Orientul Mijlociu,putere Economica, Tensiuni Socio Culturale, Nationalisme In Conflict Si Religii Fundamentale

INTRODUCERE

„Orientul Mijlociueste un cocktail exploziv deputereeconomică, tensiunisocio-culturale, nașionalisme în conflictși religii fundamentale”, așa își începea Henry Kissinger un discurssusținut la mijlocul anilor 1970. Analiza luia rămas la fel deactuală șiastăzi, într-o încercare deacaracterizaspațiul Orientului Mijlociu.

Acest vast teritoriu reprezintă, probabil, cea mai sensibilă zonă a lumii din punct de vedere economic, cultural, politic șistrategic. Astfel, de-a lungul timpului, la răscrucea a trei continente, popoarele europene, asiatice și africane au intrat în contact unele cu altele pentru a face comerț, a împărtăți credințe, a schimba experiențe, dar și pentru a se război.

Punctul deplecareal conflictelor ce guvernează astăziOrientul Mijlociu îl reprezintă prăbușireaImperiuluiOtoman. Începând din secolul al XVI-lea, otomaniiau dominat un spațiu organizat sub o mulțime de forme, de lacomunități religioase, regionalesau săteștipână la triburiautonome, dându-i un aspect durabil. Date fiind numeroasele divizări și tendințelecentrifuge, „soluțiaotomană” aconstat în aplicareaprincipiilor dezvoltării unuistat islamic desnaționalizat, dusepână lacel mai înalt grad al perfecțiunii.

Ideea de națiune , carepresupuneo relativă omogenitateapopulației, a fost întotdeaunastrăină de filosofiapolitică otomană. Sultanul a respectat personalitatea șiautonomia fiecăreicomunități, și-a găsit un aliat în puterea religioasă –ulama- , folosind-ocaocale decomunicarecupopoareledominate.

Peplan extern însă, politicaotomană nu a fost la fel deintuitivă, sistemul capitulațiilor permițând intruziuneaeuropenilor în problemeleinternealeimperiului. Această ordineimpusă din exterior a dezechilibrat șiașaprecarele relațiisocio-politice tradiționale. Atât Marea Britanie, cât și Franța și-au oferit protecțiainstabilelor emirate, transformându-le în jucătoriimportanți în politica regională și răsturnând complet echilibrele locale.

În secolul al XIX-lea, crizaImperiuluiOtoman s-aagravat, puterilestrăinestabileau tarife vamale șichiar controlau naturaschimburilor comerciale. Efectul imediat a fost falimentul statelor otoman șiegiptean, în condițiile în care lasfârșitul secoluluial XIX-leacreditoriieuropeni încasau direct o treime din veniturile destat.

Prăbușirea definitivă aImperiuluiOtoman a fost grăbită de hotărârea deasealătura în Primul Război Mondial, Puterilor Centrale. Însă mai mult decât deznodământul războiului, noua față aconflictelor din spațiul arab și-aavut punctul deplecare în acordurilesecrete și tratativele diplomatice din timpul Primului Război Mondial.

Pentru marileputeri, miza în Orientul Mijlociu o reprezentau de fapt posesiunileImperiuluiOtoman, asupracăroraau fost trasate zonele deinfluență chiar înainte desfârșitul războiului. Obstinațiajunilor turcii-a determinat peenglezisă caute neutralitatea, dacă nu sprijinul arabilor. Astfel a luat naștere îndelungatacorespondență dintresir Henry MacMahon, consulul general britanical Egiptului (care deveniseoficial protectorat englez la începutul războiului) și Hussein, maresharif sau emir de Mecca, șef al tribului hașemiților, descendent al Profetului șipăzitor al orașelor sfinte musulmane. MacMahon a încercat să-l convingă pecel din urmă să treacă departeaaliaților, oferind promisiuniambigue deindependență apământurilor arabe. Această corespondență vagă, cu două înțelesuri, aalimentat visul lui Hussein dea reconstrui un mare regat arab și l-a determinat să declanșeze la Hejaz în mai 1916, cu ajutorul colonelului Lawrence, revoltaarabă împotriva turcilor.

Însă, chiar când începea revoltaarabă, se negocia un alt accord secret întreAnglia, reprezentată de diplomatul sir Mark Sykes și Franța, alecăreiintereseau fost reprezentate de François GeorgesPicot. Acordul Sykes-Picot aveacascop marginalizareaaliaților ruși și împărțireaOrientului Mijlociu în cinci regiuni. Marea Britanie și Franțaaveau amândouă câte unapecaresă ocontroleze șioalta în sfera lor deinfluență.

Tratativeleanglo-franceze nu au luat în considerareproiectul unui regat arab, decât, cel mult, casubtilă distincție între „posesiunedirectă” și „zone de influență”, eventual pusesub severanitatearabă. Cea de-acincea zonă era „sfera internațională” aPalestinei.

Cel de-al treileaacord privind Orientul Mijlociu a fost mai mult un anunț bilateral. La 2 noiembrie 1917, ministrul deexterne britanic, Arthur james Balfour, declaracă „guvernul MajestățiiSalepriveșteîn mod favorabilcreareaînPalestinaaunui căminpentrupoporulevreu, și va face tot ce-istă în putință pentrua facilitarealizareaacestuiobiectiv, fiind cât sepoate de bine înțelescă nuse va face nimiccaresă poatăprejudicia drepturilecivile și religioasealecomunităților neevreieștiexistenteîn Palestina, saudrepturile șistatutulpoliticdecaresebucurăevreiiînoricarealtă țară ”.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE ASPURA GEOPOLITICII

1.1 Definirea termenului

Geopoliticaa fost șiestesubiectul a numeroaseinterpretărisub aspectul definiriiobiectului destudiu.Pentru o mai bună înțelegereacomplexitățiiacestei discipline șia numeroaselor domeniipecare leabordează cunoașterea geopolitică, vor fiprezentateoserie de definiții și reflecțiiasupraobiectului geopoliticii, relevantepentru lucrarea de față.

Denis Touret, deexemplu, specialist francez în drept internațional, o defineșteca fiind o știință: „Geopolitica este știința umană, realistă, care are ca obiectiv să determine, dincolo de aparențe, care sunt caracteristicile obiective ale geografiei fizice și umane care condiționează deciziile strategice ale actorilor internaționali din viața ideologică, politică și economică mondială”. Deasemenea, geograful Yves Lacosteoconsideră șiel ca fiind o știință: „Geopolitica are ca obiect descrierea și explicarea rivalităților de putere privind teritoriile, rivalitățile naționale”.

Peter J. Taylor, pornind de la „realismul politic dur”, definește geopolitica, drept o disciplină care trebuiesă studieze rivalitatea dintre două mariputeri, în sensul exercitării dominațieistatelor puterniceasuprastatelor slabe. În acelașisens, P. O’Sullivan înțelegeprin geopolitică o „geografie a relațiilor între deținătorii de putere, fie că aceștia sunt șefi de state, fie că sunt organizații internaționale”.

Alțianaliști, întrecare Hervé Coutau-Bégarie, oapreciază a fi doar o metodă: „Geopolitica sau geostrategia nu există nici ca substanță, nici ca esență, deoarece acești doi termeni nu acoperă o realitate; geopolitica și geostrategia nu reprezintă decât o modalitate de abordare a acesteia. Într-adevăr, este vorba despre o metodă, despre un mod de raționament; nu se poate deci afirma că un anume eveniment aparține geopoliticii; în schimb se poate afirma că un anume eveniment sau un anume fapt poate fi interpretat în termeni ce țin de geopolitică și geostrategie”.

1.2 Concepte cheie

1.2.1 Conflictul

Unul dintreconcepteleidentitareale geopoliticii îl constituieconflictualitateasau, altfel spus, acolo undeexistă conflict există obiect deanaliză geopolitică. Conflictualitatea, în toate formelesale, exprimă starea de fapt asistemului geopolitic mondial, echilibrele și dezechilibrelesale, simetria șiasimetriasa.

Din punct de vedere geopolitic, conflictul, esențaacestei științe în fapt, comportă câtevacaracteristiciclare: poziție pe harta lumii, cauze, actorii geopolitici implicați, motivația protagoniștilor, contextul geopolitic, configurația teritorială și consecințele acestuia asupra distribuției în spațiu a anumitor elemente, ideologia sau teoria geopolitică care-l legitimează din punct de vedere științific.

În privințacauzalității, deșicomplexă, se regăsește însă, cel puțin, în trei dimensiuniclar identificate:

– Economică:Cele mai multe dintreconflictele lumiiau avut șiau la bază cauzeeconomiceindiferent de hainapecareo îmbracă. Accesul direct laanumite resurse – petrol (conflictele Golfului), apă (disputa dintre Turcia, Siria șiIraq asupraapeicelor două fluvii, Tigru șiEufrat; India șiPakistan asupraIndusului, Israel șiPalestinaasupraacviferelor din Cisiordaniaetc.), uraniu, diamanteetc. a însuflețit atâteaconflicte în sec. al XX-lea.

– Geostrategică: Dobândirea uneipoziții geostrategiceasupra unor spațiicu oanumită semnificație, fiecă au resurse, fieau opoziție geostrategică însemnată (strâmtori, canale) constituie un motiv destul de întemeiat pentru determinarea uneistăriconflictuale. Deexemplu, cucerirea înălțimilor Golan decătreIsrael, în daunaSiriei (războiul de 6 zile din 1967), punct geostrategicasupra Lacului Tiberiada (cu apă dulce).

– Identitară: Frecvent multe dintreconflictele lumiicapătă conotațiiidentitare, indiferent de naturaacestora, fiecă sunt naționale (războaiele deindependență careau dus lacreareastatelor moderne), etnice (conflicteleAfricii, bascii, kurziietc.), ideologice (nazismul, comunismul etc.) sau religioase (catolici-protestanți, Irlanda de Nord; mozaici-islamici, Israel-Palestina; islamici-creștini, SUA-Iraq, suniți-șiiți, Iran-Iraq etc.)

1.2.2 Frontiera

Frointera joacă un rol central în geopolitică, în măsura în careparticipă la definireastatelor. Fiecarestat se înscrie într-un teritoriu , în jurul uneicapitalecareocupă în general un loccentral în organizareaspațiuluipecare îl circumscrieprintr-o frontieră, condițieaexistenței șisecuritățiisale.

În urmaconfruntării dintre naționalismul francez șicel german, lasfârșitul secoluluial XIX-lea, „frontiera” nu va mai reprezenta doar o frontieră naturală ce urmează relieful, ci și un rezultat al uneipacificări- mai mult sau maipuțin reușite în timp- peo linie de front între două popoare. Ratzel consideracă războiul constă în a „plimba frontierape teritoriul altcuiva”.

Un alt tip de frontieră estecel lăsat „moștenire” de un colonizator. Acest tip de frontieră nu întrunește în mod necesar consensul populațiilor pecare le delimitează. Asemenea linii deseparare, adeseaartificiale, au fost trasate fie de diplomațiai unor puteriaflate departe, așacum estecazul în Orientul Mijlociu, fie moștenesc limiteleadministrativeale districtelor coloniale, precum în Africa.

1.2.3 Minoritatea

Minoritățileau reprezentat întotdeauna factori geopoliticiimportanți, fiecă au fost folosite drept pretext al conflictelor, fiecă au fost utilizate decătre marileputeripentru realizareaobiectivelor lor geopolitice. Stabilitatea unei minorități rezidă, în general, în teritorializareasa. Minoritățilesunt fieprodusul stabilirii unor frontierecare lasă în afara lor oparteapopulației, fie rezultatul înființării unuistat, minoritateaaflându-se în discontinuitate teritorială cu patria deorigine.

Învecinată sau enclavată, o minoritate reprezintă adeseaosursă deproblemepentru țaracareoadăpostește șiocauză a tensiunii dintreaceasta și țarasa deorigine. În ceeaceprivește minoritățile religioase, acesteapot corespunde fie minorităților naționale, fie unor erezii teritorializate în zone de refugiu.

Oaltă categorie depopulații minoritareesteceaa națiunilor minoritare, termenul minoritate desemnând în acest caz, existența unei dezvoltăripoliticeaconștiinței naționaleaacestora, aflată fie în curs de realizare (dacă minoritățile respective nu au ajuns încă lastadiuldeconstituirea unuistat propriu, fie realizată odinioară, dar pierdută în prezent, dacă aceste minoritățiau avut un stat, însă l-au pierdut acum mai mult sau maipuțin timp. În acestecazurisepoate vorbi despre națiuni minoritare. Lumea modernă, în urma dezvoltării relațiilor economicesau drept consecință a unor tragediipolitice, acunoscut apariția diasporelor . Este vorba în acest caz despre „colonii destrăini” care ducoexistență mai mult sau maipuțin continuă și mai mult sau maipuțin stabilă într-o țară. Printre diferitelecategorii de minorități, maipot fiamintitepopoarele diasporice, sau popoarele diasporicecareau fost în parte reteritorializate.

Marea varietatea tipurilor de minoritățise rezumă geopolitic lacâteva modele decomportament. O minoritatepoate fi utilizată decătreo țară în manieră ofensivă pentru a-și destabiliza un vecin, sau în manieră defensivă, pentru aseapăra. Minoritățilepot totodată să cunoască înflorireasocială șisă exerciteoinfluență considerabilă în țările în care trăiesc.

1.3 Geopolitica conflictului

După cum am arătat, geopoliticase definește, de multeori, prin termenica „actoriinternaționali”, „deciziistrategice”, „interese” și „rivalități naționale”.

Folosirea mijloacelor militarepentru promovareaintereselor de dominație și hegemonie (economică, militară sau religioasă) șipentru rezolvareaproblemelor litigioase dintrestate, reprezintă pericolul principal în viațainternațională.

În ceeacepriveștescopurile urmărite și modalitateaconcretă de utilizareaacestor mijloace, observăm o varietate desituații șiprocedee, deconfruntăriarmatecu un grad decomplexitate mai ridicat decât în trecut.

Astfel, pornind de la aceste considerente, putem distinge:

a) Războaie întrestate, conflictearmate de diferite tipuri, întrecare războaiele localesunt cele mai frecvente. De regulă, aceste războaie, chiar dacă sepoartă inițial între două state, antrenează în conflict șialte țări, prezentând permanent pericolul deextindere, deescaladare în conflicte regionalesau chiar mondiale.

b) Intervenții militare în treburileinternealealtor state, sub forma unor acțiuni militare directe, cecapătă formă deinvazie, ocupație

șiimpunerea unor regimuripoliticeconvenabileputerilor intervenționiste.

c) Conflicteinterne în careintervin forțestrăinepentru aimpuneoanumită reglementare.

d) Acțiuni militareindirecte, practicate maiales de unele mariputeri, careseconfruntă pe teatre deoperațiiprin intermediul altor stateaflate în conflict. Sepractică așa-zisul „ajutor militar” sau „sprijin logistic”, care, de fapt, adânceșteconflictul și împiedică rezolvarea lui. Peaceastă cale, uneleputeri dobândescposibilitatea dea-șiasigura un „control tehnologic” asupraconflictelor armate și deainfluența desfășurarea lor într-o direcțiesau alta.

e) Amenințăricu folosirea forței militare și întrebuințareaanumitor armesau, după caz, cu retragereasprijinului militar, în scopul obțineriisau menținerii unor poziții de dominațiesau influență, ajungând până la demonstrații de forță sub forma unor manevreexecutate în apropierea granițelor sau a încălcăriispațiilor aeriene și maritimealeacestor țări.

Folosireacombinată aacestor căi duce laapariția unor focare deconflicte violentesau latente, a unor zonecaracteristice deconfruntăriarmatesau de tensiunipolitico-militare, deosebit depericuloasepentru pacea șisecuritateapopoarelor.

CAPITOLUL II

CONFLICTUL ARABO-ISRAELIAN. O DISPUTĂ NESOLUȚIONATĂ

2.1 Definirea contextului

Evreii șiarabiipalestinienise luptă pentru aceeași mică zonă geografică de 100 deani, deoarecepământul respectiv aresemnificații religioase însemnatepentru ambele națiuni. De lacreareastatuluiIsrael în 1948, conflictul arabo-israelian s-aintensificat șiaatrasatenția întregii lumi. Problemacentrală este reprezentată de granițeleIsraelului, vag definite, și de teritoriileocupate deIsrael – Cisiordania, predominant palestiniană careaparțineaIordaniei, Fâșia Gaza, predominant palestiniană careaparțineaEgiptului, și înălțimile Golan, careaparțineau Siriei.

Factorul generator al conflictelor arabo-israelienea fost reprezentat, în principal, de revendicarea unuianumit teritoriu disputat deevrei șipalestinieni, fiecareparte încercând să își dovedească legitimitatateaasupraacestuia. Evreii, în încercarea lor dea-șijustificapretențiile teritoriale, fac trecerea de laargumentele religioase, conform căroraPalestinaa fost „predestinată” să fiepopulată deevrei, lacelepolitice.

Din punct de vedere geografic, Palestinaeste localizată lasud-est de Marea Mediterană și lasud-vest depeninsulaSinai, fiind un teritoriu care nu are granițe naturale.

Palestinaa fost ocupată dearabi începând cu anul 636, iar din anul 638 aintrat în componențaprovincieiSiria, alături de Liban, Iordania șiSiria. Stăpânireaarabă a fost subminată deceaotomană începând cu anul 1517, când Siria împreună cu Egiptul au fost transformate în provinciiconduse decentru. Palestinaeste declarată stat în anul 1920, în urmaConferinței de laSan Remo, alături deIrak, Siria, ArabiaSaudită, Transiordania și Liban. Din anul 1922, aceastaaintrat sub mandat britanicadoptat de Liga Națiunilor șiimplementat oficial în anul 1923.

Ideea naționalismuluievreiescs-a răspândit cu rapiditate, un exemplu în acest sens fiind reprezentat de formarea unui număr mare de grupuri naționaliste, maiales în perioada 1897-1907, atât diasporice (Bund), teritorialiste (Organizația Teritorialistă-Evreiască), cât șisioniste ( OrganizațiaSionistă). Totodată, avem de-a face șicu dezvoltarea naționalismuluipalestinian, care urmasă revendiceidentitateastatală și națională.

2.2 Formarea statului israelian

În anul 1917 esteemisă o declarație decătre ministrul britanic deexterne, lordul Arthur Balfour prin care Marea Britaniesprijinea în mod oficial crearea unui „cămin național” pentru poporul evreu în Palestina. Declarația Balfour a fost sprijinită inclusiv decătrepreședinteleamerican Woodrow Wilson, aceasta reprezentând cadrul juridiccu privire la documenteleadoptate de Liga Națiunilor și maiapoi deOrganizația Națiunilor Unite, în legătură cu problemaevreiască. Odată cu emiterea declarației Balfour, a fost recunoscută legitimitatea naționalismuluievreiescsub formă sionistă, prezența britanică reprezentând în acel moment cea mai bună modalitate de garantarea naționalismuluievreiesc în Palestina.

În urma Declarației Balfour s-aiscat oamplă opoziție din parteapopulațieipalestiniene față deocupația britanică. Au fost organizate mai multe manifestațiicareau făcut mai multe victime departeaambelor părți.

În anul 1945 a fost creată LigaArabă decătrestateleEgipt, ArabiaSaudită, Transiordania, Irak, Liban și Yemen. La început LigaArabă urmăreapromovareacooperării întrestatelearabe, însă treptat s-a transformat într-oorganizațiece lupta împotriva unitățiipoporuluievreu șia legitimitățiistatuluiisraelian.

În anul 1947, Marea Britanieasolicitat sprijinul Organizației Națiunilor Unite în rezolvareaproblemelor din Palestina. În acestecondiții, Organizația Națiunilor Uniteacreat ocomisieinternațională – UNSCOP. Această comisieinternațională a fost constituită după negocierialecelor 5 mariputeri – SUA, Anglia, UniuneaSovietică, Franța, China, cu AgențiaEvreiască și Înaltul Comitet Arab.

Planul comisiei, aprobat deONU prevedea împărțireaPalestinei în două state, unul evreiesc și unul arab. În statul evreiesceraprevăzut să trăiască un numar de 498.000 deevrei și 497.000 dearabi și urmasă cuprindă 56% din teritoriul Palestinei. Statul arab deținea 43% din suprafațaPalestinei și urmasă cuprindă 725.000 dearabi și 10.000 deevrei. Deasemenea, maiexistaIerusalimul, careconstituia un teritoriu în careeraprevăzut să trăiască 100.000 deevrei și 105.000 dearabi șicare urmasă cuprindă 0,65% din suprafațaPalestinei.

Evenimentul careaveasă reprezinte nucleul viitoarelor conflicte din Orientul Mijlociu aavut loc la 14 mai 1948, atuncicând statul Israel și-aproclamat independența. IndependențastatuluiIsrael a fost recunoscută în aceeași zi decătreStatele UnitealeAmericii, iar decătre UniuneaSovietică la 17 mai 1948. La 15 mai 1948, în ziuaimediat următoare de la declarareaindependenței, izbucneșteprimul război întrestatul proaspăt fondat, Israel și țărilearabe, Egipt, Irak, Transiordania, Siria și Liban.

În perioadacea urmat declarăriiindependențeistatuluiIsrael, s-a înregistrat un val de refugiațipalestinieni, numărul locuitorilor arabi șipalestinieniscăzând la 760.000, în timpce numărul evreilor din Israel acrescut lapeste 1.000.000. Problema refugiaților palestinienis-aaccentuat, devenind astfel iminentă, întrucât dintr-un total depeste 1.500.000 dearabicare locuiau în Palestina, 50%, adică 750.000, au părăsit teritoriul israelian. Acest exod al locuitorilor palestinienia rămaspregnant în memoriacolectivă șia reprezentat un subiect deaprigepolemici.

Plecarea în masă apopulațieipalestinienea reprezentat un avantajpentru statul israelian, contribuind laaccentuarea naționalismuluievreiesc.

2.3 Confruntări definitorii

2.3.1 Războiul din 1948

În urmacedării responsabilitățiiasupra teritoriuluiPalestinei decătreputerea mandatară Marea Britanie, Organizației Națiunilor Unite, în anul 1947 a fost constituită oComisiespecială pentru Palestina. Această comisieainstituit un plan de împărțirea teritoriuluiPalestinei în două state, unul arab și unul evreu. Acest plan a fost adoptat decătreAdunarea Generală aOrganizației Națiunilor Unite, prin Rezoluția 181 din noiembrie 1947 șiprevedea următoareaorganizare:

Această împărțirea teritoriuluiPalestineiaprovocat numeroase nemulțumiri în rândul locuitorilor palestinieni, întrucât își vedeau teritoriul, considerat de drept, invadat deopopulațieal căreistat eraconsiderat decătreaceștia nelegitim. Numărul mare deimigranțievrei venițicu precădere din Europa, deasemenea, acontribuit lacreștereaopozițieiarabilor palestinienisusținuți destatelearabe, care urmăreau menținereasupremației lumiiarabe, în careevreii nu se doreasă fieintegrați. În ciudainvocării vocației mesianiceconform căreiapoporul evreu a fost predestinat să sestabilească pe teritoriul Palestinei, suveranitateastatuluiIsrael a fost profund contestată.

Războiul din 1948-1949 a fost privit deambelepărți, cao „luptă pe viață șipe moarte”, fiecare încercând să-șiapere tot ceaveau mai depreț. Pe deoparte, Israelul aveasă luptepentru existențasacastat, pentru apărareasuveranitățiisale, iar palestinieniialături destatelearabe, urmăreau să-șiapere unitatea șiomogenitatea, populațiaevreiască astatuluiIsrael fiind considerată oamenințare laadresasupremației lumiiarabe.

Părțilecombatanteau fost formate din contingentealestatelor Egipt, Siria, Irak, Liban, Iordania șiArabiaSaudită, forțecareau invadat Israelul.

Au fost înregistrate următoareleefective militare desfășurate destatele beligerante în cadrul războiului din 1948-1949, supranumit „Războiul deindependență”: Israel a început luptacu un efectiv de 29.677 desoldațiajungând până în luna decembrie la 108.300 dintrecare 10.259 erau femei. Laacel moment, forțelearabecareau invadat Israelul cuprindeau un efectiv total de 23.500 desoldați, astfel: 10.000 desoldațiaparținând Egiptului, 4.500 Iordaniei, 3.000 Siriei, 3.000 Irak-ului șialți 3.000 desoldațiaparținând Libanului șiArmatei deEliberare.

Astfel, deși la început efectivul armateiisraeliane șia forțelor arabeseaflau mai mult sau maipuțin laegalitate, efectiveleIsraeluluiau crescut în mod surprinzător, timp în careceleale forțelor arabeau înregistrat ocreștere foarteslabă.

În schimb, în ceeacepriveștearmamentul, forțelearabeerau net superioare față decapacitateaIsraelului, însă, la fel ca și în cazul efectivelor militare, resurseleprivind armamentul și muniția forțelor israelieneaveau să înregistrezeocreștere vizibil accentuată. Îmbunătățirea resurselor militarealeIsraeluluis-a realizat cu ajutorul susținătorilor din Statele UnitealeAmericii șiEuropa, cu precădereItalia, careau trimisconstant echipamente militare în Israel.

Cu toatecă forțelearabeau beneficiat deavantajul tactic, luând prin surprindere forțeleisraeliene și fiind totodată mult maiomogene, acestea din urmă au fost avantajate de liniileinterioare decomunicații și deașezările fortificate. Deasemenea, forțelearabeau fost dezavantajate de faptul că nu au luat în calcul numărul mareal efectivelor israeliene datorat capacității de mobilizare șisolidaritate, însoțite deo determinare foarteputernică, venită din parteapopulațieievreiești. Totodată, deșiIsraelul a fost nevoit să lupte depe trei fronturipentru aseapăra, a fost avantajat decoordonareaineficientă a forțelor inamice.

Războiul deindependență din 1948 s-a desfășurat peoperioadă de un an de zile, cunoscând treietape, până în iulie 1949 șis-a încheiat printr-oserie deacorduri dearmistițiu. Acesteacorduriau fost impuse deOrganizația Națiunilor Unite.

2.3.2 Războiul din 1956

Războiul din 1956, cunoscut sub mai multe denumiri, printrecare „CrizaSuezului”, sau „CampaniaSinai”, a reprezentat una dintrecele maiampleacțiuni militare lansată dearmataisraeliană, după războiul din 1948. Izbucnireaconflictuluiare la bază mai multeevenimente, printrecarePactul de la Bagdad și naționalizareaCanalului deSuez.

Ceeaceeste deobservat și de reținut este faptul că, peplan internațional, președinteleEgiptului Gamal Abdel Nasser, datorită acțiunilor saleexcentrice (naționalizareacanaluluiSuez (26 iunie) și blocareaStrâmtoarei Tiran), aconstituit opreocupareimportantă în rândul principalelor puteri. Marea Britanie urmăreasă-l convingă pepreședinteleEgiptuluisă-iaccepteimportanța dată destăpânireaacestor teritorii din vechi timpuri, iar Statele UnitealeAmericiiurmăreaatragereapreședinteluiegiptean în planul ei deeliminareainfluenței UniuniiSovietice din Orientul Mijlociu, prin consacrareapoliticii de îngrădire. În schimb, ceacareaveasă câștigesprijinul Egiptuluierachiar UniuneaSovietică datorită furnizăriiacestuistat armament decalitatesuperioară.

Decealaltă parte, Israelul vedea în acțiunea deinvadareaEgiptului mai multeoportunități, nu doar aceea dea deblocaStrâmtoarea Tiran, care reprezentaoricum în viziuneaIsraeluluiocasus belli.

Intervențiaarmată putea, deasemenea, să contribuie la împiedicarea forțelor armateegiptenesă recurgă la folosireaarmamentuluiobținut din tranzacția, din 1955, cu Cehoslovacia și totodată la îngrădirea fedainilor, soldaților egiptenisă maiacționeze în Fâșia Gaza, lucru care reprezentaoamenințarepentru securitateaIsraelului.

CampaniaSinaia fost declanșată la data de 29 octombrie 1956, Israelul lansând primeleatacuriasupraEgiptului.

După război, Israelul dețineaopozițestrategică care îl făceasă fieprincipalaputere în zonă. Acesta deținea malul estical CanaluluiSuez și Golful Akabacareerau importantepentru traficul maritim, PeninsulaSinai, Podișul Golan șiCisiordania, teritoriicareerau importantepentru întinderea lor strategică. În acestecondiții, Israelul reprezentaoamenințare și mai mare laadresastatelor arabe, maialespe fondul susținerii decare beneficia din parteaStatelor UnitealeAmericii. Extindereastatuluiisraelian apuscapăt planului măreț al președintelui Nasser de realizarea unei unitățipan-arabe.

2.3.3 Războiul de șase zile

Anul 1967 face trecerea de la recunoaștereapeplan internațional asuveranitățiistatuluiIsrael laconstituirea unuistat alecărui granițe nu maierau recunoscute. Războiul de șase zile, așacum sugerează și numele, a durat din data de 5 iunie 1967 până în 10 iunie 1967.

Deaceastă dată, importanțaconflictuluia fost dată și deimplicareaefectivă acelor două superputeri, Statele UnitealeAmericii și UniuneaSovietică. Părțile beligeranteerau pe deoparte, Israelul, care beneficia desusținereaStatelor UnitealeAmeicii și, decealaltă parte, erau situatestatelearabe, Egipt, Iordania șiSiria, beneficiind desprijinul UniuniiSovietice. Conform ministruluiapărării, Moshe Dayan, forțeleisraelieneau declanșat, la data de 5 iunie 1967 ora7:45, un atacsurpriză asupra bazelor aerienealeEgiptului. În urmaacestuiatacau fost bombardate 19 aerodromuri, iar 300 dintrecele 340 deavioaneegipteneau fost distruse.

Războiul arabo-israelian din 1967 a reprezentat un războial cantității șial calității. Egiptul, susținut decelelatestatearabea reprezentat elementul cantitativ, iar armataisraeliană a reprezentat elementul calitativ.

Nasser, în încercarea lui deaatragesprijinul sovietic, în condițiile în careeraclar că Egiptul seaflă în imposibilitateacreionării unui răspunsatacurilor israeliene și fiind conștient de faptul că UniuneaSovietică vaacționa șiea în cazul implicăriiStatelor UnitealeAmericii, a recurs laconvingerea regeluiIordaniei șiacelorlatestatearabecă Israelul a fost susținut în declanșareaatacurilor din 5 iunie decătre forțele britanice șiamericane, solicitându-lesă facă publicacest lucru, ceeacea dus la ruperea relațiilor diplomaticea numeroase țăriarabecu Washingtonul.

Pe teritoriul Iordaniei, regele Hussein declanșează atacul asupra granițelor cu Israel, urmărind înaintarea înspreIerusalim șiocupareastabilimentelor aparținând Organizației Națiunilor Unite. Israelul l-asomat pe regeleIordanieisă încetezeoriceacțiunepentru a nu atrage un răspuns violent din partea forțelor israeliene, întrucât războiul erapurtat cu Egiptul, nu cu Iordania. Conducătorul Iordaniei nu aascultat sfatul, fiindcă se temeacă dacă nu vaacționa va risca șă-șipiardă regatul. Deasemenea, acestaa fost influențat în acțiunilesale decătrepreședintele Nasser, careprin intermediul convorbirilor telefonice l-aconvinscă estestăpân pesituațiacu Israelul, inamicul urmând a fi doborât.

Răspunsul dat decătreIsrael forțelor iordanienea fost cât sepoate de ferm, distrugându-le 29 deavioane în drumul spreocuparea Fâșiei Gaza, fapt realizat la data de 6 iunie 1967. În ziua următoare, la data de 7 iunie, forțeleisraelieneau continuat campania decuceriri. Prin ocupareasuduluiSinaiului, armataisraeliană a înaintat treptat ajungând să ia în stăpânire, la data de 8 iunie, întreagaPeninsulaSinai, întreg malul stâng al CanaluluiSuez aparținând deacum ocupațieiisraeliene.

Istoricul cuceririlor israeliene din timpul războiului din 1956 se repetă, însă, deaceastă dată, ambițiileobținerii de teritoriisunt mult mai mari. La data de 10 iunie, Moscovaanunțacă va recurge la măsurile necesare deordin militar, în cazul în careIsraelul, carea fost atenționat să-șioprească campaniile decuceriri, nu va încetaorice înaintare, întreaga lume fiind amenințată laacel moment cu izbucnirea unui război nuclear.

Încetareaostilităților are loc în mai multeetape, cu ooarecare întârziere datorată solicitărilor statelor arabecaIsraelul să părăsească necondiționat teritoriileocupate, fiind până la urmă acceptate fără niciocondiție. Astfel, Iordaniaesteprimacareacceptă înțelegereacu Israelul, la data de 7 iunie 1967. La data de 8 iuniecapitulează Egiptul, iar la data de 10 iunie 1967 este încheiată înțelegerea de retragereaIsraelului din Siria.

Organizația Națiunilor Uniteadoptă la data de 22 noiembrie 1967, rezoluția 242, prin intermediul căreiaeraprevăzută retragereaIsraelului depesuprafața teritoriilor ocupate. Prevederileacestei rezoluțiis-au dovedit a fi destul de neclare, lucru careacontribuit laiscareaconflictelor următoare.

Lasfârșitul războiului, Israelul dețineaosuprafață de 88.000 de kilometri în comparațiecu cei 20.250 pecare îi deținea înaintea războiului. Pericolul distrugeriistatuluiisraelian decătre forțelearabea fost eliminat. Noilecuceriri teritorialeaveau, însă, să provoace disensiunichiar în interiorul statuluiIsrael, oparteapopulației dorind întrebuințareaacestora, pecând cealaltă partea locuitorilor evreisusțineau returnarea teritoriilor cucerite deținătorilor de drept.

Astfel, deși victoriaobținută depe urma Războiului de Șase Zilea îndepărtat pericolul extincțieistatuluiIsrael, aadus în prim plan o nouă problemă, dezbinarea unitățiievreieșticarepână laacel moment a reprezentat sursa forțeipoporuluiisraelian.

Prin războiul preventiv pecare l-a declanșat, Israelul a reușit să întoarcă în favoareasasituațiacareinițial îl cataloga drept victimă. În acestecondiții, Israelul reprezentaoamenințare și mai mare laadresastatelor arabe, maialespe fondul susținerii decare beneficia din parteaStatelor UnitealeAmericii. Extindereastatuluiisraelian apuscapăt planului măreț al președintelui Nasser de realizarea unei unitățipan-arabe.

2.4 Pozițiacomunitățiiinternaționale în conflictul arabo-israelian

2.4.1 Statele Unite ale Americii

Laaflarea veștiiizbucnirii războiului, președinteleamerican, Lyndon Johnson, prin intermediul unei declarații depresă asolicitat încetareaostilităților. După încercareaeșuată deasepunecapăt conflictului, administrațiaJohnson aoferit un sprijin substanțial statuluiisraelian prin furnizarea decapabilități militare (tancuri, avione de război) ceapermisconsolidarea forțelor militareisraeliene.

Liderul american priveaconflictul din Orientul Mijlociu capeoposibilitate de ripostă împotrivaexpansiuniisovietice. Israelul eraconsiderat un avanpost al democrației și liberalismului într-o regiune în carepredominaautoritarismul. Astfel, unul dintreobiectivele majorealeStatelor Uniteera reprezentat depromovarea legitimitățiistatuluiisraelian în conformitatecu principiileCarteiOrganizației Națiunilor Unite. Acest lucru acontribuit la dezvoltarea unor relații foarteapropiate întreSUA șiIsrael.

Decizia de lansareaatacurilor împotriva bazelor aerieneegiptene, în dimineața zilei de 5 iunie 1967, i-aaparținut premierului LeviEshkol lainsistențeleStatului Major israelian. Acest lucru s-a realizat în pofida recomandăriiamericane dea nu începeofensiva militară. Deșiau existat unele discuțiicontradictorii între lideriipoliticiaicelor două state, relațiile dintreacesteaau evoluat într-un mod pozitiv. Statele Unite și-a luat angajamentul deaasiguraexistența șisecuritateastatuluiIsrael.

Susținereaevreilor din parteaopinieipubliceamericanese datorasimilitudinii dintreSUA șiIsrael. Astfel, la fel caStatele Unite, Israelul eraconsiderat un stat democratic, liberal, cu opopulațieindependentă și „curajoasă”. Această viziuneasupraIsraelului, alături de manifestarea unor puternicesentimente decompătireaacestorapentru persecuțiilesuferite, maiales, în timpul Holocaustului, au pus bazelesusțineriistatuluiisraelian decătresocietateainternațională. Totodată, relațiile „speciale” dintreSUA șiIsrael fac referire laexistența unor legăturiculturale, religioase, morale șiistorice foarteputernice întrecele două națiuni.

Relațiile dintreStatele UnitealeAmericii șiIsrael au fost aduse în atenția mediuluipoliticinternațional odată cu izbucnirea „războiului de șase zile” din anul 1967. PozițiaSUA favorabilă Israeluluiastârnit oserie decontroverse, lideriisovieticiacuzând administrația de laWashington că a încurajat statul israelian să inițiezecampanii deagresiuniasupraEgiptului și maiapoiasupraIordaniei șiSiriei.

Încă din prima zi de război, SUAseimplică în mod activ, sprijinind Israelul, URSSsprijinind parteaarabă, iar intervențiacelor două forțes-a făcut laprima vedereprin acordarea deajutoare militare șieconomice. Perioadapost-conflict găseșteSUA tot departeaIsraelului, relațiileeconomice și militare dintrecele două fiind tot maistrânse, lăsând Israelul fără alte variante. Deasemenea, președinteleamerican adoptă șisprijină sloganul israelian „Paceacontra teritorii”, americanii văzând în succesul israelian „victoria lumii libere”. Nu e de mirare faptul că SUA și URSS nu au sprijinit aceeașiparteaacestuiconflict și faptul că stateleoccidentaleau susținut Israelul, iar URSSasusținut parteaarabă, Egiptul șiSiria.

Astfel, Americaa fost ambiționată în Orientul Mijlociu depolitica îngrădirii, carepromova împotrivirea față deexpansionismul sovietic. Cu toateacestea, națiunile din Orientul Mijlociu nu împărtășeau aceleașiideistrategicecu aleStatelor Unite, multe dintreeleconsiderând URSS nu oamenințare laadresaindependenței lor, cioalternativă benefică laconcesiile venite din parteaOccidentului.

În ceeaceprivește negocierile depace, „liderii israelieni și americani definesc pacea ca pe o situație de normalitate care pune capăt revendicărilor și determină un statut legal permanent ”.

Prin politicileaplicate în Orientul Mijlociu, Statele UnitealeAmericiiau urmărit mai multeobiective. Cele maiimportanteintereseau fost celeeconomice șicomerciale, întrucât cea mai mareaprovizionarecu rezerve depetrol se făcea din zona teritoriilor arabe. Deasemenea, un alt interes fundamental a fost reprezentat de împiedicareaexpansionismuluisovietic. Relațiile foarteapropiatealeAmericiicu Israelul s-au datorat șiangajamentuluiamerican deaasigurasecuritateastatuluiisraelian și dea-l ajutasă aibă oevoluțieprosperă.

2.4.2 Uniunea Sovietică

În desfășurarea de forțe din perioada 5-10 iunie 1967, UniuneaSovietică asusținut puterilearabe. Ceeaceau urmărit sovieticiiprin implicarea în războiul din 1967 a fost obținereastabilității șiasigurăriisecurității teritoriuluisirian și, totodată, întărirea relațiilor dintreEgipt șiSiria, statepecare lideriisovietice leconsiderau principalealiate, urmărind mobilizareaacestora în vedereapregătirii unuiposibil atacisraelian. Implicarea URSS în război veneape fondul implicăriiamericane.

În perioadapremergătoareizbucniriiconflictului, aavut loc un schimb de telegrame între reprezentanțiisovietici șiamericani în careera tratată problema războiuluiarabo-israelian, punându-seaccent pe rezolvareapecalepașnică aacestuia. Sovieticiiau lăsat să se înțeleagă în mod clar că „dacă Israelul va lua inițiativa unei acțiuni militare, Uniunea Sovietică va ajuta țările atacate”.

Prin încercările dea rezolvapecaleamiabilă conflictul, UniuneaSovietică urmăreaevitareapericoluluiizbucnirii unui război nuclear.

URSS, pentru a-șiextindeinfluențasovietică în Orientul Mijlociu a recurs la vânzarea masivă dearmament Egiptului. Deșiconducereasovietică asusținut desfășurarea forțelor egiptene în PeninsulaSinai, aceasta nu a fost deacord cu acțiuneapreședintelui Gamal Abdel Nasser dea blocaStrâmtoarea Tiran navigațieiisraeliene.

UniuneaSovietică, spijinind puterilearabe, aasociat înfrângereaacestoracu o diminuareaaprestigiului lor la nivel internațional. Din moment cearabiiau fost învinși în cadrul războaielor, s-au iscat numeroase discuții și teoriia unei trădări din partea URSS. UniuneaSovietică era nevoită, în acestecondiții, să-și reorientezepoliticaexternă. Ea va întreprinde, maiales în perioadapost-conflict, oserie deacțiunipentru a-și recăpăta rolul de mareputere în zonă.

Lideriisovieticisesimțeau amenințați și deoposibilă implicareaChinei în regiuneaOrientului Mijlociu, sub pretextul acordării deajutor umanitar șiprin încercarea deapromovapoliticianti-sovieticecu scopul dea diminuainfluențaacestora în zonă.

2.4.3 Țările Arabe

Unul din cei maiimportanțiactoriarabi în soluționareaproblemeiesteEgiptul, arbitru tradițional în conflictul israeliano-palestinian. Beneficiind decalitatea desemnatar al unuiacord depacecu statul Israel, Egiptul a înregistrat în ultimiianievoluțiiinternesemnificative, carese resfrâng în mod direct asuprapoziționării regionalea țării. Relațiacu Israelul este una din componenteleesențialealepoliticiiexterneegiptene, cel puțin în perioada lui Husni Mubarak. În contextual campaniei din 2008 din Gaza, Mubarak a fost mai degrabă ostil grupării HAMAS, fiind acuzat că nu deschidecoridoarele de trecere de la granițacu Fâșia Gazapentru apermiteintrareaajutoarelor umanitare.

După instaurarea noului regim, sesizăm o revizuireapoliticiiexterneegiptene față deIsrael, atitudineconfirmată cu ocaziacampanieiisraeliene din 2012.Vizitaprimului ministru egiptean în Gazachiar în timpul acțiunilor militareisraeliene, apoia șefului LigiiArabe, mesajeleclare desusținere transmise de ministrul deexterneal guvernului tunisian, alături de „prezența” financiară consistentă a Qatarului, dublate de deciziaEgiptului dea deschidepunctul de trecere de la Rafah, au creat imaginea uneiacțiuniarabesusținute șicoagulate.

Pe dealtă parte, Siria, care făceaparte dintresusținătorii lupteianti-israelieneesteacum slăbită, ea însăși victimă a unuiconflict intern cu accente fundamentalist-religioase, fără un deznodămât previzibil, slăbind astfel polul de rezistență regional împotrivastatuluiIsrael care maicuprindeIranul și Hezbollah. Dealtfel, relațiile dintre liderii HAMAS și regimul Assad au cunoscut operioadă maipuțin fastă, după respingerea decătrepreședintelesirian aapelurilor făcute de Frații Musulmani – ramurasiriană – la deschidere și reformă. Spre deosebire de Hezbollah, prin vocea lideruluisău Hassan Nasrallah, caresusține regimul sirian în mod deschis, reprezentanții grupării HAMAS, atât Khaled Meshaal, dar șiprimul ministru demisionar Ismail Haniyya, și-au exprimat dezacordul față de violențele regimuluiAssad împotrivapoporuluisirian.