Organografia

Organografia

3.1. CONSIDERAȚII GENERALE

In raport cu funcția ce o îndeplinesc, organele plantelor sunt de două categorii: organe vegetative și organe de reproducere.

3.2. RĂDĂCINA

3 2 1 MORFOLOGIA RĂDĂCINII

Ținând seama de origine, grad de dezvoltare și funcții îndeplinite, rădăcinile pot fi normale, adventive și metamorfozate

Forme de rădăcini și sisteme de înrădăcinare

Se pot raporta la trei tipuri principale (Fig 3. 4) și anume:

-rădăcinipivotante ;

– rădăcini rămwoase;

-rădăcinifasciculate (firoase).

La plantele lemnoase s-au diferențiat următoarele sisteme de înrădăcinare:

– pivotant (profund);

-trasant (superficial);

-pivotant-trasant (intermediar).

Fig.3.4 – Forme de rădăcini: a – rădăcină pivotantă; b, c – rădăcini rămuroase, d – rădăcină fasciculată .

3.3. TULPINA

Tulpina este organul vegetativ cu simetrie radiară și cu creștere terminală, care îndeplinește două funcții principale: conducerea sevei brute și elaborate, făcând legătura între rădăcină și frunze, și susținerea frunzelor și a organelor de reproducere.

O tulpină deplin formată este alcătuită din noduri și internoduri care se succed regulat în lungul axului.

Morfologia mugurilor. Mugurele este un ax (o porțiune de tulpina) format din internoduri foarte scurte, purtătoare de primordii, și acoperit de frunzișoare protectoare.

ba

Fig.3.14 – Muguri cu solzi pseudoplatanus (A) și muguri nuzi lantana (B) (după Schwarz, F.,1892)

La plantele lemnoase mugurii sunt protejați de solzi (catafîle), rareori sunt nuzi (ca alnus, Viburnum lantana – Fig 3 14).

Mugurii diferă prin: numărul solzilor, culoarea, părozitatea etc .

Mugurii pot fi așezați altern, câte unul la un nod urmând o linie în spirală, opuși, câte doi față în fată, și verticilați, câte trei sau mai mulți la același nivel, de jur-împrejurul axului.

După forma lor, mugurii pot fi sferici (globulari), ovoizi, conici, fusiformi etc.

Tipuri de ramificare la tulpină: I- reprezentări schematice (1- ramificare dicotomică, 2 – r.monopodială; 3 – r. simpodială (dupăJucovschi, PM, 1953) II – două cazuri de ramificare, a – r. monopodială la frasin {Fraxinus excelsior) (x…x- limite de creșteri anuale), b – r, simpodială la tei ( Tiîia < ordata) pr – ramură la sfârșitul primăverii; tm -aceeași toamna (B – cicatricea frunzei Ia capătul lujerului din anul pi ecedent; N – cicatricea fragmentului de lujer desprins la sfârșitul anului precedent; B( -B^ – frunzele respectiv cicatricele lor; K,- JC5 -mugurii axilari; N'- cicatricea fragmentului de lujer desprins la sfârșitul anului în curs (după Trolî, W.1954)

3.4. FRUNZA

3 4 1 MORFOLOGIA FRUNZEI

î 3 * -1- »" u o p

Fig 3 45 – Forme de limb foliar a – rotundă (\a Populus tremuîa), b – subrotundă, c – eliptică (la Fagus iylvatica), d – ovată (la Synnga vulgari •>); c – obovată (la Viburum lantana), f-spatulată (la Belhs perennis), g – ovat-lanceolată (la Salixfragilis), h – lanceolată, î -oblanccolată, j – liniară, k – aciculară (la Pinut), 1 – subulată (iaJumperus), m – romboidală (la Beiuîapendulă), n – cordată (la fiha cordata), o – obcordată (Ia Oxahs acetosellă), p – reniformă (hAsarum europaeum) (după Rothmaler, W,1981)

Fig 3 46- Margine întreagă (A) și cu inciziuni mici B – dințată; C – aerată; D – crenată; E – sinuată (după Morarni, 1,1972)

B

Fig.3.47 – Margini de limb cu inciziuni mari și frunze compuse: A – tipul penat, a – penat-lobată; b – penat-fidată; c – penat-partită, d – penat-sectată, e – frunză imparipenat-compusă; f-frunză imparipenat-compusă; B – tipulpalmat: a – palmat-lobată, b – palmat-fidată; c – palmat-partită; d – palmat-sectată, e – frunză palmat-compusă, f – frunză trifoliolată (după Rothmaler, IV, 1981)

Fig 3.48 – Vârful limbului foliar: a – trunchiat; b – rotunjit; c – obtuz; d – acut; e – acuminat, f – spinos; g – mucronat,h – emarginat (după Rothmaler, W,1981)

a b c d e f g

Fig.3.49 – Baza limbului foliar. a – trunchiată; b – rotunjită, c – îngustată, d – cuneată, e – sagitată, f- hastată; g- asimetrică, h – aunculată; î – cordată, j – remformă (după Rothmaler, W., 1981)

In limbul frunzei, fasciculele hbero-lcmnoase înconjurate de

I. descrierea plantelor lemnoase

1.1. Aspecte introductive

Plantele principale care cresc în ecosistemele de pădure, produc lemn și alte materii prime, precum: coajă rășini, substanțe tanante, flori, semințe, nectar etc., sunt cunoscute generic sub denumirea de specii lemnoase forestiere. Aceste plante formează prin tehnicile silvice de întemeiere, îngrijire și conducere a pădurilor arborete, care pe lângă producția de biomasă lemnoasă și valoroase produse nelemnoase, exercită importante funcții protective, și sanogene cu privire la microclimatul pădurii, la solul pădurii și purificarea atmosferei din jur. În categoria produselor nelemnoase (accesorii) se includ fructele comestibile de castan bun și nuc, fructele recoltabile ale numeroaselor specii arbustive, cum sunt: zmeurul, afinul, murul, cornul ș.a., cunoscute și utilizate pentru valoarea lor nutritivă și farmaceutică. În plus, se remarcă la plantele lemnoase forestiere și însușiri decorative, deosebit de apreciate, ceea ce face ca ele să fie introduse în parcuri și grădini cu scop ornamental.

Plantele lemnoase forestiere se deosebesc principial de cele pomicide și după înălțimea realizată și consistența tulpinilor se diferențiază în arbori, arbuști, arbuști pitici și subarbuști.

Arborii sunt plante lemnoase multianuale, policarpice, care la maturitate ating cel puțin 7 m înălțime. Se mai numesc și esențe forestiere sau copaci.

După dimensiunile atinse la maturitate, arborii se clasifică în:

arbori de mărimea a I-a, care depășesc 25 m înălțime;

arbori de mărimea a II-a, cu înălțimi cuprinse între 15 și 25 m;

arbori de mărimea a III-a, cu înălțimi cuprinse între 7 și 15 m.

După modul și locul unde cresc și se dezvoltă se distinge forma arborilor – cea forestieră în desimea pădurii având tulpini drepte, înalte, curățate de ramuri pe lungimi apreciabile din trunchi și cea specifică, la arborii ce cresc izolați, în teren liber, cu tulpini scurte și conice, îngroșate la bază și cu coroane mult dezvoltate în lungime și adâncime.

Arbuștii sunt plante lemnoase cu înălțimi la maturitate până la 7 m, ce prezintă, adeseori, numeroase tulpini, ramificate de la bază sub formă de tufă.

Arbuștii pitici au înălțimi de până la 1 m și prezintă tulpini scurte și târâtoare, puțin ramificate. Se menționează, ca exemple: afinul, merișorul, bujorul de munte, sălciile pitice ș.a.

Subarbuștii sunt plante semilemnoase, cu consistență erbacee, degerând în mod frecvent iarna. Planta se reface primăvara din mugurii dorminzi din partea bazală: drobul, drobița, afinul (în multe situații) etc.

Plante lemnoase sunt și lianele forestiere, care pot atinge înălțimi de peste 20 m, dacă sunt fixate pe suporți (arbori, ziduri etc.). Se agață de suporți cu ajutorul cârceilor proveniți din pețiolii și rahisul frunzelor, din rădăcini adventive, peri sugători sau prin răsucire în jurul suportului.

Odată cu descrierea plantelor lemnoase forestiere se menționează și însușirile lor ecologice, folosindu-se terminologia și noțiunile specifice. În mod obișnuit, plantele lemnoase forestiere ca obiect de studiu se investighează prin valoarea lor remarcabilă de specii indicatoare ale factorilor climatici și edafici în care vegetează.

Tratarea speciilor lemnoase forestiere se face în ordine sistematică, pe subîncrengături: Gimnosperme și Angiosperme.

Gimnospermele sunt specii vechi apărute acum circa 300 milioane ani, la finele perioadei devoniene. Au atins perioada maximă în perioada jurasică din era secundară. Se consideră că în acele timpuri erau reprezentate prin circa 20000 specii, în timp ce numărul speciilor actuale nu depășește 675 încadrate în 63 genuri. Arealul gimnospermelor este foarte larg, fiind dezvoltate prioritar în zonele reci și temperate ale emisferei nordice. Sunt și unele specii aparținând familiilor Cycadaceae, Araucariaceae, Podocarpaceae și Pinaceae care se întâlnesc în zona intertropicală și în emisfera sudică.

Sunt plante lemnoase cu tulpini monopodiale, port de regulă conic, ramuri dispuse în verticile, mai rar în coroane lățite – tabulare sau cu aspect de ferigă arborescentă. Frunzele sunt persistente, rar caduce, în formă de ace sau solzi, uninerve, cu structură anatomică xeromorfică.

Florile sunt unisexuat – monoice, rare ovidioice, fără înveliș floral sau, ca excepție, un înveliș floral rudimentar. Florile mascule sunt grupate în inflorescențe amentiforme iar cele femele cu numeroase carpele și, caracteristic, cu ovule libere așa încât polenul ajunge direct pe micropil.

Conurile sunt de diferite forme, au solzi lemnoși sau pieloși și semințe neacoperite, rareori semințe acoperite de un înveliș cărnos, fals.

Lemnul are structură simplă, fiind alcătuit aproape integral din traheide verticale, cu punctuații duble – areolate. Lemnul, scoarța, frunzele și semințele conțin canale rezinifere sau pungi de rășină, de unde și denumirea de rășinoase.

Din punct de vedere sistematic, gimnospermele se împart în patru clase: Cycadopsida, Coniferopsida, Taxopsida și Gnitopsida. În aceste clase sunt incluse 11 ordine, din care importanță prezintă 5: Cycadales, Ginkgoales, Coniferales, Taxales și Cnetales.

Angiospermele sunt plante mai tinere filogenetic, descinzând din unele gimnosperme dispărute, cum ar fi Benettitalele, cunoscute din triasicul inferior, au atins apogeul în jurasic și au dispărut după cenomanian (Stănescu și colab. 1997). Pentru flora forestieră a țării noastre, se menționează ca importanță, genurile: Fagus, Quercus, Carpinus, Betula, Salix, Populus, Fraxinus, Ulmus, Tilia, Acer, Juglans, Liriodendron, Magnolia.

Dominarea angiospermelor și regresul gimnospermelor începe să se manifeste în neozoic. Pe măsură ce clima se încălzește, flora din terțiar se îmbogățește cu noi elemente și treptat apar foioasele cu frunze căzătoare.

În perioada actuală, angiospermele au tulpini simpodiale sau monopodiale, port foarte divers, ramuri neverticilate. Frunzele sunt căzătoare sau persistente. Nervațiunea frunzelor este ramificată. Florile sunt frecvent unisexuat monoice, dar și dioice, bisexuate, poligame cu diferite variante: andromonoice, androdioice, androgine etc.

Caracteristic pentru angiosperme este faptul că florile au marginile carpelelor concrescute, alcătuind o cavitate ovariană, în care se formează și stau închise ovulele. Ovarul este prevăzut totdeauna cu stigmat care primește polenul, iar semințele ce se dezvoltă din ovule rămân acoperite (aggeion = înveliș, iar sperma = sămânță).

Arealul angiospermelor este foarte închis, bine dezvoltat în zonele reci și temperate ale celor două emisfere, ca și în zonele ecuatoriale, tropicale și subtropicale. Speciile din această încrengătură sunt mai plastice decât gimnospermele, prezintă o mare amplitudine adaptativă ecologică. Speciile care vegetează în climate reci și umede, reci și uscate, calde și uscate au frunze căzătoare iarna, în timp ce speciile din climate calde și umede sunt sempervirescente.

Arborii de foioase se regenerează atât sexuat din sămânță, cât și pe cale vegetativă prin lăstari, drajoni, butași, altoaie, marcote.

Lemnul are o structură complexă, prezintă vase complete cu excepția magnoliaceelor, care au traheide ca gimnospermelor, fibre și parenchim lemnos bine dezvoltat. Nu conține canale rezinifere.

Angiospermele se împart în două clase: Dicotyledoneae și Monocotyledoneae.

Dicotiledonatele au embrion cu două cotiledoane, frunze simple sau compuse, întregi dințate cu nervațiune ramificată, de obicei pețiolate. Tulpina este ramificată, iar rădăcinile bine dezvoltate. Din această clasă fac parte marea majoritate a speciilor foioase de arbori, arbuști și subarbuști. La rândul lor se împart în trei subclase: Monoclilamideae (fag, sălcii, nuc ș.a.); Dialypetalae (rozaceele) și Sympetalae.

Clasa Monocotyledoneae include plante erbacee, foarte rar lemnoase, cu un singur cotiledon.

1.2. Subîncrengătura GYMNOSPERMEAE

Debazac (1964) consideră că ordinele Cycadales și Ginkgoales nu trebuiesc incluse în subîncrengătura Gymnospermae, fiind considerate ca prefanerogene. Opinăm, totuși, să se prezinte aici specia Ginkgo biloba L., gen Ginkgo L., familia Ginkgoaceae Eng., Ordinul Ginkgoales. Originară din clima orientală această specie a fost introdusă în Europa (1730), fiind cultivată ca arbore ornamental. Nu a fost introdusă în culturi forestiere. Arbore ușor adaptabil, rezistă bine la geruri, la uscăciune și la poluarea urbană, crește viguros și realizează forme frumoase pe soluri bogate, afânate, revene. Este specie de lumină și are relativ puțini dăunători biotici.

Este arbore de mari dimensiuni; înălțimi de 40 m și grosimi de peste 3 m. Are tulpina dreaptă, ramificată neregulat verticilat, cu port de conifer. Tulpina este dreaptă, are ritidom gros, frunze caduce, flori unisexuat – dioice. Semințele lung pedunculate, false drupe 2 – 3 cm lungime, verzi la început și galbene după coacere. Maturația anuală, în octombrie. Creșterea înceată, în tinerețe, longevitatea peste 1000 ani.

1.2.1. Ordinul Coniferales (Coniferae)

Cuprinde specii lemnoase originare din regiuni boreale, temperate meridionale. În genere, arbori de talie mare, mai rar arbuști. Au tulpini drepte, monopodiale, coroane înguste, piramidale sau conice. Ramurile sunt de regulă lungi (Abies, Picea, Pseudotsuga) sau lungi și scurte (Larix, Pinus, Cedrus).

Frunzele sunt aciculare sau solzoase, cu limb îngust, persistente, mai rar căzătoare. Florile unisexuat – monoice, rareori dioice (Juniperus). Conurile au solzi lemnoși sau pieloși, rareori false drupe sau false bace, cu semințe acoperite de o formație cărnoasă.

Lemnul, scoarța, mugurii, tegumentul seminței conțin rășină, de unde și denumirea de rășinoase. Semințele sunt prevăzute cu aripioară terminală sau bilaterală adaptate la o diseminare ușoară. Rășina le mărește rezistența la frig, majoritatea dintre pinacee vegetând la altitudini ridicate și în climate reci.

Ordinul Coniferales include 10 familii, dintre care 4 au semnificație filogenetică, având numai reprezentanți fosili. Celelalte 6 familii cuprind circa 520 de specii, de largă importanță forestieră și economică, grupate în numeroase genuri.

1.2.1.1. Familia Pinaceae Lindl. (Abietaceae)

Din această familie fac parte numeroase specii de arbori, încadrate în genurile: Abies, Pseudotsuga, Tsuga, Picea, Pinus, Larix, Cedrus, care vegetează în zone reci și relativ calde. Au dimensiuni mari, tulpini drepte, monopoidale, coroane regulate, piramidale.

Florile sunt unisexuat monoice. Prin dezvoltarea florii, după fecundare, se formează conul, din solzi pieloși și/sau lemnoși. Ovulele se transformă în două semințe simetrice, de regulă aripate, aripioara fiind desprinsă din solz. Semințele se coc în primul, al doilea sau al treilea an de la apariție. Germinația este epigee, plantulele având de la 3 la 10 cotiledoane.

Genul Abies Mill.

Cuprinde peste 40 de specii din Emisfera nordică, regiuni montane. Arborii sunt de talie mare, cu tulpină cilindrică, verticile regulate și înrădăcinară pivotantă. Coroana este piramidală, deasă și umbroasă. Conurile sunt erecte, ovoide sau cilindrice, cu bracteea ascunsă sau vizibilă.

În România crește spontan numai Abies alba Mill. În parcuri și grădini dendrologice au fost introduse circa 15 specii.

Bradul alb (Abies alba, Mill.; A. pectinata D.C.) datează din mezozoic, perioadă în care s-a retras, odată cu răcirea climatului, din teritoriile Europei Centrale, în munții din bazinul M. Mediterane, Sicilia, Creta, Peloponezia, Balcani, Caucaz, Munții Atlas, Munții Taurus. E. Pop (1932) consideră că la noi, în interglaciar, arealul genului Abies a fost mai extins decât în prezent, iar în perioada glaciațiunii Würm s-a retras în Balcani.

Bradul alb are areal exclusiv european limitat în regiunile muntoase din centrul și sudul continentului: Jura, Vosgi, Alpi, Apenini, Carpați, Balcani. La nord de paralela de 55º și spre est de Munții Carpați lipsește. În România, dintre rășinoase se situează după molid (15% din suprafață), fiind mai răspândit în Carpații Orientali, la altitudini cuprinse între 400 și 1200 m. Împreună cu fagul și molidul formează arborete amestecate, foarte valoroase din punct de vedere silvicultural și economic.

Arealul de cultură al bradului coincide, în mare măsură cu arealul său natural. Bradul are cerințe mari față de condițiile staționale, fiind din acest punct de vedere mai pretențios decât celelalte specii de rășinoase de la noi. Se dezvoltă bine în climate moderate, fără variații mari de temperatură, bogate în precipitații și ferite de înghețuri. Regenerarea acestei specii se face bine sub masiv, la adăpostul coronamentului oferit de arboretul matur.

Solul poate exercita influență hotărâtoare asupra vitalității bradului; crește și se dezvoltă viguros pe soluri brune eubazice și eumezobazice, profunde, bogate în substanțe nutritive și cu umiditate suficientă, formate pe roci marno-grezoase, pe conglomerate poligene sau pe coluvii și eluvii fertile.

Fig. 1.1. Abies alba Mill.

a – lujer cu floare femelă; b – un ac; c – secțiune transversală prin ac; d – solz de con (față exterioară cu bracteee); e – solz de con (față interioară cu semințe); f – lujer cu flori mascule; g – con matur; h – sămânță; i – urmele acelor după cădere; j – plantulă (după Flora RPR cu completări)

Bradul este o specie cu temperament pronunțat de umbră; puieții izolați în arborete încheiate, rezistă la umbrire până la 40-50 ani. Odată puși în lumină acești puieți își reactivează creșterile; manifestă totuși sensibilitate față de factorii de stres, cum sunt, de pildă, secetele prelungite. Folosind o formulă ecologică, se poate spune despre brad că este:

central – vest european, montan (colinar), mezoterm, mezofil, unidofil, umbrofil

eubazic – mezobazic, mezotrof – eutrof, mezofil – mezohigrografic

În arealul indigen al bradului se pot diferenția ecotipuri climatice și edafice, cum sunt: bradul de altitudine mică din subcarpații Moldovei și din depresiunea Târgu Secuiesc; bradul relativ termofil din Munții Banatului; bradul de soluri cu umiditate în exces din Bucovina ș.a.

Bradul este un arbore de mari dimensiuni (35 – 40 m înălțime și diametre de 1 – 2 m). Înrădăcinarea profundă, pivotantă; tulpina dreaptă, cilindrică, se elaghează bine în masiv. În tinerețe scoarța este netedă, uneori cu ritidom solzos, de culoare cenușiu – verzuie. Coroana deasă, compactă, cilindrică piramidală cu vârf ascuțit în tinerețe, lățit tabular la bătrânețe, lujerul terminal căpătând o formă caracteristică de “cuib de barză”.

Maturitatea arborilor în masiv se înregistrează la 50 – 70 ani, periodicitatea fructificațiilor la 2-3 ani. Creșterea este înceată în primii ani, până la 15 – 20 ani, după care se activează sensibil. La 100 ani, arboretele de brad pot produce 10 –12 m3/an/ha, mai mult decât fagul și mai puțin decât molidul.

Bradul este sensibil la poluanți; efecte negative au atât poluanții solubili, cât și cei insolubili, care se acumulează pe frunze. Lemnul acestei specii este de bună calitate, fără duramen evident, moale, albicios, se despică ușor. Este utilizat în industria de celuloză și hârtie, construcții, la producerea de mobilă. Este foarte apreciat ca pom de Crăciun.

Alte specii de brad, introduse la noi în cultură:

Abies nordmaniana Spach. – brad de Caucaz, originar din zonele montane din Caucaz și nord – estul Turciei. Este considerată specie de climat montan cu o bună rezistență la frig și îngheț. Realizează înălțimi de peste 50 m, având port frumos, coroană bogată și frunziș des și întunecat.

Abies concolor Lindl. – bradul argintiu originar din vestul Americii de nord, unde ocupă întinderi apreciabile la altitudini de 1800 la 3000 m. Este arbore de mărimea a I-a (40 m înălțime), coroana piramidală, cu frunziș argintiu. Suportă bine fumul și praful din centrele industriale. Este apreciat ca arbore ornamental.

Abies grandis Lindl. – bradul de Vancover, originar din America de nord, răspândit de-a lungul coastei Pacificului, din California – în sud, până în Columbia Britanică – în nord. Vegetează într-un climat oceanic, umed. Arbore de mari dimensiuni (70-80 m înălțime) cu creșteri superioare față de celelalte specii de brad.

Genul Pseudotsuga Carr.

Arbori originari din vestul Americii și din estul Asiei. Sunt reprezentați la noi prin speciile Pseudotsuga menziessi și P. glauca.

Pseudotsuga menziessi Franco. – duglas verde – originar din vestul Americii de nord, cu areal larg la latitudini cuprinse între 27 și 52º latitudine nordică, pe direcția Mexic în sud până în Columbia Britanică, în nord. A fost introdus în Europa de un secol și jumătate, la noi, în raza județelor Bihor, Bacău, Timiș, Brașov.

Este mai rezistent la uscăciune decât molidul și bradul, coborând altitudinal până în gorunete. Are temperament de semiumbră, mai de lumină decât bradul și chiar decât molidul. Suportă perioadele de secetă, pe soluri fertile, îi priesc însă solurile afânate, ușoare, aerisite cu drenaj intern normal. Se disting în arealul său larg numeroase rase geografice și ecotipuri climatice.

Este o specie de dimensiuni foarte mari (peste 100 m înălțime și 4-5 m în diametru. Pardé (1994) menționează existența unui duglas, care a avut 127 m înălțime și 7,60 m diametru. Longevitatea este de până la 700 ani. Este o specie repede crescătoare, fiind considerat prin producțiile ce le realizează și valoarea tehnologică a lemnului cea mai importantă specie de rășinoasă, exotică introdusă în țara noastră (fig. 1.2.).

Fig. 1.2. Pseudotsuga menziesii (Mirbel) Franco

A – lujer cu ace; B – ac; C – porțiune de lujer după căderea acelor (x2); D – lujer cu muguri; E – con; F – solz de con cu semințe; G – sămânță cu aripă

Genul Picea Dietr.

Acest gen cuprinde circa 40 specii de arbori din Emisfera nordică cu înălțimi mari, tulpină dreaptă, coroană piramidală, conică, prezentând numai lujeri lungi. Frunzele sunt persistente, aciculare, ascuțite, în patru muchii. Florile sunt unisexuat monoice, conurile cu solzi lemnoși, persistenți și cu bractee scurte, ascunse. Maturația este anuală, semințele se împrăștie după coacere, iar conurile mai rămân pe arbore un timp, după care cad întregi.

Semințele mici aripate, fără pungi de rășină, sunt așezate într-o concavitate a aripii, din care se desprind ușor. Plantula are 5-10 cotiledoane aciculare. Lemnul nu are duramen colorat, cu canale rezinifere este super celui de brad. Scoarța conține substanțe tanante.

În Secția Eupicea se cuprind speciile cu ace în patru muchii, pe toate fețele având linii de stomate mai mult sau mai puțin evidente și conurile pendente.

Picea abies (L.) (P. excelsa Link.) – molid, molift, are o origine veche, înainte de mezozoic. Molidul european datează din terțiar. Se menționează (Stănescu, 1997, după Vogellehper 1968) că cel mai vechi tip de arbore de molid cu lemn asemănător este Protopiceaxylon yabei (Shimakura), găsit în Manciuria în șisturi din jurasicul mediu.

Originea molidului se află în Asia de est; molidul european a ajuns la noi din Orientul Îndepărtat peste Siberia și Munții Urali. Fosilele de molid găsite în Groenlanda și Spitzberg se aseamănă cu cele din America de nord și din Europa centrală. Sub influența glaciațiunilor cuaternare molidul a trecut prin diverse transformări, localizându-se în ultima glaciațiune în Rusia mijlocie, Munții Carpați, zona Alpilor Dinariei și în Apenini.

În postglaciar, clima mai caldă, boreală, a determinat extinderea molidului în munții în faza de trecere pin – molid și mai apoi în faza molidului. În perioada subatlantică cu climat mai umed și mai răcoros, între etajele molidului și stejarilor se interpun carpenul și, mai apoi, fagul și bradul, definitivându-se, după cum susține E. Pop (1954), actuala zonare a vegetației din țara noastră.

Molidul din Carpați reprezintă sub multe aspecte o rasă geografică unitară, cu un fond de gene care prezintă numeroase echivalențe la diferite populații și proveniențe. Se remarcă o diferențiere a condițiilor de creștere și dezvoltare a molidului în Carpații Orientali și Carpații Meridionali. Începând cu zona Carpaților de Curbură climatele postglaciare mai blânde decât în Carpații Orientali, au îngustat răspândirea molidului pe versanții sudici ai carpaților Meridionali.

Se afirmă (Schmidt – Vogt, 1977) că arealul european al molidului nu este continuu, el fiind fragmentat de două disjuncții – una din centrul Poloniei și alta din zona nordică a Carpaților din România. În Munții din vestul Europei, ca și în centrul, estul și nordul Europei – din Scandinavia la Urali – molidișurile ocupă suprafețe continue pe mari întinderi.

În țara noastră, molidul din arealul său natural ocupă 1 429 510 ha, arealul molidișurilor în Carpați nu coincide cu arealul natural al molidișului, remarcându-se pătrunderi ale acestuia în amestecurile de fag cu rășinoase până la altitudini inferioare. Exceptând zona Banatului, unde molidul nu crește natural, molidișurile realizează continuitate în regiunile montane ale Carpaților.

În raport de etajarea climatelor, arealul molidișurilor se diferențiază în molidișuri subalpine, molidișuri montane mijlocii, molidișuri montane inferioare și molidișuri de depresiuni.

Într-o arie de vegetație întinsă și dispersată climatic, cum este cea a molidului, există numeroase rase geografice, care se caracterizează prin diverse caractere ecologice. În Carpați molidul este reprezentat printr-o rasă geografică specifică, valoroasă prin fondul de gene, mare capacitate de creștere și adaptare. Față de molidul din Alpi, rasa din Carpați diferă după unele caractere morfologice (culoarea scoarței, forma solzilor conurilor ș.a.).

În țara noastră rasa carpatică nu este unitară, existând diferențe prin vitalitatea generală și potențialul productiv între molidul din Carpații Orientali și Carpații Meridionali (mai puțin valoros). Din aceste considerente, molidul este tratat ca o specie continentală, montană și subalpină, de climat rece și umed, cu nebulozitate mare. Comparativ cu bradul, are nevoie de mai puțină căldură și se mulțumește cu un sezon de vegetație mai scurt.

Față de fertilitatea solului, molidul este mai puțin pretențios decât bradul, vegetând bine și pe soluri cu troficitate scăzută. În fapt, molidul contribuie la acidificarea solului, litiera sa fiind bogată, se descompune imperfect și anevoie. Molidul se regenerează greu pe soluri uscate și este vulnerabil la vânt din cauza superficialității rădăcinii plantulelor. Se instalează și pe soluri cu umiditate în exces și pe turbării, dovedește însă în asemenea situații o stare de vegetație lâncedă.

Are temperament de semiumbră. Molidul realizează frecvent înălțimi de 30-40 m. Prezintă tulpină dreaptă, cilindrică (fig.1.3.). Ritidomul are caractere variabile, deseori de culoare roșcată; se desface în solzi de forme diferite poligonali până la rotunjiți. Coroana este îngustă, conică, ramurile sunt dispuse în verticilii și au poziții diferite. Crăcile se elaghează anevoie.

Lujerii sunt de culoare brună roșiatică sau gălbuie – roșiatică, se recunosc după proeminențele lemnoase. Frunzele aciculare, lungi de 1 la 2,5 cm, sunt rigide, îngustate la vârf și terminate într-un mucron înțepător, prezintă 2 – 4 șiruri de stomate. Florile sunt unisexuat monoice. Fructifică rar la 3-4 ani în condiții normale. Conurile de formă cilindrică, au 10-15 cm lungime și 4-5 cm diametru, au o poziție pendentă și în luna august prezintă culori verzi sau roșii – violacee.

Semințele sunt mai mici și mai ușoare decât la brad; sunt prevăzute cu o aripioară de 10-15 mm, cu marginea superioară rotunjită, de care se desprind ușor. Împrăștierea se produce după desfacerea solzilor la conurile mature. Circa 150000 semințe cântăresc un kg; din acestea 70-80% au putere germinativă ridicată. Germinația este epigee, plantulele prezentând 5-10 cotiledoane.

Puieții cresc încet, activarea producându-se după 3-5 ani, când lujerii anuali ating uneori 1 m lungime. Longevitatea ajunge la circa 600 ani, mai scurtă decât la brad. Molidișurile formează arborete productive, cu creșteri de peste 14 m3/an/ha, la vârsta de 100 ani.

Fig. 3.3. Picea excelsa (Lam.) Link.

A – lujer cu ace; b – ac; c – secțiune în ac; d – porțiune de lujer după căderea acelor; e – flori mascule; g – con; h, i, j – forme de solzi (partea exterioară); k – solz cu semințe (partea interioară); l – sămânță aripată; m – plantulă

Este un creator de mediu specific, influențând sensibil atât climatul intern, cât și solul de pădure. Sub coroanele sale, mediul devine umbros, rece și umed, lipsit de curenții puternici de aer. Ploile de slabă intensitate sunt reținute aproape în totalitate. În asemenea mediu, caracterizat și printr-o litieră bogată, greu alterabilă și un consum ridicat de elemente nutritive și de apă, solurile evoluează repede se acidifică și se podzolesc. Resturile organice nedescompuse se depun sub formă de humus brut sau moder, iar hrănirea cu azot a molidului devine micotrofă.

Lemnul are culoare albă, uniformă, nu are duramen evident și prezintă canale rezinifere. Are calități tehnologice deosebite: ușor, moale, omogen, rezistent, elastic și trainic. Se pretează la utilizări variate, în construcții, dogărie, producerea de hârtie, celuloză și chibrituri, mai puțin în tâmplărie. Lemnul de molid cu inele neregulate, îngustate și fine, crescuți în stațiuni favorabile, are importanță deosebită în fabricarea instrumentelor muzicale, în construcții aeronautice etc.

Molidul se obține din sămânță, butași și prin altoire. Semănatul se execută primăvara, sămânța tratându-se în prealabil cu miniu de plumb. Se recomandă ca, până la răsărire, semănăturile să fie acoperite cu crăci sau plase pentru a feri semințele de păsări.

Alte specii de molid cunoscute la noi sunt:

Picea pungens Engelm. – molid argintiu. Specie exotică din Munții Stâncoși (America de nord), adaptată la climatele montane (1800 – 3300 m) suportă bine temperaturile scăzute, uscăciunea în aer și în sol. Se dovedește rezistent la fumul și praful industrial. La noi a fost introdus ca arbore ornamental, de la câmpie până în regiunea montană.

Picea engelmanni Parry – molid de Arizona. Specie exotică originară, ca și molidul argintiu din Munții Stâncoși. Pornește în vegetație cu 2-3 săptămâni mai devreme decât P. pungens ceea ce îl face vulnerabil la înghețurile târzii. Atinge înălțimi până la 50 m fiind preferat ca arbore ornamental. Se menționează la noi, prezența unor exemplare valoroase în parcul Dofteana – Bacău.

Picea sitchensis Carr. – molid de Sitka. Specie exotică localizată din Alaska până în California. Este o valoroasă specie forestieră de cultură și în climatele din Europa Occidentală, realizând port și creșteri valoroase (la noi în Valea Iardastița – județul Caraș Severin). Atinge înălțimi de 60 m. Molidul de Sitka poate fi urmărit la noi în grădinile dendrologice – Brașov, Dofteana – Bacău, Simeria, Nendorf ș.a.

Genul Larix Mill.

Cuprind aproximativ 10 specii, răspândite în regiunile înalte din Emisfera nordică. Arborii au coroana rară, cu verticile neregulate. Acele sunt liniare, căzătoare. Florile sunt unisexuat monoice. Conurile au solzii persistenți. Maturația este anuală. Semințele sunt mici, aripate, fără pungi rezinifere.

Lemnul prezintă duramen, conține numeroase canale rezinifere, tare, durabil și foarte valoros. În Europa sunt utilizate în lucrările de împădurire speciile Larix decidua și L. leptolepis.

Larix decidua Mill. subspecia carpatica – larice, zaslă. Ca și alte specii dintre gimnosperme, datează din era secundară. În era terțiară perioadele jurasic și cretacic -–s-au separat în China Centrală două grupe de specii ale genului Larix, una orientală și alta vestică din care s-a desprins L. decidua și L. sibirica.

Larix decidua a migrat prin Siberia și Altai până în Europa. În glaciațiunile cuaternare, laricele eurasiatic s-a divizat în L. decidua în Europa și L. sibirica în Siberia centrală și vestică.

În post glaciar laricele s-a extins către est, iar laricele european a rămas cantonat în zone montane și premontane, cu climat continental (Pașcovschi, 1949). Laricele este o specie europeană, cu areal fragmentat și localizat pe teritorii montane (fig. 1.4.).

Crește natural în munții Europei Vestice și Centrale ocupând suprafețe întinse la altitudini mari în Alpii Maritimi și Occidentali (Franța, Elveția, unde ajunge până la 2400 – 2500 m) și la altitudini mai mici în Alpii Centrali și Orientali (unde coboară până la 400 m, iar în Tatra și Polonia formează arborete amestecate la altitudini cuprinse între 300 și 800 m.

La noi, laricele spontan se localizează în Ceahlău, Ciucaș, Bucegi, Lotru și Apuseni, la altitudini cuprinse între 650 m în Apuseni și 1900 m în Ceahlău. Formează arborete pure sau amestecate cu molid, fag, brad, zâmbru și mesteacăn. În trecut a fost mai răspândit în Carpați, dar a fost exploatat fără noimă pentru valoarea lemnului.

Vegetează în climate continentale, caracterizate prin amplitudini mari de temperatură, ierni scurte, înghețuri frecvente. Determinante pentru starea de vegetație și productivitatea laricelui sunt condițiile absorbției și eliminării apei prin transpirație. Îi priesc solurile afânate, aerisite, structurate, scheletice, care rețin bine apa și o cedează rădăcinilor.

Solurile compacte, argiloase, pseudogleizate sunt contraindicate pentru cultura laricelui. La noi, laricele spontan crește pe soluri bogate în substanțe minerale, de pe calcare sau conglomerate. În Alpi, ca și în Sudeți, laricele vegetează și pe soluri relativ sărace și acide, formate pe șisturi cristaline, granite ș.a.

Are temperament pronunțat de lumină. Raporturile sale cu alte specii depind în mare măsură de exigențele mari față de lumină. Este considerată specie repede crescătoare, realizând pe stațiuni fertile înălțimi de 28 – 30 m și o productivitate de circa 9 m3/an/ha.

Fig. 1.4. Larix decidua Mill.

a – lujer în timpul iernii; b – ramură cu ace în fascicule și lujer cu ace solitare; c – formă de ac solitar; d – formă de ac din fascicul; e – ramură cu lujer, brahiblaste, flori mascule, flori femele și conuri; f – con; g – solz și bractee; h – semințe cu aripi

Lemnul de larice este valoros, are duramen distinct, frumos colorat, elastic, durabil în aer și în apă. Are multiple utilizări în construcții (civile, navale, decorațiuni interioare, mobilă fină ș.a. Conține rășină, din care se extrage ulei de terebentină.

Laricele dispune de o amplitudine ecologică largă, realizează o producție ridicată de biomasă, se obține din sămânță. Semănatul se execută primăvara cu sămânță nestratificată. La început sunt necesare udarea și umbrirea.

Larix sibirica Ldb. Este specie siberiană cu un întins areal, adaptată la climate aspre, realizează dimensiuni mari.

Larix leptolepis Gord – larice japonez. Specie exotică, care formează în Japonia arborete de amestec cu Abies homolepis și Picea londoensis, în stațiuni cuprinse între 1200 și 2400 m altitudine. Arbore de mărimea a I-a, introdusă experimental la noi în ocolul silvic Râșnov, cu rezultate bune.

Genul Cedrus

Cuprinde 4 specii mediteraneano – himalaiene, dintre care Cedrus atlantica Manetti – cedru, a fost introdusă și în România. Este o specie exotică, răspândită în Africa de nord, Algeria și Maroc, unde crește bine la altitudini cuprinse între 1400 și 2200 m. Este adaptată la climatul mediteranean, ferit de extreme termice. La noi suferă din cauza temperaturilor scăzute din timpul iernii, totuși există exemplare valoroase la Macea (Arad), Halmeu și Oradea.

Genul Pinus L.

Se cunosc 12 specii de pini, răspândite în emisfera nordică, din regiunea ecuatorială până la limita boreală a pădurilor. Sunt specii rezistente la temperaturi scăzute, la secete și puțin pretențioase față de sol. Pinii au o mare importanță silviculturală putând fi folosiți la punerea în valoare a solurilor sărace din stațiuni extreme. Prezintă, de asemenea, o mare importanță ornamentală.

Genul Pinus se împarte în subgenuri și secții. Din subgenul Dyploxylon Kochne, secția Eupitys, care cuprinde specii cu câte două ace într-o teacă, prezintă importanță deosebită la noi Pinus sylvestris L. – pinul silvestru.

Specie răspândită pe arii întinse în Pirinei, Rhodopi, Balcani, Caucaz, în Asia și de la Atlantic la Pacific. Se estimează că în prezent ocupă peste 143 milioane hectare. În postglaciar devine pe teritoriul României specie predominantă, cu o mare răspândire la coline și în munți. Odată cu încălzirea climatului pierde teren în favoarea molidului. În prezent ocupă suprafețe restrânse (circa 9000 ha în Subcarpații Moldovei, în Retezat, în bazinul superior al Argeșului, Dâmboviței, Bârsei ș.a.). Este folosit de multă vreme în plantațiile forestiere.

Este arborele cu cea mai mare amplitudine ecologică dintre rășinoasele indigene. Suportă în bune condițiuni gerurile și arșițele prelungite. Este adaptabil la umiditate și tolerant față de condițiile edafice, puțin pretențios în raport cu troficitatea solului.

Exigențele sale climato-edafice modeste îl recomandă ca o specie pionieră tipică, după mesteacăn și plopul tremurător. Are temperament pronunțat de lumină, cu coroane transparente, înălțimi cuprinse între 25 la 40 m. Înrădăcinarea, de la superficială în turbării sau pe stâncării, până la profundă pe soluri nisipoase.

Tulpina este mai puțin dreaptă decât la molid, brad și larice, pierzându-și rectitudinea în partea superioară. Scoarța dezvoltă un ritidom de culoare roșiatică – cărămizie care se exfoliază în foi subțiri. Coroana este piramidală, la maturitate capătă formă caracteristică, neregulat ramificată.

Fructifică devreme, abundent odată la 3-5 ani, conurile sunt scurt pedunculate, ovo – conice, brune cenușii, ajung la maturitate în al doilea an (fig. 1.5.).

Fig. 1.5. Pinus sylvestris L.

A – ramură cu con; B – con matur; C – fascicul cu ace; D – aripa seminței

Crește viguros în tinerețe, este sensibil la vătămările produse de vânt sau zăpadă, precum și la atacul unor specii de insecte și ciuperci. Are coroane rare, luminoase, creând un mediu climatic specific, ospitalier pentru arbuști și plante erbacee.

Lemnul cu duramen roșiatic are însușiri variabile, în raport cu proporția duramenului și de conținutul de rășină. Este rezistent și are variate întrebuințări în construcții, minerit, decorațiuni interioare, mobilă, tâmplărie etc.

Pinul silvestru se obține din sămânță, iar formele decorative prin altoire. Semănatul se face atât toamna cât și primăvara; sămânța se păstrează peste iarnă în locuri ferite de umezeală și de rozătoare.

Pinus nigra Arm. – pin negru austriac. Este o specia exotică, care ocupă un areal mai restrâns decât pinul silvestru (Peninsula Iberică, sudul Franței, Alpii Italiei și Austriei, Bulgaria, Grecia, partea asiatică a Turciei, Crimeea). În țara noastră s-au făcut în ultimul secol numeroase culturi, în apropierea localităților, pe terenuri în eroziune, degradate.

Manifestă o amplitudine ecologică mai limitată decât pinul silvestru. Preferă stațiuni însorite și calde, cu înghețuri târzii – rare. Se dovedește puțin exigent, fiind folosit la noi pe stațiuni de productivitate inferioară, unde a dat bune rezultate. Este un arbore de talie mare, cu tulpini drepte, care se acoperă de timpuriu cu un ritidom gros, adânc crăpat, cenușiu negricios (fig. 1.6.).

Fig. 1.6. Pinus nigra Arn.

A – ace în fascicul; B – lujer cu flori mascule; C – con; D – semințe cu aripi

Conurile sunt grupate câte 2-4- sesile sau scurt pedunculate, de 4-7 cm lungime, brune gălbui, lucitoare. Semințele au 5-6 mm lungime cu o aripă neagră, strălucitoare. Maturația conurilor este bianuală, fructifică la 2-3 ani. Lemnul este trainic, puțin elastic, bogat în rășină, cu duramen roșu – brun. Se folosește în telecomunicații, ca stâlpi de mină, în construcții etc.

Pinus mugo Turra – jneapăn, jep, cătun – specie europeană, montan și subalpin. Vegetează la noi la altitudini de 1400 – 1500 m în Carpații Orientali și 1600 2300 m în Carpații Meridionali. Formează asociații dese, pure în subzona alpină inferioară, dând o formă caracteristică zonei; în rariștile subalpine de molid, zâmbru, larice se asociază cu aninul de munte (Alnus viridis) și salcia căprească (Salix silesiaca).

Îi priește umiditatea din aer și sol, se dezvoltă viguros pe versanții umbriți, nu-i convin depresiunile în care se acumulează zăpadă. Este specie arbustivă, alcătuiește tufe greu de străbătut, are tulpini culcate și ascendente. Lujerii sunt bruni, acele câte două într-o teacă, 3-6 cm lungime, conurile solitare, câte 2-4 ovoid globuloase, de 2-5 cm lungime. Semințele sunt mici, galbene, brune sau cenușii. Creșterea este înceată, produce un lemn dens, greu, cu rășină.

Secția Banksia Mayr. – cuprinde câteva specii nord americane și una circummediteraneană.

Pinus banksiana Lamb. – pin banksian, răspândit în nord estul SUA și sud estul Canadei. Foarte răspândit în zonă pe soluri nisipoase, formează arborete pure sau de amestec cu Populus tremuloides și Betula papyrifera. La noi s-a cultivat sporadic în zonele Râșnov, Tg. Mureș și Bacău. Rezistă bine la ger și secetă, poate vegeta pe soluri sărace.

Arbore de până la 25 m înălțime, tulpina dreaptă, ritidom format de timpuriu, coroana rară, neregulată, acele câte 2 în teacă, în secțiune transversală semicirculare, scurte (2-4 cm). Conurile caracteristic asimetrice, se deschid greu și rămân pe ramuri 8-10 ani. Lemnul este de calitate inferioară.

Secția Pseudostrobus Endl., cuprinde pini cu trei, patru sau cinci ace într-o teacă persistentă sau rar caducă. Conurile sunt simetrice, cad după diseminare. Semințele sunt lung aripate.

Pinus ponderosa Laws. – pin galben. Este originar din vestul Americii de nord, unde formează păduri de amestec cu Pseudotsuga menziesii, Abies concolor ș.a. La noi a fost cultivat în parcuri. În patria de origine are o mare adaptabilitate ecologică, fiind puțin exigent față de condițiile edafice. Arbore de mărimea a I-a atinge 50 la 70 m înălțime și 1,5-2,5 m în diametru. Poate fi plantat pe terenuri degradate; specie ornamentală se remarcă prin coloritul întunecat al coroanei și acele foarte lungi.

Subgenul Haploxylon Koehne, Secția Strobus Sweet., cuprinde specii cu 5 ace într-un fascicol, teaca nepersistentă, iar conurile lungi, cilindrice, pendente.

Pinus strobus L. – pin strob. Specie exotică originară din estul Americii de nord. La noi a fost introdusă în secolul trecut în stațiuni diferite de la câmpie până în regiunile de munte inferioare. Manifestă o amplitudine ecologică apreciabilă, în culturile indigene obținându-se rezultate bune pe soluri profunde, bogate în humus și substanțe nutritive (fig. 1.7.).

Fig. 1.7. Pinus strobus L.

A – lujer cu ace; B – fascicul de ace; C – con; D – semințe aripate

Are temperament de semiumbră, realizează în patria de origine înălțimi de până la 50 m. Are înrădăcinare pivotant – trasantă, fiind rezistent la doborâturi de vânt. Tulpina dreaptă, cilindrică, cu ritidom la baza trunchiului la vârste înaintate. Conurile sunt plasate la vârful ramurilor pendente, îngust cilindrice, cu solzi bruni, caracteristici.

Lemnul este ușor, moale, trainic cu variate utilizări în construcții, mobilă, celuloză și hârtie, chibrituri, ambalaje. Semănatul se face toamna, în rigole de 2-3 cm adâncime. Plantulele necesită umbrire, iar puieții sunt apți de plantat la 2-3 ani.

Secția Cembra Spach., cuprinde specii de pini cu câte 5 ace într-o teacă, ce cade în primul an. Conurile sunt erecte, căzătoare, semințele caracteristic nearipate.

Pinus cembra L. – zâmbru. Specie indigenă, cu areal exclusiv european, din etajul subalpin din Alpi și Carpați. Se întâlnește, la noi, la limita superioară a zonei forestiere, în văile cu fenomene glaciare din munții Rodnei, Călimani, Bucegi, Făgăraș, Parâng, Retezat. Urcă altitudinal până la 1900 – 2000 m (în Alpi la 2500 m).

Este specie de climat subalpin, care suportă variațiile termice extreme, vânturile puternice, perioada de vegetație nu depășește 3 – 4 luni. Preferă soluri bogate în humus, acide, cu regim normal de umiditate. Atinge 26 m în înălțime și 2 m în diametru, cu înrădăcinare pivotantă (fig.1.8.).

Fig. 1.8. Pinus cembra L.

A – ramură cu conuri tinere; b – solz de con, pe față interioară; c – con matur, d – sămânță

Lemnul cu duramen roșcat – fumuriu, alburn îngust, inele anuale egale și înguste, moale, durabil, bine apreciat în producerea de mobilă și în construcții. Maturitatea arborilor este de la 15 – 25 ani, periodicitatea fructificației de 6 – 10 ani. Germinația semințelor are loc după un an, uneori după 2- 3 ani. Creșterea în înălțime este înceată și susținută; longevitatea poate depăși 1000 ani.

1.2.1.2. Familia Cupressaceae F. W. Neger.

Cuprinde un mare număr de specii dintre gimnospermele actuale, arbori sau arbuști cu frunze persistente, solziforme sau aciculare. Sunt specii unisexuat monoice sau dioice, cu maturație anuală sau la 2-3 ani. Conurile sunt mici, de forme variabile, cu solzi pieloși, lemnoși sau cărnoși. Lemnul prezintă duramen și nu prezintă canale rezinifere.

Familia Cupressaceae se împarte în trei subfamilii:

– Thujoideae, care include genurile Thuja L., Biota Endl. și Thujopsis Sieb.;

– Cupressoideae Pilg., cu genurile Cupressus L. și Chamaecyparis Spach.;

– Juniperoideae Pilg., cu genul Juniperus.

Genul Thuja L. cuprinde cinci specii de arbori sau arbuști exotici, originari di America de nord și din Asia. Specii importante, cunoscute la noi, sunt:

Thuja occidentalis L. tuie; în aria sa naturală formează arborete de amestec cu Abies balsamea și Picea glauca. La noi este o specie adaptată la diferite condiții climato-edafice, de la câmpie până în regiunile montane inferioare. Suportă umbrirea, este folosită în parcuri și grădini pentru portul său decorativ, crește însă încet și nu realizează dimensiuni mari.

Arbore de talie mijlocie, cu tulpina dreaptă, coroana piramidală, care fructifică la vârste mici (circa 20 ani). Conurile se recoltează toamna, semințele se stratifică câteva săptămâni, semănatul se face la 3-4 mm în sol. Se înmulțește ușor și pe cale vegetativă, prin marcotaj sau butași cu călcâi.

Thuja gigantea Nutt. – tuie gigantică. Specie importantă din California centrală până în Alaska sudică. Se asociază frecvent cu Picea sitkensis și Chamaecyparis nootkatensis în nordul arealului său și cu Pseudtsuga menziessi și Tsuga heterophylla în sud.

La noi a fost folosită în zona Sighișoara; manifestă sensibilitate față de geruri și arșiță. Longevitate până la 1000 ani, fructifică abundent aproape anual. Lemnul este valoros, ușor, moale, trainic cu duramen și miros aromatic, de cedru.

Subfamilia Cupressoideae Pilg.; Genul Cupressus L.

Cupressus sempervirens L. chiparos. Specie originară din zonele est – mediteraneene (Iran, Irak, Cipru), tipică de climat mediteranean călduros și uscat, cu ierni blânde. Arbore de până la 20 – 30 m înălțime și diametru de 50 – 60 cm, cu ritidom subțire, neexfoliabil. Frunzele mici, solziforme, rombice, opuse, dese și alipite de lujeri. Conurile sferice, puțin alungite cu 8-12 solzi scutiformi.

Lemnul este valoros, se utilizează în tâmplărie, producție de mobilă și pentru extragerea uleiurilor eterice. Este o specie cu valoare ornamentală ridicată.

Genul Chamecyparis Spach., Chamecyparis lawsoniana Parl – chiparos de California. Specie exotică din America de nord, unde formează păduri de amestec în asociație cu Pseudotsuga menziessi, Abies grandis, Picea sikensis, Thija plicata, Thuja heterophilla ș.a. La noi a fost introdusă la Simeria și Sabed – Tg. Mureș.

Este o specie relativ pretențioasă față de climă și sol. Atinge în patria de origine înălțimi de până la 60 m. Coroana îngustă, conică; scoarța brun roșcată se exfoliază; conurile sunt sferice, mici, prezintă 8 – 10 solzi lemnoși și se coc în toamna primului an. Semințele sunt alungite de circa 4 mm, se recoltează în septembrie și se seamănă toamna sau primăvara.

Lemnul este valoros, cu duramen gălbui, rezistent, lucios, plăcut mirositor, fără canale rezinifere și se folosește la diverse activități industriale.

Subfamilia Juniperoideae, genul Juniperus L., cuprinde circa 40 specii din Emisfera nordică și Africa subecuatorială. Speciile aparținând acestui gen rezistă la ger și secetă, nu sunt în majoritatea lor pretențioase față de sol.

Juniperus communis L. – ienupăr. Specie larg răspândită în America de nord, Asia și Europa, insular și în nordul Africii. La noi apare în întregul lanț carpatic, la altitudini mici și mijlocii, de 600 la 1400 m.

Rezistă la ger, înghețuri, arșiță și vegetează bine pe soluri mai puțin fertile. Se instalează ușor în locuri descoperite, devine deseori invadant, ceea ce degradează pășunile și livezile, îngreunează regenerarea pădurii.

Specie arbustivă care formează tufișuri dese, cu înălțimi până la 5 m. Se obține din sămânță, prin marcotaj și butași. Semănatul se face imediat după recoltarea semințelor în octombrie, sau după o stratificare de 18 luni, după ce s-a curățat de pulpa cărnoasă (fig. 1.9.).

Fig. 1.9. Juniperus communis L.

A – ramură cu frunze, lujeri și pseudobace; B – frunze solziforme și aciculare (mărit) (după Arbori și arbuști din U.R.S.S.)

Juniperus virginiana L. – ienupăr de Virginia. Este originar din America de nord. La noi a fost folosit în scop ornamental și pe unele terenuri degradate din Câmpia Transilvaniei. Are o mare capacitate de adaptare față de condițiile climatice și edafice. Rezistă la frig și secetă, se dezvoltă pe soluri superficiale, scheletice, compacte, formate pe marne, argile, calcare.

Specie arborescentă care depășește rareori 15 m înălțime. Tulpina este dreaptă, cu scoarța brun – cenușie. Lemnul este valoros pentru producția de creioane, fiind omogen, ușor, moale, durabil și cu miros plăcut, remanent.

1.2.2. Ordinul Pinales

1.2.2.1. Familia Taxodiaceae F.N. Neger

În această familie sunt incluse specii de arbori din regiunile calde și temperate ale emisferei nordice (Asia, America de Nord), care aparțin genurilor: Taxodium, Sequoia, Cryptomeria.

Au talie mare, frunze persistente sau caduce, aciculare sau solziforme.

Genul Taxodium Rich.

Taxodium distichum Rich. – chiparos de baltă (fig. 1.10.)

Specie exotică de mărimea a I-a, putând atinge 50 m în înălțime și până la 4 m în diametru.

fig. 1.10. Taxodium distichum (L.) Rich.

A – lujer terminal; B – lujer căzător cu frunze aciculare; C – con; D – sămânță;
E – secțiune în sămânță (după Beissner)

Înrădăcinarea este trasantă atunci când crește în condiții normale din regiunile inundabile, caz în care dezvoltă pneumatofori (organe cu rol respirator) ce ies deasupra apei ca niște țepușe. Pe soluri uscate, profunde sistemul de înrădăcinare este pivotant, cel puțin în primii ani.

Tulpină dreaptă, cilindrică, bine elagată, cu scoarța subțire, netedă, brun-roșcată, ce formează un ritidom timpuriu, subțire, exfoliabil în fâșii înguste longitudinale.

Lemnul este omogen, ușor, moale, rezistent în aer și apă, gălbui până la negricios, cu calități tehnologice superioare.

Coroană rară, luminoasă, cu ramificații subțiri, conică, la bătrânețe mai mult sau mai puțin tabulară.

Lujerii sunt de două categorii:

persistenți, bruni lucitori, glabri, cu muguri, ce poartă frunze mici solzoase, așezate spiralat și care, după uscare, toamna rămân încă puțin pe lujeri,

căzători, subțiri, verzi, fără muguri, cu frunze liniare, subțiri, verzi, dispuse pectinat și care toamna se înroșesc și cad împreună cu lujerii.

Flori unisexuat monoice, cele mascule mici, globuloase, așezate în panicule pendente, cele femele tot globuloase, câte una sau mai multe la un loc; înflorește în aprilie.

Conuri aproape sferice, 2-3 cm, cu 10-12 solzi lemnoși, scutiformi, uneori cu un mucron la mijloc; la baza fiecărui solz se găsesc câte 2 semințe trimuchiate; maturația este anuală prin septembrie-octombrie. La 1 kg intră 15–20.000 semințe; puterea germinativă este de 60-85%.

Maturitatea izolat 30 ani, iar în masiv începe să fructifice la 60-70 ani.

Creșteri foarte active, în primul an puieții ating 0.5 m.

Longevitate excepțională, până la 6 000 ani.

Chiparosul de baltă este originar din sud-estul Americii de Nord, unde are un areal destul de restrâns, în vecinătatea Golfului Mexic.

În România, este cultivat prin parcuri și grădini botanice (Cluj, Timișoara, Simeria, București etc.). În culturi forestiere este introdus pe suprafețe mici în lunca Jiului, Lunca și Delta Dunării.

Este adaptat la climate oceanice, calde și umede, în Europa suportând climatele mai reci și mai uscate. Nu rezistă la geruri puternice și secete prelungite, iar față de sol manifestă o mare putere de adaptare (pneumatofori în mlaștini).

1.2.3. Ordinul Taxales

1.2.3.1.Familia Taxaceae S.F.Gray

Această familie cuprinde arbori și arbuști ce aparțin la 12 genuri. Sub aspect morfologic se caracterizează prin frunze liniare, decurente, persistente, inserate spiralat și dispuse pectinat.

Florile sunt obișnuit dioice, iar după fecundare,baza ovulului generează un aril care acoperă parțial sau total sămânța.

Plantula are două cotiledoane, iar lemnul nu conține canale rezinifere.

Genul Taxus L. – Taxus baccata L. (fig. 1.11)

Arbore indigen, de mărimea a II-a (15-20 m), putând realiza un diametru de până la 3 m, în mod obișnuit generat prin concreșterea mai multor tulpini; deseori însă rămâne în stare arbustivă.

Fig. 1.11. Taxus baccata L.

A – lujer cu flori femele; B – floare masculă; C – floare femelă; D – secțiune în galbul; E – galbul și semințe (din Negulescu și Stănescu)

Înrădăcinarea este pivotant-trasantă.

Tulpina numai la unii arbori crește drept și se poate urmări până la vârf, obișnuit canelată; la lăstari pleacă de la bază mai multe tulpini sub formă de tufă.

Ritidomul este timpuriu, subțire, cenușiu-roșcat, exfoliabil în plăci; conține un alcaloid numit taxină, toxic pentru animale.

Lemn omogen, cu duramen brun-roșcat, ce prezintă inele anuale înguste, fine.

Coroana la arborii izolați este larg piramidală, cu ramuri dispuse neregulat până aproape de sol, cu frunziș des; exemplarele bătrâne și cele de sub masiv au coroana rară, întreruptă.

Lujerii sunt verzi deschis-gălbui, iar mugurii ovoizi, cu solzi verzui, aglomerați spre vârful lujerilor.

Frunze acicular-lățite, persistente, pieloase, 3 cm, acuminate, ascuțite dar neînțepătoare, la bază îngustate și decurente pe lujer, inserate spiralat și dispuse pectinat, pe față verzi întunecat, pe dos verzi deschis fără dungi albicioase, fără canale rezinifere; în loc de rășină conțin taxină.

Flori unisexuat dioice, cele mascule se dezvoltă din mugurii ce se formează din toamna precedentă, cele femele cu trei perechi de solzi, așezate solitar pe un lujer scurt.

Semințele sunt de tip galbulus, 1 cm, ovoide, cu tegumentul lemnos acoperit până aproape de vârf cu un aril roșu cărnos, brumat, comestibil.

Maturația este anuală, prin august-septembrie, diseminația zoochoră (păsări), periodicitatea anuală, iar puterea germinativă de 80%, cu păstrarea ei până la 4 ani. Germinația este greoaie (primăvara celui de-al 3-lea an), epigee, iar plantula are numai două cotiledoane.

Maturitatea survine la aproximativ 20 ani, creșterea este foarte înceată, iar longevitatea este de 2000-3000 ani.

Tisa are un areal larg european, fiind întâlnită de la Oceanul Atlantic până la sud de Marea Caspică, în bazinul Mediteranei, centrul Europei și până în nordul Africii.

În România apare diseminat de la coline până în zona montană, în făgete sau amestecuri de fag cu rășinoase; la Cazane coboară la 90 m altitudine.

Ea apare în zone cu relief accidentat, pe stâncării, grohotișuri sub formă de exemplare izolate sau buchete.

În trecut avea o răspândire largă, dar datorită lemnului prețios și frunzelor otrăvitoare (taxina) tisa a fost exterminată, astfel încât actualmente este declarată specie monument al naturii. Ca rezervații în care tisa a fost obiectivul principal de conservat in situ, amintim rezervațiile de la Tudora-Botoșani, unde tisa vegetează în interiorul unui făget și cea de la Cenaru-Vrancea, unde o găsim într-un amestec de fag cu rășinoase.

Tisa este o specie de climat montan oceanic, ce preferă stațiuni adăpostite, umbrite, cu umiditate atmosferică ridicată. Suferă la geruri excesive, secetă și înghețuri târzii.

Se dezvoltă bine pe soluri brune eumezobazice, rendzinice, bogate în schelet, aerisite, suficient de umede.

Este prin excelență o specie ombrofilă, mulțumindu-se cu 1/100 din luminozitatea normală. În tinerețe nu se dezvoltă decât la adăpostul pădurii.

Variabilitate:

Taxus baccata var. brevifolia, cu ace mai scurte, la vârf acute,

Taxus baccata var. canadensis, cu ace pe dos cu două dungi galben-palide,

Taxus baccata var. cuspidata, cu ace brusc acuminate terminate cu un vârf fin,

Taxus baccata var. adpressa,

Taxus baccata var. fastigiata,

Taxus baccata var. pendula etc.

1.3. Subîncrengătura ANGIOSPERMAE

Sunt plante mai tinere filogenetic decât gimnospermele. Genurile importante pentru flora forestieră a României sunt: Fagus, Carpinus, Quercus, Betula, Salix, Populus, Juglans, Fraxinus, Ulmus, Tilia, Acer etc. Sunt specii răspândite în toate zonele climatice ale globului.

Angiospermele sunt plante lemnoase și ierboase. Arborii au tulpini simpodiale sau monopodiale, port divers, mai frecvent cu coroana ovoidală sau globuloasă. Frunzele sunt căzătoare sau persistente, în formă de limb lățit sau de foaie, de unde și numele de foioase.

Florile sunt foarte diverse, caracteristic este faptul că florile femele au marginile carpelelor concrescute, alcătuind o cavitate ovariană, în care se formează și stau închise ovulele. Fructele sunt, de asemeni, diversificate, uneori cărnoase sau frecvent uscate, deshidratate sau indehiscente la maturitate. Embrionul are, de obicei, unul sau două cotiledoane.

Lemnul are o structură complexă, prezentând vase complete, cu excepția magnoliaceelor. Nu conțin canale rezinifere; în scoarța și în lemnul multor foioase se găsesc gome, substanțe colorate, rășini etc.

Specializările ecologice ale arborilor și arbuștilor foioși sunt numeroase și extrem de expresive pe plan morfologic și anatomic. Fiecare unitate sistematică reprezintă un caz particular de corelații morfoecologice.

Arborii foioși se regenerează atât sexuat din sămânță, cât și pe cale vegetativă prin lăstari, drajoni, butași, altoire, marcotaje. Această calitate sporește facultatea de regenerare a angiospermelor și vitalitatea lor, față de gimnosperme, care și-au pierdut în numeroase situații capacitatea de înmulțire vegetativă.

1.3.1. Ordinul Fagales

1.3.1.1. Familia Betulaceae s.f. Gray

Cuprinde peste 100 de specii de arbori și arbuști răspândiți în regiunile temperate și reci din emisfera nordică. Frunzele sunt caduce, simple, alterne, dințate sau slab lobată. Florile unisexuat monoice, grupate în amenți, excepție cele femele care pot fi grupate și în fascicule. Fructul este o achenă, maturația anuală, germinația epigee.

Familia Betulaceae se împarte în două triburi: Coryleae, unde se include genurile Carpinus, Corylus, Ostrya și Betuleae, din care fac parte genurile Betula și Alnus.

Genul Carpinus include peste 25 de specii arbori și arbuști din regiunile temperate și subtropicale ale Europei, Chinei, Japoniei, Americii de nord. În țara noastră se dezvoltă spontan speciile: C. betulus și C. orientalis.

Carpinus betulus L. – carpen. Specie originară din Europa și Asia de sud – vest. Limita latitudinală nordică a arealului acestei specii depășește paralela de 55º. În perioada de trecere de la climatul subboreal cald și uscat la climatul subatlantic rece și umed, în Carpați, în faza de molid cu carpen, specia înainta până la 1200 m altitudine. În prezent carpenul este considerat ca o specie de câmpie și deal, ce participă în mod frecvent la constituirea arboretelor de șleau, alături de gorun, stejar, ulm de câmp, tei, frasin etc. Pătrunde și în regiunea pădurilor montane, în făgete și amestecuri de fag și rășinoase. Ocupă circa 3% din suprafața pădurilor României (fig. 1.12.).

Fig. 1.12. Carpinus betulus L.

A – lujer cu muguri floriferi și înfloriți; B – lujer cu frunze și inflorescență fructiferă; C – fructul cu bractee; D – ramură cu frunze și fructe; E – plantulă; F – lujer cu muguri (după Flora R.P.R. cu completări)

Sub aspect ecologic, sunt de menționat: rezistența la geruri (în special la înghețuri târzii), pretenția față de căldură în timpul sezonului de vegetație, facultatea de a suporta seceta și uscăciunea. Vegetează bine pe soluri fertile, bogate și constant umezite, lipsește în schimb pe soluri compacte, argiloase, pseudogleizate supuse variațiilor mari de umiditate.

La noi în țară are o amplitudine ecologică largă, distingându-se ecotipuri (rase) climatice și edafice valoroase, cum sunt ecotipul nordic din pădurile Bucovinei, care vegetează în climate reci, pe soluri grele de pe flișul marno-grezos și ecotipul sud – vestic din Banat, adaptat la climate calde, moderate, pe soluri coluviale.

Carpenul este arbore de înălțime medie depășind rar 23 – 25 m. Tulpina este dreaptă în masiv, răsucită sau torsionată de multe ori, cu scoarța netedă, asemănătoare fagului. Are coroana ovoidă, bogat ramificată, cu frunziș des. Frunzele așezate distic, sunt ovate sau ovat eliptice, de 5 – 10 cm lungime, la vârf acuminate.

Înflorește și fructifică la vârste reduse (15 – 20 ani), florile fiind unisexuat – monoice, grupate în amenți pendenți, cilindrici. Fructele sunt achene, lat ovoide, turtite lateral, de 0,8 – 1 cm lungime, se împrăștie ușor la distanțe apreciabile. Se regenerează foarte bine din sămânță și pe cale vegetativă din lăstari; din aceste considerente invadează ușor în pădurile de stejar și gorun.

Are o creștere lentă în primii ani și devine activă la vârste de peste 40 – 50 ani, când produce în medie 6 – 7m3/an/ha. Are longevitatea redusă, nedepășind 100 – 120 ani. Lemnul este de culoare albicioasă, fără duramen, dur, compact, cu fibre răsucite. Se lucrează anevoie și putrezește ușor în aer.

Carpinus orientalis Mill. – cărpinița. Specie indigenă cu areal submediteranean se întinde din Italia spre răsărit peste Peninsula Balcanică, Asia Mică și Caucaz. La noi crește spontan la coline și câmpie, ocupând stațiuni calde și relativ uscate din zona forestieră sau din silvostepă. Este întâlnită frecvent în Dobrogea, în sudul Banatului, vestul Olteniei, pe dealurile Buzăului și, mai rar, în Câmpia Munteniei sau în Moldova.

Este o specie termofilă și xerofită, nepretențioasă față de condițiile edafice, putând vegeta și pe soluri mai uscate, superficiale, cu mult schelet. Are temperament mai de lumină decât carpenul, însă poate rezista în subarboret în pădurile rărite de cvercinee.

Se deosebește de carpen prin: înălțimea redusă, lujeri foarte subțiri, frunzele de numai 2-5 cm lungime, cu pețiol scurt și păros, fructele achene mici fiecare așezată pe o bractee mică, nesimetrică, neregulat dințată.

Genul Corylus L. – cuprinde specii de arbuști din regiunile temperate sau mai reci din Emisfera nordică.

Corylus avellana L. – alun, prezintă un areal întins în Europa și Asia Mică. Însoțește în pădurile noastre la deal și la câmpie, stejarul și gorunul; participă la constituirea subarboretului, instalându-se în tăieturi, luminișuri sau spre liziere. Are nevoie de soluri fertile, bogate în substanțe nutritive, slab acide, ferite de uscăciune.

Se dezvoltă bine în plină lumină ca arbust de până la 4-5 m înălțime, formând tufe bogate, din numeroși lăstari drepți, flexibili, porniți de la bază. Frunzele de 5-12 cm lungime sunt dispuse distic, la bază inegal cordiforme, pe margini inegal dublu – serate, pe dos păroase. Florile sunt unisexuat – monoice, apar devreme primăvara înainte de înfrunzire. Fructele – alune, sunt aglomerate câte 2-4, sunt achene ovoide sau globulare, cu coaja subțire.

Lăstărește viguros. Interesează ca specie de subarboret și pentru fructele sale comestibile. Se înmulțește din sămânță și prin marcotaj. Semănatul se execută toamna (septembrie) după recoltare sau primăvara după stratificare

Genul Betula L. Se include în acest gen aproximativ 40 de specii de arbori, arbuști și subarbuști în Emisfera nordică, până la limita latitudinală a vegetației lemnoase. Sunt specii puțin pretențioase față de climă și sol. Scoarța are a suprafață un periderm suberos, stratificat, de culoare alb – gălbuie, mai rar închisă, care se exfoliază în fâșii subțiri. Înfrunzesc devreme primăvara, frunzele fiind pețiolate, crenate sau lobate. Florile sunt unisexuat – monoice, dispuse în amenți. Fructele – samare mici, care se răspândesc ușor cu ajutorul vântului.

Betula pendula Roth (B. verrucosa Ehrh.) – mesteacăn. Are un areal foarte întins, de la Atlantic până în Siberia apuseană. În Europa și Asia urcă dincolo de cercul polar. La noi vegetează frecvent în parchete tăiate ras, pe stâncării etc., începând din stejărete și gorunete până la molidișuri. În munți urcă până la 1500 (1600) m, iar la câmpie nu coboară sub 250 m. Optimul său de vegetație – în subzonele pădurilor de deal, în făgetele de deal și în amestecurile de fag cu rășinoase.

În interiorul arealului său prezintă numeroase rase geografice: siberiene, atlantice, scandinave, baltice, din Apenini, din Balcani, din sudul Rusiei. Din punct de vedere ecologic poate fi comparat cu pinul silvestru. Este o specie rustică, suportă bine gerurile, arșița, înghețurile, are o mare amplitudine edafică, instalându-se ușor pe soluri profunde sau superficiale, umede și în turbării, uscate, bogate în substanțe nutritive (pe calcare), sau sărace (pe gresii cuarțoase) (fig. 1.13.).

Fig. 1.13. Betula pendula Ehrh.

a – lujeri cu conulețe fructifere; b – solzul conului; c – ramură cu amenți masculi și femeli în timpul înfloririi; d – sămânță (după Arbori și arbuști din U.R.S.S)

Are o mare capacitate de regenerare prin sămânță. Apare ca specie pionieră, invadând ușor terenurile goale și neregenerate. Are creșteri active în tinerețe. Depășește rareori 25 m înălțime. Tulpina este zveltă, coroana ușor de recunoscut de la distanță, frunzele romboidale până la ovat – triunghiulare, glabre, lucitoare pe față, prinse pe pețioli de 2-3 cm lungime.

Înflorește și fructifică de timpuriu, anual și abundent. Fructele sunt samare mici și ușoare, cu o putere germinativă redusă (20-40%), se mențin până primăvara următoare. Lăstărește viguros în tinerețe. La vârste de 40-50 ani realizează creșteri de 7-8m3/an/ha. Limita longevității fiziologice 150-120 ani.

Lemnul este de culoare alb-gălbuie, nu prezintă duramen, este omogen, moale, elastic, putrezește repede în aer, cu deosebire în condiții de umiditate variabilă. Se folosește la furnire, placaje, în producerea de mobilă, schiuri, calapoade, jucării.

Betula nana L. – mesteacăn pitic, originar din părțile nordice ale Europei, răspândit în zona tundrei arctice și în regiunile montane, pe terenuri oligotrofe. La noi crește spontan în turbării (Sâncrăieni – Ciuc, Poiana Stampei, Lucina – Suceava).

Arbust pitic indigen, 0,50 m înălțime, se prezintă sub formă de tufă și are importanță floristică, fiind considerat relict glaciar.

Genul Alnus Mill. Sunt identificate din acest gen circa 30 specii de arbori și arbuști originari din Emisfera nordică. Sunt identificate specii de anin și în America de sud (Ecuador). Unele specii urcă altitudinal până la limita latitudinală a vegetației lemnoase sau până în regiunile alpine.

Alnus glutinosa (L.) – anin negru – arin. Este o specie cu areal întins în Europa și în partea apuseană a Federației ruse. La noi crește în văile râurilor la câmpie și dealuri. Urcă și până la 800 – 900 (1000) m și subzona făgetelor sub formă de pâlcuri mici. Este frecvent semnalat sub formă arbustivă sau arborescentă în stațiuni cu soluri argiloase, gleizate sau pseudogleizate.

Se acomodează relativ ușor față de variațiile climei, fiind rezistent la geruri, în mare măsură și la înghețurile târzii și timpurii. Răspândirea sa este însă condiționată de factori edafici, manifestând exigențe ridicate față de umiditatea din sol vegetează activ pe soluri umede, puțin argiloase, fiind considerată specie higrofită. Nu suportă variațiile de umiditate cauzate de inundații mari, fapt ce explică absența sa din zăvoaiele de plop și salcie din Lunca Dunării.

Are temperament de lumină și este rezistent la acțiunea vătămătorilor biotici și abiotici. Atinge frecvent înălțimi de 20 – 25 m, înrădăcinare de la superficială la pivotant trasantă, variabilă în funcție de sol. Tulpina prezintă o bună rectitudine, scoarță – netedă – cenușie în tinerețe, formează după 15 – 20 ani ritidom negricios cu solzi colțuroși, conține o importantă cantitate de tanin.

Frunzele sunt alterne, obovate sau aproape rotunde, 6-10 cm lungime, cuneate la bază, au vârful rotunjit sau caracteristic. Pe față sunt glabre, verzi întunecate, lipicioase în tinerețe (fig. 1.14.).

Fig. 1.14. Alnus glutinosa Gaertn

A – lujer cu muguri, inflorescențe mascule și femele; B – frunză; C – con fructifer (rânză); D – sămânță

Își păstrează culoarea verde până toamna târziu. Florile unisexuat – monoice, grupate în amenți ce se formează din vară și se desfac primăvara următoare de timpuriu, înainte de înfrunzire. Fructele – samare pentagonale, mici (2-3 mm), foarte îngust aripate, conțin saci cu aer în tegument, ceea ce le permite să fie purtate de ape la distanțe mari.

Aninul negru are o mare capacitate de regenerare pe cale vegetativă, lăstărind viguros până la 60-80 de ani. În tinerețe are creștere activă, poate produce în stațiuni favorabile peste 10m3/an/ha. Are o longevitate redusă (100 ani).

Lemnul este lipsit de duramen, alb roșiatic, devine prin expunere la aer portocaliu. Este moale, ușor, rezistent în apă, apreciat pentru construcții hidrotehnice, furnire, producerea de creioane, chibrituri, jucării.

Se obține din sămânță, prin semănături executate toamna și primăvara de timpuriu.

Alnus incana (L.) – anin alb, Are un areal mai mare decât aninul negru, ajungând dincolo de cercul polar. Apare și în SUA, lipsește însă în Marea Britanie, Spania, Franța, Italia. La noi înlocuiește aninul la altitudini de peste 1000 m (maxim 1300 m în Carpații Orientali). Coboară și la dealuri, uneori și în subzona stejarului. Lipsește, ca și molidul, în Munții Banatului.

Este mai bine adaptat decât aninul negru la climate reci, cu sezon de vegetație scurt. Suportă în mai mare măsură și înghețurile. Se localizează în stațiuni umede pe prundișuri, în lungul izvoarelor, chiar și în turbării. Vegetează însă bine pe soluri uscate, în pădurile din vecinătatea cursurilor de apă sau pe coaste erodate, pe grohotișuri și bolovănișuri. Nu suportă apa stagnantă, preferă solurile aluvionare, aerisite. Se instalează ca specie pionieră pe conurile de dejecție. Suportă umbrirea.

Creșterea este activă la început, longevitatea se menține redusă. Lemnul este asemănător cu al aninului negru, dar fără prea mari utilizări din cauza dimensiunilor reduse.

Alnus viridis Chaix. – anin de munte, întâlnit spontan în Alpi și Carpați la altitudini mari, în rariștile de molid și în golul alpin. Apare și la limita latitudinală a vegetației lemnoase în nordul Europei și în Siberia, cât și în Groenlanda și America de nord. La noi se întâlnește frecvent în etajele subalpin și alpin, localizându-se pe văile alpine, pietroase cu umiditate atmosferică ridicată și stagnări de zăpadă primăvara. În unele stațiuni se asociază cu Pinus mugo.

Are un sezon scurt de vegetație, este puțin pretențios față de sol, se instalează pe stâncării și grohotișuri, rezistă la avalanșele de zăpadă și are temperament de lumină.

Este un arbust cu înălțimi de până la 3 m, cu aspect de tufă, tulpini târâtoare, elastice. Frunzele sunt mici, 3-4 cm lungime, rotund ovate, cu smocuri de peri la baza nervurilor, samarele lat aripate. Lăstărește și drajonează bine. Ca și jneapănul îndeplinește funcții de protecție deosebită, antierozionale și de fixare a grohotișurilor, coastelor abrupte și în bazinete din zona alpină.

1.3.1.2. Familia Fagaceae Dumort.

Cuprinde arbori de talie mare și mai rar arbuști, originari din regiunile temperate și călduroase din Emisfera nordică. Este exceptat genul Nothofagus specific zonei australe (Australia, Noua Zeelandă și America de sud) și unele specii de Quercus care în Malaesia trec la sud de Ecuator.

Florile sunt unisexuat – monoice, cu perigon alcătuit din 4-7 lobi. Fructele – achene acoperite total sau parțial de câte o cupă lemnoasă, care a luat naștere din involucru bracteat. Maturația este anuală sau bianuală.

Arborii au o longevitate remarcabilă, creșteri active și susținute, dimensiuni mari, lemn valoros cu multiple utilizări industriale. Din această familie, la noi vegetează spontan specii din genurile Fagus, Quercus și Castanea.

Genul Fagus L. Se cunosc ca aparținând acestui gen, peste 10 specii care vegetează în Emisfera nordică, specii rezistente la umbră, cu înrădăcinare pivotant trasantă, scoarța netedă, fără ritidom, frunzele caduce, florile unisexuat – monoice, fructele achene cu secțiune triunghiulară, câte două, închise complet într-o cupă. Are maturația anuală, arborii prezentând o mare importanță forestieră.

Fagus sylvatica L. – fag, făgăriță. Datează din Cretacic, în era terțiară speciile acestui gen fiind larg răspândite în Europa. Fosilele fagului din pliocen sunt reprezentate și prin forme apropiate de fagul de astăzi.

În perioada glaciațiunilor fagul s-a restrâns în nordul Spaniei, sud – vestul Franței, Corsica, Sicilia, Apenini, Balcani, Carpați, în Crimeea și regiunea nordică a Turciei. În faza stejăretelor amestecate, fagul era prezent, după toate probabilitățile, în proporție redusă. În faza carpenului ocupă teritorii mai întinse, iar în perioada subatlantică, relativ umedă și răcoroasă, fagul substituie cărpinișurile, formând o subzonă distinctă între molidișuri și stejărete.

Este o specie europeană, în pădurile României fiind specia cea mai răspândită (31% din suprafața fondului forestier, respectiv 11,7% din făgetele euroasiatice). Se întinde în întregul lanț carpatic, începând de la dealuri joase până în regiunea muntoasă. Constituie arborete pure pe suprafețe mari, pe versanții sudici ai Carpaților meridionali, în Apuseni, în munții Banatului. Se asociază cu gorunul, carpenul, bradul, molidul etc. Participă la constituirea șleaurilor în zona dealurilor și în regiunea Carpaților Orientali, pe versanții estici, formează valoroase arborete de amestec cu brad și molid (fig. 1.15.).

Fig. 1.15. Fagus sylvatica L.

A – lujer și muguri; B – frunze și inflorescențe; C – floare masculă; D – floare femelă; E – fructe în cupă desfăcute; F – fructe; G – plantulă

În arealul fagului s-au diferențiat mai multe rase geografice, cum sunt:

F.s. borealis localizat pe teritoriul Mării Baltice; F.s. britanica în sudul Angliei; F.s. scandinavica, în sudul Peninsulei Scandinave; F.s. celtica în nordul Franței. În cuprinsul făgetelor din Carpați apar numeroase proveniențe de mare capacitate biologică ca de exemplu populațiile de fag din Banat, cele din subcarpații Moldovei, cele din Ciucaș și Perșani etc.

În Europa Centrală, fagul vegetează în climate montane cu caracter oceanic, atlantic. La noi climatul făgetelor înregistrează influențe continentale, manifestând pretenții față de umiditate. Se dovedește sensibil la secetă și uscăciune. O anumită reducere a precipitațiilor poate fi compensată de umiditatea atmosferică sporită, fapt ce îi permite să coboare la altitudini inferioare în văi. Este mai exigent față de căldură decât molidul; comparativ cu molidul manifestă amplitudine termică și climatică mai largă, fapt ce-i permite să urce altitudinal peste acesta.

Un alt factor important în răspândirea fagului îl constituie înghețurile. Suferă însă de înghețuri târzii, în special plantulele care apar devreme; exemplarele mature suferă și ele de înghețuri târzii, primăvara care îi produc vătămări ale aparatului foliaceu. Arșița este, de asemeni, periculoasă pentru plantule dar și pentru exemplarele mature, care suferă de pârlitura scoarței. Având sensibilitate la înghețuri și la arșiță nu se poate regenera decât sub adăpost. Față de intensitatea vântului manifestă o rezistență bună; s-au înregistrat însă și doborâturi masive de fag în județele Argeș, Alba, Vâlcea etc. Față de sol, manifestă pretenții, nu însă în aceeași măsură ca bradul. Preferă solurile cambice (brune de pădure), bogate în humus și în baze de schimb, slab acide, aerisite, revene, profunde, de orice fel de roci. Se dezvoltă și pe soluri scheletice, dar trofice, cum sunt rendzinele degradate. Nu preferă solurile argiloase, pseudogleice, cu exces de apă. Se localizează ușor pe calcare, care se încălzesc ușor, precum și pe formații silicioase, în sud.

Prin însușirile sale, fagul contribuie la ameliorarea solului. Se disting astfel mai multe ecotipuri climatice și edafice. Fagul de Bucovina este adaptat la un climat mai răcoros și mai aspru decât în alte zone. Fagul de Banat reprezintă un climatip mai termofil, ușor adaptabil în diferite condiții locale, la altitudini mici. Fagul din Munții Apuseni, din ținuturile vestice, colinare este, de asemeni, un ecotip termofil, dar cu potențial productiv fagului de Banat. Fagul dobrogean, adaptat la climatul local cald, relativ uscat.

Fagul este un arbore de mari dimensiuni, până la 40 m înălțime și 2 m diametru. Rădăcina este pivotantă, la început, după care se desface în numeroase ramificații care se întind mult în suprafață. Tulpina, în masiv, este dreaptă, cilindrică, curățată de crăci pe mari lungimi. Prezintă și tendința de înfurcire. Scoarța este netedă, subțire, cenușie până la albicioasă, formează rareori ritidom la baza trunchiului în stațiuni neconvenabile.

Frunzele sunt eliptice până la ovate, acute la vârf, 5-10 cm lungime. În tinerețe au peri moi pe ambele fețe, mai târziu devin glabre pe față. Toamna devin pieloase, brune arămii. Florile sunt unisexuat monoice, apar în lunile aprilie – mai, fructificația abundentă fiind o dată la 4-6 ani. Maturația are loc în septembrie – octombrie. Fructul – jir este o achenă în trei muchii de 1 – 1,5 cm lungime. Puterea germinativă a jirului este cuprinsă între 50 – 70%, semințele care cad toamna pe solul pădurii, germinează devreme primăvara.

În primii ani puieții cresc încet, urmând ca după 5-10 ani creșterea să se activeze. La vârste de 80 – 100 ani pot produce 11-12m3/an/ha. Are mai puțin dușmani naturali și vegetali decât rășinoasele. Este un puternic creator de mediu, întreținând un climat răcoros, liniștit, omogen, de umbră cu o structură particulară. Litiera se descompune activ, solul de fag se menține bine, humusul este de tipul mull, circuitele trofice deosebit de active.

Cultura fagului este relativ ușoară, sigură. Se obține din sămânță, care se recoltează în septembrie – octombrie și se seamănă imediat sau se stratifică, dacă se seamănă primăvara. Lemnul are importante utilizări industriale.

Fagus orientalis Lipski. – fag oriental, fag de Caucaz. Specie originară din sud – estul Peninsulei Balcanice, nordul Asiei Mici, Crimeea și Caucaz. La noi se întâlnește sporadic în sudul Banatului, Oltenia, Muntenia, Dobrogea și Transilvania.

Este mai termofil și mai puțin rezistent la ger decât fagul comun. Suportă bine uscăciunea. Se deosebește de fagul comun prin coroana mai îngustă, piramidală, lujerii mai viguroși, frunzele relativ mari, 9 – 15 cm lungime. Fructele sunt închise într-o cupă păroasă. Lăstărește puternic și drajonează bine.

Genul Castanea Mill.

Sunt identificate 10 specii ca aparținând acestui gen, răspândite în Europa Meridională, Asia Mică, Asia Orientală, Algeria, precum și partea de sud – est a Americii de nord. Sunt arbori de climat călduros cu frunze caduce, lanceolate, ascuțit dințate. Fructele sunt achene, închise câte 1-3 într-o cupă relativ sferică, prevăzută cu spini lungi, înțepători. Sămânța este comestibilă, maturația anuală. Lăstărește puternic și drajonează.

Castanea sativa Mill. (Castanea vesca Gaertn) – castan bun. Este o specie mediteraneană, răspândită în Europa, în Asia Mică și Caucaz.

La noi apare în regiunile cu climat blând, în depresiunea subcarpatică a Olteniei (Tismana, Baia de Aramă) și în partea de nord – vest a țării (Baia Mare, Baia Sprie). Preferă climat cald și umed, ferit de înghețuri puternice și geruri mari.

Are temperament apropiat de al carpenului, mai de umbră decât al stejarului. Se dezvoltă bine pe soluri de pe roci vulcanice și șisturi cristaline, afânate, aerisite, permeabile. Este considerat specie calcifugă.

Arbore de înălțimi mari (circa 30 m) și grosimi apreciabile (peste 1 m diametru). Exemplarele crescute izolat fructifică începând de la vârste reduse (circa 20 ani), iar în masiv cu 20 – 30 ani mai târziu. Înflorirea se produce în iunie – iulie; florile mascule, alcătuite dintr-un caliciu cu șase diviziuni și 10 – 20 stamine, grupate în amenți cilindrici numeroși, lungi de 10 – 13 cm cu miros specific și culoare galbenă. (fig. 1.16).

Fig. 1.16. Castanea sativa Mill.

A – lujer cu muguri; B – lujer cu frunze și flori; C – fruct deschis

Castanele, achene globuloase sau brusc acuminate, au culoare brun întunecată și o mare valoare nutritivă. Ele conțin amidon, glucoză, zaharoză, dextrină, vitamine. Sunt folosite în alimentație, fie prăjite, fie sub formă de făină pentru prăjituri sau pâine. Din ele se fabrică, totodată, spirt, zahăr și ulei.

La castanul comestibil creșterile sunt active, longevitatea mare, putând depăși 1000 de ani și dispune de o mare capacitate de lăstărire. Lemnul este de calitate superioară și se cultivă, ca arbore forestier, împreună cu cvercineele. Se obține prin sămânță și mai rar, prin marcote sau altoire. Semănatul se execută toamna după recoltare, tratându-se semințele cu miniu de plumb. Dacă se seamănă primăvara, castanele se stratifică.

Genul Quercus L. – stejarii

Cuprinde numeroase specii, majoritatea arborescente, care se întind pe mari suprafețe în regiunile temperate și subtropicale ale Emisferei boreale. Sunt, numeric, mai bine reprezentați în America de nord și Estul Asiei decât în Europa. La noi cresc spontan șapte specii, care ocupă aproximativ 19% din suprafața împădurită. În scopuri ornamentale au fost introduse în cultură peste 20 specii exotice.

Stejarii prezintă o structură morfologică – anatomică ce evidențiază apartenența lor la ținuturile calde, secetoase. Se au în vedere frunzele acestor specii – coriacee, cu o cuticulă groasă, țesuturi bine dezvoltate, fiind deseori rezistente la ofilire, ritidom gros, adânc crăpat, înrădăcinare profundă, folosind apa din sol de la mari adâncimi.

Genul Quercus se divide în patru subgenuri: Erytrobalanus, Cerris, Lepidobalanus și Cyclobalanopsis. Speciile incluse în primele trei subgenuri prezintă importanță pentru țara noastră.

Subgenul Erytrobalanus Spach. – specii originare din America de nord, cu frunze căzătoare sau persistente, întregi sau lobate. Fructul – ghinda este achenă, are tegumentul brun – roșcat la exterior și tomentos pe partea interioară. Maturația este bianuală. Lemnul prezintă calități inferioare altor specii de stejari. La noi s-au introdus în cultură: Q. rubra, Q. palustris, Q. imbricata, Q. coccinea, Q. marilandica ș.a.

Quercus rubra L. (Q. borealis Michx.) – stejar roșu. Este originar din estul Americii de nord, ajungând în estul Canadei la 48º latitudine. Formează păduri pure sau de amestec cu pinul strob, nucul negru etc. La noi este folosit în scop decorativ – parcuri, în aliniamente pe marginea străzilor dar și ca arbore forestier în plantații, în vestul țării.

În regiunea de origine dispune de o largă amplitudine climatică, ceea ce face ca Europa să fie folosit începând din câmpie și până în regiunea montană inferioară. Prezintă numeroase ecotipuri, adaptate la climatul continental din nord sau, din contră, la climatul cald, subtropical. În România a dat bune rezultate până în zona făgetelor de deal, suportând bine gerurile de iarnă.

Preferă soluri bogate, afânate, cu textură ușoară și umiditate suficientă. Rezistă și pe soluri grele, argiloase, neaerisite, cu regim hidrologic variabil. În zonele reci, montane crește încet, litiera sa este greu alterabilă, fapt ce conduce la o acumulare de substanță organică nedescompusă. Suportă umbrirea și este mai puțin expus dăunătorilor biotici decât alți stejari.

Fig. 1.17. Quercus borealis Mich.

A – lujer; B – ramură cu frunze și flori femele; C – fruct și cupă; D – cupă; E – fruct

Stejarul roșu atinge în America de nord înălțimi de peste 25 m și diametre de circa 1 m. În masiv are tulpină dreaptă și bine elagată. Are scoarța subțire, cenușie, netedă; la vârste înaintate scoarța dezvoltă la baza tulpinii crăpături rare. Frunzele sunt oblongi, mari, 10 – 20 cm lungime, adânc lobate, pe față sunt verzi – întunecat, iar pe dos verzi – gălbui sau cenușii. Toamna, frunzișul bogat se colorează în roșii sau portocaliu, fiind foarte decorativ.

Fructifică anual, abundent și mai devreme decât stejarul și gorunul. Ghindele sunt scurt pedunculate, lat ovoide până la semisferice, brune, de circa 2 cm grosime. Se coc în al doilea an.

Subgenul Cerris Oerst

Cuprinde specii din regiuni calde, mediteraneene. Frunzele sunt caduce, uneori macrescente (în unele cazuri sempervirescente), cu marginea lobată, dințată sau întreagă. Maturația este bianuală, cupa prezentând solzi alungiți, înțepători. Lemnul este mai dens și mai dur decât la alți stejari indigeni.

Quercus cerris L. – cer. Singura specie aparținând acestui subgen care crește spontan în România. Este răspândit din peninsula Iberică și Franța până în Asia Mică. În țara noastră este răspândit la câmpie, în silvostepă și zona forestieră a Munteniei și Podișul Transilvaniei.

Este o specie termofilă și xerofită, se dezvoltă în climate calde, cu sezon de vegetație lung, suportând bine seceta și uscăciunea. Este mai sensibil decât alți stejari față de geruri puternice, care îi provoacă gelivuri. Dispune de o mare capacitate de a vegeta pe soluri argiloase, greu permeabile, puternic podzolite, cu regim de umiditate variabil, de la excesiv de umede primăvara după topirea zăpezilor, până la puternic uscate în timpul secetelor de vară.

Cerul atinge dimensiuni mari, până la 35 m în înălțime și grosimi de 1,5 m. Are tulpini drepte, cilindrice, ritidom format de timpuriu, gros, negricios, cu crăpături longitudinale, de culoare caracteristică, roșie cărămizie. Frunzele eliptice până la oblong – ovate, de 5 – 15 cm lungime, la bază îngustate, la vârf acute. Fructifică la vârste relativ reduse, cu o periodicitate de 3-5 ani. Ghindele sunt sesile, scurt pedunculate, se coc în toamna anului al doilea, ca la stejarul roșu.

În vestul țării au fost descrise două forme de cer:

cerul alb, cu tulpina mai zveltă, ritidomul cu crăpături longitudinale, frunzele mai deschise și mai puțin aspre, lemnul mai slab colorat și cu însușiri fizico – mecanice mai apropiate de lemnul de stejar;

cerul roșu, prezintă ritidomul crăpat longitudinal și transversal, frunzele mai întunecate, lemnul mai intens colorat și mai puțin valoros din punct de vedere tehnologic.

Lăstărește viguros și drajonează foarte rar. Realizează o masă lemnoasă mai mică decât stejarul și gorunul; produce la 100 ani circa 5 m3/an/ha. Lemnul are alburn lat și duramen roșiatic, puțin trainic în aer, se lucrează greu. Are valoare ca lemn pentru combustibil.

Subgenul Lepidobalanus Oerst, include arbori din regiunea temperată a Emisferei nordice, cu frunze lobate și rareori dințate, excepție face Q. suber cu frunze aproape întregi și Q. ilex cu frunze persistente. Maturația ghindelor este anuală, rar bianuală. Acestui subgen îi aparțin speciile cu lemnul cel mai valoros dintre cvercinee.

La noi în afară de Q. cerris, sunt identificate celelalte șase specii indigene, ca făcând parte din acest subgen:

secția Ruburoides, cu seria Sessiliflorae – specia Q. petraea, ssp. Petraea; Q. petraea, ssp. Dalechampii și Q. petraea, ssp. polycarpa;

secția Robur, cu seria Pedunculatae, speciile Q. robur și Q. pedunculiflora;

secția Dascia cu seriile: Confertae, sp. Q. frainetto și Lanuginoasae, sp. Q. pubescens și sp. Q. virgiliana.

Dintre speciile exotice aparținând acestui subgen, au fost introduse în țara noastră: Q. bicolor, Q. alba, Q. macrocarpa ș.a.

Secția Ruburoides Schw. seria Sessiliflorae Loj. – gorunii.

Cuprinde patru specii răspândite din Africa de nord și Peninsula Iberică spre Asia Mică, caucaz și Liban. Gorunii sunt reprezentați la noi prin Q. petraea subspeciile: petraea, dalechampii, polycarpa. Sunt încă opinii care susțin că aceste subspecii să fie considerate ca specii, după cum au fost tratate în trecut.

Q. petraea Liebl., ssp. petraea, Soo – gorun.

Arealul gorunului se aseamănă cu al stejarului în părțile nord – vestice și sudice ale Europei. Din sudul Scandinaviei granița sa longitudinală se îndreaptă spre Ucraina, nordul Crimei și al Caucazului, de unde trece în Asia Mică. În sud coboară până în Sardinia și Sicilia.

La noi, gorunul urcă altitudinal mai mult decât stejarul, fiind caracteristic pentru dealuri. În Carpații Meridionali se întâlnește la 700 – 800 m, în Carpații Orientali la 400 – 500 m, iar în Munții Apuseni până la 600 – 700 m. La câmpie spre silvostepă se întâlnește rar și numai în pâlcuri mici ca, de exemplu, în județele Dolj, Ilfov, Mehedinți. Ocupă suprafețe mai mari în nordul Dobrogei.

În fondul nostru forestier constituie o subzonă de vegetație aparte – subzona gorunului, unde formează gorunete pure sau arborete de șleau de deal. În această subzonă de vegetație reprezintă o rasă geografică cu însușiri genetice valoroase.

Din punct de vedere ecologic se comportă diferit de stejar, fiind mai pretențios față de căldura din timpul verii. Este mai puțin adaptat la climatul continental excesiv, cu ierni aspre și amplitudini mari de temperatură.

Are temperament mai sensibil decât stejarul; rămâne o specie de lumină. Crește și se dezvoltă bine pe soluri drenate, afânate, cu textură grosieră și umiditate constantă. Suportă greu solurile argiloase, pseudogleice luvice, cu regim variabil de umiditate, din lunci sau de pe terase. Este mai tolerant față de aciditatea și gradul de saturație în baze de schimb. Realizează creșteri susținute, în asociație cu fagul pe soluri brune – eumezobazice slab până la puternic podzolite, pe conglomerate, gresii și șisturi cristaline.

Are caracter mezofil, mai accentuat decât al celorlalte specii de stejari indigeni, fapt evidențiat de frunzele subțiri, lipsite de peri, care să aibă rol în reducerea transpirației, ritidom subțire (fig. 1.19.).

Fig. 1.19. Quercus petraea (Matt). Liebl.

A – ramură fructiferă; B – cupe; C – detaliu de cupă

Prezintă ecotipuri climatice distincte: din stațiuni calde, însorite, cu soluri ușoare, bine drenate; pe gneise de Cozia sau pe conglomerate micacee, andezite; ecotipul relativ xerofil din sudul Dobrogei și Moldovei.

Populațiile de gorun de pe terase, piemonturi etc., cu soluri podzolite, pseudogleizate, populațiile de pe soluri rendzinice, superficiale sau pe stâncării, pe calcare, conglomerate calcaroase, marne ș.a. din regiunile de dealuri și submontane sunt considerate ecotipuri climatice.

Gorunul are numeroși dăunători biotici. Larvele de cărăbuși atacă rădăcinile puieților, iar insectele adulte defoliază arborii. Defolieri grave produc insectele din genurile Tortrix și Lymantria. Ghindele sunt atacate de Balaninus glandium Marrch și viespile din genul Cynips. Ciuperca Microsphera abreviata Peck. (Ovidium) cauzează făinarea frunzelor la exemplarele tinere.

Sub arborii de gorun se instalează ușor numeroase specii de arbuști, subarbuști și specii ierboase, aceasta ca efect al coroanelor largi, uniforme și destul de luminoase. Influențează textura solului datorită litierei bogate în substanțe tanante, greu alterabile ca și înrădăcinării profunde.

Gorunul atinge înălțimi mari, până la 40 – 50 m. Rădăcinile se dezvoltă viguros. Tulpina este dreaptă până la vârf, cilindrică, mai bine elagată decât la stejar. Ritidomul este cenușiu închis, mai îngust și mai regulat brăzdat cu solzi mărunți.

Coroana este uniformă, relativ bogată, frunzișul acoperind bine solul. Frunzele ca și mugurii sunt îngrămădite către vârful lujerilor. Fructifică la vârste înaintate, în masiv peste 60 ani, abundent însă odată la 6 – 8 ani. Florile sunt unisexuat – monoice și apar în aprilie – mai. Ghindele stau grupate câte 2 – 5, au 1,5 – 2,5 cm lungime, sunt de formă caracteristică, ovoid – elipsoidală. Maturația este anuală.

Gorunul crește încet în tinerețe, activându-și creșterile în înălțime și în grosime după 20 – 30 ani. În stațiuni favorabile produce în jur de 6 m3/an/ha. Se regenerează ușor pe cale naturală, puieții suportând 4 – 6 ani umbra masivului. De asemenea, lăstărește viguros până la vârste înaintate. Longevitatea atinge 600 – 700 de ani.

Lemnul este valoros, are inele mai uniforme și mai înguste decât stejarul. Se folosește în tâmplărie, la fabricarea mobilei, în construcții. Este una dintre speciile de bază ale fondului forestier din regiunile de coline și dealuri înalte.

Quercus petraea ssp. dalechampii – gorun de Dalmația, se întâlnește spre limita nordică a arealului său, în proporții mai reduse decât Q. petraea ssp. petraea.

Are preferințe pentru regiuni mai calde decât ssp. Q. petraea, fiind frecvent întâlnit în sudul țării, unde formează arborete de amestec cu gârnița. Este arbore de mărimea a I-a.

Quercus petraea ssp. polycarpa – gorun transilvănean, este de origine balcano – caucaziană, apare alături de ceilalți goruni în sudul țării, de la câmpie și dealuri până în centrul și nordul Transilvaniei. Se localizează la altitudini mici, dinspre periferia gorunetelor urcă până în zona gorunetelor montane (Poiana Brașov).

Sub aspect ecologic este mai apropiat de ssp. dalechampii decât de ssp. petraea și vegetează pe soluri superficiale, scheletice. Atinge până la 25 m înălțime.

Secția Robur Schb., Seria Pedunculatae Schwz., include două specii indigene: Q. robur și Q. pedunculiflora, întâlnite la altitudini joase, la câmpie și coline. Formează arborete pure și de amestec cu alte foioase.

Se caracterizează prin: ritidom adânc crăpat, lujeri anuali, frunze mari obovate, glabre sau păroase, cu pețiol scurt, ghindele prinse pe un peduncul lung.

Quercus robur L. (Q. pedunculata Ehrh.) – stejar, tufan.

Genul Quercus s-a format în cretacic: în terțiar cu un climat relativ continental și arid pădurile din Carpați erau constituite din diferite specii asemănătoare stejarului. După glaciațiuni, în postglaciar stejarul revine pe suprafețe tot mai mari.

În Atlantic, climatul cald și umed a permis migrarea gorunetelor de la sud la centrul țării. Se menține totuși predominant în pădurile de la sud de câmpie, după cum susține Negulescu și colab., 1973, în amestec cu carpenul, teiul, alunul ș.a.

La noi este în prezent cea mai răspândită specie de stejar, formând păduri de șleau și arborete pure, în zonele de câmpie și coline joase. La dealuri apare frecvent pe terasele râurilor, pe platforme și piemonturi. Cele mai întinse păduri de stejar se găsesc la câmpie, în sudul țării, în câmpiile din vestul țării, în nord vestul Moldovei și în centrul Transilvaniei. Limita superioară a arboretelor de stejar nu depășește 600 – 650 m altitudine.

În arealul stejarului s-au identificat numeroase rase geografice, condiționate de factorii climatici: așa sunt rasele atlantice de climat cald și umed din nordul Europei, cele continentale din Ucraina și partea europeană a Federației Ruse; cele baltice și sud scandinave de climă relativ rece și umedă; cele termofile din sudul Europei ș.a.

Stejarul din România aparține unei rase climatice de tranziție de la clima relativ moderată vest și sud – europeană la climatul din estul Europei. Sunt în pădurile de stejar de la noi valoroase populații în ceea ce privește capacitatea de creștere, calitățile lemnului, capacitatea de regenerare.

Stejarul este o specie de climat variat, cu trăsături continentale. Are cerințe ridicate față de căldură în timpul sezonului de vegetație, situându-se altitudinal mai jos decât gorunul. Este rezistent la gerurile de iarnă ceea ce îi permite să avanseze mai la nord – est și est decât gorunul.

Este o specie pretențioasă față de sol. Crește bine pe soluri bogate în substanțe nutritive, profunde, afânate, revene până la umede. De-a lungul râurilor pătrunde în regiunile uscate, urcând destul de mult și în ținuturile deluroase. Suportă și solurile compacte, argiloase, cu podzolire accentuată de hidrogeneză de pe terase și platforme. Pe solurile sărace și acide, nisipoase, expuse uscăciunii, crește satisfăcător.

Stejarul este pretențios față de lumină. Puieții tineri suferă de lumină. Arboretele se răresc de timpuriu, protejează slab solul, arborii maturi au coroană rară și transparentă. Arborii mai înalți, care îi iau lumina îl jenează în creștere. Umbrirea laterală îi stimulează creșterea.

Variațiile de umiditate în sol la arboretele bătrâne, asociate cu atacuri de insecte și înghețuri, pot provoca uscări pe picior. Are în schimb o capacitate mai mare decât gorunul de a se adapta la modificări ale volumului de precipitații anuale, ca și de temperatură estivală. Este vorba, deci, de o însușire ecologico – fiziologică care se reflectă față de unele însușiri morfologico – anatomice, cum sunt: suprafața mare a frunzelor și a frunzișului ceea ce provoacă o transpirație activă. Se mai poate lua în considerare și ritidomul gros, adânc crăpat, ca semn al adaptării stejarului la climate secetoase și ierni aspre.

Stejarul are o mare plasticitate ecologică evidențiată prin numeroase ecotipuri: stejarul de luncă, pe soluri aluvionare, profunde, bogate în substanțe minerale; stejarul de terasă pe substrate predominant argiloase, cu soluri puternic podzolite; stejarul de lăcoviști, soluri hidromorfe, bogate în humus, care manifestă longevitate și vitalitate de creștere la altitudini ridicate; stejarul de silvostepă, de câmpii piemontane, terase etc.

Stejarul ca și gorunul are numeroși dăunători – insecte și ciuperci. Se dovedește tolerant însă cu speciile cu care coabitează. Grație sistemului său de înrădăcinare, reușește să folosească solul pe întreaga sa profunzime fiziologică.

Este o specie indigenă de mari dimensiuni, realizând frecvent înălțimi de 30-35 m. Este rezistent la doborâturi de vânt. La maturitate are tulpina dreaptă, bine elagată și coroana îngustă. Coroana este mai profundă și mai largă decât a gorunului. Ritidomul este brun – negricios, pietros adânc brăzdat longitudinal și transversal (fig. 1.20.).

Fig. 1.20. Quercus robur L.

A – ramură fructiferă; B – floare femelă; C – inflorescență masculă; D – cupă; E – detaliu de cupă; F – lujer cu muguri, iarna

Frunzele la stejar au caractere variabile, însă se recunosc ușor după forma general obovată și lipsa pețiolului. Înfrunzește relativ târziu, comparativ cu alți arbori indigeni. Florile sunt unisexuat – monoice, cele femele lung pedunculate, grupate câte 3-6 în ciorchini. Ghindele stau câte 2-5 pe un peduncul lung, au formă ovoido – alungită până la cilindrică. Capacitatea germinativă a ghindelor este de 70 – 80%.

Creșterea este înceată în primii 10 ani, după care se activează. Creșterea maximă în volum se realizează între 50 – 70 de ani, când, pe stațiuni favorabile obține între 7,5-9 m3/an/ha. Lemnul are duramen brun – roșiatic și inele anuale late, bine distincte. Calitățile lemnului sunt: tare, elastic, rezistent, durabil în aer și în apă, dovedindu-se cel mai bun lemn pentru grinzi, stâlpi ca și în construcții civile și hidraulice. Are în plus numeroase alte utilizări – lambriuri, producția de parchete, doage, traverse și mobilă de calitate superioară.

Este o specie longevivă, cu deosebite calități silviculturale și economice.

Quercus pedunculiflora K. Koch. – stejar brumăriu. Crește spontan în Peninsula Balcanică, nordul Asiei Mici, Caucaz, Crimeea.

Este o specie de silvostepă, iubitoare de căldură, mai rezistentă la secetă decât Q. robur, aflându-se în regiunile periferice, secetoase, singura specie de stejari indigeni cu însușiri silviculturale bune.

Arbore cu înălțimi până la 25 m, cu tulpina dreaptă, ritidom format de timpuriu, mai gros și mai adânc crăpat decât la stejar. Frunzele sunt diferite ca formă, prinse pe un pețiol scurt de 4 – 10 mm, verzi întunecate pe față, cenușiu – brumăriu pe dos, pubescente. Înflorește cu aproape 2 săptămâni mai târziu decât stejarul, ceea ce îl ferește de înghețurile târzii. Fructifică mai des decât stejarul și gorunul.

La noi este considerat, specia indigenă cea mai valoroasă din regiunile de silvostepă.

Secția Dascia, Seria Confertae, Quercus frainetto Ten Q. conferta Kit – gârniță.

Prezintă un areal restrâns, care se include în arealul cerului. Pleacă din sudul Italiei, trece prin Peninsula Balcanică până în Ungaria și România, unde ocupă suprafețe mai întinse între râurile Vedea și Teleorman, în sudul Olteniei și la vest de râul Ialomița.

Este o specie semixerofită, de ținuturi sudice cu veri călduroase, prelungite, rezistă la ger, dar este sensibilă la înghețuri. Sub raport edafic se dovedește puțin exigentă, dezvoltându-se bine pe soluri compacte. Este sensibilă la concentrația în carbonat de calciu. Are temperament de lumină, mai puțin pretențios decât stejarul.

Atinge înălțimi de 24-25 m, tulpina dreaptă ca la gorun și cer. Formează de timpuriu un ritidom caracteristic, brun – negricios, mai subțire decât la alți stejari. Lemnul este greu, tare și rezistent, cu numeroase domenii de utilizare. Creșterea este înceată, de aproximativ 4,5 m3/an/ha la vârsta de 100 ani (fig. 1.21.).

Fig. 1.21. Quercus frainetto Ten.

A – ramură fructiferă; B – lujeri cu muguri; C – cupă; D – detaliu de cupă (după Flora RPR)

Seria Lanuginoasae Simk.; Quercus pubescens, Willd. (Q. lanuginosa Thuill) – stejar pufos, tufă râioasă.

Este de proveniență sud – europeană, mediteraneană și sud mediteraneană. Arealul său se aseamănă cu al cerului. La noi a fost identificat în toate provinciile, frecvent apare însă sub formă de arborete dumbrăvite, tufișuri sau pâlcuri izolate. Se asociază cu cărpinița și alte specii de origine mediteraneană.

Este o specie iubitoare de căldură, rezistentă la secetă și uscăciune, considerată cea mai xerofită din pădurile noastre. Se întâlnește pe cernoziomuri slab levigate, mai grele și mai uscate decât cele ocupate de stejărete brumării.

Are talia mai mică decât toți ceilalți stejari indigeni; nu depășește 15 m înălțime. Coroana este rară, luminoasă, tulpina scurtă, cu defecte, realizează ritidom de timpuriu. Lemnul are însușiri tehnologice și utilizări ca ale gârniței. Creșterea este lentă și puțin susținută.

1.3.2. Ordinul Juglandales

1.3.2.1. Familia Juglandaceae Lindl.

Frunze alterne, imperipenat compuse, așezate spiralat. Sunt specii unisexuat – monoice. Fructul este o drupă dehiscentă sau indehiscentă, cu maturație anuală.

Genul Juglans L. – Juglans regia L. – nuc comun, nuc (fig. 1.22.).

Fig. 1.22. Juglans regia L.

1 – ramură cu frunze și muguri; 2 – ramură cu amenți și flori femele; 3 – lujer în secțiune (după Arbori și arbuști din U.R.S.S.)

Cuprinde specii arborescente răspândite în Emisfera nordică și mai puțin în Emisfera australă. Nucul comun este originar din sud – estul Europei și din Asia. Arealul său se întinde în Peninsula Balcanică, Asia Mică și Transcaucazia, trece în Iran și continuă în regiunea Himalaia, până în India și Birmania.

Cultura nucului în România cuprinde un spațiu larg, de la câmpie până la 800 m altitudine, cu cea mai mare răspândire la dealuri. Plantații în fondul forestier s-au făcut în județele Mehedinți, Gorj, Vâlcea, Vrancea, Tulcea ș.a.

Este o specie pretențioasă față de condițiile staționale: se dezvoltă bine în zonele cu climat blând, cu ierni ferite de geruri mari și fără înghețuri. Zona optimă pentru nuc este podgoria, în stațiuni cu amplitudini mici de temperatură. Este, de asemenea, pretențios și față de sol, preferând soluri bogate cu umiditate suficientă. Crește și se dezvoltă bine pe substrate calcaroase. Este o specie semiumbrofilă, rezistând bine la umbră, nu însă și în masiv.

Poate atinge înălțimi de până la 30 m. Formează tulpină dreaptă și coroană destul de strânsă. Scoarța este mult timp netedă, de culoare argintie – cenușie, iar la bătrânețe formează un ritidom cenușiu – închis. Înrădăcinarea este puternic pivotantă. Lujerii sunt viguroși, bruni-verzui. Frunzele imparipenat compuse, cu 5-9 foliole opuse, eliptice, asimetrice, de 6-12 cm lungime. Florile unisexuat – monoice, drupele sunt sferice, au înveliș cărnos, verde, care la maturitate se crapă neregulat și se desface de la sine. Nuca este ovoidă, cu vârf scurt și suprafață brăzdată neregulat, învelește o sămânță mare, miezul nucii.

Nucul fructifică aproape anual, de la vârste mici (8-12 ani). Se regenerează ușor din sămânță și din lăstari. Creșterile sunt active în tinerețe. Are proprietatea de a emana în sol substanțe cu rol inhibitor pentru alte specii. Are puțini dăunători biotici și este sensibil față de poluanți. Longevitatea este până la 400 de ani.

Valoarea nucului constă în primul rând în calitățile lemnului, frumos colorat, brun cu vine negricioase și roșiatice, fin, omogen, greu, rezistent, durabil, flexibil. Are însușiri tehnologice deosebite fiind apreciat cu prioritate în producția de mobilă.

Juglans nigra L. – nuc negru, nuc american

Specie originară din sud – estul Americii de nord, în zone apropiate cu stejarul roșu și ienupărul. Se localizează în lunci, urcă însă și spre coline până la 350 – 400 m. Primele plantații de nuc american s-au făcut în țara noastră în parcuri și păduri parc (Mangalia), dar și în fondul forestier (Timiș, Bihor, Moldova Nouă, Herculane, Simeria).

Preferă stațiuni cu climat dulce, ferit de înghețuri timpurii și târzii, cu veri lungi și călduroase. Realizează creșteri active pe soluri bogate în elemente minerale humifere, permeabile, afânate bine și constant aprovizionate cu apă. Are temperament mai de lumină decât nucul comun.

Arbore de talie mare, atinge 40 – 45 m înălțime; în masiv are tulpina dreaptă, bine elagată, ritidom adânc brăzdat, brun întunecat. Frunzele imparipenat compuse. Fructele sunt drupe sferice, cu înveliș cărnos, verde, nuca puțin turtită, cu coajă groasă.

La noi în țară, nucul american este productiv, folosit ca arbore ornamental, fiind considerat rezistent față de poluanți.

Genul Corya NuH (Hicoria RAF), Corya ovata K. Koch. – caria.

Specie din sud – estul Americii de nord, având același areal ca și nucul negru. A fost introdusă în Europa în secolul XVII. La noi se găsește în parcurile dendrologice (Mihăiești, Simeria, Bazos etc.)

Preferă ca toți nucii, zone de cultură cu climat cald, cu amplitudini mici de temperatură, la câmpie și dealuri. Nu este suficient de rezistentă față de înghețuri. Se dezvoltă bine pe soluri bogate, profunde, aprovizionate cu apă din precipitații sau din pânza freatică.

Arbore de dimensiuni mari (40 m înălțime și 1 m grosime), cu tulpini drepte, bine elagate în masiv și ritidom bine dezvoltat. Nuca este netedă, cu muchii longitudinale, coaja subțire și miezul comestibil. Fructifică abundent anual. Are un lemn valoros pentru diverse utilizări, în special pentru confecționarea de schiuri.

1.3.3. Ordinul Salicalis

1.3.3.1. Familia Salicaceae Mirbel

Cuprinde genurile Populus și Salix, bogate în specii arborescente și arbustive, cu o mare răspândire de la ecuator până în zonele polare. Sunt specii care vegetează pe malul apelor, rezistente la inundații. Aceste specii se remarcă prin simplitatea structurilor florale, fiind unisexuat – dioice, cu flori grupate în amenți. Fructifică de timpuriu, anual și abundent. Dispun de o mare capacitate de regenerare, inclusiv pe cale vegetativă.

Genul Populus L., cuprinde circa 35 de specii, răspândite majoritatea în Emisfera boreală. Se împarte în cinci secții, dintre care interes pentru noi prezintă numai patru: Leuce (plopii albi și plopi tremurători); Aigeiros (plopii negrii și hibrizii lor); Tacamahaca (plopii balsamiferi) și Turanga (plopii asiatici).

Populus alba L. – plop alb. Specie indigenă, răspândită în regiunile centrale și sudice ale Europei, de la Marea Mediteraneană până la circa 55º latitudine nordică. La noi crește la câmpie și dealuri joase, în luncile râurilor, în Lunca și Delta Dunării, unde formează arborete pure sau, mai des, amestecate cu sălcii, plop negru, anin negru ș.a.

Are o amplitudine climatică largă, mai exigent față de căldura de vară decât alți plopi. Este exigent față de sol, preferând soluri profunde, afânate, cu textură ușoară, cu troficitate ridicată. Rezistă la inundații, mai puțin însă decât sălciile, nu suportă apa stagnantă. Vegetează slab pe soluri cu humus brut hidromorf sau pe soluri turboase.

Este o specie heliofilă – subheliofilă, are totuși temperament mai de umbră decât plopul negru. Realizează dimensiuni mari (până la 30 – 35 m înălțime și peste 1,5 m diametru). Tulpina este groasă, cilindrică, puternic ramificată, cu scoarța caracteristică, albă și netedă, conține tanin și salicină în cantități mari. Înrădăcinarea este profundă.

Coroana, ramificată și luminoasă, mai bogată decât la alți plopi. Frunzele sunt lung pețiolate, dimorfice, alb tomentoase pe dos. Înflorește la începutul primăverii (martie – aprilie), florile sunt unisexuat – dioice. Capsulele se coc de timpuriu, semințele sunt mici, prevăzute cu smocuri de peri lungi, albicioși, se împrăștie imediat.

Această specie prezintă două varietăți mai importante:

Populus alba var. pyramidalis, cu port piramidal și scoarța netedă la vârste înaintate;

Populus alba var. nivea, cu frunzele alb cretaceu tomentoase pe dos.

Fructifică anual și abundent, de la vârste mici. Se regenerează ușor și pe cale vegetativă, drajonând viguros. Creșterea rapidă, realizând 16-18 m3/an/ha la vârste mici. Longevitatea până la 300 – 400 de ani. Lemnul este moale, ușor, cu duramen alb – gălbui; se folosește pentru producția de celuloză și hârtie, chibrituri, furnire, PAL, PFL etc. Are putere calorică redusă.

Poate fi folosit și ca arbore ornamental pe malul apelor.

Populus tremula L. – plop tremurător. Specie indigenă cu un areal vast ce ocupă suprafețe întinse în Europa și Asia, de la Atlantic la Pacific. Și în România plopul tremurător se întâlnește într-un spațiu destul de larg, ridicându-se altitudinal în molidișuri până la 1600 m. Frecvent coboară la deal și la câmpie, instalându-se cu ușurință în pădurile rărite, parchete tăiate ras etc. (fig. 1.23.)

Fig. 1.23. Populus tremula L.

1 – ramură cu frunze; 2 – amenți masculi; 3 – amenți femeli; 4 – capsulă deschisă (după Arbori și arbuști din U.R.S.S.)

Poate forma în asemenea situații arborete derivate, care iau locul celor natural – fundamentale.

Plopul tremurător este mai puțin pretențios față de condițiile staționale decât plopul alb și plopul negru. Rezistă la asprimea climatului continental, cu amplitudini mari de temperatură, frecvente înghețuri târzii. Are un pronunțat temperament de lumină. Este o specie pionieră, rustică, care se instalează ușor din sămânță și pe cale vegetativă.

Are pretenții modeste față de sol, crește frecvent în pantă, cu regim normal de umiditate, la munte și la deal. Vegetează activ și pe soluri sărace, acide, pe soluri sărăturoase sau alcaline. Se întâlnește mai rar pe soluri expuse uscăciunii, de pe substrate din gresii. Are mulți dăunători, în frunze, în rădăcini și în tulpină.

Prezintă două rase geografice: una localizată la altitudini mici și alta la altitudini mari, cu tulpini bine conformate și coroane înguste. Este un arbore de dimensiuni mijlocii, rareori poate atinge 30 m înălțime.

Sistemul radicelar este superficial, tulpina dreaptă, scoarța albicioasă – verzuie, netedă, formează rareori ritidom de culoare negricioasă.

Coroana ovoidală sau larg cilindrică, transparentă, bine elagată. Frunzele sunt diformice, la vârf acute sau rotunjite, la bază trunchiate, glabre, cu pețiol puternic, lung de până la 8 cm. Înflorește înaintea înfrunzirii. Semințele se împrăștie rapid, la distanțe mari. Ajunge la maturitate de timpuriu, după 20 de ani înflorește și fructifică anual și abundent. Creșterile din tinerețe sunt foarte active până la 50-60 ani, realizând în medie circa 10 m3/an/ha.

Longevitatea plopului tremurător este mică, până la 100 de ani. Lemnul – ușor, moale, elastic și omogen este apreciat în industria pentru celuloză, PAL, PFL, chibrituri, șindrilă ș.a.

Secția Aigeiros Dubj., include plopii negrii și hibrizii dintre aceștia.

Populus nigra L. – plop negru, plută. Arbore indigen răspândit în Europa și Asia, ca și plopul alb, înaintează înspre nord-vestul Europei, până în sudul Irlandei. În Siberia ajunge până la 64º latitudine nordică și 96º longitudine estică. Ecologic, se apropie de cerințele plopului alb, fiind totuși mai puțin pretențios față de climă. Suportă și inundațiile de lungă durată (fig. 1.24.).

Fig. 1.24. Populus nigra L.

A – ramură cu frunze și amenți femeli (1/2); B – capsulă tânără; C – lujer cu muguri în timpul iernii (după Flora R.P.R.)

Are un pronunțat temperament de lumină. Este un arbore de mărimea I, tulpina este neregulat dezvoltată, cu umflături înspre bază și aglomerări de muguri dorminzi. Are ritidom negricios, adânc brăzdat, gros, format de timpuriu. Coroana este asimetrică, largă, rară, neregulată. Frunzele sunt lung pețiolate, de 5-10 (12) cm lungime, pe dos glabre, de culoare verde palidă. Înflorește în martie – aprilie, cu 2-3 săptămâni înainte de înfrunzire.

Prezintă unele varietăți de cultură:

P.n. cv. Italica (P.n. pyramidalis, arbore de până la 25 m înălțime, cu port caracteristic piramidal – columnar;

P.n. Thevestina (P.n. thevestina) – plop algerian, se remarcă prin rezistența la uscăciune, cu temperament de lumină.

În ambele situații, creșterea este activă, lemnul moale cu multiple utilizări.

Populus x canadensis Moench (P. x euramericana Guinier) – plopi euramericani. Sunt arbori rezultați din hibridarea plopului negru european (P. nigra L.) cu plopii negri americani (P. deltoides March.) originari din Canada. Hibridările s-au produs natural în zonele de contact dintre plopul negru european spontan și plopii negri americani din cultură. Odată cu evidențierea fenomenului de heterozis la unii dintre hibrizi, s-au efectuat încrucișări dirijate, artificiale.

Cultura plopilor negri hibrizi s-a bucurat în țara noastră de o atenție deosebită, cu deosebire în luncile râurilor interioare, în Lunca și Delta Dunării. Sunt mai pretențioși față de condițiile staționale decât plopii indigeni. Preferă zone călduroase la câmpie și dealuri, unde sezonul de vegetație este mai lung. S-au adaptat mulțumitor și în zone montane mai reci.

Realizează creșteri deosebite, mai ales pe soluri fertile aluvionare, profunde, nisipoase, afânate bune aprovizionate cu apă. Ca și plopul alb și plopul negru, plopii euramericani nu suportă apa stagnantă, cum este cazul terenurilor de la Sf. Gheorghe – Deltă.

Caracterele morfologice care definesc plopii negri hibrizi, sunt lujeri viguroși, muguri asemănători ca formă și mărime cu ai plopului negru, frunzele cu forme și mărimi variabile. Nu se regenerează decât pe cale vegetativă, fiind hibrizi de un singur sex. Se înmulțesc ușor prin lăstari și butași, drajonează slab.

Creșterile sunt rapide, situându-se în fruntea arborilor repede crescători. La 15-20 ani, realizează circa 30 m3/an/ha; la vârste de peste 20 ani ating peste 40 m în înălțime. Nu toate cultivarele de plop sunt la fel de productive: cele mai des folosite la noi sunt: cv. Serotina (clonele R1, R2, R3); cv. Robusta (clonele R13, R18, R20 și R16 Oltenița) cv. Sacrau (clonele 59 și 79); cv. Regenerata; cv. Marilandica.

Plopii euramericani au numeroși dăunători abiotici: Melasoma populi (gândacul roșu care roade frunzele); Dithichiza populea (ciupercă ce provoacă uscarea lujerilor și chiar a arborilor. Se consideră arbori rezistenți la poluare.

Lemnul plopilor euramericani este ușor, moale, omogen și de culoare albicioasă. Se folosește în industria de celuloză și hârtie, în producția de placaje, chibrituri, PAL, PFL, cherestea ș.a.

Secția Tacamahaca Spach., Populus simonii Carr. – plop chinezesc.

Este originar din nordul Chinei. La noi se cultivă în scop de ornament, în aliniamente sau ca arbore izolat în păduri – parc. Atinge 15-20 m în înălțime, are tulpina dreaptă, coroana îngustă, ovoidal – piramidală. Frunzele de 5-10 cm lungime sunt ovate sau obovate cu vârful acuminat și baza cuneată. Se înmulțește pe cale vegetativă.

Genul Salix L.

Cuprinde aproximativ 300 de specii, plus nenumărate forme hibride. Sub formă de arbori, arbuști, arbuști pitici, reprezentanții acestui gen sunt răspândiți pe întreg globul, mai mult însă în Emisfera nordică, unde ocupă întinse teritorii până la limitele altitudinale și latitudinale ale vegetației lemnoase.

Salix alba L. – salcie albă (fig. 1.25.). Specie reprezentativă pentru genul Salix mult răspândită în Asia, America de nord, Europa și latitudinal până în ținuturile nordice de 62 – 64º. Are o mare amplitudine termică, rezistând la gerurile de iarnă și înghețurile târzii. Manifestă pretenții mari față de căldura din sezonul de vegetație. Înregistrează o stare de vegetație activă pe solurile aluvionare de luncă, constant aprovizionate cu apă din pânza freatică.

Fig. 1.25. Salix alba L.

A – lujer cu muguri; B – lujeri cu frunze, amenți femeli și capsule deschise; C – ament mascul deschis; F – capsulă deschisă (din Negulescu – Stănescu)

Se acomodează bine și pe soluri argiloase, pseudogleizate sau gleice. Suportă inundațiile de lungă durată, fiind din acest punct de vedere specia de bază pentru stațiunile joase din Lunca și Delta Dunării. Are temperament de lumină.

Este arbore de 10-15 m înălțime, poate însă uneori depăși și 20 m în înălțime. În zonele inundabile formează rădăcini aeriene la înălțimi de 3-4 m pe tulpină, de regulă până la nivelul apelor de inundație. Tulpinile sunt cu defecte, sinuoase, ritidomul adânc crăpat, format de la vârste mici.

Coroana este neregulată, globuloasă, rară; frunzele sunt lanceolate, lungi (4-10 cm) și late (1-3 cm), cu vârful acuminat și marginile mărunt dințate. Florile dioice, înflorește odată cu înfrunzirea la începutul lunii aprilie. Semințele încolțesc rapid, de multe ori pe apă.

Salcia albă prezintă varietăți diverse, dintre care se menționează:

var. vitellina L. cu lujeri elastici și turtiți, cultivată în răchitării;

var. splendens (S.a. argentea Wimmer) cu frunze argintii păroase pe ambele fețe, spontană la dealuri și munte;

var. coerulea Roch. cu frunzele cenușii la albăstrui pe dos.

Fructifică anual și abundent. Semințișurile, numite renișuri apar după retragerea apelor. Se înmulțește ușor pe cale vegetativă, din lăstari, butași și sade. Puieții cresc la început viguros, realizând la 20 de ani o creștere de 20 m3/an/ha. Longevitatea se menține scăzută (până la 100 ani).

Lemnul are alburn îngust, duramen brun roșcat, este moale și ușor. Este puțin durabil, se pretează la puține utilizări industriale, cu excepția producției de celuloză și hârtie, chibrituri, plăci aglomerate din lemn. Din coajă se extrage tanin; ramurile tinere sunt folosite la împletituri.

Salix fragilis L. – salcie plesnitoare. Are răspândire asemănătoare cu salcia albă. La noi urcă mai mult în luncile râurilor și este mai puțin răspândită în Lunca și Delta Dunării. Preferă climate mai răcoroase vara, are temperament mai de umbră și este mai bine adaptată pe solurile grele.

Realizează înălțimi până la 20 m. Frunzele sunt oblong lanceolate. Florile apar înainte de înfrunzire. Se cultivă mai rar în răchitării, folosindu-se mai mult pentru împletituri grosiere (cercuri).

Salix caprea L. – salcie căprească, lavă. Răspândire foarte largă în Europa și Asia, latitudinal până la 70% Emisfera nordică.

La noi se întâlnește frecvent în subzona fagului și a molidului; coboară sporadic și în câmpie. Se instalează cu ușurință în tăieturi, păduri rărite, pe taluzuri de drumuri forestiere, în margini de arborete. Se asociază ca specie pionieră cu mesteacănul și plopul tremurător.

Manifestă pretenții reduse față de condițiile staționale, îndeosebi față de climă. Prezintă o largă amplitudine edafică, poate crește pe soluri de la uscate până la mlăștinoase, fiind puțin influențată de inundațiile de lungă durată.

Este un arbust sau arbore de mărimea a III-a; tulpina este defectuoasă, scoarța netedă în tinerețe, ritidom subțire. De multe ori este invadantă în parchete, ceea ce poate împiedica dezvoltarea speciilor de bază. Lemnul este mai rezistent decât al altor specii de sălcii.

Salix viminalis L. răchită. Specie eurasiatică, se întâlnește la noi sporadic în luncile râurilor, din regiunea de câmpie până la dealuri.

Este foarte valoroasă pentru împletituri, cultivându-se intens în acest scop. Preferă solurile bogate, revene din luncile râurilor. Este specie arbustivă, cu frunze lanceolate, de 8-15 cm lungime și 0,5-1,5 cm lățime. Este apreciată și ca specie ornamentală, grație frunzișului decorativ.

Salix elaeagnos Scop. (S. incana) – răchită albă. Apare la noi sporadic în etajul montan pe prundul apelor și pe conurile de dejecție ale torenților. Arbust până la 6 m înălțime. Are numai importanță floristică.

Salix purpurea L. – răchită roșie. Specie eurasiatică, întâlnită la noi pe prundișurile râurilor, în locuri mlăștinoase, în zăvoaie de anin alb. Se cultivă frecvent în răchitării, nuielele având o largă și apreciată folosire la împletituri fine. Preferă soluri nisipo – argiloase, umede, rezistă însă și la uscăciune.

Este arbustivă, până la 4 m înălțime. Are două varietăți mai importante:

var. purpurea Beck., cu frunze aproape liniare, des întâlnită la noi;

var. lambertiana Koch., cu apreciate valențe ornamentale.

1.3.4. Ordinul urticales

1.3.4.1. Familia Moraceae Lindl.

Genul Morus L. – duzi.

Specii subspontane originare din China și Japonia. La noi se cultivă la câmpie și dealuri. A fost cultivat și în zăvoaiele din Lunca Dunării.

Se remarcă prin pretențiile sale mari față de căldură. Rezistă la ger și secetă, sensibil la înghețurile timpurii. Este puțin pretențios față de troficitatea solului și suportă bine terenurile de pe marginea drumurilor, din curți și de pe izlazuri. Are temperament de semiumbră.

Este arbore de până la 15 m înălțime, cu tulpina dreaptă, ramificată la mică înălțime, scoarța brună – cenușie, ritidom format de timpuriu. Florile unisexuat – monoice sau dioice, apar în luna mai. Florile pluridrupe, alb roșiatice și chiar negricioase. Fructifică abundent și anual. Lemnul de dud este tare, rezistent, durabil, cu duramen galben – brun sau brun – roșcat. Se folosește în tâmplărie și pentru doage.

Este o specie apreciată pentru sericicultură și pentru fructele comestibile. Se obține din sămânță sau pe cale vegetativă – butășire, altoire, marcotaj. În culturi ornamentale se întâlnește Morus alba f. pendula Dipp. Are dimensiuni arbustive, ramuri subțiri, pendente.

Genul Maclura Nutt.

Ficus carica L. smochin. Specie mediteraneană și vest asiatică. La noi se cultivă numai în zonele cu climă blândă, în sudul țării. La Mangalia sunt semnalate și exemplare sălbatice, subpontice.

1.3.5. Ordinul Euphorbiales

1.3.5.1. Familia Buxaceae Dumort.

Genul Buxus

Arbore exotic care în patria de origine atinge 20-22 m, la noi nedepășind 5-6 m.

Lujerii sunt verzi, tetramuchiați, glabri.

Frunze persistente, opuse, de 1-3 cm, pieloase, eliptice sau ovate.

Flori monoice, mici, alburii, apetale, grupate în fascicule la subsuoara frunzelor, din care una este femelă și mai multe mascule.

Fructe capsule globuloase în 3 valve, fiecare cu 2 semințe negre.

Specia este originară din Europa sudică, Transcaucazia și Asia de Vest. La noi este frecvent cultivată în scop ornamental, în special la garduri vii (suportă tunderea).

Rezistă bine la secetă, praf, fum, oarecum pretențioasă față de condițiile edafice.

Temperamentul este tipic de umbră.

1.3.6. Ordinul Rosales

1.3.6.1. Familia Rosaceae Juss.

Familia include circa 2000 specii de arbori, arbuști și plante erbacee, cu frunze caduce sau persistente, cu sau fără stipele, flori hermafrodite, cu 5 sepale, 5 petale, 5 sau mai multe stamine, una sau mai multe carpele libere sau concrescute. Tipul de fruct este divers: foliculă, achenă, drupă, drupă falsă, acesta fiind criteriul de scindare a familiei în patru subfamilii: Spiraeoideae, Rosoideae, Pomoideae, Prunoideae.

Subfamilia Pomoideae

Genul Pyrus L. – Pyrus pyraster (L.) Burgsd. – păr pădureț

Arbore indigen, de talie mică, rar ajungând la 20 m înălțime.

Tulpina este neregulată, puternic ramificată, cu ritidom solzos, friabil, profund brăzdat, cu solzi mici.

Lujeri adesea spinoși, bruni, glabri, muguri alterni, ovoconici, depărtați de lujer.

Frunze ovat-eliptice, 2-5 cm, rotunjite, dințat-serate, glabre, pieloase, cu pețiolul mai lung ca limbul.

Flori albe, 3 cm, câte 6-9 în corimbe; staminele au antere roșii.

Fructul este fals, piriform sau globulos, 5 cm, pietros, tare (datorită sclereidelor), cu caliciu persistent.

Părul pădureț este prezent în Europa și Asia, ajungând până la 55° latitudine nordică.

La noi apare frecvent în silvostepă până la coline, în dumbrăvi, luminișuri etc., fiind un însoțitor fidel al stejarului; rar poate urca în etajul montan inferior.

Părul pădureț este puțin pretențios față de climă și sol, este iubitor de căldură, rezistând la ger și secetă.

Suportă soluri compacte, argiloase, cu deficit hidric prelungit, părul constituindu-se astfel și într-un însoțitor la cerului și gârniței; poate crește și pe soluri halomorfe.

Genul Malus Mill.

Malus sylvestris Mill. – măr pădureț

Arbore indigen, scund, cu tulpină scundă, puternic ramificată, ce prezintă un ritidom brun-negricios, solzos, exfoliabil în plăci mari.

Lujeri adesea spinoși, păroși spre vârf în tinerețe, pe care se dezvoltă brachiblaste fructifere; acestea se pot termina cu spin sau cu mugur.

Muguri alterni, ovoid conici, apropiați de lujer, tomentoși.

Frunze lat-ovate, 5-7 cm, brusc acuminate, serate, pe dos slab pubescente, cu pețiolul mai scurt decât frunza.

Flori albe sau roze, grupate în raceme umbelate; stamine au antere galbene.

Fructul este fals, verzui-gălbui, cărnos, ovoid sau globulos, 2-3 cm, la vârf cu o adâncitură.

Arealul general este european, ajungând aproape de Cercul Polar. În România, mărul pădureț este frecvent la câmpie, coline și până în făgetele montane (sporadic): rariști, liziere, coaste stâncoase, uneori chiar pe sărături.

Rezistă mai bine la ger decât părul, dar suportă mai greu compactizarea și uscăciunea solului. Preferă soluri nisipo-lutoase, permeabile, cu umiditate moderată; rezistă la umbrire.

Variabilitatea speciei

M. sylvestris var. sylvestris, cu frunze mature glabre,

M. sylvestris var. dasyphylla, cu frunze mature tomentoase, cel puțin pe dos.

Genul Sorbus L. – Sorbus aucuparia – scoruș de munte, scoruș păsăresc.

Arbore indigen, mărimea a III-a,15-20 m, uneori arbust.

Înrădăcinarea este puternică, pivotant-trasantă.

Tulpina este dreaptă, cu scoarța netedă, lucioasă, cenușiu-mozaicată, asemănătoare cu a fagului în tinerețe, apoi apare un ritidom subțire, exfoliabil în fâșii late.

Coroana este rară, cu ramuri puține.

Lujeri viguroși, la început prevăzuți cu o pieliță ce se exfoliază, brun-roșcați, glabri, lucitori, cu lenticele mari; prezintă brachiblaste viguroase, terminate cu un mugure.

Muguri alterni, ovoconici, cel terminal mai mare (1-2 cm) și cu vârful îndoit; solzii sunt negri-violacei, cenușii, lânoși sau mătăsos-păroși; cei laterali mai mici, alipiți de lujer, cu vârful deplasat lateral.

Frunze imparipenat compuse, 10-16 cm, cu 9-17 foliole oblong-lanceolate, acute, serate, glabre sau păroase, sesile, toamna colorate roșu închis.

Flori albe, pe tipul 5, grupate în corimbe terminale erecte.

Fructele sunt ovoide, de 8-10 mm, cărnoase, roșii rar gălbui și rămân pe arbore până iarna târziu.

Arealul general este cantonat în Europa, Asia, lipsind din Peninsula Balcanică și ajunge la limita polară a vegetației forestiere. În România, este frecvent în zona montană, până în jnepenișuri: rariști, liziere, unde se manifestă ca specie cu comportament pionier. S. a. ssp. lanuginosa apare în silvostepă (Oltenia, Dobrogea).

Scorușul păsăresc are exigențe reduse față de climă și sol: se dezvoltă bine în climate montane-continentale, reci, umede. Preferă soluri brun-acide, cu humus de tip moder, putându-se instala și pe stâncării și chiar turbării. Este adaptabil la climate calde, uscate (ex. dealuri subcarpatice, silvostepă). Are un temperament de semiumbră.

Variabilitatea speciei

S. a. glabrata, cu frunze glabre,

S. a. lanuginosa, cu frunze mature tomentoase, cel puțin pe dos.

Sorbus torminalis (L.) Cr. – sorb

Arbore indigen, de mărimea a II-a, uneori arbust.

Scoarța este netedă până la 20 ani, apoi apare un ritidom cu solzi cu margini răsfrânte.

Coroana este bogată, umbroasă. Lujerii sunt viguroși, slab muchiați, lucitori, glabri, cu brachiblaste.

Muguri alterni, ovoizi, globuloși, comprimați, glabri, puțin cleioși, cu solzi verzi tiviți cu o dungă subțire brună.

Frunzele sunt simple, lat-ovate, 5-10 cm, cu 3-5 perechi de lobi triunghiulari acuminați, serați, în descreștere spre vârf; pețiolul are 2-5 cm.

Flori albe, 1-2 cm, cu caliciu și receptacul tomentoase și sunt grupate în corimbe.

Fructul este ovoid, 1.5 cm, de culoare brună cu puncte albicioase; este tare și necomestibil.

Sorbul apare în Europa Centrală și Sudică, Asia Mică, Africa de Nord, la noi sporadic și diseminat în pădurile de silvostepă, în cele din regiunea colinară, rar în făgete.

Preferă soluri fertile, cu umiditate constantă (mezofită-mezoxerofită), dar se poate menține și pe soluri grele compacte; la altitudini mari, se instalează pe soluri calcaroase (compensarea factorilor).

Subfamilia Prunoideae

Genul Prunus L.

Prunus avium L. – cireș pădureț, cireș păsăresc

Arbore indigen, de mărimea I, cu tulpina dreaptă, bine elagată în masiv.

Înrădăcinarea este puternică, pivotant-trasantă, cu ramificații laterale lungi, adânc înfipte în sol.

Scoarța este brun-violacee, netedă, lucioasă, exfoliabilă în fâșii circulare; la bătrânețe apare un ritidom negricios gros, la baza tulpinii.

Coroana este piramidal-ovoidă, cu ramuri lungi.

Lujeri viguroși, zvelți, ușor muchiați, glabri, cenușii sau roșcați, lucitori, acoperiți de o pieliță exfoliabilă (fig. 1.26.).

Fig. 1.26. Cerasus avium Moench.

a – ramură, lujer lung și brahiblaste; b – flori și plantulă; c – ramură cu frunze și fructe

Muguri alterni, brun-cenușii, solzoși.

Frunze de 8-15 cm, eliptic-obovate, acuminate, dublu serate, glabre, la baza limbului pe pețiol cu 1-2 glande roșcate.

Flori albe, 2-4 cm, câte 3-6 grupate în fascicule umbelate, înfloresc în aprilie-mai înainte sau odată cu înfrunzirea.

Fructul este o drupă globuloasă, 1 cm, roșie-negricioasă.

Creșterile cireșului sunt active (ex. 40-60 cm în primul an), longevitate de 100 ani.

Cireșul păsăresc apare de la Oceanul Atlantic până în Siberia, în Asia Mică și chiar în Africa de Nord. În România, apare diseminat în pădurile de foioase, de la câmpie și până în zona montană, pe versanții însoriți urcând până la 1000 m.

Cireșul este destul de pretențios față de condițiile staționale: preferă soluri fertile, bogate în calcar, suficient de umede cu drenaj bun, un sezon de vegetație lung, evitând excesul de umiditate și sărăturile. Are un temperament de lumină.

1.3.7. Ordinul Sapindales

1.3.7.1. Familia Aceraceae A. L. Juss.

Genul Acer L.

Genul cuprinde circa 110 specii arbori și arbuști, ce vegetează în emisfera nordică. Acestea prezintă muguri opuși, cu cicatrici unite printr-o linie stipelară, frunze palmat lobate, penat compuse sau simple, flori poligame, adesea andromonoice (bisexuate și mascule pe același exemplar), mai rar dioice sau androdioice, pe tipul 5(4), uneori fără petale și fructe disamare lung aripate, între aripi cu unghi variabil, dar caracteristic fiecărei specii.

Acer pseudoplatanus L. – paltin de munte

Arbore indigen de mărimea I, cu înălțimi ce pot atinge 30-40 m.

Înrădăcinarea este puternică, pivotant-trasantă.

Tulpină dreaptă, bine elagată în masiv, iar la arborii crescuți izolat cu trunchi scurt.

Scoarța cenușie, mult timp netedă, formează după 30-40 ani un ritidom brun-cenușiu exfoliabil în plăci mari neregulate.

Lemn de calitate superioară, alb-gălbui, fără duramen vizibil.

Coroană largă, ovoidă, neregulat întreruptă.

Lujeri viguroși, brun-verzui deschiși, glabri, cu lenticele.

Muguri opuși, ovoizi, depărtați de lujer, cu solzi verzi tiviți pe margine cu o dungă brună; cel terminal este mai mare, iar cei laterali uniți printr-o linie stipelară orizontală.

Frunze mari, de 12-20 cm, penta-palmat-lobate, cu lobi acuminați ce au margine crenat-serată, cu sinusuri înguste și ascuțite, pe dos glauce, păroase doar la început; pețiolul de 5-15 cm nu conține suc lăptos.

Flori poligame, andromonoice, verzui-gălbui, grupate în panicule bogate pendente, de 5-15 cm și apar după înfrunzire.

Fructele sunt disamare, cu nucule convexe și aripi de 3-6 cm, unite sub un unghi ascuțit sau drept (fig. 1.27).

Fructificația apare de la 30-40 ani în masiv, aproape anual și abundent, iar maturarea are loc prin septembrie.

Fig. 1.27. Acer pseudoplatanus L.

A – lujer; b – mugur terminal; c – frunză ; d – inflorescență; e – fruct; f – floare masculă; g – floare hermafrodită (din Negulescu –Stănescu)

Creșterile sunt foarte viguroase, rapide în tinerețe, la 30 ani sunt similare fagului sau gorunului de 50-60 ani (aceștia îl egalează la 100-120 ani).

Longevitatea paltinului de munte este de 400-500 ani.

Arealul general este localizat în Asia de Vest, Europa Centrală și de Sud, depășind 55 latitudine nordică. În România specia se cantonează în regiunea colinară și montană (până la 1500-1600 m altitudine), diseminat apărând în șleaurile de deal și molidișuri, izolat în rariștile subalpine, pe grohotișuri montane.

Uneori paltinul de munte are comportament de specie pionieră, instalându-se pe conuri de dejecție înaintea fagului.

Preferă un climat umed și răcoros specific zonei montane, dar poate suporta și climate calde, uscate (zona de deal); înghețurile târzii îi produc vătămări.

Specia este pretențioasă față de sol, crește viguros pe soluri fertile, afânate, reavene chiar umede. Solurile formate pe substrate calcaroase, de conglomerate poligene sau roci vulcanice determină, de asemenea, creșteri semnificative.

Temperamentul paltinului de munte este de lumină, dar poate suporta și o oarecare umbrire (datorită “mozaicului foliar”).

Acer platanoides L. – paltin de câmp, arțar

Arbore indigen de mărimea a II-a, cu înrădăcinare pivotant-trasantă, mai superficială decât la paltinul de munte (fig. 1.28.).

Fig. 1.28. Acer platanoides L.

a – lujer;

b – frunză;

c – inflorescență;

d – fruct

(din Negulescu – Stănescu)

Tulpina este destul de dreaptă și înaltă, scoarța cenușie, cu ritidom timpuriu subțire, fin crăpat longitudinal, neexfoliabil.

Lemnul este bun, dar de calitate inferioară celui de paltin de munte.

Coroana este largă, ovoidă, mai regulată decât la specia precedentă.

Lujeri brun-roșcați, glabri lucitori.

Muguri opuși, ovoizi, alipiți de lujer, roșcați, glabri, cu solzi ciliați pe margini; mugurele terminal este mai mare în patru muchii; cicatricele mugurilor perechi se unesc într-un unghi ascuțit.

Frunze subțiri, de 9-18 cm, penta-palmat-lobate, cu lobi acuminați, ce au vârfuri ascuțite, pe margini cu puțini dinți, cu sinusuri larg rotunjite, pe dos glabre; pețiol de 8-15 cm, conține un suc lăptos.

Flori poligame, verzui-gălbui, grupate în corimbe erecte, se deschid în aprilie-mai înainte de înfrunzire.

Fructele sunt disamare, cu nucule turtite și aripi divergente ce sunt unite sub un unghi obtuz.

Fructificația începe de la 30-35 ani în masiv, aproape anual și abundent, iar maturația fructelor este în septembrie-octombrie.

Creșterile sunt destul de rapide până la 40-50 ani, ulterior fiind depășit de stejar, frasin, astfel că paltinul de câmp rămâne în subetaj. Longevitatea este de 200 ani.

Arealul general al paltinului de câmp este mai larg decât cel al paltinului de munte: Europa Centrală și estică până în munții Urali, la nord depășind 60 latitudine nordică în Scandinavia (Finlanda), ajunge la țărmul Oceanului Atlantic și al Mării Mediterane și în Caucaz. La noi paltinul de câmp se găsește diseminat la câmpie și deal, dar poate apare și la munte, în făgete și amestecuri de fag cu rășinoase.

Specia este adaptată la un climat continental excesiv: reclamă căldură estivală, rezistă la geruri excesive. Este mai puțin pretențioasă față de sol în raport cu paltinul de munte, solicitând totuși soluri fertile, prezența sa fiind un indicator al fertilității ridicate.

Acer campestre L. – jugastru

Arbore indigen de mărimea a II-a sau chiar a III-a, obișnuit cu înălțimi de până la 18 m, excepțional 25 m.

Înrădăcinarea este puternică, mult dezvoltată lateral, tulpina obișnuit strâmbă.

Scoarța formează de timpuriu ritidom friabil, neregulat crăpat, cenușiu-brun, cu pete albicioase caracteristice (“stropit cu var”), iar coroana este largă, ovoidă, deasă.

Lujeri subțiri, brun-gălbui, păroși la vârf în tinerețe, cei de 2 ani cu crăpături deschise la culoare transformate uneori în muchii de suber, evidente pe lăstari.

Muguri opuși, mici, alipiți, ciliați la vârf, cu cicatrici unite sub un unghi obtuz.

Frunze mici, de 6-9 cm, palmat-lobate, cu lobi rotunjiți deseori cu 3 lobuli, păroase la început, apoi glabre; pețiolul de 2-4 cm conține un suc lăptos.

Flori poligame, verzui-gălbui, grupate corimbe erecte, apar odată cu sau după înfrunzire.

Fructele sunt disamare, cu nucule turtite și aripi în prelungire (unghi de 180) (fig. 1.29.).

Fig. 1.29. Acer campestre L.

a – lujer; b – lujer de doi ani cu muchii de plută; c – mugure terminal; d – frunză și inflorescență; e – fructe (din Negulescu – Stănescu)

Longevitatea jugastrului este de circa 100 ani.

Jugastrul apare în toată Europa și Asia, avansând spre nord-vest până în Anglia, Scandinavia, mai puțin decât arțarul, iar în sudul arealului dincolo de limita arealului paltinului de munte. La noi este specie comună la câmpie, coline și silvostepă, fiind o specie de amestec în șleauri, de la marginea silvostepei și până la limita inferioară a fagului, mai rar în zona montană.

Ca exigențe ecologice, jugastrul este mai termofil decât ceilalți paltini, dar mai puțin exigenți față de sol. Cele mai propice sunt solurile aluvionare, dar nu lipsește de pe solurile compacte, uscate, carbonatice. Suportă și o oarecare salinizare și umbrire.

Variabilitate: – A. c. ssp. eucampestre (frunze cu 5 lobi),

– A. c. ssp. marsicum (frunze cu 3 lobi întregi sau slab sinuați).

Acer tataricum L. – arțar tătărăsc, gladis

Arbust sau arbore indigen de mărimea a III-a, cu tulpina scurtă, ramificată.

Scoarța este cenușiu-închisă, netedă, nu formează ritidom.

Lujeri subțiri, fin muchiați, brun-roșcați, glabri, lucitori.

Muguri opuși, mici, ovoizi, roșii-bruni, la bază cu o pată roșie lucitoare; linia stipelară este concavă.

Frunze ovate, simple, acuminate, de 5-10 cm, serate sau lobulate, rotunjite sau ușor cordate, pe dos în tinerețe pubescente și cu pețiol roșu; toamna se colorează roșii-portocalii.

Flori poligame, albe-verzui, grupate în panicule la început erecte apoi pendente, apar după înfrunzire, prin mai.

Fructele sunt disamare, roșii-purpurii, cu nucule bombate și aripioare paralele cu vârful suprapus.

Arțarul tătăresc are un areal mai restrâns, în Europa sud-estică, Asia Mică. În România apare la câmpie și dealuri, fiind frecvent în subarboretul zonei stejarului (șleauri).

Este o specie de climat călduros, rezistentă la secetă și ger, cu temperament de umbră. De asemenea, este nepretențioasă față de sol, putând vegeta pe soluri compacte (în cerete, gârnițete), cu regim hidric variabil, ușor salinizate; nu apare în păduri xerofite de stejar pufos de pe solurile uscate și compacte.

1.3.8. Ordinul Malvales

1.3.8.1. Familia Tiliaceae Juss.

Genul Tilia L.

Genul cuprinde circa 50 de specii din regiunile temperate și tropicale ale emisferei nordice. scoarța este mult timp netedă, lujerii geniculați, mugurii distici, frunzele simple și florile hermafrodite, cu 5 sepale, 5 petale libere, uneori cu 5-10 staminodii petaloide și numeroase stamine. Florile sunt grupate în cime pedunculate, iat inflorescența este prevăzută cu o bractee liguliformă. Fructul este o achenă globuloasă, cu 1-3 semințe.

Tilia cordata Mill. – tei pucios, tei de deal

Arbore indigen de mărimea a II-a, cu înălțimi de până la 20 m și diametre de până la 1 m.

Înrădăcinarea este puternică, întinsă, cu ramificații lungi, iar tulpina dreaptă, în masiv bine elagată.

Scoarță cenușie, netedă până la 20-30 ani, apoi cu un ritidom cu crăpături înguste longitudinale, larg distanțate între ele; stratul de liber este mult dezvoltat.

Coroană ovoid-conică, deasă, cu lujeri verzi-măslinii până la roșcați, glabri, lucitori.

Muguri alterni, ovoizi, prevăzuți cu 2 solzi, din care cel inferior depășește ½ mugurelui (fig. 1.30.).

Fig. 1.30. Tilia cordata Mill.

a – lujer; b – frunze și fructe; c – floare

(din Negulescu – Stănescu)

Frunze mai mici decât la celelalte specii de tei, de 3-6 cm, subrotund-cordate, acuminate, serate, pe dos verzui-albăstrui cu smocuri de peri ruginii în axila nervurilor.

Flori mici, galbene, cu 15-40 stamine, mai puțin mirositoare decât la teiul cu frunza mare, grupate în cime de câte 3-16, cu bracteea inflorescenței liguliformă, inflorescența fiind de aceeași lungime cu frunzele. Înflorește în iunie-iulie, cu 2 săptămâni mai târziu decât teiul cu frunza mare.

Fructele sunt achene ovoide de 4-6 mm, cu 5 coaste puțin proeminente și pereți subțiri pieloși, fragili (“se sparg între degete”); fructifică anual și abundent.

Creșterea este foarte viguroasă, cel puțin în tinerețe (ritm rapid până la 10 ani).

Drajonează slab și lăstărește – puternic, iar longevitatea este de 200 ani.

Arealul general al teiului pucios este Europa, de la Marea Mediterană până la 60 latitudine nordică (Anglia, Scandinavia) și de la Oceanul Atlantic până în Siberia și Caucaz.

La noi apare din regiunea colinară până în etajul montan inferior (900 m altitudine), fiind frecvent și constant în șleaurile de deal, avansând altitudinal mai mult decât ceilalți tei, atât la câmpie cât și la munte; pe alocuri poate forma teișuri pure.

Uneori are comportament de specie pionieră, iar pe conurile de dejecție se instalează înaintea fagului.

Teiul pucios este o specie mezofită, rezistentă la ger, dar sensibilă la secetă, ceea ce îi determină avansarea în altitudine până acolo unde precipitațiile anuale sunt de 700-800 mm. Reclamă soluri fertile, profunde, afânate, cu regim constant de umiditate; nu crește pe soluri compacte sau cu umiditate în exces. Are un temperament de umbră, uneori în arboretele de fag sau gorun, în subetaj, are talie redusă cu coroană lățită.

Tilia tomentosa Moench. – tei alb, tei pucios (fig. 1.31.)

Arbore indigen de mărimea I-a, cu înălțimi de până la 30 m și diametre de 1 m.

Scoarța este cenușie, mult timp netedă, la bătrânețe formând un ritidom subțire, superficial brăzdat; liberul este bine dezvoltat.

Coroană foarte deasă, umbroasă, cu colorit argintiu.

Lujeri verzi cenușii, tomentoși, cu peri stelați.

Muguri alterni, ovoizi, cu 2 solzi aproape egali.

Frunze cordiforme, de 7-13 cm, pe dos cenușii-argintii-tomentoase, cu peri stelați; de asemenea, pețiolul este stelat-tomentos.

Flori hermafrodite, grupate câte 5-10 în pleiocazii pendente stelat-tomentoase, cu 50-80 stamine și 5-11 staminodii petaloide; bracteea inflorescenței este sesilă, liguliformă.

Fructele sunt achene mai mari, stelat-tomentoase, tari, lemnoase, cu 5 coaste puțin evidente.

Drajonează și lăstărește puternic, fapt ce îi conferă putere invadantă, ceea ce duce câteodată la derivarea arboretelor (transformarea arboretelor în teișuri pure).

Arealul general al teiului argintiu este cantonat în Balcani, Asia Mică. La noi este abundent în șleauri de câmpie, asociat cu stejarii xero-termofili; în estul Moldovei (ex. pădurea Bârnova) intră în arboretele de fag, fag cu gorun. Tot abundent este și în silvostepa de nord a Moldovei și în nord-vestul Olteniei, iar în Dobrogea formează pe alocuri teișuri pure destul de întinse.

Fig. 1.31. Tilia tomentosa Moench.

a – lujer; b- mugur și cicatrice; c – frunză și inflorescență; d – fructe

(din Negulescu – Stănescu)

Teiul argintiu este specie termofilă, exigentă față de sol. Suportă o oarecare uscăciune și compactizare a solului, motiv pentru care se întâlnește cu cerul, gârnița sau stejarul pufos. Evită solurile foarte compacte, pseudogleizate, precum și cele expuse inundațiilor.

1.3.9. Ordinul Oleales

1.3.9.1. Familia Oleaceae Lindl.

Familia Oleaceae cuprinde arbori și arbuști, cu frunze opuse, simple sau imparipenat compuse, caduce sau persistente, flori bisexuate sau poligame, pe tipul 4 sau 5, grupate în raceme, spice sau cime terminale sau axilare, iar fructul este bacă, drupă, capsulă sau samară. Genurile abordate sunt: Fraxinus, Syringa, Ligustrum, Jasminum, Forsythia.

Genul Fraxinus L.

Fraxinus excelsior L. – frasin comun (fig. 1.32.)

Fig. 1.32. Fraxinus excelsior L.

a – ramură fructiferă cu frunze; b – ramură cu inflorescență masculă; c- două flori mascule; d – floare hermafrodită (după Flora R.S.R.)

Arbore indigen, de mărimea I-a, depășind uneori 35 m înălțime și 1 m diametru.

Înrădăcinarea este puternică, ramificată și profundă, cu o rețea deasă de rădăcini superficiale subțiri care usucă orizonturile superioare de sol. Atunci când frasinul se cultivă în amestec intim cu stejarul, determină ca acesta din urmă, la nivelul solului să fie copleșit de concurența rădăcinilor de frasin.

Tulpina este dreaptă, bine elagată în masiv, iar datorită tipului de ramificație, când pierde mugurele terminal, tulpina devine înfurcită.

Scoarța este în tinerețe cenușiu-verzuie și formează de timpuriu un ritidom negricios, mărunt crăpat.

Lemn alb-gălbui, vărgat, cu inele anuale distincte, elastic, mătăsos, uneori mai roșcat spre interiorul tulpinii, cu multiple întrebuințări.

Coroana este regulat ovoidă, rară, luminoasă, cu ramuri și lujeri ascendenți.

Lujeri groși, turtiți în dreptul mugurilor, verzui-cenușii, glabri; pe arborii bătrâni apar brachiblaste noduroase, curbate în sus.

Muguri negri mat, cei laterali opuși sau imperfect opuși, mai mici, globuloși, cel terminal mare, tetragonal și intră în vegetație înaintea celor laterali (expus la înghețuri târzii).

Frunze imparipenat compuse, de 30-40 cm, cu 9-15 foliole sesile, ovat-lanceolate, acuminate, mărunt serate, pe dos verzi deschis, uneori păroase de-a lungul nervurii mediane.

Flori mici, negre-violacei, obișnuit poligame, lipsite de corolă și caliciu, grupate în panicule erecte la început, apoi pendente și apar înaintea înfrunzirii în aprilie din mugurii laterali.

Fructele sunt samare cenușiu-gălbui, oblong lanceolate, de 2-4 cm, la vârf trunchiate sau emarginate, cuneate, cu aripioara decurentă până la bază. La 1 kg intră circa 16000 fructe.

Maturația este anuală, prin septembrie-octombrie, iar fructele rămân pe arbore peste iarnă. Germinația este anevoioasă, motiv pentru care se culeg în pârgă.

Maturitatea intervine la 35-40 ani la arborii crescuți izolat, iar fructificațiile sunt anuale și abundente; putere germinativă este de 80%. Lăstărește puternic.

Frasinul are un areal larg european, dar nu depășește 60 latitudine nordică. În România, apare frecvent de la câmpie și până în zona montană, urcând până la 1400 m altitudine. Apare diseminat sau în pâlcuri în toate pădurile de amestec și, mai rar, în arborete pure.

Specia dispune de o plasticitate ecologică remarcabilă, adaptându-se la climate diferite. Față de sol manifestă exigențe mari: în stațiuni de luncă, pe soluri fertile, reavăn-jilave până la umede, profunde, realizează creșteri remarcabile. Suportă inundații de durată, apa stagnantă, la suprafață sau în adâncime (soluri gleice, pseudogleice).

În zona montană se comportă ca specie relativ xerofită, instalându-se pe substrate calcaroase, soluri scheletice, superficiale (compensarea factorilor de mediu).

Frasinul are două ecotipuri: ecotipul de luncă și ecotipul de substrat calcaros.

De asemenea, specia dispune și de o largă plasticitate față de lumină: pe soluri fertile se poate comporta ca specie de umbră, la maturitate devenind sensibil la umbrire, caz în care se manifestă ca specie de lumină.

Variabilitate morfologică

Fraxinus excelsior var. diversifolia (F. monophylla), cu frunze simple, dințate sau trilobate,

F. excelsior var. pendula, cu ramuri și lujeri pendenți,

F. excelsior var. aurea, cu lujeri și flori galbene,

F. excelsior var. obtusata, cu fructe lățite la vârf, obtuze și emarginate, fiind unitatea cea mai comună de la noi,

F. excelsior var. acuminata, cu fructe alungit ovate, ascuțite mai spre vârf, cu apariție sporadică.

Fraxinus ornus L. – mojdrean

Arbore indigen de mărimea III-a, deseori arbust, cu înrădăcinare oarecum trasantă, tulpina scurtă și scoarța netedă, cenușie.

Lujerii sunt verzui-cenușii, glabri sau fin pubescenți, puțin turtiți în dreptul mugurilor. Muguri globuloși, fin tomentoși, cenușiu-aurii.

Frunze imparipenat compuse, numai cu 5-9 foliole de 3-7 cm, ovate sau eliptic-lanceolate, cea terminală frecvent obovată, brusc acuminate, fin crenat-serate mai ales în jumătatea superioară, pe dos verzi deschis și ruginii pubescente în lungul nervurii mediane.

Flori bisexuate, albe-gălbui, pe tipul 4, apar după înfrunzire, prin mai și sunt grupate în panicule terminale mari de 7-12 cm, mirositoare.

Fructele sunt samare, de 2-3 cm, brune, cu aripa de lungimea nuculei, la vârf trunchiată sau emarginată, cu lățimea maximă în 1/3 superioară, decurentă pe nuculă până aproape la mijloc.

Lăstărește bine.

Mojdreanul are un areal sudic, mediteranean, fiind răspândit în sudul Europei și Asiei. Limita nordică a arealului trece prin țara noastră pe o linie aproximativă marcată de Carpații Meridionali.

Apare în special în zona colinară, în locuri însorite, calde și frecvent în silvostepa Dobrogei și zona subcarpatică de curbură. În zona montană este legat de substratul calcaros.

Este un element termofil, xerofit, heliofil, abundent în Dobrogea și Banat, intrând în compoziția șibliacurilor. Urcă mai sus pe calcare, soluri scheletice, rendzinice, alcaline până la slab acide (pe valea Putnei ajunge la Reghiu-Scruntar în bazinul Râmnicului Sărat).

1.3.9.2. Familia Ulmaceae Mirbel.

Genul Ulmus L.

Ulmus minor Mill. (U. foliacea, U. glabra, U. campestris, U. carpinifolia) – ulm de câmp. Este specie indigenă, răspândită de la Atlantic la Marea Caspică.

Fig.1.33. Ulmus minor Mill.

A – ramură cu flori; B – ramură cu fructe; c – ramură cu frunze; D – fruct; E – ramură cu aripi de plută (după Flora R.P.R.)

La noi în țară se întâlnește din silvostepă până în zona forestieră, mai ales la câmpie și dealuri joase. Este o specie de amestec, diseminată în șleauri sau în păduri de cvercinee. În lunci formează și arborete pure.

Este arbore de mărimea I, până la 30-35 (40) m înălțime și 1-2 m diametru. Tulpina dreaptă, elagată, îngroșată la bază, cu ritidom de timpuriu, adânc brăzdat longitudinal, cenușiu închis.

Coroana este conică până la globulară, regulată, cu ramui ascendente. Lujerii anuali subțiri, bruni roșcați, glabri sau pubescenți, cei de doi ani glabri, au crăpături fine, longitudinale, de culoare gălbuie (fig. 1.33.). Mugurii sunt ovoizi, acuți, bruni – violacei, distici, cu solzi știrbiți, scurt pubescenți sau glabri, pe margini albicios ciliați.

Frunzele eliptice până la obovate, de 5-9 cm lungime, sunt acuminate, evident asimetrice la bază, dublu serate pe margini, prinse de un pețiol relativ lung 0,6-1,2 cm.

Florile hermafrodite, apetale, sunt grupate în fascicule sesile, de culoare brun violacee, apar foarte devreme primăvara (martie-aprilie).

Fructele sunt samare turtite, eliptice sau obovate de 1,5-2 cm lungime.

Ulmus glabra Huds. (Ulmus montana With., U. Scabra Mill.) – ulm de munte. Comparativ cu ulmul de câmp este mi puțin exigent față de căldură, dar mai pretențios față de umiditatea atmosferică, precipitații, umiditatea din sol, fapt ce explică localizarea la altitudini mai mari.

Fig. 1.34. Ulmus glabra Huds.

a – lujer; b – lujer cu inflorescențe; c – floare; d – frunză; e – fructe

În mod obișnuit este arbore de mărimea II, rar ajunge la 30 m înălțime. Tulpina este dreaptă sau cu creștere neregulată, are scoarța netedă în tinerețe, cu ritidom mai închis, cu crăpături înguste.

Coroana este mi largă, mai rară, mai neregulat ramificată în masiv. Lujerii sunt lipsiți de crăpături longitudinale, dar cu numeroase lenticele. Frunzele sunt eliptice până la obovate, asimetrice, mai mari decât la ulmul de câmp, scurt pețiolate, pe dos pubescente (caracteristic), lung și brusc acuminate, uneori cu trei vârfuri acuminate (tendința de trilobare – mai ales la lăstari). Florile mai mari, samarele de până la 2,5 cm lungime, lat eliptice până la rotunde, cu aripă încrețită, de culoare mai verzuie.