Orice încercare de a oferi, în mod rezonabil, o privire de ansamblu cuprinzătoare asupra filosofiei limbajului (în continuare: FL) se confruntă cu… [609971]

INTERFERENȚE107
Klaas WILLEMS
Filosofia limbajului*
1. Introducere
Orice încercare de a oferi, în mod rezonabil,
o privire de ansamblu cuprinzătoare asupra
filosofiei limbajului (în continuare: FL) se
confruntă cu problema că termenul nu se re –
feră la o arie de cercetare bine definită și, cu
atât mai puțin, la o disciplină unitară. Abia
în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea
termenul FL și echivalenții săi din alte limbi
și-au câș tigat o acceptare generală în sfera stu –
dierii limbajului, însă rădăcinile FL pot fi des –
coperite cu mult înainte. Desemnări precum
filosofie lingvistică , filosofie analitică și filosofie
a lingvisticii fac trimitere, mai degrabă, la di –
verse abordări din cadrul domeniului vast al
FL, decât să deosebească subdiscipline clar
delimitate ( Trabant , ed. 1995). Prin urma –
re, în acest articol voi distinge între o FL luată
în sens strict, o FL luată în sens larg și o FL
întrebuințată în accepția sa cea mai generală.
Scopul articolului este acela de a explora FL și
K.W. – profesor doctor la
Universitatea din Ghent,
unde predă lingvistică
generală. Este preocupat
de semantică și de interfața
sintaxă-semantică, de teoria
cazurilor, teoria și filosofia
limbajului, precum și de
istoria științelor limbajului.
Lista sa de lucrări publicate
cuprinde patru cărți și peste
80 de articole și capitole
în diverse volume. Este,
între altele, și co-editor
al prestigioasei reviste
„Historiographia Linguistica” .
* Articolul profesorului Klaas Willems a fost publicat
în anul 2012, cu titlul Philosophy of Language , în Bernd
Kortmann (ed.), Theories and Methods in Linguistics , o
lucrare care, la r ândul ei, face parte din S. J. Schierholz
& H. E. Wiegand (eds.), Wörterbücher zur Sprach- und
Kommunikationswissenschaft , De Gruyter, Berlin/New
Y ork, vol. 11 (e-online). Prezenta traducere a fost efec –
tuat ă de Cristinel Munteanu.

108
ROMÂNĂ
numeroasele sale ramificații în cea mai succintă formă posibilă, dintr-o
perspectivă istoriografică. Din lipsă de spațiu, interesul se va îndrepta
asupra celor mai importanți savanți occidentali, lăsând deoparte opera
multora, care s-ar fi cuvenit și ei să fie luați în discuție într-o dare de
seamă cuprinzătoare.
2. Filosofia limbajului în sens strict
FL în sens strict este investigația filosofică având ca țintă esența limba –
jului natural, rolul său în cogniția, comportamentul și cultura omului,
funcțiile sale vădite în felul în care ființele omene ști interacționează
unele cu altele și statutul său în raport cu realitatea. Istorice ște vorbind,
această înțelegere a FL derivă din Antichitatea Greacă și coincide cu
începuturile studiului occidental al limbajului în general. În orice caz,
este important să remarcăm că noțiunea modernă de «limbă» ca sis –
tem abstract (adică în accepție saussuriană) le este necunoscută filoso –
filor antici, ale căror interese gravitează în jurul ‘vorbirii’ , ca parole , în
accepția lui Saussure.
2.1. Din Antichitate până în Evul Mediu
Una dintre întrebările relevante ridicate de presocratici ( Heraclit ,
Parmenide , sofi știi, printre alții) este cea despre justețea enunțurilor
și a cuvintelor. O chestiune proeminentă este relația dintre vorbire/
limbă și atotcuprinzătorul lógos , principiul fundamental care guver –
nează universul, incluzând gândirea și limbajul. Aici se găsesc rădăci –
nile disputei legate de ‘originea limbajului’ care străbate istoria FL din
Antichitate până în secolul al XIX-lea. Cele două concepții opuse, care
au dominat discuția timpurie, sunt desemnate prin termenii phýsei
(limbajul a luat naș tere ‘de la natură’) și thései sau nómoi (limbajul este
‘convențional’). Cu dialogul Cratylos al lui Platon, FL intră într-o nouă
etapă. Se acordă atenție chestiunilor empirice privitoare la forma ling –
vistică și la sens1, iar ipoteza că nu doar enunțurile, ci și cuvintele sunt
adevărate sau false ajunge într-un punct mort, care va fi depășit, în cele
din urmă, prin distincția făcută de Aristotel (în De interpretatione , de
pildă) între sensul cuvintelor și adevărul (sau falsitatea) discursului

INTERFERENȚE109
(cf. Coseriu 2003; 2015, Borsche et al . 1995, De Rijk 2002, De
Cuypere/Willems 2008). În perioada următoare, studiul empiric al
limbajului (gramatica și stilistica, în special) se consolidează prin ope –
ra stoicilor, a lui Dionysius Thrax , Apollonius Dyscolus , Varro
și a altora.
Dezvoltarea lingvisticii din FL este tipică pentru tradiția greco-roma –
nă. O atare ordine nu este însă universală. În India, de exemplu, ling –
vistica descriptivă s-a născut cu câteva secole înainte de Panini (sec. V
î.Hr.) în vremuri anterioare apariției scrierii, și abia câteva secole mai
târziu a început tradiția indiană a FL. Întâmplător, această tradiție nu a
exercitat vreo influență asupra tradiției greco-romane. Printre cele mai
importante faze ale dezvoltării FL în Occident se numără scrierile lui
Augustin și ale scolasticilor din Evul Mediu. Contribuția celor din
urmă ( Abelard , Thoma d’ Aquino , Thomas din Erfurt , William
Ockham , printre alții) este în mod particular semnificativă. De și, ju –
decată după standardele moderne, opera lor este inegală, fiind puter –
nic afectată de preocupări religioase, totuși discuția scolastică despre
universaliile din gândire și limbaj (realism vs nominalism vs concep –
tualism), modurile de semnificare ( grammatica speculativa ), logica
și, cel mai important lucru, teoria „supozițiilor” (bazată, inter alia , pe
distincția dintre significatio , suppositio și appellatio , cf. Verburg 1998,
Pinborg 1972) reflectă invariabil un mare interes pentru probleme –
le sensului și ale conceptualizării. Din acel moment, sensul rămâne o
chestiune-cheie în istoria FL.
2.2. Secolele al XVII-lea și al XVIII-lea
O schimbare decisivă s-a petrecut în secolul al XVII-lea ca urmare a
controversei dintre empiri ști ca F. Bacon , Berkeley și Hume și rați –
onali ști ca Descartes și Leibniz . Ambele tabere prezintă argumen –
te care se adună într-o critică sistematică a limbajului ( Cloeren/
Gründer 1995). De și aceste argumente atestă importanța atribuită
limbajului natural în raport cu cogniția umană (care va deveni țelul ca –
pital al unor filosofi din secolul al XVIII-lea, precum Condillac și
Herder ), limbajul nu se află la mare cinste în niciuna dintre teoriile
cunoaș terii. Limbajul este considerat mai curând o sursă a sofismelor

110
ROMÂNĂ
și a erorilor, împiedicând raționarea clară, neprejudiciată și căutarea
științifică a adevărului. Nutrită de viziunea empiristă influentă a lui
Locke, potrivit căreia limbajul este, în mod primordial, instrument al
comunicării, tradiția criticării limbajului pentru pretinsele sale defec –
te va deveni un curent subteran infiltrat peste tot în FL, mai ales în
mediul vorbitor de limbă engleză. Proiectul raționalist al acelei cha-
racteristica universalis , așa cum a fost dezvoltat de Leibniz , de pildă,
reflectă credința că obiectele cogniției umane pot fi ordonate într-un
mod universal, care omite trăsăturile semantice ale limbilor particu –
lare. Oricum, cea mai importantă contribuție a lui Leibniz la FL se
găse ște în răspunsul detaliat pe care el l-a dat celebrei cărți a lui Locke,
Essay Concerning Human Understanding [„Eseu asupra intelectului
omenesc”].
2.3. Secolul al XIX-lea: Wilhelm von Humboldt
Separat de Vico , a cărui operă a rămas în mare măsură neremarcată
în propria-i epocă, W. von Humboldt a fost un fruntaș al orientării
care se opunea viziunii empiriste și raționaliste conform căreia lim –
bajul depinde de gândire (fie aceasta empirică sau înnăscută) și este
doar un instrument adițional de comunicare. Pentru Humboldt ,
limbajul nu este altceva decât ‘organul’care modelează gândirea. El
merge dincolo de observațiile din lucrările lui Hamann și Herder
(cum este, de pildă, opera inspiratoare a celui din urmă, Abhandlung
über den Ursprung der Sprache [„T ratat despre originea limbajului”])
și consideră FL și studierea limbajului în general ca parte a antro –
pologiei culturale. Chiar dacă o atare viziune nu a avut ecou în vre –
mea sa, ea se va dovedi un factor care va avea o contribuție majoră
la dezvoltarea lingvisticii din secolul al XX-lea, îndeosebi prin opera
lui Boas , Sapir , Bloomfield , Coșeriu și – cu anumite rezerve –
Chomsky . Scrierile întinse ale lui Humboldt reprezintă, cu temei,
realizarea de vârf a FL în sens strict. În acest scop, ele acoperă cel mai
larg spectru de probleme de până acum, dintre care următoarele me –
rită o mențiune specială: istoricitatea fundamentală a limbajului, a
cărei existență adevărată se văde ște în dialog; concepția privind lim –
bajul ca enérgeia , o activitate și o formă de cunoaș tere umană cu totul
unică, și rolul central al creativității lingvistice; varietatea esențială în

INTERFERENȚE111
cadrul limbilor lumii, ce și-a găsit expresia în teoria „formei interne”
[„innere Form”] a lui Humboldt , și viziunea conform căreia fiecare
limbă trebuie să fie studiată asemeni unui individ cu un „Charakter”
specific, ilustrând o „Weltansicht”; relația dintre substanță și formă în
limbaj, pe care Humboldt o tratează în dreptul ‘articulării’; credința
că vorbitul unei limbi se sprijină simultan pe repetiție și pe reînnoire;
limbajul ca organism (în sens metaforic) structurat în mod sistematic
și rolul întemeietor al analogiei; definiția semnului lingvistic în opo –
ziție cu simplele semne convenționale, pe de o parte, și cu imaginile,
pe de altă parte, ceea ce îi permite lui Humboldt să justifice gama
largă de funcții pe care le pot avea cuvintele, inclusiv iconicitatea (cf.
Borsche 1981, Trabant 1986, Di Cesare 1998). Humboldt nu
doar că abordează istoria filosofiei (de ex., Aristotel și Kant ), ci și
elaborează ideile sale pe baza cercetării empirice extinse a unei ple –
tore de limbi și argumentează că acestea trebuie să fie analizate pen –
tru meritul lor propriu. În fine, Humboldt este amintit ocazional
în conexiune cu teoria relativității lingvistice din secolul al XX-lea
(Whorf ), care susține că deprinderile lingvistice modelează înțele –
gerea. În orice caz, pentru Whorf limbajul se bazează pe „modele de
referință” împărtășite și, de vreme ce el nu este preocupat de limbajul
văzut ca enérgeia și condiție a cogniției, contribuțiile celor doi savanți
la FL nu ar trebui amestecate.
Răspândirea influenței lui Humboldt asupra FL a fost limitată
multă vreme, în ciuda eforturilor anumitor interpreți din secolul al
XIX-lea (de ex., Steinthal ). Același lucru este valabil și pentru cele
câteva remarci, puternic idealiste, referitoare la limbaj și semne for –
mulate de Hegel . FL lui Schleiermacher a avut mai mult succes,
îndeosebi datorită faptului că a fost primită favorabil în rândul cer –
cetătorilor care se îndeletniceau cu studiile literare ( Frank 2001).
Autori precum Marty și Wundt discută chestiuni de FL în spiritul
paradigmei psihologice dominante din vremea lor. În ansamblu, cea
de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea se caracterizează printr-un
declin treptat a FL în sens strict, aceasta cu atât mai mult cu cât stu –
diul înfloritor al limbajului se desfăș oară în spiritul unui pozitivism
gălăgios, pentru care stau mărturie lingvistica comparativ-istorică și
cea neogramatică.

112
ROMÂNĂ
2.4. Secolul al XX-lea
În secolul al XX-lea, o multitudine de dezvoltări contribuie la o ex –
pansiune și o diversificare semnificative în cadrul domeniului FL (cf.
Dascal et al. 1992-1996 pentru o serie de lucrări succinte despre
subiecte și perspective variate). Cea mai evidentă dezvoltare este, ne –
greșit, tendința înspre două concepții diferite asupra FL, care devin
din ce în ce mai separate una de alta, adică una continentală și o alta
anglo-americană.
Pe de o parte, chestiunile urmărite de FL în accepție strictă conti –
nuă să fie abordate de Husserl , Heidegger , Cassirer , Croce ,
Gadamer , Pos , Merleau-Ponty și Derrida , printre alții. Opera
lor – despre lipsa de sens a limbajului în societate, despre natura sim –
bolică și semiotică a semnelor lingvistice, despre relația dintre limbaj
și literatură, limbaj și cunoaș tere, limbaj și știință etc. – este progresiv
configurată de o înțelegere istorică a disciplinei însăși. Acest interes
hrăne ște o con știentizare acută cu privire la locul FL în contextul ș ti-
ințelor umaniste ca un întreg (cf. Schmitter 1987 și urm.). T otuși,
impactul acestei orientări în FL din secolul al XX-lea nu este uniform.
Cassirer (1994 [1923]) reprezintă o poziție kantiană, idealistă, în
care limbajul este abordat dintr-un punct de vedere ancorat în semi –
otică și antropologie culturală. De și limbajul natural este privit doar
ca una dintre multe alte „forme simbolice” prin care omul î și creează
și structurează propriul univers (alături de mituri, arte, ș tiințe etc.),
el se evidențiază ca un pivot în modul în care exprimă sinteza dintre
individual/particular și general. Din această perspectivă, sensurile și
structurile lingvistice nu sunt un obstacol, ci, din contră, sunt chiar
precondiția de a face comunicabilă în oricare limbă orice experiență
sau cogniție, și aceasta nu pentru că ar exista o realitate extralingvis –
tică împărtășită, ci grație esenței limbii în sine. Invers, Heidegger ,
Gadamer și adepții lor argumentează că limbajul este parte a onto –
logiei și, prin urmare, este nesupus analizei obiective ori evaluării.
Potrivit acestei viziuni, FL echivalează cel mai bine cu o înțelegere
hermeneutică a ceea ce o limbă realizează prin actele de vorbire exe –
cutate de vorbitorii săi ( Gadamer 1960/1990). Discursul (vorbitul,
ascultatul și tăcutul) coincide finalmente cu modul de a fi al celor
angajați în el, și a înțelege ceea ce este într-adevăr limbajul presupu –

INTERFERENȚE113
ne con știentizarea intuitivă și comprehensiunea prezenței sale ime –
diate în discurs. Interesant este că, spre deosebire de Heidegger și
Gadamer , Cassirer dovede ște o cunoaș tere aprofundată a desco –
peririlor lingvisticii moderne (a structuralismului, în particular) pe
care le integrează în observațiile sale filosofice. În orice caz, toți trei
mențin ideea că omul este în primul rând și fundamental o creatură
vorbitoare și numai secundar una rațională.
Pe de altă parte, filosofi ca Frege , Russell și Wittgenstein dau
FL o nouă direcție raportând-o la aplicarea logicii și a raționării cri –
tice. Această premisă este asumată, începând cu 1920, și de membrii
Cercului de la Viena ( Carnap , Schlick , Waismann , printre alții)
care sunt fondatorii influentei teorii a cunoaș terii cunoscută drept
„pozitivismul/empirismul logic” . Chestiuni precum cele menționate
în paragraful precedent sunt considerate, în mare, rezultatul confuzi –
ei conceptuale și/sau lingvistice. Metoda întrebuințată în investigați –
ile lor anti-metafizice se sprijină pe tradiția unei critici a limbajului.
Sarcina principală a FL se schimbă, în consecință: sensurile expresiilor
filosofice trebuie să fie clarificate prin analiză logică pentru a se deter –
mina dacă o întrebare particulară vizează o problemă (filosofică) reală
sau o pseudo-problemă.
3. Filosofia limbajului într-un sens mai larg
3.1. Cotitura lingvistică
Această nouă focalizare asupra relației dintre filosofie și limbaj, care
va deveni cunoscută drept turnura lingvistică din filosofia secolului al
XX-lea ( Rorty , ed. 1997, Prechtl 1999), pregăte ște terenul pentru
o FL în sensul mai larg, precizat în introducere. În orice caz, la înce –
put, nu aria obiectului cercetat este sensibil lărgită, cât concentrarea
cercetării, care face dreptate adevărului că toată activitatea rațională
este, într-un fel sau altul, mediată de limbaj. Viziunea filosofiei lingvis –
tice este sprijinită de introducerea limbilor artificiale, logice în opera
lui Frege (cf. Dummet 1981) și Russell & Whitehead (Principia
Mathematica ). Scopul limbilor artificiale este acela de a furniza teme –
iuri neechivoce pentru conceptele discursului ș tiințific (incluzând ma –
tematica). În acest context, Frege introduce distincția dintre „sensul”

114
ROMÂNĂ
unei expresii și referința ei. Cea din urmă este definită ca o valoare de
adevăr, și anume condițiile care hotărăsc dacă obiectul la care se face
referire este cel adevărat sau cel fals. O altă influență majoră este repre –
zentată de noul stil de „a face filosofie” în Tractatus logico-philosophicus
al lui Wittgenstein , care exercită o mare înrâurire asupra generațiilor
ulterioare de filosofi nu doar din cauza observației autorului, potrivit
căreia toată filosofia trebuie să înceapă cu o critică a limbajului, ci și
datorită felului în care Wittgenstein explorează sensul expresiilor
(enunțuri și cuvinte) apelând la principii logice, pe cât se pare evidente
de la sine, ca tautologia, contradicția și structura logică a propozițiilor
simple, atomice.
Filosofia lingvistică poate fi considerată preludiul la filosofia analitică ,
încă răspândită astăzi în filosofia țărilor de limbă engleză. În tradiția
filosofiei analitice, limbajul avansează de la metodă la obiectul de stu –
diu cuvenit. Interesul este concentrat îndeosebi pe propoziții, nume
proprii și secvențe discursive, și nu pe unități lexicale. Pot fi deosebite
următoarele două orientări majore.
3.2. Filosofia limbajului ideal
Filosofia limbajului ideal î și propune să clarifice ori să înlocuiască ex –
presiile limbajului natural cu expresii construite conform regulilor sin –
taxei și semanticii logice. Ideea sceptică de bază, care subîntinde această
abordare, este aceea că limbajul natural este plin de ambiguități și cap –
cane lexical-conceptuale care întunecă forma logică a gândirii și, din
acest motiv, el este nepotrivit ca să transmită adevărul. Abordarea este
preocupată de probleme legate de referință și logică ( T arski , Quine ,
Kaplan ), intersubiectivitate ( Kripke ), credințe ( Davidson ), se –
mantică formală și compoziționalitate semantică ( Montague ) etc.,
dar, totodată, caută să integreze cunoș tințe din domeniul ș tiințelor na –
turale și al pragmatismului filosofic ( și, ocazional, al behaviorismului,
cum se întâmplă în opera lui Quine ) în încercarea de a reduce presu –
punerile speculative. Contrar FL în accepție strictă, nu doar referința
(„extensiunea”), ci și „sensul” general al semnelor lingvistice este ana –
lizat din punct de vedere referențial (cf. „externalismul” lui Putnam
și, la Davidson , ecuația sensului și „interpretarea”; Davidson 2001).

INTERFERENȚE115
În plus, în opoziție cu tradiția mai timpurie, referința (de pildă, în ca –
zul numelor proprii sau al sintagmelor nominale definite) este studiată
ca un fenomen logico-lingvistic general, iar diferențele idiomatice nu
sunt luate în considerație (cf. Lepore /Smith , ed. 2006, și Devitt /
Hanley , eds. 2006).
3.3. Filosofia limbajului obi șnuit
Filosofia limbajului obi șnuit, pe de altă parte, este configurată de cri –
tica de bun simț a lui G. Moore cu privire la afirmațiile obscure din
lucrările filosofilor ideali ști și de opera ulterioară a lui Wittgenstein ,
de Cercetările filosofice , mai ales. Al doilea Wittgenstein respinge
conceptul de sens avansat în filosofia limbajului ideal și în propriul său
Tractatus , care se baza pe postulatul că expresiile au un sens fix care
poate fi determinat în termenii („aristotelici”) ai condițiilor necesare
și suficiente. Sensul este înțeles acum în termenii utilizării semnelor
lingvistice drept componente ale „jocurilor de limbaj” publice, adică
activități lingvistice contextualizate, parțial guvernate de reguli, activi –
tăți ce aparțin formelor dinamice ale vieții. Mai mult, expresiile de zi
cu zi sunt considerate, în parte, ca sursă și, în parte, ca instrumente de
încredere pentru elucidarea interpretărilor filosofice, care sunt prezen –
tate în Cercetări sub forma descrierilor minuțioase sau a dialogurilor.
Filosofii analitici au tendința să considere analiza unor concepte ca
‘adevăr’ , ‘cunoaș tere’ , ‘credință’ etc. drept unica opțiune viabilă de a fur –
niza filosofiei o bază sigură. T otuși, cei mai mulți filosofi analitici nu
văd adevărul ca fiind absolut. Rorty (1980) este unul dintre cei care
arată limitele teoriilor analitice și reprezentaționaliste privitoare la re –
ferință și condiții de adevăr. Brandom (1994) reconstruie ște referința
în termenii relațiilor inferențiale, tratând discursul ca pe un set de acte
de vorbire intenționale în care normele implicite sunt făcute explicite.
Deja în anii ’50 și ’60, concentrarea filosofică asupra limbajului obi ș-
nuit, consensual, dăduse naș tere unui număr de practici de cercetare în
care granițele dintre FL și lingvistică tindeau să se estompeze, în speci –
al în cazul teoriei actelor de limbaj ( Austin , Searle ) și în cazul teoriei
conversației lansată de Grice . Fiind în esență o practică socială inten –
țională, limbajul se naș te din discurs, potrivit acestor autori, și ceea ce

116
ROMÂNĂ
este transmis implicit în cadrul dialogului este la fel de important ca
tot ceea ce este codat explicit. Odată cu începutul anilor ’80, poate fi
constatată și o reconciliere între filosofia analitică, filosofia minții și ș ti-
ințele cognitive (incluzând psihologia, neuroș tiința și informatica), și
anume în opera lui Fodor , care caută să argumenteze existența unui
„limbaj al gândirii” înnăscut, ce î și are o sintaxă și o semantică proprie
(pentru o dare de seamă critică, cf. Saporiti 1997). În fine, observați –
ile filosofice se reflectă și în opera multor lingvi ști structurali ști, gene –
rativi ști și cognitivi ști. În orice caz, până acum, contribuția lingvisticii
la FL este controversată (cf., de ex., Haser 2005 în legătură cu teoria
lui Lakoff și Johnson despre metaforă și realismul încorporat, care
fusese gândită ca o critică la adresa pretinsei părtiniri obiectiviste din
filosofia analitică).
4. Filosofia limbajului în sensul cel mai general
Eforturi precum cele raportate în secțiunea 3.3. intră în sfera FL lua –
tă în accepția cea mai generală, după cum s-a precizat în introducere.
Această dezvoltare este sprijinită de ceea ce a ajuns să fie cunoscută
drept filosofia lingvisticii încă din anii ’80 (cf. Katz 1985). În mod cru –
cial, existase dintotdeauna pretenția că FL, atât în sens strict, cât și în
sens larg, de și neautonomă și depinzând de studierea sistematică a
limbajului, asigură temeiurile pentru lingvistică, logică și filosofie de –
opotrivă. Filosofia lingvisticii vede lucrurile de pe poziția opusă: FL
depinde, mai degrabă, de ș tiințe, inclusiv de lingvistică, iar nu invers.
Printre principalele teme de cercetare se află metodele, conceptele și
presupunerile teoretice vehiculate în ș tiințele limbajului, statutul in –
tuiției lingvistice și rolul normelor sociale în limbaj ( Itkonen 2003).
Astfel, spre deosebire de practicile anterioare, FL în sensul cel mai ge –
neral militează pentru o abordare pluralistă a limbajului pe baza cerce –
tării empirice și teoretice interdisciplinare, în linii mari, și nu găse ște
vreo valoare intrinsecă în FL tradițională. Refuzul de a admite o de –
osebire între o perspectivă filosofică și una empiric-lingvistică merge
mână în mână cu tendința de a rezolva problemele FL prin reducții,
mai curând, decât prin distincții. Dacă aceasta este abordarea corectă,
rămâne de văzut.

INTERFERENȚE117
Borsche , T . [1981] Sprachansichten. Der Begriff der
menschlichen Rede in der Sprachphilosophie Wilhelm von
Humboldts . Stuttgart.
Borsche , T . et al. [1995] Sprache . In: Ritter , J./
Gründer , K. [eds.] Historisches W örterbuch der
Philosophie . Vol 9. Darmstadt: 1437-1495.
3. Brandom , R. [1994] Making it Explicit . Cambridge,
MA.
Cassirer , E. [1923-1929/1977] Philosophie der symbo –
lischen Formen . 3 Bde. Darmstadt. [vezi Ernst Cassirer,
Filosofia formelor simbolice [1923], vol. I, Limbajul ,
T raducere din limba germană de Adriana Cînța, Editura
Paralela 45, Pite ști, 2008.]
Cloeren , H.J./ Gründer , K. [1995] Sprachkritik . In:
Ritter , J./Gründer [eds.] Historisches W örterbuch der
Philosophie . Vol 9. Darmstadt: 1508-1514.
Coseriu , E. [2003] Geschichte der Sprachphilosophie .
3. Aufl. Tübingen [etc.]; ediție nouă revizuită: Coseriu ,
E. [2015]. Geschichte der Sprachphilosophie . 2 vols.
Tübingen. [vezi Eugeniu Coș eriu, Istoria filozofiei lim –
bajului. De la începuturi până la Rousseau , Versiune ro –
mânească și indice de Eugen Munteanu și Mădălina
Ungureanu, Humanitas, Bucure ști, 2011.]
Dascal , M. et al. [eds. 1992-1996] Philosophy of
Language (HSK 7). Berlin [etc.].
Davidson , D. [2001] Inquiries into Truth and
Interpretation . 2nd ed. Oxford.
De Cuypere , L./ Willems , K. [2008] Meaning and
Reference in Aristotle’s Concept of the Linguistic Sign . In:
FoSc 13: 307-324.
De Rijk , L. [2002] Aristotle. Semantics and Ontology .
Leiden.
Devitt , M./ Hanley , R. [eds. 2006] The Blackwell Guide
to the Philosophy of Language . Oxford.
Di Cesare , D. [1998] Introduction . In: Di Cesare, D. Note1 De regulă, am tradus engl. meaning prin rom. sens. Ambii
termeni sunt, în limbile lor, la fel de ambigui (sau la fel de
bogați în accepții). În contextele în care Klaas Willems
are în vedere doar «limba» (ca sistem abstract), atunci
meaning ar putea fi redat prin semnificație (sau semnificat )
[nota trad. Cr.M.].
Bibliografie

118
ROMÂNĂ
[ed.] Wilhelm von Humboldt. Ü ber die Vierschiedenheit des menschlichen Sprachbaues .
Paderborn [etc.]: 11-128. [vezi Wilhelm von Humboldt, Despre diversitatea structurală
a limbilor și influența ei asupra dezvoltării spirituale a umanității , Versiune românească,
introducere etc. de Eugen Munteanu, Humanitas, Bucure ști, 2008.]
Dummet , M. [1981] Frege. Philosophy of Language . 2nd ed. London.
Frank , M. [2001] Das individuelle Allgemeine . 4th ed. Frankfurt/Main.
Gadamer , H.-G. [1960/1990] Wahrheit und Methode . 6. Aufl. Tübingen. [vezi Hans-
Georg Gadamer, Adevăr și metodă , T raducere de Gabriel Cercel și Larisa Dumitru,
Gabriel Kohn, Călin Petcana, T eora, Bucure ști, 2001.]
Haser , V . [2005] Metaphor, Metonymy, and Experientialist Philosophy . Berlin [etc.].
Itkonen , E. [2003] What is Language? A Study in the Philosophy of Linguistics . Turku.
Katz , J. [ed. 1985] The Philosophy of Linguistics . Oxford.
Lepore , E./ Smith , B.C. [eds. 2006] The Oxford Handbook of Philosophy of Language .
Oxford.
Pinborg , J. [1972] Logik und Semantik im Mittelalter . Stuttgart.
Prechtl , P . [1999] Sprachphilosophie . Stuttgart.
Rorty , R. [1980] Philosophy and The Mirror of Nature . Oxford. [vezi Richard Rorty,
Filosofie și oglinda naturii , traducere de Alexandru Racu, Anca-Eliza Simitopol, Marius-
Bogdan Tudor Editura T act, Cluj-Napoca, 2014.]
Rorty , R. [eds. 1967] The Linguistic Turn. Recent Essays in Philosophical Method .
Chicago, IL.
Saporiti , K. [1997] Die Sprache des Geistes . Berlin.
Schmitter , P . [ed.] [1987-] Geschichte der Sprachtheorie . Tübingen.
Schulte , J. [1989] Wittgenstein . Stuttgart.
Trabant , J. [1986] Apeliotes oder der Sinn der Sprache . München.
Trabant , J. [ed.] [1995] Sprache denken . Frankfurt/Main.
Verburg , P . [1998] Language and its Functions . Amsterdam.