Orientarea Psihanalitica DIN Criminologia Psihologica Freudismul

ORIENTAREA PSIHANALITICA DIN CRIMINOLOGIA PSIHOLOGICA- FREUDISMUL

CUPRINS

Capitolul I( Considerații generale)…………………………………………….pag. 4-19

Capitolul II( Perspectiva psihanalitică. Concepția psihologică a lui Sigmund Freud)……………………………………………………………………………………pag.20-50

Secțiunea I( Elemente structurale ale psihicului uman).pag.20-46

Subsecțiunea I( Structura personalității.Instanțe. Caracterizare)………………………………………………pag.20-34

Subsecțiunea II( Instanțele și explicarea manifestărilor agresive)……………………………………………………..pag.35-44

Subsecțiunea III( Autoagresivitatea)……………….pag.45-46

Secțiunea II( Sentimentul de vinovăție)……………………pag.47-50

3. Capitolul III( Influența psihanalizei asupra criminologiei)…………..pag.51-68

Secțiunea I( Contribuții în dezvoltarea psihanalizei-A.Adler, C.G.Jung.Delimitări de freudism)………………………..pag.51-63

Secțiunea II( Teorii psiho-morale autonome)………..pag.64-68

Concluzii………………………………………………………………………………pag.69-78

5. Bibliogarfie……………………………………………………………………………pag.79-80

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND CRIMINOLOGIA ETIOLOGICĂ .LOCUL OCUPAT DE CURENTUL PSIHOLOGIC

( PRINCIPALELE TEORII)

Din punct de vedere etimologic, noțiunea de criminologie este alcătuită din două cuvinte de origine greacă: crimen( cu sensul originar de acuzație și apoi de infracțiune) și logos( la origine discurs, rațiune, iar ulterior știință).

Dată fiind diversitatea punctelor de vedere exprimate în literatura de specialitate, găsirea unei definiții este cam greu de realizat.

După cum s-a subliniat în doctrină, faptul că criminologiei i s-au dat multe definiții nu se datorează atât „fanteziei” și indisciplinei criminologilor, cât complexității fenomenului criminal.

Acest caracter complex a impus încă de la început existența unor maniere diferite de abordare care s-au concretizat în diverse tipuri de definiții.

O primă diferențiere are ca sursă principală perceperea sau abordarea diferită a domeniului criminologiei.

Din acest punct de vedere au existat două puncte de vedere diametral opuse:

Tendința de realizare a unor cercetări specializate cu caracter etiologic: biologie criminală, siciologie criminală, psihologie criminală.

O tendință integratoare, de reunire a tuturor cercetărilor specializate „sub umbrela” unei științe complexe.

Aceste tendințe s-au concretizat în două maniere de definire a criminologiei:

Definiții de tip restrictiv – care au considerat criminologia drept o știință a cauzelor criminalității;

Definiții de tip extinctiv – care au prezentat criminologia drept o știință integratoare, preocupată atât de etologia criminală cât și de aspectele preventiv- represive.

A doua diferențiere rezultă din abordarea diferită a obiectului criminologiei.

Pe lângă opoziția tradițională: știință a crimei, știință a criminalului, apare opoziția între „știința factorilor” și „știința proceselor”, precum și opoziția contemporană între criminologia trecerii la act și criminologia reacției sociale.

Criminologia reprezintă ansamblul cercetărilor cu caracter științific ce se ocupă cu studierea fenomenului criminal, urmărind cunoașterea complexă a acestuia și cu evalaurea practicii anti-criminale, în scopul optimizării acesteia.

Etiologia criminală este o modalitate specifică de cunoaștere în cadrul cercetării criminologice, prin care se vizează aflarea cauzelor, condițiilor ori factorilor care determină sau favorizează fenomenul criminal. Astfel, se poate defini criminologia etiologică drept acea ramură a criminologiei ce se ocupă cu studierea cauzelor, condițiilor sau factorilor care determină ori favorizează fenomenul criminal.

Diversele explicații cu privire la fenomenul criminal ce s-au succedat de-a lungul istoriei, ar putea fi regrupate în funcție de cele trei etape care, în concepția lui Auguste Comte, au marcat evoluția umanității:

Era teologică căreia îi corespunde o viziune diabolică asupra crimei, specifică evului mediu;

Era metafizică căreie îi corespunde concepția clasică, utilitaristă, izvorâtă din ideile lui C. Beccaria;

Era pozitivistă căreia îi corespund explicații științifice, demarate odată cu școala pozitivistă italiană și continuate cu teoriile moderne asupra crimei și fenomenului infracțional.

Teoriile etiologice moderne( formulate în secolul XX) au continuat tradiția școlii pozitiviste și au reprezentat principala preocupare a criminologilor până în jurul anului 1950. Ulterior, explicații etiologice au fost înlocuite de cele privind trecerea la act și de cele care se bazează pe mecanismele de reacție socială.

Explicațiile etiologiei moderne prezintă următoarele caracteristici:

se admite ideea că delincvența reprezintă un fenomen multifactorial;

fără a nega acest caracter multifactorial, teoriile etiologice s-au ocupat de o anumită categorie de factori pe care i-au considerat preponderenți( biologici, morali, sociali);

plecând de la premisa că și comportamentul criminal reprezintă un comportament psihologic, teoriile etiologice au un element comun: factorul psihologic.

Orientarea psihologică grupează principalele teorii criminologice care au în comun conceptul de personalitate criminală.

Datorită influenței școlii lombrosiene, abordarea teoretică a psihologiei infractorului a fost neglijată o perioadă de timp, făcându-se în concurență și cu studiul patologiei criminale a infractorului bolnav psihic.

În primele decenii ale secolului XX, odată cu trecerea treptată în planul secund a școlii antrologic-criminologice, a luat avânt studiul psihologic al infractorului „normal”, odată cu apariția unor lucrări care se preocupă de modul în care anumite componente ale personalității influențează comportamentul, inclusiv comportamentul delincvent.

Teoriile etiologice moderne se grupează în trei categorii:

Teoriile psiho- biologice;

Teoriile psiho- sociale;

Teoriile psiho- morale.

TEORIILE PSIHO- MORALE- teoriile regrupate în această categorie continuă tradiția lombrosiană. Conform ideei centrale a acestei teorii, crima, ca fenomen individual, are ca bază biologică, organică sau funcțională.

Teoria bio-tipologică- cuprinde mai multe variante ce au ca element comun susținerea ideei potrivit căreia există o corelație între activitatea criminală și biotip( tipul biologic), corelație ce se stabilește fie în raport cu structura corpului( morfo-caracterologie), fie în raport cu somatotipul( tipul corpului avut în vedere plecând de la embrion), fie în raport cu tipul endocrinian.

Cel mai de seamă reprezentant al acestei teorii este ERNEST KRESTSCHMER( 1888- 1964) care a observat că există relații precise între unele tipuri morfologice și anumite tulburări specifice:

tipul picnicomorf( picnic): indivizi corpolenți( chiar grași), scunzi, cu extremități scurte, față rotundă, calviție, adeseori inteligenți și expansivi; se caracterizează printr-o criminalitate tardivă și vicleană( înșelăciune, fraudă);

tipul leptomorf( astenic): indivizi înalți, slabi, cu chipul prelung; sunt interiorizați iar adaptarea socială este precară; se caracterizează printr-o criminalitate precoce și o tendință spre recidivă. Infracțiunile comise: furt, abuz de încredere, etc..

tipul atletomorf( atletic): se caracterizează printr-un sistem osteo-muscular puternic; oscilează între sentimentalism și brutalitate; se caracterizează printr-o criminalitate brutală( omoruri, tâlhării) și o tendință spre recidivă, indiferent de vârstă.

Tipul displatic: cuprinde indivizi înapoiați în plan psihic și morfologic, cel mai adesea foarte slabi, cu deficiențe ale caracterelor sexuale ori cu malformații corporale; din punct de vedere psiho-medical, din această categorie fac parte debilii mintali și schizofrenii; comit, de regulă, delicte sexuale, operează într-un mod neașteptat și sunt supuși recidivei.

Teoria inadaptării bio- psihice: continuator al școlii lombrosiene, reprezentantul acestei teorii, OLOF KINBERG( a cărui principală lucrare este „Problemele fundamentale ale criminologiei”) reia ideea unei antropologii criminale ce caută să decaleze caracterele fundamentale ale delincventului într-un complex bio-psihic.

Kinberg privește omul nu numai ca o ființă biologică ci și psihologică și socială, care este caracterizată prin „plasticitate”( facultatea de a-și modifica reacția atât în funcție de influențele fizice și chimice cât și în funcție de factorii psihologici și sociali). Dacă între această facultate a omului de a-și modifica reacția și influențele omului nu există o corelație atunci se crează o stare de inadaptare între organism și mediu.(„Toate aceste forme diverse de inadaptare pot, pe căi diferite, să ajungă la o inadaptare socială și, cu sau fără alte simptome, la delicte”¹)

În analiza structurii bio- psihice, trebuie avute în vedere două elemente:

– nucleu constituțional care reprezintă „suma tendințelor reacționale ale individului”. În cadrul nucleului constituțional, se disting patru trăsături psihologice fundamentale( radicali) ce îl alcătuiesc:

Capacitatea- nivelul maxim pe care poate să-l atingă inteligența unui individ sub influența unor condiții de mediu optim;

Validitatea- cantitatea de energie de care dispune individul;

Stabilitatea- facultatea subiectului de a dobândi comportamente ferme, fixate prin obiceiuri durabile;

Soliditatea- trăsătură ce se referă la coeziunea internă a personalității în opoziție cu disociabilitatea.

Aceste trăsături se regăsesc în personalitatea indivizilor în cantitate variabilă: excedentară; medie; deficitară. În cazurile extreme, se găsesc următoarele perechi diametral opuse:

– supercapabil- inteligent, spiritual, adaptabil;

– subcapabil- stupid, mărginit, inert;

-supervalid- atent, expansiv, întreprinzător, calm, sigur, tenace, responsabil;

– subvalid- precaut, anxios; teamă de acțiune și de răspundere;

1. Olof Kinberg- „Problemele fundamentale ale criminologiei”, Ed. Științifică, pag. 145

-superstabil- rece, afectiv, abil, abstract, elegant, asiduitate ideatică;

– substabil- afectiv, interesat de lucruri concrete;

– supersolid- lent, ferm, obiectiv, circumspect;

– subsolid- schimbător, subiectiv, neserios, uneori mincinos.

funcția morală- „modalitatea și profunzimea asimilării valorilor morale ce compun admosfera morală, unde subiectul a trăit sau trăiește.”¹. Funcția morală, ca fenomen psihologic, este alcătuit din elemente emoționale și elemente cognitive.

Luând în considerare calitatea acestor elemente, se disting patru categorii de subiecte:

indivizi a căror funcție morală se reduce la unele cunoștințe ale

evaluărilor morale general acceptate, dar le lipsește elementul emoțional aproape complet( intră aici imbecilii, debilii mintali);

indivizi care, pe lângă cunoștințele despre regulile morale pe care le posedă, sunt capabili să reacționeze emoțional la stimuli adecvați( oameni așa ziși normali);

indivizi ale căror funcții morale au suferit modificări în urma unor leziuni patologice ale țesuturilor cerebrale(traumatisme); sunt afectate elementele emoționale; la această categorie se întâlnesc fapte antisociale;

indivizi care, cunoscând regulile morale, răspunzând emoțional la stimuli, au însă o percepție deformată a sensului real al actului( sunt în eroare cu privire la semnificația morală a acestuia).

Din combinația ce rezultă între un anumit tip de nucleu constituțional și o anumită configurație a funcției morale rezultă indivizi inadaptați, care, la anumiți stimuli, vor reacționa în contradicție cu legea penală.

Teoria constituției criminale: prin constituție criminală, reprezentantul acestei teorii( BENIGNO di TULLIO) înțelege „ o stare de predispoziție specifică spre crimă, altfel spus, capacitatea care există în

1.Olof Kinberg- „Problemele fte, se disting patru categorii de subiecte:

indivizi a căror funcție morală se reduce la unele cunoștințe ale

evaluărilor morale general acceptate, dar le lipsește elementul emoțional aproape complet( intră aici imbecilii, debilii mintali);

indivizi care, pe lângă cunoștințele despre regulile morale pe care le posedă, sunt capabili să reacționeze emoțional la stimuli adecvați( oameni așa ziși normali);

indivizi ale căror funcții morale au suferit modificări în urma unor leziuni patologice ale țesuturilor cerebrale(traumatisme); sunt afectate elementele emoționale; la această categorie se întâlnesc fapte antisociale;

indivizi care, cunoscând regulile morale, răspunzând emoțional la stimuli, au însă o percepție deformată a sensului real al actului( sunt în eroare cu privire la semnificația morală a acestuia).

Din combinația ce rezultă între un anumit tip de nucleu constituțional și o anumită configurație a funcției morale rezultă indivizi inadaptați, care, la anumiți stimuli, vor reacționa în contradicție cu legea penală.

Teoria constituției criminale: prin constituție criminală, reprezentantul acestei teorii( BENIGNO di TULLIO) înțelege „ o stare de predispoziție specifică spre crimă, altfel spus, capacitatea care există în

1.Olof Kinberg- „Problemele fundamentale ale criminologiei”, Ed. Științifică, pag.200

anumiți indivizi de a comite acte criminale, în general grave, în urma unor instigări exterioare ce rămân sub pragul ce operează asupra generalității oamenilor”¹. Pentru acesta, studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic sau exclusiv sociologic ci întotdeauna biosociologic. De aici rezultă că personalitatea individului nu poate fi corect apreciată decât după criterii biopsihologice.

Di Tullio încearcă să determine factorii ce conduc la formarea unei personalități criminale și ajunge la concluzia că acești factori sunt:

ereditatea- care trebuie considerată ca o posibilitate sporită și nu ca o determinare absolută;

disfuncționalități cerebrale, hormonale;

vârsta și crizele biologice( pubertatea, procesele involutive ale îmbătrânirii).

Autorul conchide: „ Se poate afirma că predispoziția spre crimă este expresia unui ansamblu de condiții organice și psihice ereditare, congenitale sau dobândite care, diminuând rezistența individului la instigări criminogene, permite individului, cu mai multă probabilitate, să devină criminal.”².

Făcând o analiză a acestora, di Tullio spune că factorii sociali sau fizici, exteriori individului nu pot avea o influență reală decât în măsura în care întâlnesc o constituție criminală preexistentă sau contribuie la formarea unei astfel de personalități.

Deși cercetările și concluziile lui di Tullio s-au apropiat cel mai mult de teoria lombrosiană, totuși el se folosește și de unele descoperiri noi în domeniul biopsihologiei și geneticii.

Teoria genetică( teoria aberației cromozomice): datorită dezvoltării tehnicilor moderne de cercetare în domeniul genetic, s-a permis relevarea careotipului, respectiv: formula cromozomilor în cadrul celulei.

1.B. di Tullio- „ Manuel d’ anthropologie criminelle”- pag. 36

2.Idem, pag. 76

Careotipul uman presupune 46 de cromozomi dispuși în 23 de perechi, din care 22 reprezintă „soma”( partea neproductivă), iar o pereche reprezintă germenul( partea ce asigură reproducerea) alcătuită din

cromozomi sexuali. Sexul genetic este condiționat de prezența sau absența unui cromozom particular notat cu litera y: formula feminină este 46xx, iar cea masculină este de 46xy. Anomaliile cromozomice frecvente la delincvenți sunt în legătură cu cromozomii sexuali.

O primă anomalie relevantă ce a fost descoperită este reprezentată de formula 47xxy, existența suplimentară a unui cromozom de tipul x( anomalie denumită sindromul KLINEFELTER). Persoanele ce prezintă această anomalie au o aparență masculină, sunt înalți și slabi, au o pilozitate pubiană de tip feminin, barbă rară sau absentă. Faptele comise de aceste persoane sunt diverse( furt, agresiune) dar au și o tendință spre o tematică sexuală: homosexualitate, pedofilie. Din punct de vedere psihic, aceste persoane se evidențiază prin caracter pasiv, timiditate, tendințe spre ipohondrie și depresie, prezintă de cele mai multe ori tulburări mentale.

A doua anomalie este reprezentată de sindromul xyy. Persoanele din această categorie prezintă, în plan morfologic, destul de puține particularități: sunt indivizi cu aparență masculină, de cele mai multe ori înalți( peste 1,80 m), se observă o anomalie în configurația urechilor, calviție, miopie, însă aceste trăsături nu sunt constante.

În doctrina criminologică, s-a subliniat că ambele anomalii pot exista și la indivizi perfect normali „atât prin inteligență cât și prin comportament”. De aici se poate trage concluzia că anomaliile în cauză constituie o predispoziție și chiar dacă acele persoane ajung să comită infracțiuni, acest deznodământ nu este obligatoriu.

TEORIILE PSIHO- SOCIALE- aceste teorii au la bază influența factorilor sociali în apariția fenomenului criminal. Principalele teorii psiho- sociale sunt:

– teoria asociațiilor diferențiate;

– teoria conflictelor de culturi;

– teoria anomiei;

– teoria angajamentului.

Teoria asociațiilor diferențiate: EDWIN SUTHERLAND, în lucrarea ” Principii de criminologie” consideră că teoria asociațiilor diferențiate face parte din categoria explicațiilor genetice, bazându-se pe ipoteza că un act criminal se produce atunci când există o situație propice pentru un individ determinat.

În viziunea lui Sutherland, explicația actului criminal presupune următoarele coordonate:

comportamentul criminal este învățat;

acest comportament se învață în contact cu alte persoane printr-un proces complex de comunicare;

învățarea are loc într-un grup restrâns de persoane;

procesul de învățare presupune:

– asimilarea tehnicilor de comunicare a infractorilor;

orientarea mobilurilor, a tendințelor impulsive, a raționamentelor și atitudinilor;

orientarea mobilurilor și a tendințelor impulsive este în funcție de interpretarea favorabilă sau defavorabilă a dispozițiilor legale;

în cazul în care interpretările defavorabile respectului legii domină interpretările favorabile atunci individul este criminal;

asociațiile diferențiate pot varia în privința duratei, frecvenței, intensității;

formația criminală prin asociație nu se dobândește doar prin imitație;

comportamentul criminal este expresia unui ansamblu de nevoi și valori, dar nu se explică prin aceasta.

Mecanismul explică fenomenul criminal la nivel individual, iar la nivel cultural, criminalitatea este datorată unei „ organizări sociale diferențiate”.

Teoria conflictelor de culturi: în lucrarea sa : „Conflict cultural și crimă”, reprezentantul acestei teorii, THORSTEN SELLIN, definește cultura ca fiind „totalitatea ideilor, instituțiilor și produselor muncii care aplicate la grupuri determinate de ființe umane, permite a se vorbi de regiuni culturale, despre tipuri de cultură, despre cultură națională și așa mai departe. În acest sens al termenului, populația cea mai primitivă, cea mai înapoiată, mai analfabetă și cea mai puțin luminoasă posedă o cultură”¹, iar conflictul cultural ca fiind lupta între valorile morale ori norme de conduită opuse sau aflate în dezacord.

Se poate vorbi de un conflict cultural „ atunci când conduita unei persoane socialmente aprobată sau chiar cerută într-o anumită situație nu este apreciată de toate grupurile sociale la care ea datorează supunere.”²

Există trei situații generatoare de conflict:

conflictul poate apărea atunci când există două atitudini perfect morale dar bazate pe valori diferite( cazul colonizării când asimilarea legislativă este prea rapidă);

conflictul se poate situa, pe de o parte între legi sau între legi care favorizează corupția, și pe de altă parte indivizi care se supun unor concepții morale sănătoase;

conflictul se poate ivi între legi conforme cu valorile socialmente acceptate și indivizi care au coduri morale particulare.

Pentru că teoria conflictelor de culturi nu oferă decât o explicație a fenomenului criminal, ea poate fi considerată ca o formă particulară de manifestare a teoriei asociațiilor diferențiate. Sutherland susținea că acestea au o influență asupra criminalității, mai ales prin aceea că determină asociații diferențiate, cu exemple de comportament care încurajează violarea legilor penale.

1. T. Sellin- „Culture Conflict and Crime”, pag. 815

2. Idem, pag. 833

Teoria anomiei: anomia este definită de către ROBERT K. MERTON în lucrarea „Teoria socială și structura socială” ca fiind o stare socială de slăbire a normelor, ceea ce duce la o lipsă de coeziune între membrii comunității. În explicarea acestei teorii, Merton folosește două concepte:

cel de cultură: prin cultură se înțelege ansamblul valorilor ce guvernează conduita indivizilor în societate și desemnează scopurile spre care aceștia trebuie să tindă;

cel de organizare socială: prin organizare socială se înțelege ansamblul de norme și instituții care reglementază accesul la cultură și indică mijloacele autorizate pentru atingerea scopurilor.

Starea de anomie se instalează atunci când există un decalaj prea mare între scopurile propuse și mijloacele legitime, accesibile pentru anumite categorii sociale.

Atât fenomenele descrise de Merton cât și mecanismele explicative pe care acesta le propune sunt valabile pentru societățile de consum și „cultura de masă”.

Teoria angajamentului, aparținând sociologului american S. BECKER( formulată în lucrarea „Outsiders”) se înscrie în categoria explicațiilor privind „ factorii sociali ai respectului legii penale”, iar termenul de „angajament” trimite la procesele prin care diverse tipuri de interese sunt în mod progresiv investite în adaptarea anumitor linii de conduită cu care nu par să aibă raporturi directe.

Deci, individul respectă legea penală pentru a nu pierde avantajele pe care le presupune viața socială în care este „angajat”.

A doua cale susținută de Becker spre delincvență este cea a tehnicilor de neutralizare” și prin care se înțelege justificările pe care delincvenții le utilizează pentru a aproba propriile acțiuni infracționale:

– atunci când delincventul se consideră el însuși „descărcat de responsabilitatea” propriilor acțiuni;

– când consideră prejudiciul comis prin infracțiune inexistent;

– când vătămarea adusă este justă;

– o „ condamnare a celor ce condamnă”;

– sacrificarea exigențelor sociale generale în schimbul salvării celor ale unui grup social restrâns.

TEORIILE PSIHO- MORALE- teoriile din această categorie își propun să studieze mentalitățile criminalului( mecanismele de formare ale acestei mentalități și trăsăturile care o diferențiază de cea a noncriminalului).

Teoriile psiho- morale consideră că biologicul ori socialul ajută la o mai bună înțelegere a modului în care se structurează mentalitatea criminală.

Aceste teoriile se împart în:

Teorii psiho- morale autonome;

Teorii psiho- morale de factură psihanalitică.

TEORIILE PSIHO- MORALE AUTONOME

Teoria instinctelor- pentru ETIENNE de GREEFF, exponentul acestei teorii, personalitatea delincventului( ca și personalitatea umană) este determinată de instincte.

Pe de o parte instinctele nu pot fi separate de inteligență, iar pe de altă parte, la om nu se poate identifica o manifestare instinctuală pură, în sensul că mai multe instincte acționează și își produc efectele asupra conduitei umane în același timp iar acest ansamblu de tendințe instinctive formează structura afectivă. În această categorie de structuri afective există două grupe de instincte:

instincte de apărare- contribuie la conservarea Eului; au la bază agresivitatea; tind spre o reducere progresivă a individului la o entitate abstractă;

instincte de simpatie- contribuie la conservarea speciei; au la bază subordonarea și devotamentul față de celălalt; tind spre o valorizare extremă a celuilalt.

Teoria personalității criminale: această teorie aparține criminologului JEAN PINATEL și este concepută ca un model explicativ, capabil să aducă lămuriri în ceea ce privește geneza și dinamica actului criminal.

Personalitatea criminală este un „ instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept operațional”.

Componentele nucleului personalității criminale care comandă condițiile trecerii la act sunt:

egocentrismul- reprezintă tendința subiectului de a raporta totul la sine însuși;

labilitatea- reprezintă o instabilitate, o lipsă de prevedere;

agresivitatea- desemnează o paletă foarte largă de tendințe, mergând de la simpla afirmare a Eului până la ostilitate;

indiferența afectivă- reprezintă acea trăsătură afectivă prin care individul este împiedicat de a „încerca emoții și înclinații altruiste și simpatice”; el este dominat de egoism și răceală față de aproapele lui.

Pentru ca un subiect să „treacă la act” este necesar ca el să nu fie reținut de oprobiul social care este asociat răufăcătorului; acest proces este asigurat de egocentrism. Prin labilitate este explicat faptul că subiectul nu va fi reținut de amenințarea pedepsei. Prin agresivitate sunt învinse obstacolele materiale susceptibile să împiedice executarea crimei. Indiferența afectivă determină sentimentul de nepăsare a celui ce ajunge în situația de a comite crime față de aproapele său( atentând la persoana sau bunurile acestuia).

În primă fază, teoria personalității criminale a fost concepută pentru a explica fenomenul criminal individual. Ulterior, această teorie a fost extinsă la criminalitate.

TEORIILE PSIHO- MORALE DE FACTURĂ PSIHANALITICĂ( poartă amprenta psihanalizei freudiene).

Teoria criminalului nevrotic aparține criminologilor FR. ALEXANDER și H. STAUB și este expusă în lucrarea „Criminalul și judecătorii săi”( Viena, 1929). După opinia celor doi cercetători, crimalitatea poate fi clasificată:

criminalitatea imaginară care transpare în vise, fantezii sau acte ratate;

criminalitatea ocazională specifică persoanelor și situațiilor în care Supraeul suspendă instanța sa morală în urma unei vătămări sau amenințări iminente pentru Eu;

criminalitea obișnuită:

criminalii organici, a căror personalitate ține de psihiatria clasică(bolnavii mintali care prezintă alterări ale capacității de discernământ sau lipsa acestuia);

criminalii normali. Aceștia sunt caracterizați prin aceea că sunt sănătoși din punct de vedere psihic dar sunt socialmente anormali;

criminalii nevrotici- cei care acționează în funcție de mobiluri inconștiente; Eul este învins de Sine care scapă determinării Supraeului ; în aceste cazuri se constată existența unui sentiment de vinovăție, însoțit de angoasa pedepsei, iar criminalul nevrotic resimte pedeapsa ca pe o justificare morală.

Teoria personalității antisociale are la bază constatările psihanalizei freudiene cu privire la „evenimentele din prima copilărie la care se adaugă o serie de rezultate” așa cum se exprimă KATE FRIENDLANDER în lucrarea „ La deliquence juvénile”(1951) dedicată delincvenței juvenile.

S-a considerat că, „ la origini”, copilul este o ființă absolut instinctivă, dominat de principiul plăcerii, urmând apoi să se conformeze principiului realității care caracterizează adaptarea socială, printr-un proces lent de modificare ori suplimentare a instinctelor.

Acest proces de adaptare are trei etape:

faza primelor relații dintre copil și părinți- cuprinde, potrivit teorii lui Freud, fixațiile libidoului și complexului oedipian, care se poate rezolva fericit sau nefericit;

faza formării Supraeului- în această fază, copilul încearcă să se identifice cu părinții, având loc un proces imitativ(dacă mediul familial este criminal, copilul va avea șanse să urmeze același comportament);

faza formării de grup în sânul familiei are rolul de a asigura adaptarea socială a copilului. Relații ce se dezvoltă în cadrul grupului familial în această perioadă reprezintă o copie „micro” a relațiilor sociale de mai târziu, iar orice element negativ poate vicia aceste relații.

CAPITOLUL II

Perspectiva psihanalitică.Concepția psihologică a lui S. Freud

Preliminarii

Acest capitol al lucrării este structurat în două secțiuni:

Elemente structurale ale psihicului uman;

Sentimentul de vinovăție.

Prima secțiune are trei subsecțiuni:

Structura personalității, instanțele și caracterizarea acestora și vom arăta modul în care Freud concepe psihicul de-a lungul timpului;

Concepția freudiană privind instinctele, gruparea lor și cum se explică manifestările agresive care conduc la conturarea personalității criminale pornind de la acestea.

Autoagresivitatea.

A doua secțiune se referă la sentimentul de vinovăție și la modul în care Freud ajunge să explice crima prin intermediul sentimentului de culpabilitate, explicând acest lucru ca pe o autopedeapsă pentru sentimentele incestuoase inconștiente de tip oedipian din perioada copilăriei.

Secțiunea I

Elementele structurale ale psihicului uman

I.1. Structura personalității. Instanțe. Caracterizare

Dacă psihiatria este o știință care își are începuturile în aceleași izvoare ca și medicina, psihanaliza este o știință recentă, asociată cu viața și munca lui SIGMUND FREUD și a unor elevi ai săi: Alfred Adler(1870-1937), Carl Jung(1875-1961) și Wilhelm Stekel(1868-1940).

Psihanaliza este un set de idei extrem de complicate, deseori neunificate, fiindcă Freud însuși și-a modificat de vreo câteva ori ideile cele mai fundamentale iar urmașii săi au continuat să propună revizuiri și extinderi ale acestora și după moartea sa.

Acest set de idei a avut un impact profund în tot ce înseamnă gândirea modernă, incluzând aici atât literatura și filosofia, cât și concepțiile despre comportamentul uman și, deci, implicit despre comportamentul criminal.

Sigmund Freud s-a născut la 6 mai 1856, la Freibeg, în Moravia pentru ca la vârsta de 4 ani să se mute împreună cu părinții săi la Viena, unde și-a făcut și studiile( a urmat colegiul „Sperl”).

Ascultând un eseu al lui Goethe asupra „Naturii” îl face pe Freud să se decidă să urmeze medicina, fiind indecis în primă fază între aceasta și Facultatea de Drept. Și astfel, în 1873 începe Facultatea de Medicină care i-a cauzat mai întâi decepții ușoare cum susține în una din lucrările sale: „ Am intâlnit aici o ciudată exigență: trebuia să mă simt inferior și exclus din naționalitatea celorlalți pentru că eram evreu. Niciodată nu am putut înțelege de ce trebuia să-mi fie rușine de originea mea sau, cum începea să se spună: de rasa mea.”¹

În laboratorul de fiziologie al lui ERNEST BRÜCKE își

1.S.Freud- „Viața mea și psihanaliza”, Ed. Moldova, 1993, pag. 7

găsește Sigmund Freud liniștea și satisfacție, primind de la acesta o sarcină legată de istologia sistemului nervos.

Pentru că nu prea era atras de nici o ramură a medicinei( în afară de phisihatrie), a fost numit doctor abia in anul 1881 iar în anul 1885, datorită lucrărilor sale istologice și chimice, a fost primit docent în neurologie.

Contribuția psihanalizei freudiene la dezvoltarea gândirii criminologice este greu de evaluat, datorită caracterului vast și evolutiv al operei sale.

Viziunea sistematică a lui Freud se exprimă în conceperea psihicului ca un întreg structurat, alcătuit din părți articulate după o formulă dinamică și genetică, dar păstrând o anumită stabilitate și îndeplinind atât funcția generală, dacă sistemul este considerat în totalitatea sa, cât și o gamă de funcții particulare, dacă se au în vedere subansamble și subsisteme.

În cadrul sistemului pot apărea și fenomene de dezechilibru, schimbări ale raporturilor de forțe, distorsiuni structurale și implicit funcționale și în acest caz avem o gamă de manifestări patologice, noi și neobișnuit de interacțiune, provocate de cauze diverse. Psihanaliza își propune ca pe baza cunoașterii parametrilor normali ai sistemului, precum și a determinismului acestuia, să găsească mijloace prin care să acționeze preventiv pentru menținerea și întărirea lui( psihanaliza profilactică).

Psihanaliza are în vedere o restructurare a sistemului în direcția ridicării conștiinței, a eului, la rolul de factor dominant. C. Bălăceanu și Ed. Nicolau afirmau în lucrarea „ Personalitatea umană- o interpretare cibernetică”: „ Psihanaliza împărțea personalitatea umană în trei compartimente: id, cuprinzând cerințele biologice, fundamentale, supraego, compus din imperativele social obținute mai ales din mediul familial și ego care avea funcția de a optimiza comportarea, maximalizând gratificația obținută de la diverși stimuli, în același timp minimalizând sancțiunea socială”.¹ Nu este, astfel, nimic antiștiințific în a

1.C.Bălăceanu,Ed.Nicolau-„Personalitatea umană-o interpretare cibernetică”,Iași,pag.12

se căuta și a se descrie „componentele” structurale ale psihicului, imputarea de „atomism psihologic” adusă lui Freud, nejustificându-se.

Freud a vrut să deducă structura aparatului psihic exclusiv din studierea clinică a omului a sănătos și a celui bolnav, cu mijloace proprii psihologiei, fără a se preocupa de „izomorfism”, adică de corespondența dintre construcțiile idealizate și substratul material al acestor construcții, edificând un sistem explicativ în scopuri de diagnoză și tratament curativ.

În lucrarea „ Die Traumdeutung”(1900) și în alte lucrări anterioare anului 1920, Freud a distins în sfera psihicului două sisteme ierarhizate: inconștientul(sistemul ICS) și conștiința(sistemul CS), acest din urmă sistem fiind suplimentat de un preconștient(Pcs). Inconștientul era considerat acum realitatea esențială a psihicului, chiar psihicul însuși:” un cerc mare care ar include conștiința ca pe un cerc mai mic”.¹

Conștiința era privită ca un simplu organ de percepție interioară, fără consistență și lipsit de memorie. Conștiința „ nu este decât un organ de simț care permite aprecierea calităților psihice.”²

Conținutul incoștientului constă,în viziunea lui Freud, dintr-un nucleu de „formațiuni psihice moștenite”, analoage cu instinctele animalelor, la care se adaugă procesele de refulare, adică reziduurile inutilizabile eliminate în cursul dezvoltării copilului. Aceste elemente respinse de conștiință nu se împacă cu exilarea în inconștient și încearcă în permanență, folosind stratageme, subterfugii, să revină în arena conștiinței, unde se poate realiza integral plăcerea, conform unui principiu după care s-ar conduce întreaga viață pulsională cu derivatele ei, tinzând spre o reducere a tensiunilor energetice.

Conflictul intrapsihic dintre inconștient și conștiință impregnează întreaga viață a individului. „Principiul plăcerii”,

1.Sigmund Freud-„Die traumdeutung”, în „Gesammelte Scriften”, II Band,1925,pag.529

2.Idem, pag. 532

propulsat de inconștientul axat pe viața biologică, animală, i se opune „ principiului realității”, promovat de conștiința centrată pe viața social-morală a omului, generatoare de constrângeri firești. Presiunile inconștientului asupra conștientului duc la manifestări morbide, la dramatice tulburări de echilibru sau, cel puțin, la acte de comportament enigmatice absurde sau ciudate regizate de o motivație ascunsă, abisală. Psihanaliza freudiană își propune să răstoarne situația în favoarea supremației conștiinței, a rațiunii, a omului sociabil. Freud afirma:” Sarcina tratamentului psihanalitic poate fi rezumat în formula: transformarea oricărui inconștient patogenic în conștient”.¹

Freud a exemplificat raportul dintre conștient și inconștient prin mitul individului turbulent: un individ arțăgos, care vociferează, pătrunde într-o sală de conferințe și începe să râdă, să răstoarne scaunele fără să-i pese de auditoriu. Împotriva acestuia se vor lua unele măsuri: scoaterea din sală sau instalarea unei poze, dar aceasta nu-l va putea împiedica pe individ să se manifeste în continuare violent. Sala de conferințe reprezintă conștiința, coridorul unde este expulzat individul este inconștientul, iar scandalagiul însuși reprezintă stările sufletești incomode, dorințele obscene, impulsurile imorale. Soluția în cazul dat este ca cineva să iasă afară, să stea de vorbă cu individul,să-l calmeze.Astfel,susține Freud, s-au clarificat cauzele care provocau tulburarea și au fost anihilate. Prin analiză abisală au fost aduse în lumina conștiinței tocmai elementele perturbatoare care, prelucrate sau transformate în sensul arătat, au fost reduse la tăcere, conștiința regăsindu-și cursul normal. În acest mod se afirmă psihanaliza ca instrument, ca metodă de cunoaștere a cauzelor dezechilibrului și ca metodă de terapie psihică.

Freud afirma:”divizarea psihicului în conștient și inconștient, constituie pentru psihanaliză o premisă fundamentală, oferindu-i doar ei posibilitatea înțelegerii fenomenelor patologice, pe cât de frecvente, pe atât de grave, ale vieții sufletești care devin accesibile

1.S.Freud-„Introducerea în psihanaliză”,Ed.Didactică și pedagogică,Buc.,1980,pag.248

științei.”¹. Ca o definiție, în viziunea lui, „conștiința este un termen pur descriptiv care se referă la percepția cea mai nemijlocită și mai sigură”². Starea de conștiență dispare însă destul de repede, iar o reprezentare conștientă va deveni în momentul următor altfel. În acest interval de timp ea poate să fie latentă, adică să poate deveni în orice clipă conștientă sau inconștientă,

stare care coincide cu starea latentă ce poate redeveni conștientă. Freud definește starea în care se găseau reprezentările înainte de a deveni conștiente refulare, iar forța care produce și menține refularea se resimte în activitatea analitică ca rezistență.

De la teoria refulării, Freud ajunge la noțiunea de inconștient, care este la rândul său de două tipuri:cel latent, adică susceptibil de a deveni conștient și refulatul, care în sine și prin sine nu poate deveni conștient. Mai departe, inconștientul în sens descriptiv Freud îl denumește preconștient, acesta aflându-se mult mai aproape de conștient ca inconștientul. Deosebirea reală dintre o reprezentare inconștientă și una preconștientă ar consta în faptul că prima se raportează la un material oarecare rămas necunoscut, în timp ce a doua se asociază unei reprezentări verbale.

Reprezentările verbale sunt reminiscențe amnezice care au fost odată percepții și care pot redeveni conștiente, prin mijlocirea lor, procesele de gândire devenind percepții.

În epoca în care a scris „ Totem și tabu”, Freud se afla în faza absolutizării instinctului sexual( fapt ce i-a adus mai târziu acuzația de pansexualism).El proiectează „ complexul oedipian” la scara umanității: păcatul originar constă în uciderea tatălui și posedarea mamei, crime ce au dat omenirii o perpetuă conștiință a vinovăției. „Complexul lui Oedip” capătă astfel valoarea unei „explicații universale…” în complexul lui Oedip, găsim începuturile simultane ale religiei, moralei, societății și artei, în deplină concordanță cu constatările psihanalizei, că acest complex formează nucleul tuturor nevrozelor, în măsura în care am reușit noi să-l înțelegem.”

1.Sigmund Freud-“Dincolo de principiul plăcerii”,Ed. Jurnalul literar,1992,pag.50

2.Idem,pag.59

O altă categorie de referiri o găsim în studiile publicate de Freud în perioada maturității: „ Dincolo de principiul plăcerii” ( 1920) și „ Eul și sinele” ( 1923).

Freud sesizează o proprietate generală a instinctelor și anume: „ compulsiunea la repetiție”. Pe baza acesteia, instinctul este definit ca „o tendință inerentă a organismului viu de a reproduce o stare din trecut la care el a fost obligat să renunțe, sub influența forțelor exterioare, perturbatoare, un fel de elasticitate organică(…) expresia inerției „ vieții organice”.¹

Se constată o opoziție catolică între „instinctele eului” care tind către moarte, pe de o parte, și „instinctele sexuale”, care acționează în direcția prelungirii vieții, pe de altă parte.

Se conturează astfel dualismul antagonist Eros- Thanatos.

Erosul reprezintă categoria instinctelor vieții care tind la „ complicarea” și menținerea acestora. În cadrul acestei categorii, instinctele sexuale sunt reprezentative dar nu și singurele.

Thanatos reprezintă categoria instinctelor morții având funcția de a readuce organismul la starea anorganică. Sadismul este reprezentantul principal al acestei categorii.

Noua teorie asupra instinctelor aduce indirect o nouă posibilitate în explicarea crimei care este de natură instinctuală. Pe lângă varianta sexuală, apare și varianta morbidă, unde „ responsabilitatea” crimei aparține tendinței umane spre agresiune și distructivitate, expresii extravertite ale instinctului morții. Aceste concluzii sunt indirecte, depășind deja „ litera” freudiană.

Energiile sexuale și cele distructive se manifestă sub forma unor instincte, între care cele mai importante sunt complexul oedipian, complexul Cain, complexul de vinovăție(cuprins in secțiunea a doua), complexul de inferioritate.

Complexul Cain amintește de prima faptă de omor descrisă în Cartea Cărților, uciderea lui Abel de către fratele său Cain.

1.Sigmund Freud-„Dincolo de principiul plăcerii”,Ed.Jurnalul literar,1992,pag.55

Complexul de inferioritate A fost descris pentru prima dată de Alfred Adler .

Complexul de inferioritate este descris ca fiind starea psihică în care se află o persoană cuprinsă de dorința de a-și depăși condiția proprie în contextul unor relații de compensare și supracompensare . Când individul devine conștient de carențele sale , încearcă să le compenseze ajungând , uneori, la supracompensare. Exemplu : Îl amintim pe Demostene , care, orientăndu-și energia împotriva handicapului de care suferea , a devenit un mare orator sau în cazul lui Ludwing van Beethoven care a creat opere nemuritoare .

În cazul în care deficiența nu e depășită , sentimentul de inferioritate poate genera în compex de inferioritate .

Persoanele dominate de complexul de inferioritate pot alege calea săvârșirii unor fapte penale pentru că , reușind să atragă , în acest mod, atenția opiniei publice asupra lor , vor compensa psihologic propria lor inferioritate .

Tehnica psihanalizei poate fi aplicată și în criminologie , deoarece are ca obiect defularea ( descărcarea ) tendințelor ascunse , printre care și cele spre agresivitate . Trecerea acestor tendințe cu ajutorul medicului psihanalist , prin cenzura Eului și Supraeului va avea ca rezultat anihilarea efectelor lor negative prin dezamorsarea stărilor anterioare de conflict . Această tehnică poate fi folosită și în scopul prevenirii faptelor de violență, deoarece folosește o metodă de sondare și de descărcare a inconștientului, de natură a preîntâmpina izbucnirile anarhice, care, în absența medicului psihanalistului, ar putea depăși capacitatea de cenzură a conștientului și s-ar materializa în fapte negative și criminale.

Ulterior, sinele, eul și supraeul devin elemente structurante ale psihicului: „ Sinele, sediul tendințelor instinctuale și al refulatului, ia locul inconștientului dar inconștientul nu se limitează la sine. Inconștientul nu mai este o instanță, ci o caracteristică a celor trei instanțe, pentru că și supraeul este inconștient, iar eul are și el o dimensiune inconștientă”¹

1.V.Dem.Zamfirescu:”Câteva prejudecăți despre Freud”,Ed.Jurnalul literar,,1992,pag.9

„SINE” a fost folosit ca termenul care descrie marele rezervor de mișcări biologice și psihologice, adică acei stimuli și impulsuri care stau la baza tuturor comportamentelor. Acesta include libido-ul, întreaga forță a energiei sexuale a individului, ca o „dorință de viață”, difuză, tenace și regăsită la toate animalele. Sinele este în permanență inconștient și răspunde numai la ceea ce Freud a numit „principiul plăcerii”- „dacă te simți bine- fă-o” .

Sinele este partea cea mai veche, mai adâncă și mai ascunsă a vieții psihice, denumită și „ partea abisală” a acesteia. Sinele este considerat psihicul energetic, dinamic, pulsional al întregii personalității și se caracterizează prin tendința de revărsare(defulare) în viața conștiență, aflându-se în permanent și ireductibil conflict cu eul și supraeul, încercând și uneori reușind să înfrângă capacitatea de cenzură a conștientului, manifestându-se sub formă deghizată, sublimată.

Răbufnirile sinelui pot îmbrăca forma unor manifestări și nuanțe încă din primii ani ai copilăriei, mai ales:

prin compartimente violente sau de nesupunere;

în cadrul viselor, care sunt forme deghizate ale unor trăiri interioare ce pot fi descifrate;

în lapsusuri de vorbire sau de scriere care apar în momente de oboseală sau de distracție;

în așa-zisele „acte ratate:’

în complexe de diferite feluri cum ar fi cele de frustrare, de castrare.

În cartea „Abriss der Psychodialyse”(1938), rămasă neterminată, afirma:

„Am ajuns la cunoașterea acestui aparat psihic prin studierea dezvoltării și evoluției omului. Cele mai arhaice dintre aceste zone sau organ psihic i-am dat numele de sine. Aceste conține tot ce este ereditar, dat la naștere, ceea ce este constituțional,instinctele înainte de toate, care își au originea somatică și își găsesc aici o primă expresie psihică( în acest sine), în forme necunoscute nouă”.

Supraeul, prin contrast, este aceea forță conștientă și autocritică, care evidențiază cerințele ce te opresc să faci ceea ce-ți place, din motive care țin de experiența socială a fiecărui individ. Supraeul poate conține elemente conștiente sub forma codurilor etice și morale, dar este inconștient în operarea sa. Supraeul apare odată cu primele experiențe ale copilului de dragoste și atașament față de părinții săi. Copilul le experimentează ca judecăți și în final, din suma valorilor lor, ia naștere acel ego-ideal, ceea ce înseamnă o concepție ideală a ceea ce copilul ar trebui să fie.

Ca și eul, supraeul contribuie la refularea instinctelor primare( a sinelui),exercitând o cenzură asupra acestora, mai mare sau mai mică, în raport cu gradul de maturitate, de sănatate psihomentală, de instruire, de educație sau experiență de viață a fiecărui individ.

Cu privire la definirea supraeului, Freud afirma:”lunga perioadă a copilăriei, în decursul căreia ființele umane în devenire rămân sub dependența părinților, lasă după ea ca un precipitat, închegarea în perimetrul eului a unei structuri speciale, prin care se prelungește influența paternă sau maternă.I-am dat numele de supraeu. În măsura în care acest supraeu se diferențiază de eu sau i se opune, el constituie o a treia putere de care eul are de tinut seama.”

Supraeul se naște din doi factori biologici de o mare importanță: lunga neputință și dependență infantil a omului și complexul lui Oedip, fiind expresia celor mai puternice tendințe ale sinelui.

EUL- numit de Freud „principiul realității”- personalitatea conștientă care este orientată către lumea reală în care persoana trăiește și încearcă să medieze între cererile sinelui și prohibițiile supereului, acționând ca un intermediar între sine și lumea exterioară.

Eul are următoarele caracteristici:

are sub comanda sa mișcările voluntare, cu rol de autoconservare;

relativ la realitatea din afară, eul își îndeplinește sarcina luând cunoștință de stimuli, înmagazinând în memorie experiență referitoare la aceștia, evitând stimulii deosebit de puternici( prin fugă), prin interacțiunea cu stimuli moderați(adaptare) și învățând să transforme în favoarea sa lumea exterioară(prin activitate);

cât privește realitatea interioară, relația cu sinele, eul își îndeplinește sarcina prin obținerea controlului asupra cerințelor instinctuale, prin decizii în legătură cu permisiunea de satisfacere a acestora, prim amânarea satisfacerii sau prin suprimarea totală a excitației.

În viziunea lui Freud, individul este alcătuit dintr-un sine psihic, necunoscut și inconștient, peste care se suprapune eul, situat superficial, care se dezvoltă din percepție ca dintr-un nucleu. Eul nu acoperă în întregime sinele, ci doar în măsura în care percepția constituie suprafața sa. Eul nu este neseparat de sine, în partea sa inferioară el contopindu-se cu acesta din urmă.

Eul constituie o parte a sinelui și anume acea parte care a suferit modificări sub influența directă a lumii interioare prin intermediul sistemului de percepție-conștient. El caută să extindă influența lumii exterioare asupra sinelui și a intențiilor acestuia, să înlocuiască principiul plăcerii cu principiul realității.

Personalitatea fiind organizată în acest fel, Freud a explicat cum manipulează Eul conflictul dintre Supereu și Sine.

Problema de bază este una a vinovăției: individul experimentează toate tipurile de impulsuri și instincte venind dinspre sine și se simte vinovat de el, datorită prohibițiilor supereului.

În cazul unei sublinieri a situației date mai sus, instinctele binelui sunt abătute către o activitate atletică, aceasta fiind o cale normală și sănătoasă în care Eul manipulează conflictele dintre instinctele Sinelui și prohibițiile Supereului.

În cazul unei represiuni prin contrast, aceste instincte sunt reprimate în subconștient și individul neagă că ele există. Aceasta poate rezulta dintr-o varietate de efecte ciudate de comportament.

Un rezultat posibil este o „formare de reacție” ca atunci când o persoană cu instincte sexuale represate devine foarte prudent în toate domeniile sexuale.

Un alt rezultat ar putea fi „protecția” în care o persoană cu imbolduri homosexuale reprimate vede frecvent în alții tendințe homosexuale.

Explicații privind etiologia nevrozelor admit existența a trei factori a căror acțiune intervine la persoanele bolnave:

-predispoziții ereditare;

-influența unor evenimente din prima copilărie;

-„renunțarea reală adică toate nenorocirile vieții care impun renunțarea la dragoste, care antrenează mizeria, neînțelegerile familiale, căsătoriile rău asortate, fără să mai aducem în discuție și condițiile sociale defavorabile și rigoarea exigențelor morale a căror presiune o resimțim”.¹

Freud a argumentat că fiecare copil trece printr-o serie de faze în care instinctele de bază, prima dată, sunt orientate către instinctele orale apoi către instinctele anale și în final către instinctele genitale( la vârsta de 3-4 ani)- copilul este atras de părintele de sex opus și vede în părintele de același sex un posibil concurent. Acesta este faimosul complex „ Oedip” la băieți și este comparabil cu complexul „ Electra” la fete. Dacă Eul nu manipulează adecvat imboldurile, personalitatea va fi marcată și ea ar putea afecta comportamentul ulterior.

Pentru a trata aceste probleme, Freud a folosit „transferarea”, adică relația trecută semnificativă va fi reactualizată ca relație semnificativă curentă. Exemplu: dacă pacientul are probleme datorită unei relații mai vechi cu tatăl său, pacientul are probleme datorate unei mai vechi relații cu tatăl sau, pacientul va fi tentat să creeze o situație similară și față de analist. Tratamentul constă în îndreptarea fără ezitare a relației dintre pacient și analist, care are efectul unei îndreptări similare a relației pe care, cândva, pacientul a avut-o cu tătăl său.

1.S.Freud_”Introducere în psihanaliză”,Ed.Didactică și pedagogică,Buc.,1980,pag.489

În momentul în care tentativele de sublimare sau compensare eșuează, conflictele interioare ale individului pot genera o inadaptare a acestuia și ulterior determină trecerea la comportamente infracționale.

Apare complexul de vinovăție. La unii infractori acest complex atinge o intensitate insuportabilă, determinând săvârșirea actului infracțional. În aceeași ordine de idei, actul infracțional va fi perceput ca o supapă, iar pedeapsa ca o eliberare.

Orientarea psihologică, sub aspest cronologic, este o punte de legătură între criminologia clasică și criminologia contemporană, iar din punct de vedere al valorii științifice, această orientare este o știință nouă, autonomă, denumită psihanaliză, la întemeierea căreia au contribuit mai mulți factori, între crae Freud ocupă cel mai important loc.

Psihologia este știința care studiază psihicul, însușirile psihice ale persoanei.

Psihiatria este o disciplină medicală care se ocupă cu studiul bolilor psihice( psihoze, demențe, psihopatii și nevroze) și cu tratamentul lor.

Psihanaliza reprezintă concepția psihologică a lui Sigmund Freud și a adepților săi( A. Adler, C.J.Jung); metodă de analiză psihologică și psihoterapică corespunzătoare acestei concepții.

Psihiatria, ca metodă de tratament, este cunoscută încă din vremea în care se foloseau mijloace empirice pentru tratarea bolilor psihice, mult mai târziu aplicându-se metode științifice.

Din cele mai vechi timpuri, se considera că bolnavii psihici sunt persoane posedate de diavol și pentru tratarea lor s-a dezvoltat o metodă de studiu și tratament denumită demonologie. Se credea că orice persoană poate fi posedată de spirite bune sau rele, care determină un comportament bun sau rău.

O metodă mai veche de tratare a bolilor psihice și a schimbării comportamentului unuia constă în folosirera unei pietre dure, pentru a face o gaură în craniul persoanei care pretindea că este posedată de spirite rele, crezându-se că prin această tehnică( trepanare), spiritul va ieși din corpul uman. Rezultatul nu putea fi altul decât moartea dacă nu era prezent medicul chirurg pentru tratament.

O altă metodă prin care se urmărea alungarea spiritelor rele era exorcismul( obligația de a bea preparate culinare neplăcute, a face rugăciuni sau a produce zgomote stranii).

Mai târziu s-a considerat că singura cale de a scoate spiritul rău era aceea de a insulta persoana posedată sau a face din corpul celui posedat un loc neplăcut pentru ca spiritul să locuiască în el. Dacă insulta nu dădea rezultatele dorite, persoana posedată era lovită cu obiecte dure și i se produceau tot felul de suferințe fizice, ajungându-se chiar la moarte.

Spre sfârșitul secolului al XV-lea, se răspândise credința că unele persoane erau invadate de spiritele rele din propria voință și de aceea societatea trebuie să reacționeze la această pretinsă vrăjitorie prin pedeapsa cu moartea.

În secolul XVIII, a avut loc o puternică dezvoltare a științei (anatomia omului, psihologia, neurologia, medicina legală). Găsirea unei explicații organice pentru unele boli fizice a condus la descoperirea unor mijloace pentru tratarea unor boli psihice, punându-se bazele psihiatriei moderne.

Explicațiile lui Freud în legătură cu evenimentele din prima copilărie au influențat teoriile cu privire la personalitatea antisocială (modul de structurare a acesteia), iar explicațiile privind nevrozele au fost în general preluate de „teoria criminalului nevrotic”. În plus, tehnica de transfer propusă de Freud în terapeutica analitică a fost preluată de criminologia clinică și utilizată în „tratamentul delincventului”.

Psihanaliza consideră că printr-o analiză psihică efectuată în condiții adecvate, precum și prin diferite teste și experimentări, se pot descoperi și înlătura cauzele nevrozelor și a altor tulburări psihice, tendințele primare nesatisfăcute și refulate, sentimentul de frustrare sau disconfort trăit de subiectul analizat, contribuind la o defulare acestora pe o cale controlată.

Psihanaliza are ca obiect defularea tendințelor ascunse(ale sinelui), inclusiv a celor de agresivitate, prin trecerea lor, cu ajutorul psihanalistului, prin cenzura eului și a supraeului în vederea anihilării efectelor lor negative prin dezamorsarea stărilor anterioare de conflict, care altfel ar duce la fapte negative, chiar infracțiuni.

I.2. Instinctele și explicarea manifestărilor agresive

Conceptul freudian de instinct a fost unul dintre cele mai controversate din întreaga psihanaliză.

O primă categorie de referiri ce merită a fi semnalate le găsim în lucrarea „ Totem și tabu”, ce aparține din punct de vedere cronologic perioadei medii a creației freudiene( 1913).

Analizând câteva tabuuri dintre care unele cu relevanță criminologică( uciderea, incestul), Freud consideră ca transgresarea aceasta reprezintă satisfacerea unor „dorințe refulate” și, plecând de la aceasta, ajunge chiar la o interesantă fundamentare a sistemului represiv.

„ Dacă unul a reușit să-și satisfacă o dorință refulată, este obligatoriu ca toți ceilalți tovarăși de comunitate să se simtă animați de aceeași tentație; pentru a o reprima, trebuie sancționată cutezanța celui vinovat și adesea se întâmplă ca actul pedepsirii să le dea celor care îl execută prilejul de a comite același fapt nelegiuit. Este aici unul dintre principiile fundamentale ale sistemului penal omenesc, care decurge în mod firesc din ipotetica identitate dintre dorințele refulate și cele ale acelora însărcinați să răzbune societatea”¹

Dorința este însă o expresie a instinctului, ceea ce duce la ideea că actul criminal, ca orice transgresare a tabuului, are o origine instinctuală. La această concluzie ajunsese și un alt cercetător( Frazer) pe care Freud îl citează, arătând că opiniile intră în acord cu propriile lui argumente: „Legea nu interzice omului decât ceea ce el ar fi capabil să facă sub presiunea unora dintre instinctele sale(…) Dacă nu ar exista înclinații rele, nu ar exista crime, iar dacă nu ar exista crime, ce nevoie ar fi să le interzicem?”²

Într-o etapă încă timpurie a dezvoltării teoriei psihanalitice(1915), bazându-se pe investigarea clinică a tulburărilor

1. Sigmund Freud- „Totem și tabu”, ed. Mediarex, 1996, pag. 86

2.Idem, pag. 145

psihice ca sursă principală de cunoștințe, Freud definea instinctul ca pe un stimul venit din interiorul organismului, din fața căruia nu este posibilă retragerea, satisfacerea sa având un caracter imperios. În afară de scop, care constă într-o satisfacere a unor trebuințe și care duce la suprimarea stării de tensiune, o altă caracteristică a instinctului este obiectul sau, adică mijlocul prin care își atinge scopul.

Inițial, Freud a grupat instinctele în două categorii: instinctele eului( sau de conservare) și instinctele sexuale, arătând că destinul instinctelor este triplu:

satisfacerea imediată( descărcarea pulsională);

refularea ( însoțită de dezvoltarea unor formațiuni de substituție, de simptome morbide);

sublimarea ( canalizarea în activități de ordin superior).

În „ Dincolo de principiul plăcerii”, Freud arată că se disting două categorii de instincte, dintre care cea mai reprezentată de instinctele sexuale(Erosul) este mult mai evidentă, cuprinzând nu numai instinctul sexual propriu-zis, neinhibat, precum și tendințele inhibate în ce privește scopul și sublimate, derivate din primul, dar și instinctul de autoconservare, care astfel nu mai este opus instinctului sexual.

În ceea ce privește a doua categorie de instincte, Freud a indicat numai faptul că sadismul este reprezentantul acestei categorii, presupunând existența unui instinct al morții, „ având funcția de a readuce organicul la starea anorganică, în timp ce Erosul are drept scop complicarea vieții și, desigur, menținerea ei prin integrarea tot mai largă a substanței vii, a particulelor în care ea este divizată”.¹

Agresivitatea este o stare a sistemului psihofiziologic, prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile în plan conștient, inconștient și fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei persoane sau

1.Sigmund Freud- „Eul și sinele”, Ed. Jurnalul literar, 1992, pag. 131

lucru, investite ca atare și reprezintă pentru ele o provocare.

Mulți autori au considerat agresivitatea umană ca o manifestare instinctivă.

Astfel, agresivitatea reprezintă un instinct sau o necesitate, un fel de răspuns sau contrarăspuns la o excitație sau la o frustrare la anumite nevoi vitale ale individului,precum foamea(hrana)apărarea(conservarea),

sexualitea. Astfel, una din cauzele individuale ale criminalității, o poate constitui și motivații instinctive( exemplu: instinctul de frică ce poate determina la o reacție de apărare, de foame ce determină furtul, de ură ce determină răzbunarea).

Freud considera el însuși că comportamentele infracționale sunt răbufniri, defulări ale unor trăiri, instincte și tendințe provenite din inconștient.

Din punct de vedere sociologic și psihiatric, agresivitatea este considerată ca o componentă esențială, normală a personalității, care poate fi canalizată, determinată sau abătută până în momentul când scapă controlului rațiunii. Unii neurofiziologi, endocrinologi, biologi nu sunt de acord că agresivitatea ar reprezenta o progresiune majoră cu necesitate vitală, adică legată de un instinct unic și specific, ce apare ca o reacție la anumite condiții la care sunt supuse organismele în decursul existenței lor.

Lucrările lui N. Tinbergan și Eibl susțin teoria dinamismului instinctului agresiv, legăndu-se de concepția freudiană ce postulează pulsiunea morții.

Așadar, agresivitatea poate fi privită ca pe o calitate înnăscută a individului, care se află nediferențiată în perioada de formare a personalității, urmând ca pe parcursul dezvoltării ontogenetice să capete o anumită coloratură, cu tendințe la diferențiere în autoagresiune și heteroagresiune, fără să se poată vorbi de o diferențiere absolută, ci numai predominanța uneia din aceste trăsături.

Freud afirma în acest sens: „Agresivitatea constituie o dispoziție instinctivă primitivă și autonomă a ființei umane și […] pentru ea civilizația constituie obstacolul cel mai redutabil”¹, aducând în discuție o nouă posibilitate în exprimarea crimei care este de natură instinctuală. Pe lângă varianta sexuală apare și varianta morbidă unde „responsabilitatea” crimei aparține tendinței umane spre agresiune și distructivitate, expresii extravertite ale instinctului morții.

Freud, în prima fază a activității sale, a considerat agresivitatea un element al „egoinstinctului” complex. În concepția sa, agresivitatea este un mecanism instinctiv declanșat mereu de factori externi, de situații frustrante și orientat mereu în afară, asupra mediului.

În concluzie, după Freud agresivitatea este un comportament instinctiv relativ, în timp ce sentimentul supărării ar fi consecința agresivității frustate: supărarea se formează atunci când imboldul pentru agresivitate este puternic, dar împrejurările împiedică exprimarea deschisă a acesteia. În această interpretare, supărarea este o supapă de siguranță prin care se degajează surplusul de energie și astfel organismul scapă de „explozie”.

Într-o perioadă ulterioară a activității sale, Freud(1927) și-a schimbat radical concepția. Acum el descrie agresivitatea ca o forță obscură, izvorâte din interior, care nu se orientează împotriva mediului, ci tinde să distrugă „eul”(„ instinctul morții”). Însă omul, din motive de autoapărare, orientează în afară direcția distrugerii(„ instinctul vieții”) și din acest moment agresivitatea( ca și foamea) apare inevitabil, în mod periodic și independent de frustrație, de condițiile externe, căutându-și „hrana”, obiectul distrugerii.

Deși în ambele concepții pentru Freud agresivitatea este un instinc, totuși în timp ce în prima este încă un mecanism reactiv( declanșat de stimuli dureroși, frustranți ai mediului extern, adică agresivitatea este consecința relației dintre mediul exterior și individ), în concepția ulterioară, ciocnirea are loc în interiorul individului, între destructivul Tanatos și constructivul Eros, în urma acestei ciocniri, agresivitatea se orientează în afară și indiferent de

1.Sigmund Freud- „Opere I”, Ed. Științifică, Buc., 1991, pag. 342

stimulii care provin din lumea exterioară, agresivitatea tinde să distrugă mediul.

Psihanaliza modernă refuză teoria lui Freud, clădită pe instinctul morții și descrie agresivitatea ca o manifestare instinctivă reactivă(Horney- 1945) în a cărei formare un rol extrem de important îl joacă experiențele copilului privitoare la socializarea sa.

Konrad Lorenz care atrage atenția asupra înrudirii dintre concepția timpurie a lui Freud și concepția etologică, pe baza observațiilor și cercetărilor realizate asupra animalelor, consideră că agresivitatea este un instinct care servește la conservarea speciei, pe care anumiți stimuli sau constelații îl declanșează în mod logic iar alți stimuli îl blochează tot în mod ereditar și logic.

Acesta( care susține caracterul înnăscut al agresivității) ajunge la concluzia conform căreia comportamentul tuturor speciilor ar fi condamnat de patru impulsuri: foamea, frica, sexualitatea și agresivitatea.

Lorenz presupune că observațiile sale referitoare la animale sunt valabile și în cazul omului. El susține că este periculos faptul că la om, spre deosebire de animale, sunt mai puțin eficiente semnale de blocare a agresivității și gradul de agresivitate crește îm mod înfricoșător în interiorul speciei umane.

Constatarea făcută de Lorenz confirmă faptul că relația stimul-reacție, care la animal se realizează nemijlocit la un om nu mai este.

„ Deci, agresivitatea umană nu este instinctivă , ea nu este funcția reflexă a constelației de stimuli externi, în formarea ei joacă un rol extrem de important experiența anterioară, învățarea socială.”¹

Mai putem adăuga că sentimentul supărării nu este consecința agresivității frustrate ci cauza, motivul nemijlocit al comportamentului agresiv.

Modelul psihanalitic are la bază existența pulsiunii de agresiune. Pulsiunea,în concepția freudiană este un proces dinamic

1.Lorenz Konrad- „On aggression”, London, 1966,pag.45

constând dintr-un impuls, o încărcătură energetică, care împinge organismul spre un scop. Pulsiunea își are sursa într-o stare de tensiune, provocată de o excitație corporală. Scopul manifestării acesteia este acela de a reprima starea de tensiune creată.

Ca noțiune, termenul este folosit inițial de Freud în distincția pe care a face între două tipuri de excitație la care organismul este supus și de care trebuie să se descarce:

excitațiile externe, pe care organismul le înlătură prin fugă, evitare sau autoprotecție;

sursele interne excitative, de care organismul nu poate scăpa și care pun „în priză” mecanismul funcționării psihice.

Freud stabilește două sisteme duale ale pulsiunilor:

pulsiunile sexuale și al pulsiunilor Eului sau de autoconservare, acestea reprezentând marile trebuințe de care depinde supraviețuirea

individului( foamea și funcțiile alimentare) și fiind opuse pulsiunii sexuale;

pulsiunile vieții și ale morții.

Pulsiunea agresivității. Această pulsiune se opune pulsiunii vieții și tinde spre reducerea completă a tensiunilor și întoarcerea la starea anorganică. Agresivitatea ar rezulta din jocul dintre Eros și Thanatos și ar fi o redirecționare spre exterior a morții pe baza mecanismului deplasării, izvorâtă din necesitatea individului de a se autoproteja.

Pulsiunile de distrugere este una dintre coordonatele pulsiunii morții, înrudită cu pulsiunea de agresivitate, exprimând orientarea pulsiunii morții spre exterior. Această pulsiune reprezintă un efort manifestat, exteriorizat al pulsiunilor morții, opus acțiunii subterane interioare și permanente. Structura acestei pulsiuni este bipolară: distrugerea eterogenă și autodistrucție.

Pulsiunea de ascendență(de autoritate) are drept scop dominarea obiectului respectiv, nefiind o pulsiune sexuală. Ea stă la baza cruzimii infantile. Atunci când este combinată cu pulsiune erotică, ea este considerată o forță a pulsiunii morții.

Pulsiunea de autoconservare. În contextul opoziției între pulsiunile sexuale și pulsiunile eului, toate pulsiunile organice intrapsihice sunt cuprinse în doi termeni: foamea și/sau iubirea. Pulsiunile sexuale se sprijină pe cele de autoconservare, opoziția dintre ele devenind factor determinant în conflict psihic.

Dacă pulsiunile sexuale se sprijină pe cele de autoconservare, înseamnă că acestea din urmă indică celor dintâi calea spre obiect. Între ele nu există paralelism, întrucât ambele se supun inițial principiul plăcerii și progresiv se îndreaptă spre principiul realității, cu diferența că pulsiunile de autoconservare se apropie mai repede de principiul realității, iar cele sexuale rămân mai aproape de principiul plăcerii.

Pulsiunile eului reprezintă un tip specific de pulsiuni, a căror energie se află în serviciul eului; aceste pulsiuni sunt asimilate pulsiunilor de autoconservare și opuse pulsiunilor sexuale. În conflictul psihic, elementul principal îl constituie faptul că sexualitatea este refulată de o instanță defensivă- eul. Pulsiunile eului ar consta în:

la nivel biologic, se deosebesc pulsiunile de conservare, care servesc scopurilor speciei; în acest caz pulsiunile eului ar fi identice cu pulsiunile de conservare;

prin opoziție cu pulsiunile sexuale, cele de autoconservare funcționează pe principiul realității. Eul nu trebuie decât să tindă spre util și să se asigure împotriva prejudiciilor;

pulsiunile eului, în conflict cu pulsiunile sexuale, se atașează de un anumit grup de reprezentări.

Pulsiunile morții sunt acele impulsuri profunde ale ființei, care tind să reducă pulsiunile vieții cu scopul de a le suprima pe acestea, readucând viața la formele ei anorganice. La început, pulsiunile morții se îndreaptă spre exterior, urmărind această distrucție, apoi se orientează spre exterior, manifestându-se ca pulsiuni agresive sau distructive.

În perspectivă psihanalitică, există în orice ființă o tendință fundamentală de a se reîntoarce la starea de repaus anorganic. Libidoul încearcă să devieze spre exterior aceste pulsiuni care tinde să dezintegreze ființa. Pulsiunea deviată devine pulsiune distructivă de tipul pulsiunilor de dominare, de posesiune. O altă parte a pulsiunii morții este pusă în slujba funcțiilor sexuale, de aici rezultând sadismul propriu-zis. O altă parte rămâne în organism fiind legată de libidină, care determină masochismul erogen.

În concluzie, pulsiunile vieții includ pulsiunea sexuală, pulsiunea de autoconservare și pulsiunile eului.

Pulsiunea sexuală este conceput ca un puseu intern,ale cărei activități( căile de obiectivizare) nu trebuie echivilate cu cele ale activității sexuale, în accepțiunea curentă, în sensul că pulsiunea sexuală acoperă un câmp mai larg de manifestare. Pulsiunea sexuală se diferențiază de instinct, prin faptul că nu are obiect predeterminat biologic, ci dispune de modalitățile de satisfacere variabile, legate de zonele erogene, putând însoți diverse activități.

În concluzie, pulsiunea sexuală este fragmentată în pulsiuni cu satisfacție locală( pe organe) și este legată de reprezentări și fantasme specifice ei.

Substratul dinamic, energetic este libidoul, el constituind principalul obiect al refulării in inconștient. În accepțiunea strictă de pulsiune sexuală, aceasta este o forță guvernată exclusiv de principiul plăcerii, o forță dificil de manipulat prin educație, funcționând ca proces primar și amenințând în permanență echilibrul psihic al persoanei.

Pulsiunile vieții se constituie ca cea mai puternică forță pulsională împotriva pulsiunilor morții, tinzând în permanență să genereze și să alcătuiască unități vii din ce în ce mai mari și să le mențină. Dacă pulsiunile morții tind la distrugerea unităților vitale, la egalizarea tensiunilor și la reîntoarcerea la starea anorganică, pulsiunile vieții tind să păstreze unitățile vieții și să le înglobeze în ansambluri tot mai mari. Astfel, organismul încearcă să-și păstreze unitățile vieții și să le înglobeze în ansambluri tot mai mari prin pulsiunile de autoconservare și libidoul narcisist. Sexualitatea, în formele ei manifestate, revine tot la un principiu de uniune.

Pulsiunea vieții și pulsiunea morții se opun unele altora ca două principii fundamentale care se manifestă și la un nivel fizic(atracție- repulsie) prin analogie cu anabolismul- catabolismul.

Așadar instinctele morții- proprii individului- au destine diferite: o parte devin inofensive dacă sunt combinate cu elemente erotice, o altă parte devin tendințe agresive, orientate către exterior, iar cea mai mare parte își continuă activitatea internă.

„Din punctul de vedere al restricției impuse instinctelor, adică al moralității, se poate spune: sinele este cu totul amoral, eul se străduiește să fie moral, iar supraeul poate deveni hipermoral, caz în care el este la fel de crud ca și sinele […] cu cât omul devine mai puțin agresiv în exterior, cu atât mai sever, mai agresiv devine eul sau ideal […] împotriva eului său”.¹

Freud consideră că diferența dintre infractor și noninfractor s-ar situa la nivelul supraeului, în afara sinelui și al eului neexistând deosebiri semnificative. Pulsiunile organice antisociale, tendințele criminogene sunt astfel prezente la toți indivizii. Acestea rămân ascunse în pliurile cele mai profunde ale personalității individului, fiid controlate și stăpânite pe măsura dezvoltării acestuia și trecerii la faza adultă de către Eu, care se desăvârșește în permanență, datorită experiențelor succesive trăite de individ în cursul procesului de maturizare prin structurarea supraeului este marcată îndeosebi de procesul de identificare, de amintirea tatălui asociată ideii de bine și de rău, ca și regulile de morală a grupului familial în care se

1. S. Freud-„ Despre principiul plăcerii”-Eul și sinele , Ed. Jurnalul literar,1992,pag.150

dezvoltă. Supraeul este cel care dictează eului, aceste din urmă supunându-se sau nu ordinului de a controla și stăpâni pulsiunile sinelui.

I.3. Autodistrugerea

Comportamentul agresiv și formele sale întâlnite în cadrul delincvenței juvenile reprezintă atitudini și acte, fapte constante și repetitive cu conținut antisocial, cu manifestări de agresivitate și violență, de cele mai multe ori explozive sau premeditate, anticipate față de propria persoană- autodistrugerea sau față de alții-heteroagresivitatea.

În definirea comportamentului antisocial, constând în cronicizarea comportamentului inadaptat, prin care sunt violate atât regulile morale, integritatea fizică, cât și drepturile sociale la adult, se pune accentul pe faptul că acest compartiment- cu excepția cazurilor clinice- nu apare pentru prima dată la vârsta adultă, ci el se organizează pe un teren existent din copilărie.

În ceea ce privește autoagresivitatea, ea este determinată de conflictualitatea între structurile profunde ale personalității.

Vom prezenta în continuare câteva dintre funcțiile și structura celor trei instanțe ale personalității.

Sinele are următoarele funcții și structură:

conține toate achizițiile filogenetice;

este izvorul energiei instinctive a individului;

reprezintă marele rezervor al libidoului;

este amoral, ilogic și nu are unitate de scop sau aspirație;

este depozitarul pornirilor refulate.

Eul:

reprezintă o organizare coerentă a proceselor mintale;

rolul fundamental este jucat de percepția lumii de afară, de percepția normelor și legilor sociale, după care dorește să conducă;

între sine și eu există interferențe și grade de evoluție;

este reprezentantul lumii de afară;

reprezintă o sinteză între rațiune și inconștient;

produce fixarea erotismului asupra obiectelor din afară;

este compus din identificările care succed diferitelor fixări neizbutite(erotice,vitale) pe care lumea din afară le interzice;

este un mixtium compositum din inconștient și conștient;

se autoreglează;

toate refulările sunt produse de eu;

temperează exigențele morale ale supraeului;

în timpul somnului exercită o cenzură asupra viselor și le modelează;

dorește să fie moral;

stabilește prin psihicul conștient o reacție de adaptare, adecvare la realitate;

Eul anticipează asupra timpului și modalitățile când pulsiunile se manifestă, pentru a nu intra în conflict cu exigențele morale.

În cazul normalității, există o stare conflictuală latentă. Orice stare conflictuală între sine și eu provoacă decompensări de tipul agresivității sub toate formele ei.

Supraeul:

este moștenitorul „complexului lui Oedip”- identificarea cu părinții;

se constituie ca o reacție împotriva fixărilor libidinale;

are în compoziția sa înzestrarea filogenetică a individului- nucleul arhaic;

are multe elemente din eul părinților cu care copilul s-a identificat;

funcția principală este critica față de eu;

este în conflict cu sinele;

are un caracter compulsiv;

este glasul conștiinței;

este hipermoral și tiranic față de eu;

supraeul este maturizat la tinerețe și își păstrează caracteristicile pe toată durata vieții;

este o expresie permanentă a influențelor părinților.

Secțiunea II.

Sentimentul de vinovăție

Freud afirmă în cartea sa „Eul și sinele” că sentimentul de culpabilitate normal, conștient, cum ar fi mustrările de conștiință se explică simplu, prin tensiunea care există între eu și idealul eului, care acționează ca un cenzor. În cazul celor două afecțiuni psihice, nevroza obsesională și melancolia, sentimentul de culpabilitate se manifestă diferit:

Sentimentul de culpabilitate prezintă un caracter acut, fără însă a reuși să se justifice în fața eului, care se ridică împotriva acestui sentiment. Analiza arată că supraeul este influențat de anumite procese care rămân necunoscute eului și reușește să dezvăluie impulsurile refulate reale care alimentează acest sentiment.

În cazul melancoliei, supraeul atrage conștiința de partea sa, dar eul nu mai obiectează cu nimic, acceptând pedeapsa.

Într-o explicație directă cu privire la crimă, Freud vede în aceasta o expresie a sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor, adică rămas în stare inconștientă și anterior faptei: „ Constarea că intensificarea acestui sentiment inconștient de vinovăție poate face dintr-un om criminal, a constituit o adevărată surpriză. Și totuși, faptul este neîndoielnic; la mulți criminali, îndeosebi tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment de culpabilitate, anterior și nu constitutiv crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei. S-ar părea, deci, că respectivul trăiește posibilitatea legării acestui sentiment de ceva real și actual ca pe o ușurare”.¹

Crima, văzută ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil, nu înlătură natura instinctuală a acesteia, ci o intermediază, dacă ținem seama de faptul că sentimentul vinovăției este consecutiv unor instincte condamnabile.

1.S.Freud-„Despre principiul plăcerii-Eul și sinele”,Ed.Jurnalul literar,1992,pag.131

Punctul de vedere clasic a lui Freud potrivit căruia între crimă și pedeapsă există o strânsă legătură( criminalul suferă de o nevoie compulsivă de a fi pedepsit, pentru a ușura starea de vinovăție datorate sentimentelor incestioase inconștiente de tip oedipian din perioada copilăriei) a fost prezentat și dezvoltat de către Franz Alexander și Hugo Staub în lucrarea lor „ Criminalul, judecătorul și publicul”.

Abordarea lor poate fi sintetizată:

Din punct de vedete psihodinamic, toți oamenii sunt criminali înnăscuți. Ființa umană apare în lume ca un criminal (neadaptat social). În primii ani de viață, copilul își manifestă criminalitatea în cel mai înalt grad, fiind preocupat numai de realizarea plăcerii și de evitarea durerii. În perioada 4-6 ani, dezvoltarea criminalului începe să se diferențieze de cea a persoanei normale. În această perioadă( care se încheie la pubertate), viitorul individ normal reușește parțial în reprimarea tendințelor instinctive criminale și oprește exprimarea lor actuală. El sau ea transformă tendințele libidinale criminale în forme acceptabile social.În realizarea acestei adaptări însă viitorul criminal eșuează.

Criminalitatea reprimată( inconștientă) a persoanei normale găsește căi sociale nepericuloase(visul, fantezia) și câteva forme de comportament tranziționale, care sunt mai puțin lipsite de pericol(duelul, boxul).

Complexul Oedip este un fapt psihodinamic fundamental care produce criminalitate dacă nu este rezolvat în mod reușit. Potrivit doctrinei freudiene, toți băieții manifesta față de tată o ostilitate și față de mamă iubire. Vinovăția și anxietatea determinate de aceste sentimente trebuie să fie rezolvate pentru ca tânărul să devină un om sănătos din punct de vedere psihilogic.

Cel care își reprimă față de tată ostilitatea, își va redirecționa în altă parte agresivitatea, ajungând la comiterea unor acte violente. Când acest complex este rezolvat cu ajutorul psihanalizei, individul poate curma ostilitatea sa, devenind conștient de obiectul real al agresiunii.

Sarcina fundamentală a criminologiei este aceea de a descoperi motivele inconștiente. Pentru cei care împărtășesc punctul de vedere psihanalitic extrem, anumite patt-uri( obiecte) criminale sunt reflectarea simbolică a unei motivații inconștiente. Exemplu: utilizarea unui pistol de către tâlhar reprezintă formarea unei reacții în sensul impotenței masculine. Pistolul este considerat simbolul potenței; spargerea ușii și furtul sunt considerate a simboliza violul inconștient.

Primul act rebel( sau crima) este comis în copilăria timpurie și este un factor determinant pentru formarea simțului justițiar al unei persoane. Prima crimă care constă în încălcarea unei norme pe care( fără nici o excepție) toți oamenii o comit, mai devreme sau mai târziu, este violarea prescripției privind curățenia.

Diferența specifică care separă infractorul de noninfractor se situează la nivelul supraeului și se datorează unei incapacități de a depăși complexul oedipian. Conflictele afective ale individului, determinate mai ales de crearea tendințelor de sublimare sau compensația a acestora, duc la inadaptarea individului, care duce în final la actul criminal.

Potrivit concepției lui Sigmund Freud, complexul de vinovăție favorizează comiterea crimei deoarece unii indivizi ar suferi de un sentiment de vinovăție atât de puternic, încât, devenind insuportabil, face ca pedeapsa să fie așteptată ca o eliberare. Aceasta ar explica de ce unii infractori își „semnează crima” pentru a fi cât mai repede descoperiți și de ce mărturisesc ușor faptele pe care nu le-au comis.

Observațiiile lui Freud se confirmă în practică și mai concludent în cazul persoanelor care se consideră vinovate și se autodenunță organelor de urmărire penală , deși nu au săvârșit nici o infracțiune și nu au nici o legătură cu fapta săvârșită de un alt criminal .

Spre sfârșitul vieții sale, Freud a lărgit fundamentul pe care se sprijină teoria sa, explicând astfel vinovăția ca pe o expresie a unui conflict ambivalent al luptei interne dintre Eros și Thanatos, conflict care se naște în familie și care se amplifică ulterior în viața comunitară.

Freud prezintă sentimentul de culpabilitate( în lucrarea „Angoasă și civilizație”) ca pe „ problema centrală a dezvoltării civilizației și cauza pentru care progresul acestuia trebuie plătit printr-o pierdere a fericirii, determinată de întărirea acestui sentiment”.¹

Consecința ambivalenței absolut primordiale a sentimentelor față de tată este remușcarea. Un fiu își iubește și în același timp își urăște tatăl, ură care, fiind potolită prin agresiune, este înlocuită iar de iubire. Această iubire generează supraeul prin identificarea cu tatăl și îi delegă dreptul și puterea de a lua măsuri pentru a se evita repetarea lor pe viitor. Agresivitatea contra tatălui se reaprinde la generațiile viitoare și, astfel, sentimentul de culpabilitate se întărește și se menține prin transferul către supraeu al energiei proprii fiecărei agresiuni noi reprimate. Așadar, a ucide tatăl și a se abține, presupun amânduoă un sentiment de culpabilitate, aceste fiind „ expresia conflictului de ambivalență, a luptei veșnice dintre Eros și instinctul de distrugere”.²

Conflictul izbucnit în momentul în care oamenii au devenit conștienți de faptul că trebuie să trăiască în comun. În familie însă, conflictul se manifestă doar în complexul lui Oedip, existând însă posibilitatea unei tensiuni deosebite datorită civilizației, ajungându-se în final ca individul să considere că este greu de suportat.

În literatura psihanalitică recentă se adoptă teoria conform căreia orice fel de privațiune, orice fel de piedică în calea unei satisfacții pulsionale antrenează sau poate antrena o agravare a sentimentului de culpabilitate. Freud consideră că acest principiu se aplică însă numai pulsiunilor agresive. Așadar, când o pulsiune instinctivă este refulată și dispare, elementele sale libidinale se transformă în simptome, iar componentele sale agresive în sentiment de culpabilitate.

1. Sigmund Freud-„ Opere I”, Ed. Științifică, București, 1991, pag. 353

2. Idem, pag. 352

Capitolul III

INFLUENȚA PSIHANALIZEI ASUPRA CRIMINOLOGIEI

Secțiunea I.

Contribuții în dezvoltarea psihanalizei( A.Adler; C.G.Jung). Delimitări de freudism

Psihanaliza este un termen care acoperă atât un ansamblu de teorii cât și un ansamblu de practici. Doctrina cea mai distinctă, comună tuturor teoriilor numite psihanalitice, susțin că spiritul sau personalitatea omului are componente atât conștiente cât și inconștiente și că numai cu referință la sursele inconștiente ale motivației putem da o explicație comportamentului uman și stărilor sale conștiente.Ceea ce este comun în practica școlilor psihanaliste este utilizarea unor tehnici speciale de scoatere la lumina zilei a acestor factori inconștienți. Practica psihanalitică a rezultat din tratamentul bolii mentale, fără a rămâne la acesta, iar temelia comună tuturor școlilor psihanaliste este , probabil, faptul că succesul tratamentului depinde, în ultimă instanță, de propriul autodiagnostic al pacientului( asistat) și de propria sa reabilitare( asistată).

Într-o privință, practica primează asupra teoriei, atât timp cât teoriile au răsărit în primul rând din fapte puse în lumină de practica terapeutică. Atât teoriile, cât și practicile diverselor școli psihanalitice continuă să fie însă în divergență, deoarece corespund unor trebuințe diferite.

Termenul de „psihanaliză” desemnează toate acele fapte și teorii prezentate în operele lui Freud, Jung și Adler. Acest termen ar trebui aplicat numai teoriei și practicii lui Jung- „psihologie analitică”, iar teoria și practica lui Adler ar trebui numite „psihologie individuală”.

Însă „psihologia individuală”, profesată de Alfred Adler nu se încadrează și nici nu s-ar putea încadra în psihanaliză, nici ca teorie, nici ca practică, așa cum este posibil în bună măsură posibil cu „psihologia analitică” a lui Carl Gustav Jung. Dar cum concepția lui Adler s-a dezvoltata paralel cu psihanaliza, stabilind cu aceasta și relevante puncte de contanct, ea poate fi considerată drept o concepție parapsihanalitică, disciplină care își recalma drept obiect de cercetare fenomenele psihice „paranormale” și care dovedește raporturi de vecinătate ce freudismul, aceste raporturi putând merge până la o antiteză net exprimată, cum este cazul lui Alfred Adler și a adepților săi.

Atât Adler cât și Jung se vor desprinde de Freud. Primul în anul 1911 iar cel de-al doilea în anul 1913, situație prin care „triumviratul psihanalitic” s-a dizolvat pentru totdeauna.

I.1. Concepția lui Alfred Adler

De regulă, numele lui Adler este asociat cu psihanaliza, care pentru mulți nu este conceput fără faimosul ei „triumvirat”: Freud, Adler, Jung. În realitate, ambițiosul Alfred Adler nu a fost mai mult decât unul din efemerii „tovarăși de drum” ai lui Sigmund Freud, fără a fi și un psihanalist în adevăratul sens al cuvântului.

Freud însuși s-a văzut obligat să precizeze că Adler „nu are nimic în comun cu psihanaliza”, că el a avut de la început propriul său sistem, doctrina sa, pe care încerca să o substituie psihanalizei.

Alegând exemple care să ilustreze teoria sa, a „sentimentului de inferioritate”, Adler pare că s-a așezat în compania unor celebrități ca Homer, Demostene, Dostoevski. De altfel, de Freud se va separa( o primă tentativă a avut-o în 1904), pentru a avea senzația că îi este subaltern, pe când el se voia, în inconștientul său, a fi un frate mai mic a lui Freud( Adler fiind mai mic decât Freud cu 14 ani) și nu să-l accepte pe Freud ca fiind o autoritate paternă. În acest sens, în anul 1911, el a inițiat o îndrăzneață mișcare strategică, redactând o acerbă critică a teoriei sexualiste a vieții psihice, în care atingea tocmai punctele nevralgice ale psihanalizei freudiene din acel timp.

Dacă Freud a preluat de la Nietzsche mai ales ideea primatului sexualității și afectivității, ca și conceptul de refulare, Adler și-a axat concepția de teorie nietzxsheeană a „voinței de putere”, adaptând-o la propria sa teorie a căutării obstinante a superiorității și așa zisului „protest viril” caracteristic femeilor care nu-și acceptă condiția de inferioritate, nici sub aspect biologic, nici sub aspect social.

Adler arată că, departe de a stabili între fenomenele lumii opoziții regide, omul sănătos încearcă mai degrabă să-și detașeze gândirea și activitatea de o orientare „ireală”, conformându-le realității, legilor și exigențelor acesteia și servindu-se de ficțiuni doar ca punct de plecare în abordarea vieții și a realității, pe când nevroticul se agață de ficțiune ca un înecat de un fir de pai, iar psihoticul merge și mai departe, făcând din ficțiune antromorfice irezistibile- acționează ca și cum ar fi sortit pierzaniei.

Este subliniat de către Adler că nu numai nevroticul, ci și orice om, are tendința de a-și desimula sentimentul de inferioritate în spatele unor ficțiuni ca puterea, actele de răzbunare imaginare, trăirea interioară a unor satisfacții visate.

Psihologia individuală nu se mărginește la studiul individului ca entitate socială, ci se extinde larg la societate, definind omul ca o ființă eminamente socială, animată de un sentiment înnăscut de comuniune umană, pentru ca în cele din urmă această psihologie să-l privească pe om ca ființă cosmică, având de îndeplinit un rol în Cosmos.

Sigmund Freud are dreptate când denunță plagiatele adesea abil travestite ale lui Adler: acest „sentiment al comuniunii umane”, nativ, care îi unește pe oameni între ei și întreaga umanitate cu infinitul cosmic, ne este altceva decât „Eros”-ul freudian, un „alter ego” al libidoului universal.

Plecând de la ideea lui Nietzsche a „voinței de putere”, Adler susține că ființa inferioară, împinsă de setea ei de putere, se străduiește cu pasiune să se perfecționeze, pentru motivul că nu poate suporta sentimentul de inferioritate. În opinia lui Adler, copilul vrea să fie bărbat iar femeia dorește să fie tot bărbat. Aceasta din considerentul că, dintre toți trei, bărbatul este cel mai puternic. La toate creaturile slabe, voința de putere se exprimă în același mod pe care Adler îl numește „protestul viril”.

Acest sentiment de inferioritate apare de la o vârstă fragedă: „Dacă ne gândim că, de fapt, fiecare copil se situează pe o poziție de inferioritate în fața vieții și că nu ar putea exista fără a vea într-o măsură apreciabilă sentimentul comuniunii cu cei apropiați, dacă luăm în considerare fizicul plăpând și neajutorarea copilului, carei dă impresia că numai cu greu va fi capabil să viețuiască, atunci trebuie să admitem că la începutul oricărei vieți psihice se află un mai mult sau mai puțin sentiment de inferioritate. Aceasta este forța propulsivă, punctul de la care pornesc și se dezvoltă toate strădaniile copilului de a-și fixa un scop, de la a cărei realizare el așteaptă liniștea și securitatea existenței sale viitoare”.¹

De aici rezultă că scopurile pe care și le propun copiii și încercările lor de a le realiza pleacă dintr-un sentiment de inferioritate de care aceștia vor să scape pentru a-și asigura liniștea și securitatea vieții lor.

În această atitudine specifică copilului, strâns legate de capacitățile sale organice, rezidă baza educabilității sale. Oricât ar fi sentimentul de inferioritate la fiecare copil, educabilitatea va fi pusă la încercare în special de doi factori:

puternicul, intensul și stăruitorul sentiment al inferiorității;

scopul, care nu garantează calmarea, securitatea, egalitatea ci generează o aspirație la putere.

Gradul de eficiență a sentimentului de insecuritate și de inferioritate depinde, în mare măsură, de concepția copilului. Astfel, nu trebuie să ne așteptăm ca estimările unui copil în acest sens să fie exacte, atâta timp cât nici măcar adulții nu reușesc să facă asemenea estimări.

1. Alfred Adler-„Cunoașterea omului”,Ed. Științifică,Buc.,1991, pag. 75

Asemenea copii nu vor fi satisfăcuți de condițiile obișnuite ale vieții lor. În conformitate cu scopul lor măreț, ei se vor avânta în acțiuni mărețe, uluitoare. Împinși de aspirarații puternice, care depășesc cu mult măsura obișnuitului, fără a se sinchisi de cei apropiați, ei caută să-și asigure propria lor poziție. În aceste fel ei devin bizari, provoacă perturbații în existența altora și îi constrânge să se apere. Ei sunt contra tuturor și toți sunt contra lor.

Dacă sentimentul de inferioritate este apăsător, apare pericolul ca, din cauza fricii de a rămâne handicapat pe toată viața, copilul să nu mai fie mulțumit cu o simplă compensare, ci să meargă mai departe, ajungând astfel la supracompensare. „ Aspirația la putere și la superioritate se va exacerba și va atinge patologicul.”¹

Un copil poate să crească în condiții atât de complexe încât erorile sale cu privire la gradul său de inferioritate și insecuritate să fie de la sine înțelese. Un alt copil va putea să-și aprecieze mai bine situația. Este de luat în considerare faptul că sentimentul copilului, care zilnic fluctuează, se consolidează într-un fel oarecare și se exteriorizează ca estimare de sine. Va avea loc apoi echilibrarea, compensarea, pe care copilul o caută pentru sentimentul său de inferioritate și va progresa fixarea scopului.

Sub impresia doctrinelor lui Adler, Freud a îndreptat psihanaliza într-o direcție în care a sfârșit prin a considera că ceea ce se numește complexul castrării este rădăcina reală a sentimentului de inferioritate. După Freud, totul pornește de la experiența înspăimântătoare din copilărie, a amenințării cu tăierea organelor genitale masculine. Această experiență refulată din conștiință, datorită naturii ei înspăimântătoare, s-ar afla la baza a tot ceea ce Adler numește inferioritate și răzvrătire împotriva inferiorității. Prin complexul castrării, Freud înțelegea ceea ce Adler a numit „protestul viril”.

Alfred Adler-„Cunoașterea omului”, Ed. Științifică, Buc., 1991, pag. 79

Astfel, după Adler, fiecare dintre noi vrea să-l domesticească pe celălalt. Dacă asta nu-i reușește, insul se domesticește într-un fel pe sine însuși și se simte inferior. Ca urmare, pentru Adler, sentimentul castrării nu este, atunci când există, decât un simbol al derutei în lupta pentru putere. Pentru Freud, în spatele acestor lupte se află dorința de a castra pe celălalt. Micul Oedip vrea să-și castreze tatăl pentru a-și cuceri locul lângă mamă. Mai târziu vrea să-și castreze frații, cu scopul de a fi singur din tânăra generație apt să aibă un harem. În cele din urmă, el vrea să castreze pe lumea întreagă, pentru a domni singur în regatul iubirii. Cum individul nu dispune de puterea de a realiza asemenea dorințe care, de altfel, nici nu rezistă din punct de vedere moral și al conștiinței, aceste dorințe sunt refulate, omulețul se castrează pe sine însuși în numele dorinței lui și întregul complex iese la iveală din inconștient sub formă de simboluri: dorința de a domina, mândria și contrariile lor, scrupule excesive, umilința, sentimentul neîmplinirii.

Vederile lui Freud se află în totală opoziție cu cele ale lui Adler. Pentru Freud, voința de putere nu este decât simbolul voinței de a castra. Pentru Adler, voința de putere este un fenomen fundamental, iar castrarea, ca tot ceea ce este sexual, nu este decât o aparență sau un simbol al voinței fundamentale.

După ruptura dintre cei doi, Adler nu s-a mai mulțumit numai să opună tendințelor sexuale tendințele eului, dar a negat însuși caracterul fundamental al sexualității. Adler a prezentat lucrurile ca și cum, în raporturile umane, toate semnele instinctului sexual nu ar fi decât un simbol. Se vorbește despre dragoste atunci când, de fapt, se vrea a se spune putere.Adler va merge chiar până la a afirma că uniunea sexuală este un act al instinctului de posesiune, deposedându-l pe Eros de tronul său.

Adler explică nevrozele folosindu-se de asociațiile spontane, fie de interpretarea viselor. Nevrozele au scopul unic de a-l ridica pe bolnav, în mod fals, în ochii celor din jurul său. Întotdeauna Adler susține în fața bolnavului următoarea idee: „ Prin toate astea nu faceți decât să vă dați importană.” Într-un caz în care înclinația patologică a bolnavului spre mama lui era atât de evidentă încât nici Adler nu o putea ignora, i-a declarat pacientului că acesta nu-și respectă mama. Adler încerca să-i facă pe bolnavi să-și vadă singuri ridicolul, prin propria lor rațiune, neglijând aproape tot ce constituie psihanaliză, refuzând să accepte cunoașterea mai profundă. Orice analiză astfel apare ca o luptă între medic și bolnav, acesta din urmă refuzând să-și descrie simptomele și originea lor, de teamă că astfel s-ar putea situa pe o treaptă inferioară față de medic.

Punctele de maximă rezistență ale operei lui Alfred Adler sunt de fapt situate în-afara psihologiei propriu-zise, în etica sa socializantă și în pedagogia sa. Dacă „descoperirile” și „inovațiile” sale în psihologie nu sunt adesea decât simple reformulări sau travestiri terminologice ale unor idei aparținând lui Freud, ambiția originalității și al surclasărilor adversarilor ducându-l la unele incongruențe și inconsecvențe flagrante, în schimb el a avut vocație de educator.

„ Cunoașteți-vă unii pe alții!”. Acesta este mesajul major al întregii opere a lui Adler. El spune: „Oamenii ar duce o viață în comun mult mai bună dacă cunoașterea omului ar fi mai profundă, deoarece enumite forme perturbatoare ale vieții în comun ar fi suprimate, forme care sunt astăzi posibile pentru că nu ne cunoaștem unii pe alții.”¹

Alfred Adler-„ Menshenkenntnis”,Ed.Științifică,Buc., pag.20

I.2. Concepția lui C.G.Jung

Ruptura dintre Sigmund Freud și Carl Gustav Jung, survenită în anul 1913 și prin care „ triumviratul psihanalitic( Freud, Adler, Jung) s-a dizolvat pentru totdeauna, este explicată pe multe pagini în una din operele lui Freud( „Opere IV-Începuturile mișcării psihanalitice”) și nu fără năduf de către acesta. După mai bine de zece ani, relatarea lui Freud despre acest lucru va fi laconică și rece: „Jung a încercat o interpretare in abstracto, impersonală și anistorică, prin care el spera să fie scutit de recunoașterea sexualității infantile și a complexului lui Oedip, ca și de necesitatea analizei copilăriei.”¹

În fața ateismului ireversibil a lui Freud, Jung și-a asumat o misiune apostolitică: creștinarea psihanalizei. El a început prin a revizui în acest sens conceptul freudian de libido, atrăgându-și neîntârziat dizgrația „marelui pontif” al mișcării psihanaliste.

Acest lucru nu a rămas fără urmări; s-a soldat cu conturarea unei noi orientări și anume psihologia analitică care se deosebește de psihanaliză ca numele Sigmund Freud de Freud Sigmund.

În conținut, însă, deosebirile sunt uneori sensibile, începând cu rolul diferit atribuit sexualității și terminând cu structura psihicului și determinismul psihologic.

Cea mai mare deosebire între psihanaliza lui Freud și psihologia analitică a lui Jung constă în aceea că, în timp ce Freud concepea o teorie elastică, mereu deschisă în fața faptelor, Jung nu contenea să alerge după fapte care să ilustreze o teorie dogmatică, inaptă de schimbări veritabile.

Așa cum Freud a lărgit conceptul de sexualitate și l-a echivalat cu conceptul energetic de libidou, a cărui economie( deplasare, blocare, transformare) urma să explice toată gama de comportamente individuale, în autorelații și heterorelații unui ins

1.S.Freud-„opereI-începuturile mișcării psihanalitice”,Ed.Științifică,Buc.,1996,pag.74

dat, Jung a procedat la „lărgirea” conceptului de libido, operație care, din punct de vedere logic, constă de fapt dintr-o comprimare a sferei acordate sexualității. Libidoul sexual a fost înlocuit printr-o noțiune abstractă, despre care se poate afirma că rămâne la fel de misterioasă și de neînțeles atât pentru întelepți cât și pentru nătărăi. Complexul lui Oedip era gândit că doar pe plan „simbolic”, mama reprezentând inaccesibilul la care, în interesul dezvoltării civilizației, trebuie să renunțe; tatăl, care în mitul lui Oedip era ucis, este acum tatăl „interior”, de care ne-am emancipat spre a fi independenți. Celelalte elemente ale reprezentărilor sexuale vor suferi și ele, cu timpul, răstălmăciri similare. În locul conflictului între năzuințele erotice contrare Eului și tendința de afirmare a Eului intră în scenă conflictul dintre „țelul vieții” și „inerția psihică”; conștiința vinovăției ar corespunde la nevrotici reproșului de a nu-și atinge țelul în viață. A fost edificat în felul acesta un nou sistem religios și etic care, întocmai ca sistemul adlerian, a necesitat răstălmăcirea, deformarea sau lichidarea rezultatelor reale ale psihanalizei.

Concepția lui Jung despre psihic este aceea despre un sistem dinamic, în continuă miscare și totodată autoreglator; el numește libido energia psihică generală. Conceptul de libido nu trebuie gândit ca atare, ceva mai mult decât conceptul de energie din fizică; el este o cale convenabilă de a descrie fenomenele observate.

În opinia lui Freud, inconștientul este creat prin refulare și acesta este un proces personal, derivat din experiența trăită. In opinia lui Jung, inconștientul are o bază colectivă, ceea ce înseamnă că el posedă structuri înnăscute care-i afectează conținuturile într-o mare măsură.

Inconștientul colectiv este un strat mai adânc al inconștientului personal; el este substanța necunoscută din care apare conștiința noastră. Existența sa se poate deduce din observarea comportamentului instinctiv și este sursa conștiinței și a spiritului creator sau distructiv al umanității.

În ceea ce privește sufletul, Jung îl concepe ca având trei straturi sau „ trepte” ale sufletului:

Conștiința prin care se înțelege „punerea în relație a conținuturilor psihice cu Eul; există conștiință în măsura în care ea este percepută ca atare de Eu.”¹. Primitivii cei mai rudimentari abia dacă posedă o specie de conștiința difuză a existenței și universului, care de fapt este o conștiință de grup. În rest, domnește o egalitate psihică originală, „o anumită naivitate puerilă care înclină cel mai mult pe om către prejudecata egalității structurii psihologice și a identității.”² Omul modern are o conștiință individuală.

Inconștientul personal, strat care cuprinde toate achizițiile vieții personale( lucruri utile, refulări, percepții, gânduri), precum și o serie de acte autonome, gesturi, expresii faciale. Este stratul superficial al inconștientului, purtând amprenta experienței individului.

Inconștientul colectiv alcătuit dintr-o serie de conținuturi impersonale, posibilități congenitale de funcționare a psihicului în general, constând în primul rând din structura ereditară a creierului, reprezentată de „conexiuni mitologice”, de motive și imagini care se reproduc fără încetare la toți oamenii, în afara tradiției sau a migrației istorice. Acest strat abisal al inconștientului nu este numai general uman, ci și general animal, sediu al arhetipului, al Sinelui .”Sinele individual este parte, porțiune sau reprezentant al unui fel de flux psihologic care există pretutindeni și în toate ființele, cu nuanțe particulare și care renaște mereu cu fiece ființă. Din timpurile cele mai îndepărtate, acest mod înnăscut de a acționa se numește instinct.”³

1.C.G.Jung-„Tipuri psihologice”,Ed.Humanitas,1997,pag.456

2.C.G.Jung-„L’homme à la découverte de son âme,Ed. Sttințifică,pag.59

3.C.G.Jung-„Problemè de l’âme moderne”,1960,pag.37-38

La această schemă de ansamblu a structurii „sufletului” se adaugă structuri parcelare, ambigui, cu semnificație particulară în funcționarea întregului sistem( persona, Eul, umbra), precum și două tipuri antinomice(anima și animus), toate având un rol mai mult sau mai puțin definit în dinamica programată ereditar a devenirii psihicului.

Persona reprezintă un complex funcțional constituit din motive de adaptare sau de comoditate și care, fără a se confunda cu individualitatea, este o atitudine exterioară, caracteristică desigur dar raportată exclusiv la lumea de afară.

Umbra este un fel de alter ego enigmatic, sumbru, un arhetip mai de suprafață, totuși un fel de vestibul spre adâncurile inconștientului colectiv, dar și un element antetic al virtuților individului, compus din refulări.

Anima este arhetipul feminin instalat în textura inconștientului individului de sex masculin, pe când animus este arhetipul masculin brodat pe canavaua individului de sex feminin.

Atitudinea lui Jung cu privire la simptomele psihologice este că aceasta nu trebuie abordate exclusiv dintr-un unghi cauzal-reductiv, ci trebuie privite și din perspectiva sensurilor ascunse pe care le au pentru pacient-chiar în termenii unui scop al lor. Așadar, este atacată concepția cauzalistă a lui Freud.

Jung susține că finalitatea nu are în ea nimic cauzal, că nu comportă nici o idee de cauză,ele reprezentând două modalități antinomice de reprezentare, una progresivă, cealaltă regresivă și, dată fiind contradicție lor insolubilă, nu pot fi ambele acceptate ca adevărate.

Însă, din toată psihologia lui Jung, tipologia este incontestabil piesa de maximă rezistență. Caracteristicele găsite între cele două tipuri fundamentale( extravertit și introvertit) cât și pentru cele opt tipuri derivate(„funcționale”), în urma „titrării” funcțiunilor psihologice fundamentale(tipuri: logic extravertit, sentimental extravertit, senzitiv extravertit, intuitiv extravertit și respectiv logic introvertit, sentimental introvertit, senzitiv introvertit, senzitiv introvertit, intuitiv introvertit) se confirmă la oameni reali ca fapte de personalitate bine definite, cu nuanțele de rigoare, ca în orice tipologie umană.

Jung a fost un psihiatru și a manifestat interes față de psihoză pe tot parcursul vieții sale. Încă de la începutul carierei sale, el a argumentat că fenomenele schizofrenice au un sens ce pot fi elucidate de un terapeut sensibil. Concluzia sa finală a fost aceea că în psihozele grave s-ar putea să existe anumite „toxine” biochimice, cu alte cuvinte, că în aceste boli s-ar putea să existe un element genetic. Totuși Jung susținea că elementele nu fac decât să confere subiectului o predispoziție la boală, care, prin interacțiunile cu evenimentele vieții, va duce la rezultate mai mult sau mai puțin favorabile.

Dacă Freud a localizat momentul în care psihologia începe să se aplice copilului în jurul vârstei de patru ani, Jung a încercat să creeze o psihologie care să acopere toată întinderea vieții, una care să includă evenimentele cruciale de la mijlocul vieții, cele ale bătrâneții și cele legate de acceptarea morții iminente.

În sfârșit, deși Jung credea că pruncul are o personalitate aparte, doar din momentul nașterii, ideea sa că problemele copilăriei pot fi puse pe seama vieții psihologice neîmplinite a părinților anticipează multe dintre descoperirile terapiei de familie.

În ceea ce privește terapiile lui Jung despre sexualitate, de obicei se trece sub tăcere sau pur și simplu se ignoră faptul că o mare parte din cartea ce a marcat ruptura din 1913(„ Transformări și simboluri ale libido-ului”) se axează pe interpretarea motivului incestului și a fanteziei incestuoase. Cartea este utilă în înțelegerea proceselor de familie și a felului în care evenimentele din familia „exterioară” reverberează în ceea ce ar putea fi numit familie „interioară”. Astfel, un anumit grad de interes sexual între părinte și copil, care să nu fie transpus în act și care să rămână la nivelul fanteziilor incestuoase, este absolut necesar pentru constituirea unei situații pe care nici unul nu îl poate evita pe celălalt. Este o caracteristică a pulsiunilor sexuale ca nici un om să nu poată rămâne indiferent față de cel care este destinatarul fanteziilor sale sexuale sau o sursă de dorință pentru el. Dorința bazată pe pulsiunile incestului face parte din dragostea omenească și fără ea procesele de familie nu ar putea exista.

Psihanaliza post-freudiană a revăzut, a repudiat și a dezvoltat multe din ideile germinale ale lui Freud. Multe din ideele noi din psihanaliza contemporană au pornit de la ideile lui Jung. Psihiatrul elvețian a fost interesat de condiționarea conștiinței în vederea acceptării unei guvernări a iraționalului. Jung rămâne în istoria psihologică prin contribiții de o certă valoare științifică, deși mulți (J. Broson, Curt Boenhiem) l-au considerat mai degrabă un metafizician.

Secțiunea II.

Teorii psiho-morale autonome

În această categorie pot fi incluse diverse explicații criminogene de factură psiho-morală, unele eliberate total, altele doar parțial de influența psihanalitică.

Două dintre aceste teorii sunt eleborate de personalități marcante ale criminologiei acestui secol: Etienne de Greff și Jean Pinatel, teorii pe care le vom prezenta în continuare.

II.1. Teoria instinctelor.

Teoria instinctelor aparține criminologului elvețian Etienne de Greff, considerat fondatorul criminologiei clinice, dar și unul din pionerii criminologiei dinamice, prin formarea unei teorii a trecerii la act. Întreaga doctrină a criminologului belgian se fondează pe o anumită concepție asupra personalității delincventului, ceea ce ține de etiologia psiho-morală.

Pentru Greff, personalitatea delincventului, ca și personalitatea umană în general, este determinată de instincte. Instinctele însă, pe de o parte, nu se opun inteligenței și nu pot fi separate de aceasta. Pe de altă parte nu se poate manifesta la om o manifestare instinctuală pură, în sensul că, de fapt, mai multe instincte, mai multe tendințe acționează și își produc efectele asupra conduitei umane în același timp: „Acest ansamblu de tendințe instinctiv organizate între ele ținând cont de viitor, adică organizate potrivit preocupărilor inteligenței formează structura afectivă.”¹

În cadrul acestei structuri afective, se pot distinge două grupe de instincte și anume: grupa instinctelor de apărare și grupa instinctelor de simpatie.

1.E.de Greff-„Les instinctes de dé et de sympathie”,Ed.P.U.F.,Paris,1947,pag.21

Când primele experiențe de viață ale individului sunt trăite zbuciumat, aceste instincte se pot altera, instalându-se un sentiment de injustiție, o stare de inhibiție și indiferență afectivă.

Instinctele de apărare contribuie la conservarea eului, funcționează sub sentimentul de injustiție și e responsabilitatea „celuilalt”; ele au la bază agresivitatea și tind spre o reducere progresivă a individului la o entitate abstractă, supusă legilor morale concepute mecanic.

Instinctele de simpatie contribuie la conservarea speciei; ele funcționează sub semnul abandonului de sine și acceptare totală a „celuilalt”; au la bază subordonarea și devotamentul față de celălalt, tinzând spre o valorizare extremă a celuilalt.

Nici una dintre cele două categorii nu se poate realiza integral; există o opoziție permanentă între instinctul de apărare și cel de simpatie; viața psihică se desfășoară sub semnul conflictului permanent între structurile afective.

Personalitatea infractorului se structurează de-a lungul unui proces lent de degradare morală a individului care, în final, îl conduce la săvârșirea actului infracțional.

Explicarea acestui proces, denumit criminogen, nu se poate, potrivit lui Etienne de Greff, decât prin intermediul formării și dezvoltării personalității individului. Pornind de la actul criminal, este necesar să se observe viața interioară a infractorului pentru a se vedea diferitele alternative pe care acesta le-a avut la dispoziție.

În ceea ce privește dinamica și forma procesului criminogen, acesta are trei faze:

Individul inițial adaptat suferă o degradare progresivă a personalității datorită unor experiențe eșuate. El nu mai găsește nici o rațiune pentru a respecta codul moral al mediului. Aceasta este faza asentimentului temperat;

Individul acceptă comiterea crimei și caută justificări. Este faza asentimentului formulat;

În cea de a treia fază apare criza în cursul căreia este acceptată eliminarea victimei, căutându-se ocazia pentru trecerea la act. Etienne de Greff insistă în deosebi asupra acestei ultime faze, care constituie faza decisivă de iter criminis. În această fază, individul trece prin așa numita stare periculoasă, care anunță iminența trecerii la acțiune.

Procesul criminogen este centrat la Etienne de Greff pe un eu care consimte, tolerează sau suportă ideea crimei. El consideră că sentimentul eului se găsește la unii asasini care își impun ei înșiși un proces de regresiune morală.

Elementele de diferențiere între infractor și non-infractor rezidă la Etienne de Greff în aceea că primul trece mai ușor la comiterea actului într-o situație favorabilă. Trăsătura psihică fundamentală care permite acestuia trecerea la act este indiferența afectivă a individului.

Explicațiile complexe pe care le desfășoară criminologul belgian în legătură cu structurile afective, reprezintă doar „terenul pregătitor” pentru dezvoltarea unei teorii a trecerii la act.

II.2. Teoria personalității criminale

Teoria personalității criminale aparține criminologului francez Jean Pinatel, fiind concepută ca un model explicativ, capabil să aducă lămuriri atât în ceea ce privește geneza cât și în ceea ce privește dinamica actului criminal.

În lucrarea sa „Societatea criminogenă”(Paris, 1947), Pinatel a formulat ideea că se poate contura o „personalitate criminală” ca un concept oparațional, un model utilizabil în investigațiile și analizele criminogene, fără a fi un tip antropologic, obiectiv și genetic determinat, ca cel lombrozian.

Jean Pinatel respinge teza unei diferențe de natură între infractor și non-infractor.

În concepția acestuia, „personalitatea criminală” este alcătuită dintr-un „nucleu central”, care include patru componente: egocentrism, labilitate, agresiviatte, indiferența afectivă. Aceste patru componente sunt determinante pentru „trecerea la act”(comiterea faptei antisociale). Alte împrejurări, legate de aptitudinile fizice, intelectuale, tehnice, de nevoile de hrană, de nevoile sexuale, sunt neutre în raport cu „trecerea la act”, influențând doar modalitățile de săvârșire a acestuia.

Pinatel consideră că cele patru componenete ale nucleului central au următoarele caracteristici:

Agresivitatea joacă rolul de incitare, fiind componenta activă a personalității criminale;

Egocentrismul reprezintă tendința subiectului de a raporta totul la sine însuși;

Labilitatea reprezintă o lipsă de prevedere, o „deficiență de organizare în timp”, o instabilitate;

Indiferența afectivă sau insensibilitatea morală reprezintă acea trăsătură negativă prin care individul este împiedicat de a „încerca emoții și înclinații altruiste și simpatice; el este dominat de egoism și răceală față de aproapele său.”¹

Egocentrismul, labilitatea și indiferența afectivă au rolul de a neutraliza inhibiția „trecerii la act” prin împiedicarea subiecților de a lua în considerare, în mod corect, valoarea socială a acțiunii, de a-și manifesta normal compasiunea și simpatia față de alte persoane, adică au rolul de a da „cale liberă” agresivității.

Autorul face și următoarele observații:este greșită tendința de a atribui totul agresivității, deoarece, în realitate, comportarea infracțională devine posibilă tocmai datorită inexistenței frânelor care, în mod normal, inhibă starea de agresivitate, adică este posibilă datorită egocentrismului, labilității și indiferenței afective. Cele patru componente ale „personalității criminale” se pot prezenta cu grade diferite de intensitate( hiper,mezo,hipo), fără a fi vorba însă de existența unor boli mintale.

Specific pentru concepția lui Pinatel este tratarea „personalității criminale” din perspectiva „trecerii la act”, adică a trecerii de la aptitudinea infracțională la săvârșirea infracțiunii. Sub acest aspect,

1.J.Pinatel-„Indifférence affective et personalité criminell”,în R.S.C./D.P.C.,nr.3/1959,pag.712

în anumite condiții particulare, orice individ poate deveni delincvent. Deosebirea între un „adevărat delincvent” și un „delincvent de ocazie” o reprezintă doar aptitudinea adevăratului delincvent de a trece la săvârșirea actului.

Pinatel apreciază că diferite componente particulare ale personalității criminale se regăsesc doar în modalitățile diferite de săvârșire a infracțiunilor, iar nu la originea trecerii propriu-zise la act, acestea neavând, deci, valoare cauzală.

Semnificația pe care Pinatel o conferă pe plan doctrinal conceptului operațional de personalitate criminală este următoarea: crima este o faptă a omului, iar criminalii sunt oameni ca toți ceilalți; ei se deosebesc însă de ceilalți deoarece „trecerea la act” este expresia unei diferențe de grad. Între psihicul infractorului și cel al non-infractorului deosebirea ar fi prin urmare de ordin cantitativ și nu calitativ.

Continuând linia de gândire a lui Etiene de Greff, Pinatel pune accent deosebit în aprecierea globală a „stării periculoase” pe starea precriminală și procesele criminogene, Pinatel arată că pentru 25% din infractori starea periculoasă este episodică; pentru 20% este cronică, iar pentru 55% este marginală.

Inițial, teoria personalității criminale a fost concepută pentru a explica fenomenul criminal individual. Ulterior, această teorie a fost extinsă și cu privire la criminalitate. Ea reprezintă una dintre ultimile explicații etiologice importante. Totodată, ea a constituit o bază de lansare pentru teoriile „trecerii la act” ce aparțin criminologiei dinamice, „succesoarea” etiologiei criminale.

CONCLUZII

Blamat de unii, apărat de alții, criticat de unii, apreciat de alții, Sigmund Freud a fost, este și o să rămâne „părintele” psihanalizei, cel ce a pus bazele acestei științe care se numește „psihanaliză”.

Freudismul a revoluționat modul în care noi gândim despre noi înșine. Multe dintre conceptele sale, ca instanțele personalității, simbolistica visurilor, agresiunea subconștientului, au intrat definitiv în vocabularul criminologic.

În plan etiologic, se reține ca valoroasă ideea situării cauzelor directe, nemijlocite ale infracțiunii la nivelul uman și al personalității sale.

Trebuie subliniat faptul important care se desprinde din analiza acestui curent: crima este o plurigeneză, abordându-se explicarea fenomenului criminal prin ideea determinismului bio-psiho-social și negându-se astfel „liberul arbitru”.

La baza actului criminal se află așadar un ansamblu de factori(biologici, morali sau sociali) fără a putea susține astăzi doar o categorie de factori( interni sau externi), ci doar rolul primordial pe un caz concret și un individ concret, ce revine unuia sau unora din ei.

Teoriile psiho-biologice, dintre care am evidențiat teoria bio-tipologică, teoria inadaptării bio-psihice, teoria constituției criminale și teoria genetică consideră că la baza fenomenului criminal stă factorul biologic, organic sau funcțional, ceilalți factori, exteriori individului( factori exogeni) având un rol indirect, secundar.

Teoriie psiho-sociale acordă o importanță deosebită factorilor sociali ai fenomenului criminal, fiind numite și teoriile factorilor sociali ai delincvenței. În acest sens am analizat teoria asociațiilor diferențiate, teoria conflictelor de culturi, teoria anomiei și teoria angajamentului care susțin fiecare fie o situație propice pentru producerea actului criminal, fie o luptă între valori morale ori norme de conduită opuse sau aflate în dezacord, fie o stare socială de absență ori de slăbire a normei, care duce la o lipsă de coeziune între membrii comunității sau respectiv, „tehnicile de neutralizare” care au în vedere „justificările” pe care delincvenții le utilizează pentru a aproba propriile acțiuni infracționale.

Teoriile psiho-morale își propun în primul rând studierea mentalității criminalului respectiv, mecanismele de formare ale acestei mentalități și trăsăturile care o diferențiază de cea a noncriminalului. Aceste teorii consideră că biologicul sau socialul nu prezintă interes decât în măsura în care permit o mai bună înțelegere a modului în care se structurează mentalitatea criminală.

Din sintezele privind tentativele mai vechi și mai noi de evidențiere a cauzelor care determină comportamentul infracțional, numărul teoriilor elaborate este incomensurabil, fiecare dintre ele încercând să ofere cea mai bună explicație și să individualizeze factorii predominant responsabili implicați în producerea criminalității.

Aruncând o privire de ansamblu asupra acestor teorii, se pot formula următoarele concluzii:

de-a lungul timpului s-a încercat o diviziune a sarcinilor diferiților cercetători în vederea investigării factorilor cauzali dintr-o anumită perspectivă. Unii au insistat asupra factorilor bio-constituționali sau fiziologici, alții asupra factorilor ambientali și sociali, alții asupra unor factori psihologici individuali, alții asupra unor interinfluențe dintre individual și social;

nici una dintre aceste teorii nu poate fi respinsă în totalitate datorită nevalidării ei practice;

încercarea de explicare a comportamentului infracțional constituie în primul rând o încercare de a găsi și contura un sistem teoretico-științific și metodologic cu mari posibilități integratorii și generalizatoare pentru realitatea concretă, însă tipurile și formele de „operaționalizare” practică a comportamentului infracțional sunt extrem de diverse, fiecare având, la limită, caracteristici strict individuale. Așa se explică faptul că încercările de generalizare a ipotezelor și concluziilor unor teorii eșuează în raport cu realitatea practică.

fenomenul criminalității este un fenomen deosebit de complex, hipercomplex, multideterminat care refuză să „îmbrace haina” uneia sau alteia din teoriile elaborate, ce se consideră a fi suficientă și deplin consistentă în explicarea lui cauzală.

Pentru a contura un program terapeutic recuperatoriu adecvat este necesară efectuarea unor investigații atente, laborioase și mai ales „focalizate”: anamneza, evidențierea gradului de dezorganizare a structurilor personalității, individualizarea etiologiei particulare a comportamentului în general și a celui infracțional în special.

Diagnosticarea cât mai corectă a profilului psiho-comportamental al infractorilor, evidențierea cât mai exactă a cauzelor care au determinat comportamentul lor antisocial constituie cerințe esențiale pentru conturarea programelor terapeutice- recuperative din cadrul instituțiilor corecționale. La rândul lor, eficiența acestor programe constituie baza recuperării, reinserției sociale a celor ce au încălcat legea și au primit pedeapsa corespunzătoare.

Rodica Mihaela Stănoiu în lucrarea sa „Criminologie” consideră că eroarea principală a acestei orientări constă în a căuta cu insistență autonomia criminologiei într-o personalitate specifică, în a considera infractorul ca posesor al unui tip aparte de personalitate, diferențiată fie ca natură, fie ca grad, de personalitatea non-infractorului. În centrul acestor preocupări nu se situează deci personalitatea individului care a comis infracțiunea, ci personalitatea criminală ca obiect de studiu specific.

De ce tocmai Freud pentru o lucrare de licență? Pentru că împotriva criticilor aduse lui și teoriilor sale, prin psihanaliza promovată, privită ca metodă și teorie și-a găsit și își găsește și astăzi, sub anumite aspecte, confirmări.

Se cuvine să fie menționată orientarea psihiatric-psihologică și în planul metodelor și tehnicilor de cercetare, dar mai cu seamă în cel al terapiei resocializării. Conceptul de personalitate criminală, cu toate limitele sale, a servit ca fundament la formularea diagnosticului și prognosticului criminologic. Dar cea mai de seamă contribuție a acestei orientări, focalizată mai ales după cel de-al doilea război mondial în perimetrul curentului clinic, se regăsește în influența pe care criminologia, legată tot mai mult de practica socială, începe să o exercite asupra metodelor de politică penală. Schimbările de optică pe care clinicienii le aduc în concepția cu privire la natura și scopul sancțiunii penale, accentul pe care-l pun pe diversificarea mijloacelor terapeutice de resocializare a infractorului, și într-un plan mai general, înclinarea către opțiunea preventivă se datorează în mare parte criminologiei clinice.

Datorită caracterului vast și evolutiv al operei sale, contribuția psihanalizei freudiene la dezvoltarea gândirii criminologice este evidentă. Prin opera sa, Freud a marcat atât trecerea de la psihopatologie la psihologie și de aici la psihanaliza aplicată cât și trecerea de la psihologia criminalului la criminologia psihologică.

Freud a definit psihanaliza ca fiind atât un procedeu de cercetare a proceselor psihice, altfel abia accesibil în acest scop, cât și ca o „metodă de tratament, metodă aplicabilă tulburărilor nevrotice care se bazează pe această cercetare”, și s-a conturat ca știință la nivel teoretic cât și practic. Ca teorie, reprezintă o teorie psihologică având drept studiu viața psihică a individului, dinamismul acestuia prin reluarea legilor și a mecanismelor de funcționare a psihicului uman. Sub aspect practic, psihanaliza se constituie ca o metodă de psihoterapie.

Originalitatea concepției lui Freud constă în modul său de sondare a inconștientului, evidențiind rolul acestuia atât la nivelul psihologiei individuale cât și sociale. În concepția sa, viața psihică a individului este structurată pe inconștient și conștient pentru ca apoi, adâncindu-și cercetările, să evidențieze că la rândul lui inconștientul este divizibil în „inconștient refulat”-care este purtătorul instinctelor omului- și unul „latent”, susceptibil de a deveni la rândul lui conștient.

De la concepția bipartită, Freud a adoptat una tripartită, structurarea vieții psihice a individului pe trei instanțe concepute ca instanțe autonome: inconștient, reconștient și conștient, inconștientul fiind fostul inconștient refulat, reconștientul fostul inconștient latent și conștientul propriu-zis, această diviziune fiind valabilă și astăzi. Relevând dinamismul vieții psihice și complexitatea raporturilor ce se stabilesc între instanțe, Freud le redefinește ca fiind sinele( id), eul( ego) și supraeul( superego).

Sinele este instanța primară, purtătoare a inconștientului generat de principiul plăcerii, fiind depozitarul instinctelor umane- instinctele vieții și instinctele eului inițial, pentru ca apoi să devină instinctele vieții asociate cu Erosul și instinctele morții-Thanatosul.

Așezând în prim plan instinctul sexual, Freud și-a atras grave acuzații cum este cea de pan-sexualism precum și de determinism pur biologic, pulsional, de lezarea moralei creștine și nu în ultimul rând s-a relevat influența nocivă a psihanalizei asupra individului.

Eul , ca instanță primară, provine din sine și deci este guvernat la rândul lui de instincte, fiind influențat de percepții- a lumii exterioare, a normelor sociale și a legilor după care vrea să se conducă. Eul presupune atât inconștient cât și conștient, fiind guvernat de principiul realității.

Supraeul este instanța superioară, acel ideal al eului uman, constituind conștiința morală a individului, aflându-se într-un permanent conflict cu sinele și în raport de eu fiind instanța de cenzură a acestuia.

Noua arhitectură a vieții psihice presupune un element nelipsit: inconștientul ce se manifestă la nivelul fiecărei instanțe.

În concepția lui Freud oamenii se nasc criminali deoarece criminalitatea în primii ani de viață este prezervată de individ. Odată cu împlinirea vârstei de 4,5,6 ani, când apare la copil conștiința eului, apare complexul lui Oedip, complex ce poate fi rezolvat la pubertate într-um mod fericit sau nefericit.

Pentru Freud, orice criminal suferă de dorința de a fi pedepsit, pedeapsa apărând ca o ușurare pentru sentimentul de vinovăție generat de sentimentul incestuos inconștient rezultat din complexul lui Oedip. Vinovăția nu însoțește actul criminal, ci îl precede.

Ca metodă psihoterapeutică până la adoptarea de însuși Freud a psihanalizei în experimentele sale, acesta a folosit metoda sugestiei hipnotice aplicabilă în cazurile de isterie. Freud și-a dat seama de limitele acestei metode deoarece nu se ajunge la o comunicare veritabilă cu subiectul.

De aici a dezvoltat psihanaliza presupunând catharsisul dublat de inside- descărcarea emoțională a pacientului prin relatarea evenimentelor din viața sa.

Parcticând această metodă de psihoterapie între pacient și psihanalist se creează o relație afectivă, denumită „transfer” prin care se permite psihanalistului înțelegerea personalității pacientului său, în vederea adoptării celor mai bune metode la care să recurgă în vederea obținerii rezultatului scontat în acest tratament.

În ceea ce privește meritele celor care s-au desprins de Freud, Adler și Jung, sunt incontestabile și trebuie să le acordăm importanța cuvenită. Ruptura radicală de maestru, a fost generată în general de problemele psihosexualității umane și implicațiile acestora în viața omului. Această ruptură a intervenit din momentul în care atât Adler cât și Jung și-au conturat propriile teorii.

Adler și-a creat o proprie teorie a complexului de inferioritate, înlocuind instinctul sexual de la Freud cu instinctul de putere ca instinc uman. El preia și dezvoltă într-o manieră proprie ideea lui Nietzche și anume voința de putere. Întrebându-se ce vrea omul, el dă răspunsul „vrea putere” deoarece el este slab atâta timp cât în el rezidă un sentiment de inferioritate. Adler ajunge la concluzia că sentimentul de inferioriate poate fi învins prin ceea ce el numește protest viril. Analizând copilul, femeia și bărbatul sub acest aspect, el își pune următoarele întrebări: „Ce vrea copilul când o să crească?” – „Să devină bărbat.”; „Ce vrea femeia?”-„Să devină bărbat.”- deoarece dintre cei trei bărbatul este cel mai puternic, dar bărbatul nu este bărbat atunci când e slab iar aici se manifestă pregnant protestul viril. Fiecare om în cursul vieții sale luptă cu sine însuși pentru a-și depăși propria condiție existențială și ca atare întotdeauna va exista un domeniu în care un individ se poate simți inferior altuia. Acest sentiment de inferioriate poate fi depăși într-un mod benefic atunci când operează compensarea..

Adler este pe bună dreptate un continuator al psihanalizei lui Freud, însă acestuia i s-a reproșat că a suferit un defect major, că dintre psihanaliști este singurul care nu știe să analizeze, și aceasta deoarece a cam ignorat rolul jucat de inconștient în viața psihică a individului, fiind interesat de partea rațională a psihicului uman. Adoptând această teorie a complexului de inferioritate, pe care a construit-o pornind de la o analiză a individului încă din copilărie, se cuvine să îi menționăm rolul deosebit pe care-l are în dezvoltarea psihologiei individuale și totodată se rețin ca meritorii cercetările pe care le-a întreprins cu privire la rolul educației în ceea ce privește formarea și dezvoltarea unei personalități umane armonioase.

Dacă Freud a analizat rolul inconștientului în viața psihică a individului, Jung așează la baza teoriei sale inconștientul colectiv. El crează teoria arhetipală a inconștientului colectiv, prin arhetip înțelegând imaginea primordială cu un conținut simbolic și care sintetizează experiențele originare ale umanității. În tipologia sa psihologică, Jung susține existența a două tipuri: introvertit și extravertit, extreme situate la polii opuși și care se prezintă în același timp ca tipuri pure. Ulterior își temperează propria viziune și admite tipul intermediar- ambivert.

Tipul introvertit este cel a cărui orientare este spre sine, care adoptă pasivitatea, este un reținut, un rezervat, puțin social, și rareori agresiv.

Tipul extravertit este cel orientat spre lumea exterioară, spre alții, un tip activ, deschis, sociabil, la care se manifestă deseori materializarea tendințelor agresive.

În concepția lui Jung, personalitatea umană e dominată de unul din cele două tipuri, tipul care domină este cel ce se manifestă în mod conștient, celălalt se manifestă subsecvent, pe planul inconștientului.

Ambivertul este tipul care preia elementele din ambele tipuri.

În cartea sa „Tipuri psihologice” Jung urmărește influența pe plan istoric a celor două atitudini( introvertită și extrovertită), modul în care este afectată dezvoltarea religiei; el urmărește efectele acestora asupra poeziei, esteticii, și, în sfârșit, aupra psihologiei. În această viziune, deosebirea între „școlile psihologice”, în special dintre acelea ale lui Freud, Adler și propria-i școală se bazează pe această deosebire de atitudine. Atitudinea freudiană este extravertită deoarece plasează factorii determinanți ai caracterului în oameni și evenimentele din afară. Atitudinea adleriană este introvertită, deoarece pune accentul pe importanța atitudinii interne, pe „voința de putere”. Atitudinea jungiană poate fi calificată drept introcertită, de vreme ce factorii ce-l interesează cel mai mult pe Jung aparțin lumii interioare și în special „inconștientului colectiv”.

Concepția lui Jung despre psihic este aceea despre un eu-sistem dinamic, în continuă mișcare și totodată autoreglator; el numește libido energia psihică generală. Conceptul de libido nu trebuie gândit ca implicând o forță ca atare, ceva mai mult decât conceptul de energie din fizică; el este o cale convenabilă de a descrie fenomenele observate.

În opinia lui Freud, inconștientul este creat prin refulare și acesta este un proces personal, derivat din experiența trăită. În opinia lui Jung, inconștientul are o bază colectivă, ceea ce înseamnă că el posedă structuri înnăscute care îi afectează conținuturile într-o mare măsură. Inconștientul colectiv este un strat mai adânc al inconștientului decât inconștientul personal; el este substanța necunoscută din care apare conștiinta noastră. Existența sa se poate deduce din observarea comportamentului instinctiv și este sursa conștiinței și a spiritului creator sau distructiv al umanității.

Așadar Jung concepe trei straturi sau „trepte ale sufletului”: conștiința, inconștientul personal și inconștientul colectiv. La această schemă de ansamblu a structurii parcelare, ambigui, cu semnificații particulare în funcționarea întregului sistem( persona, Eul, umbra), precum și arhetipuri antinomice( anima, animus) toate având un rol mai mult sau mai puțin definit în dinamica programată ereditar a devenirii psihicului.

Jung a fost ca și Freud, un deschizător de drumuri, multe din ideile noi din psihanaliza contemporană având drept punct de plecare ideile sale.

El rămâne în istoria psihologică prin contribuții de o certă valoare științifică, deși mulți l-au considerat mai degrabă un metafizician.

Teoriile psiho-morale „autonome” sunt reprezentate în principal de teoria instinctelor ce aparține lui Etienne de Greff și de teoria personalității criminale ce aparține lui Jean Pinatel.

Etienne de Greff susține că infractorul este produsul unui larg proces de convertire la comportamentul infracțional.

În concepția sa, viitorul infractor este inițial un om normal, care treptat, este dezgustat de nedreptățile și duritățile de tot felul cu care se confruntă în societate. Eșecul în viață îl poate împinge spre desconsiderarea regulilor obișnuite, elementare, de bună conduită, îl dezangajează social. Tendința de a comite infracțiuni se instalează pe terenul unui resentiment ( față de cei din jur) și al unei acceptări ( a conduitei antisociale), cel în cauză căutându-și tovarășii și mediul propice pentru trecerea la comiterea infracțiunii.

Jean Pinatel a formulat ideea că se poate contura o „personalitate criminală” ca un concept operațional, un model utilizabil în investigațiile și analizele criminologice.„Personalitatea criminală” alcătuită dintr-un „nucleu central” care include patru componente: egocentrismul, labilitatea, agresiviatea și indiferența afectivă, componente care sunt determinante pentru „trecerea la act” și care numai reunite într-o constelație conferă personalității un caracter infracțional.

Conform conceptului de personalitate criminală, infracțiunea este o faptă omenească, iar infractorii sunt oameni ca toți ceilalți; ceea ce îi deosebește este „trecerea la act” care constituie expresia „diferenței de grad”. În consecință, între personalitatea infractorilor și cea a noninfractorilor ar exista doar o diferență cantitativă și nu una calitativă.

Pentru Pinatel, teoria personalității criminale construită pe bazele criminologiei generale, a constituit o ipoteză de lucru în domeniul criminologiei clinice, vizând tratamentul și resocializarea infractorilor.

În final trebuie să evidențiem aspectul deloc de neglijat al psihicului uman și importanța cunoașterii psihologiei criminale.

Astfel, este relevată contribuția pe care orientarea psihologică a adus-o la dezvoltarea criminologiei ca știință. Numeroasele studii și cercetări în acest domeniu, bogatul material factual obținut, au permis o explorare a universului psihic al infractorului, au dezvăluit aspecte inedite cu privire la motivația actului infracțional și la dinamica producerii acestuia. Cauzele directe, nemijlocite ale infracțiunii au fost plasate la nivelul personalității individului făptuitor. Conceptul de personalitate criminală a servit ca fundament la formularea diagnosticului și pronosticului criminologic, având relevanță atât în domeniul metodologiei cercetării, cât și al resocializării infractorului.

Contribuția teoretică a acestei orientări s-a reflectat, mai ales datorită curentului clinic, în influența pe care criminologia a exercitat-o asupra metodelor de politică penală, a tratamentului și resocializării infractorului.

BIBLIOGRAFIE

Adler Alfred :” Cunoașterea omului”, Ed. Științifică, București, 1991.

Bălăceanu C., Nicolau E. :” Personalitatea umană- o interpretare cibernetică”,, Ed. Junimea, Iași, 1972.

Cioclei Valerian :” Criminologie etiologică”, Ed. Actami, București, 1996.

Fordham Frieda :” Introducere în psihologia lui C.G.Jung”, Ed. IRI, București, 1998.

Freud Sigmund :” Dincolo de principiul plăcerii”, Ed. Jurnalul literar, București, 1992.

Freud Sigmund :” Opere I”, Ed. Științifică, București, 1991.

Freud Sigmund :” Eul și sinele”, Ed. Jurnalul literar, București, 1992.

Freud Sigmund :” Psihanaliză și sexualitate”, Ed. Științifică, București, 1994.

Freud Sigmund :” Viața mea și psihanaliză”, Ed. Moldova, 1993.

10.Freud Sigmund :” Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene”, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1980.

11.Giurgiu Narcis :” Elemente de criminologie”, Ed. Chenarea, Iași, 1992.

12.Dr. Jeno Raushburg :” Frică, supărare, agresivitate”, Ed. Didactică și pedagogică, București,1979.

13.Jung C.G. :” Tipuri psihologice”, Ed. Humanitas, București, 1997.

14.Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoiu T. :” Psihologie judiciară”, Casa de editură și presă „Șansa” S.R.L., București, 1992.

15.Nistoreanu Gh. :” Criminologie”, Ed. Didactică și pedagogică R.A., București, 1995.

16.Păunescu Constantin :” Agresivitatea și condiția umană”, Ed. Tehnică, București, 1994.

17.Revista „Echinox”, nr.1-2-3, Cluj, 1996, anul XXVIII.

18.Stănoiu Rodica Mihaela :” Criminologie”, Ed. Oscar Print, București, 1998.

19.Ungureanu Augustin :” Prelegere de criminologie”, Ed. Cugetarea, Iași, 1999.

20.Wiltels Fritz :” Freud: omul, doctrina, școala”, Ed. Gramar, București, 1994.