Orientari Actuale Ale Comertului International Cu Cereale, In Functie de Calitate, La Principalele Specii Cotate la Bursele Specializate

CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………………………… 4

Capitolul 1

Particularitățile pieței internaționale a cerealelor……………………………………….… 6

1.1. Trăsături și tendințe ale dinamicii și volumului comerțului internațional cu cereale…….. 6

1.2. Piața cerealelor în țările Uniunii Europene……………………………………………… 15

1.2.1. Organizarea comună de piață pentru cereale în Uniunea Europeană……………… 15

1.2.2. Situația actuală și perspectivele pieței în Uniunea Europeană………………………17

1.3. Piața cerealelor în Europa Centrală și de Est…………………………………………….. 30

1.4. Participarea României la comerțul internațional cu cereale……………………………… 33

1.4.1. Situația internă…………………………………………………………………….. 33

1.4.1. Participarea României la comerțul internațional………………………………….. 35

Capitolul 2

Caracterizarea merceologică generală a cerealelor în comerțul internațional………… 39

2.1 Structura sortimentală…………………………………………………………………… 39

2.2 Factorii care influențează calitatea cerealelor…………………………………………… 44

2.3 Metode de evaluare a calității cerealelor. Indici de calitate………………………………48

Capitolul 3

Metode și măsuri de asigurare a calității cerealelor în schimburile comerciale…………60

3.1 Reglementări pe plan internațional și național privind asigurarea calității cerealelor…… 60

3.2.Metode și măsuri aplicate în asigurarea calității cerealelor la nivelul societăților producătoare – exportatoare și importatoare………………………………………………….. 64

3.2.1. Metode și măsuri aplicate în asigurarea calității cerealelor la nivelul societăților producătoare-exportatoare………………………………………………………………………65

3.2.2. Metode și măsuri de asigurare a calității la nivelul societăților importatoare………70

Capitolul 4

Bursa cerealelor – modalitate specifică de comercializare………………………………… 77

4.1 Scurt istoric al burselor de mărfuri…………………………………………………………77

4.2 Tehnica operațiilor de bursă……………………………………………………………….82

4.3 Cotațiile cerealelor pe piața bursieră……………………………………………………….93

Concluzii………………………………………………………………………………………96

Anexe………………………………………………………………………………………….99

Bibliografie…………………………………………………………………………………..104

BIBLIOGRAFIE

Bulgaru Mircea ”Dreptul de a mânca”, Editura Economică, București. 1995;

Bender, W., Smith, M. “Population Food and Nutrition”, Population Reference Bureau, Washington D.C., 1997;

Calciu Mihai ”Comerțul exterior al R. S. România cu produse agroalimentare, căi de creștere a eficienței”, Teză de Doctorat, A.S.E., București, 1986;

Diaconescu Ion “Merceologie alimentară”, Editura Eficient, București, 1998;

Dima Dumitru ”Merceologia cerealelor și a plantelor oleaginoase”, București, 1966;

Dima Dumitru,

Pamfilie, R, Procopie ,R. ”Mărfurile Alimentare în Comerțul Internațional”, Editura Economică, București 2001;

Duhnea Emil “Rolul Burselor de Mărfuri Agroalimentare și Avantajele politicii României la operațiuni de Bursă”, București 1982;

Eicher, L. “Standardizarea internațională: o legătură între națiunile

industrializate și cele în curs de dezvoltare”,

(trad), în rev. “Standardizarea”, IRS, nr.8/1992;

Ghereș, M. “Calitatea alimentelor de origine vegetală ”,

Editura Risoprint, Cluj Napoca, 1995;

Lagrange, L. “La commercialisation de produits agricoles et alimentaires”, Tehnique & Documentation-Lavoisier, Paris, 1995;

Miclăuș, P.G. “Bursele de comerț”, Editura Economică, București 2003;

Miclăuș, P.G. “Dicționar de termeni de afaceri bursieri”, Editura BRM, București, 1995;

Miron, M. “Economia integrării europene”, ASE, București, 1998;

Voicu Valerian ” Instituția Burselor de Mărfuri”, Editura Era, București 2001;

*** Codex Alimentarius:Pesticide Rezidues in Food Maximum Residue Limits”, oct. 197;

*** http:// www. Bursaagricolă.ro;

*** http://www.CBOT.com

*** http:// www.traderoom.ro;

*** La situation mondiale de l’alimentation et de l’agriculture. Organisation de Nations Unis pour l’alimentation et l’agriculture, Rome 2000;

*** Organisation mondiale du commerce (OMC), Trading in to the future, Centre William Reppard, Geneve (Suisse), 1999;

*** Raport FAO, 1996, VOL 1;

*** Perspectives de l’alimentation, Organisation de Nations Unis pour l’alimentation et l’agriculture, Rome, fevier 2002, no. 1;

*** Raport FAO, 2002;

*** Standard ISO 520:1977   Cereals and pulses – Determination of the mass of 1000 grains;

*** Standard ISO 711:1985   Cereals and cereal products – Determination of moisture content (Basic reference method);

*** Standard ISO 712:1998   Cereals and cereal products – Determination of moisture content – Routine reference method;

*** Standard ISO 2171:1993   Cereals and milled cereal products – Determination of total ash;

*** Standard ISO 3093:1982   Cereals – Determination of falling number ;

*** Standard ISO 5526:1986   Cereals, pulses and other food grains – Nomenclature ;

*** Standard ISO 5527:1995   Cereals – Vocabulary;

*** Standard ISO 6322-1:1996   Storage of cereals and pulses – Part 1: General recommendations for the keeping of cereals

*** Standard ISO 6322-2:2000   Storage of cereals and pulses – Part 2: Practical recommendations;

*** Standard ISO 6322-3:1989   Storage of cereals and pulses – Part 3: Control of attack by pests;

*** Standard ISO 7700-1:1984   Check of the calibration of moisture meters – Part 1: Moisture meters for cereals;

*** Standard ISO 7971-1:2003   Cereals – Determination of bulk density, called "mass per hectolitre" – Part 1: Reference method (available in English only);

*** Standard ISO 7971-2:1995   Cereals – Determination of bulk density, called "mass per hectolitre" – Part 2: Routine method ;

*** STAS 608-68 ”Porumb boabe pentru industrializare ”;

*** SR 5447:1994 “Porumb boabe pentru consum alimentar”;

*** STAS 5448-72 “Semințe pentru consum”;

*** STAS 982-60 ”Orz pentru hrana animalelor”;

*** SR 1226:1994 “Orez decorticat”;

*** SR 2323:1994 ”Orez brut alimentar”;

*** STAS 813-68 “Grâu pentru panificație”;

*** STAS 9875-74 “Germeni de grâu”;

*** Ziarul “Bursa”, nr. 146/ 4 august 2003, “Cotații Agricole”, art. de Sorin Bratu;

*** Ziarul “Adevărul Economic” nr. 15 /16-22 aprilie 2003, Prețurile la principalele produse agricole, Studiu de piață.

=== cap 4 ===

CAPITOLUL 4

BURSA CEREALELOR – MODALITATE SPECIFICĂ DE COMERCIALIZARE

4.1 Scurt istoric al burselor de mărfuri

Apariția și formarea burselor de mărfuri sunt rezultatul unui proces evolutiv natural, care a început în urmă cu aproximativ 2000 de ani în Grecia și Roma antică și continuă și astăzi. Dacă ar fi să alegem oricare din produsele tranzacționate azi la bursă și am încerca să-i trasăm evoluția pe piață de-a lungul istoriei am găsi că a trecut prin 6 faze distincte: oferirea ca dar, schimbul de marfă (barter), contractul cu plată și livrare imediată (spot), contractul cu plată și livrare ulterioară stabilirii prețului(forward),contractul la termen (futures) și ultima contractul options

Darul și schimbul de marfă, primele două faze, datează de la începutul civilizației. A treia fază, contractul spot poate fi considerată ca adevăratul început al piețelor de marfă organizate.

Până în anul 1600 comerțul în Europa și Asia nu a fost destul de intens pentru a permite susținerea activității unui comerciant local sau a piețelor locale. Periodic, târgurile serveau ca piețe de desfacere pentru arii geografice întinse. Aceste târguri au fost organizate, la început, de comercianții ambulanți care schimbau mărfurile lor locale pe mărfuri exotice aduse din ținuturi îndepărtate. Banii erau puțini și majoritatea tranzacțiilor se făceau prin simplul schimb. Târgurile erau des organizate în Grecia antică, în Imperiul Roman, precum și în China.

Treptat a apărut o rețea de târguri specializate și bine organizate. S-au fixat reguli precise care stabileau cum, unde și când comercianții pot vinde, în funcție de tipul de marfă oferit. S-a introdus interdicția contractării în afara acestor târguri, pentru a preveni acumularea unei cantități mari de marfă care ar fi permis ulterior controlul prețului.

Cu timpul, s-au constituit asociații de comerț care reprezentau interesele noii clase de comercianți. Disputele din afaceri erau soluționate în tribunale special înființate, cu aplicarea codului comerciantului.

Odată cu creșterea numărului de tranzacții s-a introdus ca mijloc de schimb “scrisoarea de târg”. Aceste scrisori permiteau amânarea plății unei mărfi, deci o extindere a creditului. Comercianții aveau posibilitatea să circule din târg în târg reglând plățile prin anularea debitelor sau creditelor cu scrisori de târg, plătind la sfârșit eventualele datorii rămase în bani. Așa a apărut piața spot(cash).

Noțiunea de “bursă” își are rădăcinile în numele unei vechi familii de hangii, Van der Bursen, care a înființat la Bruges (Flandra) un local numit Hotel de Bourses, în holul căruia se negociau periodic metale prețioase (aur, argint, platină ) precum și hârtii de valoare. Pe frontispiciul clădirii au fost sculptate în piatră trei pungi (fr. bourses), fapt care a determinat și denumirea dată localului, care în secolele 13 – 14 a reprezentat locul de întâlnire al comercianților.

“Le Nouveau Negociant ” de Samuel Richard (1686) definește bursa ca fiind “locul de întâlnire al bancherilor negustorilor și negocianților, agențiilor de schimb și de bancă, curierilor și a altor persoane ”.

Astfel noțiunea de bursă indică locul de întâlnire al negustorilor și a oamenilor de faceri, fiind caracterizat ca un spațiu de concentrare a cererii și ofertei.

Acest lucru se reflectă și în legea română asupra burselor din anul 1929 (Legea Madgearu): ”bursele sunt instituțiuni publice create în scopul de a reuni pe comercianți, industriași, producători, amatori și asiguratori în vederea negocierii valorilor publice și private, monedelor devizelor, mărfurilor, productelor, închirierii vaselor și acoperirii riscurilor de tot felul ”.

Dezvoltarea istorică a relațiilor de vânzare – cumpărare a impus concentrarea schimburilor într-un spațiu determinat, ceea ce a presupus reunirea în același loc a bancherilor, industriașilor, negustorilor, intermediarilor. Treptat, locul târguielilor periodice care au asigurat această funcție a fost luat de instituția bursei.

Prima bursă, în sensul actual, este considerată a fi cea de la Anvers, fondată în 1531. Ulterior, mai ales ca urmare a unei dezvoltări deosebite a comerțului apar și piețele bursiere din orașele italiene Veneția. Genova, Florența.

Adevăratele afirmări ale bursei în lumea comercială și financiară debutează cu înființarea bursei londoneze (1544, Royal Exchange), a celei de la Amsterdam(1608) și a celei de la Paris(1639).

Treptat, bursa trezește un interes major în lumea afacerilor ceea ce conduce la necesitatea apariției unui cadru organizat în ceea ce privește realizarea tranzacțiilor, precum și un sistem de principii și norme care garantează încheierea și executarea contractelor în condiții de exactitate și corectitudine.

Ca urmare a dezvoltării bursei are loc și un proces de cristalizare și diferențiere a burselor de mărfuri față de bursele de valori. Unul din cele mai importante scopuri ale organizării schimburilor realizate prin intermediul bursei îl constituie operativitatea tranzacțiilor comerciale și financiare, care trebuie să conțină o bază standardizată.

Necesitatea extinderii și accelerării circuitului comercial a dus la o dematerializare a mărfurilor, de la bunuri corporale s-a trecut la eșantioane, pentru ca, ulterior, să se ajungă la tipuri și denumiri uzuale, adică la calități abstracte de marfă ce constituie baza contractelor comerciale.

Astfel activitatea bursieră se simplifică în ceea ce privește contractele de tranzacționare, reducând negocierea la elementele de bază : sensul operațiunii (vânzare – cumpărare), marfa, cantitatea, prețul, termenul de livrare.

Astfel, bursa ca piață originară (unde se vând și se cumpără mărfuri fizice) devine o piață derivată, unde se tranzacționează titluri asupra mărfurilor. Titlurile respective făceau dovada existenței fizice a mărfurilor și erau recunoscute de către toți comercianții având două forme:

recipisa de depozit : pentru mărfuri aflate în antrepozite

conosament : pentru mărfuri încărcate pe vas

Transferul proprietății asupra mărfii și inclusiv livrarea se realiza prin transmiterea documentului respectiv.

Conosamentele au fost primele titluri negociate la bursa din Wall Street acum două secole, având ca mijloc de plată lingourile de argint, ce puteau fi divizate în funcție de necesități până la piese de o optime.

Dematerializarea mărfurilor conduce la posibilitatea înlocuirii tranzacțiilor tradiționale (având vânzarea urmată imediat de livrarea mărfii și plata acesteia) cu un nou tip de tranzacții ce presupun executarea contractului la un anumit termen de la încheierea acestuia.

Practici de acest fel au existat încă de pe vremea Greciei și Romei Antice, pentru ca în Evul Mediu contractarea pe bază de mostre să fie destul de des întâlnită (mai ales în ceea ce privește achizițiile în partizi mari de către armată în Anglia și Franța). În Franța secolului al XII – lea se considera că s-au folosit pentru prima oară în Europa contractele pentru livrări ulterioare.

Însă, primele cazuri de operațiuni la termen (futures) utilizate și astăzi la bursă, au apărut în Japonia în secolul al XVII-lea. Proprietarii terenurilor, obținând o rentă în natură pentru fiecare recoltă de orez, depozitau marfa în centrele comerciale și o vindeau pe baza documentelor de depozit (așa numitele “tichete de orez”). Cumpărătorii tichetelor de orez obțineau dreptul de a primi o anumită cantitate de orez, de o anumită calitate, la o dată precizată în contract. Astfel, tichetele de orez având acoperire în orez au devenit hârtii de valoare ce puteau fi utilizate ca bani de hârtie. Tichetele asigurau proprietarilor de pământ un venit sigur – ei obțineau tichete – bani în schimbul mărfii – iar comercianților o ofertă sigură de orez, pe lângă posibilitatea de a obține profit prin vânzarea tichetelor către terți la un preț mai mare, dacă valoarea orezului creștea până la scadență.

Apogeul acestui tip de tranzacții se atinge în Europa odată cu amploarea luată de către comerțul la distanță (în special cu Orientul și Lumea Nouă ) care este generator de mari câștiguri. Dar distanța se convertește în durată : de la comerțul cu produse din Indii se trece la comerțul cu produse viitoare. Se pune astfel o bază importantă a tranzacțiilor bursiere – separarea negocierii și încheierea contractului de livrarea efectivă a mărfii. La Bursa de Metale din Londra (London Metal Exchange, LME) se încheiau, încă din secolul trecut, tranzacții cu livrare la un termen nedefinit, de exemplu, cu clauza “la sosirea vasului”. De la aceste tranzacții s-a trecut firesc, la tranzacțiile încheiate pentru o dată fixată în viitor, cu predarea efectivă a mărfii la termen (cash forward).

Bursele actuale sunt rezultatul unei evoluții istorice îndelungate și reflectă, cu particularități zonale sau naționale, modelul generat al pieței libere; natura specifică a bursei este dată de o serie de caracteristici.

Bursele sunt locuri de concentrare a cererii și ofertei pentru mărfuri precum și pentru diferite tipuri de hârtii de valoare. Dacă la începuturile lor, piețele bursiere erau organizate pentru tranzacționarea în egală măsură a mărfurilor și valorilor, ulterior s-a produs o separare între cele două mari categorii de burse. Deși mecanismul de funcționare se bazează pe un model comun, propriu oricărui tip de tranzacție bursieră, bursele de mărfuri și respectiv cele de valori au funcții radical diferite într-o economie.

La bursele de mărfuri nu se negociază asupra unor bunuri fizice, individualizate și prezente ca atare la locul contractării (ca în cazul licitațiilor clasice), ci pe baza unor documente reprezentative (“hârtii”), care consacră dreptul de proprietate asupra mărfii și constituie imaginea comercială a acesteia (o anumită cantitate de marfă de o anumită calitate). Bursa este, prin urmare, piață dematerializată unde se încheie contractul dintre părți, identificarea și circulația mărfurilor realizându-se în afara acestei piețe.

Caracterul specific al pieței bursiere este relevat și de importanța tranzacțiilor la termen, în care executarea contractului se poate face nu numai prin predarea /primirea efectivă a mărfii, ci și prin plata unei diferențe în bani. În acest caz, operațiunea bursieră nu este urmată de o mișcare efectivă de mărfuri; ea are un caracter pur financiar, bănesc (deci “simbolic”). Din acest punct de vedere, se vorbește despre “bursele de marfă fizică”(acolo unde contractele se execută, în mare măsură, cu livrare /primire efectivă de marfă), cum este cazul Bursei de Metale de la Londra (London Methal Exchange, LME), în funcțiune din 1877, și “bursele de hârtii”(acolo unde cea mai mare parte a tranzacțiilor se lichidează prin plata unei diferențe bănești), cum este cazul celei mai mari burse de mărfuri din lume pentru contracte futures, cea de la Chicago (Chicago Board of Trade, CBOT), înființată în 1848.

Procesul de “simbolizare” a tranzacțiilor, reflectat de apariția și dezvoltarea bursei, răspunde unor cerințe obiective izvorâte din evoluția vieții de afaceri, cum sunt următoarele : creșterea operativității și a siguranței în tranzacții; sporirea atractivității pieței, prin oferirea de multiple posibilități de câștig; posibilitatea luării unor decizii comerciale și financiare cu caracter anticipativ; facilitarea circulației mărfurilor și a factorilor de producție în economie.

Bursele sunt piețe libere, în sensul că asigură confruntarea directă și deschisă a cererii și ofertei care este manifestă în mod real în economie. Prin urmare, nu pot fi tranzacționate la bursă decât acele mărfuri pentru care există o concurență liberă, adică un număr suficient de mare de ofertanți și cumpărători astfel încât să nu apară posibilitatea unor concentrări în scopul manipulării prețului; bursa este opusă, prin esența sa, ideii de monopol.

Menirea bursei este de a pune în valoare jocul liber al forțelor pieței, “mâna invizibilă”- cum l-a numit părintele științei economice, Adam Smith – excluzând orice intervenție extraeconomică, precum și orice tendință provenită din afara sau din interiorul pieței, de manipulare a variabilelor pieței, în speță a prețului. De aceea s-a și spus că bursa este mecanismul care se apropie cel mai mult de modelul teoretic al pieței pure și perfecte, asigurând formarea prețurilor pe baza raportului ce se stabilește în fiecare moment între cerere și ofertă și reflectând în permanență realitatea economică.

Bursa este o piață organizată în sensul că tranzacțiile se realizează conform unor principii, norme și reguli cunoscute și acceptate de participanți. Aceasta nu înseamnă administrarea pieței, ci reglementarea sa în scopul de a crea sau prezerva condițiile pentru desfășurarea concurenței libere, deci un sistem de garantare a sistemului liber și deschis al tranzacțiilor comerciale și financiare. Organizarea piețelor bursiere se realizează atât prin cadrul legal stabilit în fiecare țară pentru activitatea bursieră, cât și prin regulamentele bursiere – expresie concentrată a normelor și uzanțelor consacrate în lumea afacerilor. Totodată, tranzacțiile bursiere se efectuează întotdeauna prin firme specializate (societăți de bursă) și prin intermediul unui personal specializat în acest scop (agenți de bursă), care asigură stabilirea contractului între cererea și oferta ce se manifestă pe piață.

Importanța organizării pieței bursiere derivă din posibilitatea apariției unor factori de deformare a raportului dintre cerere și ofertă, a unor tendințe de manipulare în scopuri frauduloase. Istoria bursei cunoaște, de altfel, numeroase astfel de “excese”, de perioade de raliuri susținute, urmate de crahuri răsunătoare. prin reglementare se urmărește de fapt asigurarea uneia din condițiile esențiale ale viabilității bursei : credibilitatea acesteia, garanția de seriozitate pe care o oferă tuturor participanților la tranzacții.

Bursa este o piață reprezentativă, servind drept reper pentru toate tranzacțiile care se efectuează cu acele mărfuri pentru care ea constituie piața organizată. La bursă se stabilește prețul pentru mărfurile negociate – așa-numitul curs al bursei – element esențial pentru toate tranzacțiile comerciale care se desfășoară în țara respectivă, iar în cazul marilor burse, în întreaga lume.

De altfel, funcția centrală a bursei este tocmai de a stabili zilnic nivelul prețului, adică punctul de echilibru al pieței, acel preț care asigură – în condițiile date – volumul maxim de tranzacții. Prin această funcție a sa, bursa devine un reper al întregii activități economice, sursă a informației de bază pentru agenții economici – nivelul prețului. Mai mult, prin funcționarea permanentă – spre deosebire de licitații, care au un caracter periodic, bursa exprimă chiar continuitatea proceselor economice, caracterul neîntrerupt al tranzacțiilor comerciale. Bursa se deosebește deci de tranzacțiile particulare efectuate întâmplător, prin negocieri între parteneri determinați; ea reprezintă tranzacția în genere, dincolo de modul particular în care aceasta se realizează.

În concluzie bursele sunt piețe specifice, mecanisme de concentrare a cererii și ofertei pentru anumite categorii de mărfuri în scopul realizării de tranzacții într-un cadru organizat și în mod operativ, în condiții de liberă concurență. Bursa este piața prin excelență.

Așadar putem afirma că bursele reprezintă adevărate barometre ale economiilor țărilor dezvoltate, ele putând stabili în orice moment “pulsul ” activității economice. Practic economia de piață nu poate exista în absența piețelor bursiere, amploarea dezvoltării acestora fiind cel mai bun indicator al progresului (Anexa 2).

4.2 Tehnica operațiilor de bursă

Operațiile de bursă includ toate negocierile făcute în încinta bursei, în orele de comercializare și cu riguroasa respectare a regulamentului și uzanțelor bursiere.

Fiind deci guvernată de regulamente diferite la burse diferite, una și aceeași operațiune definește trăsături proprii de la o bursă la alta, imprimate de specificul comercializării, la bursa respectivă, precum și de uzanțele și de cutumele prevalând în grupul de comercianți. Acest lucru face dificilă, dacă nu imposibilă, o împărțire a tranzacțiilor bursiere după un criteriu unic, literatura de specialitate abundând în clasificări.

La bursele de mărfuri se negociază una sau mai multe mărfuri în funcție de gradul de specializare al bursei respective.

Nu orice marfă poate fi negociată la bursa de mărfuri și nu în orice condiții. Sunt câteva particularități specifice oricărei burse de mărfuri :

Marfa să fie omogenă și să poată fi standardizată, respectiv să fie un bun fungibil, succeptibil de a fi standardizat;

Vânzătorul nu este obligat să prezinte mostre sau să-și etaleze marfa în fața cumpărătorului, de îndată ce aceasta este standardizată, el trebuie să se angajeze să respecte condițiile prevăzute în standardul acceptat;

Contractele care se încheie trebuie să fie tipizate, cu un conținut restrâns, cu trimiteri la norme uniforme de drept al comerțului internațional, astfel încât munca de redactare și semnare a acestuia să fie la maximum simplificată, sporindu-se astfel gradul de operativitate;

Unele burse de mărfuri trebuie să dispună de depozite pentru păstrarea mărfurilor care se negociază, situate în apropriere ,sau în anumite centre comercial – industriale;

Cu excepții neînsemnate, bursele de mărfuri dispun de case de clearing (Clearing House), adică case de compensații globale bănești;

La principalele burse internaționale de mărfuri se formează prețurile mondiale de referință, prețuri ce servesc drept etalon de comparație la negocierea și încheierea tranzacțiilor în afara burselor de mărfuri.

Numărul limitat al membrilor unei burse de mărfuri nu afectează volumul tranzacțiilor, dată fiind posibilitatea nelimitată a acestora de a intermedia schimburile în numele tuturor celor interesați;

Comerțul la bursa de mărfuri se caracterizează prin uniformizarea practicilor comerciale internaționale;

Prețurile care se formează la bursele de mărfuri se numesc cotații. Acestea se formează zilnic (în zilele lucrătoare). Se disting : cotații efective, bazate pe tranzacțiile încheiate zilnic, cotațiile minimale, bazate pe prețurile curente (reproduse din zilele anterioare) ale mărfurilor pentru care nu s-au încheiat tranzacții din lipsa de cereri și oferte. Din punct de vedere al calculării lor, se mai disting:

cotații medii

cotații limită

cotații de lichidare

Pe plan internațional funcționează mai multe burse specializate pe feluri de mărfuri în funcție de producția din regiune sau în funcție de tradiție, care se bucură de o mare reputație în cercurile internaționale de afaceri comerciale. Printre acestea sunt de menționat bursele din:

Liverpool, Buenos Aires, Chicago și Winnipeg unde se tranzacțiionează cereale

Chicago și Buenos Aires : bovine

New York, Londra, Amsterdam : zahăr

În fiecare țări în care funcționează o bursă de mărfuri indiferent de caracterul lor, juridic, public sau privat, funcționează comisii sau alte instituții guvernamentale care au rolul de a supraveghea și controla activitățile ce se desfășoară la bursă. Se are în vedere practicarea unei concurențe loiale și aplicarea normelor legislative în vigoare prevăzute în codul de comerț și de legi speciale elaborate de puterea de guvernământ.

Ținând seama de deosebirile marcante dintre bursele americane și cele europene, am împărțit operațiunile bursiere în tranzacții efectuate la bursele americane și tranzacții efectuate la bursele europene. După aceea fiecare categorie a fost subdivizată – după criteriul de executare a contractului – în contracte cash (la bursele americane), contracte pe bani gata (la bursele europene) pe de o parte, și în tranzacții futures (pentru bursele americane), afaceri la termen (pentru cele europene), pe de altă parte. În continuare ultimele – ca operațiuni și contracte reprezentative de bursă vor fi analizate în funcție de mobilul speculativ sau nu al efectuării lor, în tranzacții nespeculative (hedge la bursele americane, canadiene și britanice și parțial tranzacții le termen ferme la bursele Europei continentale) și speculative (tranzacții futures, spreading la primele și speculații cu marfă, reporturi, operațiuni cu primă la ultimele), în fine , în cadrul principalelor tipuri de operațiuni vor mai fi scoase în evidență unele subtipuri uzuale.

La orice bursă de mărfuri se întâlnesc două mari categorii de operațiuni:

Operațiunile la disponibil, în care transmiterea bunului vândut către cumpărător se face imediat cu plată cash (cu bani gheață), sau cum li se mai spune operațiuni spot.

Operațiunile la termen (operațiuni futures) în care predarea bunului vândut și plata prețului se face la termenul stabilit (care de cele mai multe ori este de trei luni, maximum șase luni).

Voi descrie mai întâi contractele cash. Acestea presupun livrarea obligatorie a activului de bază la scadență, deci obligațiile aferente nu se pot lichida înainte de termen.

Există două mari categorii de contracte cash , în funcție de momentul în care se realizează livrarea: contracte spot , cu diversele lor variante, și cele cash(forward).

Pentru ca un activ concret să poată fi tranzacționat în scopul încheierii în bursă a unui contract cash, acesta trebuie să îndeplinească la scadență pe lângă condiția de fungibilitate, următoarele condiții :

trebuie să fie la “vedere”, în sensul că trebuie să existe fizic, să fie palpabil;

trebuie să fie “disponibil”, în sensul că asupra sa nu trebuie să poarte nici o altă obligație; altfel spus, activul trebuie să se afle în proprietatea exclusivă a vânzătorului, respectiv să nu fie grevat de alte obligații;

trebuie să fie “prezent”, în sensul că trebuie să fie depozitat într-un depozit al bursei sau agreat de bursă;

trebuie să se încadreze, din punct de vedere calitativ, în “lista de discount” a acelui contract.

Contractele spot: sunt contracte clasice de vânzare – cumpărare a căror executare are loc, teoretic, imediat după momentul încheierii /perfectării /semnării sale ,dar, practic, într-un interval de timp foarte scurt (până la maximum 20 de zile lucrătoare) de la semnare. Dimensiunea spot-ului este determinată în principal de următoarele elemente:

natura și condițiile de piață ale activului de bază;

dimensiunea schimbului mediu practicat pe acea piață cu acel activ;

condițiile existente în sectoarele economice conexe celui bursier.

Principiul care guvernează aceste contracte, mai ales în ceea ce privește stabilirea scadenței, este ca prețul de piață al activului de bază să nu se modifice semnificativ între momentul încheierii contractului și cel al executării sale.

Prețul de executare al contractului este identic cu cel stabilit în momentul încheierii sale.

Voi compara ca exemplu un contract ce are ca activ de bază aurul cu unul de grâu (Tabelul 4.1).

Din tabelul comparativ rezultă că spot – ul pentru aur poate fi standardizat ca fiind “până la ora 24” sau 24 – 48 de ore, în timp ce pentru grâu acesta trebuie să fie la nivelul a 5-7 zile lucrătoare sau chiar mai mare.

Așa cum am prezentat mai sus aceste contracte, atunci când sunt tranzacționate la bursă, preiau caracteristicile de bază ale oricărui contract bursier; ele presupun livrarea obligatorie a activului de bază la scadență, iar acesta trebuie să îndeplinească caracteristicile menționate mai sus (să fie la “vedere”, “disponibil”, “prezent” și în limitele “listei de discount”).

Tabelul 4.1 Caracteristicile unui contract spot în funcție de activul de bază

Contractele cash forward sunt contracte de vânzare – cumpărare comercială cu termen suspensiv.

Principiul care guvernează aceste contracte este ca valoarea reală a contractului, stabilită în baza prețului real, să se conserve între momentul încheierii contractului și cel al executării sale; ca urmare a modificării de cumpărare a monedei de plată, ca rezultat de regulă, al inflației (ceea ce determină și deprecierea puterii de cumpărare a monedei), valoarea contractului se va modifica /adapta.

Prețul de executare al contractului este în principiu ( în condiții de stabilitate relativă a puterii de cumpărare a monedei de plată) identic cu cel stabilit în momentul încheierii sale (contractul conține clauze de adaptare a prețului).

Și în cazul acestui contract, stabilirea scadenței se va supune acelorași condiții valabile pentru contractele spot, respectiv: natura și condițiile de piață ale activului de bază, contractul mediu negociat pe piața respectivă, condițiile existente în sectoarele economice conexe celui bursier etc.

Ca și contractele spot, aceste contracte, atunci când sunt tranzacționate la bursă preiau caracteristicile de bază ale oricărui contract bursier; ele presupun livrarea obligatorie a activului de bază la scadență, iar acesta trebuie să îndeplinească cele patru caracteristici prezentate mai sus.

Ca rezultat al termenului suspensiv, atunci când sunt tranzacționate la bursă, aceste contracte prezintă o trăsătură suplimentară, și anume aceea că scadențele lor sun standardizate (ele mergând de la luna imediat următoare încheierii contractului, până la 12, 18 și chiar 24 de luni consecutive sau nu).

Din cele de mai sus rezultă că aceste contracte ar mai putea fi numite , și analizate din această perspectivă “contracte spot amânate”.

Contractele futures (a terme ferme) sunt tot contracte cu termen suspensiv, dar, în cazul lor, livrarea nu este singura opțiune a operatorilor, ele putând fi lichidate și înainte de scadență prin realizarea unei tranzacții de sens contrar, de natură de a o compensa pe cea inițială, procedură cunoscută sub denumirea de offsetting. Un contract futures circulă și este evaluat asemănător unei valori mobiliare, având așadar în fiecare zi altă valoare (dată de cererea și oferta de pe piață); acesta poate fi înstrăinat contra unui preț negociat la bursă. Acest tip de contract necesită existența unui organism de clearing, care să realizeze și marcarea la piață a contractelor futures încheiate, respectiv să calculeze în fiecare zi prețul de regularizare a contractului în baza căruia se calculează valoarea actualizată a acestuia,

și să perceapă de la părțile contractante marjele de garantare, pe care să le și administreze.

O poziție futures (short, de vânzare, sau long, de cumpărare) este considerată “deschisă” în momentul contractării ei și “închisă” (lichidată) în momentul încheierii unui contract futures de sens contrar, cu același termen de livrare, sau în momentul executării contractului prin livrare fizică (în natură) sau prin regularizare valorică; de altfel, livrarea fizică a activului de bază are loc foarte rar, rolul acesteia fiind în principal acela de a permite realizarea “acoperirii” sau obținerea de profituri, și nu acela de a obține sau de a înstrăina efectiv un activ.

Contractele futures sunt deci contracte bursiere (se tranzacționează valid numai în ringurile burselor, în timpul ședințelor oficiale de tranzacții), cu termen suspensiv, cu clauze standardizate, care oferă părților următoarele alternative de lichidare a obligațiilor contractuale:

executarea la scadență, fizic /în natură (prin livrarea activului și plata prețului ) sau prin regularizarea valorică, în funcție de modul în care aceasta este definită în standardul fiecărei specii contractuale;

compensarea obligațiilor contractuale înainte de scadență, printr-o procedură specifică, offsetting-ul.

Ca și contractele cash forward, aceste contracte au scadențele standardizate.

Contractele futures care poartă asupra aceluiași activ de bază (spre exemplu grâu) formează o categorie de contracte. Contractele futures care poartă asupra aceluiași activ de bază strict definit calitativ(spre exemplu grâu roșu de iarnă nr. 2) formează un gen de contracte. Contractele futures care au aceeași scadență (spre exemplu grâu roșu de iarnă pentru mai ) formează o specie de contracte .

Dacă în ceea ce privește executarea fizică, la scadență, a unui contract nu se ridică probleme deosebite , cu totul alta este situația în cazul regularizării valorice și cu atât mai mult în ceea ce privește procedura compensării.

În acest sens, trebuie să precizez faptul că astăzi este greu de închipuit funcționare unor burse care organizează tranzacții futures în afara existenței unui organism specific bursier, având sau nu personalitate juridică distinctă de a bursei, numită casă de clearing.

Rolul casei de clearing este fundamental pentru încheierea, derularea și lichidarea contractelor futures. Interpunându-se sistematic între cumpărător și vânzător printr-o dublă novație subiectivă, permite fiecărui operator să iasă de pe piață atunci când dorește, fără a trebui să reîntâlnească persoana cu care contractase inițial. Casa de clearing garantează împreună cu membrii ei, individual și solidar, buna finalizare a tranzacțiilor.

Existența unei case de clearing este de natură a spori siguranța tranzacțiilor și credibilitatea bursei, iar contractele futures sunt aproape imposibil de realizat, eficient și garantat, în absența acesteia. Există unele burse care nu au case de clearing cu personalitate juridică distinctă, ci doar departamente de clearing, care îndeplinesc însă aceleași funcții și au aceleași atribuții.

O casă de clearing este un garant al încheierii corecte și al derulării întocmai a contractelor bursiere. Serviciile asigurate de către aceasta cuprind activități de înregistrare, compensare și finalizare a contractelor bursiere, operațiuni bancare și de tezaurizare, de administrare a livrărilor fizice și prevenire (în unele cazuri chiar suportare) a riscurilor, servicii de distribuire a “notelor de livrare” (documente prin care vânzătorii – short – își fac cunoscută dorința de a livra marfa către acei cumpărători – long – care notifică casa de clearing cu privire la intenția de a prelua cantitatea de activ cumpărată). Aceasta face marcarea la piață a contractelor futures, urmărește derularea contractelor, calculează cotațiile activelor tranzacționate în bursa respectivă, calculează și actualizează marjele de garantare și apelurile de marjă realizează decontările necesare, întocmește tablourile de risc pentru toate contractele futures (pe categorii, genuri, specii), domeniul de exploatare al contractelor futures, fluctuațiile minime și maxime etc. De asemenea, casa de clearing mai asigură și servicii de consultanță în domeniul bursier.

Operațiunile speculative

Aceste operațiuni presupun fructificarea de către operator a diferențelor, ecarturilor absolute (speculație pură /fermă) sau relative (arbitraj) dintre prețurile la care se deschide și cele la care se închide operațiunea.

A. Operațiunile de speculație fermă (pură) : operatorul efectuează mai întâi o cumpărare /vânzare și-și închide apoi poziția printr-o vânzare /cumpărare pentru același activ de bază, la aceeași scadență și pe aceeași piață, el încercând să fructifice diferența absolută dintre prețul la care a deschis operațiunea și cel la care a închis-o; speculatorul poate miza astfel pe o creștere a prețului (speculație a la hausee /bull), caz în care va deschide operațiunea printr-o cumpărare și o va închide printr-o vânzare, sau pe o scădere a cursului (speculație a la baisse/ bear), caz în care va deschide operațiunea printr-o vânzare și o va închide printr-o cumpărare.

B. Operațiunile de arbitraj : se efectuează o vânzare și o cumpărare (pe piața futures sau options) simultan, operatorul speculând diferența relativă de preț dintre două piețe și /sau două scadențe, și /sau două active de bază diferite , dar care sunt legate tehnic între ele: un produs de bază și un subprodus al acestuia (petrol și benzină), două subproduse ale aceluiași produs (benzină și motorină), produse substituibile (zahăr din trestie și zahăr din sfeclă), produse complementare (argint și mercur) etc.

Considerând activul de bază, locul de negociere a contractelor și scadențele acestora, în operațiunile de arbitraj, operatorul este simultan long și short pentru :

același produs, în aceeași bursă, pentru două scadențe diferite;

același produs, în două burse, pentru aceeași scadență;

două produse, în aceeași bursă, pentru aceeași scadență sau pentru scadențe diferite;

două produse, pentru aceeași scadență sau pentru scadențe diferite.

Operațiunile de arbitraj poartă, în literatura de specialitate și în practica internațională, diverse denumiri, în funcție de modul specific de acțiune al operatorilor, cum ar fi: spreading, straddle, arbitraj simplu, arbitraj triunghiular etc.

Operațiunile de “acoperire” (hedging-ul )

Definiția cea mai concentrată a operațiunii de hedging este asigurarea prețului la bursa de mărfuri, pe piața futures, printr-o operațiune de sens contrar celei de cumpărare, respectiv vânzare. Trăsăturile esențiale ale operațiunii de hedging, comparându-l cu celelalte operațiuni bursiere sunt evidențiate succint în figura următoare:

Figura 11 Caracteristicile principalilor operatori pe piața bursieră

Dacă avem în depozit o marfă și vrem să-i asigurăm prețul pe care îl are în prezent, pe o perioadă de șase luni, o vindem la bursă cu livrarea peste șase luni, la prețul actual cotat la bursă. Dacă pe piața fizică prețul scade cumpărăm la bursă propriul contract de vânzare și obținem un câștig care să compenseze pierderea pe piața fizică.

Dacă pe piața fizică prețul crește, ca urmare a creșterii cotaților la bursă, cumpărăm la bursă propriul contract și vindem pe piața fizică la noul preț, recuperând pierderea.

Spre a înțelege mai bine esența și importanța unor asemenea operații de securitate a prețului vom examina câteva exemple ilustrative: ținând seama de cele două tipuri caracteristice de hedging :

Short hedging – asigurarea împotriva riscului de scădere a prețului printr-o vânzare;

Long hedging – asigurarea împotriva creșterii prețului printr-o cumpărare.

A.Short hedging – ul :

Un proprietar de siloz are depozitată o cantitate de 30.000 tone de grâu cumpărată de la mai mulți fermieri din zonă la prețul de 150 USD /tonă, respectiv la cotația zilei de la bursa din Winnipeg (pentru simplificare voi face abstracție de cheltuielile de transport și manipulare, care desigur sunt luate în calcul în diferite înțelegeri). Grâul a fost cumpărat pentru a fi distribuit la cererea morarilor din zona respectivă.

Această distribuire ar putea să aibă loc pe o perioadă de până la 12 luni, adică de la o recoltă la alta. Spre a evita pagubele ce ar putea fi determinate de scăderea prețurilor, proprietarul de siloz își asigură prețul la bursa din Winnipeg, mulțumindu-se numai cu veniturile ce rezultă din activitatea de depozitarea și păstrare.

În acest scop, el vinde la 1 august, la bursa din Winnipeg, întreaga cantitate de 30.000 pe piața futures, cu scadența peste șase luni, perioadă în care el apreciază că întreaga cantitate depozitată va fi vândută. Vânzarea se face la cotația zilei, adică la 150 USD /tonă. Ce se va întâmpla pe parcurs?

Să presupunem că la 1 octombrie un morar îi cere o cantitate de 10.000 tone la prețul de 130 USD /tonă. El va suporta o pierdere de 20 de dolari la tonă. Spre a-și recupera această pierdere, va cumpăra de la bursă 10.000 de tone, tot la prețul de zilei de 130 USD /tonă, din propriul contract de vânzare de 30.000 tone pe care l-a încheiat la 1 august cu scadența peste șase luni (admițându-se în acest interval cumpărări normale după necesități) la prețul de 150 USD /tonă. Practic, casa de clearing va compensa pierderea de 20 de dolari pe tonă (în total 200.000 de dolari pentru cele zece mii de tone ) pe care o va utiliza pentru compensarea pierderii, vânzând morarului de la 1 octombrie cantitatea de zece mii de tone la prețul de 130 USD /tonă. La prețul de 160 USD /tonă, proprietarul silozului va câștiga 10 USD /tonă. Din acest câștig el va trebui să-și regleze relația cu casa de clearing a bursei și, în consecință, va trebui să cumpere o parte din contractul amintit, respectiv 10.000 tone, la prețul de 160 USD /tonă, înregistrând o pierdere de 10 USD/ tonă. Practic, casa de clearing îi va percepe suma de 10 USD / tonă, pentru cele 10.000 de tone (în total 100.000 de dolari). Această pierdere după cum se observă, este compensată de câștigul egal realizat pe piața fizică obținut de la cel de-al doilea morar.

B. Long hedging – ul :

Un morar se obligă în februarie 2003 să vândă în luna mai 2003, făină la prețul de 200 USD/ tonă, bazându-se pe cotația actuală a grâului de la bursă de 180 USD/tonă.

El nu dispune de grâul necesar. De aceea va cumpăra la bursă cantitatea respectivă, circa 6.000 de tone de grâu la prețul de 180 USD /tonă, cu livrare la 10 mai. Ce se poate întâmpla ?

În momentul începerii producției de făină, prețul grâului crește cu 10 USD /tonă . el va vinde la bursă 6.000 de tone, propriul contract, la prețul de 190 USD /tonă și va câștiga 10 dolari pe tonă.

Acest câștig îi este necesar pentru a compensa pierderea ce o va suporta din vânzarea făinii la prețul dorit de 200 de dolari pe tonă, provenită din cumpărarea grâului de pe piața fizică la 190 de dolari în loc de 180 de dolari, preț care a stat la baza calculării prețului făinii la 200 de dolari /tonă.

Prețul făinii , în momentul începerii producției scade la 190 USD /tonă, ca urmare a scăderii prețului grâului la 170 USD /tonă (cumpărat de la bursă cu 180 USD /tonă, realizându-se o pierdere de 10 dolari pe tonă). Această pierdere este compensată de câștigul pe care morarul îl va realiza pe piața fizică, cumpărând grâul cu 170 USD /tonă în loc de 180 USD /tonă și, vânzând făina la prețul constant de 200 USD /tonă

În concluzie, hedging – ul constă în luarea pe piața futures a unei poziții opusă poziției (de vânzător sau cumpărător) de pe piața cash, în scopul acoperirii unor riscuri care decurg din oscilațiile, în timp, ale prețului cash și, obținerii unui eventual profit.

Hedging-ul este o strategie indicată pentru acoperirea riscului, atunci când prețurile la marfa fizica oscilează mai mult decât oscilează baza.

Pentru a înțelege mai bine mecanismul acestei operații voi prezenta următorul exemplu:

În noiembrie 2002 și februarie 2003, un fermier vinde pe piața la termen o parte din recolta sa viitoare, cu scadența în septembrie, la un preț ferm și definitiv de 100 USD /tonă.

Cantitatea vândută este de 30.000 de tone, dintr-o recoltă estimată la 100.000 de tone. Indiferent de evoluția cursului, fermierul va încasa 100 USD /tonă, pentru cele 30.000 de tone. În tabelul următor voi prezenta două variante ale operațiuni de hedging(tabelul 4.2).

Tabelul 4.2 Operațiunile specifice asigurării prin hedging

4.3 Cotațiile cerealelor pe piața bursieră

Prețurile cerealelor la bursele de mărfuri specializate (cele mai importante Chicago Board of Trade sau Winnipeg Commodity Exchange din Canada), cum am spus și mai sus, se numesc cotații. Cotațiile stabilite aici sunt prețuri brute, prețuri orientative, cotații rezultate în urma raportului dintre cerere și ofertă la bursă, lipsite de alte taxe, taxe care apar pe parcursul circuitului cerealelor de la producător (respectiv exportator) la cumpărător (respectiv importator).

Cotațiile cerealelor variază pe perioade scurte (de la o zi la alta) atât pe piața cash cât și pe cea forward, fiind de asemenea diferite de la o bursă la alta, și sunt influențate de o serie de factori economici și extraeconomici, cum ar fi :mărimea recoltei din anul respectiv, raportul dintre cererea și oferta de cereale pe plan mondial, previziunile pentru anii următori etc.

Prețurile, respectiv cotațiile cerealelor, stabilite la bursele de mărfuri au o mare importanță, evidentă de altfel, în stabilirea prețului real de pe piață al cerealelor și al produselor derivate din acestea, deoarece este prețul de la care se pleacă, prețul de referință pentru calcularea prețurilor cerealelor ce fac obiectul tranzacțiilor comerciale. În tabelul care urmează voi prezenta evoluția cotațiilor la Chicago Board of Trade, cea mai importantă bursă de mărfuri, pentru grâul american moale și pentru porumbul american galben pe perioada 14 iulie – 18 iulie 2003 (Tabelul 4.3).

Tabelul 4.3

Prețuri FOB la grâu și porumb american

– dolari /tona –

Notă: evoluția cotațiilor pe piața futures la principalele cereale cotate la bursă sunt detailate în Anexa 3.

Deși Departamentul Agriculturii din SUA (USDA) prognozează pentru SUA o recoltă sporită de grâu, totuși prețurile acestuia cresc, deoarece în alte țări, principale producătoare, recoltele sunt slabe. Producția de grâu din Rusia și Ucraina scade din cauza secetei, randamentele în Canada și China sunt afectate de insuficiența ploilor, iar zonele de cultura din Australia sunt si ele afectate tot de secetă. Volumul vânzărilor de grâu, efectuate la bursa din Chicago, au fost mari, principalii cumpărători fiind Peru (93,5 mii t), Mexic (69,3 mii t), Brazilia (67 mii t), Egipt (60 mii t), Tunisia (50 mii t).

Scăderea cotațiilor la porumb s-a datorat unei activități slabe la bursă, vânzările fiind cu 38% mai mici decât media ultimelor patru saptămâni. Se așteaptă ca în 2003/2004 exporturile americane de porumb să crească datorită sporirii livrărilor către China, unde disponibilitățile interne vor fi limitate.

Prețurile prezentate în tabelul de mai sus sunt prețuri FOB(Free on Board), lipsite de anumite taxe. La aceste prețuri FOB se mai adaugă costurile pentru emiterea documentelor și îndeplinirea cerințelor țării de destinație de circa 1,50 USD/tonă (pentru România) și a navlului/asigurării până la destinație. Prețul format prin adăugarea acestor taxe se numește preț CIF(Cost,Insurance,Freight – Cost, Asigurare, Navlu) care reprezintă prețul la frontiera țării importatoare, care cuprinde, mai pe larg, atât valoarea mărfii, cheltuelile de transport până la punctul de îmbarcare, taxele pentru îmbarcarea mărfii, cât și costul asigurării și transportului internațional.

În ceea ce privește țara noastră prețul CIF Constanța al grâului provenit din Rusia este de 160 – 165 USD/tonă (cam 5.300 – 5.400 lei/kg), apropiat de prețul mediu intern de 5.500 lei/kg. Grâul din Franța, de o calitate mai bună, intră în țară cu circa 175 USD/tonă(preț CIF în portul Constanța). În vestul țării grâul importat din Ungaria se vinde cu circa 140 euro/tonă (circa 5.200 lei/kg). Potrivit marilor importatori din țara noastră, aceste prețuri fac deocamdată nerentabil grâul american ,care la Chicago Board of Trade, este cotat pe piața futures pentru luna septembrie la circa 135 USD/tonă. Transportul însă va ridica prețul la circa 180 USD/tonă. Prețul grâului pe piața internă, în perioada 1 – 15 august se situa în jurul valorii de 5.600 lei/kg (preț de vânzare fără TVA, al producătorilor), și se apreciază că va crește, urmând curba ascendentă din ultima periodă. În aceeași perioadă porumbul se găsea pe piața românească la prețul de 5800 lei/kg, fiind așteptată scumpirea ușoară a acestuia până în luna septembrie. Pentru a calma prețurile până la noua recoltă de porumb, și pentru a acoperi necesarul intern, autoritățile au aprobat importul a 500.000 de tone de porumb. Referitor la grâu,guvernul a aprobat un contingent de un milion de tone de grâu scutit de taxe vamale, care se apreciază că ar fi suficient pentru a acoperi necesarul pentru industria de panificație.

Costurile la care vor fi realizate importurile fără taxe vamale ar putea determina stabilizarea prețurilor la un nivel de circa 5.000 – 5.500 lei pe kilogram.

=== cap1 ===

CAPITOLUL 1

PARTICULARITĂȚILE PIEȚEI INTERNAȚIONALE A CEREALELOR

1.1 Trăsături și tendințe ale dinamicii și volumului comerțului internațional cu cereale

Problema de baza a asigurării alimentației omenirii o constituie producția de cereale, în special cea de grâu, orez și celelalte cereale secundare. În perioada postbelică producția de cereale a înregistrat creșteri substanțiale, datorită extinderii suprafețelor cultivate, dar mai ales sporirii randamentului la hectar.

Aceasta nu a rezolvat problema alimentației la nivel mondial și specialiștii sunt unanimi in a aprecia că problemele hranei și nutriției sunt chiar mai critice decât ale energiei și materiilor prime. Alimentele reprezintă o armă și constituie unul din principalele instrumente din arsenalul american in cadrul negocierilor internaționale.

Radiografierea situației alimentare dealungul timpului pe plan internațional se realizează prin utilizarea a două variabile independente:

disponibilitățile de alimente pe locuitor destinate consumului uman direct, evaluate pe țări și regiuni;

repartiția de disponibilități alimentare în interiorul fiecărei țari, variabilă care permite aprecierea proporției în care populația are acces la un nivel dat de disponibilități alimentare.

Produsele agricole cerealiere și-au construit în timp o piață proprie definită prin factori cu manifestare specifica și determinați de natura economică, socială, politică și geografică.

Piața mondială a cerealelor (subdiviziune a pieței mondiale a produselor de bază) desemnează ansamblul relațiilor de vânzare – cumpărare de cereale privite la nivel mondial, desfășurate între părțile contractante, producătorii agricoli cerealieri aparținând diferitelor țări și agenții economici specializați în vânzarea și circulația internațională a produselor agricole, parteneri reuniți prin legături de interdependență dar aflați în raporturi de opoziție fiecare urmărindu-și propriul interes respectiv obținerea celui mai bun produs și celui mai avantajos preț.

Piața mondială a cerealelor reprezintă sfera economică de interferență a ofertei mondiale de cereale materializată prin producția mondială, cu cererea mondială de cereale caracterizată prin consumul mondial de cereale.

Ca o primă caracteristică a pieței mondiale a cerealelor se poate evidenția faptul ca cerealele se comercializează pe sorturi și categorii calitative cu indicarea provenienței geografice a speciilor condițiilor și tehnologiilor de obținere-piața produselor cerealiere devenind astfel o piață standardizată. Diversele specii de cereale prezintă caracteristici specifice ce pot fi definite prin standarde care permit individualizarea și identificarea calității și utilității produselor cerealiere accelerând astfel mecanismul de vânzare – cumpărare pe piața mondială.

A doua caracteristică a pieței cerealelor provine din faptul că cererea este în general uniformă în timp ce oferta este sezonieră și dispersată teritorial și cantitativ neregulată (generată de dependența producției agricole de factorii pedoclimatici și biologici). Cererea și oferta, respectiv comerțul internațional privit pe ansamblu, va avea în fiecare caz în parte elemente particulare în ceea ce privește caracteristicile structura și dimensiunea, determinate de volumul și structura resurselor agricole existente în economiile naționale respective, de participarea acestora la comerțul internațional și de gradul de specializare a ramurilor acestora, îndeosebi a agriculturii și industriei alimentare.(Figura 1 și 2).

Estimările pe termen scurt ale Consiliului Internațional al Cerealelor (IGC – International Grain Council), realizate în sezonul 2001/2002, indică o producție mondială de grâu de 580 milioane de tone. Anul 2001 a reprezentat al patrulea an consecutiv de declin al producției mondiale de grâu, după nivelul record de 610 milioane tone atins in 1997 . Oferte semnificativ de reduse s-au înregistrat in UE, India, China și America de Nord. Spre deosebire de aceste regiuni, producția de grâu s-a majorat în țările central și est-europene și în cele din fosta Uniune Sovietică (în special Rusia și Ucraina). Producția de cereale furajere s-a majorat la 891 milioane tone (+23 milioane tone față de anul 2000), cele mai ridicate niveluri înregistrându-se pentru sezonul 2002/2003 indică o refacere semnificativă a producției mondiale de grâu la 596 milioane tone, determinată de majorarea producției in UE și India.

Cererea globală de grâu în sezonul 2001/2002 s-a majorat după o perioadă de 3 ani de relativă stagnare. Fiind generată de consumul uman ridicat din țările în curs de dezvoltare și de consumul furajer în creștere din țările industrializate, consumul global de grâu s-a situat la 596 milioane tone în 2001/2002 (+5 milioane tone față de sezonul precedent).

Figura 1 Ponderea exporturilor în totalul schimburilor comerciale cu cereale

Figura 2 Ponderea importurilor în schimburile totale de cereale

Legendă (procente):

Estimările privind o cerere mai mare decât producția pentru al patrulea sezon consecutiv au dus la elaborarea unor previziuni privind reducerea stocurilor de grâu la 136 milioane tone în 2001/2002 (raportul stocuri /consum: 15,6 %). Mai mult, stocurile de grâu în primele 5 țări exportatoare de grâu s-au diminuat la 44 milioane tone, cel mai scăzut nivel din ultimele 4 sezoane. Comerțul global cu grâu s-a extins la 107 milioane tone în sezonul 2001/2002 (Figura 3). Consumul global de cereale furajere s-a majorat cu 14 milioane tone în 2001 /2002, generând un declin al stocurilor la sfârșit de sezon de 160 milioane de tone.

În ceea ce privește orezul, în anul 2000, cursurile internaționale au fost sub presiune, ajungând de la 106 puncte în ianuarie 2000 la 98 puncte în decembrie. Această tendință descrescătoare a prețurilor a continuat și în 2001. Indicele prețurilor s-a stabilizat în jurul valorii de 90 puncte din ianuarie până în septembrie 2001, cel mai scăzut nivel din ultima perioadă.

Scăderea prețurilor s-a datorat scăderii producției mondiale estimată la 597 milioane tone, mai puțin cu 16 milioane tone decât în 1999. Această scădere s-a datorat în principal țărilor exportatoare, mai ales Chinei, unde politicile publice de expansiune a producției au fost abandonate și Indiei unde ploile Musonului au fost nefast distribuite.

Fig. 3 Schimburile comerciale internaționale în perioada 1994 – 2001

Producția a scăzut de asemenea în țări precum Vietnam, Pakistan, Argentina, Australia și SUA, care alături de India și China sun principalii furnizori de orez pe piață. Din contră, cea mai mare parte a importatorilor tradiționali au înregistrat recolte abundente. Este vorba de Bangladesh, Indonezia, Filipine și Sri Lanka. Nevoia redusă de import a acestor țări a făcut ca schimburile mondiale să se diminueze cu 9% ajungând la 22,6 milioane tone.

În perioada 2000-2009 piața mondială a cerealelor se va reface lent după declinul prelungit din ultimii ani. Îmbunătățirea mediului economic, creșterea populației precum și schimbările privind obiceiurile de consum alimentar în unele țări importatoare sunt în măsură sa genereze o consolidare a cererii de cereale la nivel mondial și o restrângere a raportului stocuri/consum. Cererea mare va depăși oferta internă în multe țări în curs de dezvoltare, printre care China, Africa de Nord și țările Americii Latine și va susține extinderea comerțului global cu cereale. Acesta se va majora la 40-47 milioane tone în sezonul 2009-2010, într-un ritm mult mai accelerat decât cel din anii ‘80 și ‘90.

În perioada 2001/2002 – 2009/2010, comerțul global cu grâu se va consolida, înregistrând o creștere medie anuala de 2,3% – 3,1%, în timp ce comerțul global cu cereale furajere va evolua cu un ritm de creștere medie anuala de 2,0%-3,1%.

După declinul dramatic de la finele secolului XX, prețurile mondiale la cereale se vor reface lent și moderat pe termen mediu pe măsura ajustării ofertei și consolidarea cererii globale. Potrivit estimării OECD și FAPRI, prețurile la grâu dur brut vor ajunge la nivelul 145-150 USD /tonă până în 2009 /2010. Prețurile la porumb vor înregistra o evoluție similară, ajungând la 110 -111 USD /tonă către finele perioadei analizate. Prețurile la orz vor evolua, de asemenea, pe o curbă ascendentă, majorându-se de la 121 USD /tonă in sezonul 2000/2001, la 139 USD /tona in sezonul 2009/2010 (estimări FAPRI) și de la 96 USD /tonă în 2000/2001 la 100 USD /tonă în 2007/2008 (estimări OECD).

Previziunile OECD, USDA și FAPRI relevă refacerea sectorului cerealelor la nivel mondial după declinul prelungit de la finele anului 2000, caracterizat printr-un nivel mare al disponibilităților și al stocurilor și printr-un nivel scăzut al cererii. Creșterea economică la nivel global, expansiunea sectorului de creștere a animalelor și ajustarea graduală a ofertei la prețurile scăzute de pe piață vor contribui la consolidarea cererii de cereale la nivel mondial și la restrângerea raportului stocuri /consum. Potențialul de producție limitat va determina extinderea comerțului cu cereale mai ales în țările în curs de dezvoltare, datorită majorării veniturilor, diversificării dietelor de consum și majorării cererii de produse animaliere și furajere.

Pe termen mediu, producția mondială de grâu se va majora considerabil. Disponibilitățile de grâu vor crește într-un ritm susținut, de la 1.5% annual (FAPRI) la 2,0-2,1% (OECD,USDA). Economiile în tranziție și țările în curs de dezvoltare vor contribui in cea mai mare măsură la aceasta creștere, astfel ca producția mondială de grâu se va situa la 653-680 milioane de tone în 2009, comparativ cu 607 milioane tone în 1997.

Majoritatea producției va fi determinată de sporirea producției la hectar, întrucât suprafața cultivată cu grâu se va extinde moderat. FAPRI și USDA estimează că producția de grâu la hectar va spori în medie cu 1,4% anual. Pe de alta parte, OECD prevede o rată de creștere a productivității de 0,8-1,2% anual.

Suprafața globală alocată culturilor de grâu s-a restrâns în conformitate cu politicile de piață și de mediu din unele țări, însă se va reface începând din anul 2002 cu 11 milioane de hectare (USDA) în perioada analizată, fiind susținută de consolidarea prețurilor. OECD estimează că suprafața totală cultivată cu grâu se va extinde cu 2,4% în țările OECD și cu 6% în țările non – OECD. Cu toate acestea, suprafața și resursele de apă limitate din multe țări (datorită urbanizării și condițiilor climatice nefavorabile), precum și competiția susținută a altor culturi vor contribui la limitarea extinderii suprafețelor cultivate cu grâu pe termen mediu. În acest context , FAPRI prevede o refacere modestă a suprafeței cultivate cu grâu începând din 2001, la 217 milioane hectare în sezonul 2009/2010.

Principalele cereale furajere (porumbul și orzul) vor cunoaște o extindere puternică a producției. Estimările OECD relevă o creștere cu 125 milioane tone a producției mondiale de cereale furajere în perioada 2001-2007(+2,2% anual), generată de majorarea producției de porumb cu 99 milioane tone (FAPRI), respectiv 140 milioane tone (USDA). Sporirea cererii de orz și prețurile susținute vor determina majorarea producției de orz cu 8,5 milioane tone(FAPRI), respectiv 17 milioane tone (USDA) în perioada 2001-2009.

După o scădere considerabilă în anii ‘90, cererea mondială de grâu se va majora într-un ritm mediu anual de 1,3% (FAPRI), respectiv 1,6 % (USDA). Întrucât în majoritatea țărilor dezvoltate consumul individual de grâu înregistrează niveluri ridicate dar nu există șanse prea mari de majorare a acestuia, țările în curs de dezvoltare vor fi responsabile de cea mai mare parte a creșterii previzionate. USDA anticipează o creștere ușoară a consumului individual la nivel global de la 94 kg în anul 2000, la numai 97 kg în sezonul 2009/2010, generată de cererea crescândă de cereale furajere din UE, țările fostei Uniuni Sovietice și țările central și est-europene și de cereale pentru consumul uman din Asia și Orientul Mijlociu.

Consumul total de cereale furajere va cunoaște o creștere robustă, sprijinită de creșterea economică globală și extinderea producției de carne cu un ritm mediu anual de 1,3% (FAPRI), respectiv 2,0% (USDA). Porumbul va cunoaște o majorare semnificativă a cererii datorită creșterii producției de carne, cu un ritm mediu anual de 1,4%-2,1%, în timp ce consumul de orz se va majora cu 1,0%-1,6%. Aceste creșteri se vor remarca mai ales în țările importatoare non-OECD, fiind asociate majorării veniturilor populației, extinderii dimensiunilor demografice și urbanizării continue. Țările în curs de dezvoltare, mai ales China, țările latino-americane, nord-africane și cele din Orientul Mijlociu, precum și țările în tranziție vor cunoaște o sporire semnificativă a cererii de cereale, atât pentru consumul uman, cât și pentru consumul furajer, ca o consecință a ușoarei accelerări a ritmului de creștere economică și a refacerii stabile a economiilor naționale.

Întrucât oferta internă nu va face față ritmului de extindere a cererii în mai multe regiuni ale globului, această creștere a consumului de cereale va stimula comerțul global.(Tabelul 1.1)

Tabelul 1.1 Previziuni privind importurile de cereale la nivel mondial, în perioada 2001-2009

– milioane tone –

Sursa CRCE (Centrul Român de Comerț Exterior);

Notă : estimările USDA includ și comerțul intre țările fostei Uniuni Sovietice

estimările FAPRI se referă numai la importuri nete

Atât FAPRI, cât și USDA prevăd o expansiune moderată a comerțului cu cereale începând din sezonul 2001/2002, între 20% și 28% la grâu și 18%-28% la cereale furajere. Estimările OECD, relevă o creștere cu 22% a exporturilor nete de grâu ale țărilor OECD (Tabelul 1.2), dar o scădere cu 9,9% a exporturilor nete de cereale furajere în anul 2007 (Tabelul 1.3).

Rolul țărilor fostei Uniuni Sovietice, una dintre cele mai mari importatoare de cereale la nivel mondial in anii ‘80, va fi limitat pe termen mediu, cererea de import a acestor țări fiind preconizată la un nivel extrem de scăzut în perioada analizată.

Tabelul 1.2

Importurile nete de grâu ale principalelor țări importatoare, în perioada 2001-2009

-milioane tone-

Sursa (CRCE)

Importurile nete de cereale din China se vor majora în următorii 7 ani cu 5 milioane tone (FAPRI și OECD), respectiv 7 milioane tone (USDA). În ciuda creșterii productivității, producția de cereale a Chinei nu va putea acoperii necesarul intern. FAPRI care ia în considerare aderarea Chinei la OMC, este de părere ca importurile nete și consumul intern de cereale vor fi stimulate de contingentele stabilite, care vor exercita de asemenea, o presiune asupra producției interne. Pe termen mediu, China se va transforma dintr-o țară net exportatoare într-o țară net importatoare de cereale furajere. FAPRI estimează că importurile nete de cereale furajere ale Chinei se vor situa la 11 milioane tone în sezonul 2002/2010, majorarea acestora în perioada analizată fiind pusă pe seama rapidei expansiuni a sectorului de creștere a animalelor, ca o consecință a cererii susținute de carne. Estimările USDA privind nivelul acestor importuri sunt mai modeste (6-7 milioane tone în 2009-2010).

Africa și Orientul Mijlociu sunt regiuni care vor cunoaște, de asemenea, o majorare a importurilor de cereale, ca răspuns la creșterea nivelului PIB și a populației, precum și la restrângerea potențialului de producție regional.

Estimările FAPRI și USDA relevă o creștere cu 9 milioane tone a importurilor nete de cereale în perioada analizată, deși trendul va fi descendent în ceea ce privește importurile nete de grâu și cereale furajere. Alte trenduri similare se vor înregistra în Mexic și alte țări latino-americane, ca urmare a majorării cererii de carne.

Comerțul global cu orz va spori cu 3 – 4 milioane tone, îndeosebi în China, Africa de Nord și Orientul Mijlociu (Arabia Saudită).

Tabelul 1.3

Importurile nete de cereale furajere ale principalelor țări importatoare,

în perioada 2001-2009

– milioane tone –

Sursa CRCE

USDA și FAPRI sunt de părere că de aceste perspective privind expansiunea comerțului global cu cereale vor beneficia țările membre ale UE, țările fostei Uniuni Sovietice și Argentina. Ponderea Canadei în comerțul global cu cereale se va menține constantă, în timp ce ponderea Australiei se va diminua ca urmare a încetinirii productivității și a majorării cererii pe plan intern OECD anticipează trenduri similare, deși mai favorabile SUA și nu UE. Dacă Argentina va beneficia de creșterea producției prin extinderea suprafețelor cultivate și sporirea productivității și devalorizarea monedei naționale, țările UE vor beneficia de creșterea competitivității și oferta abundentă, care vor stimula exporturile de grâu dincolo de limitele impuse în cadrul OMC la exporturile subvenționate. Rusia va fi net importatoare de grâu (2-3 milioane pe termen mediu), în timp ce Ucraina și Kazakhstan vor fi net exportatoare de grâu (3-4 milioane tone).

Refacerea lentă a sectorului de creștere a animalelor în țările fostei Uniuni Sovietice va genera o creștere moderată a exporturilor nete de cereale furajere în următorii 7 ani.

Cererea suplimentară de import de porumb va fi remarcată în SUA, Argentina și, într-o mai mică măsură, în țările central și est-europene și Africa de Sud. UE va contribui în mare parte la sporirea comerțului cu orz, în defavoarea Canadei și Australiei. O rată de schimb favorabilă euro/USD și majorarea prevăzută a prețurilor mondiale vor permite UE să exporte cantități considerabile de orz nesubvenționat pe termen mediu (Anexa 1).

1.2 Piața cerealelor în țările Uniunii Europene

1.2.1 Organizarea comună de piață pentru cereale în Uniunea Europeană

În urmă cu peste 40 de ani, la nivelul UE relansarea producției de cereale în raport cu cererea de consum a constituit unul dintre obiectivele majore ale strategiei de reconstrucție a agriculturii. Opțiunea aleasă pentru atingerea acestui scop a fost modernizarea și intensificarea tehnologică a producției

Ani de-a rândul s-au cultivat cu cereale suprafețe reprezentând 55% din arabil, cunoscând reduceri cu 12 – 13% doar în ultimul deceniu al secolului trecut. Printre țările care și-au sporit suprafața cu cereale în această perioadă se numără: Germania, Franța și Irlanda.

Producția de cereale a UE s-a triplat în ultima jumătate a secolului trecut. Atât creșterea producției de cereale, cât și reducerea relativă a suprafețelor cultivate nu sunt uniforme pe întreg teritoriul Uniunii. Cea mai mare creștere a producției de cereale s-a înregistrat în Franța de 4,6 ori în timp ce suprafața cultivată a crescut doar cu 4 procente.

Aceste performanțe sunt rezultatul unei Politici Agricole Comune, datorită căreia agriculturile vest – europene au fost antrenate în schimbări profunde care au afectat atât sistemul de cultură, cât și structurile de exploatare, precum și Organizării comune de piață pentru produsele agricole, care a reprezentat o importantă reușită în procesul de integrare a comunității europene prin exemplul oferit de : creșterea producției agricole , obținerea securității în aprovizionare, venituri sigure, stabile și cu un ritm constant de creștere pentru producătorii agricoli, prețuri rezonabile și stabile pentru consumatori etc.

Alături de creșterea industrială și ridicarea industrială și ridicarea generală a nivelului de piață, un rol esențial în reușita economică a agriculturii vest – europene a avut-o Politica agricolă Comună (PAC).

Tratatul de la Roma (25 martie 1957) propunea de fapt elaborarea unui program comun de restructurare a agriculturii comunitare care să țină cont de caracterul particular al activităților agricole, de necesitatea de a opera gradual ajustările oportune, precum și de necesitatea de a asigura o dezvoltare economică echilibrată, folosind mecanisme de integrare tolerabile, fără a se aduce atingerea sistemului de exploatații familiale și participării echilibrate la comerțul internațional prin protejarea pieței interne.

Pentru realizarea obiectivelor PAC au fost aplicate trei principii esențiale :

unicitatea pieței, care presupune libera circulație a produselor agricole între țările membre prin eliminarea taxelor vamale, a restricțiilor cantitative sau a altor măsuri de politică comercială cu efect similar;

preferința comunitară, care este transpunerea la nivel comunitar, a priorității care se acordă în majoritatea țărilor producției agricole proprii , asigurând protejarea producției interne împotriva importurilor la prețuri scăzute și a fluctuațiilor de preț;

solidaritatea financiară, care a constat în gestionarea și suportarea în comun a cheltuielilor aferente aplicării politicii agricole comune, fiind considerată o condiție esențială de realizare și menținere a unui spațiu integrat.

Lansarea PAC a avut loc în 1962 și a constat, în primul rând, în formarea unor piețe comune organizate (OCP). Acestea au luat forme diferite după principalul instrument de intervenție: preț garantat, subvenție directă, protecție externă și au acoperit aproape întreaga producție agricolă a UE.

Sistemul organizării comune de piață (OCP) a cuprins treptat 91% din producția agricolă, mecanismele de intervenție fiind diferite de la o piață la alta. Anul 1992 aduce o modificare esențială care reflectă evoluția generală piețelor europene organizate. Se trece de la OCP prin preț garantat, la OCP prin subvenții complementare prețului garantat. Prețul de intervenție cedează locul ca instrument de politică agricolă în favoarea plăților compensatorii, mărindu-se rolul subvențiilor directe iar funcția de reglare a cererii și a ofertei revenind jocului liber al pieței.

În prezent, în baza reglementărilor reformei MacSharry, cerealele sunt supuse sistemului de subvenții directe acordate ca o compensație pentru reducerile puternice ale prețului garantat. Sprijinirea producătorilor are ca obiectiv stabilizarea pieței bazându-se pe :

un sistem de prețuri de intervenție garantate și prețuri “prag” (pentru importuri);

un set amplu de reglementări referitoare la standarde de calitate și detalii tehnice pentru importul și exportul de produse cerealiere, protecție vamală și refinanțări la export;

un sistem de intervenție publică (prin achiziționarea surplusului producției de cereale prin agenții de intervenție).

Politica din acest sector a avut consecințe avantajoase pentru producători. Datorită prețurilor stimulative acordate, au crescut și veniturile acestora, în același timp existând și o latură negativă : creșterea producției a dus implicit la creșterea cantităților cumpărate prin intervenție publică, generatoare de cheltuieli bugetare.

1.2.2 Situația actuală și perspectivele pieței cerealelor în UE

Estimările privind suprafața totală cultivată cu cereale în Uniunea Europeană au la bază alocarea suprafețelor arabile principale definite de Reglementarea CE 1752/92 pentru cele 15 membre ale Uniunii Europene. Această suprafață agricolă principală pentru care sunt garantate plățile compensatorii este de 53,6 milioane ha și este distribuită între culturile arabile acoperite de reforma PAC 1992 și Agenda 2000 (cereale, plante proteice, semințe de in non.-.textil), terenurile dezafectate (obligatoriu sau voluntar) și suprafețele de furajare. Începând din sezonul 2001/2002, culturile de in și cânepă au fost incluse în această suprafață agricolă principală.

Alocarea acestei suprafețe are în vedere două fenomene observate în perioada 1993-2001, și anume:

subutilizarea sistematică a acestei suprafețe (mai ales în Italia, Spania, Grecia, Finlanda, Portugalia și Suedia), întrucât suprafața pentru care s-a solicitat acordarea sprijinului agricol a fost întotdeauna mai mică decât suprafața agricolă principală;

existența unor suprafețe cultivate fără acordarea de sprijin agricol (în particular Franța, Italia și Spania).

În perioada 1995-2000, impactul net al acestor două fenomene a relevat o subutilizare netă a acestei suprafețe agricole principale și un declin general al suprafeței arabile totale sau suprafețelor dezafectate în cadrul regimului de acordare a sprijinului agricol. Această subutilizare a ajuns la peste 300000 ha în anul 2000 la nivelul UE, în timp ce estimările pentru anul 2001 relevă o subutilizare în proporție de 800.000 ha. Pentru anul 2003 s-a prevăzut diminuarea suprafeței subutilizate la circa 500.000 ha, după care, începând din anul 2004 aceasta se va stabiliza la 400.000 ha.

Dezafectarea obligatorie a suprafețelor agricole a fost stabilită la un procent de 10 % începând din anul 2002, fiind procentul de bază prevăzut în cadrul reformei PAC – Agenda 2000. Suprafața totală dezafectată obligatoriu a fost calculată pe baza suprafeței totale prevăzute în schema generală a PAC. Această suprafață s-a extins treptat în perioada 1993-1999, de la 30 milioane ha în 1993, la 40 milioane ha în 1997 și 40,6 milioane ha în 1999. Această evoluție reflectă acțiunea combinată a factorilor structurali și politici. Pe de o parte, există un proces de ajustare structurală a sectorului agricol, care a dus la sporirea dimensiunilor medii ale fermelor agricole și a suprafețelor agricole destinate ulterior dezafectării obligatoriii. Pe de altă parte, stimularea producătorilor agricoli deținători de terenuri arabile se menține sub incidența regimului simplificat a fost împiedicată de reducerea continuă a procentului de dezafectare obligatorie.

Suprafața totală prevăzută în schema generală s-a diminuat în anul 2000 cu 2 milioane ha. Această schimbare adusă suprafeței totale destinate dezafectării obligatorii a fost asociată cu schimbările aduse aranjamentelor de aplicare a instrumentelor de dezafectare implementate în cadrul reformei PAC – Agenda 2000 (mai ales armonizarea plăților directe prevăzute în schema simplificată cu cele prevăzute în schema generală, precum și posibilitatea micilor producători de a efectua dezafectări voluntare ale terenurilor agricole). În anul 2001, suprafața totală prevăzută în schema generală s-a extins la 39,1 milioane ha.

În perioada analizată, se apreciază că ajustările structurale vor continua, deși într-un ritm mai lent decât în ultimii ani. Suprafața totală prevăzută în schema generală se va extinde de la 39,1 milioane ha în 2001, la 40,9 milioane ha în 2009. Ca urmare, suprafața destinată dezafectărilor obligatorii se va majora, de asemenea, de la 3,9 milioane ha în 2001, la 4,1 milioane ha în 2009.

Dezafectările voluntare de terenuri agricole se vor adapta schimbărilor aduse procentului de dezafectare obligatorie și variațiilor de prețuri de pe piața cerealelor. Aceste dezafectări au fost remodelate, în funcție de desprinderea Spaniei de restul UE și ținând seama de evoluția procentului de dezafectare obligatorie și de relativă rentabilitate a culturilor arabile. Suprafața dezafectată voluntar se va extinde de la 1,9 milioane ha în 2002, la circa 2,2 milioane ha pe termen mediu, ca urmare a declinului anticipat al rentabilității culturilor arabile, mai ales în prima parte a perioadei analizate.

Alocarea terenurilor agricole din țările Uniunii Europene în perioada 2000-2009 se va face conform reformei Politicii Agricole Comune – PAC(Agenda 2000) și în funcție de perspectivele favorabile și moderate pe termen mediu ale pieței mondiale a cerealelor și plantelor oleaginoase. Se apreciază că, trei dintre măsurile de reformă a PAC vor avea un impact semnificativ asupra ofertei de terenuri arabile pentru culturile principale(cereale, plante oleaginoase și culturi proteice) și pentru programele de dezafectare a culturilor agricole: reducerea sprijinului prețurilor până la nivelul celui acordat în perioada iulie 2000- iulie 2001; alinierea plăților directe la plante oleaginoase cu cele privind dezafectarea culturilor agricole și plățile directe la semințele de in non-textil începând din anul 2002 și stabilirea unui procent de bază de 10% pentru dezafectarea culturilor agricole.

Spre deosebire de perioada precedentă Agendei 2000 și după luarea în considerare a obligativității dezafectării culturilor agricole, sectorul terenurilor arabile pe termen mediu va cunoaște:

O extindere a suprafeței culturilor de cereale pe seama diminuării suprafeței alocate culturilor de oleaginoase și măsura în care refacerea prețurilor la oleaginoase va afecta relativa rentabilitate a culturilor de cereale

O extindere a dezafectărilor voluntare a culturilor agricole în regiunile cu rentabilitate redusă a acestora

O corelare mai atentă a distribuției terenurilor arabile cu creșterea prețurilor pe piața internațională și evoluția ratei de schimb euro/USD dată de reducerea sprijinului prețurilor la cereale și modificarea sprijinului agricol din sprijin direct al prețurilor în plăți directe la producătorii, conform Agendei 2000

După o reducere pe termen scurt în anul 2001, suprafața arabilă totală se va reface pe termen mediu la 53,2 milioane ha, datorită stabilizării suprafeței totale alocate culturilor de in sub 200.000 ha și diminuarea treptată a suprafeței destinate însilozării cerealelor.

În ciuda unui procent de bază obligatoriu de 10% pentru dezafectarea culturilor agricole în perioada 2000-2009, suprafața totală dezafectată se va extinde de la 5,6 milioane ha în anul 2000, la 6,3 milioane ha în anul 2009 (Tabelul 1.4).

După un nivel record de 213,7 milioane tone în anul 2000, producția de cereale a UE a fost estimată la 200 milioane tone în 2001(-6,9%), datorită diminuării suprafețelor cultivate și a productivității, asociate cu condițiile meteorologice nefavorabile. Producția de cereale din 2002 s-a refăcut, depășind nivelul atins în 2000, pe termen mediu anticipându-se o creștere a productivității și a producției până la 226,5 milioane tone în anul 2009. Comparativ cu perioada 1999 – 2000, creșterea cumulată a productivității cu 11% până în anul 2009 va depășii ușor procentul de creștere al producției de cereale(10%).

Producția de grâu se va majora la peste 100 milioane tone, urmând, a atinge un nivel istoric de 106 milioane tone în 2009. De asemenea, producția de grâu dur va ajunge la 10 milioane tone, însă, pe termen scurt, producția de cereale furajere se va diminua, după care se va situa la circa 111 milioane tone în anul 2009, întrucât ritmul de creștere al productivității va depășii ritmul de reducere al suprafețelor alocate cerealelor furajere. Perspectivele privind rentabilitatea și productivitatea scăzută au determinat estimarea unui nivel stagnant al producției de orz la 47 milioane tone în următorii 7 ani (Tabelul 1.5).

Tabelul 1.4 Alocarea suprafețelor pentru cereale în UE, în perioada 2000-2009 – milioane ha –

Sursa: CRCE

Tabelul 1.5 Estimări ale producției de cereale a UE, în perioada 2000 – 2009

– milioane tone. –

Sursa: CRCE

Reducerea sprijinului la prețurile cerealelor, în urma implementării reformei PAC și a scăderii prețurilor la cerealele furajere, și refacerea moderată a prețului la oleaginoase vor genera sporirea competitivității cerealelor și majorarea cererii interne de cereale. Cererea internă totală de cereale va majora treptat pe termen mediu, de la 186 milioane tone în sezonul 2000/2001, la 200 milioane tone în sezonul 2009/2010 (Fig. nr. 4 ).

Fig nr. 4 Estimări ale cererii UE, în perioada 2000 – 2009

Perioada 1992/1993 – 1999/2000 a fost marcată de o creștere semnificativă a cererii de cereale pentru furajare. Rapida extindere a producției de carne albă și dramatica îmbunătățire a competitivității cerealelor în UE în urma implementării reformei PAC 1992, au generat o sporire cu 6% a ponderii cerealelor pentru furajare pe piață. Implementarea reformei PAC Agenda 2000 a fost prevăzută să determine o nouă creștere a consumului de cereale pentru furajare în perioada 2002/2003 – 2009/2010, deși într-un ritm mai scăzut decât cel ulterior reformei PAC 1992, datorită majorării moderate a producției de carne și a competitivității prețurilor pe piața cerealelor.

Perspectivele pe termen mediu relevă o încetinire a creșterii producției de carne albă și un declin al șeptelui de bovine al UE, fapt care va limita creșterea medie anuală a cererii totale de cereale pentru furajare la numai 0,3%. Majorarea pe termen scurt a cererii de cereale va fi dominată de recenta criză din sectorul de creștere a animalelor, ajustările din sectorul de creștere a porcinelor și relativa stagnare a producției de carne de pasăre. După evoluția relativ constantă din 2002 și 2004, creșterea globală a cererii de cereale pentru furajare se va majora începând din anul 2005, după care se va înregistra un ritm de creștere susținut de 0,5% anual, datorită dezvoltării considerabile a sectorului cărnii albe. Sfârșitul decadei va fi marcat de un declin semnificativ al cererii de cereale pentru furajare, care se va reflecta în elaborarea unor perspective mai puțin favorabile pentru sectoarele cărnii de porc și de pasăre.

Scăderea anticipată a prețurilor la cereale pentru furajare pe piața europeană va genera sporirea competitivității prețurilor față de produsele substituente. După refacerea din perioada 1998 – 2000, prețurile la făina de soia se vor diminua pe termen scurt înainte de consolidarea acestora începând din sezonul 2003/2004, ajungând la 214 USD/tonă în sezonul 2009/20010. Impactul acestor fluctuații a prețurilor la făina de soia asupra sectorului cerealelor pentru furajare al UE va fi accentuat de schimbările înregistrate în rata de schimb a USD/euro. Pe de altă parte, prețurile la glutenul de porumb furajer se vor diminua ușor pe termen scurt, înainte de stagnarea în jurul nivelului de 84 USD/tonă pe termen mediu, în timp ce prețurile la manioc se vor reduce până la nivelul prețurilor interne la cereale, după care se vor stabiliza la circa 70 USD/tonă.

În ciuda refacerii piețelor internaționale atât din punct de vedere al prețurilor, cât și din punct de vedere al oportunităților comerciale, reducerea sprijinului la prețurile pentru cereale în primii ani ai perioadei analizate va determina scăderea prețului pentru furajare pe termen mediu. Majoritatea prețurilor la cereale pentru furajare pe piața UE sunt practicate la nivelul prețurilor de sprijin sau sub nivelul acestora pentru a se menține sub presiunea generată de excedentul de ofertă la unele cereale furajere (în special secară și orz) și pentru a echilibra piața celorlalte cereale pentru furajare ale căror prețuri nu beneficiază de sprijin (grâu furajer, ovăz și triticale). Acești factori vor limita orice majorare semnificativă a prețurilor pe piața cerealelor. O rată de schimb USD/euro relativ slabă va limita în continuare competitivitatea produselor substituibile de import prin ranforsarea competitivității prețurilor interne la cereale pentru furajare.

Ca urmare a acestei îmbunătățiri a competitivității prețurilor, cerealele de pe piața UE vor cumula o pondere crescândă în cererea totală de produse furajere. Ponderea totală a cerealelor din UE pe piața mondială se va majora puternic de la 54,9% în perioada 1999/2000 – 2000/2001, la 58,4% în perioada 2009/2010. Cea mai mare parte a acestor evoluții vor marca primii ani ai perioadei analizate, când reducerea sprijinului prețurilor se va traduce într-o scădere a prețurilor medii la cereale pentru furajare. Majorarea ponderii UE pe piața mondială a cerealelor se va produce pe seama produselor proteice și nutritive a căror pondere pe piață se va diminua cu 0,7% și, respectiv cu 2,8%.

Consumul total de cereale pentru furajare se va majora cu 7,7 milioane tone, ajungând la 124,4 milioane tone în sezonul 2009/2010, pe măsura sporirii cererii de produse furajere și a îmbunătățirii cotei de piață a acestora (Tabelul 1.6). Cu toate acestea rata medie de creștere anuală a cererii de cereale pentru furajare este de numai 0,7% în perioada 2000/2001 – 2009/2010 va reprezenta o încetinire considerabilă comparativ cu cea de 4% din perioada 1992/1993 – 1999/2000, precum și o revizuire în jos a estimărilor realizate pe seama unor dezvoltări mai puțin favorabile pe termen mediu ale sectorului de creștere a animalelor, care, în schimb, ar putea genera o creștere mai mică a cererii de produse furajere pe piață (Tabelul 1.7).

Distribuția cererii de cereale pentru furajare va depinde, în principal, de majorarea relativă a prețurilor pe piață, deși se pot identifica o serie de aspecte ale acesteia cum ar fi sporirea utilizării grâului în scopul furajării animalelor și scăderea continuă a utilizării orzului furajer. Întrucât cererea de orz și alte cereale furajere este mai puțin sensibilă la fluctuațiile de preț, aceasta va depinde de relația dintre evoluția prețului la grâu moale și cea la porumb.

Tabelul 1.6 Estimări ale cererii de grâu a UE, în perioada 2000-2009

– milioane tone –

Sursa: CRCE

Grâul moale își va confirma predominanța ca principală cereală furajeră pe termen mediu. În ciuda unor prețuri relativ puternice, ponderea grâului moale în consumul total de cereale pentru furajare se va majora de la 34,7% în perioada 1999/2000 – 2000/2001, la 36,3% în perioada 2009/2010. Astfel, consumul de grâu moale furajer va spori de la 39,8 milioane tone la 42,5 milioane tone în perioada amintită. Rata ridicată a productivității va permite grâului furajer o limitare a majorării de preț și menținerea competitivității prețurilor comparativ cu alte cereale furajere pe termen mediu. Consumul de grâu moale va fi ușor afectat de nivelul scăzut al disponibilităților de pe piață și de perspectivele favorabile privind cererea externă.

Tabelul 1.7 Estimări ale cererii de cereale furajere a UE, în perioada 2000 – 2009

– milioane tone. –

Sursa: CRCE

Consumul de porumb furajer se va majora, de asemenea, la 36,4 milioane tone în sezonul 2009/2010, iar ponderea sa pe piața cerealelor furajere va spori cu 2% grație competitivității ridicate a prețurilor determinată de sporirea productivității. Creșterea consumului de grâu moale și porumb se va datora în mare măsură, declinului cererii de orz cu 2,9 milioane tone pe durata întregii perioade analizate. Consumul de orz furajer se va situa la 27,5 milioane tone în 2009/2010.

Aceste estimări ale consumului de cereale pentru furajare relevă scăderea generală a prețurilor generată de implementarea Agendei 2000.

Consumul de cereale pentru consumul uman se va majora tone pe termen mediu, de la 69,0 milioane tone în 2000/2001 la 75,8 milioane tone în 2009/2010, pe măsura sporirii dimensiunilor demografice ale regiunii și datorită sensibilității scăzute a acestuia față de fluctuația prețurilor la cereale. Cu toate acestea, rata medie anuală de creștere anticipată la 0,6% la cererea de cereale pentru consumul uman va contrasta puternic cu ratele de creștere înregistrate anterior implementării reformei PAC 1992.

Acesta este și cazul majorării consumului de grâu dur: rata de creștere a acestuia în consumul uman se va înjumătății în următorii 7 ani. Cererea de semințe va stagna în jurul nivelului de 6 milioane tone pe termen mediu, în funcție de suprafața totală cultivată cu cereale (36,5 – 37 milioane ha).

Prin contrast, cererea în celelalte sectoare economice, în special cererea industrială, vor fi stimulate de scăderea prețurilor. Acestea sunt prevăzute să se majoreze cu 24% în perioada 2000/2001 – 2009/2010, ajungând la 4,4 milioane tone. Creșterea cererii în alte sectoare economice va fi generată de majorarea cererii de grâu moale – predominant în producția de amidon – întrucât orzul și porumbul vor înregistra o creștere modestă a producției, la 0,8 și ,respectiv, 0,6 milioane tone. Ca urmare, declinul prețurilor la cereale generat de implementarea Agendei 2000 a fost anticipat în favoarea utilizării grâului moale în locul celorlalte cereale furajere. Cu toate acestea, ratele globale de creștere a utilizării cerealelor furajere (cu excepția cererii industriale) vor releva o reducere comparativă cu perioada ulterioară reformei PAC 1992.

Implementarea Agendei 2000 și declinul prețurilor medii la cereale pe piața UE va fi însoțită de o majorare moderată a prețurilor pe piața internațională a cerealelor în scopul îmbunătățirii competitivității pieței UE și stabilirii unei noi etape de refacere susținută a exporturilor de cereale ale UE în următorii 7 ani. Aceste perspective favorabile pentru exporturile de cereale ale UE vor fi consolidate de rata favorabilă de schimb euro /USD, care se anticipează că va îmbunătății capacitatea de export a UE peste limitele stabilite în cadrul Rundei Uruguay pentru Agricultură la exporturile subvenționate.

Pe termen scurt, sectorul cerealelor va cunoaște un progres modest comparativ cu ultimii ani, când piețele cerealelor se caracterizau printr-o ofertă largă, un nivel ridicat al stocurilor și un nivel redus al cererii. Pe termen mediu, principalele organizații de profil tind să descrie o situație mai favorabilă. Caracteristicile de piață se vor îmbunătății ușor, cererea globală fiind alimentată de perspectivele economice pozitive și ajustarea treptată a ofertei. Potențialul de producție limitat din unele țări și ajustările de ofertă vor genera o expansiune a comerțului cu cereale, determinat de majorarea veniturilor, diversificarea dietelor alimentare și cererea crescândă de produse din carne și furaje din unele țări în curs de dezvoltare. Creșterea globală a comerțului cu cereale a fost apreciată la 40 milioane tone, Asia, Africa de Nord, Orientul Mijlociu și America Latină fiind principalele regiuni importatoare de cereale din UE.

Acești factori vor genera o refacere moderată a prețurilor pe termen mediu. Pe baza estimărilor realizate de FAPRI și OECD, se apreciază că prețurile la cereale pe termen mediu se vor situa la circa 150 USD/tonă la grâu și 104 USD/tonă la orz. După un ușor declin pe termen scurt, prețurile la grâul dur se vor înscrie pe o curbă ascendentă, ajungând la 180 USD/tonă la finele perioadei analizate. După o lungă perioadă de stagnare, comerțul global cu cereale se va extinde semnificativ, exporturile totale de grâu și cele de cereale furajere majorându-se cu 20 milioane tone până în 2009/2010. Dintre cerealele furajere, o creștere semnificativă se va remarca la exporturile de orz (circa 3 milioane tone), în special cele către Orientul Mijlociu și China.

O rată de schimb favorabilă euro/USD va consolida în continuare impactul acestei refaceri moderate a prețurilor pe piață asupra competitivității cerealelor din UE. Dacă prețurile mondiale la grâul comun, grâul dur și orz vor cunoaște niveluri de creștere susținută în moneda europeană (euro) pe termen scurt, pe termen mediu acestea vor înregistra o creștere moderată, generată de aprecierea lentă a ratei de schimb euro/USD.

Ca urmare, prețurile mondiale la grâul comun se vor extinde peste nivelul prețului de intervenție de pe piața UE pe parcursul întregii perioade analizate. Situația pieței va permite UE exportul onor cantități importante de grâu moale nesubvenționat, depășind astfel orice limite stabilite de OMC la exporturile de grâu moale. O situație similară se va remarca si la grâul dur, exporturile acestei cereale urmând a fi necompensate, pe măsură ce prețurile se vor menține la un nivel ridicat peste prețul de sprijin intern de pe piața UE pe întreaga perioadă analizată.

Majorarea prețurilor mondiale la orz va permite, de asemenea, efectuarea unor exporturi nesubvenționate, în special sub forma malțului. Prin contrast, exporturile de alte cereale furajere vor fi limitate în continuare conform prevederilor din cadrul Rundei Uruguay pentru Agricultură, întrucât prețurile la aceste cereale pe piața UE se vor menține sub nivelul prețurilor mondiale.

După un prim declin în sezonul 2000/2001 la 28,7 milioane tone, exporturile totale de cereale ale UE au fost estimat la un declin dramatic la 17,5 milioane tone în sezonul 2001/2002, datorat diminuării calității producției de grâu a UE și majorării puternice a ofertei de export din țările central și est – europene și CSI la prețuri mai competitive. Pe termen mediu acestea se vor reface substanțial, grație unei disponibilități mai mari și depășirii limitei anuale a exporturilor subvenționate, stabilite în cadrul Rundei Uruguay pentru Agricultură (25,4 milioane tone de cereale).

Începând din sezonul 2002/2003, exporturile totale de cereale se extinde treptat și vor ajunge la 32,3 milioane tone în sezonul 2009/2010 (Tabelul 1.8). Acest trend se va datora majorării exporturilor de grâu comun, care se vor situa la peste 18 milioane tone în 2009/2010 (Tabelul 1.9). În timp ce exporturile de porumb și alte cereale furajere vor fi relativ constante (3,2 milioane tone), exporturile de orz vor spori (de la 8 la 9 milioane tone) pe măsura consolidării cererii la nivel mondial și a majorării prețurilor. Exporturile de grâu dur vor fi susținute (circa 1 milion tone).

Importurile totale de cereale au fost estimate la 11,9 milioane tone în sezonul 2001/2002, din care 8,5 milioane tone grâu. Această situație, care face din UE cea mai mare importatoare de cereale în sezonul 2001/2002, a fost determinată de o combinație de factori, printre care un nivel foarte scăzut al taxelor vamale de import sau eliminarea totală a acestora, un nivel redus a producției de grâu a UE și o ofertă mare de export din Rusia, Ucraina și unele țări est – europene la prețuri extrem de competitive.

Pe termen mediu, unii dintre acești factori vor dispărea, în special excedentul de export din regiunea Mării Negre. Importurile totale ale UE se vor diminua astfel la circa 8 milioane tone și se vor menține în jurul acestui nivel până la finele perioadei analizate.

Tabelul nr. 1.8 Balanța comercială a cerealelor în UE, în perioada 2000 – 2009

– milioane tone –

Sursa: Previziuni FAPRI

Piața cerealelor va beneficia de o reducere a sprijinului prețurilor care va determina îmbunătățirea competitivității acestora atât pe piața internă cât și pe piața externă. Acești factori vor contribui semnificativ la echilibrarea balanței comerciale a cerealelor din UE. Cu toate acestea, echilibrul și stabilitatea pieței cerealelor, atât din punct de vedere al prețurilor, cât și din punct de vedere al volumului tranzacțiilor comerciale cu cereale, precum și de evoluția ratei de schimb euro/USD.

După o creștere pe termen scurt la circa 43 milioane tone, stocurile totale de cereale se vor diminua treptat până în sezonul 2006/2007, când se vor stabiliza la un nivel sub 38 milioane tone. În prima jumătate a perioadei analizate, extinderea producției de cereale va fi oarecum limitată de extinderea terenurilor dezafectate voluntar și de majorarea producției de semințe oleaginoase, și va fi absorbită aproape în totalitate de cererea internă crescândă de cereale furajere și de cererea de export. Dacă nivelul stocurilor la majoritatea cerealelor se va reduce treptat, impactul acestora asupra stocurilor totale de cereale va fi atenuat de acumularea susținută a excedentului de producție de secară.

Tabelul 1.9 Balanța comercială a grâului în UE, în perioada 2000 – 2009

– milioane tone –

Sursa: Previziuni FAPRI

Începând din sezonul 2006/2007, stocurile totale de cereale ale UE se vor majora mai ușor pentru a ajunge la 40 milioane tone în sezonul 2009/2010, din care circa 13 milioane tone vor reprezenta stocurile publice de secară. Stocurile de grâu moale, grâu dur și porumb se vor menține la un nivel relativ scăzut. În ciuda unei creșteri a producției aceste cereale vor beneficia de o ușoară creștere a cererii interne și /sau externe, care va menține prețurile la un nivel ridicat peste nivelul prețurilor de sprijin. Stocurile publice de orz vor fi consumate în totalitate, iar prețurile la orz se vor majora peste nivelul prețului de intervenție până la finele perioadei analizate. Spre deosebire de acestea, stocurile publice la secară se vor majora cu circa 0,9 milioane tone anual.

În timp ce stocurile totale de grâu se vor stabiliza pe termen mediu în jurul valorii de 12,5 milioane tone (din care 0,6 milioane tone grâu dur), stocurile de porumb se vor menține la un nivel scăzut și vor varia ușor în intervalul 5,5 – 6 milioane tone anual.

Piața orzului se va îmbunătăți gradual și se va echilibra în sezonul 2006/2007, când declinul producției și perspectivele unor exporturi susținute vor depăși nivelul de diminuare a ponderii orzului pe piața cerealelor furajere( în favoarea grâului moale și a porumbului). Stocurile totale de orz se vor diminua pe termen mediu de la 11 milioane tone în 2001/2002, la 6 milioane tone începând din 2006/2007. Balanța comercială cerealelor furajere pe perioada analizată este prezentată în tabelul următor (Tabelul 1.10):

Tabelul 1.10

Balanța comercială a cerealelor furajere în UE, în perioada 2000 – 2009

– milioane tone-

Sursa: CRCE

Scăderea prețului la alte cereale, precum ovăzul și triticalele, va stimula creșterea regulată a consumului intern de astfel de cereale, dar va limita, în schimb, expansiunea ofertei. Ca urmare, piața acestor cereale se va stabiliza pe parcursul aproape al întregii perioade analizate, stocurile totale situându-se la un nivel mai puțin peste 2 milioane tone.

Spre deosebire de alte cereale, piața secarei în UE va cunoaște un dezechilibru continuu și structural, întrucât potențialul de ajustare a ofertei și a cererii va fi constrâns puternic de prețurile relativ ridicate la secară și de lipsa debușeelor. Cererea de import limitată de pe piața mondială, competitivitatea scăzută a prețurilor atât pe piața internă cât și pe cea externă, limitarea furajării nutriționale și consumul uman stagnant din UE sunt factori care vor determina majorarea stocurilor publice de secară prin absorbția excedentului de producție ce nu va cunoaște o atractivitate deosebită pentru piețele de export. Stocurile publice de secară, estimate la 0,9 milioane tone, se vor majora în perioada analizată ajungând la 13,5 milioane tone în sezonul 2009/2010, din care 12,8 milioane tone vor constitui stocuri de intervenție.

1.3 Piața cerealelor în Europa Centrală și de Est

În a doua jumătate a anilor 90, suprafața cultivată cu cereale în țările central și est-europene a fost relativ stabilă, totalizând puțin peste 24 milioane ha. Cu toate acestea, nivelul scăzut al prețurilor pe piața mondială și condițiile meteorologice nefavorabile au determinat diminuarea acestei suprafețe la 22,9 milioane ha în 1999. Anul 2000 a cunoscut o extindere a suprafeței cu peste 1 milion ha, fapt care nu a adus însă și la o majorare a producției de cereale datorită secetei din anul următor. În 2001, suprafața cultivată s-a extins la 24,5 milioane ha, în special cea din România și Ungaria. Condițiile de piață din ce în ce mai favorabile pentru semințele oleaginoase și nivelul stagnant al prețurilor la cereale pe piața Europei Centrale și de Est vor determina reducerea ușoară a suprafeței cultivate cu cereale la 23,3 milioane ha până în 2009.

Condițiile de piață favorabile din perioada anterioară celei analizate au generat diminuarea suprafeței cultivate cu semințe oleaginoase în anii 2000 și 2001. Cu toate acestea, suprafața cultivată cu oleaginoase se va reface lent pentru a ajunge la 3,6 milioane ha în 2009, refacere care va avea loc mai ales în Ungaria, Bulgaria si Slovacia.

Cu excepția anului 1999, suprafața totală alocată culturilor de oleaginoase și de cereale s-a menținut la un nivel relativ constant, 27 milioane ha. Pe termen mediu, aceasta se va diminua treptat până în anul 2009, în cazul în care politicile agrare ale țărilor din regiune nu vor suferi modificări.(Tabelul 1.11).

Tabelul 1.11

Suprafețele cultivate cu cereale și oleaginoase în Europa Centrală și de Est, în perioada 1999 – 2009

– milioane ha –

Sursa: OECD

Încă de la începutul anilor 90, producția medie la hectar în țările central și est – europene s-a majorat cu peste 15%, de la circa 2,7 tone /ha în 1992, la 3,36 tone /ha în 2001. Cu toate acestea, țările din regiune sunt tot mai expuse la secetă, precum în anul 2000, comparativ cu țările UE. Dezvoltarea intensivă a producției de cereale depinde de posibilitatea producătorilor agricoli de a spori utilizarea materiilor prime. Reevaluarea ratelor de schimb valutar ale principalelor monede naționale din regiune va determina scăderea prețurilor la materiile prime de import, precum pesticidele și unele îngrășăminte, fapt care va constitui un stimulent pentru producția agricolă.

Producția totală de cereale a Europei Centrale și de Est a sporit de la 63 milioane tone în 1992, la circa 76 milioane tone în 1998 , însă condițiile meteorologice nefavorabile au generat probleme pentru culturile de cereale astfel că această producție s-a redus la 72 milioane tone în 1999 și apoi, după seceta din anul 2000 la numai 62 milioane tone, cel mai scăzut nivel de la începutul perioadei de tranziție. Condițiile excepționale din anul 2001 și stimulentele generate de nivelul ridicat al prețurilor în anul 2000 au dus la obținerea unei producții de cereale de 82,2 milioane tone(Fig. 5). Tendința generală de intensificare a producției de cereale, sprijinită de politicile agricole interne și evoluția favorabilă a prețurilor pe piața mondială, vor duce la extinderea producției la 85 milioane tone până în anul 2009(Fig. nr. 6). Polonia, România și Ungaria vor rămâne în continuare cele mai mari producătoare de cereale din regiune. Politicile agricole actuale din Polonia vor încuraja majorarea producției de grâu și secară.

Fig. nr. 5 Principalii producători de cereale din Europa Centrală și de Est, în anul 2002

Fig. nr.6. Principalii producători de cereale din Europa Centrală și de Est, în anul 2009

În ultimii ani, exporturile și importurile totale de cereale au fluctuat semnificativ datorită variațiilor nivelului producției și a diverselor stimulente acordate prin intermediul politicilor agricole interne. Condițiile nefavorabile din anii 1999 și 2000 au dus la o reducere a excedentului de export la 0,2 milioane tone în anul 2000. În 2000, prețurile la cereale pe piața Europei Centrale și de Est s-au refăcut semnificativ, datorită unei cereri mari de import și a unui nivel ridicat al taxelor vamale de import. Prețurile la grâul comun și la secară s-au apropiat de prețurile la cereale de pe piața țărilor net importatoare din UE.

Condițiile meteorologice extrem de favorabile, precum și nivelul ridicat al prețurilor au generat extinderea producției de cereale în anul 2001, care a avut ca rezultat obținerea unui rezultat obținerea unui excedent de export de 11,4 milioane tone. În ciuda presiunilor deosebite asupra piețelor, prețurile s-au menținut ridicate la nivel regional, astfel că guvernele și agenții economici privați au beneficiat de oportunitatea unei replanificări a stocurilor. Cu toate acestea, presiunile exercitate de prețuri s-au făcut resimțite mai ales în Ungaria și Polonia.

Ușoara majorare estimată a producției și extinderea consumului intern vor duce la sporirea disponibilităților pentru export până în 2009. Chiar și presupunând că stocurile de cereale vor fi majorate acolo unde este necesar, prețurile interne vor fi mai puțin dependente de prețurile de import și ar putea chiar să se reducă. În consecință, excedentul anual de export va stagna la 8 – 8,5 milioane tone până în 2009.

Ungaria, România, Bulgaria, Polonia și Slovacia vor evolua în continuare ca net exportatoare de cereale, în timp ce Slovenia, Rep. Cehă și țările baltice vor rămâne țări net importatoare de cereale în perioada analizată.

Grâul comun este cea mai importantă cereală din regiune. Suprafața alocată culturilor de grâu va fi de circa 9 milioane ha, în timp ce suprafața cultivată cu cereale furajere se va restrânge de la 14,6 milioane ha în 2002, la 14,3 milioane ha în 2009, datorită evoluției mai puțin favorabile a prețurilor la acestea din urmă față de cele la grâu.

Producția de grâu se va majora de la 31,8 milioane tone în 2002, la 34,2 milioane tone în 2009, însă într-o măsură mai mică decât consumul intern. Excedentul de export a fost estimat să se diminueze de la 5,1 milioane tone în 2002, la 4,3 milioane tone în 2009.

Producția de cereale furajere va spori cu circa 4 milioane tone, de la 46,4 milioane tone în 2002, la 50,6 milioane tone în 2009. Porumbul produs mai ales în Ungaria, România și Bulgaria, este cea mai importantă cereală furajeră, având o producție de 22,1 milioane tone, fiind urmată de orz (11,1 milioane tone) – produs mai ales în Polonia și Rep. Cehă și de secară (7 milioane tone) – Polonia și țările baltice.

Până în anul 2009, consumul intern de cereale furajere se va majora la 46,5 milioane tone, cu un disponibil la export de 4 milioane tone, din care 3,2 milioane tone va fi porumb(Ungaria și România) și 0,8 milioane tone va fi secară(aproape în exclusivitate din Polonia)

1.4 Participarea României la comerțul internațional cu cereale

1.4.1 Situația internă

Deși România dispune de un important potențial agricol, în perioada anilor 1996-2003 producția agricola a avut o evoluție diferențiată datorita condițiilor climaterice (in special datorita secetei ), modului de realizare a lucrărilor agricole si asigurării îngrășămintelor chimice.

Comparativ cu țările Europei, din punct de vedere al producției de cereale , România se situează:

pe locul șapte la grâu și secară (cu o pondere de 3,2% în totalul producției europene) in urma Federației Ruse, Franței, Germaniei, Marii Britanii, Poloniei, și Ucrainei;

pe locul treisprezece la orz (cu o pondere de 1,6% în totalul producției europene), în urma: Federației Ruse, Germaniei, Ucrainei, Franței, Marii Britanii, Spaniei, Danemarcei, Poloniei, Finlandei, Suediei, Republicii Cehe și Belarusului,;

pe locul zece la ovăz (cu o pondere de 2,8% în totalul producției europene), în urma: Federației Ruse, Finlandei, Suediei, Germaniei, Poloniei, Spaniei, Ucrainei, Marii Britanii, și Belarusului;

pe locul patru la porumb (cu o pondere de 10,1% în totalul producției europene), în urma: Franței, Italiei si Ungariei.

Suprafețele cultivate cu cereale pentru boabe, au avut o evoluție fluctuanta, ajungând in anul 2000 la 5671,0 mii ha, în anul 2001 la 6294,0 mi ha iar în 2002 la 5939,0 mii ha. Pe termen mediu se estimează că în 2009 suprafața cultivată va ajunge în 2009 la 5614,0 mi ha.

Aceeași evoluție se poate observa și în cazul suprafețelor cultivate cu porumb, grâu și secară care dețin ponderea cea mai ridicată în totalul suprafețelor cultivate cu cereale, pe tot parcursul ultimilor ani. Spre deosebire de grâu si secară care, în anul 2000 au fost cultivate pe o suprafață mai mare cu 8,7% decât cea din 1996, la porumb, anul 2000 a însemnat o micșorare a culturilor cu 6,5% față de același an.

Din punct de vedere a proprietății asupra suprafețelor cultivate in anul 2002 se poate afirma ca sectorul privat este preponderent, fiind reprezentat de gospodăriile populației, asociațiile agricole cu sau fără personalitate juridică, precum si de societățile agricole înființate sau reorganizate conform legii 36/1991.

Astfel la culturile de grâu si secară, ponderea suprafețelor particulare este de 84,8%, la orz si orzoaica 76,5%, la ovăz 94,4% si la porumb (inclusiv sorg) 94,2%.

Dacă în anul 2000 suprafața cultivată cu cereale a fost de aproximativ 5671 mii hectare (potrivit OECD), în 2001 6294 mii hectare iar în 2002, 5939 mii hectare, pe termen mediu se prevede o ușoară scădere a acestei suprafețe cultivate, în anul 2009 ajungând la cifra de 5614 mii hectare. În ceea ce privește producția totală de cereale a României, se estimează o creștere a acesteia de la aproximativ 78,25 mii tone în anul 2002 la 84,65 mii tone în anul 2009, creștere datorată sporirii randamentului mediu la hectar. Consumul intern va avea o evoluție fluctuantă, apreciindu-se că va ajunge la 16,19 mii tone în 2009 (Tabelul 1.12).

Tabelul nr. 1.12

Situația și perspectivele pieței cerealelor în România în perioada 2000- 2009

Sursa CRCE

1.4.2 Participarea României la comerțul internațional

În perioada 1996 – 2000 din punct de vedere valoric, exportul de cereale a deținut ponderi cuprinse între 3,54% (care reprezintă nivelul cel mai ridicat, atins în 1996) și 0,33% (cel mai scăzut nivel înregistrat în 2000) în totalul exporturilor românești.

Importurile realizate au avut ponderi mai mici, situându-se între 0,15% în 1996 (cea mai mică valoare) și 0,44% în 2000 (cea mai mare valoare)

Din punct de vedere cantitativ exporturile cele mai mari de cereale s-au înregistrat în anul 1996 (1641,2 mii tone),pentru ca după o scădere drastică în 1997 (cu 51,6% față de anul anterior) să urmeze un trend crescător, ajungând, în 1999 la 1023,9 mii tone. Datorită inundațiilor și secetei, anul 2000 a însemnat cea mai mică recoltă, ceea ce a avut influență și asupra cantităților exportate, acestea fiind doar de 349,9 mii tone.

În anul 2000, în topul cantitativ al produselor exportate, pe primul loc se situa grupa “Porumb” (144,4 mii tone), urmată “grâu și meselin” (115,5 mii tone),”Orz” (92,6 mii tone),și “Orez” (1,4 mii tone)

Făcând o analiză comparativă cu anul 1999, se poate observa că la grupele enumerate mai sus, singura care a înregistrat creștere a fost “Orz” cu + 18,7% celelalte având scăderi cu 20,1% respectiv 85,4 și 44,0%.

Analizând din punct de vedere valoric, se poate observa că exporturile au avut o evoluție oscilantă, cele mai mari înregistrându-se în anul 1996 (286,3 mil. USD) și cele mai mici în 2000 (33,8 mil. USD).

Importurile cantitative de cereale au avut o evoluție oscilantă, cele mai mari fiind în anii 2000 (303,3 mii tone, mai mult cu 132,4% față de 1999 și cu 258,6% față de 1996) și 1997 (184,8 mii tone, cu 72,9% mai mult decât în anul anterior).

Cele mai mari importuri în anul 2000 s-au înregistrat la “Grâu și meselin” (189,2 mii tone, de aproximativ 26344,2% mai mare decât în anul 1999). La celelalte grupe s-au înregistrat cantități mai mici și anume la “Orez” 84,5 mii tone, “Orz” 74,8 mii tone, “Porumb” 34,8 mii tone, la restul cantitățile fiind nesemnificative.

Din punct de vedere valoric, importurile au avut aceeași evoluție ca cele cantitative, cea mai mare valoare fiind înregistrată în anul 2000 și anume 57,5 mil. USD, ceea ce înseamnă o creștere de 246,0% față de 1996.

Făcând o analiză mai aprofundată a importurilor, în anul 2000 se poate observa că supremația și în acest caz este deținută de “Grâu și meselin”(23,5 mil.USD) și “Orez”(15,9 mil. USD).

În cadrul perioadei analizate soldul balanței comerciale a înregistrat o evoluție oscilantă, cea mai mare valoare fiind în anul 1996, de 269,7 mil. USD, iar cea mai mică în 2000, de fapt singurul an din seria celor cinci, când soldul a fost negativ și anume –23,7 mil. USD. Situația negativă constatată în anul 2000, s-a datorat printre altele și soldurilor negative mai mari înregistrate la grupele “Orez”(-15,6 mil. USD) și “Grâu și meselin”(-11,7 mil. USD).

Singurul sold pozitiv în anul 2000 a fost realizat la balanța comercială cu “Porumb”(6,1 mil. USD), produs care de fapt a deținut primul loc și la exporturile valorice.

În anul 2000 exportul de porumb a fost îndreptat în primul rând spre Turcia, în proporție de 21,6 % – această țară fiind un partener tradițional, care a ocupat întotdeauna un loc fruntaș în topul partenerilor la exportul acestui produs – urmată fiind de Portugalia cu 14,8%, Spania 11,4%, Maroc 10,6% și Algeria 6,8%. Importul s-a realizat în special din Ungaria 34,6%, Iugoslavia 22,9%, Franța 17,5%, Bulgaria 14,1% și SUA 5,3%.

Cel mai mare deficit, în anul 2000, s-a înregistrat la balanța comercială de la grupa “Orez” și anume –15,6 mil. USD. Exportul a fost orientat spre Moldova 63,7%, țara de asemenea cu o pondere mereu ridicată pe parcursul anilor, Bulgaria 28,2%, Federația Rusă 1,9%, Macedonia și Malta cu câte 1.7%. importul a provenit în principal din China 52,7%, Egipt 37,3%, Vietnam 5,6%, Spania 0,7% și Bulgaria 0,6%.

În lunile ianuarie – februarie ale anului curent exporturile de produse agroalimentare au înregistrat o scădere cu 5,5% față de aceeași perioadă a anului trecut (Figura 1.5) . S-au exportat 59,9 mii tone de cereale în valoare de 7,2 milioane USD, înregistrându-se o scădere de 69,4 mii tone față de primele două luni ale anului trecut). Importurile au crescut cu 9,3% față de aceeași perioadă, creșterea importurilor înregistrându-se la grâu (+70 mii tone în valoare de 8,0 milioane USD) și la orez (1,3 mii tone în valoare de 3,1 milioane USD).

Referitor la orientarea geografică a comerțului exterior cu produse agroalimentare în perioada ianuarie – februarie 2003 exporturile de produse agroalimentare în UE au deținut o pondere valorică de 44% iar cele în CEFTA de 17%.

Figura 7 Comerțul internațional al României cu produse agroalimentare în primele 2 luni ale anului

Pornind de la evaluarea pieței cerealelor în acești ani de tranziție pentru care țara noastră nu a avut și nu are definită o politică de dezvoltare și privind spre viitor pot spune că orice demers privind integrarea agricolă în domeniul producției și comerțului cu cereale trebuie să pornească de la realitățile oglindite de analiza evoluției comparative pe termen lung a suprafețelor cultivate, a producțiilor și a randamentelor la unitatea de suprafață.

În acest context strategia de integrare nu va putea lua în seamă reducerea sensibilă a culturii cerealelor, ci transformarea acestui sector într-unul competitiv.

Acest proces va fi însă foarte dificil deși în ultimii ani, producția de cereale a României a reprezentat 8,8% din cea a UE pentru o suprafață de 17,1%. Soluțiile pentru înlăturarea decalajului de natură tehnologică și organizatorică dintre România și UE și pregătirea pentru integrarea cerealieră presupun :

reorganizarea producției și comercializării;

instituționalizarea mecanismelor pieței

transpunerea în drept intern a acquis – ului comunitar;

reorganizarea pieței cerealelor în conformitate cu sistemul european al Organizării Comune de Piață pentru cereale, care să permită aplicarea principiilor și mecanismelor PAC.

=== capitolul2 ===

CAPITOLUL 2

CARACTERIZAREA MERCEOLOGICĂ GENERALĂ A CEREALELOR ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL

2.1 Structura sortimentală

Cerealele au jucat din totdeauna un rol deosebit în alimentație. Este un lucru binecunoscut ca debutul culturilor cerealiere s-a făcut cu peste 10000 ani în urma. Actualmente, peste 70% din suprafețele însămânțate ale lumii sunt consacrate culturilor de cereale. Boabele de cereale au un potențial tehnologic și nutritiv ridicat, putând fi prelucrate într-o gamă largă de produse foarte diversificate: crupe, faină, paste făinoase, produse de panificație, produse de patiserie, concentrate alimentare etc. Aceste produse constituie baza alimentației umane, acoperind 40-50% din necesarul de glucide. Cerealele prezintă și avantajul unor producții mari la hectar și al posibilităților de păstrare timp îndelungat.

Grâul (Triticum) ocupă primul loc în cadrul cerealelor, fiind cea mai valoroasă dintre cereale nu numai prin compoziția chimică, ci și prin capacitatea făinii sale de a forma – în prezența apei – glutenul (datorită a două componente proteice – gliadina și gluteina) care conferă structură specifică produselor de panificație și altor produse, obținute prin prelucrarea făinii. Se disting două tipuri: grâul comun, utilizat în panificație și grâul dur, utilizat la fabricarea pastelor făinoase (5% din recoltele mondiale). Sunt apreciate mai ales soiurile cu o cantitate mai mare de substanțe proteice și mai ales sticloase. Dintre speciile comune cele mai răspândite sunt: Hard Red Winter (grâu roșu dur de iarnă), Hard Red Spring (grâu roșu de primăvară), Spring Wheat. Atât grâul comun cât și grâul dur au forme de primăvară și forme de toamnă. Grâul moale roșu de iarnă este cultivat într-un climat cu umiditate sub medie. Făina rezultată este folosită pentru produsele de patiserie. Grâul dur roșu de primăvară este cultivat în statele din nordul SUA unde iernile sunt prea dure pentru producerea grâului de iarnă.

Grâul comun se caracterizează printr-un spic mai mult sau mai puțin dens (densitatea însemnând numărul de spiculețe pe unitatea de lungime), cu ariste sau fără ariste. Dacă are ariste ele sunt puternic răsfirate in părți. Bobul are o forma oval-alungită, este colorat diferit și deseori are consistența făinoasă. Smoculețul are perișori deși și lungi, vizibili.

Grâul dur are un spic dens, aproape totdeauna aristat, iar aristele sunt lungi și îndreptate de-a lungul bobului. Are bobul alungit, cu smoculețul de perișori slab vizibili. În secțiune, bobul are forma aproximativ triunghiulară iar consistența lui este de regulă sticloasă. Incidental se întâlnesc și câteva specii de grâu tunicate (acoperite cu pleve), denumite alacuri. Grâul din aceste specii are spicul fragil și care prin treierare se rupe în spiculețe separate.

Aceste specii nu au importanță practică, deoarece îngreunează procesul de prelucrare a bobului in faină prin câteva operații suplimentare.

Speciile de grâu se clasifică în varietăți după o serie de caractere, cum ar fi: prezența sau absența aristelor (la specia grâu dur se adaugă și culoarea aristelor),culoarea spicului, culoarea boabelor și perozitatea glumelor.

Varietățile de grâu comun mai răspândite în țara noastră sunt: Lutescens Al.(nearistat, cu spicul alb și bobul roșu), Milturum Al (nearistat cu spicul roșu și bobul alb), Erythrospermun Korn (aristat cu spicul alb și bobul roșu) și Ferugineum Al (aristat cu spicul roșu și bobul roșu).

Dintre varietățile de grâu dur, mai răspândite sunt: Hordeiforme Host(aristat, cu arista roșie, cu spicul roșu și bobul alb), Melanopus Al (aristat, cu arista neagra, cu spicul alb și bobul alb și Coerulescens Bayle (aristat cu arista neagra, cu spicul alb și bobul alb)

Fiecare varietate cuprinde un anumit număr de soiuri, care se diferențiază între ele după diferite caractere morfologice, biologice economice și tehnologice care influențează implicit calitatea boabelor și despre care voi vorbi in subcapitolul urmator. Perioadele de recoltare în lume sunt, în emisfera nordică sunt în lunile iunie, iulie august, iar în emisfera sudică în ianuarie.(Tabelul 2.1)

Porumbul (Zea mays L.). Cultivat în America cu peste 2000 de ani î.e.n, este adus în Europa abia la sfârșitul secolului XVII. Este folosit în cea mai mare proporție la hrana animalelor, mai ales a pasărilor(cca. 80%). În alimentație se utilizează la nivel scăzut in țările industrializate, dar crește în țările cu venituri medii in curs de dezvoltare, în special în Africa de Nord, Orientul Mijlociu și Asia de Sud-Est. Porumbul este o cereală bogată în amidon , conține o cantitate mai redusă de substanțe proteice, reprezentând o valoroasă sursă de materie primă pentru industria alimentară, fiind utilizat la obținerea amidonului, alcoolului etilic, băuturilor alcoolice, a uleiului, în patiserie, cofetărie, corn flakes, pop corn etc.

Ca plantă, porumbul se remarcă printr-o mare productivitate la hectar și o serie de particularități botanice. Astfel, la porumb, florile mascule sunt strânse in panicul, iar cele femele in știulete. Numărul știuleților pe o tulpină este de 1-3. Știuleții și boabele sunt de formă și dimensiuni diferite, iar colorația boabelor este foarte variată: albă și galbenă, cu nuanțe de roșu și albastru.

Varietățile cele mai frecvent cultivate sunt: corne (Argentina), dente, numită și “yellow corn” american, corne-dente (Uniunea Europeana) și se comercializează sub forma de boabe.

Tabelul 2.1. Perioadele secerișului în lume

Sursa: D.,D.,R.,P.,P,R.. Mărfurile alimentare în comerțul internațional, ed. Ec. Buc. 2001,p.114

În total există între 100 și 150 de varietăți de porumb; femierii și utilizatorii comerciali au dezvoltat un sistem de gradare bazat pe analiza boabelor. Porumbul crenelat este cea mai comună varietate, acoperind aproape 99% din producția americană. Porumbul crenelat își datorează denumirea adânciturii din vârful boabeei formate ca rezultat al condensării inegale a componentelor amidonului. Standardele stabilite pentru porumbul crenelat disting varietăți de galben, alb și mixt. Galbenul domină toate piețele de furaje și piețele pentru măcinare umedă, având ca ultim produs făina de porumb și alte produse pentru consum uman și utilizare în industria alimentară în special. Porumbul alb este solicitat de morile cu măcinare uscată pentru a produce mălaiul de consum și destinat industriei alimentare.

Porumbul mixt (porumb alb și galben combinat accidental în perioada stocării) este rareori tranzacționat și este destinat aproape exclusiv furajării. O altă varietate importantă de porumb american este porumbul dulce; boabele sale conțin o cantitate mare de amidon, din care cauză sunt ușor de mestecat. Structura chimică a altei varietăți(Waxy) este adecvată măcinării umede. Porumbul indian este folosit în scopuri decorative.

Orezul (Oryza sativa L.) formează baza alimentației pentru aproape jumătate din populația globului, 90% din producția mondiala provenind din Asia, mai ales din China care este pe departe cel mai mare producător mondial dar care joaca un rol relativ minor in comerțul internațional. Orezul este produs în întreaga lume, în climate de la temperat la tropical. Este cultivat pe terenuri umede, care asigură umiditatea uniformă necesară. Este foarte vulnerabil atât la secetă, cât și la temperaturi neobișnuit de reci. Practicile de cultivare diferă de la națiune la națiune, reflectând diferențele de climat, condițiile de creștere și nivelul tehnologiei agricole.

Orezul cultivat are aproximativ 32 de varietăți, care se deosebesc după prezența sau după lipsa aristelor, culoarea paleelor și culoarea cariopsei. În comerțul internațional principalele varietăți de orez: Oryza Sativa Japonica, cu bobul oval, ce se cultiva in toate zonele geografice favorabile culturii orezului pe glob, și Oryza Sativa Indica cu bobul subțire și alungit, cultivat in principal in tarile Asiei de Sud-Est .Regional, în Thailanda și Laos se cultiva Oryza Glutinosa, impropriu in culinăria europeană. În funcție de stadiul de prelucrare se comercializează patru categorii de orez, respectiv orezul paddy (nedecorticat), orezul cargo (sau de export, cu bobul decorticat, reprezentând 80% din masa paddy, orezul alb, decorticat și șlefuit, orezul glasat, care reprezintă orezul polisat și glasat. O mare parte din producția de orez (90%) se utilizeaza în alimentația umana. Orezul sfarâmat se utilizeaza ca brizură, furaj, combustibil, îngrașământ și în obținerea alcoolului.

Orzul (Hordeum L.) este una dintre cele mai vechi cereale cultivabile având o importanță deosebită și intrebuințări multiple: pentru obținerea malțului în industria berii (orzoaica), materie primă în fabricarea alcoolului, pentru prelucrarea în crupe (arpacaș), pentru hrana animalelor etc. Ca și grâul are forme de primavară și forme de toamnă. În cultura predomină orzul de primăvară. Orzul se împarte în două specii:

Hordeum vulgare – orzul cu șase rânduri, la care boabele se formează în toate spiculețele

Hordeum distichum – orzoaica sau orzul cu două rânduri, la care boabele se formează numai în spiculețul din mijloc.

Orzul cu șase rânduri se împarte la rândul său în orz cu șase muchii și orz cu patru muchii. Ambele specii se clasifică în varietăți după o serie de caracteristici: boabele îmbrăcate sau golașe, spicul dens sau răsfirat, prezența aristelor, colorația spicului și a aristelor, caracterul aristelor etc.

Varietățile cele mai însemnate de orz cu două rânduri sunt: nutans, medicum, persicum și nudum. Din varietățile de orz cu multe rânduri remarcăm: pallidum și nigrum.

Ovăzul (Avena sativa L.) este o cereală de primăvară relativ iubitoare de apă și căldură. Este folosit în alimentația omului, sub formă de crupe laminate (fulgii de ovăz) crupe șlefuite(faina de ovăz) și in unele cazuri, pentru fabricarea alcoolului. Pentru a se obține recolte bogate, ovăzul are nevoie cel puțin de niveluri medii pentru elementele esențiale nutritive de sol – nitrogen, fosfat și potasiu Inflorescența sa este un panicul care poate fi răsfirat sau drapel. Spiculețele conțin de la 2 până la 4 flori, iar floarea superioară este de obicei sterilă, cu alte cuvinte în spiculeț se pot gas unul, două sau trei boabe, mai des două. Pe același spiculeț se întâlnește un bob mai mare și altul mai mic. În cazul când ovăzul este aristat, arista se găsește numai pe primul bob (cel mare).

Bobul de ovăz este îmbrăcat în pleve dar există și ovăz golaș (Avena nuda). Cele mai importante varietăți de ovăz sunt:

Mutica (cu bobul alb,nearistat)

Aristata (cu bobul alb,aristat)

Aurea (cu bobul galben,nearistat)

Krausei (cu bobul galben aristat)

După formă boabelor de ovăz se deosebesc următoarele tipuri:

Ovăzul suedez, cu bobul mare, lat, cu vârful obtuz, puțin curbat, a cărui palee nu acoperă complet bobul

Ovăzul Leutevitz are de asemenea un bob mare, mai îngust decât primul, cu vârful alungit și obtuz Bobul este acoperit cu pleve 2/3 din lungimea sa

Ovăzul aciform are bobul îngust, cu vârful ascuțit

Ovăzul Satilov, deosebit prin bobul sau scurt, cu vârful ascuțit în formă de pară

Secara (Secale Cereale L.) este o plantă cerealieră originală din Asia, fiind a doua cereală panificabilă, aproape tot atât de valoroasă ca și grâul, atât pentru industria panificației cât și sub aspect nutritiv. Din bob se obține făina de diferite extracții, din care se prepară pâinea și alte produse de panificație. Se utilizează și pentru obținerea malțului de secară, pentru fabricarea alcoolului etc.

Dintre cele câteva specii de secară cunoscute, importanță practică are numai Secale cereale. Are atât forme de primăvară cât și forme de toamnă. Secara cultivabilă se împarte în subspecii după forma spicului, colorația spicului în primele faze de dezvoltare și culoarea bobului, sticlozitatea, densitatea și lungimea bobului de perișori. În general la secară nu se observă diferențe atât de mari la soiuri ca la grâu. În cultura predomină “soiurile locale”, adică “populații” formate și adaptate la condițiile din diferitele țări cultivatoare. Ele se împart în secara cu talie înaltă, medie și scundă, ultimul ecotip fiind mai puțin productiv decât primele două.

2.2 Factorii care influențează calitatea cerealelor

Calitatea este cea mai importantă caracteristică a cerealelor în tranzacțiile internaționale influențând în mod direct prețul acestora (prețul fiind stabilit la nivelul unor condiții de calitate standard), fiind reglementată prin numeroase standarde și organizații., contracte etc. Este determinată de o serie de factori precum: structura anatomică și compoziția chimică a boabelor, de specie și de soi, de proprietățile senzoriale fizice și chimice ale boabelor de dinainte și după recoltare, precum și de condițiile de depozitare și de păstrare.

Structura anatomică și compoziția chimică a boabelor de cereale influențează în mod direct calitatea acestora.

Boabele de cereale sunt constituite din mai multe componente, cu grosime și pondere procentuală variabilă de la specie la specie și chiar de la soi la soi.

Bobul de grâu are ca principale parți constitutive, importante pentru produsele de prelucrare și, respectiv pentru componentele nutritive pe care le transmit produselor finite: învelișul, stratul aleuronic, endospermul și embrionul(Tabelul 2.2).

Învelișul bobului este o formațiune cu mai multe straturi, care acoperă circumferic bobul, format din celule dense, lignificate, bogate în celuloză și substanțe minerale, și protejează endospermul și embrionul de acțiunile externe mecanice și chimice.

Stratul aleuronic este format dintr-un rând sau două de celule dotate cu substanțe proteice, grăsimi substanțe minerale, vitamine, enzime.

Endospermul este componenta structurală cea mai valoroasă a bobului și cea mai bine reprezentată cantitativ. El este alcătuit din celule mari, cu pereți groși, umplute cu substanțe proteice și amidon, în care predomină majoritar amidonul (raport de 6:1 cu substanțe proteice). Procentual endospermul reprezintă 85-88% din masa bobului.

Embrionul este acea parte a bobului din care, prin încolțire, se formează planta. In embrion se găsește o anumită rezerva de substanțe hrănitoare pentru tânăra plantă, ca: proteine, zaharuri, lecitină, vitamine, substanțe minerale etc.

Asemănător cu bobul de grâu ca structură anatomică este bobul de secară, însă ca formă bobul de secară este mai îngust. Ca urmare a acestui fapt, conținutul de învelișuri este mai mare.

Tabelul 2.2: Proporția procentuală a diferitelor părți anatomice la secară

Sursa:Dumitru,D.,Merceologia Ceealelor, Buc. 1966,p.12

Bobul de orz este îmbrăcat în pleve și mai rar golaș. Caracteristic este faptul că are capetele ascuțite, iar mijlocul este umflat. Plevele bobului, adică învelișurile florale, constituie 11-13% din greutatea bobului și sunt puternic concrescute cu învelișul carpian.

Stratul aleuronic, spre deosebire de boabele altor cereale, este format din câteva rânduri de celule (2-4), iar embrionul este mai dezvoltat decât la bobul de grâu.

Bobul de ovăz eliberat de învelișurile florale se aseamănă întrucâtva cu bobul de secară: are smocul de perișori, șanțul ventral, însă tot bobul este acoperit cu perișori fini. Bobul de orez nu are șanț ventral.

Bobul fără palee are suprafața brăzdată longitudinal de costițe, care corespund unor adâncituri similare de pe pleve. Plevele orezului nu sunt concrescute cu grăuntele.

Sticlozitatea bobului de orez spre deosebire de sticlozitatea boabelor altor cereale, depinde în general de umiditatea ecologică.

Bobul de porumb prezintă o structură anatomică oarecum diferită față de celelalte cereale, fiind acoperit cu învelișuri carpiene foarte dezvoltate (12-14 straturi de celule), grosimea acestora atingând 0,3 mm. Învelișurile seminale sunt mai subțiri și sunt alcătuite din două straturi de celule.

Compoziția chimică a boabelor de cereale este un alt factor care influențează direct calitatea acestora (Tabelul 2.3) fiind în strânsă legătură și direct influențată de structura anatomică a boabelor. Principalele substanțe chimice regăsite în structura boabelor sunt glucidele (mai ales amidon și în cantitate mică, glucoza, maltoza fructoza, rafinoza), hemiceluloza, substanțele proteice (albumine, globuline, prolamine, gluteline), lipidele (gliceride, lecitine, steroli), pigmenți (clorofila, caroten), vitamine (B1,B2,PP,E,D2) și enzime (amilaza, maltaza, zaharaza, lipaza).

Endospermul concentrează amidon și cea mai mare parte a substanțelor proteice. Zonele periferice (învelișul, embrionul) concentrează substanțele minerale, lipidele, celuloza, pentozanii.

Tabelul 2.3: Compoziția chimică a diferitelor specii de cereale(%)

Sursa:Dumitru,D.,Merceologia Ceealelor, Buc. 1966,p.27

Prezența părților anatomice periferice, deși prezintă interes nutritiv, imprimă produselor de prelucrare o mare instabilitate la păstrare. Particulele din stratul aleuronic și embrion, datorită prezenței grăsimilor și enzimelor, accentuează și ele instabilitatea.

Proprietățile senzoriale, fizice și chimice ale boabelor de cereale reprezintă alți factori extrem de importanți care influențează decisiv calitatea boabelor de cereale, aceste caracteristici fiind reglementate în schimburile comerciale de standarde ale proprietăților sus menționate pentru fiecare produs în parte și contracte care au rolul de a asigura un anumit nivel al calității. Aceste caracteristici sunt diferite pentru fiecare specie, varietate și soi făcând diferența între acestea și determinând apartenența la diferite clase de calitate. Proprietățile senzoriale, fizice și chimice ale boabelor se determină prin diferite metode pe care le voi prezenta în subcapitolul următor, exprimarea acestora făcându-se prin așa numiții indici de calitate ai cerealelor.

Transportul cerealelor poate influența negativ calitatea acestora prin nerespectarea condițiilor impuse de standardele în vigoare (STAS 6534-81). Cerealele trebuie transportate în vagoane, camioane, nave sau alte mijloace, curate, astfel ca pe timpul transportului să se asigure menținerea calității loturilor respective, să se evite infestarea și pătrunderea apei din precipitații. Înaintea încărcării, mijloacele de transport vor fi verificate dacă sunt curate neinfestate și ermetic închise pentru a se evita scurgerea de semințe pe timpul transportului. Evident loturile transportate trebuie însoțite de documentele specifice din care să rezulte calitatea și cantitatea determinate la expediere.

Procesele de depozitare și păstrare a boabelor de cereale trebuie să respecte de asemenea reguli bine determinate și prescrise de standardele în vigoare ținându-se cont de faptul ca odată recoltat, bobul nu moare, în interiorul acestuia desfășurându-se o serie de procese fizico-chimice, el aflându-se într-o stare semibiotică.

Pe plan internațional depozitarea și păstrarea cerealelor sunt reglementate de standarde precum ISO 6322-1:1996 (Recomandări generale pentru păstrarea cerealelor), ISO 6322-2:2000 (Recomandări practice pentru depozitarea cerealelor), si ISO6322-3:1989 (Depozitarea cerealelor – controlul atacului de dăunători).

Spațiile destinate depozitării semințelor trebuie să asigure păstrarea corespunzătoare a acestora, să fie reparate, curate și neinfestate cu dăunători animali, să fie asigurate astfel încât, apa de orice proveniență să nu pătrundă în interior. Pătulele circulare, metalice, șoproanele sau platformele în care se depozitează provizoriu porumbul sau alte semințe trebuie prevăzute cu instalații mobile de aerare activă pentru a se evita procesele de încingere.

Terenul din jurul spațiilor de depozitare trebuie să aibă posibilități de scurgere a apei din precipitații, să fie întreținut curat, liber de resturi, deșeuri sau subproduse care pot constitui focare de infestare cu dăunători, precum și liber de materiale inflamabile.

Pentru o păstrare normală fiecare lot de cereale trebuie sa fie neinfestat atunci când este pus la păstrare. Masa de cereale trebuie sa aibă temperaturi cat mai scăzute urmărindu-se ca la fiecare punct de control temperatura sa nu depășească 25 grade celsius în perioada 1 aprilie…31 octombrie și 18 grade in perioada 1 noiembrie…31 martie.

În acest scop este necesar ca prin aerare activă, prin condiționare etc. sa se elimine permanent căldura rezultată din procesele de respirație și să se uniformizeze temperatura în masa de semințe. În funcție de soi și umiditate cerealele se pot păstra perioade mai lungi sau mai scurte de timp prin respectarea și aplicarea repetată a proceselor menționate mai sus.

2.3 Metode de evaluare a calității cerealelor. Indici de calitate

O mare însemnătate pentru producerea, vânzarea, prelucrarea și exportul cerealelor o are stabilirea calității lor. Se considera util și rentabil ca loturile de cereale să fie omogene în privința calității lor.

Stabilirea și verificarea calității boabelor se efectuează prin intermediul următoarelor proprietăți: caracteristicile organoleptice (aspect, culoare, starea suprafeței etc.), prospețimea, umiditatea, forma, uniformitatea, greutatea a 1000 de boabe, greutatea hectolitrică, indicele de cădere, conținutul de proteine, de impurități etc.

Pentru unele cereale (grâu, orz, ovăz) se determină sticlozitatea, iar pentru cerealele crupificabile (orz, porumb, orez) se determină conținutul de palee.

Caracteristicile organoleptice ale boabelor. Identificarea cerealei (respectiv stabilirea apartenenței de specie, varietate și soi), gradul de coacere (maturitatea), prospețimea și uniformitatea boabelor se pot stabili relativ ușor după culoare, formă, starea suprafeței etc.

Culoarea exterioară se modifică în timpul formării și dezvoltării boabelor, variind de la verde până la culoarea specifică bobului matur din specia și soiul respectiv. Astfel colorația boabelor de grâu variază de la alb-gălbuie la roșie-cafenie, la secară – galbenă, gri, verde și cafenie, la orz galbenă – pai, verde, neagră la mei – alburie – gălbuie, roșiatică și cenușie etc.

Se observă de asemenea modificarea culorii boabelor ca urmare a condițiilor nefavorabile de coacere, de recoltare, de uscare artificiala și de păstrare. De exemplu, ploaia la recoltare pricinuiește albirea grâului (și pierderea luciului), înnegrirea orzului și a ovăzului. La boabele învechite sau alterate se observă pierderea luciului. Culoarea exterioară permite să se recunoască amestecurile de mai multe soiuri.

În ceea ce privește mirosul boabelor de cereale putem spune ca acestea au un miros specific foarte slab, practic imperceptibil la o cantitate mică, dar mai mult sau mai puțin evident la loturile mari, deoarece boabele conțin cantități foarte mici de substanțe volatile. Acest miros poate fi modificat datorită factorilor externi, fie datorită unor procese fiziologice nedorite care au loc în boabe.

Boabele de cereale fiind corpuri capilaroporoase absorb și rețin substanțele volatile străine. Depozitarea și păstrarea cerealelor în condiții necorespunzătoare, imprima boabelor de cereale mirosuri improprii neplăcute, care se pot transmite în derivatele rezultate din prelucrarea lor chiar și în produsele de panificație.

Mirosurile frecvente provenind dintr-o depozitare a cerealelor în spații viciate sunt: mirosurile de produse petroliere, de chimicale, de fum de grajd, de semințe, de buruieni. Unele mirosuri apar chiar înainte de recoltare, de exemplu mirosul de pește al boabelor malurate.

Mirosurile provenind dintr-o păstrare necorespunzătoare ca urmare a încingerii, mucegăirii sau atacului de dăunători de hambar sunt : mirosul de spirt (prin acumularea de produse de fermentație alcoolică), mirosul de mucegai, mirosul de rânced, de putrefacție etc.

Gustul boabelor de cereale, în majoritatea cazurilor, este dulceag, slab perceptibil. Uneori, ovăzul are un gust ușor amărui. Modificarea gustului normal al boabelor se datorează ca și în cazul mirosului acțiunii unor factori externi care intervin atunci când nu sunt respectate o serie de reguli în ceea ce privește recoltarea, depozitarea și păstrarea cerealelor.

Umiditatea. Umiditatea se înscrie ca unul dintre cei mai importanți indici de calitate ai boabelor de cereale, de care depinde atât calitatea lor statică (ca raport între reziduul uscat și apă în bob) cât și implicațiile ei asupra comportării boabelor la păstrare sau chiar la prelucrare. Apa influențează atât procesele vitale ale bobului cât și microorganismele (bacterii și mucegaiuri) care populează suprafața bobului.

În celulele țesuturilor bobului, principalele substanțe coloidale – de natură protidică și glucidică – sunt capabile de îmbibație variabilă. Astfel, la încolțire, coloizii bobului se îmbibă intens, iar surplusul de apă permite solubilizarea substanțelor minerale și organice, ca și intensificarea diferitelor reacții ale proceselor vitale in bob. La o umiditate sub 15%, aproape toată apa este legată cu coloizi, de unde și o intensitate minimă a proceselor vitale. Creșterea umidității în bob peste 15% duce la acumularea de apă liberă, creând astfel condiția principală pentru intensificarea proceselor vitale, printre care și intensificarea procesului respirator (creșterea energiei de respirație). Când surplusul de umiditate este mai mare la suprafața bobului, se activează microflora, provocând mucegăirea sau chiar alterarea lui. Determinarea umidității cerealelor la nivelul țării noastre este reglementată de STAS 6124-66. Pe plan internațional umiditatea se determină conform standardelor ISO 711:1985 (Determinarea umidității cerealelor, metoda de referință de bază), și ISO 712:98 (Determinarea umidității, metoda de referință de rutină).

Pe plan intern determinarea umidității se face cu umidometrul tip T-1 pentru obținerea unor valori cât mai corecte astfel: înainte de cântărirea probei de analiză, se elimină impuritățile moi (bucăți de paie, corpuri minerale moi, precum și dăunătorii morți sau vii etc.). După luarea temperaturii se formează proba de analiză.

Pentru a afla umiditatea unui produs se fac două determinări consecutive, înregistrându-se media aritmetică a acestora la care se aplică corelația de temperatură.

Dacă diferența dintre rezultatele primelor două determinări nu depășește 0,2 procente de umiditate, la produsele cu umiditate până la 16%, respectiv de 0,4% procente de umiditate la cele cu umiditate mai mare de 16%, atunci se ia ca rezultat final media aritmetică a celor două determinări.

Dacă însă, limitele de mai sus sunt depășite, se face o nouă pereche de determinări, iar în cazul în care se încadrează în diferențele admise se face media aritmetică și se înregistrează rezultatul, iar în caz contrar, se face media celor patru determinări.

Rezultatul astfel obținut reprezintă procentul de umiditate al produsului analizat, numai dacă temperatura acestuia și a aparatului este de 20 de grade celsius. În caz contrar este necesară efectuarea unei corelații de temperatură.

Forma, dimensiunile și volumul boabelor.

Forma, dimensiunile și volumul boabelor de cereale sunt proprietăți fizice importante care sunt încorporate ca indici de calitate de mare valoare în stabilirea calității, mai ales privind posibilitatea purificării, sortării în vederea prelucrării raționale și păstrării.

Boabele de cereale au contururi și forme variate. Forma este dată de raportul dintre lungime, lățime și grosime, după care se disting trei categorii principale:

Grosimea este egală cu lungimea (forma sferică)

Lățimea este egală cu lungimea (forma lenticulară)

Toate trei dimensiunile sunt diferite

În categoria întâi sunt incluse boabele de mei și unele soiuri de porumb. Categoria a doua include semințele de linte, iar a patra categorie include boabele de cereale cu forma alungită, care au parametrii liniari atât de variabili, încât nu pot fi încadrați în forme geometrice precise.

În practică dimensiunile boabelor de cereale sunt determinate prin indicele de ”mărime” a boabelor, adică prin metoda cernerii prin site de tablă perforată, cu ochiurile rotunde, dreptunghiulare sau triunghiulare, ale căror grupe de dimensiuni sunt limitate. Parametrii liniari ai boabelor de cereale sunt foarte variabili, după cum reiese din tabelul următor, unde sunt exprimate valorile minime și maxime (în mm).

Tabelul 2.4 Parametrii liniari ai boabelor de cereale

Sursa:Dumitru,D.,Merceologia Ceealelor, Buc. 1966,p56

Variabilitatea parametrilor liniari se observă nu numai în cadrul speciei și varietăților ci chiar în cadrul aceluiași soi, în funcție de condițiile de vegetație, de locul de pe spic sau panicul etc. .În scopurile practice ale prelucrării și păstrării boabelor omogenitatea parametrilor liniari are o importanță deosebită. Omogenitatea (sau eterogenitatea) dimensională a boabelor rezultă din variabilitatea dimensiunilor individuale ale boabelor. Aceasta poate fi studiată cu ajutorul statisticii matematice. Volumul boabelor are importanță pentru calcularea golurilor dintre boabe în spațiile de depozitare. Între parametrii liniari și dimensiunile boabelor există o legătură directă : cele mai mari valori ale parametrilor liniari determină și un volum maxim.

Forma și dimensiunile (mai puțin însă volumul) servesc drept indicatori pentru caracterizarea uniformității boabelor de cereale.

Proprietățile ponderale ale boabelor. Principalele proprietăți ponderale ale boabelor de cereale sunt masa specifică, masa a 1000 de boabe și greutatea hectolitrică sau masa volumetrică. Între masa specifică și greutatea hectolitrică există o deosebire substanțială. Masa specifică reprezintă masa unei unități de volum efectiv din bob sau dintr-o anumită formațiune anatomică a bobului, pe când masa volumetrică reprezintă masa unei unități de volum completat cu boabe, în care acestea sunt împărțite prin spații determinate. Masa specifică a bobului variază de la specie la specie, de la varietate la varietate și chiar de la soi la soi. Variabilitatea masei specifice a bobului depinde de masa specifică a componentelor chimice din compoziția bobului, de structura celulară a formațiunilor anatomice ale bobului etc. .Masa specifică a substanțelor chimice din bob este diferită (considerată la substanță pură), astfel : amidonul – 1,500, proteinele – 1,345 și glutenul 1,280 – 1,350, celuloza – 1,525.

Masa specifică a formațiunilor anatomice ale bobului depinde și de natura și proporția substanțelor chimice componente, precum și de structura celulară a formațiunilor anatomice respective. Astfel, învelișurile au cea mai mică masă specifică (conțin multă celuloză și spații goale), embrionul are o masă specifică medie (conține unele grăsimi și proteine), iar endospermul are masa specifică cea mai mare, superioară întregului bob (conține mult amidon).

În tabelul 2.5 sunt prezentate masele specifice ale bobului întreg și ale formațiunilor anatomice la diferite forme de grâu.

Tabelul 2.5: Masele specifice ale formelor de grâu

Sursa:Dumitru,D.,Merceologia Ceealelor, Buc. 1966,p.34

Cu cât bobul este mai dezvoltat, cu atât masa specifică este mai mare, deci boabele nedezvoltate au o masă specifică mai mică. Endospermul sticlos, nemăcinat, are o masă specifică mai mare decât endospermul făinos, dar prin măcinare aceasta deosebire dispare.

Greutatea a 1000 de boabe este un indice frecvent folosit în stabilirea calității, care se exprimă prin masa (în g) a 1000 de boabe. Se determină în laborator, în conformitate cu metodele prescrise de STAS 6123-66 sau ISO 520:1977(Cereale—Determinarea masei a 1000 de boabe).

Greutatea a 1000 de boabe variază in funcție de umiditate, odată cu creșterea acesteia se mărește și valoarea acestui indice, și invers. De aceea, pentru a anihila influența umidității asupra valorii acestui indice, se utilizează recalcularea sa la substanța uscată, respectiv se obține masa absolută, după formula :

G = (100 – U)/100 * g, în care:

G este masa absolută;

g – masa a 1000 de boabe la umiditatea reală a boabelor;

U – umiditatea boabelor;

Masa absolută depinde direct de masa specifică și de mărimea boabelor. Cu cât boabele sunt mai mari, cu atât masa absolută este mai mare și invers. Boabele cu masa absolută mare sunt mai apreciate decât acelea cu masa absolută mica.

Masa specifică la boabele de cereale oscilează în următoarele limite maxime:

Grâu 15 – 88 g Porumb 50 – 100 g

Secară 13 – 50 g Orez 15 – 43 g

Ovăz 15 – 45 g Orz 20 – 55 g

Greutatea volumetrică (hectolitrică) se exprimă prin masa, în kg, a unui hectolitru de cereale. În unele țări, greutatea volumetrică se exprima în kg la hectolitru, în grame la litru sau în unități naționale. De exemplu în Anglia și S.U.A. se exprimă atât în unități metrice cât și în unități naționale. În Anglia și S.U.A se exprimă în funt/bushel. Bushel-ul (bu.) este egal cu 36,37 l. în Anglia și 35,24 l. in S.U.A; 1 funt = 453,594 g. Ca indice de calitate greutatea hectolitrică, are valoare orientativă în aprecierea calității boabelor, deoarece se referă la starea de omogenitate a lotului de cereale. Importanța greutății hectolitrice este evidentă in legătura cu calcularea capacității mijloacelor de transport (în special la nave) și a spatiilor de depozitare (hambare și silozuri).

Greutatea hectolitrică este influențată de o serie de factori : masa specifică a boabelor, forma și starea suprafeței boabelor, umiditatea boabelor, conținutul de impurități, temperatura boabelor etc.

La aceeași mărime, boabele cu o masă specifică mai mare au o greutate hectolitrică mai mare. Forma boabelor influențează în sensul că cele alungite se așează mai dens decât cele rotunjite și, ca atare, greutatea hectolitrică este mai mare.

Boabele cu suprafața netedă și lucioasă se tasează mai bine și au o greutate hectolitrică mai mare decât boabele mate, cu asperități și zbârcituri pe suprafața lor.

Umiditatea boabelor, de asemenea, influențează greutatea hectolitrică. De regulă, între umiditatea boabelor și greutatea lor hectolitrică există o legătură inversă : creșterea umidității conduce la scăderea greutății hectolitrice, deoarece creșterea umidității micșorează masa specifică a boabelor și provoacă dilatarea acestora prin inhibiție.

Conținutul de impurități ușoare reduce greutatea volumetrică, pe când impuritățile grele conduc la creșterea ei.Boabele reci au o greutate ceva mai mare decât boabele încălzite. Acest fenomen s-ar explica prin modificarea volumului boabelor (contractare-dilatare).

Unii specialiști în domeniul cerealelor consideră greutatea hectolitrică mare drept un indiciu sigur al calității boabelor, în sensul că cu cât greutatea hectolitrică este mai ridicată, cu atât se obține o cantitate mai mare de faină, de exemplu, la grâu. Mai mult se consideră că și proprietățile tehnologice ale făinii respective ar fi mai bune.

Este posibil ca o greutate hectolitrică mare să indice un randament mai mare de făină, numai în cazul în care greutatea hectolitrică este influențată de masa specifică a endospermului, respectiv în bob endospermul să aibă o pondere mai mare față de restul formațiunilor anatomice decât în mod obișnuit, precum și structura densă.

Între greutatea hectolitrică și masa specifică a boabelor există anumite relații. Astfel, o greutate hectolitrică mică și o masa absolută, comparativ mare, indică boabe mari, insuficient dezvoltate sau cu o tasare dificilă.

O greutate hectolitrică mare și o masă absolută mare indică până la un anumit punct o calitate bună a boabelor. Pe plan internațional, determinarea greutății hectolitrice se face conform standardelor ISO 7971-1:2003 (Cereale – Determinarea densității lotului, numită “masă pe hectolitru”, Partea 1: Metoda de referință, (valabilă numai în Anglia)) sau ISO 7971-2:1995 (Cereale—Determinarea densității lotului, numită “masă pe hectolitru”, Partea 2: Metoda de rutină). În țara noastră determinarea se face conform STAS 6123-66. La determinarea greutății hectolitrice se folosește proba de laborator omogenizată și pregătită, eliminându-se în prealabil impuritățile, care influențează rezultatul obținut. Metodele de determinare sunt multiple, dar în prezent, au apărut aparate moderne care facilitează aceste determinări.

Sticlozitatea boabelor. Sticlozitatea boabelor este un indice de calitate important pentru boabele de grâu, de orz, de orez și ,chiar de porumb, determinându-se conform STAS 6383-65. Privite la lumină difuză, boabele sticloase sau părțile sticloase din bob sunt transparente, pe când boabele făinoase sunt opace.

Prin secționarea bobului, partea sticloasă este rigidă și are un aspect cornos. Partea făinoasă este sfărâmicioasă și are aspectul de cretă. Boabele de grâu cu consistență sticloasa sunt mai rezistente la măcinare, se pot fragmenta treptat, pulverizându-se în mai mică măsură decât boabele făinoase. Acest fapt ușurează procesul de măcinare înaltă, existând posibilitatea separării normale a grișurilor și a dunsturilor.

Consistența boabelor poate fi total sticloasă, total făinoasă sau parțial sticloasă (respectiv făinoasă). Zona sticloasă a endospermului poate fi dispusă excentric (spre unul dintre capete sau spre partea dorsală sau ventrală), sau central. Zona sticloasă este dispusă excentric, îndeosebi la boabele de orez și de porumb. În acest caz, sticlozitatea se determină cu ajutorul diafanoscopului. La grâu și orz, unde zona sticloasă este dispusă central sau longitudinal, este indicat farinotomul (la grâu se poate utiliza cu succes și diafanoscopul).

Din punct de vedere al sticlozității, boabele se împart în patru categorii:

boabe complet sticloase(s);

boabe sticloase trei sferturi(s1);

boabe pe jumătate sticloase(s2);

boabe sticloase pe sfert(s3).

Sticlozitatea (S) este exprimată procentual (la un număr de 100 de boabe) după formula:

S% = s + 0,75*s1 + 0,50*s2 + 0,25*s3

Conținutul de palee. La unele cereale crupificabile, ale căror boabe sunt îmbrăcate în învelișuri florale (palee, pleve),conținutul de învelișuri florale, numit conținutul de palee, este un important indice de calitate. Conținutul de palee se exprimă în procente (din greutate). Cu cât conținutul de palee este mai mic, cu atât boabele din cereala respectivă sunt mai valoroase, acest conținut fiind într-un raport invers proporțional cu randamentul în crupe.

Conținutul de palee pentru diferitele specii de cereale este foarte variabil și totodată se observă oscilații mari de la soi la soi.

Oscilațiile de la conținutul minim de palee până la cel maxim pentru principalele specii de cereale crupificabile sunt următoarele:

Orzul 10 .- 12%

Ovăzul 26 – 32%

Orezul 18 – 22%

Impuritățile boabelor. În masa boabelor de cereale se găsesc frecvent cantități variabile de diferite impurități, cum sunt : nisipul, pietrișul și alte impurități anorganice, fragmente de pleve, ariste, paie, semințe de buruieni, semințe și plante ale altor plante cultivate, boabe și semințe din specia considerată, însă cu defecte mai mult sau mai puțin evidente (boabe încolțite, prăjite, sparte etc.). Determinarea corpurilor străine și a semințelor defecte se face conform reglementărilor prevăzute în STAS 1069-67.

Este important să se cunoască caracterul, particularitățile și influența lor asupra comportării boabelor la păstrare și prelucrare, influența lor asupra calității produselor obținute prin prelucrarea făinii, crupelor etc.

Impuritățile (sau corpurile străine) sunt specifice pentru fiecare tip de cereală, însă, cu toate acestea se pot grupa în două mari categorii:

impurități negre(sau corpuri negre)

impurități albe(sau corpuri albe)

În categoria impurităților negre sunt incluse:

impuritățile anorganice (pământ, nisip, pietriș, fragmente metalice) și organice (pleava, fragmente de tulpină, de spic, de panicul, de ariste, frunze, insecte moarte)

boabele din specia de bază sau de alte cereale, putrezite, încinse, mucegăite, carbonizate sau prăjite, atacate de dăunători, cu endospermul alterat sau complet mâncat de insecte.

boabele și semințele altor plante de cultură decât cele admise pentru cereala considerată

impuritățile vătămătoare : semințele de neghină, boabele atacate de tăciune și mălura, cornul secarei etc.

În categoria impurităților albe intră :

boabele din alte cereale întregi și sănătoase, precum și boabele cerealei considerate cu defecte neclasate la impurități negre, boabele strivite, seci, încolțite etc.

spărturile de boabe din specia de bază (precum și din alte cereale admise) mai mici decât jumătatea bobului, boabele mâncate de insecte mai mult de jumătate.

La determinarea conținutului de corpuri străine se pot comite cele mai multe și mai mari erori, având ca efect înregistrarea unui procent greșit de impurități. Dintre erorile care se pot comite cel mai frecvent la determinarea procentului de corpuri străine din masa produselor menționăm:

probele nu se omogenizează bine înainte de determinare;

prelevarea probei de analizat nu se face conform standardului;

cernerea probelor nu se face prin ciurul cu dimensiunea ochiurilor indicată în STAS pentru fiecare produs analizat (4 mm pentru grâu, etc.);

din probe după cernere nu se elimină impuritățile

Conținutul de proteină – conținutul de proteină și calitatea acesteia constituie unul din procedeele moderne de apreciere a calității cerealelor. Cu cât conținutul în proteină este mai mare cu atât grâul este de o calitate mai bună. Conținutul în proteină este influențat de o serie de factori: specia, varietatea, solul, clima, îngrășămintele folosite, etc.

Conținutul de proteine al cerealelor este extrem de important pentru că pe plan internațional reprezintă principalul indice calitativ care contează în tranzacțiile comerciale. Grâul care are peste 13% proteine este de calitate bună și are un conținut ridicat de gluten, iar grânele cu un conținut total sub 10% sunt de calitate slabă, cu gluten cantitativ puțin.

Conținutul de gluten umed. Este un indice calitativ important, care se determină prin îndepărtarea amidonului și a particulelor de tărâțe dintr-o cantitate dată de șrot de grâu. Rezultã o masă compactă, elastică. Se consideră că grâul este foarte bun dacă are un conținut de gluten umed de 26% și nesatisfăcător la un conținut de gluten mai mic de 22%. Determinarea glutenului umed se realizează confor metodelor prescrise în STAS 6283-65.

  Indicele de deformare – reprezintă gradul de lățire al unei sfere de gluten într-un anumit timp și în anumite condiții. Este o măsură de determinare a calității glutenului, astfel :

3-13 mm – calitate superioară

< 3 mm – gluten puternic, neelastic

13-18 mm – gluten lipicios, filant

Acest indice nu este prevăzut în standardele românești.

Indicele de cădere. Acest indice de calitate l-am lăsat la urmă, nu fiindcă este lipsit de importanță sau că ar fi mai puțin important decât ceilalți indici de calitate ai boabelor, ci din simplul motiv că nu este prevăzut în standardele românești, dar este prezent ca cerință de calitate în orice contract comercial internațional.Valoarea minimă a indicelui de cădere cerută în tranzacțiile comerciale internaționale este de minim 220/sec.

Metoda indicelui de cădere este o metodă standardizată pe plan mondial pentru determinarea activității alfa-amilazice (AACC No 56-81B, ICC No 107/1, ISO/DOS 3093) la grâu, grâu durum, secară și făinuri rezultate din aceste cereale. Activitatea alfa-amilazică are foarte mare importanță pentru calitatea produselor coapte, a pastelor făinoase și tăițeilor și este o enzimă care există în mod natural în aceste cereale. Conținutul de alfa-amilază crește foarte mult în cazul sezoanelor de recoltare ploioase. Metoda indicelui de cădere este o metodă simplă pentru determinarea activității alfa-amilazice, ajutând la stabilirea gradului de încolțire a cerealelor și având numeroase aplicații. În prezent, în comerțul internațional cu cereale, se folosesc aparate din ce în ce mai moderne, care au o mai mare precizie și asigură un timp de determinare mai scurt.

Figura 10 Aparatul de determinare a

indiceleui de cădere Falling Number

Testul indicelui de cădere se realizează la silozuri pentru separarea cerealelor pe calități, astfel încât acestea să corespundă la anumite utilizări finale ale produsului și pentru a evita amestecarea loturilor de cereale încolțite cu loturi de calitate superioară. Metodele de determinare a indicelui de cădere sunt multiple.

Procesatorii și comercianții folosesc indicele de cădere pentru a decide care va fi utilizarea finală optimă a unui lot de produs. Mai mult decât atât, metoda se folosește pentru stabilirea amestecurilor cu o anumită valoare a indicelui de cădere și pentru calculul adaosului de malț sau enzimă fungică.

Profiturile obținute din cereale pot fi mărite prin amestecarea în anumite proporții a loturilor de produse de calitate superioară cu loturi de produse de calitate inferioară astfel încât să întrunească calitățile dorite pentru utilizarea lor finală, păstrând în acelați timp calitatea și consistența acestora.

=== capitolul3 ===

CAPITOLUL 3

METODE ȘI MĂSURI DE ASIGURARE A CALITĂȚII CEREALELOR ÎN SCHIMBURILE COMERCIALE

3.1 Reglementări pe plan internațional și național privind asigurarea calității cerealelor

În prezent există un număr mare de instituții sau asociații care se ocupă de asigurarea și controlul calității mărfurilor alimentare la nivel internațional (FAO, OMS, ISO, ONUDI), la nivel regional (Organizația Regională Africană pentru Standardizare), sau la nivel național (numai în SUA există 17 organisme de acest gen, dintre care amintim: ASQC – Societatea Americană pentru Controlul Calității, AOAC – Asociația Chimiștilor Analiști Oficiali, Institutul Național pentru Standarde și Tehnologie, etc.).

Țările solicită adesea ca produsele importate să fie conforme cu anumite standarde obligatorii pe care le-au adoptat pentru protecția și siguranța populației lor, sau pentru a-și proteja mediul înconjurător. De aceea Acordul privind Obstacolele Tehnice în calea Comerțului (TBT), prevede ca astfel de standarde obligatorii de produs să nu fie aplicate de către țări de o manieră care să creeze obstacole inutile în calea comerțului internațional.

Acordul consideră că standardele obligatorii de produs nu creează obstacole inutile în calea comerțului internațional dacă ele se bazează pe standarde convenite la nivel național.

Standardele voluntare a căror respectare nu este obligatorie, pot și ele să creeze dificultăți comerțului internațional dacă diferă substanțial de la o țară la alta.

Pe de altă parte, țările mai solicită ca produsele agricole importate să fie conforme cu reglementările lor naționale sanitare și fitosanitare .

Principalul obiectiv al acestor reglementări este protejarea vieții și a sănătății oamenilor, animalelor sau protecția plantelor de bolile, de dăunătorii care ar putea fi aduse de către produsele agricole importate.

Regulile pe care le enunță Acordul privind măsurile sanitare și fitosanitare sunt asemănătoare cu cele aplicabile standardelor obligatorii de produs. Un număr important de produse agricole, printre care și cerealele, sunt supuse atât standardelor de produs cât și reglementărilor sanitare și fitosanitare.

Numărul reglementărilor tehnice ce stabilesc standarde obligatorii este în continuă creștere în majoritatea țărilor. Acest fapt se datorează faptului că opinia publică cere din ce în ce mai mult ca produsele să corespundă unor standarde minimale de calitate și siguranță și care să nu aibă efecte negative asupra sănătății consumatorilor, sau asupra mediului înconjurător, iar autoritățile trebuie să țină cont de aceste exigențe.

Pe plan mondial o serie de standarde internaționale care reglementează calitatea și metodele de control al calității cerealelor sunt elaborate de:

Organizația Internațională de Standardizare (ISO) este o federație mondială de organisme naționale de standardizare(comitete membre ale ISO). Elaborarea standardelor internaționale este în general încredințată comitetelor tehnice ale ISO.

Organizațiile internaționale guvernamentale și neguvernamentale care întrețin legături cu ISO participă, de asemenea, la lucrări. Condusă și organizată de ISO, standardizarea internațională, la fel ca și lucrările Codex, are drept scop facilitatea schimburilor de mărfuri la nivel mondial. În ceea ce privește domeniul agroalimentar, ISO a elaborat seria TC-34 care reglementează și normele referitoare la cereale și leguminoase, fructe și legume proaspete, fructe și legume deshidratate etc.

Comisia Codex Alimentarius FAO/OMS a fost creată în 1962 și se află sub dublul patronaj FAO/OMS. Secretariatul său este localizat în cadrul Diviziei pentru Politica Alimentară și Nutriție a FAO. Participarea la activitatea acestui organism este deschisă tuturor membrilor și membrilor asociați ai FAO și OMS precum și altor națiuni care își exprimă această dorință.

Comisia Codex Alimentarius are propriul său statut și reguli de funcționare ce sunt incluse în Manualul de Procedură al Comisiei. Aceasta funcționează prin diferitele sale comitete și organe subsidiare care au, la fel ca și Comisia , caracter interguvernamental.

Activitatea Codex-ului este împărțită între:

organisme subsidiare care se consideră necesare pentru efectuarea muncii de finalizare a standardelor proiect.

organisme subsidiare sub forma:

Comitetelor Codex pentru pregătirea standardelor proiect fie pentru utilizarea lor pe plan internațional, fie pentru o anumită regiune ori pentru un grup de țări numite în mod special de către Comisie, printre care și Comitetul Codex pentru cereale, leguminoase și legume.

Comitetelor de coordonare pentru regiuni sau grupuri de țări care să exercite o activitate de coordonare generală în pregătirea standardelor relative la aceste regiuni sau grupări de state și alte asemenea funcțiuni cu care pot fi însărcinate de către Comisie.

Codex Alimentarius reprezintă o colecție de standarde alimentare internaționale adoptate și prezentate într-o manieră uniformă, stabilite în vederea protejării sănătății consumatorilor și asigurării loialității în comerțul cu bunuri alimentare. Conține, de asemenea, prevederi cu caracter consultativ sub forma codurilor de utilizare, a directivelor și a altor recomandări pentru realizarea scopurilor Comisiei. Publicarea acestora are drept țel coordonarea și promovarea elaborării, și stabilirii unor definiții și exigențe față de alimente în vederea armonizării lor și a facilitării comerțului internațional.

Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) a fost instituită în anul 1960 și are ca obiectiv promovarea politicilor privind: dezvoltarea puternică a economiei și creșterea nivelului de viață în cadrul țărilor membre, în contextul unei stabilități financiare; dezvoltarea relațiilor economice între țările membre și nemembre; dezvoltarea comerțului internațional pe baze nediscriminatorii, conform obligațiilor internaționale.

Strategia actuală a standardizării și calității, urmată de toate țările dezvoltate din punct de vedere economic, are la bază integrarea și simbioza dintre standarde, calitate și certificare, noțiuni care sunt privite ca indispensabile una față de cealaltă.

În contextul noii atitudini, reglementările tehnice și în primul rând standardele, au rolul de a stabili caracteristicile tehnice ale produselor, astfel încât să fie satisfăcute exigențele esențiale, iar certificarea de conformitate tehnică să demonstreze și să garanteze acest lucru.

Problema toxicității, reziduurilor de pesticide, a contaminării cu substanțe nocive, a poluării chimice, ridică o serie de probleme și prezintă astăzi o importanță deosebită pe plan mondial. Această situație a determinat ca multe țări să elaboreze norme cu cantități limită admise în alimente. Numărul pesticidelor este foarte mare, și pentru toate acestea, organismele FAO/OMS au stabilit toleranțe maxime (mg/kg).

Standardul CAC/RS 7i – 1976 (seria a V-a) privind limitele maxime internaționale pentru resturi de pesticide, “Toleranțele Codex”, sau limitele maxime Codex de reziduuri, reprezintă concentrația maximă a unui reziduu de pesticide pe care Codex Alimentarius îl autorizează în mod legal într-un aliment sau produs alimentar. Limitele sunt exprimate pe kilogram de aliment, deci părți ponderate pe milion (1mg/kg=1p.p.m).

Sursa de contaminare radioactivă a cerealelor o constituie căderile radioactive provenite din exploatațiile nucleare și se poate produce:

pe cale directă, prin menținerea radionucleidelor din atmosferă de către părțile aeriene ale plantei, în special semințe în curs de dezvoltare;

pe cale individuală, prin absorbția radioizotopilor din sol.

Radionucleidele care trebuie avute în vedere la supravegherea și controlul contaminării radioactive a cerealelor este necesar a se determina în general radioizotopii cu viață relativ lungă (Stronțiu 90 și Cesiu 137), căci există o anumită perioadă între momentul contaminării și cel al consumului.

România (membră atât a Organizației Internaționale de Standardizare, cât și a Comisiei Codex Alimentarius) deține standarde pentru majoritatea cerealelor ce fac obiectul schimburilor internaționale, standarde de metode, de prelevare a probelor și de metode de analiză și încercări, standarde privind condițiile de depozitare, ambalare, manipulare, transport, elaborate în cadrul programelor de standardizare pentru standardele române de către comitetele tehnice de standardizare (conform Ordonanței Guvernului nr. 19 din 21 august 1992 privind activitatea de standardizare în România).

În accepțiunea guvernului nostru, standardul reprezintă: ”documentul stabilit prin consens și aprobat de un organism recunoscut, care prevede, pentru utilizări comune și repetate, reguli, prescripții și caracteristici referitoare la activități sau rezultatele acestora, în scopul obținerii unui grad optim de ordine într-un context dat.

În România se elaborează trei categorii de standarde: standarde române (SR, sau STAS cum erau numite înainte de 1992), care se aplică la nivel național; standarde profesionale (SP), care se aplică în anumite domenii de activitate, în cadrul organizațiilor profesionale legal constituite care le-au adoptat; standarde de firmă (SF), care se aplică în cadrul regiilor autonome, societăților comerciale și altor persoane juridice care le-au elaborat.

Caracterul de obligativitate pentru alte standarde române se stabilește o dată cu aprobarea lor de către ASRO (Asociația de Standardizare din România).

Pe lângă aceste standarde cu caracter obligatoriu, în România normele de calitate și regulile de bună desfășurare a schimbului comercial intern și internațional sunt reglementate de actele normative în vigoare, printre care enumerăm :

Ordinul Guvernului nr. 18 din 14 ianuarie 2002 reglementează instituirea sistemul de licențe de import automate, emise în scop statistic, pentru importurile de grâu și făină de grâu.

Ordinul Guvernului din 24 octombrie 2002 a fost emis pentru a reglementa igiena produselor alimentare.

Hotărârea Guvernului nr. 197 din 24 octombrie 2002 privind aprobarea normelor privind materialele și obiectele care vin în contact cu alimentele.

Ordinul Guvernului 506 din 1 noiembrie 2002 reglementează procedurile și condițiile privind acreditarea laboratoarelor pentru analiza calității semințelor sub supraveghere oficială.

Ordinul Guvernului nr. 85 din 4 februarie 2003 pentru aprobarea instrucțiunilor privind verificarea și certificarea condițiilor tehnice și financiare ale depozitelor pentru semințe de consum.

Hotărârea numărul 187 din 20 februarie 2003 privind sprijinul direct al statului prin acordarea de subvenții în anul 2003 produselor agricole din sectorul vegetal, în scopul creșterii producției și a indicilor de calitate ai produselor agricole.

Ordinul nr. 494 din 29 iulie 2003 privind constituirea Comisiei pentru analizarea și avizarea importurilor de grâu pentru panificație, de grâu destinat însămânțării și a importurilor de secară, orz și porumb destinate furajării, exceptate de la plata taxelor, precum și pentru avizarea exportului de grâu.

3.2 Metode și măsuri aplicate în asigurarea calității cerealelor la nivelul societăților producătoare – exportatoare și importatoare

Asigurarea calității cerealelor ce fac obiectul schimburilor comerciale internaționale presupune o serie de obligații care trebuie respectate de ambele părți (exportator/vânzător respectiv importator/cumpărător) în derularea contractului comercial.

Calitatea cerealelor depinde de structura anatomică și compoziția chimică a boabelor, de specie și de soi, de proprietățile fizice și chimice ale boabelor de înainte și de după recoltare, precum și de condițiile de depozitare și păstrare.

Exprimarea și verificarea calității se realizează pe baza unor indicatori prescriși în standardele caracteristicilor organoleptice, fizico – chimice și microbiologice pe care i-am detailat în capitolul 2. Dintre aceștia subliniem: umiditatea (care exprimă conținutul de apă exprimat în procente), sticlozitatea (în %), greutatea a 1000 de boabe (exprimată în grame), greutatea absolută (în grame), masa hectolitrică (în kg /hectolitru), conținutul de impurități (în procente), gradul de iradiere. La cerealele care au învelișuri florale (palee), o caracteristică importantă este conținutul de palee (exprimat în procente).

Ca urmare, a apărut ca sursă de asigurare a calității prin intermediul căreia toate cerințele partenerilor externi, suficient de detailate să fie înțelese de producător (exportator), acestea fiind de fapt un “sine qua non” al oricărei scheme de asigurare a calității.

Asigurarea calității presupune o integrare totală și un control al tuturor departamentelor care concură la desfășurarea activității unei organizații: cercetare, dezvoltare, marketing, producție, aprovizionare, etc., în prevenirea apariției defectelor de calitate și în vederea atingerii rezultatelor dorite. Rolul esențial în funcționarea și eficiența unui sistem de asigurare a calității, îl deține implicarea activă a factorilor de decizie din conducerea organizației respective, asigurarea calității fiind de fapt o funcție a conducerii ce nu poate fi delegată. Rolul conducerii executive este acela de a implementa sistemul de asigurare a calității, elaborat pe baza unui plan și a unei scheme de către compartimentul de asigurare a calității din organizația respectivă.

Aceste obiective sunt evidențiate și în definiția dată asigurării calității de către Asociația Franceză pentru Controlul Industrial al Calității (AFCIQ): “asigurarea calității constă în utilizarea și aplicarea unui ansamblu adecvat de măsuri prestabilite și sistematice, în scopul câștigării încrederii (clientelei, conducerii etc.), în capacitatea organizației de a obține în mod reculat calitatea cerută”. În prezent, politica Uniunii Europene este îndreptată spre promovarea politicii în domeniul calității, elaborându-se Cartea Albă , referitoare la Piața Uniunii Europene. Acest document a fost urmat de Politica Europeană de promovare a calității sau “Calea Europei către Excelență” care include o viziune strategică privind calitatea. Această viziune presupune luarea în considerație a două categorii de cerințe alături de cerințele tehnice și de abordările din plan legislativ ale standardizării și tehnicilor de certificare:

cerințe ale mediului extern, cerințe ale consumatorilor și ale societății referitoare la protecția mediului în perspectiva calității vieții.

cerințe ale mediului intern, ale organizației care se referă la exprimarea eficientă a proceselor și la dezvoltarea resurselor umane.

3.2.1 Metode și măsuri aplicate în asigurarea calității cerealelor la nivelul societăților producătoare – exportatoare

O societate producătoare, respectiv exportatoare , pentru a avea succes la export trebuie să cunoască îndeaproape condițiile și exigențele de calitate impuse de piața externă importatoare.

Societatea producătoare – exportatoare trebuie să susțină permanent condițiile minime de calitate stabilite prin contractele comerciale internaționale de vânzare – cumpărare, fiind indispensabilă în acest sens adoptarea unei politici de calitate eficiente pe baza unor structuri adecvate.

Într-o societate, un sistem de control al calității trebuie să răspundă la următoarele întrebări: ce, cine, cum, unde, când și cât se controlează.

Ce se controlează: caracteristicile de natură fizică, chimică, organoleptică și microbiologică, respectiv conformitatea acestora cu indicii de calitate prescriși în normele interne și internaționale.

Cine controlează: lucrătorul angajat prin autocontrol (procedeu care se dezvoltă tot mai mult datorită efectului său de motivare a personalului de execuție); personalul de asigurare a calității (angajatul rămâne responsabil al activității desfășurate); inspectorul reprezentant al importatorului sau al unui organism guvernamental.

Cum se controlează: prin inspecție vizuală sau prin inspecție utilizând instrumentele și aparatele specifice pentru determinarea indicilor de calitate, folosind metodele specifice de măsurare a acestora, metode care pot furniza informații utile și concrete despre motivul refuzului unui lot de cereale.

Unde se controlează: indicarea punctelor precise în care controlul trebuie să fie efectuat. În timpul recoltării (dacă societatea este și producătoare de cereale), în timpul păstrării, depozitării, recepției, înaintea livrării loturilor sau înainte de expedierea primei comenzi.

Când se controlează: sporadic sau regulat; cu ocazia unei reclamații, a unui incident sau sistematic pentru fiecare recoltă, sau lot achiziționat, la cererea clientului sau pe baza unui plan stabilit, în mod continuu sau cu o frecvență predeterminată.

Cât se controlează: control unitar (100%) ,care este greu dacă nu imposibil de realizat, control prin eșantionare (mostră), întâlnit cel mai des, sau deloc.

Altfel spus calitatea trebuie să reprezinte scopul urmărit în cadrul activităților desfășurate, de la recepție și până la livrarea produsului, la toate nivelurile ierarhice și pentru toți participanții la producție sau comercializare.

Pentru realizarea acestei obligații, în condiții cât mai bune, mai exigente, normele de drept obligă părțile să efectueze un control exigent atât pe faza recoltării, păstrării, depozitării, cât și înainte de expedierea la export.

În practica comerțului internațional modalitățile de determinare a calității, în cazul cerealelor, sunt multiple, dar cele mai frecvente sunt următoarele:

Stabilirea calității pe baza vizionării mărfii. Operațiunea de vânzarea și cumpărare “văzut și plăcut”, ceea ce înseamnă că înaintea semnării contractului cumpărătorul a văzut marfa și s-a declarat de acord cu calitatea acesteia.

Vânzarea “tel quel” În acest caz cumpărătorul declară că acceptă marfa așa cum este: “tel quel”. Această declarație a cumpărătorului poate să se producă după acesta a văzut marfa sau renunță la vizionarea ei.

Cumpărarea pe baza unei mostre. Mostra se poate defini succint ca fiind o cantitate mică, reprezentativă a mărfii. Ea poate fi dintr-un lot complet al mărfii care formează obiectul contractului. Mostrele au funcția de a informa viitorul cumpărător asupra calității mărfii. În acest caz ele se anexează la oferta finală de către exportator. Acest sistem se practică în mod deosebit la cereale dar și pentru exportul de vinuri.

Stabilirea calității prin tipuri și demonstrări vizuale. Mărfurile ce fac obiectul tranzacțiilor de bursă (cazul și cerealelor) se vând pe baza unor tipuri bine determinate prin uzanță. Tipul, spre deosebire de mostre, nu reprezintă o marfă reală, existentă la producător sau la exportator, ci o calitate virtuală, iar calitatea mărfii care urmează să fie livrată de producător sau exportată trebuie să corespundă, sau să se apropie cât mai mult de această calitate.

La produsele agricole, aceste tipuri se determină din an în an, în funcție de recolta anului respectiv. Astfel în comerțul cu cereale, există conceptul de calitate f.a.q.(fine average quality = calitate bună, medie). Această calitate diferă în funcție de locul și tipul încărcării și este determinată de anumite organizații comerciale. Spre exemplu la Londra funcționează “London Corn Trade Association” care determină în fiecare sezon calitatea care corespunde “f.a.q.” pentru diferitele soiuri de cereale din diferite regiuni.

Stabilirea calității pe baza unor descrieri. Această modalitate de determinare a calității se practică pentru materii prime, produse în serie sau în masă etc. Descrierea se face prin menționarea mai multor caracteristici pe care trebuie să le posede. Pentru caracterizarea calității se poate da o greutate relativă, de exemplu la cereale greutatea hectolitrică, diametrul mediu etc. La materii prime se arată conținutul de substanțe valorice, dar se poate arăta și conținutul de substanțe fără valoare (de exemplu la cereale conținutul maxim de corpuri străine).

În privința recepționării calitative a mărfurilor tranzacționate, părțile se pot înțelege asupra organizațiilor specializate de control.

Pe piața internațională prețul cerealelor este stabilit la nivelul unor condiții de calitate standard (umiditatea, corpuri străine, impurități, masa hectolitrică), în raport cu care prețul efectiv este determinat de calitatea reală a lotului de cereale, pe baza unor monograme.

Față de valorile caracteristicilor de calitate standard , prețul fluctuează astfel: la umiditate, când valoarea reală a acesteia este mai mică, prețul crește, iar când valoarea este mare, prețul scade; la conținutul de corpuri străine întâlnim aceeași situație, iar la masa hectolitrică este invers.

Calitatea cerealelor pe piața internațională este strict supervizată de companii internaționale de prim rang acreditate precum GAFTA/FOSFA (Anexă).

În ceea ce privește calitatea cerealelor provenite din România destinate livrării la export voi prezenta gradul de calitate garantat într-un astfel de contract, pentru grâu de panificație, recolta 1995, porumb, recolta 1994/1995 și orz furajer, recolta 1995.

1) Pentru grâul de panificație indicii de calitate garantați sunt :

greutate hectolitrică min. 77 kg/hl

umiditate max. 14,5%

corpuri străine max. 2%

gluten umed min. 23%

indice de cădere min. 230/sec.

spărtura (jumătate bob sau mai mic) max. 3%

proteină (la baza uscată N*5,7) min. 11,5%

marfă sănătoasă, loiala și negociabilă, liberă de insecte vii și fără mirosuri străine

atac de ploșniță max. 1%

După cum se observă grâul românesc destinat exportului are caracteristici de calitate superioare celor prevăzute în standardul pentru grâu de panificație (STAS 813-68), excepție făcând umiditatea, datorită exigențelor ridicate ale importatorilor. Se observă că la export se garantează și indicele de cădere, care în standardul românesc pentru grâu de panificație nu este prevăzut. Referitor la ceilalți indici de calitate observăm că greutatea hectolitrică prevăzută în contract este de 77 kg/hl, pe când în standardul românesc este de 75 kg/hl, glutenul umed este de minim 23 %, pe când în standard este normat la minim 22%, aceeași diferență observându-se și la impuritățile maxim admise (max. 2% față de max. 3% în standard). Este necesară deci, o actualizare a standardului pentru grâu de panificație și alinierea acestuia la normele și cerințele de calitate de pe plan mondial, pentru a asigura o competitivitate sporită exporturilor românești pe piața externă.

2) Pentru porumb

marfă sănătoasă, loială și negociabilă

umiditate max. 15,5%

corpuri străine(minerale și vegetale) max.3%

boabe defecte (alterate, vătămate de insecte, încolțite și zdrobite) max.3%

boabe sparte (ce trec prin sita de 4mm R) max. 4%

liberă de mirosuri străine și procese incipiente de încingere sau fermentare

liberă de insecte vii specifice porumbului

La porumb cerințele de calitate prezentate mai sus sunt aproximativ identice cu cele prevăzute în STAS 5448-72: ”Porumb boabe pentru furaj”, excepție făcând umiditatea care în standard este de maxim 17% în perioada 1 oct. – 30 aprilie și 16% în perioada 1 mai – 30 septembrie. Boabele sparte se determină după cum se observă și în standard cu sita de 4 mmR (STAS 1078-66).

3) Pentru orz furajer

greutate hectolitrică min. 59-60 kg/hl

umiditate max. 14%

corpuri străine max. 4%

Față de STAS 982-62: “Orz pentru hrana animalelor” contractul comercial garantează o greutate hectolitrică mai mare (59 – 60 kg /hl față de minim 58 kg /hl prevăzută în standard) și un conținut de corpuri străine mai mic(4% față de max. 5% în standard).

Important pentru un exportator (în acest caz vorbim în termeni generali de România) este, pentru dobândirea și păstrarea credibilității pe plan extern, ca valorile indicilor de calitate garantați prin contract să fie conforme cu realitatea și să caracterizeze întreaga cantitate de cereale vândută la export. În caz contrar marfa riscă să fie returnată, în funcție de clauzele contractuale, sau pe viitor cumpărătorul să refuze achiziționarea unui alt lot.

3.2.2 Metode și măsuri de asigurare a calității la nivelul societăților importatoare

În cadrul operațiunilor de import există două tipuri de clauze:

Cele care sunt proprii tranzacției, care precizează natura mărfii, cantitatea, calendarul livrărilor, prețul și alte detalii;

Cele care se referă la condițiile generale, enunțând drepturile și obligațiile asumate de către importator(beneficiarul mărfii) și furnizorul său extern.

Aceste condiții se numesc “generale” deoarece validitatea lor se extinde la ansamblul tranzacțiilor de același, completând deci condițiile particulare și făcând parte integrantă din contract.

Condițiile generale ce figurează în contracte pot varia de la o operațiune la alta în funcție de natura mărfii comandate. Cei mai mulți comercianți și producători, ca și diferite organizații internaționale, s-au reunit pentru a pune la punct tipurile de condiții generale stipulate în contracte. Cu toate acestea fiecare caz trebuie considerat de sine-stătător. Astfel, poziția de forță a celor doi parteneri aflați în stadiul negocierii, situația pieței în momentul respectiv, precum și alți factori își găsesc, în mod normal, expresie în termenii contractului. Drept pentru care, conținutul exact al condițiilor variază de la caz la caz, figurând în general următoarele elemente:

Definire. Clauza care vizează definirea într-o anumită măsură a terminologiei adoptate în redactarea contractului, astfel încât să ofere ambelor părți sensul precis al diferiților termeni utilizați. De exemplu, definirea “importatorului”, a “furnizorului”, a “mărfii”.

Marcare. Cerealele trebuie marcate în vederea facilitării identificării lor. Un desen sau un simbol anume permite reperarea rapidă a produsului la vamă sau în port. Clauza corespunzătoare poate avea următoare formulare: “Fiecare sac va purta, în caractere romane, mențiunea: Tomcat Trading Company, orez paddy, greutate netă…anul de recoltă…țara de origine”.

Calitate. Această clauză încadrează produsul destinat schimbului(cerealele) în diferite clase de calitate specifice, respectiv nivelul minim al indicatorilor de calitate.

Ambalare. Clauza vizând ambalarea trebuie să conțină pentru furnizor instrucțiuni precise, având în vedere că cerealele necesită condiții specifice de transport și ambalare (în vrac și/ sau saci din material textil, și/sau saci de hârtie).

Dispoziții relative la metode de analiză și inspecții la executarea controlului, atât societățile exportatoare cât și cele importatoare acordând o atenție deosebită calității produselor. Cumpărătorul poate solicita inspectarea mărfurilor fie în timpul recoltării, păstrării, depozitării cerealelor fie înainte de livrare. O clauză a contractului va face precizări în acest sens, stipulând și problema repartiției costurilor inspecției între furnizor și cumpărător. De exemplu: “Furnizorul va asigura, fără cheltuieli suplimentare, toate materialele, ustensilele, mâna de lucru și asistența pe care cumpărătorul sau un inspector desemnat de către acesta le va estima a fi necesare pentru a proceda, în localul furnizorului, la desfășurarea determinărilor și analizelor cerute, și va lua în contul său toate cheltuielile aferente"

Garanție . Această clauză stipulează garanția mărfii și durata de valabilitate. Prin ele furnizorul extern se comportă ca și garant al calității, luându-și angajamentul de a livra produse fără defecte și cu respectarea normelor de calitate stabilite

Alte clauze generale, care se referă la mijloace de plată, drepturile de proprietate intelectuală, cazurile de forță majoră, condițiile care permit anularea contractului, reglementarea compensațiilor în caz de întârzieri sau a litigiilor.

În stipularea condițiilor generale indicate mai sus se ține cont de un număr de factori diferiți, specifici tranzacției respective și care se referă la sursa de aprovizionare, volumul și valoarea lotului de cereale supus schimbului, obiectivele cumpărătorului și alte circumstanțe. Deoarece cerealele sunt produse standardizate, se poate recurge la aceleași condiții de la o tranzacție la alta, cu mici modificări.

Existența specificațiilor detaliate, menționate cu exactitate în cadrul contractului, nu elimină complet riscul ca furnizorul străin să nu-și respecte cu seriozitate obligațiile, drept pentru care importatorul recurge la diverse modalități pentru a-și asigura marfa la calitatea dorită:

Controlul preliminar. Înainte de semnarea unui contract, importatorul va analiza aptitudinea furnizorului de a respecta exigențele sale calitative. Se poate face apel la:

Experiența anterioară, cercetându-se reputația firmei pe piață sau propria arhivă referitoare la tranzacțiile anterioare. Este frecvent utilizată pentru comenzi mai puțin importante.

Metode indirecte care se alătură cercetării experienței anterioare prin studierea legii și regulamentelor comerciale în vigoare, în țara producătoare, a metodelor definite de firmă, a manualelor sale de calitate și a altor documente interne.

Responsabilitățile furnizorului și garanțiile implicite. Într-un număr mare de țări, legile naționale fac referiri, într-o manieră generală, la contractele comerciale, și mai precis, la vânzările de mărfuri. Ele vizează în special protejarea intereselor și garantarea că produsele furnizate prezintă calitatea comercială, ceea ce înseamnă efectiv că acestea corespund din punct de vedere al calității și pot fi prelucrate respectiv consumate în deplină siguranță. Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, furnizorul își încalcă obligațiile contractuale, nerespectarea garanției implicite fiindu-i imputabilă direct. La fel de bine importatorul trebuie să știe că există țări în care textele aplicabile vânzărilor de cereale n prevăd nici o garanție implicită, după cum există țări în care conținutul garanției implicite este diferit de al altora. Ca regulă generală se poate spune, că legile relative la calitatea comercială și garanția implicită oferă asigurarea unui anumit nivel al calității.

Sisteme de certificare a calității. În funcție de țară, acestea diferă, dar se prezintă în general sub trei forme:

Atestarea emisă de către producător este un document prin care producătorul declară că lotul de cereale este conform unui anumit standard, garanțiile de acest fel fiind des folosite în schimburile internaționale. Acest tip de certificare prezintă inconvenientul unei asigurări unilaterale.

Certificarea de către terți înlătură inconvenientul precedentei modalități, făcându-se apel la atestarea furnizată de către o instituție independentă ce garantează că lotul de cereale este conform unui standard sau unei specificații prescrise. Eticheta de calitate conferită producătorului în urma certificării sale îi oferă importatorului siguranța că loturile purtătoare ale acestuia au fost controlate de organe acreditate și că răspund din punct de vedere calitativ standardelor în vigoare. Cum aceste standarde diferă de la o țară la alta, cumpărătorul va trebui să se asigure că specificațiile de calitate de figurează în contract corespund standardelor definite în țara furnizorului.

Inspecția prealabilă exportului. În cadrul politicii de promovare a exporturilor, anumite țări au adoptat texte legislative, conform cărora, înainte de a fi exportate, produsele(în cazul nostru cerealele) ce reprezintă un bun potențial de comercializare în străinătate sunt supuse unei inspecții obligatorii înaintea expedierii lor către piețele externe. Importatorul trebuie să cunoască statele care organizează astfel de activități, precum și categoriile de produse pentru care se aplică inspecția.

Studierea programului de asigurare a calității la nivelul furnizorilor externi și verificarea tehnicilor de control aplicate de către aceștia, reprezintă o activitate mai mult de natură directă pe care importatorul o poate efectua cu ajutorul propriului său personal, sau apelând la un organism extern calificat.

Inspecția lotului de cereale. Odată contractul semnat – în cazul în care importatorul se declară satisfăcut de rezultatele controlului preliminar – o inspecție la furnizor s-ar putea dovedi necesară.

A inspecta marfa pentru a se asigura de conformitatea acestora cu specificațiile implică, pentru importator, o serie de cheltuieli ce țin de deplasarea personalului, de analizele de laborator efectuate (în cazul în care inspecția este realizată pe cont propriu) sau cheltuieli cu plata serviciilor (în cazul în care se recurge la un organism terț neutru). Subliniem că orice importator trebuie să pună în balanță, pe de o parte, nivelul pierderilor rezultate în urma nerespectării exigențelor de calitate de către furnizor și, pe de altă parte, nivelul cheltuielilor cu inspecția efectuată acestuia.

Inspecția produselor la furnizorul extern s-ar putea dovedi necesară, și în acest caz importatorul trebuie să răspundă la următoarele întrebări: cum, când, unde va avea loc inspecția și cine o va executa.

Inspecția poate să survină cu puțin timp înainte de expediere, sau în momentul descărcării. Anumite contracte prevăd efectuarea unei inspecții înainte de expediere, realizată de către furnizorul extern, și a doua în portul de destinație, asigurată de importator.

Metodele de inspecție aplicate de importator pentru verificarea conformității produselor cu condițiile stabilite sunt în general similare cu cele pe care firma producătoare le utilizează în acest scop. Totuși, aceste metode figurează în contract. Ele pot fi clasificate în patru categorii: metode de analiză, modalități de certificare, tehnici ale controlului statistic programe de tip zero defecte.

Controlul statistic al calității este bazat pe verificarea bucată cu bucată a unor mostre (eșantion) extras dintr-un lot de produse prin procedee statistico-matematice. Decizia privind calitatea lotului respectiv se ia pe baza eșantionului verificat. În cazul în care rezultatele obținute astfel, prezintă abateri peste limitele admise, se iau măsurile corespunzătoare, respectiv se refuză lotul de cereale etc.

Metodele de control al calității prin eșantionare statistică (CSQ) se aplică des în cazul cerealelor. CSQ are avantajul de a permite într-un interval scurt, luarea deciziilor asupra calității loturilor de produse. Principiul logic pe care se bazează CSQ este inducția și constă în efectuarea unor generalizări în baza studiului situațiilor particulare. Inducția permite ca pe baza studiului unui eșantion (care este disponibil dar care nu prezintă un interes așa de mare) prelevat dintr-un lot, să se aprecieze calitatea întregului lot care nu este disponibil (dar care prezintă un interes vital). Trebuie să subliniem că tehnicile de control statistic au existat încă de la sfârșitul secolului XX, ele nu reprezintă o inovație recentă.

Programul de tip” zero defecte” presupune ca fiecare lot de cereale primit să fie conform cu specificațiile, iar în stadiul final nici un lot să nu fie neconform din punct de vedere calitativ. Astfel numărul loturilor de cereale ce nu corespund cerințelor este redus la zero

Responsabilii cu inspecția. Aceștia sunt inspectori desemnați de către importatori sau inspectori aparținând unui organism independent recunoscut. În primul caz , inspectorii se vor deplasa în țara furnizorului pentru o inspecție pre-expediere, iar în cel de-al doilea caz , deosebit de utilă este menținerea legăturii dintre importator, organul de inspecție și exportator.

Locul inspecției poate fi ales în țara furnizorului sau în cea a importatorului. Se optează pentru o inspecție pre-expediere în țara furnizorului, în următoarele cazuri: loturile de cereale au de parcurs distanțe foarte lungi, cheltuieli cu transportul, importante în ponderea costului total, dificultăți în returnarea loturilor refuzate.

În operațiunile internaționale de import cumpărătorul are întotdeauna libertatea de a amâna inspecția până în momentul în care mărfurile au sosit la destinație.

Examenul final Chiar dacă exportatorul a expediat marfa conformă cu specificațiile importatorului și a procedat la inspecția înainte de livrare aceasta trebuie să fie supusă unui examen final, având în vedere că, din diferite motive, pe parcursul transportului poate suferi deprecieri calitative.

Este esențial ca importatorul să examineze lotul de cereale, să stabilească cauzele deteriorării sau pierderilor, responsabilitatea acestora și amploarea lor. În urma întocmirii raportului de anchetă, importatorul va înainta o cerere de despăgubire acelora care se fac răspunzători pentru cele semnalate mai sus.

Garantarea calității loturilor de cereale la import presupune, din partea importatorului, o serie de intervenții “în amonte” față de operațiunea propriu-zisă și în aval față de aceasta. Se consideră că, într-o operațiune de import, 90% din activitățile de gestiune a calității se desfășoară “înainte” având un caracter preventiv.

Cu alte cuvinte un importator trebuie să știe “ce” și “de la cine să” cumpere. Cerealele importate pot fi de nenumărate origini, și pot prezenta multe variații ale indicilor de calitate, fapt care rezultă și din tabelul 3.1, care prezintă caracteristicile de calitate, garantate prin contract, ale diverselor țări, pentru grâul de panificație importat de România în august 2003.

Tabelul 3.1 Grâu de panificație de diverse origini

Se observă astfel că, din cele patru țări exportatoare doar Ungaria și Turcia garantează toți cei șase indici de calitate: greutate hectolitrică, umiditate, proteină uscată, indice de cădere, conținutul de gluten umed și cel de corpuri străine. Franța nu garantează pentru grâul său destinat exportului doi indici extrem de relevanți pentru stabilirea calității: indicele de cădere (important în stabilirea activității alfa-amilazice), și conținutul de gluten umed, pe când Statele Unite, pe lângă aceștia doi, nu garantează nici conținutul în proteină uscată, de asemenea un indice de o importanță majoră. Trebuie precizat că, pe lângă faptul că SUA nu garantează cei trei indici de calitate, grâul de această origine este și mai scump decât celelalte, datorită cheltuielilor mari de transport generate de distanța mare pe care o au de parcurs loturile de cereale până în România.

Analizând aceste date observăm că un importator trebuie să pună un accent deosebit pe calitatea loturilor contractate, și pe respectarea obligațiilor contractuale de către partenerii externi, pentru a nu înregistra pierderi evidente prin achiziționarea unor cereale de calitate inferioară, care să nu dea randament în procesul de prelucrare.

Pe lângă aceste norme referitoare la calitate contractele comerciale stabilesc și prețul loturilor de cereale, prețuri care variază în funcție de originea și, implicit de nivelul indicilor de calitate care caracterizează loturile de cereale, de cotațiile cerealelor la bursele de mărfuri, la care se adaugă o serie de costuri generate de: cheltuielile de vămuire, cheltuielile fitosanitare pentru avizul de import, cheltuielile de descărcare, lipsa cantitativă datorată procesului de descărcare (între 0,5-1% din cantitatea descărcată) și costurile de control calitate/cantitate datorate diferitelor organe de control.

O societate importatoare trebuie să stabilească un echilibru între prețul și calitatea cerealelor achiziționate, să evalueze bine raportul calitate-preț, având, spre deosebire de exportator care poate vinde o singură marfă – pe a sa, posibilitatea de a alege dintre mai multe oferte posibile.

=== Concluzii ===

Concluzii

Din analiza problematicii tratate în lucrarea prezentată putem deduce următoarele:

în trecut și în prezent eforturile tuturor țărilor sunt îndreptate spre mărirea disponibilităților alimentare ale omenirii;

în ciuda marilor dificultăți – secete, inundații, cutremure etc. – producția alimentară și agricolă a permis creșterea continuă a disponibilităților alimentare pe plan general;

mărirea disponibilităților alimentare este rezultatul creșterii susținute a principalelor produse agricole de strictă necesitate;

nu peste tot în lume creșterea producției a ținut pasul cu creșterea demografică

Alimentația are un rol foarte important în dezvoltarea societății și a populației, contribuind la creșterea și dezvoltarea normală a individului, asigurarea unei stări de sănătate bune, evitând dezechilibre nutriționale, desfășurarea unei activități fizice și intelectuale raționale. Potrivit unor studii statistice al Băncii Mondiale, există în perioada actuală pe planetă peste un milion de persoane care suferă de subnutriție, și circa două milioane care suferă de malnutriție.

Progresele realizate în sfera politicilor comerciale la scară globală, armonizarea standardelor și a altor documente de referință, a procedurilor vamale, a regulilor de origine și a clasificării produselor alimentare se află sub auspiciile Rundei Uruguay, ale Organizației Mondiale a Comerțului. În plus Comisia Codex Alimentarius, aflată sub dublul patronaj FAO/OMS, ca urmare a scopului declarat de a facilita comerțul internațional cu produse alimentare, utilizează instrumente de intervenție necesare soluționării eficace a schimburilor cu produse brute și prelucrate (Codul deontologic al comerțului internațional cu bunuri alimentare, de pildă).

Producătorii, comercianții, cercetătorii în domeniu, reprezentanți ai guvernelor statelor, reuniți sau nu în instituții sau organizații guvernamentale sau neguvernamentale cu caracter internațional, regional sau național, sunt interesați în definirea și aplicarea diferitelor modalități și tehnici de asigurare a calității produselor ce fac obiectul schimburilor comerciale.

Punctul cheie ce care se confruntă “ actorii ” care operează pe piața internațională a mărfurilor alimentare este acela de conjuga corect două atitudini:

– înțelegerea într-o viziune sistemică a produsului alimentar comercializat la nivel de lot, ca purtător de energie și substanță, satisfacție și informație, inovație și valoare economică și

– necesitatea de a asigura calitatea acestuia prin realizarea sa pe piața economică.

La nivelul macroeconomic – național, regional și internațional – calitatea produselor este evaluată tot mai mult în strânsă legătură cu calitatea vieții.

La nivel microeconomic, nivelul crescând al cerințelor consumatorilor (față de caracteristicile nutriționale ale alimentelor, caracteristicile toxicologice ale acestora, față de latura organoleptică și estetică, ca și față de procedeele tehnice utilizate în prelucrare, ambalare), nevoia lor de informare și educare trebuie, să stimuleze preocupările întreprinzătorilor pentru îmbunătățirea calității mărfurilor alimentare.

Se manifestă astfel, necesitatea adoptării rapide a unei ”culturi a calității” care să ducă la apariția unei noi modalități de abordare a activităților. Aceasta înseamnă întărirea, în cadrul propriei structuri, a legăturilor dintre diferitele operațiuni, mai ales dintre producție și comercializare, în încercarea de a asigura modele proprii de asigurare a calității la interfața dintre relațiile contractuale și piața consumatorului de alimente.

Considerăm că eforturile în această direcție sunt menite să potențeze schimburile internaționale ale mărfurilor agro-alimentare și să determine obținerea unor avantaje competitive susținute în lupta concurențială.

Cercetarea pieței produselor agricole, cu trimitere îndeosebi la produsele de bursă, este o activitate vitală pentru societățile comerciale, putând explica mecanismele de funcționare a pieței și, mai ales, modalitățile de formare a prețurilor precum și tendințele evoluției lor. Aceasta presupune determinarea cadrului de confruntare a cererii și ofertei, a condițiilor de desfășurare a concurenței.

Agricultura și piața produselor agricole sunt domeniile cele mai apropiate în prezent de concurența pură, iar permanenta mișcare a prețurilor poate constitui o sursă de câștig din speculații cu mărfuri.

Pe piață acționează mai multe firme internaționale specializate, care cumpărând (FOB), când țările furnizoare vor să vândă, și vânzând (CIF), când țările consumatoare vor să cumpere, au un rol important în determinarea fluctuațiilor excesive ale prețurilor internaționale și își asumă o serie de riscuri.

Am încercat totuși și să sintetizăm principalele avantaje de care beneficiază societățile comerciale ce fac operațiuni de comerț exterior, de pe urma comerțului de bursă cu produse agricole.

În primul rând, comerțul de bursă este o cale de implementare a actului decizional într-un univers aleatoriu. În al doilea rând, piața futures se pretează și planificării de perspectivă. Bursa are un rol vital în indicarea prețurilor obtenabile în viitor, deci poate fi utilizată ca un ghid în planificarea producției pentru export și a necesarului pentru import. Fixarea aproximativă a prețului de export sau import prin acțiune futures ne spune dacă vânzarea ori cumpărarea sunt rentabile pentru economia națională.

În al treilea rând, hedging-ul conferă comerciantului o mai mare libertate de acțiune și flexibilitate. Libertatea este aceea de a asigura vânzarea la export, sau cumpărarea de pe piața internațională, când prețurile sunt avantajoase și când încheierea contractului nu este întotdeauna posibilă. Flexibilitatea este aceea de a putea deschide sau închide pozițiile futures după dorință, fără a fi necesar acordul cocontractantului.

În al patrulea rând, piața bursieră permite derularea unei activități eficiente de stocare a produselor; ea face posibilă introducerea în comerțul nostru exterior a unui nou tip de operațiune: încheierea de spații de depozitare.

În al cincilea rând, hedging-ul îngheață un beneficiu considerat acceptabil. Nerecurgând la contractarea în bursă, beneficiul societății, devine o eventualitate, fiind o funcție de prețul de export minus costurile totale. O societate nu trebuie să se lase pe seama conjuncturii și să aștepte ca prețul să curent să se nimerească cu prețul stabilit (precalculat), ci își va fixa la bursă un preț, inclusiv beneficiul, care acum devine a certitudine.

În al șaselea rând, bursa reprezintă o posibilitate de investiție. Disponibilitățile temporare pot fi de multe ori fructificate mai eficient prin operațiuni bursiere, ale căror beneficii sunt considerabil mai mari decât nivelul dobânzii bancare.

Lucrarea de față și-a propus o modestă abordare a burselor de cereale, într-o analiză de marketing agricol, făcând atât prezentarea teoretico-explicativă a bursei și a operatorilor ei, cât îndeobște, relevarea avantajelor unui comerț bursier, ea înscriindu-se în efortul susținut al cadrelor de specialitate – teoreticieni, dar mai ales practicieni – de reconsiderare a rolului și importanța bursei pentru economia românească.

Introducere

Problema alimentației mondiale este o problemă sringentă a contemporaneității, obiectul a numeroase cercetări și controverse.

Lichidarea stării de subdezvoltare, a decalajului dintre țările dezvoltate și țările în curs de dezvoltare, asigurarea progresului economico-social mai rapid al țărilor rămase în urmă, reprezintă un imperativ al dezvoltării întregii omeniri, în condiții de calitate și securitate. Aceasta presupune antrenarea mai largă și mai echilibrată a tuturor țărilor la schimbul mondial de valori materiale și spirituale.

Comerțul internațional cu produse agricole este supus hazardului pieței mondiale, dominată de fluctuația cursurilor monetare și speculațiile fără frâu. Datele cantitative demonstrează poziția dominantă a statelor industrializate pe piața cerealelor, de exemplu SUA dețin 44,7% la grâu și 58,4% la cereale secundare. Evoluția comerțului cu cereale, care constituie baza alimentației, conturează imaginea comerțului internațional cu produse agricole.

Cursurile majorității produselor agricole se fixează la bursele comerciale din New York, pentru zahăr, carne, margarină; la Chicago pentru cereale; la Londra pentru ceai, cacao, cauciuc.

Statele industrializate, care au pus pe picioare sistemul mondial de comercializare și distribuire a produselor agricole, dețin și pârghia mecanismului prețului. Țările lumii a treia n-au, în consecință posibilitatea de a participa la fixarea prețurilor mondiale, care evoluează în funcție de cererea speculativă sau nu, a țărilor industrializate.

Condițiile climatice influențează, de asemenea, în mare măsură piața mondială ca și producția, având repercusiuni dramatice asupra balanței producție-consum și determinând fluctuații brutale ale prețului și măsuri restrictive în politica de export și import a diverselor state.

Aspectele asupra cărora am stăruit în lucrare au avut în vedere evidențierea complexității acestei problematici, în fața căreia firmele comerciale internaționale care-și dispută competitivitatea pe piața mondială, trebuie să desfășoare o strategie foarte complicată bazată pe:

studierea pieței, în vederea obținerii informațiilor necesare fundamentării deciziilor (studii de piață temeinice);

acordarea unei atenții deosebite controlului de calitate pe tot parcursul circuitului cerealelor de la recoltare, transport, până la depozitare;

respectarea riguroasă a contractelor comerciale internaționale (respectarea condițiilor de calitate precizate în contracte);

Astfel principalele obiective ale acestei lucrări sunt: prezentarea caracteristicilor, precum și perspectivele pieței cerealelor atât pe plan mondial cât și pe plan regional, respectiv la nivelul Europei și implicit al țării noastre, prezentarea din punct de vedere merceologic al cerealelor ce fac obiectul schimburilor comerciale, respectiv prezentarea condițiilor de calitate și modul de determinare a acestora, crearea unei imagini de ansamblu asupra organismelor implicate în asigurarea normelor de calitate în schimburile comerciale pe plan mondial, pentru o desfășurare normală și în condiții de calitate a acestor schimburi, iar în finalul lucrării se face o prezentare succintă a principalelor trăsături și a modurilor de operare pe piața bursieră, modalitate specifică de comercializare și de reglare a prețului cerealelor pe plan mondial și regional.