe care îi știam eu. Am observat și că
foloseau un vocabular învechit, pe care eu îl cunoșteam foarte bine.
Era prima mea Zi a Recunoștinței în America și mi-a plăcut ideea de a transforma
recunoștința în sărbătoare. Mama lui Esther intenționa să gătească un curcan mare,
alături de multe feluri de mîncare coreene, inclusiv kimchi. Abia așteptam, pentru că
trecuse foarte mult timp de cînd nu mai gustasem kimchi, mîncarea mea preferată. Cu
cîteva zile înainte de sărbătoare, mergeam cu mașina împreună cu Esther și mama ei
ca să luăm niște varză specială din grădina uneia dintre rudele lor, cînd mi-a sunat
telefonul.
Era mama, care mă suna din Coreea de Sud. Era aproape isterică.
— Yeonmi! Sora ta! Am găsit-o pe sora ta!
Inima a început să-mi bată nebunește în piept. Apoi am respirat adînc. În China mai
fuseserăm păcălite de unii care pretindeau că au găsit-o, doar pentru banii pe care îi
ofeream ca recompensă, iar speranțele noastre aveau să se spulbere din nou dacă se
dovedea a fi tot o înșelătorie.
—
Umma
, cum adică ai găsit-o? am zis eu.
— E aici, în Coreea de Sud. La Centrul Național de Informații. Ei m-au sunat.
Am țipat așa de tare, încît Esther și mama ei au crezut că s-a întîmplat ceva grav. Eu
și mama plîngeam și vorbeam amîndouă odată, nici uneia dintre noi nevenindu-i să
creadă că e adevărat, dar sperînd să fie așa. Mama mi-a spus că i se va permite să-i facă
o vizită specială lui Eunmi a doua zi, la Centru, tot acolo unde fuseserăm ținute și noi
cînd am ajuns în țară. Avea să-și ia telefonul cu ea, ca să pot vorbi cu Eunmi.
Nu mai știam nimic de sora mea de aproape șapte ani. Brusc, trebuia să mă întorc cît
mai repede în Coreea de Sud. Ne-am întors acasă la Esther, ca să-mi schimb biletul de
avion. Intenționasem să mai rămîn cîteva luni, ca să vizitez diferite locuri din Statele
Unite. Acum nimic nu era mai important decît să ajung acasă.
În noaptea aceea nu am pus geană pe geană. Mintea îmi clocotea de gînduri, ca un
fluviu revărsat după ce s-a rupt barajul. Toate zidurile pe care le ridicasem ca să mă
protejez de durerea de a-mi fi pierdut sora fuseseră spulberate, iar acum trebuia să simt
totul, absolut totul, bune și rele. Tot ce puteam face era să încerc din răsputeri să rezist.
A doua zi nu am putut să pun nimic în gură și m-am plimbat încoace și-ncolo prin
casă ore întregi pînă ce a sunat telefonul și am auzit vocea surorii mele. Am simțit o
mare ușurare, dar nu îmi mai găseam cuvintele.
— O să ne vedem curînd, i-am spus, după un minut de tăcere stînjenitoare.

— Da, ne vedem curînd, a zis ea cu voce stinsă.
Am recunoscut ceva în glasul acela, iar asta mi-a frînt inima. Era vocea tatălui meu
după ce a fost eliberat din lagărul de detenție din motive medicale. Era vocea unui
captiv, vocea șovăitoare a cuiva care se teme să nu spună ceva greșit, care se teme să
nu fie pedepsit. Așa suna și vocea mea, ca un ecou peste ani, reamintindu-mi cît de
departe a trebuit să mergem.

După aproape trei zile prin avioane și săli de așteptare din aeroporturi, am ajuns
acasă. În mod normal fugarii sînt ținuți în izolare pînă la sfîrșitul perioadei de
interogare, dar agenții aceia de treabă de la Centrul Național de Informații au făcut o
excepție în cazul meu, permițîndu-mi s-o vizitez pe Eunmi ca „s-o identific”. M-au
condus la un vorbitor, unde se afla ea – sora mea, pe care crezusem că nu am s-o mai
văd niciodată, aceeași față delicată, în formă de inimă, și aceleași mîini micuțe, pline de
viață. Nici de data asta nu am putut să ne spunem prea multe. Doar ne țineam de mîini
și plîngeam. Eu m-am rugat în gînd pentru tata, care probabil ne zîmbea din ceruri.
Gata, se terminase.

Povestea lui Eunmi îi aparține doar ei, și merită să i se respecte intimitatea. Ceea ce
pot să vă spun este că nu m-a văzut niciodată la televizor cît a fost în China. Habar nu
avea că fugiserăm și noi din Coreea de Nord sau că am căutat-o în tot acest timp. Nu mi-
a venit să cred cînd am aflat cît de aproape în spațiu fuseserăm una de alta în anumite
momente. După cum bănuiserăm, Eunmi și prietena ei se ascundeau în una dintre
casele traficanților de la periferia Hyesanului în timp ce eu și mama o căutam și
fugeam și nou peste graniță. Nici una dintre noi nu știuse că în ziua aceea teribilă ne-a
despărțit doar un perete subțire. Ne-am comparat însemnările și am descoperit că
Eunmi locuia în aceeași provincie cînd eu și mama munceam în Shenyang. Eram
aproape, dar la fel de bine ne-am fi putut afla la celălalt capăt al pămîntului. Șansele de
a ne întîlni din întîmplare erau foarte mici cînd toate ne ascundeam de autorități.
Într-un tîrziu Eunmi a descoperit pe unde putea să evadeze prin Asia de Sud-Est și
așa ajunsese singură în Coreea de Sud. Pînă la urmă, nu a avut nevoie s-o salvăm noi.
Cînd sora mea a absolvit programul centrului Hanawon, s-a mutat împreună cu
mine în apartamentul meu de lîngă Dongguk. Și-a găsit o slujbă cu jumătate de normă
și a început să învețe pentru a-și echivala studiile, la fel cum făcusem și eu. Pentru că
Eunmi învăța întotdeauna mai bine decît mine, am fost convinsă că va recupera
decalajul chiar mai repede decît reușisem eu, ceea ce s-a și întîmplat. A obținut diploma
de echivalare pentru gimnaziu cam în trei luni, iar pentru liceu după alte șapte luni.
Dar, mult timp după ce ne-am regăsit, sora mea a părut captivă și distantă, de parcă în
inima ei nu mai era loc pentru mine sau pentru mama. Noi am înțeles foarte bine asta

și am lăsat-o să se vindece. Cu timpul, Eunmi ne-a primit din nou în sufletul ei – și nu
doar atît.

24
Întoarcerea acasă
Coreenilor le place atît de mult Anul Nou, încît îl sărbătorim de două ori, mai întîi cu
petreceri în stil occidental și artificii la miezul nopții pentru a marca începutul anului
calendaristic, iar apoi cu și mai multe artificii și festivități, în Noul An lunar, care
durează trei zile, la sfîrșitul lunii ianuarie sau în februarie. Este anotimpul în care ne
adunăm la un loc cu familiile noastre, ne gîndim la trecut și luăm hotărîri pentru viitor.
După ce eu și mama am fugit din Coreea de Nord, în 2007, nu am mai ținut sărbătorile
pentru că ne întristau. Dar în 2014 Anul Nou nu a fost deloc trist. Eunmi era în
siguranță. Iar eu aveam o grămadă de planuri.
În primul rînd, voiam să mă întorc la școală și să-mi termin facultatea. Îmi alesesem
specializarea special ca să intru apoi în poliție, pentru a o proteja pe mama de prietenul
ei violent. Dar la facultate, pe măsură ce mi s-a mai deschis mintea, mi s-a ascuțit și
simțul dreptății, iar acum voiam să studiez dreptul. Însă nu mă așteptam ca în mai
puțin de un an să devin un susținător al nord-coreenilor care nu aveau nici glas, nici
speranță – oameni cum fusesem și eu cîndva. Sau că voi păși în arena internațională ca
să apăr justiția mondială. Sau că regimul nord-coreean mă va acuza că aș fi o
„marionetă a drepturilor omului”. Și nu m-am gîndit niciodată că voi dezvălui ceea ce
mi s-a întîmplat în China. Însă aveam să descopăr curînd că pentru a fi liberă trebuia să
înfrunt adevărul trecutului meu.

Anul adevărului a început fără mare tam-tam, cu hotărîrea de Anul Nou de a-mi
perfecționa engleza. Nici măcar după ce petrecusem atîtea luni printre misionari, nu
prea eram în stare să leg două vorbe. Așa că m-am înscris în Seul la un program
intensiv, în cadrul căruia fugarii nord-coreeni erau învățați de voluntari expatriați. În
loc de un singur profesor, eu m-am înscris la zece deodată. M-au pus să citesc tot felul
de autori, de la Shakespeare pînă la aboliționistul și sclavul fugar american Frederick
Douglass. Scrisoarea lui sfidătoare către fostul său stăpîn m-a făcut să mă întreb ce fel

de scrisoare i-aș putea adresa eu lui Kim Jong Un dacă aș avea tupeul. Poate că, la fel ca
Douglass, i-aș spune că sînt om și că nu mai este stăpînul meu. Acum eu eram stăpînă
pe viața mea.
Cînd nu citeam sau nu studiam împreună cu profesorii mei, ascultam cărți audio în
engleză și conferințe TED – chiar și atunci cînd dormeam. Am descărcat toate cele zece
sezoane ale serialului american de comedie
Friends
. Întrebați-mă orice despre Ross și
Rachel, vă pot răspunde. Singurele dezavantaje, din punctul de vedere al profesorilor
mei, erau că deprindeam accentul american și vorbeam în argoul anilor ’80.
Vorbeam mult mai bine englezește cînd am început noul semestru la Dongguk, în
martie 2014, și mai aveam puțin pînă să-mi dau licența în administrarea poliției. Uneori
mai înregistram cîte un episod din
Acum merg să vă întîlnesc
, dar, după ce Eunmi a
scăpat din China, nu prea mai aveam de ce să apar în emisiune. În schimb, am găsit o
altă modalitate, mai directă, de a pleda în favoarea dreptății pentru nord-coreeni.
La mijlocul lunii februarie 2014, am fost invitată să susțin o prelegere despre Coreea
de Nord – în engleză – în fața studenților de la o facultate din cadrul Maple Leaf
International School din Seul. Șeful programului de învățat limba engleză a spus că asta
mă va ajuta să folosesc cu mai multă încredere această limbă străină. Nu eram chiar
atît de sigură, dar m-am gîndit:
de ce nu?
Cînd am ținut prima mea prelegere adevărată, mi-am pieptănat părul pe spate și m-
am îmbrăcat cu o bluză bleumarin, serioasă. Le-am povestit puțin studenților despre
viața mea, despre spălarea creierelor, despre lipsa libertății, despre frică și foamete. Le-
am spus că făceam parte dintr-o nouă generație de nord-coreeni, generația
jangmadang
, a pieței negre, care a crescut după ce vechiul sistem economic a murit
odată cu Kim Ir Sen. Tinerii de vîrsta mea aduceau încet o schimbare din interiorul
țării, le-am zis eu. Poate că nu era o schimbare foarte amplă, dar era suficientă ca să-mi
dea speranțe pentru prietenii și rudele mele și pentru milioanele de alți oameni pe care
i-am lăsat acolo cînd am fugit.
După aceea, am răspuns la întrebări timp de o oră. Unul dintre studenți mi-a spus că
povestea mea îl „inspirase”. A trebuit să caut rapid sensul cuvîntului pe telefonul meu
mobil. Pînă atunci, nu am știut că o poveste poate „să inspire” pe cineva, dar se pare că
așa era.

Pînă la începutul anului 2014, majoritatea oamenilor – inclusiv sud-coreeni – au
cunoscut Coreea de Nord doar prin prisma amenințărilor sale nebunești cu distrugerea
nucleară și a liderilor ei ciudați și înfricoșători, cu frizuri aiurea. Dar în februarie,
Organizația Națiunilor Unite a dat publicității un raport care dovedea încălcarea
drepturilor omului în Coreea de Nord, inclusiv exterminarea, violurile și înfometarea
deliberată. Pentru prima dată, liderii nord-coreeni erau amenințați că vor fi judecați de

Curtea Penală Internațională pentru crime împotriva umanității. Dar cei mai mulți
dintre cei aproximativ trei sute de martori care au contribuit la raport au preferat să
nu-și dezvăluie numele, în timp ce altora le era greu să-și transmită povestea. Dintr-
odată, era nevoie de fugari care știau engleză pentru a vorbi în numele milioanelor de
nord-coreeni captivi în spatele unui zid al tăcerii și opresiunii.
După prelegerea mea de la universitatea canadiană am fost invitată să vorbesc și în
alte locuri, urmînd astfel și mai multe prelegeri și interviuri, din Australia pînă în
Statele Unite. În mai am semnat, împreună cu Casey Lartigue Jr., un editorial în
The
Washington Post
. Pînă în primăvara aceea nu eram sigură ce este un militant pentru
drepturile omului. Acum, dintr-odată, mi se spunea că devin imaginea acestora. Eu
știam că încă nu sînt în măsură să vorbesc în numele nimănui, cu atît mai puțin în
numele poporului nord-coreean. Dar, începînd din acel moment, viața mea s-a
transformat într-un accelerat gonind cu viteză maximă. Nu mai puteam să sar din el
nici dacă voiam. Poate m-am gîndit că, dacă imprim vieții mele suficientă viteză,
trecutul meu nu o să mă mai ajungă din urmă.
În iunie am plecat cu avionul la Los Angeles, la o conferință, trebuind să mă întorc
cu alt avion a doua zi la Seul ca să-mi dau examenele. Nici măcar Hollywoodul nu am
apucat să-l vizitez atunci, deși speram să dau de Leonardo DiCaprio și să-i spun cît de
mult însemnase
Titanic
pentru mine, cînd eram copil în Coreea de Nord.
Cam în acea perioadă m-a sunat un detectiv de la poliția sud-coreeană care fusese
însărcinat să ne monitorizeze pe mama și pe mine. Tuturor fugarilor li se repartizează
cîte un ofițer de poliție, timp de cinci ani după sosirea lor în Coreea de Sud, ca să-i ajute
să se instaleze acolo fără probleme. De obicei detectivul meu mă întreba doar ce
program am și ce mai fac. Însă de data asta a fost altfel. A spus că primise instrucțiuni să
verifice dacă nu sînt în pericol, deoarece se aflase că eram monitorizată îndeaproape de
guvernul nord-coreean. Nu mi-a spus de unde avea aceste informații, ci doar că ar
trebui să am grijă ce spun. Putea fi periculos.
Dacă lucrul acesta era menit să mă sperie, a reușit. Nu îmi trecuse niciodată prin cap
că regimul m-ar putea considera îndeajuns de importantă ca să reprezint o amenințare.
Sau ca să mă amenințe pe mine. Detectivul vorbise și cu mama, speriind-o și pe ea.
Acum mama voia să renunț imediat la tot acest activism nebunesc. De ce nu puteam
avea și eu o viață normală, să-mi termin studiile și abia după aceea să încerc să salvez
lumea? Dar cu cît mă gîndeam mai mult la asta, cu atît mă înfuriam mai tare. Eu îmi
riscasem viața ca să fug din Coreea de Nord, dar ei tot mai încercau să mă controleze.
Nu aveam să fiu liberă niciodată dacă le permiteam să facă asta.

În semestrul al doilea, la Dongguk, notele mele au fost tot peste medie, iar eu
intenționam să termin anul de studiu. M-am întors la facultate pentru cîteva săptămîni

în septembrie 2014, dar viața îmi dădea peste cap planurile atît de bine puse la punct.
Acceptasem o serie de invitații în Europa în octombrie, printre care și o invitație de a
reprezenta Coreea de Nord la întîlnirea anuală One Young World Summit din Dublin,
Irlanda. Era un fel de ONU al tinerilor lideri. Trebuia să fiu prezentată de James Chau,
un jurnalist britanic celebru în toată Asia, fiind prezentator la Televiziunea Centrală din
China. Înainte de asta am petrecut o dimineață emoționantă discutînd despre viața
noastră, iar eu i-am spus unele dintre detaliile poveștii mele. Pentru prima oară
plănuiam să susțin un discurs despre ororile traficului de persoane din China – deși nu
aveam nici o intenție să dezvălui că și eu fusesem o victimă a acestuia.
Ni s-a spus să ne îmbrăcăm în costumul tradițional al țării noastre natale, așa că eu
purtam un
hanbok
diafan, roz cu alb, cînd am urcat pe scenă ca să-mi susțin scurtul
discurs în fața celor 1.300 de delegați, invitați și reprezentanți ai mass-media de la
conferință.
Înainte ca James să-și înceapă introducerea, aveam emoții. Mă aflam pe o scenă
alături de tineri activiști din țări precum Ucraina și Africa de Sud și mă temeam că nu
voi fi un vorbitor suficient de convingător pentru a-mi reprezenta poporul la acest
forum. Am încercat să nu mă mai gîndesc la asta, căutînd să mă concentrez la
pronunția corectă a cuvintelor
international
și
execution
din prelegerea pe care o
pregătisem. Dar cînd James a început să spună povestea mea, i-au dat lacrimile. Am
întins mîna să-l liniștesc, dar asta l-a făcut să plîngă și mai abitir. După ce a povestit cum
s-a sacrificat mama, lăsîndu-se violată, și cum am îngropat cenușa tatălui meu pe un
munte singuratic din China, plîngeam și eu alături de el.
Una dintre cele mai mari temeri ale mele dintotdeauna era ca nu cumva să-mi dau
frîu liber emoțiilor. Uneori simt în mine o furie ca un bulgăre dens și știu că, dacă aș
lăsa-o vreodată să răbufnească, ar putea exploda și nu voi mai fi în stare s-o controlez.
Mă tem că, dacă încep să plîng, nu o să mă mai pot opri niciodată. Așa că trebuie să-mi
țin mereu sentimentele astea îngropate adînc în sufletul meu. Cei care mă întîlnesc
cred că sînt cea mai veselă și mai optimistă persoană pe care au văzut-o vreodată.
Rănile mele sînt bine ascunse. Dar în ziua aceea, la Dublin, le-am expus acolo, pe scenă,
în fața tuturor. Cînd am urcat pe podium ținînd în mînă foaia cu discursul pe care îl
pregătisem, m-am chinuit să vorbesc printre lacrimi.
Publicul era deja în picioare, iar eu vedeam că toți cei din sală plîngeau alături de
mine în timp ce eu făceam eforturi să mă liniștesc.
Am renunțat la partea inițială și am încercat să spun că mă aflu acolo ca să vorbesc
în numele poporului meu, nu în numele meu. Dar brusc parcă nu mai știam engleză
deloc și a trebuit să respir adînc și s-o iau de la capăt.
— Coreea de Nord este o țară cum nu se poate imagina…, am început eu.
Le-am spus celor din sală că în Coreea de Nord puteai fi executat dacă aveai o

convorbire telefonică internațională ilegală. Le-am povestit cum, în copilărie, mama
mi-a spus să nu vorbesc nici măcar în șoaptă, pentru că m-ar putea auzi pînă și păsările
și șoarecii.
— În ziua în care am fugit din Coreea de Nord am văzut cum a fost violată mama de
o călăuză chineză ce pusese ochii pe mine, am zis, lăsînd lacrimile să-mi curgă pe
obraji.
Le-am povestit cît de vulnerabili erau refugiații nord-coreeni în China.
— 70% dintre femeile și adolescentele nord-coreence sînt victimizate. Uneori
vîndute pentru doar 200 de dolari…
Deschisesem ușa și ieșisem la lumina zilei. Nu știam unde mă va duce drumul
acesta, dar vedeam că nu sînt singură.
— Cînd traversam Deșertul Gobi, nu îmi era frică atît de moarte, cît de faptul că voi fi
uitată. Mă temeam că voi muri în deșert și nu va ști nimeni niciodată, nu îmi va ști
nimeni numele și nu îi va păsa dacă trăiesc sau mor. Dar voi ați ascultat. Vouă v-a păsat.
Toți cei din public erau iarăși în picioare, plîngînd cu mine. M-am uitat în jur și am
știut că justiția trăia în sala aceea. Am simțit, cel puțin în clipa aceea, că încă mai existau
speranțe pentru noi toți.
Dar mai aveam un deșert de traversat.

După prelegerea mea, am reușit să rezist pînă la sfîrșitul programului, după care m-
am retras în camera mea de hotel și m-am prăbușit. Cînd în sfîrșit mi-am verificat
telefonul, aveam căsuța doldora de cereri de interviuri de la jurnaliști din toată lumea.
A urmat un adevărat vîrtej – dar eu eram ciudat de ruptă de tot, de parcă începuse să-și
facă efectul un mecanism de supraviețuire care mă plasase la o distanță emoțională
sigură. O parte din mine a vegheat cealaltă parte din mine în cursul celorlalte apariții
ale mele în public.
Am acordat zeci de interviuri în cele trei săptămîni pe care le-am petrecut în Europa.
După o vreme nici nu le mai știam numărul. Am acceptat chiar să fiu filmată de BBC în
fața Ambasadei Coreei de Nord la Londra, ceea ce m-a umplut de fiori de teroare, încît
nici nu mai puteam vorbi. Nu am apelat niciodată la vreun interpret, nu m-am gîndit
niciodată că jurnaliștii ar putea să nu înțeleagă ce spun sau că s-ar putea să nu le înțeleg
eu prea bine întrebările. De asemenea, credeam că, dacă schimb cîteva detalii despre
fuga familiei mele în China, aș putea ascunde faptul că fusesem și eu traficată. Credeam
că dacă nu spun nici o altă minciună este în regulă; dacă toate prin cîte am trecut au
fost reale, atunci detaliile nu ar fi trebuit să mai conteze. De cele mai multe ori
reacționam, improvizam ca un jazzman care cîntă aceeași melodie puțin diferit de
fiecare dată, fără să-și dea seama că ar putea exista oameni care să fie atenți la detalii.

La mai puțin de o lună după prelegerea mea de la Dublin, am început să lucrez la
această carte de memorii. Este ciudat ca o persoană care abia a împlinit 21 de ani să-și
scrie povestea vieții, mai ales cineva care are un secret pe care încearcă de atîția ani să-l
ascundă. Însă imediat ce am început să-mi pun amintirile pe hîrtie am știut că nu mai
pot ascunde nimic. Cum aș putea să le cer oamenilor să accepte adevărul despre Coreea
de Nord, să accepte adevărul despre ceea ce se întîmplă cu femeile care fug în China și
cad în mîinile unor călăuze și violatori, dacă nici măcar eu nu sînt în stare să-l accept?
După ce m-am întors la Seul, în noiembrie, eu, mama și sora mea am stat treze o
noapte întreagă, vorbind despre ce ar trebui să facem. Eu și mama nu îi povestiserăm
niciodată lui Eunmi unele dintre lucrurile prin care am trecut în China. Nici măcar între
noi nu vorbiserăm vreodată despre asta. Acum toată lumea avea să afle. Oare merita să
spun tot? Eram sigură că nimeni nu mă va mai privi cu aceiași ochi dacă ar afla ce mi s-
a întîmplat și ce făcusem ca să supraviețuiesc. Cu toate trenurile ei de mare viteză,
arhitectura modernă și stilurile K-pop, Coreea de Sud încă este o țară foarte
conservatoare, cu idei învechite despre virtutea feminină. Nu-mi imaginam cum o să
trăiesc aici după ce povestea mea ar fi devenit publică. Și la ce ar fi folosit? Ar fi ascultat
cineva? I-ar fi păsat cuiva îndeajuns de mult încît să încerce să schimbe lucrurile?
Eu, mama și sora mea am stat de vorbă și am plîns toată noaptea. Mama, care
sperase cîndva să-mi vin în fire și să renunț la tot acest activism, trecuse și ea printr-o
transformare. Acum își dădea seama de potențialul impact al poveștii noastre.
— Trebuie să spui lumii că Coreea de Nord este un mare lagăr, a zis ea.
Voia ca oamenii să știe de ce am fost nevoite să fugim și ce li se întîmpla nord-
coreencelor care erau vîndute în China.
— Dacă nu vorbești tu în numele lor, Yeonmi-ya, atunci cine s-o facă? a spus ea.
Sora mea a fost de acord.
Dimineață m-am hotărît. Aveam să scriu toată povestea, fără să omit nimic despre
traficarea mea. Dacă voiam ca viața mea să însemne ceva, asta era singura cale.
Imediat ce m-am hotărît să-mi dezvălui secretul, m-am simțit pentru prima oară
liberă. Parcă pînă atunci mă apăsase un cer greu, țintuindu-mă de pămînt, iar acum mă
înălțam și puteam respira din nou.

La cîteva luni după ce am început să lucrez la carte, mi-am deschis laptopul și am
accesat un link care mă ducea la un filmuleț de pe YouTube creat de una dintre
unitățile de propagandă ale Coreei de Nord. În timp ce doi crainici de la televiziunea de
stat vorbeau spre cameră, pe ecran a apărut o fotografie mare cu chipul meu. Pe fundal
a început să se audă o muzică sinistră, precum coloana sonoră a unui film horror, în
timp ce pe ecran au apărut cuvintele: „Ciuperca otrăvitoare ce a crescut dintr-un
morman de gunoi”. Mass-media nord-coreene sînt ridiculizate în Occident pentru

minciunile și amenințările lor scandaloase, iar această insultă ar fi putut chiar să pară
amuzantă – însă era extrem de serioasă și ne viza pe mine și familia mea.
Detectivul meu avea dreptate cel puțin în privința unui lucru – guvernul nord-
coreean mă supraveghea. La începutul anului 2015, regimul a pus pe internet două
filmulețe în care eram numită mincinoasă și „marionetă a propagandei pentru
drepturile omului”.
Îmi trecuseră interviurile prin ciur și prin dîrmon și mă acuzau de așa-zise
inconsecvențe. Cînd regimul nu-mi putea contesta spusele, născocea minciuni despre
mine și familia mea. Au acuzat-o pe mama de imoralitate, iar despre tata spuneau că
este traficant de carne vie pentru că îi ajutase pe vecinii noștri să fugă în China. Din cine
știe ce motiv ciudat, au încercat să dovedească faptul că am mințit despre moartea tatei
și au adus un doctor care a spus că el murise de cancer într-un spital din Coreea de
Nord, nu în China.
Cel mai rău era că i-au adus pe rudele și foștii mei prieteni să ne denunțe pe mine și
familia mea. Nu îi mai văzusem pe unchiul Park Jin, pe mătușile mele și pe verișori de
opt ani lungi și era îngrozitor să-i văd intervievați în fața camerei. Propagandiștii
regimului chiar au dat de urma lui Jong Ae, vecina noastră de treabă din Hyesan, care
ne ajutase pe mine și pe sora mea cînd eram singure și disperate. A fost dureros să-i aud
pe toți vorbind urît despre noi, dar măcar știam că sînt în viață.

Primele luni ale anului 2015 mi le-am petrecut vizitînd orașul New York, unde am
fost invitată să asist la un curs de la Barnard College – încă nu am renunțat la intenția de
a-mi da licența la un moment dat – și să învăț pe cînd tot ce pot despre drepturile
omului. Într-o după-amiază, pe cînd revizuiam în viteză sutele de persoane care îmi
trimiseseră cereri să le adaug în lista de prieteni de pe pagina mea publică de Facebook,
mi-a atras atenția un zîmbet familiar. Am dat înapoi ca un personaj de desene animate
care încearcă să frîneze pe marginea unei prăpastii… da, ea era: Yong Ja! Prietena mea
cea mai bună din copilăria petrecută în Hyesan. Nu mai știam nimic de ea din ziua în
care plecasem în China.
Mesajul ei de pe Facebook începea așa: „Ești acea Yeonmi Park pe care o știu eu?”.
Îmi tremurau mîinile așa de tare, că nici nu mai vedeam bine ecranul.
Da! Eu sînt!
I-am
răspuns imediat, iar ea mi-a dat un număr la care s-o sun. Fugise și ea în China și, la fel
ca Eunmi, străbătuse toată Asia de Sud-Est ca să ajungă în Coreea de Sud. A aflat că
trăiesc și că sînt și eu în Coreea de Sud pe cînd era interogată la Centrul Național de
Informații, iar mai tîrziu a reușit să dea de urma mea prin rețelele de socializare. Era
minunat să-i aud vocea din nou. Am reînnodat vechea noastră prietenie, iar acum
vorbim tot timpul online.
Eu tot sper că și alți prieteni din Coreea de Nord își vor croi drum spre libertate.

Mama a ținut întotdeauna la Chun Guen, băiatul care voia să se însoare cu mine la
Hyesan, și chiar a încercat să dea de urma lui și să-l ajute în caz că voia să fugă. Dar am
aflat o poveste foarte tristă. La mai puțin de un an după ce am plecat din Coreea de
Nord, întreaga familie a lui Chun Guen a dispărut. În Hyesan se vorbea că tatăl lui, care
era expert agricol, fusese învinuit de regim pentru o recoltă dezamăgitoare și trimis în
unul dintre brutalele lagăre pentru deținuți politici. Chun Guen și mama lui au fost
trimiși în exil intern, într-un orășel din una dintre provinciile nordice.
Chun Guen îmi promisese că o să aștepte opt ani, apoi o să mă caute. Au trecut opt
ani pînă să scriu aceste cuvinte. Mă întreb pe unde o mai fi, dacă mai trăiește, dacă își
mai aduce aminte de mine. Deși eu mi-am refăcut viața, sper să ajungă și el în Coreea
de Sud într-o bună zi. Ca și ceilalți 25 de milioane de oameni pe care i-am lăsat în urmă,
și Chun Guen merită să fie liber.

În primăvara anului 2015, mama s-a întors în China cu partenerul ei de viață ca să
recupereze rămășițele pămîntești ale tatei.
După ce au căutat ore întregi pe dealurile de lîngă Yangshanzhen, au găsit locul
unde dusesem cenușa tatei în toiul nopții, cu opt ani în urmă. Cineva avusese grijă de
mormîntul tatei și chiar plantase un copac care îl veghease mulți ani. Hongwei își
respectase promisiunea.
Mama a adus cenușa tatei în Coreea de Sud. În sfîrșit, toată familia noastră s-a reunit
din nou. Sper că într-o zi voi îndeplini ultima dorință a tatei și îl voi duce înapoi în
Hyesan, unde va putea fi îngropat alături de tatăl și bunicul lui, pe dealul care dă spre
fluviul Yalu. Dacă va veni vreodată ziua aceea, voi merge și la mormîntul bunicii mele
și îi voi spune că, în sfîrșit, Chosun este din nou una.

Mulțumiri
Maryanne Vollers, fără tine, această carte nu ar fi fost posibilă. Mi-ai demonstrat nu
numai inteligența și grația ta, ci și o dragoste profundă și adevărată față de poporul
nord-coreean și față de umanitate. A fost o mare onoare și un privilegiu să lucrez cu
tine și să te pot numi prietena mea.
Sînt profund recunoscătoare extraordinarei echipe editoriale de la Penguin Books:
în Marea Britanie, la Fig Tree, Juliet Annan și Anna Ridley; în Statele Unite, la Penguin
Press, Ann Godoff și Sarah Hutson.
Mulțumiri speciale Karolinei Sutton, Amandei Urban, lui Matthew J. Hiltzik și
Carlton Sedgeley.
Thor Halvorssen Mendoza, tu ești fratele meu mai mare pe care l-am găsit în această
lume nouă. Ești cel mai bun exemplu al modului de a apăra dreptatea și a lupta
împotriva tiraniei de pretutindeni. Îți mulțumesc foarte mult pentru că mi-ai fost
mentor și pentru că m-ai învățat toate acele cuvinte noi și interesante. Admirația mea
față de tine este nețărmurită.
Le mulțumesc membrilor Human Rights Foundation Alex Gladstein, Sarah
Wasserman, Ben Paluba și John Lechner.
Prietenilor și mentorilor mei de la Liberty in North Korea, Hannah Song, Sokeel J.
Park, Justin Wheeler, Blaine Vess, Kira Wheeler, Tony Sasso: cînd am avut cea mai
mare nevoie de voi, m-ați ajutat cu toții să înțeleg această lume nouă și m-ați învățat ce
înseamnă să vorbești în numele poporului nord-coreean. Toate sfaturile pe care mi le-
ați dat m-au ajutat să devin un om mai bun și un mai bun apărător al libertății.
Le mulțumesc lui Casey Lartigue Jr. pentru toate încurajările și sprijinul pe care mi
le-a oferit încă de la început și tuturor profesorilor mei englezi ce m-au ajutat să privesc
altfel lucrurile.
Îi mulțumesc lui Jang Jin Sung, prietenul și mentorul meu, care m-a ajutat să înțeleg
și să scap cu viață din traiul de partea cealaltă a întunericului. Le mulțumesc lui Henry
Song, Shirley Lee și familiei mele de fugari și luptători pentru libertate nord-coreeni
care mă inspiră și îmi sînt prieteni: Joseph Kim, Seong Ho Ji, Park Sang Hak, Jihyun

Park și atîția alții.
James Chau, îți mulțumesc foarte mult că ai plîns alături de mine pentru poporul
meu. Încurajările tale au contat enorm pentru mine într-un moment dificil. Fără
sprijinul și încrederea pe care mi le-ai oferit, nu aș fi ajuns niciodată unde sînt astăzi.
Joshua Bedell: generozitatea și bunătatea ta sînt nemăsurate. Îți mulțumesc din
suflet pentru că m-ai învățat și m-ai călăuzit cu atîta răbdare.
Familiei mele engleze: lui Charlotte, Adam, Clemency, Madison și Lucien Calkin,
precum și bunei mele prietene Jai J. Smith. Mulțumiri lui Bill Campbell și celorlalți
membri ai familiei mele din Montana.
Bunilor mei prieteni Alexander Lloyd, Cameron Colby Thomson, Daniel Pincus,
Jonathan Cain, Daniel Barcay, Gayle Karen Young, Sam Potolicchio, Dylan Kaplan, Sam
Corcos, Parker Liautaud, Axel Halvorssen, Uri Lopatin, Peter Prosol, Masih Alinejad,
Tommy Sungmin Choi, Matthew Jun Suk Ha, Wolf von Laer, Ola Ahlvarsson, Ken
Schoolland, Jennifer Victoria Fong Chearvanont, Malibongwe Xaba și Li Schoolland.
Celor de la One Young World: lui Kate Robertson, David Johns, Ellei Robertson, lui
Melanie York, Mathew Belshaw, precum și tuturor ambasadorilor OYW. Mă simt foarte
onorată că m-ați primit în minunata voastră comunitate. Sprijinul și preocuparea
voastră profundă pentru poporul nord-coreean îmi dau foarte multe speranțe și curaj
să mă opun tiraniei de pretutindeni. Eforturile voastre fac lumea mai bună în fiecare zi.
Celor de la Women in the World: Tinei Brown, lui Karen Compton și tuturor
femeilor care m-au inspirat la conferință să fiu curajoasă și să lupt pentru dreptate,
libertate și egalitate.
Celor de la Renaissance Weekend: lui Philip Lader, Lindei LeSourd Lader, lui Dustin
Farivar, Eric O’Neill, Christine Mikolajuk, Kerry Halferty Hardy, Frank Kilpatrick, Lindei
Hendricks Kilpatrick, lui Yan Wang, Justin Dski, Ben Nelson, Mark A. Herschberg,
Katherine Khor, Stephanie A. Yoshida și Janice S. Lintz.
Mulțumesc producătorilor și realizatorilor emisiunii
Now on My Way to Meet You
.
De asemenea, profesorilor mei de la Universitatea Dongguk, prietenilor mei de la
administrația din cadrul poliției care m-au ajutat și m-au încurajat atunci cînd mi-a fost
greu, precum și tuturor profesorilor și voluntarilor refugiați.
Mulțumiri speciale lui Judd Weiss, Suleiman Bakhit, Todd Huffman, Katy Pelton,
Deborei Spar, președinta prestigiosului Barnard College, lui Dean Jennifer G. Fondiller,
Sue Mi Terry, David Hawk, Greg Scarlatiou, Curtis Castrapel, Beowulf Sheehan, Esther
Choi și familiei sale iubitoare, lui Christian Thurston, Daniel Moroz, Cat Cleveland,
Eunkoo Lee, Ryung Suh, Justice Suh, Madison Suh, Diane Rhim, Joshua Stanton,
Sunhee Kim, Jieun Baek, Felicity Sachiko, lui Paul Lindley de la Ella’s Kitchen, lui C.J.
Adams de la Google Ideas, lui Austin Wright, John Fund, Mary Kissel și lui Michael Lai
de la Minerva Schools at KGI.

Lui Andrew Moroz: am avut parte de mai multe minuni în viața mea, iar tu ești una
dintre ele. Tu m-ai ajutat să cred din nou în dragoste.
Sînt cîțiva oameni ale căror nume le-am schimbat din respect pentru intimitatea lor,
inclusiv draga mea prietenă „Yong Ja”, căreia îi transmit toată dragostea și toate
mulțumirile mele. Le mulțumesc și misionarilor din China, pastorului din Coreea de
Sud și tuturor celor ale căror nume nu au putut apărea în această carte, dar rămîn
întipărite în inima mea.
Lui Keum Sook Byeon, mama mea: să fiu copilul tău a fost cea mai mare
binecuvîntare și cea mai mare onoare din viața mea. Fără dragostea și sacrificiul tău, eu
nu aș mai fi astăzi. Am traversat împreună fluviul înghețat și deșertul înghețat și tu ești
singura persoană care mă cunoaște atît de bine, încît nu mai am nevoie de cuvinte ca
să-mi exprim sentimentele. Pentru tine trăiam atunci cînd am fost în captivitate și
pentru tine trăiesc în libertate. Tu mă inspiri și îmi dai putere să lupt pentru ca țara în
care ne-am născut să se schimbe.
Lui Eunmi Park, sora mea: tu ești totul pentru mine, cea mai mare minune și cea
mai mare bucurie pe care le-am cunoscut vreodată. Sînt atît de recunoscătoare pentru
sufletul tău mare, pentru toate sacrificiile pe care le-ai făcut pentru mine cînd eram
copii și pentru felul cum m-ai protejat și m-ai mîngîiat în lunile acelea lungi cît nu ne-
am avut decît una pe alta. Mi-ai fost și mamă, și cea mai bună prietenă. Surioară, îți
mulțumesc din toată inima pentru că te-ai întors la noi după șapte ani lungi și ne-ai
readus fericirea. Sînt foarte mîndră de tine. Tu ești lumina mea și te iubesc mai mult
decît iubesc viața.
Lui Park Jin Sik, tatăl meu: tu ești eroul meu și mi-aș fi dorit să fii aici, cu mine, și să
te bucuri de toată această libertate. Dar ești tot timpul cu mine, așa că nu trebuie să mai
spun nimic aici, decît că te iubesc și îmi este tare dor de tine.
Lui Woo Yang Mang, partenerul de viață al mamei, și lui Lee Hong-ki, minunatul
prieten al surorii mele: vă mulțumesc amîndurora pentru că ați adus o asemenea
binecuvîntare familiei noastre.
Tuturor rudelor mele care au rămas în Coreea de Nord și suferă din cauza oprimării:
mă simt extrem de vinovată că vă pun pe toți în pericol, dar sper că într-o zi veți
înțelege de ce a trebuit să vorbesc. Promit că voi face toate eforturile pentru a pune
capăt nedreptății pe care o îndurați în fiecare zi. Sper să vină și ziua aceea în care voi
putea să-mi vizitez cînd voi vrea țara natală și să vă văd pe toți din nou.
Pentru toți susținătorii mei din întreaga lume care îmi transmit încurajări și mesaje
emoționante prin rețelele de socializare: din motive de spațiu, nu am cum să vă
menționez pe toți aici, dar voi vă știți care sînteți. Fiecare zîmbet, fiecare mic gest,
fiecare lacrimă pe care ați vărsat-o împreună cu mine mi-au dat curajul să împărtășesc
o poveste pe care nu am crezut niciodată că i-o voi spune cuiva. Vă mulțumesc pentru

că credeți în mine. Au fost momente cînd aproape că nu mai credeam în oameni, dar
voi m-ați auzit. Vouă v-a păsat. Și uite așa, împreună, începem să schimbăm lumea.

Părinții lui Yeonmi în ziua nunții lor, la Phenian, capitala Coreei de Nord

Yeonmi la aniversarea vîrstei de 1 an
Yeonmi la vîrsta de 100 de zile

Yeonmi la 2 ani

Yeonmi (dreapta), bunicul său pe linie paternă și sora ei mai mare, Eunmi (stînga)
Yeonmi și Eunmi la săniuș, la vîrsta de 2, respectiv 4 ani

Yeonmi îmbrăcată de iarnă, la 2-3 ani

Yeonmi și Eunmi, pregătite pentru o zi cu zăpadă

Yeonmi, 3 ani (dreapta), și Eunmi, 5 ani (stînga)

Fotografie de familie, 1996. Yeonmi are 3 ani, iar Eunmi 5.
Yeonmi și familia ei în Hyesan, un oraș nord-coreean de la granița cu China

Yeonmi pe la 4 ani

Yeonmi și Eunmi îmbrăcate de iarnă

Fotografie de familie la Hyesan
Yeonmi și Eunmi îmbrăcate la fel

Yeonmi (rîndul al treilea, a doua din stînga) și Eunmi (rîndul al doilea, stînga) la o nuntă în familie, la țară

Yeonmi la 8 ani, în Phenian

Tatăl lui Yeonmi la Phenian înainte de a fi arestat
Yeonmi și tatăl ei înainte ca el să fie arestat

Ultima fotografie pe care i-au făcut-o Yeonmi și mama sa tatălui ei înainte să moară

Din nou împreună: Eunmi, mama și Yeonmi, Seul, 2015