Orientul Mijlociu – Analiză Geopolitică și Geoeconomică

=== 18e94063a7bcc62c08b1cdb7ef8519a9672a54b2_643806_1 ===

ORIENTUL MIJLOCIU – ANALIZĂ GEOPOLITICĂ ȘI GEOECONOMICĂ

CUPRINS

Capitolul 1 Ce reprezintă geopolitica și geoeconomia?

1.1 Noțiunea de geoeconomie și noțiunea de geopolitică

1.2 Școli geopolitice

1.3 Bazele Teoretice ale geoeconomiei

Capitolul 2 Orientul Mijlociu

2.1 Istoricul Orientului Mijlociu

2.2 Geoeconomia și geopolitica Orientului Mijlociu

2.3 Geopolitica conflictelor din Orientul Mijlociu

Capitolul 3 Compararea geopoliticii si geoeconomiei statelor Arabia Saudită și Iran

3.1 Compararea geopoliticii statelor Arabia Saudită și Iran

3.2 Compararea geoeconomiei statelor Arabia Saudită și Iran

CAPITOLUL 1. CE REPREZINTĂ GEOPOLITICA ȘI GEOECONOMIA

Noțiunea de geo-economie și noțiunea de geopolitică

Este cunoscut faptul că geo-economia se ocupă cu studiul legăturii existente între activitatea umană, spațiul geografic, ca influența manifestată de factorul spațial la nivelul sferei dedicate producerii și distribuirii diverselor bunuri materiale și spirituale.

Această știință vizează strategia economică a unui stat în ceea ce privește atingerea unui nivel cât mai înalt al dezvoltării economice, nu doar la nivel regional, ci și la nivel global. În ceea ce privește scopul acestei strategii geo-economice, aceasta vizează obținerea dominației globale sau regionale, avându-se în vedere elementele economice.

În opinia altor autori, geo-economia este știința ce se ocupă cu analizarea luptei concurențiale existente între diverșii subiecți geo-economici de rang diferit, respectiv economiile naționale, corporațiile trans-naționale, corporațiile naționale, ca și băncile, urmărindu-se o valorificare și o utilizare a diverselor resurse naturale și economice.

În cadrul societății actuale, se remarcă rolul deosebit pe care îl deține geo-economia în cadrul procesului de formarea diverselor concepții economice, ca și în promovarea diverselor politici și strategii geo-economice aferente statelor lumii. Apreciată ca fiind o cheie a cunoașterii societății contemporane, geo-economia s-a definit și ulterior dezvoltat din mai multe alte științe, precum economia, geografia politică, geografia economică și umana, ea fiind însă o știință de sine stătătoare.

Apărută ca urmarea firească a diverselor fluctuații politice remarcate la nivel global la finele secolului trecut, geo-economia s-a definit și dezvoltat urmare a:

Intensificării deosebite a dependențelor economice sesizate între marea majoritate a statelor lumii

Diversele fluctuații majore sesizate la nivel regional, dar și global, în paralel cu diminuarea rolurilor deținute de state la nivelul economiilor naționale

O creștere deosebită a impozitelor diverselor companii transnaționale în cadrul economiei mondiale

Căderea regimurilor comuniste la finele secolului trecut, ceea ce a determinat abordare unor metode economice moderne de fostele state comuniste

Creșterea rolului deținut de diversele organizații economice, ca și de organizațiile politice non-guvernamentale

Percepută ca fiind știința care analizează diversele fluctuații ce se produc la nivelul economiei mondiale, urmare al creșterii deosebite al dependențelor economice interstatale, geo-economia presupune, printre multe altele, și o cunoaștere deosebită a controversatelor relații politice și economice din societatea actuală.

În versiunea marii majorități a specialiștilor, geo-economia s-a conturat pe bazele economiei politice și al geografiei politice.

În ceea ce privește geopolitica, aceasta continuă să fie un subiect controversat în opinia numeroșilor cercetători, de-a lungul vremii încercându-se definirea unor interpretări ale acesteia. Astfel, în versiunea lui Rudolf Kjellen, geopolitica se constituie în știința ce studiază studiul privind pătrunderea organizării politice în cadrul teritoriului, ca și de studierea mediului politic al unei națiuni, în vreme ce în opinia lui Karl Haushofer, recunoscut pentru contribuția sa în cadrul școlii geopolitice germane, aceasta este știința ce are în vizor analiza unui stat prin prisma instinctului de expansiune, acesta fiind datorat unor complexe de temeiuri, cele mai multe de natură geografică.

Tot Haushofer este cel care susține că geopolitica este știința ce analizează formele vieții politice din cadrul spațiilor de viață naturale, cu înțelegerea dependențelor geografice și condiționarea acestora pe parcursul mișcărilor istorice.

Ca urmare a numeroaselor transformări ce s-au remarcat în ultima perioadă la nivelul mediului de securitate global , dar și zonal și inclusiv local, comunitatea internațională a început să se arate din ce în ce mai preocupată atât de securitatea globală, cât mai ales de identificarea diverselor soluții, cu eficiență maximizată, dedicate consolidării și menținerii stabilității politice, economice, dar și geostrategice, cu precădere în zonele despre care specialiștii susțin că reprezintă adevărate potențiale focare de manifestare a unor conflicte.

Acesta este, de altfel, principalul motiv pentru care principalii lideri politici ai lumii sunt în permanență interesați de identificarea și implicit implementarea unor soluții nu doar optime, ci și viabile, dedicate în principal diminuării în mod considerabil a diverselor stări conflictuale (indiferent de natura acestora) . În paralel, se urmărește și diminuarea, respectiv eliminarea potențialelor cauze ce pot, într-un anumit context, să declanșeze diverse conflicte, cu efecte nebănuite.

În vederea atingerii acestor obiective, în mod constant se încearcă identificarea și analizarea diverselor vulnerabilități ce sunt sesizate nu doar la nivel zonal, ci și la nivel global, ca și identificarea potențialelor riscuri, vulnerabilități, amenințări ce într-o anumită perioadă de timp ar putea să genereze apariția unor surse noi de instabilitate, ori să accentueze instabilitatea surselor deja identificate.

Periodic, la nivel global, dar și zonal, se realizează o serie întreagă de analize, rapoarte și statistici cu ajutorul cărora diversele autorități, cărora le revin roluri importante de decizie la nivelul mediului de securitate, au posibilitatea de a contura și ulterior implementa diversele instrumente ce sunt special dedicate procesului de menținere a stării de stabilitate, siguranță și echilibru la nivel global, zonal și local, în paralel realizându-se numeroase demersuri pentru limitarea la maxim a potențialului pericol de apariție a unor noi surse de instabilitate majoră.

Trebuie precizat și faptul că numeroasele mutații majore ce au fost remarcate nu doar zonal, ci și la nivel global, au determinat o reechilibrare a forțelor politice pe scena internațională, efectele acestei reașezări remarcându-se mai ales la nivelul geo-securității globale, aceasta fiind caracterizată în ultima perioadă de o complexitate și un risc de instabilitate fără precedent.

Din păcate pentru societatea contemporană, marea majoritate a crizelor sesizate în ultima perioadă s-au remarcat prin formele de manifestare atipice la nivelul complexului relațiilor internaționale, acesta fiind de astfel și unul dintre motivele pentru care în cadrul mediului de securitate global au fost identificate mai multe necunoscute, ale căror evoluții sunt nu doar imposibil de prognosticat, ci mai ales constant variabile .

În ciuda faptului că, cel puțin la nivel tradițional, se cunoaște faptul că orice tip de problemă de securitate (indiferent că aceasta este reprezentată de un conflict , de o criză, ori de o anumită stare de instabilitate, etc) depinde în mod direct de capacitatea, respectiv abilitatea de a gestiona (respectiv de a controla) a statului implicat, respectiv a grupului de state, realitatea ultimelor luni a anului 2017 demonstrează încă o dată faptul că, pe plan internațional, puterea oricărui stat (indiferent de poziția pe care acesta o deține în mediul de securitate, ori de dimensiunile sale) nu mai poate fi cuantificată numai prin prisma dimensiunii puterii/capacității militare, în calcul luându-se și elemente precum potențialul economic, potențialul tehnologic, potențialul informațional, etc.

Asigurarea unui anumit echilibru în mediul de securitate, respectiv a unei stabilități la nivelul comunității internaționale impune, printre multe altele, și o analiză atentă și constantă a imaginii de ansamblu ce îi este caracteristică fiecărei națiuni/stat, luându-se în considerare complexul capacităților acesteia (incluzând capacitatea militară, capacitatea economică, capacitatea tehnică, cea informațională, etc), astfel reușindu-se determinarea multiplelor fluctuații majore ce ar putea genera potențiale perturbări la nivelul sistemul de securitate global.

Școli geopolitice 

La nivel european se remarcă școala geopolitică germană, aceasta fiind apreciată de specialiști ca fiind nu doar cea mai creativă, ci și cea mai puternică, bazele acesteia punându-se într-un moment deosebit de prielnic nu doar pentru cultura germană, ci și pentru gândirea filosofică germană (remarcându-se Hegel, Sturm und drang, Fichte, Shelling, Fichte, Kant, Fichte, ca și școala de la Berlin, unde îi remarcăm pe Lossow, Clausewitz și Rühle).

Școala geopolitică germană s-a definit pe fondul numeroaselor frustrări germane vizând raporturile de putere existente, cu atât mai mult în contextul limitării ori chiar a interzicerii expansiunii germane. Acesta este motivul pentru care această școală, care are în vedere determinarea unui original concept al expansiunii, alături de justificarea corespunzătoare acestuia, prin intermediul analizei geopolitice, exprimă și o necesitate a realizării analizelor geografice ale interesului, prin prisma determinării diverselor modele de analiză, ca și a expertizării geografice a politicii mari.

În topul reprezentanților școlii geopolitice germane se remarcă Fredrich Ratzel și Karl Haushofer, în societatea contemporană remarcându-se mai multe teme de actualitate, destul de asemănătoare cu cele sesizate în școlile gândirii germane din trecut, mai precis:

Ostpolitik, a cărui finalitate s-a concretizat în unificarea Germaniei, aceasta fiind și în acest moment un obiect de studiu în cadrul geopoliticii spațiului european comun

Determinarea, ca și susținerea unei structuri de tip federal la nivelul Uniunii Europene;

O extindere a Uniunii Europene înspre zona estică, spre poziționările în care sunt acumulate numeroasele resurse energetice

Sprijinirea definirii și dezvoltării Comunității Statelor Independente, în vedere menținerii influenței puternicului stat rus în zona continentului asiatic central, ca și în zona est-mediană europeană, astfel reușindu-se repunerea în discuție a teoriei pivotului geografic din trecut

Realizarea unei alianțe ori a unui parteneriat între Rusia și India, în vederea definirii privind extinderea puterii europene prin zona statului rus, cu o contracarare a diverselor strategii ale puterilor maritime

O susținere a acordului de liber schimb de pe zona continentului american – ALENA, ca și a zonei de exercitarea acordului

O influență deosebită în domeniul geopoliticii a avut-o și școala geopolitică anglo-saxonă, ce se remarcă printr-o serie întreagă de caracteristici, dintre care amintim:

Este cunoscută ca fiind prima școală geopolitică la nivel global, ea fiind cea care a acordat geopoliticii o dimensiune globală (avându-se în vedere interesul global al Regatului Unit al Marii Britanii)

A reușit să abordeze, prin intermediul renumiților Nicolas Spykman și Halford F. Mackinder, conceptele ce vor reuși nu doar să susțină, ci și să întrețină în secolul trecut conflictele și controversele dintre lumea continentală și lumea maritimă

Continuă să se mențină în centrul atenției dezbaterilor geopolitice contemporane, vechile concepte definite de ea fiind încă de actualitate, chiar dacă între timp s-au modificat unele coordonate ale geopoliticii

Considerată a fi în topul celor mai puternice școli geopolitice din lume, școala geopolitică rusă se remarcă nu doar pentru elaborarea diverselor teorii în domeniu, ci mai ales datorită realismului persistent, manifestat în cadrul unui areal deosebit de putere, ce are la bază resurse deosebite, ca și un nivel ridicat al siguranței strategice.

Apreciat pentru dominația asupra celebrei insule a lumii (așa după cum o definește Mackinder), ca și pentru influența asupra coridoarelor strategice europene și eurasiatice, statul rus a avut în permanență în topul obiectivelor strategice nu doar dobândirea influenței asupra Eurasiei, ca și ieșirea la Marea caldă, ci și proiectarea conului de influență al puterii la nivelul oceanelor lumii, depășind granițele țărmurilor continentale.

Poziționată în partea nordică a așa numitului foaier perturbator, Rusia se întinde pe teritoriile a două continente, ea fiind percepută, asemenea Germaniei, drept un spațiu deosebit de atractiv, asupra căruia se urmărește nu doar obținerea controlului, ci și realizarea unei divizări.

Asemenea Germaniei, geopolitica rusă are în vedere perspectiva interesului vital. Respectiv, dacă în cazul Germaniei se urmărea realizarea expansiunii în cadrul statelor mai slabe din proximitate, cu o ulterioară participare la împărțirea globală, în cazul Rusiei se remarcă extinderea în cadrul vecinătății apropiate, cu predilecție spre partea vestică, prin intermediul politicii migrației liniștite (respectiv panslavismul).

Fenomenul expansiunii slave spre zona vestică a fost contracarat prin intermediul numeroaselor strategii și politici implementate de statele vestice, acestea incluzând și o catolicizare a avangărzilor, ceea ce a dus la stoparea expansiunii la nivelul unui aliniament ce astăzi se constituie într-o falie strategică dificil de acoperit ori de transformat într-o confluență de natură strategică.

Demn de menționat este faptul că nici specialiștii fostului imperiu al U.R.S.S. și nici numeroșii teoreticieni ruși nu s-au arătat preocupați de domeniul geopoliticii într-un mod deosebit. Cu toate acestea, adevărata esență a intereselor geostrategice ruse se constituie în ascensiunea la oceanul cald și potențiala cucerire a acestuia, fragmentat sau total.

Prin prisma politicului, Rusia nu se constituie într-o putere emergentă, ci într-una consacrată, ce reușește să dețină în portofoliu:

Un arsenal deosebit de arme nucleare deosebit de sofisticate

Numeroase resurse inepuizabile

Resurse militare și tehnologice deosebite

Un vast teritoriu, etc

Percepută de zeci de ani ca fiind o mare putere, Rusia nu s-a dezmințit nici în momentul imploziei regimului comunist, numeroasele fluctuații sesizate pe scena politică ulterior schimbărilor de la finele secolului trecut contribuind în mod esențial la repoziționarea strategică a statului rus.

În acest moment, geopolitica Rusiei are în vedere, în permanență, o reconfigurare a puterii, mai ales prin prisma numeroaselor atuuri deținute, respectiv:

Geopolitica oceanului cald

Geopolitica energetică

Zonele de influență în cadrul C.S.I., ca și influența manifestată prin intermediul C.S.I.

Menținerea influenței în zona Asiei Centrale

Geopolitica determinată de B.R.I.C.S.

Menținerea zonei de influență în zona Extremului Orient

Geopolitica asiatică

Influența în sfera ortodoxiei

În cadrul acestui subcapitol al prezentei lucrări de diplomă se impune a se menționa și școala geopolitică americană, aceasta fiind percepută ca fiind una de putere mondială. În ceea ce privesc viziunile geopolitice ale acestei școli, acestea se poziționează între necesitatea elaborării unei puteri de dimensiune globală (cu ulterioara menținere a acesteia) și unica filozofie a Americii (de altfel, aceasta fiind și irepetabilă), zona continentului american fiind percepută drept civilizație de sinteză, nu o formă extinsă a civilizației occidentale.

Geopolitica americană are la bază nu doar pragmatismul american, ci și orgoliul liderilor S.U.A., pivoții acesteia fiind condiționați de esența unei puteri legitime, ce este nu doar dominantă, ci și discreționară.

Acesta este, de altfel, și motivul pentru care actuala școală geopolitică americană s-a conturat și ulterior dezvoltat în mod deosebit avându-se în vedere nu doar viziunea strategică de tip global, ci și filosofia pragmatică, ea fiind percepută de specialiști drept cea mai realistă școală geopolitică realistă.

În ceea ce privesc subiectele predilecte ale acestei școli geopolitice, se remarcă interesul pentru demersurile pe care trebuie să le realizeze Statele Unite ale Americii, o atenție deosebită fiind acordată:

Asumării puterii la nivel global

Menținerii și extinderii stării de influență și de dominație

Impunerii în cadrul celor mai importante noduri din cadrul rețelelor strategice ale lumii

Cunoașterii profunde a tuturor elementelor de actualitate

Acoperirii strategice a întregului mapamond

Determinării diverselor acțiuni strategice

Gestionării și controlului zonelor de risc, în diversele regiuni ale lumii

Asigurării unui management strategic de o eficiență deosebită

Demn de menționat este faptul că respectivul concept al proiecției puterii se dovedește a fi esențial nu doar în cadrul conceptului geopolitic al S.U.A., ci și în cadrul spațiului de securitate global, în acest fel reușindu-se o asigurare echilibrată a mediului strategic de securitate.

Statele Unite ale Americii sunt, încă de la finele secolului trecut, unicul centru global al puterii, ele fiind, în același timp, și unicul pol de influență de pe mapamond. Și dacă, pentru o bună bucată de vreme și-a impus în mod absolut și discreționar puterea la nivel global, S.U.A. a început în ultimul deceniu să fie concurată, prin prisma economică, de tot mai puternica Uniune Europeană.

O influență deosebită este reprezentată și de B.R.I.C.S., cunoscută fiind valoarea produselor interne brute ce s-au remarcat în anumite perioade în unele state ale acestuia, cum ar fi China ori Rusia.

Bazele teoretice ale geo-economiei

Prin geo-economie se înțelege acea știință care se ocupă cu studiul diverselor strategii ale statului, ca și a raporturilor de producție existente la nivel internațional, prin intermediul cărora se reușește asigurarea dezvoltării statelor lumii în mod exclusiv pe axa economică. Iar strategia economică se definește ca fiind arta definirii unui anumit scop economic la nivelul pieții mondiale, în paralel cu prevenirea potențialelor conflicte prin intermediul diverselor tehnologii geo-economice.

Geo-economia este deseori asimilată geopoliticii economice contemporane ce urmărește în principal eliminarea tuturor diferențelor existente între politicile interne și cele externe, ca și între delimitările politice, cele economice și hotarele naționale ale statelor.

De asemenea, ea are capacitatea de a realiza o analiză complexă a politicii și economiei, percepute într-o relație de interdependență cu diversele caracteristici ale mediului geografic.

Geo-economia s-a conturat și ulterior dezvoltat în contextul:

Intensificării deosebite a procesului diviziunii geografice a muncii la nivelul statelor și diverselor regiuni de pe mapamond

Aprofundării deosebite a interdependențelor existente între diversele sisteme economice ale lumii, ca și între economiile naționale ale statelor

Aprofundării dependențelor reciproce existente între statele lumii, în anumite domenii cum ar fi cel al tehnologiei, al capitalului, al comerțului, al investițiilor, etc

Căderii regimurilor socialiste, ce a atras o modificare radicală a ideologiei

Creșterii gradului transparenței la nivelul frontierelor naționale

Diminuării apreciabile a rolului deținut de stat în cadrul dezvoltării economice, în paralel cu dezvoltarea impactului companiilor transnaționale asupra dezvoltării și amplasării teritoriale a diverselor ramuri ale economiei mondiale

Integrării statelor lumii în cadrul unor vaste spații economice, cu determinarea unor sisteme economice comune

În vreme ce, în opinia unor specialiști, geo-economia se ocupă cu studiul legăturii dintre diversele activități umane, spațiile geografice și influențele factorului spațial la nivelul comunității dedicate producerii și distribuirii diverselor bunuri materiale și spirituale, există și concepții conform cărora aceasta este știința ce vizează strategiile economice ale unui sat în vederea atingerii unui nivel cât mai crescut al dezvoltării economice, nu doar pe plan regional, ci și pe plan global.

În ceea ce privește scopul strategiei geo-economiei, acesta vizează obținerea, pe cale economică, a dominației regionale ori chiar a dominației mondiale.

De asemenea, se apreciază că geo-economia este știința ce se ocupă cu studiul luptei concurențiale existente între diverșii subiecți geo-economici, de rang diferit (respectiv corporații naționale, economii naționale, corporații transnaționale, etc), principalul scop urmărit constând în valorificarea și utilizarea diverselor resurse naturale și economice.

O importanță deosebită în definirea geo-economiei a avut-o americanul Edward N. Luttwark, acesta apreciind că geo-economia se ocupă cu studiul politicii și al strategiei pe care o folosesc diverșii subiecți geo-economici în vederea dezvoltării capacităților concurențiale proprii.

Pornind de la ideea diminuării importanței deținute de puterea militară în cadrul diverselor afaceri derulate pe plan internațional, ulterior finalizării celebrului „război rece”, Luttwark propune înlocuirea strategiilor militare cu cele economice, prin implementarea diverselor metode comerciale, pornindu-se de la premisa că nu doar spațiile economice, ci și piețele nu se mai pot încadra în limitele aferente teritoriului statal, în vreme ce spațiul economic global nu mai poate fi încadrat în delimitările teritoriilor naționale, ci în nou-createle hotare geo-economice.

În acest context, nivelul de dezvoltare al unui stat este direct dependent de gradul participației acestuia la competițiile internaționale, ca și de nivelul integrării în cadrul sistemului economic global.

În domeniul geo-economiei se remarcă existența mai multor metode de cercetare, dintre care menționăm în cuprinsul prezentului subcapitol:

Metoda geo-statistică, ce are la bază analiza diverselor date statistice de pe plan național, dar internațional vizând nu doar dezvoltarea economiei la nivel global, ci și asigurarea diverselor spații geo-economice cu resurse naturale, respectiv resurse umane

Metoda analizei sistemice a diverselor spații geo-economice , ce are la bază prelucrarea diverselor materiale statistice prin intermediul metodelor de calcul diverse

Metoda balanței, prin intermediul căreia se realizează analizarea co-raportului existent între diversele ramuri ce sunt producătoare ale bunurilor materiale, respectiv bunurilor de consum, analizarea raportului privind existența diverselor resurse energetice și consumul acestora (mai precis balanța energetică), precum și a proporțiilor existente între diverșii indicatori economici și demografici ale statelor lumii, ale regiunilor lumii, ca și ale spațiilor geo-economice de impact.

Metoda istorică de cercetare – este utilizată în vederea restabilirii evoluției diverselor fenomene ce au un caracter economic, un caracter geo-economic, un caracter demografic, un caracter istoric, ca și un caracter politic, cu ulterioara comparare a acestora cu fenomenele remarcate la nivelul societății contemporane.

În ceea ce privește abordarea istorică a diverselor fenomene geo-economice, aceasta este determinată în principal de rolul deținut în cadrul determinării diverselor căi ale dezvoltării fenomenelor respective in perspectivă. Această metodă este regăsită pentru prima dată în cadrul studiilor semnate de K. Ritter, ea fiind ulterior implementată în cadrul geografiei economice, în jumătatea a doua a secolului al XIX-lea de renumitul Constantin Arseniev.

Demn de semnalat este faptul că rezultatele punerii în aplicare a acestei metode își regăsesc însemnătatea practică directă, ele conturându-se într-o bază a elaborării diverselor proiecte, la nivelul unor spații geo-economice

Metoda statistico – matematică de analiza fenomenelor economice, a fenomenelor sociale și a fenomenelor de mediu – este deosebit de utilă pentru prelucrarea volumului uriaș de indicatori socio – economici, existenți în diversele spații geo-economice, aceștia reușind să determine evoluțiile diverselor ramuri ale economiilor naționale, ca și ale economiilor internaționale privind elaborarea unor programe de dezvoltare diverse. Acest deziderat poate fi realizat doar ca urmare a utilizării la scară largă a diverselor metode matematice, ca și a tehnicii de calcul de ultimă generație

În acest moment, geo-economia deține un rol deosebit în cadrul societății, ea reușind să contribuie în mod esențial la realizarea unor obiective diverse precum:

Deținerea controlului unui stat asupra principalelor resurse, ca și a pozițiilor geografice de impact (nu doar pe uscat, ci și pe apă), respectiv a controlului asupra căilor maritime de transport

Elaborarea diverselor strategii dedicate dezvoltării economiilor naționale

Identificarea diverselor posibilități privind utilizarea noilor tehnologii și a inovațiilor în dezvoltarea economică a statelor lumii

Elaborarea geopoliticilor statale dedicate participării fiecărui stat în cadrul tuturor structurilor internaționale existente, în vederea promovării diverselor interese naționale la nivelul acestor structuri

Aplicarea diverselor strategii geo-economice specifice, în vederea întăririi securității economice, mai ales în contextul concurenței existente între diverșii subiecți

O promovare a luptei de tip concurențial în vederea controlului resurselor, controlului coridoarelor de transport, controlului piețelor de desfacere, ca și a controlului asupra așa-numitelor „poziții cheie”, deținute de state atât pe uscat, cât și la nivelul mărilor

Elaborarea diverselor mecanisme dedicate dirijării, ca și atenuării influențelor crizelor, respectiv conflictelor geo-economice, etc.

CAPITOLUL 2. ORIENTUL MIJLOCIU

2.1 Istoricul Orientului Mijlociu

Zona denumită în acest moment Orientul Mijlociu s-a caracterizat de-a lungul vremii prin multitudinea conflictelor deosebit de grave. Aflată la confluența a trei continente, zona este percepută de către specialiști ca fiind una deosebit de strategică, în interiorul acesteia fiind incluse și locașurile sfinte ale creștinismului, islamului și iudaismului. Iar ulterior descoperirii resurselor deosebite de petrol, Orientul Mijlociu s-a transformat într-o adevărată „bombă” în stare latentă, conflictele sporadice fiind sesizate din ce în ce mai des în ultimul deceniu.

În ceea ce privește istoria Orientului Mijlociu, în perioada lui Isus Hristos, se remarcă predominarea stăpânirii romane, ulterior retragerii Imperiului Roman din zona dacică, acesta divizându-se pentru o mai bună administrare teritorială. Astfel, teritoriile romane din zona Orientului Mijlociu au început să fie stăpânite de bizantini (capitala fiind la Constantinopol). La finele secolului al V-lea, urmare a invaziilor migratoare, se remarcă o cădere a părții vestice a zonei, din alăturarea popoarelor migratoare cu cele latine concepându-se regatele europene apusene. Nu același lucru se va întâmpla și în zona estică, în care se remarcă menținerea pentru o perioadă de o mie de ani a celebrului Imperiu Bizantin (capitala acestuia a fost cucerită de otomani în anul 1453), rivalizat îndeaproape de Imperiul Persan (zona estică), ca și de migratorii din zona nordică, ce veneau din regiunile asiatice (hunii, sârbii, bulgarii, etc).

Islamul este recunoscut în acest moment ca făcând parte din categoria marilor religii monteiste ce reușește să includă în societatea modernă mai mult de un miliard de adepți, el fiind cel care a reușit să definească „civilizația prestigioasă a cărei importante influențe sunt exercitate până în zilele noastre”.

Cu toate acestea, Islamul continuă să fie destul de dificil de înțeles de populația occidentală, specialiștii punând aceste aspecte pe seama obstacolelor de natură lingvistă, ca și a multiplelor diferențe culturale. Nu mai este un secret pentru nimeni că Islamul a fost și continuă să fie subiectul principal al unui complex de controverse, cele mai multe dintre neînțelegerile sesizate între musulmani și restul populației fiind generate în principal de:

Teama față de prozelistism

Tendința unor anumite facțiuni de a-și converti semenii la islamism

Apărut în Peninsula Arabă în secolul al VII-lea, Islamul a reușit să de dezvolte și extindă într-un timp extrem de scurt în marea majoritate a regiunilor lumii, punctul maxim fiind atins la începutul secolului următor când Califatul Arab se regăsea pe teritoriul a trei continente delimitat de Marea Aral (în partea nordică), Nil (partea sudică), peninsula Pirineică (partea vestică) și Ind (partea estică).

În cursul anului 718 fratele celebrului calif umayad, Maslamah, se găsește în fruntea ultimului asediu al arabilor asupra Constantinopolului, desele încercări de intrare în zona europeană prin canalele strâmtorilor ale sarazinilor fiind stopate definitiv de către Leon al III-lea, celebrul basileu iconoclast al dinastiei Irauriote. Ulterior, în cursul anului 740, împăratul bizantin Constantin al V-lea a reușit înfrângerea sarazinilor de la Akroinon, astfel fiind închise și poarta Anatoliei. Iar extinderea arabilor la nivelul continentului european a fost stopată în anul 732, cu ocazia celebrei bătălii de la Poitiers.

După aceste evenimente defavorabile, s-a remarcat o scindare la nivelul califatului, acesta transformându-se în mai multe califate de dimensiuni reduse, ca și în emirate, respectiv sultanate. La nivelul acestor noi formațiuni se sesizează preluarea puterii de către mercenarii din diverse alte state, ca și de mameluci, respectiv „gul`am”, ce reprezentau gărzi de elită, cu origine diversă, remarcându-se:

Kipceacii – aveau originea cumană

Cerkeșii – originea caucaziană

După renunțarea la ideea cuceririi altor popoare, arabii s-au axat pe dezvoltarea comerțului, a meșteșugurilor, ca și a culturii și științei, în scurt timp civilizația arabo-musulmană întrecând-o cu mult pe cea europeană. Ulterior, popoarele turce (care se convertiseră la Islam) au reînceput expansiunea musulmană, la finalul secolului al VII-lea lumea islamică incluzând teritoriul Africii de Nord, al Asiei Centrale, al Orientului Mijlociu și Orientului Apropiat, teritoriul peninsulei Malaka, al arhipelagului malaez, ca și zonele de pe fluviul Volga.

Marea majoritate a peninsulei Balcanice, zona litorală africană a Oceanului Indian, ca și Hindustanul s-au poziționat sub influența musulmană, dar acțiunile de misionariat islamic nu au avut același succes ca în restul regiunilor influențate de musulmani. Ulterior anului 1682 se remarcă începutul declinului marii Porți Otomane, moment ce este resimțit și la nivelul lumii islamice.

Cu toate acestea, Turcia continuă să reprezinte simbolul lumii musulmane, mai ales prin prisma dominației asupra locurilor considerate „sfinte” islamului, precum Medina, Meka și Ierusalimul. Ulterior unui conflict deosebit avut cu persanii, turcii au reușit să domine și locurile considerate sfiinte de către minoritatea șiită, respectiv Kerbela și An-Najaf și Kerbela. Din acest moment sultanii Turciei încep să fie priviți drept adevărați ocrotitori ai lăcașurilor sfinte, ei fiind denumiți califii drept-credincioșilor (respectiv musulmani).

În opinia musulmanilor, Islamul este privit ca fiind un stil „complet de viață”, el proclamând „o credință religioasă și niște ritualuri precise”, în paralel cu stabilirea unei anumite „rânduieli a societății, ocupându-se de viața de familie”, ca și de „legislație civilă și penală, de afaceri, de regulile etichetei”, respectiv „de alimentație, de îmbrăcăminte”, ca și de „igiena personală”. De asemenea, în cadrul islamului tradițional se remarcă lipsa de „sens a distincției occidentale între viața religioasă și viața seculară”.

Studierea islamismului se poate realiza prin intermediul Coranului, ca și a hadith-ului, ce include numeroase povestiri ce au ca și subiect viața marelui profet Mahomed, aceasta fiind percepută drept „calea cea dreaptă” pe care ar trebui să o urmeze fiecare musulman. Se impune a se menționa și faptul că, identic creștinismului, și islamismul se remarcă prin numeroasele persecuții la care acesta a fost supus de-a lungul timpului, în faza inițială expansiunea curentului fiind limitată în zona Meccăi. Figura reprezentativă a lumii musulmane este Muhammad, ulterior decesului acestuia sesizându-se tot mai multe conflicte generate de incertitudinea viitorului conducător al Islamului, incertitudine ce a luat sfârșit ulterior separării sunnite/șiite.

Ulterior decesului lui Muhammad succesorul acestuia a fost cu greu impus, o parte dintre adepți optând pentru Ali și alții pentru Abu Bakr, care în cele din urmă a reușit să se remarce, el contribuind ulterior la o dezvoltare deosebită a islamismului. Cea mai mare problemă s-a remarcat la beduini, care, în ciuda faptului că se convertiseră, în perioada lui Muhammad, la islamism, ulterior decesului acestuia s-au răzgândit, ei refuzând să se supună califului Abu Bakr.

Iar mai apoi, califatului lui Abu Bakr, urmează cea a califului Omar (investit chiar de către Abu Bakr), care în deceniul de influență a reușit să își aroge și titlul „comandantul credincioșilor”, titlu ulterior utilizat de către toți succesorii săi. Pe lângă aceasta, califul Omar a reușit să contribuie esențial la extinderea islamismului, prin numeroasele victorii militare reputate, în cei zece ani de influență musulmanii reușind să preia controlul Palestinei, Mesopotamiei, Egiptului, centrului fostului Iran, ca și asupra Siriei.

Pe nou-cuceritele teritorii califul Omar promovează politica toleranțelor religioase, aspect cu impact pozitiv în rândul populației creștine și respectiv a celei evreiești, ce avusese parte de numeroase persecuții în perioada dominației Bizanțului.

Tot califul Omar este cel care reușește să instituie și taxele, cele mai importante fiind:

Taxa kharaj – taxă pe care erau obligați să o plătească toate persoanele care aveau în deținere terenuri productive

Taxa jizya – taxă impusă populației non-musulmane, în schimbul practicării propriei religii

În anul 644, anul decesului califului Omar, vastul imperiu musulman era poziționat pe locul al doilea în lume, el urmându-i imperiului chinez, locul lui Omar fiind luat de califul Utman. Și acesta, ca și ceilalți predecesori ai săi, a continuat extinderea imperiului, care a ajuns până „spre Apus până la Tripoli, spre miazănoapte până la munții Taurus și Caucaz, și spre răsărit până în Pakistanul și Afganistanul de astăzi”.

După Utman, la conducerea imperiului musulman a ajuns ginerele profetului Muhammad, Ali, care de asemenea a continuat extinderea teritoriilor și a ariilor de influență, la decesul acestuia realizându-se o divizare a comunității musulmane, cu conturarea majorității sunite, la nivelul căreia s-a remarcat până în anul 750 dinastia Omeiazilor și ulterior dinastia Abbasizilor.

Demn de semnalat este faptul că în versiunea musulmanilor șiiți, adevăratul succesor al marelui Muhammad a fost califul Ali, acestuia fiindu-i recunoscute de-a lungul timpului numeroase merite. La nivel european, un moment important legat de expansiunea islamismului este reprezentat de evenimentul derulat în cursul anului 732, când Carol Martell a reușit să înfrângă armata musulmană, în acest fel reușindu-se salvarea creștinismului pe continentul european.

În istoria recentă a omenirii, se remarcă definirea la începutul secolului al XIX-lea a noului califat al imperiului otoman, acesta fiind recunoscut prin intermediul tratatului Kuciuk Qainarge, experiența califatulu finalizându-se în cursul anului 1924, ca urmare a venirii la putere a celebrului Ataturk, Mustafa Kemal.

Restul statelor arabe au intrat sub sfera de influență a dominației Marii Britanii, respectiv Franței, din care au reușit să iasă abia după terminarea celei de-a doua conflagrații mondiale.

Asemeni marilor religii ale lumii, islamul este fracționat în mai multe ramuri, ce sunt atent reprezentate de către:

Populația șiită – Este compusă din totalitatea musulmanilor ce îl recunosc pe califul Ali ca fiind urmașul unic legitim al marelui profet Muhhamad. În versiunea acestora, Muhhamad l-ar fi desemnat p califul Ali să-i fie succesor, el lăsând chiar și un testament. Populația șiită este de părere că „imamul, ca un succesor al profetului, poate fi considerat drept deținătorul unei cunoașteri esoterice și implicit interpretul privilegiat al științelor religioase”.

În versiunea populației șiite se consideră că succesiunii la putere a profetului Muhhamad îi revine familiei acestuia, prin intermediul membrilor acesteia reușindu-se transmiterea diverselor învățături considerate de bază. În ceea ce privește șiismul de tip duodecimam, acesta este considerat a fi orientarea de tip majoritar, ca și religia oficială a iranienilor. Cea mai mare parte dintre populația șiită consideră că seria imamilor se finalizează cu imamul ce „nu moare, ci rămâne ascuns pentru a reveni într-o zi ca să instaureze pacea și dreptatea pe pământ”.

Iar mare parte dintre aceștia îl consideră pe acest imam ca fiind cel care se va „instaura pentru a pregăti Ziua de Apoi”. Populația șiită acceptă și existența a altor șase profeți, respectiv Adam, Avraam, Noe, Isus, Moise și Muhhamad, aceștia reușind să anuleze „tendința descendentă”.

Populația sunită – Este cunoscut faptul că sunnismul este reprezentativ majoritar la nivelul islamismului, peste 85% din totalul populației musulmane fiind compusă din sunniți.

Populația kharijită – reprezintă un procent destul de redus din totalul populației musulmane (aproximativ 0.2%), însumând peste două milioane de adepți, cei mai mulți fiind din Algeria, Oman, dar și Tunisia. Această populație este recunoscută pentru puritanismul manifestat de-a lungul timpului, excluzându-se din islam toate persoanele despre care s-a considerat că a comis fapte deosebit de grave.

Ca urmare a acestui fanatism ce s-a manifestat periodic, de-a lungul istoriei islamismului, lideri din cadrul acestei categorii de populație a reușit să genereze diverse conflicte și revolte. Membrii kharijiți îi recunosc ca și succesori ai profetului Muhhamad pe doar doi dintre califii ce s-au succedat la putere, respectiv pe califul Omar și pe califul Abu Bakr.

Toți membrii populațiilor anterior menționate se deosebesc prin intermediul principiilor promovate în controversatul domeniu dedicat conducerii califatului ulterior decesului marelui profet Muhammad, iar scindarea la nivelul marelui imperiu islamic s-a realizat în paralel cu ceea ce musulmanii denumesc „Marea discordie”, respectiv Marea Schismă.

Statul iranian este recunoscut ca fiind reprezentativ pentru latura șiită a islamismului mai ales în perioada dinastiei ale cărei baze au fost puse de Reza Pehlavi, în a ultimului monarh sesizându-se un proces ascendent de dezvoltare, principalul obiectiv urmărit fiind acela de prioritizarea „puterii monarhice asupra ierarhiei religioase”.

Ca urmare a întemeierii celebrei Republici Islamice s-a reușit stoparea diverselor neînțelegeri, în paralel cu instituționalizarea ierarhiei ecleziastice, la conducerea căreia s-a poziționat Ayatolahul Ruhollah Musavi Komeiyni.

În cadrul fenomenului contemporan islamic, se impune a se menționa numeroasele fluctuații ce au fost semnalate încă din anii 1950-1960, când la nivelul întregii lumi arabo-musulmane a fost remarcată:

Redefinirea identității religioase

Reconfigurarea identității etnice

Conștientizarea identităților culturale proprii

În societatea modernă, pe fondul globalizării, căreia i se adaugă tot mai numeroasele influențe constante ale mass-mediei (ale cărei adevărate obiective sunt deseori fluctuante) numeroasele disfuncționalități sesizate la nivelul lumii musulmane se acutizează permanent, mai ales avându-se în vedere contextul imigrației ilegale ce s-a manifestat pregnant în ultimele luni.

În interiorul tot mai multor comunități este promovat conceptul respingerii noțiunii de stat, și în vreme ce tot mai mulți musulmani sunt acuzați de nedrept de unele fapte izolate ale semenilor lor, se remarcă atribuirea incorectă a unor practici de cult, școli de formare religioasă ori a unor școli de gândire curentului islamic actual.

În societatea contemporană, puțini sunt specialiștii care susțin că fenomenul islamului nu trebuie analizat constant și în profunzime, știut fiind faptul că pentru identificarea unor idei de dialog comune se impune înțelegerea tuturor conceptelor aferente lumii musulmane. În contextul în care marea majoritate a specialiștilor și-au propus să deslușească și depășească atât barierele religioase, cât și pe cele culturale, se remarcă faptul că la nivelul general al societății persistă un grad ridicat de confuzie, dedicat termenilor și simbolurilor ce au capacitatea de a genera semnificații și înțelesuri total opuse.

Din păcate pentru societatea contemporană, tot mai mulți sunt cei care folosesc uzual și în mod eronat, ori de câte ori vine vorba de islamism, termeni cum ar fi radicalismul islamic, fundamentalismul islamic, fenomenul islamului ori chiar muhhamadaism. Și în acest context se remarcă frecvent cum, în mod eronat, islamul este confundat cu terorismul, islamismul devenind termenul preferat de atribuit unor curente extremiste din lumea arabă.

2.2 Geoeconomia și geopolitica Orientului Mijlociu

În ultimii ani un nou fenomen s-a prefigurat pe scena politică internațională – fenomenul migrației ilegale, un val uriaș de musulmani îndreptându-se spre diverse state ale Uniunii Europene. Numărul deosebit al persoanelor care au ajuns în Uniunea Europeană a inclus nu numai refugiați ai războiului din Siria, din Irak ori din diverse alte zone conflictuale, ci și populații din state în care, cel puțin aparent, trenează stabilitatea. Specialiștii au atras în nenumărate rânduri atenția asupra faptului că, ulterior ultimei deflagrații mondiale, este pentru prima dată când se remarcă o dislocare masivă a populației musulmane din diversele zone de conflict.

Demn de menționat este faptul că dezvoltarea acestor fluxuri de migrație s-a accentuat ulterior anului 2011, după escaladarea fără precedent pe care a cunoscut-o conflictul sirian, căreia i s-a adăugat eșecul intervenției occidentale în adevărata criză umanitară, eșec datorat, printre multe altele, și de tardivitatea intervenției.

Pe lângă musulmanii din această zonă, în valul migrației ilegale se remarcă și populația din zonele de conflict ori din statele în care au fost înregistrate majore fluctuații pe scena politică, precum Irak, Afganistan, unele state africane, Eritreea, dar și state din Orientul Mijlociu.

Conform informațiilor date publicității de Agenția Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați (respectiv U.N.H.C.R.), până la finele anului 2014 au fost dislocate peste 59.5 milioane de persoane, ce au migrat de pe un teritoriu pe altul, ca urmare a diverselor conflicte, a persecuțiilor suferite, a violențelor, ca și a încălcării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Iar acestora li s-au adăugat în anul următor alte aproape un milion de persoane, care și-au părăsit teritoriile natale din motivele anterior menționate. Fenomenul migrației islamice este unul fără precedent, care a presupus numeroase reacții, ce se impuneau a fi adecvate amplorii acestuia, reacții de tip coordonat, la nivelul mai multor state europene, ca și a unor instituții internaționale. Din totalul populației anterior menționate, mai mult de 1.5 milioane au aplicat pentru azil, respectiv pentru statutul de refugiat, acestea fiind înregistrate la Agenția Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați. Demn de menționat este faptul că, în conformitate cu datele oficiale, jumătate dintre aceste cereri le aparțin copiilor, respectiv minorilor ce nu sunt însoțiți de un adult.

Acestor cereri li se adaugă și sutele de mii de solicitări de azil ce au fost înregistrate în ultimii doi ani în marile state ale Europei Occidentale, cele mai multe dintre solicitările adresate statului german venind din partea musulmanilor din zona vest-balcanică, din Macedonia, Serbia, Kosovo, etc.

În continuare se remarcă reacții oscilatorii ale principalelor state europene la fenomenul migrației ilegale, ce variază între:

Abordarea de tip umanitar (declanșată de către statul german, care încă din cursul anului 2013 derulează un program guvernamental dedicat asistenței umanitare, în primii doi ani de la declanșarea acestuia fiind alocate peste 13 miliarde de euro pentru acordarea asistenței umanitare și menținerea păcii)

Abordări unilaterale, ce privesc diverse interese politice, de regulă naționale, care vizează termene reduse, în intervalul cărora se urmărește menținerea ori câștigarea unui anumit electorat

Abordări ostile – sesizate mai ales la nivelul statelor din zona est-europeană, cel mai bun exemplu reprezentându-l Ungaria

În ciuda faptului că este un stat al Uniunii Europene, cu drepturi depline, și membru al Schengen, statul ungar a înțeles să construiască un gard militarizat pentru a se proteja de valul migrației, el refuzând primirea ori trimiterea refugiaților musulmani înspre alte state europene. În plus, statul ungar a inițiat și un act legislativ în care refugiații erau incriminați și dezumanizați în versiunea legii penale, cu încălcarea flagrantă a dreptului european, ca și a diverselor convenții internaționale dedicate dreptului la azil.

Singura care a reacționat la comportamentul Ungariei a fost Agenția Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați, care a atenționat-o să își gestioneze granițele în conformitate cu prevederile Uniunii Europene din care este parte. Cu toate acestea, Ungaria a încălcat recomandările, returnând numeroși refugiați în Croația și în Serbia, gestul său generând numeroase tensiuni și conflicte între statele din regiune, România având și ea un schimb de replici pe această temă cu statul vecin.

Se cunoaște aspectul că violența politică deține capacitatea și abilitatea de a-și regăsi diversele forme de exprimare (multe dintre ele deosebit de atroce) la nivelul societății contemporane, acestea incluzând nu doar o disipare a diverselor grupări de tip extremist în cadrul civilizațiilor occidentale, ci și o activare, respectiv o dezvoltare de tip exponențială, realizate prin intermediul numeroaselor avantaje care la ora actuală sunt conferite în mod gratuit de către social media.

În acest context, se poate remarca cu destul de multă ușurință faptul că celebra „chemarea muezinului” nu se mai adresează celor fideli, cei care sunt poziționați în jurul moscheilor, chemarea având în vedere persoanele fidele care sunt răspândite pe teritoriilor marii majorități a statelor lumii.

Așa se face faptul că, în situația în care un mesaj transmis este de tip extremist (acesta glorificând de obicei numeroasele fapte ale shahid-ului, cu referire la cei 70 de aparținători care urmează să fie trimiși în rai, ca și la fecioarele pe care ar urma să le întâlnească acolo), parte dintre cei care trăiesc diverse dezamăgiri/umilințe (mai ales cei care locuiesc în cartierele mărginașe din orașele statelor lumii) pot să perceapă în conținutul unui astfel de mesaj ideea unei identități, respectiv însuși scopul unei existenței viitoare a lor.

Și din acest motiv există posibilitatea ca aceștia să se considere pe deplin determinați să participe, respectiv să se integreze prin diverse forme în cadrul mișcărilor din ce în ce mai violente ce caracterizează, din păcate, terorismul jihadist. Aceasta poate reprezenta, de altfel, și explicația plauzibilă a imensului val de persoane de vârste relativ tinere care în ultima perioadă s-au îndreptat dinspre unele state ale continentului european spre state precum Siria și Irak, motivul principal fiind acela al înregimentării în formațiuni ale cunoscutei grupări teroriste I.S.I.S..

Se impune a se menționa în cuprinsul prezentului subcapitol și faptul că, spre deosebire de celebra învățătură pe care credincioșii musulmani o asimilează de la iman (această învățătură fiind nu doar nuanțată, ci mai ales coerentă), persoanele care se alătură grupării I.S.I.S., în condițiile anterior menționate, respectiv sub impulsul și stimularea numeroaselor mesaje ce sunt difuzate periodic în imensul mediu online de către diversele grupări și organizații teroriste, riscă să ajungă exponenții acestor mentalități ce nu le sunt aproape deloc cunoscute. Și cu toate acestea, se constată că aceste persoane se dovedesc a fi ferm convinse că trebuie să facă absolut orice în vederea punerii în practică.

Marele pericol este datorat, în actualul context, dezvoltării exponențiale pe care a cunoscut-o mediul online, în interiorul acestuia orice fel de informație reușind să circule liber și absolut gratuit în orice colț al lumii, fără a ține cont de mesajele distribuite, de conținutul acestora, de teoriile ori de ideologiile pe care le promovează.

În Statul Islamic contemporan, liderul de temut este celebrul Abu Bahr al-Baghdadi, cel care a fost în primă fază liderul cunoscutei grupări I.S.I.S., grupare ce reprezintă organizația renumită, Al Qaeda din Irak. Nu trebuie omis faptul că această grupare a avut intenția de a fuziona cu o grupare jihadistă, respectiv cu Frontul Al Nusra din Siria, în urma numeroaselor neînțelegeri semnalate de-a lungul timpului între părți ajungându-se în cele din urmă nu la o fuziune, ci la un conflict armat (petrecut în cursul lunii ianuarie 2014).

În ceea ce privește fenomenul înrolării unui număr impresionant de tineri originari de pe continentul european în grupările teroriste din Irak și Siria, acesta este pus de specialiști în principal pe susținerea deosebită de care în acest moment se bucură I.S.I.S..

Demn de semnalat este faptul că, din rândul acestor tineri, unii chiar se remarcă ca urmare a actelor violente pe care le-au comis, ulterior aceștia transformându-se peste noapte în simboluri contemporane ale forțelor criminale. În această categorie merită a fi menționat cazul cunoscutului jurnalist (de origine din Marea Britanie) Jihadi John, ajuns cunoscut în întreaga lume după decapitările numeroase ce au făcut înconjurul mapamondului.

Valul fără precedent al migranților (fie aceștia legali ori ilegali), le-au pus în alertă încă de acum câteva luni pe principalele autorități europene, motivele de îngrijorare dovedindu-se a fi demne de luat în seamă, mai ales pe fondul estimărilor ce dau ca sigură prezența unui număr aproximativ 20.000 de persoane (marea majoritate fără a fi de origine musulmană), cu orientare pro-jihadistă I.S.I.S., pe teritoriul unor state europene.

În actualul context geopolitic ce se sesizează pe teritoriile Siriei și ale Irakului, s-a adăugat și atacul aerian al Rusiei, aceste determinând multe proteste nu numai din partea turcilor, ci și din partea americanilor și a marilor state de pe continentul european. Aceasta deoarece se susține că acțiunile, care îl aveau drept țintă pe cunoscutul lider Bashar al-Assad, nu au ca și principal obiectiv cunoscuta grupare I.S.I.S. (conform declarațiilor părții ruse), ci armata Siriei.

Și, ca un paradox, atacurile Rusiei, nu doar că au fost apreciate de statul Israel, ci acestea au fost inclusiv susținute, motivul principal fiind acela că s-a considerat că pe întreaga perioadă a derulării acestora partea rusă a fost singura care a acționat, intervenind în mod eficient ca replică împotriva numeroaselor acte de teroare ce au fost comise de către membrii I.S.I.S.

În privința principalelor cauze ce determină în ultimii ani fenomenul fără precedent al migrației, care atrage după sine și implicații și efecte nebănuite la nivelul fenomenului terorist contemporan, acestea par să își găsească originea nu doar pe teritoriul sirian, ci și pe teritoriile din nordul Africii, respectiv pe cel al unor state europene, trendul de evoluție al acestuia fiind în acest moment dificil de previzionat. În acest context, unii specialiști fac trimitere la cauzele de natură primară, fenomenul migrației fiind pus pe seama numeroaselor drame de tip umanitar ce au fost generate de conflictul din Siria, acestora adăugându-li-se și actele de violență frecvente ce au fost comise de membrii I.S.I.S.

Se impune a se remarca faptul că, dacă până recent, cea mai mare parte a populației civile făcea eforturi deosebite pentru a se pune la adăpost pe teritoriile statelor învecinate, în ultima perioadă multe au fost persoanele care au ales să plece înspre marile state europene, făcând numeroase sacrificii și expunându-se la riscuri nebănuite.

Cea mai mare parte din totalul imigranților considerați ilegali pe teritoriul statelor europene își au proveniența de pe teritoriul turcesc, stat ce, la rândul său, este sub imperiul recentei așa-numitei lovituri de stat. În plus, pe teritoriul Turciei au fost dese cazurile semnalate de către organizațiile internaționale privind milioanele de persoane ce sunt obligate să trăiască în condiții deosebit de dificile. Acesta a reprezentat și motivul principal ce a determinat fenomenul migrației, respectiva populației alegând să migreze înspre marile state europene pe traiectorii ce au fost atent alese/delimitate. S-a optat pentru realizarea opririlor în statele considerate „de tranzit” (precum Grecia, Croația, Ungaria, Austria), destinațiile finale fiind state precum Germania, Marea Britanie, Franța.

Fenomenul migrației, ce a pus o presiune în plus pe Statul Islamic, a atras după sine și diverse neînțelegeri și disensiuni între marii lideri europene, existând unii politicieni care au reclamat faptul că la baza acestuia stau nu doar statele membre ale Uniunii Europene, ci și N.A.T.O.. Mai mult, U.E. și N.A.T.O. sunt făcute responsabile nu numai pentru imensul val al refugiaților, ce s-a semnalat pe teritoriile principalelor state europene, ci și pentru presupusa tentativă de dezintegrare a renumitului model european civilizațional.

În categoria politicienilor anterior menționați se poziționează și președintele Ungariei, acesta considerând că teritoriul european plătește acum prețul pentru numeroasele fapte ce au fost comise în ultimii ani, respectiv decenii. Liderul ungar nu s-a sfiit să facă public declarații privindu-i pe refugiații africani, despre care consideră că ar fi putut fi controlați dacă țările europene, membre N.A.T.O. nu s-ar fi încăpățânat în decizia bombardării sistemului in Libia, sistem care, în ciuda numeroaselor deficiențe și probleme reclamate, era considerat ca fiind funcțional.

La nivelul statelor europene, a fost semnalat un moment foarte important în cursul lunii septembrie a anului 2015, când Parlamentul European și Comisia Europeană au decis să ia măsuri și să intervină,, ele solicitându-le statelor membre ale Uniunii Europene să încerce să identifice și să implementeze o soluție viabilă în vederea primirii pe teritoriile naționale a unor cote obligatorii de imigranți.

Astfel, s-a considerat ca fiind necesară existența cotelor legale, respectiv deschise în materia imigranților, în acest fel încercându-se descurajarea traficului ilegal. Iar în contextul în care la nivelul continentului european s-a reclamat existența unui proces de îmbătrânirea populației accelerat, liderul Comisiei Europene, Jean Claude Junker a ajuns la concluzia că este necesară modificarea fenomenului migrației dintr-o problemă într-o potențială resursă.

Și chiar dacă marea majoritate a principalilor lideri europeni au agreat poziția publică a președintelui Comisiei Europene, nu mulți au fost cei care au avut în vederea luarea în calcul și a riscurilor, respectiv vulnerabilităților ce ar putea fi determinate de o acceptare a migranților, în topul acestora poziționându-se atât fenomenul terorist, cât și procesul islamizării.

Procesul islamizării este perceput drept confruntarea deosebită ce se derulează la nivelul creștinismului, al etnicității musulmane, al multi-culturalismului, ca și al universalismului. La acestea se mai pot adăuga și numeroasele probleme ce sunt generate de diferențele deosebite care se sesizează între natalitatea înregistrată la nivelul populației europene (aceasta fiind este din ce în ce mai mică) și natalitatea populațiilor de origine musulmană (care este în continuă creștere), aspect care a generat numeroase dezechilibre destul de serioase.

Se impune a nu fi omisă nici problema unei agresivității deosebite, remarcată mai ales în cazul persoanele tinere, tot ele fiind și cele care de altfel reușesc cu destul de multă ușurință să se asocieze diverselor organizații și grupări. Iar uneori aceste asocieri au drept principal scop dorința impunerii personalității ori revendicarea unor drepturi ignorate.

Toate aceste tendințe nu reușesc decât să accentueze numeroasele riscuri la care sunt expuse statele occidentale în ultimii ani, fenomenul terorismului la nivelul continentului european având tendința de a intra într-o nouă eră, așa cum se poate previziona dacă e să analizăm tot mai numeroasele atacuri teroriste succesive semnalate pe teritoriul marilor state europene. Un exemplu edificator în acest sens îl reprezintă cazul Franței, aceasta fiind atacată de mai multe ori în ultimii ani de către membrii ai cunoscutei I.S.I.S.

Analizând cunoscuta grupare I.S.I.S. și implicit implicarea statului francez în conflictele cu aceasta, merită a se menționa faptul că, în lumina recentelor evenimente de pe scena geopolitică, ce au fost impulsionate de puternica forță reprezentată de S.U.A., se sesizează o lipsă de determinare majoră la nivelul acțiunii ce a fost îndreptată împotriva regimului condus de celebrul Bashar al-Assad. Respectiv, Statele Unite ale Americii s-au mulțumit doar să sprijine din umbră forțele de opoziție din Siria, acestea lăsându-i libera inițiativă Franței.

Datorită creșterii deosebite a influenței la nivel zonal manifestată de către I.S.I.S., căreia i se adaugă și implicarea Rusiei în conflict, statul francez a luat decizia de implicare mult mai activă în conflict, cu reluarea bombardamentelor inițiate la granițele statelor Siria-Irak și având drept ținte mai multe depozite de combustibil, care erau considerate de către I.S.I.S. drept strategice.

Specialiștii susțin, de altfel, că aceasta ar fi și principala cauză pentru care teritoriul statului francez s-a transformat peste noapte (respectiv în ultimele luni) în centrul de interes al teroriștilor, atacurile acestora împotriva populației franceze fiind considerate drept deosebit de sângeroase.

În acest timp, statul islamic reușește să își mențină controlul asupra unei regiuni deosebit de întinsă pe teritoriul Siriei și al Irakului, organizația având mai multe baze, pe rând respectiv Mosul, ulterior Kobani și în final Rakka (Siria). Resursa cea mai importantă a statului islamic se regăsește în puțurile de petrol, acestea fiind abandonate de fostele autorități irakiene (se impune a se preciza faptul că la nivel anual, aceste ajung la o valoare aproximativă de 1.5 miliarde de dolari).

Pe lângă aceasta, sume importante sunt obținute periodic ca urmare a numeroaselor răscumpărări ce sunt solicitate pentru ostaticii răpiți constant, acestora adăugându-li-se și sponsorizările pe care statul islamic le primește din Irak, din Arabia Saudită sau din Qatar.

Marii parte dintre liderii formațiunii I.S.I.S. și-au desăvârșit ori dezvoltat pregătirea militară în rândurile cunoscutei armate siriene libere, aceștia fiind instruiți cu această ocazie de militari americani, militari arabi ori turci, care ulterior au dezertat din aceasta. Acesta este motivul pentru care în ultima perioadă au circulat numeroase zvonuri conform cărora între cunoscuta I.S.I.S. și respectiv armata siriană liberă ar fi fost semnat un pact de neagresiune, cu termeni clar definiți.

Și tot I.S.I.S. este cea care se află și în spatele recentelor atentate teroriste ce au fost comise pe teritoriul unor state europene occidentale, atentatele asupra statului francez constituind summum-ul crizei refugiaților, și de altfel și cel al fenomenului terorist actual, care în lumina noilor modificări geopolitice, pare a se redimensiona. Gruparea I.S.I.S. nu s-a limitat numai la revendicarea acestor atentate, ele fiind numite de către lideri ca fiind un „miracol”, în contextul în care atentatorii sinucigași erau shahid (respectiv frați martiri), aceștia ducând la îndeplinire ordinul divin al războiului sfânt, jihadul.

Atacurile deosebit de violente ce au produse pe teritoriul Franței, s-au remarcat prin ieșirea din tiparele obișnuite ale terorismului, respectiv în doar câteva ore ale unei zile de noiembrie 2015 reușindu-se comiterea a nu mai puțin de șapte atentate teroriste, în urma cărora s-au înregistrat sute de victime. Toate aceste atentate au fost fiind revendicate ulterior de către gruparea I.S.I.S..

La fel ca în cazul atentatelor teroriste ce au zguduit mapamondul la începutul lunii septembrie a anului 2001, și în cazul atacurilor comise asupra Franței teroriștii au avut în vedere axarea pe simboluri, ca și pe avertizări semnificative. Și nu întâmplător a fost aleasă Ziua Națională a Franței ca moment zero al declanșării atacului, redacția unui cunoscut cotidian francez sau chiar stadionul pe care în acel moment se derula un important meci amical de fotbal între Franța-Germania, meci la care era invitat și președintele francez, Francois Hollande, alături de alte oficialități cunoscute pentru promovarea soluțiilor dedicate rezolvării migrației populației islamiste la nivelul teritoriului statelor europene.

Urmare a valului de refugiați musulmani ajunși pe teritoriul statelor din Uniunea Europeană, multe au fost vocile care au atras atenția ca noii azilanți reprezintă un real pericol la adresa securității europene, mai ales prin prisma potențialei racolări a acestora de tot mai numeroasele grupări jihadiste și extremiste ce acționează în zona Europei Centrale.

Ulterior atacului comis asupra redacției cotidianului francez Charlie Hebdo, comis la începutul lunii ianuarie a anului 2015 la Paris, Uniunea Europeană a luat decizia de a adopta o nouă strategie contra terorismului, ce are în vedere:

Luarea tuturor măsurilor pentru a preveni emergența unei noi generații de teroriști la nivelul statelor membre

Protejarea tuturor cetățenilor, ca și a infrastructurii critice, prin intermediul diminuării diverselor vulnerabilități

Urmărirea membrilor și simpatizanților diverselor grupări teroriste islamice, investigarea acestora, monitorizarea comunicațiilor acestora, anchetarea suspecților/teroriștilor, etc

Adecvarea unei reacții adecvate împotriva tendințelor moderne ale terorismului islamist

Pregătirea constantă a managementului potențialelor crize determinate de acțiuni ale teroriștilor islamiști

Minimizarea tuturor consecințelor și efectelor potențialelor atacuri teroriste

De asemenea, Uniunea Europeană și-a propus să identifice și diverșii factori ce stau la baza răspândirii și racolării terorismului, al radicalizării, ca și al recrutării tinerilor musulmani, motiv pentru care în viitoarea perioadă vor fi alocate fonduri deosebite acestui proiect. Ulterior solicitării privind o cooperare la nivel internațional în domeniul terorismului islamist, formulată de fostul președinte al S.U.A., Barack Obama, în fața Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, și președintele rus, Vladimir Putin, a evidențiat nevoia coordonării eforturilor internaționale pentru a reduce, respectiv elimina, terorismul Statului Islamic, ca și pentru stoparea uriașelor surse de finanțare ale acestuia.

La nivelul Uniunii Europene s-a remarcat și elaborarea și dezvoltarea proiectelor dedicate combaterii radicalizării în diversele state europene, ca și în exteriorul spațiului său, cel mai important dintre acestea fiind proiectul anti-radicalizării din zona Sahel-Magreb, ce urmărește prevenirea și restrângerea diverselor amenințări ce vin din partea extremismului violent. Această zonă este percepută ca fiind de o extremă amenințare trans-regională, prin prisma numeroșilor factori de natură socială, economică, etnici, ideologici, dar și rasiali.

În ceea ce privesc sursele ce stau la baza declanșării extremismului violent se remarcă gradul ridicat al sărăciei, instabilitatea politică pe fondul căreia diversele grupări extremiste le conferă comunităților din zonă așa-zise valori comune ori apartenența la un grup, corupția generalizată, ca și conflictele tribale. Pe același principiu operează și Statul Islamic, căruia i se adaugă nu doar radicalismului religios, ci și sumele uriașe de finanțare, ceea ce determină dezvoltarea și susținerea terorismului de tip trans-național.

În raportul Uniunii Europene dedicat situației amenințărilor teroriste de pe teritoriul său este menționat faptul că atât Statul Islamic, cât și numeroasele grupări ce îi sunt afiliate, dispun de capacitatea organizării unor numeroase acte violente și atacuri teroriste, ca și de resursele de finanțarea acestora, specialiștii europeni estimând că în perioada următoare acestea pot să se intensifice.

În această adevărată criză a migrației generalizate, în vederea evitării vulnerabilităților diverse ce pot afecta unele mecanisme ale Uniunii Europene, ca și potențialele riscuri la nivelul securității statelor membre, se impune o filtrare atentă a migranților de origine musulmană, ca și analizarea adevăratelor motive ce pot sta la baza migrării unor refugiați.

2.3 Geopolitica conflictelor din Orientul Mijlociu

În ciuda faptului că deseori sunt formulate opinii conform cărora islamul mai are încă multe de făcut în domeniul democrației, o abordare interesantă este regăsită în lucrarea lui Glenn E. Robinson, denumită „Palestine After Arafat”, Khan Muqtebar susținând că în mod eronat a fost elaborată concepția conform căreia în lumea arabă nu există și nu se poate remarca simbolurile democrației.

Autorul anterior menționat își întemeiază opinia pe experiența celor peste 750 de milioane de musulmani care, într-un fel sau altul, conviețuiesc în comunitățile din societăți democratice, fie că vorbim de state de pe continentul european, de India, de Indonezia, de de Bangladesh, de Israel și chiar și de zona Iranului.

În ciuda acestui aspect, de-a lungul istoriei ultimelor decenii, puține au fost precedentele în care musulmanii au reușit să controleze puterea pe scena politică, cele mai elocvente exemple fiind cel al talibanilor din Afganistan, ca și al Iranului, din anul 1979. Și asta deoarece este cunoscut faptul că încă de la originea islamismului puterea politică a fost deținută, în marea majoritate a cazurilor, de elitele politice din plan secundar.

Spre deosebire de alte zone ale lumii, la nivelul Orientului Mijlociu, se remarcă faptul că scena politică este cu mult mai puternic influențată de diversele ambiții, respectiv capricii ale unor lideri de state sau cu numeroase contacte în lumea occidentală.

Și asta mai ales în contextul în care, în marea majoritate a cazurilor, diverșii lideri politici sau economici din lumea arabă nu se arată aproape deloc impresionați de diversele instituții politice, respectiv de organismele internaționale, ca de altfel nici de sentimentul popular ori de voința maselor.

Tot ceea ce contează sunt ambițiile personale, capriciile ori preferințele acestor lideri, care uneori sunt dispuși să sacrifice o națiune pentru fobiile ori slăbiciunile lor, declanșând conflicte deosebite, încheind tratate dezavantajoase pentru marea masă a populației, incitând revolte și revoluții și deseori încercând, prin diverse mijloace, să destabilizeze ordinea regională, și așa destul de fragilă în ultimii ani.

Statul islamic a ajuns în centrul atenției opiniei publice internaționale după ce, în ultimele luni, s-a evidențiat într-un mod tot mai pregnant ipoteza conform căreia actualele tendințe remarcate la nivelul evoluției fenomenului terorist contemporane află într-o relație directă de influență cu fenomenul migrației ilegale actuale, remarcate cu precădere la nivelul continentului european.

Și chiar dacă poate părea dificil de crezut, realitatea actuală începe tot mai mult să semene cu parte prevestirile cunoscutului politolog, Samuel P. Huntington, în cadrul lucrării denumite „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”. Autorul reușește să prevestească în aceasta un final dezastruos omenirii, care este măcinată de iminentul conflict dintre entitățile considerate contradictorii, respectiv dintre civilizația occidentală și civilizația musulmană.

Ca urmare a minuțioasei analize efectuate, autorul anterior menționat a reușit să tragă concluzia conform căreia, în eventualitatea în care continentul Americii de Nord, ca și cel european, ar lua în calcul dezvoltarea unor forme diverse dedicate integrării politice, dar și economice (pentru a se reuși completarea procesului dedicat cooperării de securitate), dar și în cadrul recunoscutei alianțe cu influență deosebită, N.A.T.O., există posibilitatea dezvoltării unei așa-denumite etape euro-americană, etapă ce ar putea să genereze influențe diverse la nivelul întregii politici occidentale.

Acest aspect pare să se evidențieze mai ales prin prisma recentelor atacuri teroriste ce s-au semnalat la nivelul mai multor state europene, cunoscuta grupare euro-atlantică încercând să facă „front comun” împotriva tot mai frecventelor amenințări teroriste ce sunt semnalate ca având origine islamică. Acesteia i se alătură și tot mai puternica Rusie, stat ce a deprins obiceiul de se auto-revendica în cazul unor conflicte occidentale.

Pe fondul fragmentării continue a blocului occidental (aici fiind inclus și mult prea mediatizatul conflict din Siria, acesta fiind de asemenea „parte” din fenomenul migrației ilegale, menționat anterior) se remarcă și declarația fostului președinte al Statelor Unite ale Americii, acesta precizând ulterior recentelor atacuri teroriste comise pe teritoriul Franței, că incidentele nu au fost o crimă comisă la adresa statului francez, ci o crimă comisă la adresa umanității. Declarației lui Obama i se poate alătura și cea a liderului rus, Vladimir Putin, care a precizat că statul sirian va putea exista și în absența familiei Bashar al-Assad.

Marele pericol ce poate fi sesizat ca urmare a complexului ideilor, reacțiilor, ca și strategiilor adoptate în ultima perioadă la nivel internațional, constă în depășirea limitelor ce au fost deja acceptate în domeniul dedicat formelor de tip extremist ale islamismului, acestea manifestându-se ce prin intermediul terorismului.

Mai mult, s-a remarcat și includerea în cadrul cunoscutei mișcări jihadiste (mai cu seamă în cadrul cunoscutelor organizații teroriste, respectiv Al Qaeda și ISIS) și a populației de origine musulmană, aceasta neavând de altfel nici o legătură cu acțiunile teroriste, acțiuni ce nu au nici o tangență cu principalele fundamente religioase.

În acest moment, I.S.I.S. este considerată de marea majoritate a statelor lumii ca fiind cea mai renumită organizație teroristă sumită, în desele luări de poziție ale specialiștilor apreciindu-se că aceasta că ar acționa/ataca sub puterea ayatollahilor. În ciuda acestui aspect, în actualul context contemporan, poate fi remarcată o normalizare a diverselor relații existente între cea mai mare putere a lumii, S.U.A. și Iran, dar și între Iran și unele state considerate ca având rezonanță din cadrul cunoscutei N.A.T.O.. La aceste aspecte se poate adăuga declarația lui Hassan Rohani, șeful statului iranian, care a condamnat atacurile teroriste, context în care se poate concluziona că și liderii principalelor state islamice au decis să facă front comun îndreptat împotriva recentelor atacuri teroriste.

Recentele (și, din nefericire, tot mai numeroasele) atacuri teroriste ce au foste semnalate pe teritoriile unor state membre ale Uniunii Europene (poate fi menționat exemplul Franței, care în decurs de numai 18 luni a fost ținta a trei atacuri teroriste deosebit de sângeroase) nu constituie, în versiunea mai multor analiști, decât o urmare firească a globalizării semnalate și la nivelul fenomenului terorist. Iar toate acestea se întâmplă în condițiile în care a devenit acceptată ideea conformă căreia o civilizație puternică este definită cel mai bine prin intermediul religiei sale.

Se impune a se aminti și părerile unor specialiști care fac referire despre o așa numită „cruciadă” islamistă, aceștia realizând o paralelă ușor forțată cu vechile cruciade, pornindu-se de la ideea că factorul de natură religioasă deține un rol prioritar în cadrul civilizației islamice, în vreme activismul politic se manifestă prin diverse mijloace de acțiune, ce sunt deosebit de violente, acestea reprezentând caracteristicile de bază ale fundamentalismului religios.

La nivelul Orientului Mijlociu, se remarcă fluctuații majore pe scena politică destul de sporadic, zona fiind renumită pentru liderii-dictatori ce au reușit să se impună și să reziste în fruntea statelor decenii la rând, așa cum este cazul:

Libiei – Muammmar-el-Qaddafi

Egipt – Hosni Mubarak

Autoritatea Palestiniană – Yasir Arafat

Se cunoaște faptul că tradiționalismul islamic este total diferit de radicalismul islamic, liderii radicaliști considerându-l de altfel drept un adevărat impediment în cadrul numeroaselor acțiuni de propagandă ori militante. În plus, tradiționalismul islamic nu are la bază nici un proiect politic, el regăsindu-se cu precădere în mediul rural, în cadrul populației:

Cu un nivel al școlarizării mai redus

Cu o vârstă mai înaintată

Cu o deschidere mai redusă în raport cu tot ceea ce ține de cultura occidentală

În acest context, în cazul extinderii tradiționalismului islamic, se remarcă că persoanele care sunt împotriva modernizării și acționează în acest sens nu sunt, așa cum s-ar crede, cele în vârstă, ci dimpotrivă, tinerii.

Persoanele în vârstă din aceste comunități preferă să își manifeste dezacordul cu extinderea modernizării nu uzitând de diverse metode violente (așa cum obișnuiesc să facă persoanele tinere) ci refuzând invariabil să accepte diversele elemente venite din exterior ori să participe la acestea. Și chiar dacă, așa cum deja s-a menționat, tradiționalismul islamic este total diferit de radicalismul islamic, cele două au și un punct de intersecție, respectiv refuzul acceptării modernității. Astfel, orice idee privind modernitatea este percepută în mod automat ca fiind similară diverselor elemente străine și dăunătoare, caracteristice lumii occidentale, lume ce este considerată ca fiind profund dăunătoare, malefică, dușmana de moarte a Islamului.

În societatea actuală, radicalismul islamic este perceput drept fenomenul recent introdus în lumea musulmană modernă, el fiind și o reacție la tot mai numeroasele exigențe impuse de actualul contemporan, respectiv un fel de răspuns la „excesul de modernizare”. Iar în acest context, tot mai mulți radicaliști islamici sunt percepuți ca fiind extremiști, fanatici religioși, criminali ori chiar teroriști. Un rol esențial în conturarea acestei percepții dedicate radicalismului islamic și adepților acestuia îl are mass-media (cu noile sale forme de manifestare – social media și în online), aceasta făcându-și un obicei în ultimii ani din a prezenta lumea musulmană ca fiind condusă/reprezentată de lideri/activiști ce acționează la întâmplare mânați de sentimente controversate, nu au scrupule și nu se dau în lături de la nimic pentru a-și atinge scopurile, de cele mai multe ori îndoielnice, principalul accent fiind pus pe religia islamică.

În domeniul dedicat surselor radicalismului islamic, o abordare interesantă este regăsită în proiectul Air Force RAND, conform căruia, în categoria condițiilor ce au determinat accentuarea acestor surse, pot fi incluse:

Diversele modele politice, ca și modelele economice ce s-au dorit a fi implementate în diversele state arabe, fără succes

Fenomenul anti-occidentalizării, remarcat la nivel structural

O descentralizare a autorității religioase în cadrul islamului sunnit

De asemenea, s-a reușit evidențierea principalelor evenimente care au contribuit în mod decisiv la radicalismul islamic, respectiv:

Revoluția din Iran

Conflictul din Afganistan

Războiul declanșat de S.U.A. în zona Golfului – anul 1991

Momentul „11 septembrie 2001”, când câțiva membrii ai grupării teroriste Al-Qaeda au reușit să deturneze în zbor mai multe aeronave, două dintre acestea lovind și distrugând celebrul complex de clădiri, W.T.C., în urma incidentului terorist deosebit înregistrându-se decesul și rănirea gravă a mii de oameni

Războiul contra terorismului, declanșat la nivel global, ulterior atacului comis asupra S.U.A.

Războiul din Iraq

Tuturor acestora li s-au adăugat și numeroase procese, cele mai semnificative fiind:

O renaștere a lumii islamice

Interesul tot mai crescut pentru susținerea financiară din umbră a fundamentalismului religios

Fenomenul de „arabizare” la nivelul lumii musulmane ce nu făcea parte din zona arabă

Fenomenul convergenței islamismului

Susținerea financiară externă a extremismului religios

Apariția și ulterioara dezvoltare a diferitelor rețele islamice de tip radical

Dezvoltarea deosebită a mass-mediei și implicit a internetului, prin intermediul acestuia dezvoltându-se exponențial comunicarea între diverșii lideri ori adepți ai grupărilor radicaliste

Tot mai numeroasele conflicte dintre Israel și Palestina

Zona conflictuală Kashmir

Atât fundamentalismul islamic, cât și islamul radical au în comun lupta îndreptată împotriva răului, ce în timp a îmbrăcat diverse forme, mare parte dintre acestea intrând în sfera moralității. Cu toate acestea, au existat și cazuri, mai ales în contextul unor perioade considerate a fi „de criză”, în care lupta îndreptată împotriva răului s-a manifestat și sub forma terorismului, consecințele fiind deosebite pentru restul populației.

Se cunoaște faptul că la nivelul lumii musulmane, lupta îndreptată împotriva răului (cu formele sale de manifestare) poartă denumirea de Jihad, denumire căreia, de-a lungul timpului, i s-au atribuit diverse sensuri, principalul obiectiv urmărit fiind lupta și înfrângerea răului, așa cum acesta este perceput de către cei angajați în acțiunea de reacție/luptă. Și, în ciuda faptului că în ultima vreme fundamentalismul este folosit în contextul islamismului, acestea își are originea în creștinism, la baza sa poziționându-se mișcările diverse de opoziție în raport cu teologia liberală ori cea modernistă ce era predicată în cadrul seminariilor protestanților americani.

În ceea ce privește termenul „jihad”, acesta își are originile în lumea arabă, el intrând în vocabularul lumii internaționale ulterior tot mai numeroaselor mișcări și acțiuni ale liderilor și adepților islamici, în cele mai multe dintre cazuri termenul fiind asociat violenței, dar și terorismului.

În societatea contemporană, Jihadul este deseori prezentat de media ori de marii lideri politici ca fiind forma de manifestare a luptei îndreptate împotriva unor persoane considerate a fi necredincioase, în vreme ce numeroasele acțiuni de război ce aveau drept principal obiectiv expansiunea islamului (în perioada profetului Muhammad) se justificau prin prisma unor așa zise porunci primite din partea lui Allah, context în care aceste acțiuni dobândeau un caracter ușor sacru, fiind percepute ca forme de luptă într-un „război sfânt”.

Se remarcă două forme de manifestare a Jihadului, respectiv:

Marele Jihad – reprezintă o luptă interioară, îndreptată împotriva răului, a diverselor forme în care acesta este perceput de către credincios

Micul Jihad – reprezintă lupta dedicată unei expansiuni a Islamului. În contextul societății moderne, această formă a Jihadului îmbracă forma luptei îndreptată împotriva tuturor persoanelor din mediul exterior, care prin diverse acțiuni/forme de manifestare ar putea să amenințe în vreun fel o parte din comunitatea lumii musulmane

În contextul logicii aferente Jihadului, societatea contemporană este în acest moment divizată în sfera propice Islamului și cea dedicată luptei, războiului, așa numiții „necredincioși” sau „inamici” având de ales între a se „converti” sau a se „supune”, în cazul convertirii la Islam el fiind „integrați în marea comunitate musulmană cu drepturi egale celor ale islamicilor arabi”.

De asemenea, în Coran este „recomandată” ca această „convertire a necredincioșilor” să se realizeze prin intermediul „blândeții”, în caz contrar recomandându-se cu imperativitate lupta îndreptată împotriva acestora și chiar „masacrarea, în situația în care necredincioșii vor reveni la vechea lor credință ei pot fi pedepsiți prin moarte”. Musulmanii consideră că toți cei care se sacrifică în „numele lui Dumnezeu” ajung în Paradis înaintea celorlalți și fără a mai fi supuși „zilei judecății”, toți martirii fiind priviți de întreaga comunitate ca fiind „ființe pure”.

Privit prin prisma religioasă, radicalismul islamic poate fi perceput ca fiind o formă a manifestării acesteia, prima formă de exprimare fiind celebra Frăție Musulmană, prima mișcare islamică de tip radicalist, ce a luat ființă la finele anilor XX ai secolului trecut, ca urmare a inițiativei lui Hassan al-Banna în Egipt.

Frăția Musulmană s-a întrunit prima oară într-un congres la Cairo, în cursul anului 1929, liderul acesteia, Hassan al-Banna bazându-și ideologia pe „Crezul” ce a fost adoptat cu acest prilej și care sintetiza complexul elementelor fundamentale ideologice, specifice mișcării. Tot acest complex al ideologiei mișcării, reflectat în Crezul anterior menționat, reprezintă Shari’ah, respectiv celebra lege islamică, lege ce se impune a fi respctată cu strictețe la nivelul tuturor domeniilor aferente sferei politice, economice, sociale, culturale, etc.

În primă fază, Frăția Musulmană avea drept principal obiectiv reformarea societății, în paralel cu consolidarea tradițiilor lumii musulmane și respingerea tuturor influențelor venite din zona culturilor occidentale. Cu trecerea timpului, mișcarea a început să se radicalizeze gradual, în paralel remarcându-se și extinderea manifestării acesteia și în alte state musulmane ca Maroc, Tunisia, Liban și Siria. Mulți sunt specialiștii care consideră că momentul inițierii acestei mișcări s-a manifestat ca un declin la nivelul întregii lumi musulmane, el realizându-se în același timp cu:

Abolirea califatului otoman de către Ataturk

Expansiunea deosebită a colonialismului la nivelul continentului european

În societatea modernă, orice acțiune radicalistă islamică, indiferent de natura acesteia, este atribuită grupărilor teroriste din lumea arabă, deseori acțiunile fiind în mod eronat asociate cu religia și cultura islamică. Devine din ce în ce mai dificilă realizarea unei analize complexe a actualului fenomen islamic, în paralel remarcându-se atribuirea eronată a termenului aferent renașterii islamice domeniului dedicat fundamentalismului islamic.

Pe fondul fenomenului migrației ilegale, ce a atins cote alarmante în ultimele luni, se conturează și o potențială criză manifestată în interiorul lumii islamice, criză ce se datorează în principal scindării sesizate în interiorul religiei islamice. Fenomenul renașterii islamice este determinat în principal atât de urbanizarea accentuată și în continuă ascensiune, cât și de complexul fluctuațiilor sociale și tehnologice sesizate în ultimii ani, el putând fi comparat cu momentul extinderii în zona continentului african, ca și teritoriul Americii Latine, a protestantismului.

Cu toate acestea, se impune a se menționa faptul că dezvoltarea deosebită a islamismului în societatea modernă are la bază tot mai pretențioasele aspirații politice ale liderilor comunității musulmane. În acest context, în ultimii ani s-a sesizat înființarea tot mai multor organizații și asociații la nivelul comunităților din lumea musulmană, liderii acestora remarcându-se prin revendicările ce par a avea la bază o legitimare de tip religios.

În multe din statele arabe au fost sesizate numeroase mișcări ale unor astfel de organizații/asociații, ce au avut drept rezultat stimularea dorinței populației de a nu se mai supune guvernelor.

În acest context s-au declanșat și dezvoltat numeroase mișcări moderne, în vastul conținut al acestora nemairegăsindu-se nici o idee specifică tradiției islamice intelectuale. Astfel se poate remarca o transformare a mișcărilor islamice în mișcări specifice ideologiilor politice, ideologii ce deseori sunt contopite în conceputul definit de fundamentalismul islamic.

Cele mai multe dintre mișcările organizațiilor islamice, oricare ar fi tendința acestora sau obiectivul final urmărit, au obiceiul de a adopta doctrina preferată a societății moderne, doctrină în cadrul căreia se consideră că toate problemele populației musulmane pot fi rezolvate dacă se reușește instaurarea noului stat islamic în interiorul căruia să se aplice celebra lege islamică, respectiv Shari’ah.

În societatea modernă „Islamul se prezintă foarte adesea ca paseist pentru că este complexat”, aspect datorat apartenenței „în totalitatea sa zonei subdezvoltării”. La polul opus se poziționează Occidentul, care „este mai mult sau mai puțin deschis, triumfalist”, remarcându-se „un blocaj foarte serios în calea dialogului”, în vreme ce termenii discursului „nu mai sunt identici, interesele apărând, adesea în mod dramatic, ca fiind opuse”.

CAPITOLUL 3. COMPARAREA GEOPOLITICII ȘI GEOECONOMIEI STATELOR ARABIA SAUDITĂ ȘI IRAN

În anul de grație 2018 se poate constata cu facilitate faptul că pe parcursul ultimelor luni s-a reușit accentuarea diverselor rivalități existente între Arabia Saudită și Iran, și asta în ciuda faptului că controversatul conflict are tendința de a deveni aproape unul istoric.

În ciuda faptului că în ambele state este promovat un islamism fundamentalist, de tip retrograd, se remarcă faptul că atât ambițiile, cât și strategiile fiecăruia dintre acestea se poziționează pe poziții total antagonice.

Se cunoaște faptul că lumea islamică s-a împărțit încă din perioada răspândirii Islamului între șiiți și sunniți, conflictele dintre aceștia declanșându-se periodic de-a lungul timpului. În situația realizării unei similitudini, acestea pot fi comparate cu neînțelegerile sesizate în perioada secolului al XVI-lea, pe teritoriul continentului european, între reformați și catolici, ce au determinat adevărate conflicte civile, în spatele cărora se aflau o multitudine de fundamente de natură religioasă.

Ca urmare a faptului că puterea politică a fost preluată de califii sunniți, șiiți au ales calea spiritualității, treptat șiismul începând să prea o parte dintre conceptele religioase iraniene și creștine, cu definirea unei organizări religioase cu mult mai stricte, comparativ cu cea regăsite în zona islamului majoritar. În fruntea comunității șiite se poziționează un ayatollah, acesta fiind perceput ca fiind nu doar un „semn” al divinității, ci și învățatul cel mai iscusit al Legii.

La finele celei de-a doua deflagrații mondiale, la nivelul lumii arabe s-a remarcat existența mai multor tendințe pe scena politică, în domeniul dedicat luptei pentru independență evidențiindu-se diversele revoluții ce erau inspirate de curentul marxist, dar și celebra resurecție a islamismului fundamentalist.

În cazul statelor arabe, considerate a fi conservatoare, pe teritoriul cărora nu se remarcaseră influențele revoluțiilor de inspirație marxistă (cazul Regatului Saudit) s-a remarcat impactul deosebit pe care l-a avut revoluția islamică iraniană, aceasta reușind să modifice în mod ireversibil nu doar raportul forțelor din regiune, ci mai ales raportul alianțelor.

Așa se face faptul că șiiții au ajuns să pună bazele statului islamic, celebrul șah Mohammad Reza Pahlavi, cunoscut mai ales după ce a reușit să doboare guvernul ales democratic (beneficiind de sprijinul celebrei agenții C.I.A.), a reușit să-și facă dușmani în rândul islamiștilor, al comuniștilor, al liberalilor, ca și al naționaliștilor, care s-au unit în vederea înlăturării sale.

În ciuda faptului că, în faza inițială, modul de derulare al revoluției preconiza o victorie a majorității implicate, intervenția carismaticului Ayatollah Khomeini a determinat impunerea majoritară a constituției islamice, în cadrul căreia s-a impus figura unui conducător religios, Iranul ajungând în acest fel prima republică șiită islamică.

Marcați de entuziasmul momentului, mujahedinii Ayatollahului au început să organizeze numeroase grupuri șiite de tip extremist, prin intermediul cărora s-a încercat exportarea în statele cu monarhii sunnite din regiune, a celebrei revoluții islamice, dar și în zona sovietică, pe teritoriul căreia se sesiza existența unei minorități musulmane.

În plus, Republica Islamică Iran a început să conteste hegemonia aferentă Arabiei Saudite ce viza lumea islamică. Acesteia i s-a adăugat și conflictul deosebit declanșat în Irakul în fruntea căruia se afla celebrul dictator Saddam Hussein, în cadrul populației irakiene regăsindu-se un procent deloc de neglijat al cetățenilor șiiți pe care Ayatollahul intenționa să îi implice în așa numita luptă sfântă.

3.1 Compararea geopoliticii statelor Arabia Saudita si Iran

Geopolitica Iranului s-a modificat radical inclusiv la începutul acestui an, când numeroase persoane au căzut victimele protestelor fără precedent ce i-au luat prin surprindere până și pe specialiștii în domeniu. În primă fază, nimeni nu a fost în stare să ofere opiniei publice internaționale explicații clare privind principalul motiv ce a stat la baza declanșării protestelor, dacă acestea au implicat o eventuală apropiere a unor state străine cu interese în zonă ori dacă o parte a populației a înțeles să protesteze în raport cu existența ce este controlată în mod abuziv de grupările de clerici ce au preluat puterea ulterior loviturii de stat din urmă cu aproape patru decenii, transformând Iranul dintr-un stat în care începea să se contureze o democrație inspirată din modelul occidental într-un stat controlat de domeniul religios.

Protestele au fost tratate destul de superficial de Hassan Rouhani, președintele Iranului, în atenția protestatarilor intrând nu doar acesta, ci și Ayatolahul Khamenei, o parte dintre aceștia acuzându-i pe clerici că sunt corupți, că folosesc puterea ca mijloc de îmbogățire proprie, dar și că aceștia au reușit să deturneze întregul concept statal.

Protestele de la începutul anului 2018 au demarat în localitatea lui Ebrahim Raisi (mai precis Mashhad), principalul contracandidat al lui Hassan Rouhani, puțini fiind însă specialiștii care l-au poziționat la originea acestora, mai ales în contextul în care acesta este un conservator convins, puterea religioasă a statului fiind de asemenea contestată de către protestatari.

Chiar dacă au existat unele speculații, nu s-a reușit stabilirea faptului că la originea acestor proteste s-ar afla protestatarii reformatori din anul 2009, deranjați de pierderea alegerilor de către conservatorul Ahmadinejad, mare parte dintre aceștia fiind însă în atenția organelor de represiune.

De asemenea, la baza motivelor ce au determinat declanșarea acestor proteste nu s-a poziționat nici nivelul de trai al marii majorități a populației, statul iranian intrând într-o perioadă ascendentă prin prisma economică, în ciuda faptului că prețul petrolului se diminuase.

Iranul continuă să se mențină în atenția marii majorități a statelor lumii datorită poziției pe care o ocupă la nivelul peisajului euro-asiatic, în cadrul căruia tot mai mulți sunt cei care au interesul de a deține controlul (în topul acestora poziționându-se Statele Unite ale Americii, China, dar și tot mai puternica Federație Rusă).

Nu în ultimul rând trebuie menționată și problema religioasă de durată din această zonă, conflictele dintre șiiți (ce reprezintă un procent majoritar în Iran) și sunniți decimând periodic puterea statului, dar și încrederea marii majorități a populației.

În ceea ce privesc relațiile dintre Iran și Arabia Saudită, acestea au suferit o deteriorare extremă (cel puțin la nivel diplomatic) la începutul lunii ianuarie a anului 2016, dată la care Riadul le-a dat diplomaților iranieni un termen de 48 de ore pentru a părăsi teritoriul Regatului Arabiei Saudite.

Această decizie a venit ulterior incendierii ambasadei saudite de la Teheran, de către protestatarii din Iran, nemulțumiți de decizia Arabiei Saudite privind execuția lui Nimr al-Nimr, cleric șiit.

Demn de menționat este faptul că acest comportament al Arabiei Saudite nu era deloc unul surprinzător, mai ales în contextul în care acesta a venit pe fondul numeroaselor tensiuni și conflicte ce s-au acutizat împreună cu Primăvara Arabă, moment în care Iranul și Arabia Saudită au reușit să se poziționeze drept unici actori implicați în lupta dedicată obținerii hegemoniei regionale.

Și asta mai ales în contextul în care se cunoaște faptul că statului egiptean îi va lua o bună perioadă de timp să își repună pe picioare economia, în vreme ce diversele acțiuni din sfera politicii externe a statului turc în zona orientului s-au dovedit a fi neinspirate.

În ciuda faptului că Arabia Saudită a simțit din plin numeroasele efecte determinate de celebra Primăvară Arabă, se remarcă faptul că Riadul a izbutit să își mențină un nivel ridicat de stabilitate internă nu numai în interiorul granițelor proprii, ci și în zona Bahrain-ului, a Kuweit-ului și a Oman-ului.

Astfel, Arabia Saudită s-a impus în mod cert în postura liderului Consiliului de Cooperare a Golfului, ea reușind să-și atragă în sfera proprie de influență și Qatarul.

Acesta este contextul în care întreaga zonă a Orientului Mijlociu a început să se asemene unei table de șah pe care Iranul, dar și Arabia Saudită își urmăresc propriile interese din sfera geopoliticului.

Mai precis, Arabia Saudită a avut în vedere sprijinirea schimbării de regim a Fraților Musulmani, în paralel cu o înlocuire a controversatului președinte al Egiptului, Morsi.

În plus, tot Arabia Saudită a ales să susțină în Liban renumita grupare sunnită denumită Mișcarea Viitorului, aceasta fiind percepută drept o contrapondere în raport cu Hezbollahul șiit, în contextul în care în zona palestiniană s-a avut în vedere sprijinirea constantă a diverselor facțiuni ce îi sunt rivale Hamasului, cunoscut pentru apropierea acestuia de Teheran.

În acest context, s-a remarcat și directul sprijin ce a fost oferit organizațiilor sunnite aflate în luptă în regiunea Levantului, în vederea înlăturării celebrului regim în fruntea căruia se afla Bashar al Assad.

Astfel, s-a reușit o accentuare deosebită a diverselor clivaje sesizate la nivel sectar, în paralel cu o slăbire a statelor națiune din proximitate, Irakul și Siria fiind cele ce, foarte probabil, că vor suferi ușoare modificări teritoriale în perioadele următoare. Iar în categoria efectelor determinate poate fi încadrat și celebrul stat islamic, considerat a fi gruparea ce este adeptă controversatei ideologii takfiriste.

La rândul său, Iranul a ales să sprijine diversele mișcări șiite din zona Golfului, cu precădere cele din zona Bahrainului, a Arabiei Saudite, dar și pe rebelii din zona nordică a Yemenului, respectiv Houthi.

Așa se face faptul că statul yemenit a ajuns să se poziționeze nu doar în fața unei secesiunii, ci și a unui adevărat război civil ce are capacitatea de a contrapune zona sudică cu cea nordică, respectiv sunniții cu șiiții.

Iar în toate această perioadă, remarcăm faptul că celebra organizație teroristă din Peninsula Arabă, Al Qaeda, reușește să se consolideze în mod deosebit, existând riscul iminent ca aceasta să pregătească și o reacție îndreptată către controversatul Stat Islamic.

Zona Orientului Mijlociu se remarcă astfel printr-o instabilitate deosebită începând din regiunea nordică a Africii și până în zona delimitată de Mediterana, în acest moment conturându-se ceea ce, nu demult, a fost denumit Noul Orient Mijlociu.

Se remarcă faptul că marele câștigător al diverselor transformări de pe scena geopolitică a ultimului deceniu este categoric Iranul, influența sa crescând în mod deosebit, mai ales prin prisma actorilor pe care acesta îi are împrejur (de remarcat Hezbollahul).

Cu toate acestea, la nivel intern, în ciuda numeroaselor succese ce au fost înregistrate în domeniul politicii externe, se remarcă tot mai frecvent faptul că marea majoritate a populației este tot mai nemulțumită de regim, invocând libertăți și drepturi de care până acum nu a avut parte.

Chiar dacă, cel puțin la nivel declarativ, Iranul este privit ca fiind o societate mai liberală, în comparație cu Arabia Saudită, în Arabia Saudită s-au remarcat în ultimii ani diverse reforme ori tentative de reforme, mare parte dintre acestea datorându-se mediului religios predominant.

Perceput ca fiind societatea cu cel mai înalt nivel de liberalism din Orientul Mijlociu (până în momentul căderii Șahului și instaurarea regimului autoritar fundamentalist islamic) Iranul este în acest moment depășit de Arabia Saudită în materia drepturilor omului, condiția femeilor din zona saudită fiind cu mult mai bună decât cea din Iran.

În acest moment se vehiculează numeroase scenarii privind evoluțiile relațiilor dintre Iran și Arabia Saudită, acestea fiind destul de fragile având în vedere volatilitatea permanent specifică acestor zone.

3.2 Compararea geoeconomiei statelor Arabia Saudia si Iran

Fiind poziționat pe cel de-a 17-lea loc pe mapamond (cu o suprafață totală de peste 1,65 milioane de km2, Iranul are un produs intern brut de aproximativ 482,4 miliarde $ (acesta fiind înregistrat în urmă cu trei ani), ceea ce îl propulsează pe locul 26 în cadrul economiei mondiale.

Având o populație de aproximativ 75 de milioane de locuitori, Iranul se poziționează pe tabla de șah a celor mai importanți actori din zona asiatică, dar și din cea a Orientului Mijlociu, alături de puternicele Statele Unite ale Americii, Turcia, China și Federația Rusă.

În plus, Iranul reușește să ocupe al patrulea loc la nivel mondial în cazul rezervelor de petrol descoperite pe teritoriul său, fiind, după Arabia Saudită și Federația Rusă, al treilea mare exportator de țiței la nivel global.

O altă rezervă naturală a Iranului este cea a gazelor naturale, acest stat deținând locul doi pe mapamond la rezervele recent identificate. Marea majoritate a veniturilor pe care acest stat le-a obținut din exporturi în ultimii zece ani s-a datorat petrolului, ulterior anului 2012 Iranul intrând în sfera numeroaselor sancțiuni economice ce au fost aplicate regimului de la Teheran (cu mențiunea că doar China, într-un singur an, a reușit să-și diminueze cu 50% importurile de petrol din Iran).

Datorită sancțiunilor ce i-au fost impuse prin prisma determinării Iranului de a continua programul nuclear, statul iranian a încercat ca în ultimii ani să-și reorienteze exporturile, respectiv din zona produselor petroliere orientându-se spre cea a produselor nepetroliere, exporturile sale crescând de aproape zece ori datorită propanului lichid, dar și al caviarului exportat.

Cu toate acestea, Iranul continuă să rămână în relație de dependență cu importul materiilor prime și alimentelor (statul importând anual aproape 4 milioane tone porumb, cele mai mari cantități provenind din Ucraina), al oțelului, ca și al unor produse petroliere rafinate, el nedeținând de capacitățile de rafinare necesare.

Ca urmare a numeroaselor reforme economice interne, ce au fost realizate în cursul anului 2010, când s-a înregistrat o diminuare deosebită a subsidiilor, s-a ajuns în situația unei devalorizări deosebite a monedei naționale, cotarea acesteia fiind dublă în intervalul unui singur an.

De cealaltă parte, Arabia Saudită se bucură de o puternică economice, ce are la bază petrolul, acesta constituindu-se și în principala sursă a produsului intern brut (respectiv de aproape 45 %). Economia Arabiei Saudite are la bază nu doar exploatarea petrolului, ci și prelucrarea acestuia, în ultimii ani sesizându-se o dezvoltare economică deosebită, ca urmare a valorificării produselor petroliere pe marile piețe internaționale.

Devenită încă de la finele secolului trecut cel mai mare producător de petrol la nivel mondial (inclusiv cel mai mare exportator al lumii) Arabia Saudită își extrage peste 1/3 din totalul volumului total al produselor petroliere din numeroasele exploatări submarine, în paralel reușindu-se dezvoltarea unei proprii industrii petrochimice, platforma Dhahran devenind cea mai importantă de pe glob.

În cadrul economiei Arabiei Saudite se remarcă o impresionantă producție industrială, incluzând construcțiile de mașini, industria textilă, industria metalurgică (feroasă ori neferoasă), dar și ce mai impresionantă industrie dedicată desalinizării apei de mare (datorită faptului că resursele în apă s=au dovedit a fi total insuficiente).

Urmare a desalinizării apei, Arabia Saudită reușește să asigure mai mult de 2/3 din totalul necesarului statului, sarea obținută prin acest procedeu fiind utilizată drept materie primă în cadrul industriei chimice.

În plus, urmare a irigațiilor deosebite din ultimii an, s-a remarcat și dezvoltarea agriculturii, aceasta incluzând pe lângă creșterea animalelor și culturi deosebite ale diverselor plante (cu mențiunea că Arabia Saudită a reușit să ajungă un important exportator de cereale).

De asemenea, în finalul acestui capitol al prezentei lucrări de diplomă se impune a se mai aminti și faptul că Arabia Saudită deține cea mai modernă rețea de transport nu doar din regiune, ci și de pe continent, remarcându-se autostrăzile și aeroporturile din Riyadh, din Mecca și Jiddah, dar și porturile Yanbu (port la Marea Roșie), respectiv Ras Tannurah (port petrolier în Golful Persic).

În plus, se impune a se mai aminti și faptul că Arabia Saudită are pe teritoriul său mai multe conducte prin intermediul cărora transporte spre Marea Roșie și Marea Mediterană cantități impresionante de petrol, acestea fiind ulterior încărcate în petroliere și exportate în state ale S.U.A. și ale continentului european.

BIBLIOGRAFIE

Autori români:

N. Anghelescu, Introducere în islam, București, Editura Enciclopedică, 1993

Silviu Neguț, Introducere în geopolitică, București, Editura Meteor Press, 2005
Cristian, Barna, Cruciada Islamului, Editura Top Form, București, 2007

O. Drâmba, Istoria culturii și civilizației, București, Editura Științifică și Enciclopedică

Autori străini:

Saul Bernard, Cohen Lanham : Roman and Littlefield, Geopolitics of the world system, 2003

Nora Bensahel, The Future Security Environment in the Middle East, Conflict, Stability, and Political Change, 2012

Jeremy Black, Geopolitics and the Quest for Dominance, 2016, INDIANA UNIVERSITY PRESS

Martin SICKER, The Geopolitics of Security in the Americas. Hemispheric Denial from Monroe to Clinton, 2011

G. Filoramo, M. Massenzio, M. Raveri, P. Scarpi, Manual de istorie a religiilor, București, Editura Humanitas, 2003

K. Armstrong, Islamul. O scurtă istorie, Cluj Napoca, Editura Ideea Design & Print, 2002

J. Delumeanu, Religiile lumii, București, Editura Humanitas, 2006

Phyllis Bennis, Understanding ISIS and the new global war on terror. Northhampton, M.A., Olive Branch Press, 2015

Glenn E. Robinson, Palestine After Arafat,The Washington Quarterly 23, 2010

Phillys Bennis, Understanding ISIS and the new global war on terror. Northhampton, MA: Olive Branch Press, 2015

Damien François, The Self-destruction of the West: Critical Cultural Anthropology, Editions Publibook, 1 ian. 2007

Ali, Laïdi, Efectul de bumerang. Cum a determinat globalizarea apariția terorismului, Editura House of Guides, București, 2007

P. Manduchi, Collera di Allah, Cagliari, Facolta di Scienze Politiche, Universita degli Studi di Cagliari

G. Kepel, Jihad, Ascesa e declino. Storia del Fondamentalismo Islamico, Roma, Editure Carroci

Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, București, anul 1998

P. Gaudin, Marile religii ale lumii. București, Editura Orizonturi, 1995

Site-uri consultate:

https://www.researchgate.net/publication/259380013_The_Security_Problematic_of_the_Third_World

http://www.un.org/millenniumgoals/pdf/14_peace_and_security_20July.pdf

https://conspecte.com/Geoeconomia/bazele-teoretice-ale-geoeconomiei.html

http://www.tau.edu.tr/img/files/A1.pdf

https://csme.indiana.edu/documents/cirricula/MEPolicyCouncil_What-WhereMiddleEast.pdf

http://www.orsam.org.tr/files/ORSAMKaynak/1/1eng.pdf

http://www.pan-ol.lublin.pl/wydawnictwa/TPol7/Bojarczyk.pdf

https://conspecte.com/Geoeconomia/bazele-teoretice-ale-geoeconomiei.html

https://www.britannica.com/event/Battle-of-Tours

https://www.thereligionofpeace.com/pages/muhammad/life-of-muhammad.aspx

https://www.britannica.com/topic/kharaj

https://www.thereligionofpeace.com/pages/muhammad/life-of-muhammad.aspx

https://en.wikipedia.org/wiki/Ali

https://www.britannica.com/biography/Muhammad

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-salvat-carol-ciocanul-europa-cre-tin

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/r-zboiul-ruso-turc-1768-1774-i-pacea-kuciuk-kainargi

http://theataturksocietyofcanada.ca/mka/cronology/1923-1938/1924-2/

http://lostislamichistory.com/how-ataturk-made-turkey-secular/

https://www.britannica.com/biography/Muhammad

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/marea-schism-1054-cum-s-ajuns-acolo

http://iranul.ro/index.php/identitate/personalitati/106-ayatollahul-khomeini

http://www.unhcr.org/

http://unhcr.org/556725e69.html

http://blogs.cfr.org/patrick/2015/09/03/world-on-the-move-understanding-europes-migration-crisis/

http://www.globalhumanitarianassistance.org/countryprofile/germany

http://www.systemicpeace.org/tww/twwchp2.pdf

http://cf.linnbenton.edu/artcom/social_science/clarkd/upload/Political%20Islam.pdf

http://www.understandingwar.org/sites/default/files/ISIS%20Defense%20in%20Iraq%20and%20Syria%20–%20Standard.pdf

https://www.clarionproject.org/sites/default/files/islamic-state-isis-isil-factsheet-1.pdf

https://boeatau.files.wordpress.com/2015/04/so-you-think-e28098jihadi-john_-is-mohammed-emwazi.pdf

https://www.americanprogress.org/issues/security/report/2016/05/10/137131/the-crisis-in-turkish-russian-relations/

https://www.imf.org/external/pubs/ft/sdn/2016/sdn1602.pdf

http://arkgroupdmcc.com/wp-content/uploads/2016/03/ARK-Syria-Conflict-Analysis-Digital-copy.pdf

http://file.insightturkey.com/Files/Pdf/01_duvell_5.pdf

http://www.unhcr.org/56bb369c9.pdf

http://www.cotidianul.ro/inalt-oficial-ungar-sua-sunt-la-originea-problemei-imigrantilor-din-europa-261740/

http://ec.europa.eu/dgs/home-affairs/what-we-do/policies/european-agenda-migration/proposal-implementation-package/docs/communication_on_managing_the_refugee_crisis_en.pdf

http://europa.eu/rapid/press-release_IP-15-5839_en.htm

http://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/etudes/join/2007/369031/IPOL-CULT_ET(2007)369031_EN.pdf

https://www.freedomhouse.org/sites/default/files/Syria%202012.pdf

http://attentats-paris.lefigaro.fr/

http://www.lemonde.fr/attaques-a-paris/

http://www.kropfpolisci.com/isis.bennis.pdf

https://ro.wikipedia.org/wiki/Statul_Islamic

http://www.history.com/topics/9-11-attacks

http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/200982#.Vgq1-VSqqko

https://ec.europa.eu/home-affairs/what-we-do/policies/crisis-and-terrorism_en

https://ec.europa.eu/home-affairs/what-we-do/policies/crisis-and-terrorism_en

https://www.nytimes.com/2015/09/29/world/americas/president-obamas-speech-to-the-united-nations-general-assembly-2015.html

https://www.washingtonpost.com/news/worldviews/wp/2015/09/28/read-putins-u-n-general-assembly-speech/?utm_term=.794b8e4a59e5

http://eeas.europa.eu/africa/docs/sahel_strategy_en.pdf

http://unicri.it/news/article/2015-09-10_Countering_Radicalisation_and_Violent

https://www.europol.europa.eu/activities-services/main-reports/european-union-terrorism-situation-and-trend-report-2015

http://www.usccr.gov/pubs/IllegImmig_10-14-10_430pm.pdf

http://www.bbc.com/news/world-europe-30708237

http://www.bbc.com/news/world-middle-east-26116868

https://www.whitehouse.gov/the-press-office/2015/01/07/remarks-president-terrorist-attack-paris

https://wikileaks.org/gifiles/attach/177/177597_History%20of%20Ter.pdf

http://www.theatlantic.com/magazine/archive/2015/03/what-isis-really-wants/384980/

http://www.kropfpolisci.com/isis.bennis.pdf

https://www.britannica.com/biography/Hasan-al-Banna

http://www.ikhwanweb.com/article.php?id=17065

http://www.billionbibles.org/sharia/sharia-law.html

http://www.billionbibles.org/sharia/sharia-law.html

Alte documente consultate:

Studiul Islam in the European Union: Whats at stake in the future?, dat publicității de Parlamentul European în cursul anului 2007

Raportul The Impact of Illegal Immigration on the Wages and Employment Opportunities of Black Workers

Project Air Force, RAND, Muslim World after 9/11