.organizatiile Internationale Interguvernamentale. Personalitatea Juridica a Organizatiilor Inter
INTRODUCERE
Ca urmare a schimbării raportului de forță pe plan internațional în favoarea forțelor păcii, libertății și progresului social al popoarelor, asistăm la procesul de schimbare fundamentală a relațiilor internaționale, pe baze noi, democratice.
Datorită acestor mutații profunde care se petrec în relațiile internaționale contemporane, și dreptul internațional public trece printr-un proces de înnoire și dezvoltare. El trebuie adaptat noilor realități ale vieții internaționale prin îmbunătățirea conținutului normelor sale și adoptarea de noi norme și principii, astfel ca el să devină un instrument eficace al statelor și popoarelor în realizarea unei noi ordini economice și politice internaționale, să contribuie la consolidarea păcii, și securității internaționale. Dreptul internațional a apărut și s-a dezvoltat din nevoia formulării unui cadru ordonat pentru relațiile interstatale. Evoluția sa, pornind de la elemente normative disparate și de natură strict bilaterală, încă din perioada antichității s-a caracterizat printr-o dinamică exponențială, o reflectare evidentă a creșterii interdependențelor internaționale pe care este chemat să le guverneze.
În ce măsură poate dreptul internațional contemporan să țină pasul, cu evoluția extrem de rapidă a relațiilor internaționale, cum va evolua ordinea normativă internațională în următoarele decenii, care sunt modalitățile de conectare și armonizare între politica externă a statelor și dreptul internațional, iată numai câteva probleme de natură epistemologică la care vor trebui să reflecteze specialiștii în probleme internaționale la sfârșitul acestui mileniu.
Capitolul 1
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
Problema de a ști cine este subiect de drept internațional este de deplină actualitate și are un caracter controversat pe plan doctrinar.
În doctrina occidentală, unii autori caută să lărgească sfera subiectelor de drept internațional public, în special, prin introducerea persoanei fizice ca subiect al acestui drept.Teoriile care afirmă că și persoana fizică este subiect al dreptului internațional public subminează principiul suveranității statelor și încearcă să legalizeze amestecul în treburile interne ale statului în numele apărării drepturilor omului.
În elucidarea noțiunii de subiect de drept internațional este necesar să se pornească de la definiția dată în teoria generală a statului și dreptului. Este greșită teza, după care, datorită particularităților dreptului internațional public, în această ramură de drept nu s-ar putea aplica categoriile juridice generale.
Conform teoriei generale a dreptului, prin subiect de drept se înțeleg participanții la raporturile juridice care au calitatea de a fi titulari de drepturi și obligații.
Noțiunea de subiect de drept este comună oricărei ordini juridice, fie ea internă ori internațională. Ea desemnează entitățile, care au calitatea de a participa la raporturi juridice guvernate de normele specifice respectivei ordini juridice și de a fi deci titulare de drepturi și obligații în cadrul acesteia. În dreptul intern subiectele se împart în două mari categorii: persoane fizice și persoane juridice. Pentru identificarea unui subiect de drept internațional este necesar să se constate dacă acesta posedă personalitate juridică în cadrul ordinii juridice internaționale, dacă are deci capacitatea juridică de a acționa pe plan internațional. Subiectul de drept internațional a mai fost identificat ca:
titularul de drepturi și obligații pe planul dreptului internațional;
titularul dreptului de a intenta o acțiune la un tribunal internațional;
titularul unor interese în privința cărora există prevederi în dreptul internațional. Așadar în dreptul internațional sunt considerate subiecte ale acestuia acele entități care participă , pe de-o parte, la elaborarea normelor de drept internațional și, pe de altă parte, la desfășurarea raporturilor juridice guvernate de aceste norme, dobândind astfel nemijlocit drepturi și asumându-și obligații în cadrul ordinii juridice internaționale:
Statele – subiecte directe și cu capacitate deplină, care au aptitudinea de a fi parte în orice raport juridic internațional, de a crea și apăra normele acestui drept. Sunt subiecte originare ale dreptului internațional public. Până în deceniile IV-V ale acestui secol, erau considerate și singurele subiecte ale dreptului internațional. Ele reprezintă principalul subiect al dreptului internațional public.
Organizațiile internaționale interguvernamentale care sunt considerate subiecte derivate și cu o capacitate limitată, care participă la anumite raporturi guvernamentale. Ele iau naștere prin acordul de voință al statelor ce dobândesc, după acest moment, o personalitate juridică proprie distinctă de aceea a statelor care le-au constituit.
În doctrina mai recentă se înregistrează o evoluție mai sensibilă în formarea recunoașterii unei anumite personalități juridice internaționale individului, ca persoană fizică, căruia nu numai că îi sunt recunoscute anumite libertăți și drepturi fundamentale specifice, dar i s-a creat posibilitatea de a reclama încălcarea lor în fața unor instanțe internaționale cu caracter administrativ sau chiar jurisdicțional. Deși perspectiva consolidării acestei evoluții pare favorabilă în acest moment, nu se poate vorbi încă de recunoașterea generală a calității de subiect de drept internațional.
În afara persoanelor fizice, în doctrina actuală, diverse opinii susțin diversificarea entităților ce ar urma să fie incluse în ordinea juridică internațională, ca subiecte distincte, alături de state și organizațiile internaționale interguvernamentale. Este adevărat că mișcările de eliberare națională, în anumite condiții, își pot asuma anumite obligații internaționale sau li se pot recunoaște anumite drepturi în baza principiului autodeterminării, că întreprinderile multinaționale sunt destinatare ale unor anumite obligații, atunci când acționează pe teritoriul altor state, altul decât statul de origine și că organizațiile neguvernamentale pot întreprinde acțiuni proprii în calitatea lor de agenți ai societății internaționale. Dar nici una din aceste entități nu dispun de o reală capacitate juridică, care în cazul statelor se bazează, după cum vom vedea, pe suveranitatea de care ele se bucură, iar cel al organizațiilor interguvernamentale, pe forța juridică conferită prin statute de către statele membre, în virtutea suveranității lor.
De asemenea, se admite ca în anumite limite, și Vaticanul are calitatea de subiect de drept internațional. Subiectul de drept internațional este în fond o entitate care participă la raporturi juridice reglementate nemijlocit de dreptul internațional.
Capitolul 2
STATELE – SUBIECTE PRIMORDIALE ALE DREPTULUI
INTERNAȚIONAL
2.1. CONCEPTUL DE STAT
Între subiectele de drept internațional, statele au un loc preponderent, fiind calificate ca subiecte principale în raport cu alte entități nestatale considerate în categoria subiectelor de drept internațional. Statele au mai fost calificate drept subiecte universale, în sensul că își exercită drepturi și își asumă obligații în orice domeniu al relațiilor internaționale, precum și ca subiecte tipice și primordiale de drept internațional.
Conceptul de stat este comun tuturor ramurilor de drept. Deci pentru a fi socotit ca atare, statul trebuie să întrunească următoarele elemente: teritoriu, populație și guvern. Poate și de aceea există o unitate conceptuală în definirea statului la o colectivitate umană, instalată permanent pe un anumit teritoriu și având o structură de organe ale puterii care se bucură de suveranitate. Ca o colectivitate organizată și independentă situată pe un anumit spațiu, statul are calitatea de subiect de drept atât în raport cu ordinea internă cât și cu cea internațională. Ceea ce îi conferă această dublă calitate este caracterul suveran al puterii sale. În baza acestei puteri, statul are dreptul de a conduce societatea în interior și de a stabili raporturi cu alte state, în exterior. Dacă latura internă a suveranității statului privește puterea sa de comandă în interior, concretizată în elaborarea unor norme cu caracter general și în urmărirea aplicării acestora în practica socială, realizarea ordinii de drept, latura externă privește comportamentul statului, în societatea internațională, în raporturile sale cu celelalte state. Suveranitatea asigură astfel baza politică și juridică a calității statului de subiect de drept internațional și determină aria de manifestare a acestei calități. Sub aspectul populației, aceasta trebuie să fie formată dintr-o colectivitate permanentă și organizată, relativ numeroasă, iar teritoriul apare ca un element absolut indispensabil pentru existența statului, el reprezentând cadrul spațial de așezare al colectivității umane. Cât privește guvernul, acesta constituie elementul menit a asigura integritatea teritorială și politică a statelor.
Cea mai completă definiție a noțiunii de stat a fost dată de Tratatul de la Montevideo, din 1993, dintre S.U.A. și statele latino-americane cu privire la drepturile și obligațiile statelor. Potrivit articolului prim al acestui tratat: Statul este un subiect de drept internațional care posedă următoarele caracteristici:
populație;
un teritoriu;
un guvern;
capacitatea de a intra în relații cu alte state.
SUVERANITATEA DE STAT
Suveranitatea este un postulat al societății internaționale. Ea stă la baza structurii acesteia și contribuie la modelarea tuturor instituțiilor de drept internațional. Ca participant la viața internațională, statul are dreptul de a-și exercita atributele inerente Suveranității, pe plan intern și extern, de a acționa în mod independent. Independența este astfel corelativă și intrinsecă suveranității, o manifestare concretă a acesteia. Pentru salvgardarea și promovarea intereselor naționale statul trebuie să acționeze în mod independent prin propriile sale organe și în deplină libertate. Activitatea statelor în sfera relațiilor internaționale nu trebuie să fie dictată prin directive și instrucțiuni pe care un stat terț ar pretinde să le impună direct sau indirect altor state.
Suveranitatea este un atribut esențial al statului și constă în supremația puterii de stat pe plan intern și independența acesteia pe plan extern față de orice altă putere. Suveranitatea se manifestă în independența statului, în toate domeniile vieții politice, economice, sociale, culturale, etc., și se concretizează în stabilirea și înfăptuirea politicii interne și externe proprii, independente.
Suveranitatea are următoarele trăsături esențiale: exclusivitate, caracter originar și plenar, indivizibilitate și inalienabilitate. Exclusivitatea se manifestă în faptul că teritoriul unui stat nu poate fi supus decât unei singure suveranități. Caracterul originar și plenar este determinat de faptul că suveranitatea aparține statului și nu îi este atribuită din afară, iar prerogativele puterii de stat cuprind totalitatea domeniilor de activitate, politic, economic, social. Prin caracterul indivizibil al suveranității se înțelege că ea nu poate fi fragmentată, atributele ei neputând aparține într-un stat mai multor titulari, iar inalienabilitate desemnează faptul că suveranitatea nu poate fi abandonată sau cedată altor state sau organizații internaționale. Exercitarea atributelor suveranității de către autoritățile naționale competente în procesul colaborării și cooperării internaționale în vederea satisfacerii intereselor naționale nu trebuie confundată cu încălcarea unuia sau altuia dintre aceste atribute. În temeiul suveranității lor, statele au dreptul de a-și alege și promova în mod liber sistemul lor politic, economic, social și cultural, de a-și organiza viața politică, economică și socială în conformitate cu voința și interesele poporului, fără amestec din afară și de a-și alege propria politică internă și externă.
În exercitarea suveranității sale, statul trebuie să se comporte ca Suveranității, pe plan intern și extern, de a acționa în mod independent. Independența este astfel corelativă și intrinsecă suveranității, o manifestare concretă a acesteia. Pentru salvgardarea și promovarea intereselor naționale statul trebuie să acționeze în mod independent prin propriile sale organe și în deplină libertate. Activitatea statelor în sfera relațiilor internaționale nu trebuie să fie dictată prin directive și instrucțiuni pe care un stat terț ar pretinde să le impună direct sau indirect altor state.
Suveranitatea este un atribut esențial al statului și constă în supremația puterii de stat pe plan intern și independența acesteia pe plan extern față de orice altă putere. Suveranitatea se manifestă în independența statului, în toate domeniile vieții politice, economice, sociale, culturale, etc., și se concretizează în stabilirea și înfăptuirea politicii interne și externe proprii, independente.
Suveranitatea are următoarele trăsături esențiale: exclusivitate, caracter originar și plenar, indivizibilitate și inalienabilitate. Exclusivitatea se manifestă în faptul că teritoriul unui stat nu poate fi supus decât unei singure suveranități. Caracterul originar și plenar este determinat de faptul că suveranitatea aparține statului și nu îi este atribuită din afară, iar prerogativele puterii de stat cuprind totalitatea domeniilor de activitate, politic, economic, social. Prin caracterul indivizibil al suveranității se înțelege că ea nu poate fi fragmentată, atributele ei neputând aparține într-un stat mai multor titulari, iar inalienabilitate desemnează faptul că suveranitatea nu poate fi abandonată sau cedată altor state sau organizații internaționale. Exercitarea atributelor suveranității de către autoritățile naționale competente în procesul colaborării și cooperării internaționale în vederea satisfacerii intereselor naționale nu trebuie confundată cu încălcarea unuia sau altuia dintre aceste atribute. În temeiul suveranității lor, statele au dreptul de a-și alege și promova în mod liber sistemul lor politic, economic, social și cultural, de a-și organiza viața politică, economică și socială în conformitate cu voința și interesele poporului, fără amestec din afară și de a-și alege propria politică internă și externă.
În exercitarea suveranității sale, statul trebuie să se comporte ca un membru integrat în societatea internațională și ca atare, să respecte principiile și normele dreptului internațional între care îndeosebi, suveranitatea și independența națională a altor state, egalitatea lor în drepturi, și să procedeze după caz, și la acțiuni de informare și consultare în vederea găsirii unor soluții viabile problemelor cu care se confruntă. Respectul reciproc al suveranității și independenței naționale în raporturile dintre state, în procesul de colaborare și conlucrare dintre ele constituie condiția sine qua non a unor raporturi normale viabile, a unui climat de pace și înțelegere între națiuni.
Principiul suveranității convenit în cursul lucrărilor de la San Francisco (1945) pentru pregătirea Cartei O.N.U. și consacrat în Carta O.N.U. (art. 2, paragr.1 și art. 78) în formularea egalitatea suverană a statelor ce reprezintă o sinteză între principalele egalități în drepturi și suveranității, a fost dezvoltat și completat prin Declarația din 1970 a Adunării Generale a O.N.U., prin Actul final de la Helsinki, care în titlul principiului ca și în conținutul lui fac referire și la respectarea drepturilor inerente suveranității.
Conform Declarației din 1970, toate statele se bucură de egalitate suverană. Ele au drepturi și obligații egale și sunt membri egali ai societății internaționale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de altă natură. Conținutul egalității suverane cuprinde, în special, următoarele elemente:
statele sunt egale din punct de vedere juridic;
fiecare stat se bucură de drepturile inerente deplinei suveranități;
fiecare stat are obligația de a respecta personalitatea altor state;
integritatea teritorială și independența politică ale statului sunt inviolabile;
fiecare stat are dreptul de a-și alege și dezvolta în mod liber sistemul politic, social economic și cultural;
fiecare stat are obligația de a se achita pe deplin și cu bună credință de obligațiile sale internaționale și de a trăi în pace cu alte state.
Față de aceste elemente, ale egalității suverane, Actul de la Helsinki mai adaugă între altele, dreptul fiecărui stat de a-și stabili legile și reglementările proprii, dreptul de a defini și conduce în mod liber relațiile sale cu alte state în conformitate cu dreptul internațional, dreptul de a aparține sau nu organizațiilor internaționale, de a fi sau nu parte la tratatele bilaterale (multilaterale), inclusiv dreptul de a fi sau nu parte la tratate de alianță, dreptul la neutralitate.
Deși terminologia egalitate suverană este folosită în diferite documente internaționale, aceasta nu exclude ci implică principiul egalității în drepturi a statelor care – afirmat în doctrina dreptului internațional și în tratate internaționale încă din sec. XVII-XVIII și îndeosebi în sec. XIX, – își păstrează semnificația proprie. De altfel, documentele constitutive ale unor organizații internaționale regionale cum sunt Carta Unităților Africane (1963), Carta de la Bogota (1948) și Buenos Aires (1967), ale Organizației Statelor Americane (O.S.A.), precizează că statele sunt egale în drepturi, se bucură de drepturi egale și de capacitatea egală de a exercita aceste drepturi și au obligații egale – Conținutul egalității suverane a statelor prevăzută în Declarația din 1970, enunțat anterior, nu face decât să definească trăsăturile egalității în drepturi a statelor, exprimând concepția funcțională cu privire la conținutul acestei egalități.
Egalitatea în drepturi a statelor are o dimensiune diplomatică, juridică, rezultând din regulile conferințelor și organizațiilor internaționale precum și o dimensiune economică, aceea a egalității în dezvoltare implicând obligația țărilor dezvoltate de a acorda țărilor în curs de dezvoltare un tratament preferențial și diferențiat în toate domeniile cooperării economice și culturale și obligația țărilor dezvoltate de a da ajutor țărilor în curs de dezvoltare.
La toate acestea mai adăugăm faptul că potrivit Rezoluției Adunării Generale a O.N.U. nr. 2153/1966, statele au dreptul de a exercita suveranitatea permanentă asupra resurselor naturale și a bogățiilor naționale în interesul propriei lor dezvoltări, ceea ce constituie un element foarte important al suveranității sau – în concepția unor autori – chiar un principiu nou în formare al dreptului internațional.
Subliniem că documentele la care ne-am referit redau numai elementele principale într-o enumerare exemplificativă ale principiului suveranității și independenței naționale, în realitate acest principiu are un conținut mult mai bogat, incluzând totalitatea drepturilor și prerogativelor ce țin de calitatea de stat. Totodată, fiecare stat are obligația să respecte personalitatea celorlalte state, toate drepturile inerente suveranității lor, să se abțină de la orice act care ar stânjeni sau anihila exercitarea deplină a suveranității acestora, de la orice presiuni sau măsuri de constrângere care ar avea ca scop subordonarea suveranității altor state.
Mai mult, în Convenția de la Montevideo din 1993, se arată că drepturile fiecărui stat nu depind de puterea de a asigura exercitarea lor, ci de simplul fapt al existenței sale ca persoană de drept internațional. Egalitatea în drepturi a statelor este înscrisă în diferite rezoluții și proiecte elaborate de organizații științifice internaționale, ca și de Comisia de Drept Internațional (C.D.I.) a O.N.U.
2.3. EGALITATEA STATELOR
Exercițiul suveranității statelor are drept consecință egalitatea în drepturi a acestora, iar respectarea acestei egalități reprezintă cea mai eficace protecție a suveranității statelor, în raporturile dintre ele.
În articolul 2, alin. 1 al Cartei Națiunilor Unite se arată că: Organizația este întemeiată pe principiul egalității suverane a tuturor membrilor săi. Această idee este dezvoltată în declarația Adunării Generale a O.N.U. din 1970, referitoare la principiile dreptului internațional privind relațiile prietenești și cooperarea între state potrivit Cartei Națiunilor Unite: Toate popoarele au dreptul de a-și hotărî statutul lor politic, în deplină libertate și fără amestec din afară și de a urma dezvoltarea lor economică și culturală și orice stat are obligația de a respecta acest drept conform dispozițiilor Cartei O.N.U.
Procesul de formare și după aceea de consolidare și afirmare a statelor ca subiecte de drept internațional nu s-a desfășurat uniform, sub impulsul unor factori identici și nici în aceeași perioadă de timp. Statele nu sunt egale ca mărime a teritoriului, populației sau forței de muncă. Drept urmare a acestei stări de fapt, o lungă perioadă de timp inegalitatea de fapt a fost concretizată în raporturile dintre state într-o inegalitate de drept, iar raporturile de subordonare aveau caracter legal.
Conceptul egalității juridice a statelor, care exclude subordonarea unor state față de altele și pune toate statele pe picior de egalitate față de drept, de normele sale, acceptate sau create de stat, a fost confirmat ca normă de drept internațional. Expresia egalitate suverană a provocat discuții în timpul lucrărilor Conferinței de la San Francisco pentru redactarea Cartei O.N.U., în legătură cu semnificația sa juridică. Raportul Comitetului I a Conferinței a precizat că, potrivit concluziei comune a acestui comitet, primul înțeles al expresiei este că statele sunt egale din punct de vedere juridic. Cu alte cuvinte, toate statele se găsesc plasate, prin efectul normei de drept, într-o situație identică. Norma de drept internațional le recunoaște, a priori, aceeași capacitate juridică, aceleași drepturi și aceleași obligații.
Potrivit dreptului internațional, toate statele, indiferent de mărimea lor, de puterea lor economică sau militară sunt egale din punct de vedere juridic, relațiile convenționale dintre ele urmând să se desfășoare pe baza egalității de tratament. Aceasta înseamnă: egalitate de statut și capacitate juridică în exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor, cu respectarea, în mod egal, a drepturilor inerente suveranității celorlalte state; egalitatea în participarea la soluționarea marilor probleme ale lumii contemporane; egalitatea vocației de participare la elaborarea normelor de drept internațional și aplicarea în mod egal a mijloacelor de soluționare pașnică a diferendelor internaționale, fără impunerea lor în mod discriminatoriu.
În mod inevitabil, date fiind disparitățile de norme și putere dintre state, egalitatea juridică a statelor, chiar dacă nu este direct negată, este deseori pusă sub semnul întrebării, fiind considerată ca având caracter formal. Tocmai de aceea una din trăsăturile marcante ale dreptului internațional contemporan este de a încerca să stăvilească aceste repuneri în discuție a egalității juridice.
Egalitatea în drepturi a statelor are o dimensiune diplomatico-juridică, rezultând din regulile conferințelor internaționale. La 30 octombrie 1943, guvernele Chinei, au adoptat la Moscova, Declarația asupra securității generale, care indica necesitatea creării unei organizații internaționale generale și preciza că această organizație trebuie să fie fondată pe principiul egalității suveranitatea tuturor statelor pașnice și să fie deschisă tuturor statelor mari sau mici.
Declarația de la Moscova, deși nu conține nici o dispoziție care să precizeze semnificația juridică a acestui principiu reprezintă totuși primul document internațional de importanță în care se enunță principiul egalității suverane. Acest principiu îl regăsim în partea dispozitivă a cartei O.N.U. (art. 3, alin. 1și art. 78). Cum expresia egalitate suverană era nouă în limbajul politico-diplomatic al vremii, raportul Comitetului I al Conferinței de la San Francisco, însărcinat cu redactarea Cartei, a expus la sfârșitul dezbaterilor, conținutul acestei expresii cuprinzând patru elemente:
Statele sunt egale din punct de vedere juridic;
Ele se bucură de toate drepturile care decurg din suveranitatea lor;
Personalitatea statului, ca și integritatea sa teritorială și independența sa politică, sunt respectate;
Statul trebuie, într-o ordine internațională să îndeplinească cu bună credință datoriile și obligațiile sale internaționale.
2.4. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI
În lumina noțiunilor de suveranitate și egalitate, se poate concluziona că, în societatea internațională, calitatea de stat nu poate fi recunoscută oricărei colectivități umane. Este recunoscută această calitate numai acelor colectivități independente de orice subordonare în ordinea internațională, organizate într-un spațiu dat. Legalitatea existenței unui stat, din punctul de vedere al dreptului internațional este condiționată de existența a 3 elemente constitutive: teritoriu, guvern și populație.
Teritoriul: delimitează spațiul în interiorul căruia se exercită suveranitatea unui anumit stat, sub toate aspectele sale interne, precum și manifestarea acesteia în raport cu alte subiecte de drept internațional. Teritoriul unui stat se compune din: solul, subsolul și apele interioare; apele maritime și marea teritorială (dacă statul are ieșire la mare), spațiul aerian de deasupra acestora. Teritoriul constituie baza materială, indispensabilă, a existenței statului.
Populația: reprezintă comunitatea umană legată permanent sau temporar de un anumit teritoriu și organizată în limitele acestuia prin autoritatea legilor interne ale statului. Legătura juridică permanentă dintre o persoană și stat se exprimă prin cetățenie. Legătura permanentă sau temporară a unei persoane cu teritoriul este dată de domiciliu. Populația aflată între granițele unui stat, indiferent dacă este legată permanent (cetățeni) sau numai temporar de acesta (străini) este supusă dreptului intern al statului respectiv. Există state cu mii de kmp, cu populații de ordinul a sute de mii sau chiar numai zeci de mii de locuitori. Din punct de vedere al dreptului internațional ele sunt egale.
Guvernul: o structură de organe, care exercită prerogativele puterii asupra ansamblului teritoriului și populației, reprezintă cel de-al treilea element care condiționează existența statului.
Formele de exercitare a puterii, realizarea separației între puterea legislativă, executivă și judecătorească, structura organelor și mijloacelor concrete prin care se manifestă autoritatea acestora diferă de la un stat la altul. Pentru ca acest element să se considere întrunit, în planul raporturilor internaționale se cere ca exercițiul acestei autorități să fie exclusiv și efectiv.
exclusiv, în sensul de a nu exista o altă autoritate care să-i fie supusă aceeași populație și același teritoriu;
efectiv, în sensul de a se realiza în mod real puterea asupra celorlalte două elemente.
Pentru a aprecia din punctul de vedere al dreptului internațional, dacă o anumită entitate este constituită în stat, dacă reprezintă deci un subiect de drept internațional, depinde de prezența celor 3 elemente menționate, acestea au ca trăsătură comună faptul că au o existență materială, că pot fi constatate în mod obiectiv. S-a pus problema dacă existența statului ar putea fi pusă sub semnul îndoielii de către un alt stat, în funcție de modalitățile concrete de exercitare a autorității asupra teritoriului și populației. Se consideră că răspunsul la această problemă nu poate fi decât negativ.
DIVERSE TIPURI DE STAT
Statul, ca fenomen social, a cunoscut în dezvoltarea sa istorică diverse forme dintre care, pentru înțelegerea conceptului actual al noțiunii de stat, prezentăm următoarele tipuri:
Uniuni personale
Uniunile personale au fost constituite în trecut, atunci când suveranul unui stat a devenit în același timp și suveranul altui stat, prin alegere sau jocul succesiunii. Este cazul, de exemplu al regelui Spaniei Carol I, care a fost și împărat al Germaniei (1519-1556). Deși sub domnia aceluiași suveran, cele două state au rămas independente, uniunea personală n-a condus la crearea unui stat unitar.
Uniuni reale
Uniunea reală a fost creată prin acordul încheiat între două monarhii care s-au înțeles să fie conduse de același monarh. Deși formal, cele două state își păstrează dreptul de a încheia tratate cu alte state, ele urmau aceeași politică în raporturile externe și în domeniul apărării. Uniuni reale au existat între Austria și Ungaria între 1703-1918 și între Suedia și Norvegia între anii 1815-1905.
Confederația
Este o uniune de state independente care-și păstrează atât suveranitatea internă cât și cea externă. A fost cazul S.U.A. între anii 1778 și 1989, al Germaniei între 1815 și 1866, al Elveției , în două rânduri, de la 1291 la 1793 și de la 1815 la 1848.
Federația
Din punct de vedere al dreptului internațional federațiile nu se deosebesc de statele unitare. Statele federale, deși păstrează anumite atribute pe plan local, nu sunt subiecte distincte de drept internațional. Ele urmează aceeași politică externă și în domeniul apărării, încredințată guvernului federal, care, de fapt conduce și politica internă.
Protectoratele
Dintre cele trei categorii de protectorate cunoscute, protectorate coloniale, protectorate internaționale și state cu statut protector, ultima formă, în funcție de natura acordului încheiat cu statul protector, ar putea păstra trăsăturile de stat independent în cazurile în care ar exercita drepturi de reprezentare diplomatică și conducerea afacerilor externe. În privința protectoratelor internaționale, Marocul, sub protectorat (acordul din 1812) și Brunei, sub protectoratul englez (acordul din 1888) înainte de a deveni independent, și-au păstrat asemenea prerogative.
Mini statele
Nu există reguli acceptate în baza cărora să se aprecieze de la ce suprafață a teritoriului sau la ce număr al populației un stat poate fi calificat mini stat.
Capitolul 3
NEUTRALITATEA
Din punct de vedere juridic, neutralitatea, reprezintă un fenomen interesant ca formă de manifestare a voinței unor state de a sta temporar sau permanent în afara conflictelor militare (pe perioada desfășurării acestor conflicte).
NEUTRALITATEA CLASICĂ
Neutralitatea clasică a mai fost denumită, în doctrină, și ocazională, întrucât a fost practicată, de regulă, pentru evitarea implicării în anumite conflicte militare, din punctul de vedere al consacrării sale prin norme de drept internațional, acest tip de neutralitate a fost reglementat, la început, în legătură cu regulile de purtare a războiului pe mare, prin Declarația de la Paris din anul 1856, apoi prin Tratatul de la Washington, din 1871, încheiat între Anglia și Statele Unite, dar mai ales prin Convenția de la Haga din 1907 privind regulile de purtare a războiului.
În esență, statul neutru, în schimbul garantării prin tratate a independenței și integrității sale teritoriale, se obliga să nu intre în vreo alianță militară (cu excepția cazului când ar fi fost atacat) și să nu-și asume obligații internaționale care să-l implice indirect în conflict. Mai exact, statul neutru, trebuia să se supună următoarelor cerințe de comportament:
abținerea, care îl obligă să nu participe la ostilități și să nu sprijine în nici un fel operațiunile militare;
prevenire, care îl obligă să ia măsuri pentru a împiedica desfășurarea oricăror operațiuni militare pe teritoriul său;
imparțialitatea, care îi impunea să trateze în mod egal părțile în conflict.
NEUTRALITATEA PERMANENTĂ
În secolul al XIX-lea este formulat statutul de neutralitate permanentă, care în epoca actuală a dobândit noi dimensiuni. Neutralitatea la care ne referim are următoarele caracteristici:
caracter permanent; statului care adoptă un astfel de statut îi este interzis să participe la orice fel de conflict armat ori să devină teatrul unor ostilități militare;
se aplică entităților statale și nu unor teritorii, ceea ce o deosebește de statutul de neutralizare;
constituie un statut juridic și nu o simplă stare de fapt, izvorul sau temeiul său fiind de natură complexă, atât convențională (tratat internațional) cât și de act unilateral (lege internă sau declarație).
Neutralitatea permanentă trebuie să rezulte din acte interne ale statului ce își asumă acest statut. Acestea pot fi dispoziții constituționale, declarații sau legi interne speciale, care sunt urmate de acte internaționale de recunoaștere a acestui statut din partea altor state, mai ales a marilor puteri, exprimate individual sau colectiv. Un stat este considerat ca bucurându-se de neutralitate permanentă dacă se angajează să rămână neutru în orice războaie ce ar putea interveni între alte state. El nu are dreptul să aparțină vreunei alianțe militare. Principalul drept al statului cu regim de neutralitate permanentă constă în dreptul de autoapărare individuală și colectivă, în care scop el poate utiliza propriile sale forțe armate și poate cere ajutorul altor state, în cazul în care statutul său de neutralitate ar fi nesocotit.
Dintre statele care au statut de neutralitate și în prezent menționăm: Elveția, Austria. Neutralitatea Elveției are rădăcini istorice adânci, ea fiind proclamată de Elveția printr-o declarație încă din 1546, recunoscută prin Tratatul de la Utrecht (1713), a fost consacrată și garantată prin declarația din 1815 de puterile participante la Congresul de la Viena, totodată a fost reafirmată în 1919 prin tratatul de la Versailles.
STATE NEUTRE
Când se vorbește despre neutralitatea permanentă, exemplul Elveției, care încă din secolul al XVI-lea urmărea să se mențină în afara conflictelor europene, este cel mai elocvent, deși în acea perioadă Elveția era considerată un stat puternic din punct de vedere militar. Unilateral, Elveția a început să urmeze o politică declarată de neutralitate începând din anul 1648. Regimul juridic al neutralității sale permanente a fost stabilit însă în 1815, prin declarațiile statelor participante la Congresul de la Viena, care, la sfârșitul războaielor napoleoniene, recunoșteau că neutralitatea și inviolabilitatea Elveției, ca și independența sa față de orice influență străină, sunt în interesul Europei.
Tratatul de garantare a neutralității Elveției a fost semnat de Austria, Franța, Marea Britanie, Prusia, Portugalia, Rusia, Spania și Suedia, la 20 noiembrie 1815.
Elveția a decis să solicite admiterea în Societatea națiunilor după ce a obținut dispensa de a nu participa la sancțiunile militare, prevăzute în Pactul Societății și în urma acceptării acestui demers de către populație prin referendum. După cel de-al II-lea Război Mondial, Elveția nu a devenit membru al O.N.U. pe considerentul că potrivit Cartei O.N.U., Consiliul de Securitate are dreptul să decidă măsuri implicând utilizarea forțelor armate. Ea a înțeles însă să aplice sancțiunile economice impuse de O.N.U. împotriva Irakului, ca urmare a invaziei Kuweitului, în temeiul cap. VII art. 41 din Carta O.N.U. Deși nu este membră a O.N.U., Elveția participă în cadrul acestei organizații, în calitate de observator și ca membru cu drepturi depline în unele din instituțiile sale specializate.
Austria, ocupată de Germania în 1938, și apoi anexată, nu a ajuns la un acord cu puterile aliate, guvernul austriac a declarat că Austria este gata să accepte un statut de neutralitate permanentă, de îndată ce trupele aliate vor fi retrase.
Neutralitatea permanentă a Austriei a fost instituită printr-o lege constituțională federală, care în art. 1, prevede că pentru garantarea independenței și integrității teritoriale, Austria, prin voința sa liberă, declară prin aceasta neutralitatea sa permanentă. Legea a intrat în vigoare la 5 noiembrie 1955, după semnarea Tratatului de stat cu Austria de către puterile aliate la 15 mai 1955. Prin proclamarea neutralității permanente, Austria s-a angajat să nu adere la nici o alianță, să nu lase nici un stat străin să stabilească baze militare pe teritoriul său și a declarat că își va apăra neutralitatea sa prin toate mijloacele. Tratatul de stat nu menționează expres neutralitatea permanentă, dar dispozițiile sale sunt favorabile unui astfel de statut. Prin art. 2 al acestui tratat, statele învingătoare se angajează să respecte independența Austriei și integritatea sa teritorială. Formal, Austria nu a obținut garantarea neutralității sale permanente în sensul statutului de care se bucură Elveția. Austria a cerut să devină membru O.N.U. în 1947 și a fost admisă în decembrie 1955, participând la mai multe operațiuni O.N.U. de menținere a păcii.
Un alt stat care s-a declarat neutru este Laos. La 9 iulie 1962, guvernul laoțian a dat o declarație unilaterală prin care această țară se declară permanent neutră. La 23 iulie 1962, la Geneva, 12 state (Marea Britanie, Franța, S.U.A., U.R.S.S., Republica Populară Chineză, Vietnamul de Nord și Vietnamul de Sud, Birmania, Cambodgia, India, Thailanda și Polonia) au adoptat Declarația asupra neutralității Laosului. Declarația prevedea intervenția unei Comisii Internaționale sub președinția Indiei, compusă din reprezentanți ai Canadei și Poloniei, care să asigure și să evalueze statutul de neutralitate al Laosului. Un tratat formal de garantare a acestui statut n-a fost încheiat. Izbucnirea războiului din Vietnam a dus la desfășurarea unor operații militare și pe teritoriul Laosului.
Un alt stat care și-a declarat unilateral neutralitatea permanentă este Malta, prin Actul Final al Conferinței de la Madrid (1983) a C.S.C.E., care ia act de declarația Maltei privind neutralitatea permanentă din 1979.
NEUTRALITATEA ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ
Unele evoluții în relațiile internaționale și în dreptul internațional contemporan au determinat anumite modificări în definirea neutralității și regimului său juridic. Astfel, interzicerea utilizării forței în relațiile internaționale (art. 2, alin. 8 din Carta O.N.U.) respectiv excluderea războiului ca modalitate de soluționare a diferendelor dintre state (pactul Briand-Kellog, 1928), precum și definirea în 1947, printr-o rezoluție a Adunării Generale a O.N.U., a agresiunii armate, reprezintă evoluții care impun statelor neutre să-și modifice atitudinea, în cazul unui eventual conflict armat militar în funcție de conduita beligeranților. Statul neutru va continua astfel să respecte obligațiile de abținere și prevenire față de statul agresor, dar nu și pe cele de imparțialitate. Se consideră că astfel statul permanent neutru va fi îndreptățit să acorde sprijin statului victimă a unei agresiuni. În acest sens, neutralitatea contemporană este calificată drept o neutralitate diferențiată.
Regimul juridic actual al neutralității în caz de conflicte armate dobândește o serie de elemente noi, ținând seama și de progresele înregistrate în tehnicile de luptă și mijloacele de purtare a războiului, în special de pericolul pe care îl reprezintă armele nucleare. Toate acestea impun statului neutru următoarele obligații:
să nu participe la alianțe militare, politice sau economice care au ca scop pregătirea războiului;
să nu permită folosirea teritoriului lor pentru pregătiri militare, inclusiv amplasarea de baze militare străine, depozite, manevre sau alte asemenea utilizări;
să nu dețină, să nu producă și să nu experimenteze armament nuclear;
să ducă o politică de colaborare activă cu toate statele.
COMPATIBILITATEA ÎNTRE STATUTUL DE NEUTRALITATE PERMANENTĂ ȘI CALITATEA DE MEMBRU O.N.U.
Această problemă s-a ridicat în legătură cu sistemul de asigurare a păcii și securității instituit prin Capitolul VII din Carta O.N.U. În temeiul dispozițiilor acestui capitol, Consiliul de Securitate poate dispune măsuri de constrângere, mergând până la utilizarea forței armate, împotriva unui stat care prin conduita sa amenință pacea și securitatea. De asemenea, prin art. 2, alin. 5 din Carta O.N.U., toate statele membre O.N.U. vor acorda acesteia ajutorul lor, în orice acțiune întreprinsă în conformitate cu Carta.
După cum am arătat, în lumina acestor dispoziții ale Cartei, Elveția a considerat că statutul său de neutralitate permanentă este incompatibilă cu calitatea de membru al O.N.U., pe când Austria a devenit membră O.N.U.
În sprijinul compatibilității dintre statutul de neutralitate permanentă și calitatea de membru O.N.U., s-au invocat dispozițiile art. 48, alin. 1 din Capitolul VII al Cartei, care dau dreptul Consiliului de Securitate să aleagă doar unele din statele membre, cărora să le solicite participarea directă la măsurile de constrângere cu forța armată pe care le decide, precum și dispozițiile art. 43 din Cartă, potrivit cărora statele membre care vor să pună la dispoziție Consiliului de Securitate forțe armate, urmează să încheie, în acest scop, acorduri speciale cu aceasta. S-a interpretat astfel că în Cartă se face o distincție între obligația generală din art. 2 alin. 5 de a acorda sprijin organizației și aceea de a contribui cu contingente militare, în temeiul art. 43 și 48, la măsurile decise de Consiliul de Securitate împotriva unui stat care prin comportamentul său amenință pacea internațională.
POLITICA DE NEUTRALITATE ACTIVĂ (fără consacrare juridică)
Politica de neutralitate activă desemnează anumite opțiuni de politică externă ale unor state mici, în perioada războiului rece, în vederea promovării intereselor lor specifice. Dintre statele care au urmat în ultima perioadă o politică de neutralitate activă menționăm cazul Suediei și Finlandei. Prin politica de neutralitate activă s-au urmărit în special în perioada războiului rece, (în care relațiile internaționale erau dominate de rivalitatea și tensiunile dintre cele două blocuri politico militare), obiective generale precum dezarmarea, securitatea și cooperarea, apărarea unor interese specifice statelor mici și mijlocii.
Capitolul 4
RECUNOAȘTEREA STATELOR ȘI GUVERNELOR
CONSIDERAȚII GENERALE
Recunoașterea internațională, ca instituție a dreptului internațional, este strâns legată de schimbările care se petrec în viața internațională ca urmare a apariției de noi subiecte de drept internațional public. Ea servește dezvoltării relațiilor pașnice și de cooperare între toate statele și popoarele fără vreo discriminare. Această instituție se aplică nu numai statelor noi apărute, ci și guvernelor ajunse la putere pe cale constituțională, națiunii sau poporului care luptă pentru independență, precum și insurgenților în cazul războiului civil.
Instituția recunoașterii internaționale are un profund caracter politic (de clasă), deoarece ea exprimă atitudinea statului față de noul subiect de drept internațional sau față de alte categorii cărora se aplică recunoașterea. Până în anul 1975, dreptul internațional cunoștea puține reguli privind această instituție și ele sunt de natură cutumiară.
Recunoașterea internațională este actul unilateral al unui stat prin care el constată apariția unui nou subiect de drept internațional sau a altor categorii (guvern, națiune care luptă pentru independență sau insurgenții într-un război civil) și de cele mai multe ori își manifestă dorința de a stabili relații oficiale cu ele. În doctrina occidentală se manifestă tendința de a lărgi obiectul recunoașterii. J.F. Wiliams susține că recunoașterea trebuie aplicată tuturor evenimentelor care determină anumite modificări în condițiile existente în toate statele. Totodată, el susține necesitatea creării unui organ internațional central investit cu competența de a acorda recunoașterea internațională, ceea ce ar constitui însă o violare a suveranității statelor deoarece recunoașterea internațională este un act de suveranitate.
Recunoașterea este una din noțiunile de drept internațional cel mai greu de definit pentru că în acest domeniu, datorită diversităților practicilor statelor, nu s-au putut desprinde reguli cutumiare clare. Pe de altă parte, date fiind problemele fundamentale pe care le ridică, recunoașterea a fost adesea utilizată de anumite state ca instrument de politică externă pentru a exprima aprobarea sau dezaprobarea față de noile situații care se produc în viața internațională.
În dreptul internațional, recunoașterea este calificată ca un act unilateral prin care un stat constată existența anumitor fapte sau acte, care pot avea consecințe asupra drepturilor și obligațiilor sale, sau asupra intereselor sale politice și declară expres sau admite implicit că acestea constituie elemente pe care se vor baza relațiile sale juridice viitoare în raport cu noua entitate sau situație.
Ca act al statului, recunoașterea a mai fost definită ca fiind procedeul prin care un subiect de drept internațional, în mod special un stat, care nu a participat la nașterea unei situații sau la adoptarea unui act, acceptă ca acea situație sau act să-i fie opozabile, adică admite ca efectele juridice ale acestora să i se aplice.
Atunci când este vorba de recunoașterea statelor și guvernelor, aceasta dobândește o însemnătate deosebită, atât ca instrument juridic cât și ca act politic al statului.
Din punct de vedere istoric, problema recunoașterii statelor și guvernelor a căpătat o semnificație aparte, juridică, dar mai ales politică, în prima parte a secolului al XIX-lea, după 1815, când s-a constituit Sfânta Alianță. În această perioadă, dreptul internațional, era adesea privit ca aplicându-se, în principal între statele europene civilizate. Alte state erau admise în club numai dacă erau alese de către membrii acestuia, iar alegerea lua forma recunoașterii. Alte momente în care problema recunoașterii a jucat un rol important în relațiile dintre state le reprezintă constituirea și apoi dezmembrarea Uniunii Sovietice, constituirea Republicii Populare Chineze sau formarea unor noi state desprinse din Iugoslavia.
De mai multă vreme nu mai există teritoriu fără stăpân, nesupuse jurisdicției suverane a unui stat sau altul. În consecință, apariția unui nou stat care să pună problema acceptării sale ca subiect de drept internațional prin intermediul recunoașterii, poate apare numai ca rezultat al următoarelor împrejurări:
dizolvarea sau dezmembrarea unui stat. Exemplu: Marea Columbie, 1829-1831;
separarea unei părți dintr-un stat, prin secesiune. Exemplu: Pakistanul de India, în 1947;
regruparea de state, existente anterior, într-o nouă entitate. Exemplu: Republica Arabă Unită, în 1958.
Modalități de recunoaștere: note diplomatice, declarații de recunoaștere, mesaje, telegrame de felicitare, tratate bi sau multilaterale.
Noile elemente privind recunoașterea au fost dezvoltate de Consiliul de miniștri al U.E.
Astfel, statele care candidează pentru recunoaștere trebuie:
să respecte prevederile cartei O.N.U., ale Actului Final de la Helsinki și ale Cartei de la Paris pentru o nouă Europă privind statul de drept, democrația și drepturile omului;
să garanteze drepturile grupurilor etnice și naționale și ale minorităților;
să respecte inviolabilitatea tuturor frontierelor, care nu pot fi modificate decât prin mijloace pașnice și acord comun;
să-și asume toate angajamentele relevante referitoare la dezarmare și neproliferare nucleară, precum și la stabilitatea și securitatea regională;
să reglementeze prin acord, inclusiv prin recurgere la arbitraj (dacă este cazul) toate problemele privind succesiunea statelor și disputele regionale.
RECUNOAȘTEREA STATELOR
Statul poate lua naștere ca subiect nou în ordinea juridică internațională, numai prin întrunirea, cumulativ, a trei elemente constitutive: teritoriu, populație, guvern. Întrunirea celor trei elemente materiale care marchează existența unui stat ar părea că este îndeajuns pentru a asigura manifestarea lui ca entitate independentă și suverană.
Problema care se pune nu ține însă de constatarea creării și existenței unui nou stat, ci de a cunoaște care sunt consecințele juridice ale recunoașterii de către celelalte state a acestui nou venit în cadrul națiunilor internaționale.
Recunoașterea statelor este deci o manifestare de voință a unui stat, subiect de drept internațional, care privește un alt stat. Organizațiile internaționale, care sunt și ele subiecte de drept internațional, nu pot fi susceptibile a fi recunoscute, datorită modalităților lor specifice de constituire și caracteristicilor lor. În privința caracterului actului de recunoaștere au fost formulate opțiuni divergente. S-a susținut astfel că recunoașterea ar avea caracterului unui act politic discreționar din partea statului de la care emană, neluând în considerare criterii juridice, ci considerente proprii, cum ar fi interesele sale politice, de securitate sau economice. Uneori, motivația recunoașterii care întărește ideea caracterului discreționar al acestui act, a fost de natură ideologică. Este cazul recunoașterii după crearea sa, a Republicii Populare Chineze, sau recunoașterii în trepte, întâi de facto și mai târziu de jure a constituirii Uniunii Sovietice, după Revoluția din 1918.
Este adevărat că statul autor al recunoașterii nu are nici o obligație juridică care să-i impună recunoașterea unui alt stat, și în acest sens, se poate considera că recunoașterea este un act discreționar. Dar, calificarea recunoașterii ca discreționară nu are numai o asemenea conotație. Acordarea recunoașterii ca discreționară nu este neaparat o acțiune arbitrară sau o concepție pur politică, deși în acest domeniu, jocul intereselor politice apare cu pregnanță, ci este efectuată sau refuzată în conformitate cu anumite principii juridice. Statele nu pot recunoaște o situație internațională care contravine unei norme imperative, de ius cogens, rezultând, de pildă, în urma folosirii forței armate, deci într-un act ilicit din punct de vedere al dreptului internațional. Ideea obligației nerecunoașterii în situațiile de încălcare a principiului nerecurgerii la forță, își găsește originea în doctrina Stimpson, (după numele secretarului de stat al S.U.A.) în anul 1931, trupele japoneze au creat, în Manciuria, un stat marionetă, Manciuko, pe un teritoriu ce aparținea Chinei. Guvernul american, a cărei opinie că Japonia a comis o agresiune a fost împărtășită de toate statele, a informat guvernul japonez că nu va recunoaște anexarea, de fapt a Manciuko, întrucât este în contradicție cu prevederile Pactului Briand-Kellog din 1928, care punea războiul în afara legii.
Legalitatea nerecunoașterii situațiilor obținute prin forță decurge din principiul interdicției recurgerii la forță. Dar se mai bazează, așa cum dovedește condamnarea de către comunitatea internațională a anexării forțate a Kuweitului de către Irak, pe dreptul popoarelor la autodeterminare, apreciat ca unul din principiile fundamentale ale dreptului internațional. În concluzie, deși recunoașterea este un act discreționar al statului care urmează să recunoască un nou stat în calitate de subiect de drept internațional, emiterea sau refuzul emiterii acestui act trebuie să se bazeze pe principii și norme general acceptate ale dreptului internațional.
O reevaluare a problematicii recunoașterii de către statele membre ale Uniunii Europene a fost prilejuită de evenimentele care au avut loc în Uniunea Sovietică și Iugoslavia după 1990. În decembrie 1991, două declarații: prima, referitoare la recunoașterea noilor state din Europa de Est și Uniunea Sovietică, iar cea de-a doua, privind situația din fosta Iugoslavie. În prima declarație, Consiliul de miniștri al Comunității Europene a stabilit, pentru noile state din Europa de Est, și fost U.R.S.S., drept condiții ale recunoașterii, următoarele cerințe:
respectarea dispozițiilor Cartei O.N.U., ca și ale Actului final de la Helsinki (1975) și Cartei de la Paris pentru o Nouă Europă, 1990) cu privire la statul de drept, democrație și drepturilor omului;
garantarea drepturilor grupurilor etnice și naționale precum și ale minorităților în conformitate cu angajamentele asumate în cadrul C.S.C.E.;
respectarea individualității tuturor frontierelor, care nu vor putea fi modificate decât prin mijloace pașnice și acord comun;
preluarea tuturor angajamentelor relevante referitoare la dezarmare și neproliferarea nucleară precum și la securitatea și stabilitatea regională;
angajamentul de a reglementa prin acord, inclusiv prin recurgerea la arbitraj, dacă este cazul, a tuturor problemelor privind succesiunea statelor și disputele regionale.
Din modul cum s-a urmărit punerea în aplicare a criteriilor de mai sus, reiese că principalele destinatare ale acestora au fost republicile desprinse din Iugoslavia. Astfel, în cadrul Conferinței europene pentru pace în Iugoslavia, s-a creat o comisie de arbitraj, care a furnizat organelor comunitare și statelor membre ale Uniunii Europene avize de specialitate privind întrunirea condițiilor de recunoaștere a țărilor desprinse din Iugoslavia. Aceste avize nu au fost luate în întregime în considerație, iar în două cazuri (Macedonia și Croația) s-a procedat altfel decât avizase Comisia de arbitraj. Pentru recunoașterea republicilor desprinse din fosta U.R.S.S. nu s-a creat un asemenea organ special.
Exemplul iugoslav arată o evoluție a factorilor de condiționare a recunoașterii în două direcții: pe de-o parte, spre multiplicarea acestor factori, iar pe de altă parte spre conferirea unui caracter convențional procesului de recunoaștere. Este poate prea devreme să apreciem dacă un asemenea grad de condiționare poate fi generalizat la nivelul întregii comunități internaționale, în așa fel încât să confere criteriilor respective caracter de normă de drept internațional.
Deși nu reprezintă o obligație din punct de vedere al dreptului internațional, recunoașterea, odată intervenită, nu este lipsită de efecte juridice. În privința întinderii și semnificației acestora, în doctrină există, de multă vreme, o vie dezbatere axată pe întrebarea dacă recunoașterea reprezintă un act constitutiv sau un act declarativ al existenței statului recunoscut. Alături de teritoriu, populație și guvern, recunoașterea ar fi un al patrulea element constitutiv al statului. Fără acest element constituirea unui stat este considerată, în această opinie, ca un proces în curs de desfășurare.
Slăbiciunea tezei constitutive iese în evidență atunci când este confruntată cu practica relațiilor dintre state. Chiar și în cazul când un stat nu este încă recunoscut de alte state, el este totuși subiect al unor drepturi și obligații. El este, de exemplu, răspunzător față de alte state pentru prejudiciile produse acestora prin modul de administrare a teritoriului său, ori pentru acțiunile navelor sale în marea teritorială a acestor state. Pe de altă parte, chiar față de un stat încă nerecunoscut, celelalte state au anumite obligații, cum ar fi respectarea integrității sale teritoriale sau neintervenția în treburile sale interne, decurgând din norme imperative de drept internațional.
În opinia reprezentanților celei de a doua teze, recunoașterea are doar un caracter declarativ, în sensul că existența unui stat nu este condiționată de actele de recunoaștere ale celorlalte state, care, oricum intervin ulterior momentului de la care se consideră că un stat devine membru al comunității internaționale. Un stat se constituie deci subiect de drept internațional anterior recunoașterii dacă sunt întrunite cele trei elemente constitutive. În consecință: recunoașterea sa din partea celorlalte state este un act declarativ.
S-au formulat și alte opinii, care admit că recunoașterea ar avea un efect constitutiv cu caracter juridic limitat, cel puțin în ce privește relațiile cu statul de la care emană recunoașterea. Se susține, de asemenea, că recunoașterea marchează începutul folosirii efective de drepturi și asumării de obligații internaționale ale entității recunoscute. În realitate, după cum arată practica statelor, recunoașterea este un act cu dublă semnificație: declarativ, în ceea ce privește existența noului stat și constitutiv în ceea ce privește opozabilitatea acestei existențe statului care a făcut recunoașterea.
Participarea la organizații internaționale (guvernamentale), conferințe internaționale ca și la tratate multilaterale nu sunt considerate ca acte care semnifică recunoașterea tacită a unui stat.
RECUNOAȘTEREA GUVERNELOR
Recunoașterea guvernelor intervine atunci când un nou guvern se instalează, prin forță, ca urmare a unei revoluții sau lovituri de stat, cu alte cuvinte atunci când se instalează un nou guvern prin ruperea legăturilor existente. Nu se pune problema recunoașterii unui guvern atunci când acesta este instalat potrivit procedurilor constituționale existente.
În cazul apariției unui nou stat, dacă acesta n-a fost recunoscut anterior, recunoașterea guvernului înseamnă implicit, și recunoașterea noului stat. Tot astfel, recunoașterea unui stat implică eo ipso și recunoașterea guvernului acestui stat. De altfel, personalitatea internațională a statului anterior recunoscut nu este pus sub semnul întrebării nici în cazul în care, într-un moment sau altul guvernul său nu este recunoscut.
Recunoașterea unui guvern poate fi definită ca un act unilateral prin care un stat consideră guvernul unui alt stat ca organ al autorității publice a acestui stat, capabil să intermedieze relațiile dintre cele două state. Decizia de a recunoaște un guvern, la fel ca și în cazul recunoașterii statului, nu este determinată numai de rațiuni politice din partea statului de la care emană.
În practica statelor, în legătură cu recunoașterea guvernelor, se aplică principiul sau criteriul efectivității, în sensul că noul guvern este susceptibil de a fi recunoscut dacă are autoritate asupra statului în cauză, îl controlează și se bucură de sprijinul majorității populației, având deci perspective rezonabile de permanență statele pot să nu recunoască guverne ajunse la putere pe căi neconstituționale, prin lovituri de stat ori să se abțină să recunoască formal schimbări de guvern care au intervenit pe asemenea căi. În alte cazuri, din motive politice, unele legate de instabilitatea relațiilor internaționale, statele recunosc guverne ajunse la putere pe căile menționate, din momentul în care au fost stabilite în mod efectiv, apreciind că legitimitatea constituțională nu poate fi considerată ca o cerință consacrată pentru recunoașterea guvernelor.
Un al doilea criteriu, pe lângă cel al efectivității, avut în vedere la recunoașterea guvernelor, privește capacitatea guvernului ce urmează a fi recunoscut de a se achita de obligațiile sale internaționale.
Odată întrunite aceste două condiții, nu există motive, din punctul de vedere al dreptului internațional, ca un nou guvern să nu fie recunoscut. Aceasta nu înseamnă însă că statele ar avea o obligație imediată de a-l recunoaște dar întârzierea recunoașterii sau nerecunoașterea echivalează cu un act de ingerință în treburile interne ale altui stat.
În practică nerecunoașterea a fost adesea folosită pentru a marca dezaprobarea diverselor state față de guvernele nou instalate în alte state. Această practică a cunoscut o anumită notorietate în America Latină unde s-au născut și unele doctrine asupra recunoașterii guvernelor. Prima doctrină recunoscută sub numele de doctrina TOBAR, după numele unui diplomat ecuadorian, a inspirat încheierea a două tratate (unul în 1907 și altul în 1923) între cinci state din America Centrală, prin care se reintegrează teza legitimismului constituțional: recunoașterea nu trebuie acordată nici unui guvern care a fost stabilit prin mijloace revoluționare, atâta timp cât reprezentanții liber aleși ai poporului…..nu au reorganizat țara pe baze constituționale. Tratatele amintite, nerespectate întotdeauna pe perioada valabilității lor, nu mai sunt astăzi în vigoare.
În sensul doctrinei Tobar, notăm și declarația din 1913, a președintelui S.U.A., Woodrow Wilson, potrivit căreia guvernul american nu va coopera decât cu guverne bazate pe respectul dreptului și consimțământul celor guvernați. Această teză, aplicată în special în timpul revoluției mexicane, a fost ulterior abandonată. Pentru a evita interpretarea că nerecunoașterea unui nou guvern echivalează cu o dezaprobare a acestuia în anul 1930, ministrul de externe al Mexicului, Estrada a formulat o nouă teză, după care nerecunoașterea noilor guverne ar presupune o imixtiune în afacerile interne ale altor state. Doctrina Estrada, schimbă de fapt, caracterul actului recunoașterii: din recunoaștere expresă în recunoaștere tacită, urmărind să se evite pronunțarea directă asupra schimbărilor de guvern din alte țări.
După cum nerecunoașterea guvernelor a fost de multe ori interpretată ca semn al dezaprobării, tot așa recunoașterea unui guvern străin poate fi apreciată ca semn al unei aprobări. De aceea, pentru a evita interpretări greșite, unele state, printre care S.U.A., Franța, Spania și Marea Britanie, au adoptat politica de a nu recunoaște niciodată guvernele ci numai statele. Avându-și originea în doctrina Estrada, această politică pare să fie urmată și de alte state.
RECUNOAȘTEREA BELIGERANȚEI ȘI INSURECȚIEI
Atunci când are loc un război civil prelungit, statele terțe și chiar guvernul statului în care se desfășoară evenimentele pot recunoaște unilateral insurgenți în calitate de beligeranți. În acest caz cele două părți în conflict vor aplica ostilităților legile războiului, în special normele dreptului umanitar. Recunoașterea insurecției oferă rebelilor anumite drepturi, care se specifică în declarația de recunoaștere, în special a drepturilor ce rezultă din neconsiderarea lor drept criminali de drept comun.
FORMELE RECUNOAȘTERII STATELOR ȘI GUVERNELOR
Actul recunoașterii nu este supus unor condiții de formă. Din practica statelor se desprind mai multe modalități prin care se realizează actul recunoașterii:
recunoaștere explicită și implicită (tacită);
recunoaștere de jure și recunoaștere de facto;
recunoaștere individuală și recunoaștere colectivă.
a)Recunoașterea explicită și implicită. Actul recunoașterii poate fi expres, constând într-o declarație oficială, transmiterea unor mesaje, telegrame, note diplomatice sau tacit, rezultând din anumite comportări sau acte juridice. Cel mai frecvent act de recunoaștere tacită constă în stabilirea de relații diplomatice între statul care recunoaște și cel recunoscut. O recunoaștere tacită intervine în cazul în care un stat încheie un tratat bilateral cu statul nou.
b)Recunoașterea de facto și recunoașterea de jure. Statele care acordă recunoașterea fac deseori o distincție între recunoașterea de jure și recunoașterea de facto a statelor și guvernelor. Recunoașterea de facto are un caracter limitat și provizoriu, prin raport cu recunoașterea de jure care este deplină și irevocabilă.
Recunoașterea de facto intervine atunci când, din punctul de vedere al statului care acordă, noua autoritate, deși independentă și exercitând o putere efectivă pe teritoriul sub controlul ei, nu are suficientă stabilitate sau nu oferă încă asigurări care să fie conforme cu alte cerințe ale recunoașterii. Această recunoaștere este considerată ca aplicabilă în cazul statelor și guvernelor noi. La ea se poate recurge și în alte împrejurări, precum extinderea teritoriului unui stat sau absorbirea de către acesta a unui stat anterior independent.
Recunoașterea de facto a unui guvern poate fi limitată la regiunile care se află sub controlul său efectiv. În general situațiile cărora li se aplică această recunoaștere nu satisfac pe deplin cerințele unei recunoașteri definitive, de jure. Ea are un caracter provizoriu, iar dacă provizoratul se prelungește, ea poate fi retrasă.
Distincția dintre recunoașterea de facto și de jure nu operează în următoarele condiții:
măsuri legislative și alte măsuri interne ale autorității de facto sunt luate în considerare în mod egal de instanțele judecătorești și ale statului de la care emană recunoașterea, ca și cele ale unui stat recunoscut de jure;
statul și guvernul recunoscut de facto se bucură de imunitate de jurisdicție la tribunalele statului de la care emană recunoașterea și răspunderea statelor pentru faptele ilicite este aceeași indiferent de entitatea recunoașterii.
c)Recunoașterea individuală și recunoașterea colectivă. În general recunoașterea este un act individual al fiecărui stat, practica internațională confirmând acest fapt. Recent însă, așa cum s-a practicat și în cazul statelor succesorale ale fostei R.S.F. Iugoslavia, recunoașterea s-a efectuat de către statele membre ale Uniunii Europene în mod colectiv sau concomitent, în baza unor criterii comune. Este posibil ca această practică, să mai fie repetată la nivelul întregii comunități internaționale.
CONSECINȚE ALE RECUNOAȘTERII DE NOI STATE ȘI GUVERNE
Recunoașterea statului înseamnă acceptarea prezenței sale în cadrul comunității internaționale de drept și deținerea, de către acesta, a tuturor drepturilor și obligațiilor care aparțin calității de stat. Actul recunoașterii unui stat sau guvern atrage după sine pentru statul recunoscut o serie de urmări dintre care cele mai importante ar fi următoarele:
– obținerea calității de a stabili relații diplomatice cu alte state care îl recunosc și de a încheia tratate cu ele;
– obținerea dreptului, care potrivit legislației unor state nu l-ar avea altfel, de a introduce acțiuni în fața instanțelor judecătorești ale statului care l-a recunoscut;
– dobândirea de către statul care l-a recunoscut (cu efecte și asupra bunurilor sale) a imunității de jurisdicție și de execuție în fața instanțelor statului care a acordat recunoașterea, imunitate de care – în anumite sisteme de drept, precum cel britanic – nu se putea bucura înainte de recunoaștere;
– acceptarea actelor sale executive și legislative în instanțele judecătorești ale statului care l-a recunoscut.
În afară de aceasta, în țările în care practica judecătorească atribuie efect retroactiv recunoașterii – cum sunt Marea Britanie și S.U.A. – actele noului stat sau guvern recunoscut sunt considerate ca acte de valoare juridice din momentul în care autoritatea recunoscută a fost instaurată la putere.
Capitolul 5
SUCCESIUNEA STATELOR
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
Structura tuturor statelor este supusă unor permanente modificări inerente procesului istoric în care evoluează omenirea. Asistăm la dispariția unor state, la apariția de state noi, trecerea unor teritorii de la un stat la altul. Toate aceste fenomene sunt însoțite în mod necesar de modificări în raporturile juridice interstatale preexistente, în sensul că ori fac să dispară unele din subiectele acestor raporturi, ori aduc schimbări importante în întinderea și conținutul drepturilor lor subiective. Totalitatea problemelor pe care aceste schimbări le ridică în relațiile interstatale sunt cercetate de știința dreptului internațional sub titlul succesiunea statelor.
Cercetarea urmărește în esență, soarta normelor și a raporturilor juridice existente pe teritoriul care trece de sub suveranitatea unui stat sub suveranitatea altui stat. Mutațiile pe care un teritoriu este susceptibil să le sufere pot îmbrăca cele mai diverse forme, cum ar fi:
reuniunea mai multor state într-un singur stat pe calea fuziunii sau absorbției, în acest sens se pot cita exemplele reunirii Republicii Democrate Germania cu Republica Federală a Germaniei în 1990 sau fuziunii voluntare a Coreei cu Japonia în 1910, dizolvată ulterior;
dezmembrarea unui stat, în urma căruia apar mai multe state independente, cum a fost cazul destrămării imperiului Austro-Ungar, în 1919, sau a U.R.S.S. în 1991;
separarea sau secesiunea când o parte dintr-un stat se constituie în stat separat, cum a fost cazul Pakistanului desprins de India, sau al Norvegiei desprinsă de Suedia;
transfer de teritorii în cazul în care prin cesiune sau în alt mod o parte a teritoriului unui stat este transferată unui alt stat.
NOȚIUNEA DE SUCCESIUNE ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
În dreptul internațional, succesiunea reprezintă substituirea unui stat de către altul în limitele unui teritoriu determinat și cu privire la populația respectivă. Această succesiune nu se soluționează în temeiul legii ca în dreptul intern, ci în virtutea exercitării de către statul succesor al suveranității sale, a dreptului său de a decide în mod liber dacă și în ce măsură va menține raporturile juridice, a drepturilor și obligațiilor internaționale anterioare incompatibile cu politica internă și externă, cu interesele legitime ale statului succesor semnifică manifestarea suveranității sale. Având în vedere astfel de particularități ale succesiunii în dreptul internațional, în doctrina de specialitate, materia succesiunii a fost și este deosebit de controversată. În acest sens, s-a exprimat și opinia că termenul de succesiune preluat din dreptul civil intern, nu ar fi adecvat convenindu-se totuși, utilizarea în raport de semnificația convențională a acestui termen. În timp ce în dreptul privat există reguli precise privind transferul de drepturi și obligații (în cazul morții unei persoane), în dreptul internațional nu s-a putut ajunge nici pe cale cutumiară nici convențională, la un set coerent de principii și reguli cu aplicabilitate generală, care să reglementeze transferul suveranității asupra unui teritoriu de la un stat la altul.
În general, în urma unor mutații teritoriale, rezultând din situațiile descrise mai sus, problema succesiunii între statul predecesor și statul succesor s-au rezolvat prin acorduri speciale între aceste state și/sau prin anumite legi interne ori declarații unilaterale ale statului succesor.
Pornindu-se de la această complexitate și varietate a problemelor pe care practica succesiunii le ridică, în cadrul Comisiei de Drept Internațional al O.N.U., s-a încheiat o codificare în această materie, ca urmare, în acest cadru, au fost negociate și adoptate două tratate multilaterale generale, care și-au propus să identifice și să reglementeze, tendințele generale, urmate de practică în ceea ce privește soluționarea diverselor situații de succesiune cu privire la tratate, adoptată la Viena în 1978 și Convenția referitoare la succesiunea statelor în ceea ce privește bunurile, arhivele și datoriile, adoptate tot la Viena în 1983. Ambele convenții nu au întrunit încă numărul de ratificări necesare intrării lor în vigoare.
Ca o primă clarificare în materie, cele două Convenții citate definesc noțiunea de succesiune, după cum urmează: Prin expresia succesiune a statelor se înțelege substituirea unui stat în locul altuia, în ceea ce privește răspunderea pentru relațiile internaționale ale unui teritoriu (art. 2 alin. 1b, comun, al Convențiilor de la Viena din 1978 și 1983 privind succesiunea statelor în materie de tratate, respectiv în ceea ce privește bunurile, arhivele și datoriile).
Această definiție coincide și cu părerile exprimate în doctrină, potrivit cărora, din punctul de vedere al calității de subiect de drept internațional, prin succesiune are loc o înlocuire a exercițiului suveranității unui stat cu exercițiul suveranității altui stat, referitor la un anumit teritoriu. Această înlocuire este calificată drept succesiune a statelor și ridică problema transmiterii către statul succesor a drepturilor și obligațiilor statului care și-a încetat existența sau a suferit schimbări în exercițiul suveranității sale.
REGULI APLICABILE SUCCESIUNII STATELOR
Modul cum sunt preluate de către statul succesor drepturile și obligațiile statului predecesor determină specificitatea noțiunii de succesiune în dreptul internațional. Statul succesor nu este un simplu moștenitor al acestora. Succesiunea nu are sensul din dreptul privat, unde ideea continuității drepturilor și obligațiilor de la un subiect de drept la altul prevalează, în raport cu alte considerente. Analizând definiția succesiunii conținută în cele două Convenții elaborate de C.D.I. (substituirea unui stat în locul altuia în ceea ce privește răspunderea pentru relațiile internaționale ale unui teritoriu), observăm că ceea ce domină regimul succesiunii statelor este principiul suveranității.
Indiferent de forma în care au loc mutațiile teritoriale menționate (modificare de frontiere, care nu duce la dispariția unui stat sau la apariția unui nou stat, secesiunea care duce la crearea unui stat sau state noi și la dispariția sau menținerea celor vechi, fuziunea sau dezmembrarea, cu urmările lor), acestea au o trăsătură comună: succesiunea într-un teritoriu determinat atrage înlocuirea ordinii juridice a statului predecesor cu ordinea juridică a statului succesor. În exercitarea suveranității sale, statul succesor nu este legat de deciziile anterioare luate de statul predecesor.
Statul succesor poate avea el însuși interesul de a menține o anumită continuitate juridică de a nu șterge total ordinea juridică a statului predecesor. Totul depinde de condițiile politice și economice ale momentului declanșării, succesiunii, de interesul și condițiile integrării statului succesor în ordinea juridică internațională. Pe de-o parte, nu este nici în interesul comunității internaționale, în ansamblul său și nici a statelor terțe ca succesiunea unui stat să ducă la ruperea oricăror legături cu obligațiile internaționale asumate de statul predecesor. De aceea noua autoritate a statului succesor va selecta și va prelua, prin intermediul succesiunii, anumite elemente ale ordinii juridice și va prelua, prin intermediul succesiunii, anumite elemente ale ordinii juridice vechi atât în ceea ce privește garantarea unor drepturi ale unor persoane fizice sau juridice în raport cu alte state, cât și referitor la alte angajamente internaționale ale respectivei entități. Un stat nou creat în urma decolonizării va avea tot interesul să se debaraseze de anumite elemente ale ordinii juridice a statului predecesor, în timp ce pentru statele formate prin fuziune sau succesiune voluntară, continuitatea între ordinea juridică veche cu cea nouă poate fi esențială. După dobândirea independenței, statele noi rezultate din decolonizare au făcut să înceteze tratatele care instituiau protectoratul sau tutela, incompatibile cu noul lor statut de state suverane și independente, iar în legătură cu alte obligații, fie au încheiat tratate de succesiune cu fostele metropole, fie au făcut declarații unilaterale de continuare generală a raporturilor internaționale anterioare sau numai de continuitate parțială. În cazul statelor create prin fuziune sau succesiune are loc o continuitate atât în privința ordinii publice cât și a obligațiilor internaționale. Aproximativ la fel pot să se prezinte lucrurile și în privința noilor state rezultate din dezmembrare, a statelor create în urma unor revoluții sociale, fiind vorba numai de o schimbare a regimului și teritoriului, populația rămânând aceeași.
În concluzie, regimul succesiunii nu poate fi decât foarte diferit, în funcție de formele pe care le îmbracă mutațiile teritoriale și de compromisul ce se poate realiza în echilibrarea intereselor legate de materia ce urmează să facă obiectul succesiunii. În pofida liniilor directoare cuprinse în cele două Convenții în materie, nu se poate afirma cu certitudine că în problema succesiunii statelor, dreptul internațional ar oferi azi norme cu aplicabilitate generală, obligatorii în toate situațiile ce urmează în legătură cu elementele ce fac obiectul succesiunii și care completează regimul juridic al acesteia.
OBIECTUL SUCCESIUNII
Declanșarea succesiunii impune reglementarea a trei categorii de raporturi și anume: raporturile dintre statul succesor și ordinea internațională, raporturile dintre statul succesor și statul predecesor, raporturile dintre statul succesor și particulari, persoane fizice sau juridice.
a)Succesiunea la tratate. Ca și în cazul succesiunii în general, succesiunea la tratate este abordată în raport cu natura mutației teritoriale care a avut loc. Astfel, în situația în care numai o parte a unui teritoriu trece de la statul predecesor la statul succesor, tratatele încheiate de statul predecesor își încetează aplicarea în acest teritoriu, în timp ce tratatele încheiate de statul succesor își extind aplicarea și asupra teritoriului care a devenit parte a acestui stat.
În situația statelor formate în urma decolonizării se aplică principiul intransmisibilității. În ceea ce privește statele bilaterale, conform acestui principiu, statul succesor nu este ținut să devină parte la tratatele încheiate de statul predecesor, pe care le poate denunța. De regulă, între statul predecesor și statul succesor se încheie acorduri de succesiune (acorduri de transmitere de drepturi) sau statele succesorale dau declarații generale sau parțiale de admitere sau respingere a tratatelor bilaterale. Cum acestea au caracterul unor declarații de intenție, pentru ca tratatele respective să fie opozabile altor state părți, noile state succesorale au trecut la renegocierea tratatelor bilaterale anterioare, în vederea încheierii unora noi, sau au aderat la vechile tratate bilaterale în nume propriu. Ca urmare au fost considerate ca fiind în vigoare între noul stat independent și cealaltă parte, acele tratate bilaterale care la data succesiunii erau în vigoare pentru tot teritoriul respectiv, atunci când cele două părți, au convenit expres menținerea lor, sau când, urmare, a conduitei lor, s-a putut aprecia că au căzut de acord în acest sens. În privința tratatelor multilaterale, noul stat independent urmează, printr-o notificare să-și stabilească calitatea de parte la un tratat multilateral, care la data succesiunii era în vigoare pentru teritoriul în cauză, cu excepția cazurilor în care rezultă din tratat sau se stabilește în alt mod că aplicarea tratatului de către noul stat independent ar fi incompatibilă cu obiectul sau scopul tratatului sau ar schimba în mod esențial condițiile pentru aplicarea lui.
În cazul unificării sau separării de state, Convenția din 1978 prevede anumite prevederi ale regulilor de mai sus, potrivite acestor forme de succesiune (art. 31-35). În ipoteza separării, de exemplu, soluția dată este menținerea de către fiecare stat succesor a tratatelor care legau statul predecesor cu privire la ansamblul teritoriului său (art. 34-35). În ipoteza unificării, statul succesor va fi legat numai de tratatele în vigoare, în momentul unificării, privitoare la teritoriul care s-a unificat.
În afara regulilor prezentate privind tratatele bilaterale sau multilaterale, Convenția mai fixează și alte reguli aplicabile, fie separat uneia din cele două categorii de tratate, fie ambelor, după cum urmează:
își continuă valabilitatea, pentru statele succesorale, tratatele care stabilesc frontiere sau un anumit regim juridic teritorial, cum ar fi navigația pe fluviile internaționale;
la fel, își continuă valabilitatea tratatele care creează situații obiective, adică situații juridice opozabile sau libertatea navigației pentru toți în anumite spații marine;
rămân de asemenea în vigoare, pentru statul succesor, tratatele și convențiile care impun norme imperative;
nu pot fi opozabile statului succesor tratatele privind stabilirea de baze militare sau tratatele de alianță ale statului predecesor.
Printr-un articol separat Convenția din 1978 precizează că nici una din dispozițiile sale nu aduce atingerea principiilor de drept internațional care consacră suveranitatea permanentă a fiecărui stat asupra bogățiilor și resurselor sale.
b)Succesiunea la organizațiile internaționale. Participarea la organizațiile internaționale a noului stat, apărut ca succesor al unui stat membru, este de fapt, un caz particular de aplicare a regulii generale privind succesiunea la tratatele multilaterale. Statul nou nu va deveni membru al unei organizații internaționale decât devenind parte la tratatul constitutiv al acesteia în urma unei manifestări de voință exprese în acest sens și a desfășurării procedurilor prevăzute de respectivul act constitutiv al organizației privind primirea de noi membri.
c)Succesiunea statelor și răspunderea internațională. Urmările unor acte ilicite ale statului predecesor nu pot fi imputate statului succesor. Jurisprudența internațională nu admite transferul către statul succesor a actelor internaționale ilicite comise de statul predecesor în detrimentul unor state terțe. Statul succesor nu este, de asemenea abilitat, în normele protecției diplomatice, să reclame responsabilitatea unui stat terț, pentru un prejudiciu adus unui particular, înaintea declanșării succesiunii, pe teritoriul intrat în componența sa.
Raporturile dintre statul succesor și statul predecesor. Principalele teme ce intră în categoria acestui gen de raporturi privesc: înlocuirea sistemului juridic, situația bunurilor publice, a datoriei de stat și a arhivei de stat.
a)Înlocuirea sistemului juridic, atrage după sine necesitatea abordării unei game largi de probleme, cum ar fi dreptul public, administrarea teritoriului și a justiției. În principiu ordinea juridică internă a statului predecesor este înlocuită cu cea a statului succesor. Acest transfer rezultă ca o consecință directă și necesară a principiului suveranității teritoriale. Principiul continuității nu își poate face loc decât prin derogarea expresă între statul predecesor și statul succesor.
b)Succesiunea la bunurile de stat. Se consideră, în general, că există o regulă cutumiară, general acceptată, conform căreia se transmit statului succesor toate bunurile mobile sau imobile, care au aparținut statului predecesor, în principiu fără despăgubiri și fără tratat special în acest sens. În cazul transferului unei părți din teritoriului unui stat, succesiunea la bunuri urmează să se reglementeze prin tratat. În lipsa acestuia trec la statul succesor, imobilele aflate pe teritoriul transferat și bunurile mobile legate de activitatea statului predecesor pe acest teritoriu, iar celelalte bunuri mobile într-o proporție echitabilă. Reguli similare, în ceea ce privește realizarea și transferul bunurilor imobile și a celor mobile ale statului, se aplică și în cazul dezmembrării unui stat în mai multe state succesorale. În cazul unui nou stat independent, statul succesor dobândește bunurile imobile ale statului predecesor situate în teritoriu la care se aplică succesiunea și bunurile imobile care au aparținut teritoriului dar se situează în afara acestuia și au devenit proprietate de stat a predecesorului în timpul perioadei de dependență, ca și alte bunuri imobile ale statului predecesor situate în afara teritoriului în discuție, dacă teritoriul dependent a contribuit la crearea lor. Așadar în acest caz, bunurile imobile trec la statul succesor în proporție cu contribuția teritoriului dependent.
Bunurile mobile ale statului predecesor trec la statul succesor dacă au fost legate de activitatea statului predecesor, în raport cu teritoriul la care se referă succesiunea, și dacă au aparținut acelui teritoriu și au devenit proprietate de stat a statului predecesor în timpul perioadei de dependență, precum și alte bunuri mobile la crearea cărora teritoriul dependent a contribuit în proporție cu contribuția acestuia. Se constată astfel că aceleași reglementări se aplică atât bunurilor imobile cât și celor mobile deși ele sunt tratate distinct în Convenția din 1983.
c)Succesiunea la arhivele statului. Convenția din 1983 definește arhivele statului ca reprezentând toate documentele, indiferent de dată și categorie, acumulate sau primite de statul predecesor în exercitarea funcțiilor sale care la data succesiunii aparțineau statului predecesor conform legislației sale interne și erau păstrate direct sau sub controlul statului cu arhive, indiferent de obiectul acestora.
În situația în care o parte a teritoriului unui stat a fost transferată unui alt stat, trecerea arhivelor de la un stat la altul urmează să fie stabilită prin acordul dintre ele. Dacă nu există un asemenea acord, partea din arhivele de stat, necesară pentru administrarea normală a teritoriului în cauză, va fi pusă la dispoziția statului, căruia i s-a transmis teritoriul. Trec la statul succesor și alte arhive de stat care nu au legătură exclusivă sau principală cu acel teritoriu.
Acordurile încheiate între statul predecesor și noul stat independent în privința arhivelor de stat trebuie să respecte dreptul popoarelor acelor state, la informare cu privire la istoria lor și moștenirea lor culturală.
d)Succesiunea de datorii. O datorie de stat este definită de Convenția din 1983 ca o obligație financiară a statului predecesor care ia naștere, în conformitate cu dreptul internațional, față de un alt stat, o organizație internațională sau oricare alt subiect de drept internațional.
Atunci când o parte a teritoriului unui stat este transferată unui alt stat, trecerea datoriei de stat se face printr-un acord. În absența acestuia, datoria de stat, trece de la statul predecesor la cel succesor, într-o proporție echitabilă, luând în special în considerare, proprietatea, drepturile sau interesele care trec la celălalt stat.
Când statul succesor este un nou stat independent, acest stat nu moștenește, în principiu, datoria de stat a statului predecesor, afară dacă nu intervine un acord între cele două state care să prevadă altfel. Un asemenea acord ar urma să țină seama de conexiunea între datoria de stat a statului predecesor, legată de activitatea pe teritoriul în cauză și bunurile, drepturile și interesele care trec la noul stat independent. Acest acord nu trebuie să încalce principiul suveranității permanente a fiecărui popor asupra bogățiilor și resurselor sale naturale, iar aplicarea sa nu trebuie să pună în pericol echilibrul economic fundamental al noului stat independent.
Raporturile dintre statul succesor și particulari. Aceste raporturi privesc, în principal, două din cele mai spinoase probleme pe care le ridică succesiunea statelor: problema drepturilor câștigate și cea a cetățeniei.
În primul caz este vorba despre drepturile obținute de particulari străini pe teritoriul statului predecesor, în baza legislației acestui stat. Teza țărilor dezvoltate susține că drepturile patrimoniale obținute de particulari, pe baza legilor statului predecesor sau a unor contracte încheiate cu acesta trebuie salvate, cu alte cuvinte trebuie respectate de statul succesor.
Țările în curs de dezvoltare au susținut un punct de vedere contrar. Soluția propusă de Comisia de Drept Internațional neagă, pentru statul succesor, obligația de a respecta principiul menținerii drepturilor câștigate, dar în același timp, lasă deschisă posibilitatea unor înțelegeri, de la caz la caz. Aceste înțelegeri nu pot ignora dreptul statelor de a naționaliza bunurile private, străine, prevăzut, de altfel, în Convenția din 1983, referitoare la succesiunea statelor în ceea ce privește bunurile, arhivele și datoriile și în alte documente internaționale. Acest drept este totuși legat de obligația unei indemnizări corespunzătoare, în conformitate cu legile în vigoare.
În instaurarea ordinii sale juridice, unul din primele drepturi pe care le exercită statul succesor este acela de a impune cetățenia sa tuturor indivizilor aflați pe teritoriul ce face obiectul succesiunii, care aveau cetățenia statului predecesor. Practica internațională din secolul al XIX-lea și de după primul război mondial a acceptat acordarea unui drept de opțiune locuitorilor teritoriului transmis statului succesor. Într-un termen determinat, acesta urma să aleagă între cetățenia statului predecesor și a celui succesor.
Capitolul 6
ORGANIZAȚIILE INTERGUVERNAMENTALE
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
După unii autori, constituirea organizațiilor internaționale ar decurge din necesitatea organizării politice a societății internaționale, ca reacție la anarhia care rezultă din conflictele internaționale și la insuficiența doctrinei echilibrului, sau potrivit gândirii altora, ar fi legată de transpunerea pe plan internațional a conceptului și a practicii federalismului, ca proces de asociere de state, într-un scop comun, cu respectarea autonomiei fiecăruia.
Este cert că ambele abordări au avut o pondere mai mare sau mai mică în procesul constituirii și dezvoltării organizațiilor internaționale. Dar în acest proces, factori ca dezvoltarea științei și tehnologiei sau interesele diverselor state, mai ales a marilor puteri, au jucat de asemenea, un rol important. Încercări de instituționalizare a raporturilor dintre activități organizate, în vederea realizării unui scop comun, pot fi identificate încă din antichitate. Fenomenul prezenței și acțiunii organizate internaționale în societatea internațională ține însă de perioada modernă și contemporană a dezvoltării acesteia.
Primele organizații interguvernamentale, al căror număr a crescut de la 37 în anul 1909, la 378 în anul 1987, s-a constituit în legătură cu problematica comunicațiilor pe fluviile internaționale, sub forma comisiilor fluviale, cum a fost Comisia Centrală a Rinului și Comisia Europeană a Dunării. Acestora le-a urmat un grup de organizații internaționale tehnice, create pentru favorizarea cooperării între state în anumite domenii cum ar fi: Uniunea Telegrafică Internațională, constituită în 1865, în urma utilizării telegrafiei electrice; Uniunea Radio – Telegrafică Internațională, după descoperirea undelor herziene și generalizarea telegrafiei fără fir; în 1932, prin fuziune, aceste două organizații s-au constituit în Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor (U.I.T.); Uniunea Generală a Poștelor, în 1874, transformată în 1878 în Uniunea Poșta Universală (U.P.U.); Biroul Internațional de măsuri și greutăți, în 1875.
Perioada dintre cele două războaie mondiale este marcată de crearea și activitatea primei organizații cu vocație universală, Societatea națiunilor, ca și a unor organizații a căror strânsă colaborare cu aceasta configurează constituirea după cel de-al doilea Război Mondial, a sistemului instituțiilor specializate O.N.U. Este vorba de Organizația Internațională a Muncii (O.I.M.), Curtea Permanentă de Justiție Internațională (C.P.I.J.) și Comisia Internațională de Navigație Aeriană.
În timpul celui de-al doilea Război Mondial, ideea unei colaborări internaționale, care să prevină noi conflicte mondiale, prin crearea condițiilor unei cooperări mai eficace între state s-a conturat cu deosebită pregnanță. Imediat după război a fost convocată Conferința de la San Francisco, care a adoptat Carta Națiunilor Unite (la 26 iunie 1945), și Conferința de la Breton Woods, (1945), în urma căreia s-au creat institute financiare internaționale cu sediul la Washington: Fondul Monetar Internațional (F.M.I.) și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (B.I.R.D.). Aceasta împreună cu unele din organizațiile internaționale preexistente și cu altele noi constituite, deși cu personalitate juridică proprie, prin acorduri încheiate cu O.N.U. își coordonează activitatea cu aceasta și sunt considerate instituții specializate ale O.N.U. în număr de 16, în afară de F.M.I. și B.I.R.D., acestea sunt:
Organizația Aviației Civile Internaționale (O.A.C.I. 1944);
Organizația pentru Alimentație și Agricultură (F.A.O. 1945);
Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S. 1946);
Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (U.N.E.S.C.O. 1945);
Organizația Internațională a Muncii (O.I.M. 1946);
Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor (U.I.T. reorganizată în 1947);
Uniunea Poșta Universală (U.P.U. reorganizată în 1947 și 1964);
Organizația Meteorologică Mondială (O.M.M. reorganizată în 1975);
Organizația Maritimă Internațională (O.M.I. reorganizată în 1975);
Societatea Financiară Internațională (S.F.I., filială a B.I.R.D. 1955);
Asociația Internațională pentru Dezvoltare (A.I.D., filială a B.I.R.D., 1960);
Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (O.M.P.I. 1967);
Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (O.N.U.D.I. 1979);
Agenția Multilaterală de Garantare a Investițiilor (A.N.G.I. 1988).
În perioada de după război, O.N.U. a creat numeroase alte forme de cooperare cum ar fi Agenția Internațională pentru Energie Atomică (A.I.E.A.), Fondul Național de Ajutorare a Copilului (U.N.I.C.E.F.), Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (U.N.C.T.A.D.) și Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (I.C.N.U.R.), cu funcții tot atât de importante ca și cele ale unei instituții specializate. Tot în această perioadă s-au dezvoltat organizațiile politice sau economice cu caracter regional sau subregional din Africa, America Latină și Asia și au luat ființă organismele de cooperare politică și militară și cele de integrare din Europa N.A.T.O., C.A.E.R., Pactul de la Varșovia, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.A.), Comunitatea Europeană, Consiliul Europei și altele pe plan regional și internațional, Organizațiile internaționale interguvernamentale au acoperit astfel aproape toate aspectele politice, sociale, economice, tehnice și culturale ale vieții.
DEFINIȚIE, TIPOLOGIE. ELEMENTE CONSTITUTIVE
Organizația internațională ia ființă în temeiul exprimării acordului de voință al statelor membre, în scopul de a îndeplini anumite obiective și funcțiuni în planul relațiilor internaționale.
Condițiile de constituire ale organizațiilor internaționale nu se confundă cu cele ale statelor, ele nu au evident aceleași elemente caracteristice (populație, teritoriu, guvern) și nu se pot prevala de atributele suveranității, întrucât organizațiile internaționale sunt produsul acordului de voință al statelor care le-au constituit, ele au fost calificate de obicei ca subiecte derivate ale dreptului internațional, în raport cu statele, subiecte originare.
În lucrările Comisiei de Drept Internațional a O.N.U. s-a propus următoarea definiție a organizațiilor internaționale: o asociere de state, constituită prin tratat, înzestrată cu o constituție și organe comune și posedând o personalitate juridică distinctă de aceea a statelor membre. Această definiție, acceptată de doctrină, nu a fost reținută ca atare de Convenția de la Viena din 1969 asupra dreptului tratatelor, poate și pentru faptul că nu acopereau toate situațiile rezultând din practica concretă a statelor. În art. 2 al acestei convenții s-a preferat o formulare mai generală punându-se accentul pe căutarea participanților la organizație, care trebuie să fie neaparat state. Se stabilește astfel că prin expresia organizație internațională se înțelege organizație interguvernamentală. Convenția are în vedere sublinierea calității membrilor organizațiilor internaționale, statele ca subiect de drept internațional și deosebirea dintre organizațiile guvernamentale și cele neguvernamentale.
Pentru a califica o anumită formă de asociere a statelor ca fiind o organizație internațională, se cer întrunite mai multe elemente constitutive. În primul rând, la asocierea respectivă trebuie să participe, în calitate de membre, statele, subiecte primare ale dreptului internațional. Această condiție, permite să se facă distincția între organizațiile internaționale interguvernamentale și organizațiile internaționale neguvernamentale, care sunt alcătuite din persoane fizice sau juridice înscrise în ordinea juridică internă a mai multor state și cărora nu li se atribuie în general, calitatea de subiecte ale dreptului internațional public. În cel de-al doilea rând, la asocierea respectivă trebuie să participe, în calitate de membre, statele, subiectele primare ale dreptului internațional. Această condiție, permite să se facă distincția între organizațiile internaționale interguvernamentale și organizațiile internaționale neguvernamentale, care sunt alcătuite din persoane fizice sau juridice înscrise în ordinea juridică internă a mai multor state și cărora nu li se atribuie în general, calitatea de subiecte ale dreptului internațional public. În cel de-al doilea rând, cooperarea dintre state, ca membre ale unei organizații, trebuie să se desfășoare în temeiul tratatului internațional constitutiv. Tratatele constitutive ale organizațiilor internaționale poartă denumiri diferite, cum ar fi: Statut, Cartă, Constituție, Pact. În al treilea rând, în temeiul tratatului constitutiv, organizația trebuie să dispună de o anumită structură instituțională proprie, respectiv, un număr de organe cu funcționare permanentă sau periodică, prin intermediul cărora să se desfășoare activitățile concrete pentru realizarea obiectivelor care au stat la baza constituirii sale. În sfârșit, ca rezultat al întrunirii primelor 3 elemente, organizațiile interguvernamentale beneficiază de personalitate juridică internațională proprie.
Unii autori, mai iau în considerare încă un element pentru a stabili că o anumită formă de asociere a statelor se constituie în organizație internațională: această asociere și cooperarea la care ea dă naștere, să se stabilească și să se desfășoare în conformitate cu normele dreptului internațional. Supunerea unei anumite forme de cooperare internațională normelor de drept internațional permite evidențierea deosebirilor între organizațiile internaționale, ca subiecte de drept internațional și societățile transnaționale, care nu au această calitate.
O clasificare satisfăcătoare a organizațiilor internaționale este greu de realizat, datorită diversității actelor constitutive, suprapunerii sarcinilor, în cazul în care s-ar lua în considerare numai criteriul funcționalității, întinderii diferite a responsabilității juridice internaționale sau modalităților particulare de adeziune a statelor, în calitate de membre. Cu titlu orientativ, s-ar părea totuși distinge câteva criterii de clasificare. Dacă luăm în considerare criteriul participării statelor, putem distinge organizații cu vocație universală care ar include O.N.U. și toate instituțiile sale specializate și organizații cu vocație regională, care, de regulă, cuprind numai state dintr-o anumită zonă geografică. Considerarea aceluiași criteriu duce însă și la clasificarea organizațiilor informaționale în organizații deschise și închise, cum ar fi unele acorduri pe produse sau privind un singur produs (O.P.E.C., pentru producătorii de petrol). În condițiile luării în considerare a domeniului de activitate, putem distinge organizații politice, economice, financiare sau tehnice, dar e dificil de susținut că în câmpul de activitate al organizațiilor financiare sau economice nu intră și aspecte politice și invers pentru organizațiile politice.
ACTUL CONSTITUTIV
Actul de naștere al unei organizații internaționale este un tratat multilateral.
Acest instrument juridic, indiferent de denumirea pe care o poartă, reprezintă actul constitutiv al organizației. În general, este un tratat în formă solemnă, dar o organizație poate lua naștere, cum este cazul Acordului General pentru Tarife și Comerț (G.A.T.T.) și în baza unui acord în formă simplificată. Actul constitutiv cuprinde dispoziții privind scopul organizației, structura și competența acesteia, condițiile primirii de noi membri, dispoziții privind intrarea sa în vigoare. El are o dublă natură fiind pe de-o parte, un acord convențional multilateral și, pe de altă parte, un act constitutiv al organizației, în baza căruia aceasta își desfășoară activitatea. Această dublă natură imprimă actelor constitutive ale organizațiilor internaționale ca tratatele multilaterale, anumite particularități față de tratate în general, legate de elaborarea, revizuirea, interpretarea sau încetarea lor.
Elaborarea actelor constitutive ale organizațiilor internaționale se realizează, de regulă, în cadrul unor conferințe internaționale care pot fi convocate de un singur stat (Italia 1905), un grup de stat (S.U.A., U.R.S.S., Marea Britanie și China, 1945), sau o altă organizație existentă (Adunarea Generală a O.N.U. 1956). Atunci când o nouă organizație urmează să înlocuiască una veche, fiind vorba de schimbarea personalității juridice a unei organizații anterioare, se aplică procedura de revizuire prevăzută în tratatul anterior. Interpretarea actelor constitutive consacră adesea primatul acestora față de alte tratate, încheiate de statele membre sau de către organizație. Se urmărește prin aceasta de a îngrădi sau interzice statelor membre de a revizui indirect actul constitutiv al unei organizații.
Rezervele la tratatele multilaterale constitutive par inacceptabile întrucât se consideră că ele ar putea afecta obiectul și scopul tratatului: principiul aplicabil este acela al integrității tratatului. Totuși, rezervele pot fi admise în două situații:
în condițiile în care sunt prevăzute chiar de respectivul tratat constitutiv;
dacă au fost aprobate de un organ al organizației.
Revizuirea tratatelor multilaterale, acte constitutive ale organizațiilor internaționale, poate apare ca necesară în perioada de valabilitate a acestora, ca urmare a schimbării împrejurărilor și a mediului internațional în comparație cu situația existentă în perioada încheierii tratatului respectiv. Adesea, modificările sunt opozabile și statelor care nu au acceptat amendamentele în cauză. Dacă într-o perioadă rezonabilă de timp un stat din această categorie nu s-a retras din organizație și nici nu a aprobat formal modificările propuse, se consideră, că le-a acceptat tacit. În privința încetării valabilității actelor constitutive, reținem că marea majoritate a acestora nu sunt supuse unei limitări în timp. Din acest punct de vedere, organizațiile internaționale tind spre permanentizare. Aceasta le deosebește de conferințele internaționale care sunt reunite pentru perioade scurte de timp.
În general, dizolvarea unei organizații internaționale are loc când scopurile pentru care a fost înființată au fost atinse sau când o altă organizație îi preia funcțiile. De regulă, actele constitutive nu prevăd decât în rare cazuri posibilitatea dizolvării unei organizații, fondatorii acesteia evitând, la înființare, circumscrierea condițiilor când poate avea loc dizolvarea sau înlocuirea. Când una din cele două alternative are totuși loc, bunurile vechii organizații sunt transferate celei noi sau împărțite între statele membre conform cotei de contribuție la bugetul organizației. În cazul în care unele state nu devin membre ale noii organizații, acestea sunt despăgubite (Finlanda).
MEMBRII ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE
Calitatea de membrii ai organizațiilor internaționale o pot avea numai statele cu calități suverane și independente. Tratatele constitutive ale organizațiilor internaționale sunt deschise statelor creatoare ale acestor organizații. Cu titlu de excepție, în baza unor împrejurări istorice, particulare, s-a admis posibilitatea obținerii calității de membru și de către alte entități aflate în proces de dobândire a statalității. Analiza de membru al organizațiilor internaționale impune clarificarea a cel puțin trei probleme: modul de dobândire a acestei calități, pierderea ei și participarea la o organizație internațională a altor entități decât părților contractuale la actul constitutiv.
a)Dobândirea calității de membru. Aceasta se obține pe două căi:
prin participarea la elaborarea actului constitutiv și
prin aderare.
Statele care participă la negocierea și elaborarea actului constitutiv al organizației devin membre ale acesteia prin semnarea actului constitutiv sau în funcție de prevederile constituționale din fiecare țară, după îndeplinirea anumitor formalități interne. Aceste state sunt socotite membre originare sau fondatoare ale organizației. Aderarea unor noi membri, după constituirea organizației, se realizează potrivit procedurilor prevăzute în actul constitutiv. Acestea nu sunt identice pentru toate organizațiile, deosebirile ținând în principal de natura organizației. Potrivit Cartei O.N.U., admiterea în organizația mondială nu pare să impună statelor condiții greu de realizat; statul candidat trebuie să fie un stat pașnic, să accepte obligațiile Cartei și să fie capabil și dispus să le îndeplinească. Cu toate acestea, procesul admiterii de noi state în O.N.U., nu s-a desfășurat întotdeauna fără dificultăți. Intrarea unui nou stat în O.N.U. trebuie să se bazeze pe o recomandare favorabilă a Consiliului de Securitate, în deliberările căruia considerațiile de oportunitate politică au prevalat frecvent.
Și în alte organizații internaționale, procesul admiterii de noi membri nu s-a desfășurat fără dificultăți. Nu de puține ori, la adăpostul ideii, necesității asigurării unei înalte solidarități în cadrul organizației s-a lăsat câmp liber considerentelor politice și aprecierilor discreționare în judecarea cererilor de adeziune ale diferitelor state.
b)Pierderea calității de membru. Poate avea loc prin excludere sau retragere voluntară.
Excluderea unui stat dintr-o organizație internațională este o sancțiune gravă, a cărei aplicare poate aduce atingere principiilor de bază ale organizației sau dreptului internațional în general. Deși actele constitutive ale organizațiilor prevăd ca regulă generală o asemenea sancțiune (de exemplu articolul 6 al Cartei O.N.U.), organizațiile evită să o pună în aplicare.
Este cunoscut refuzul Franței și al fostei U.R.S.S., ca și al altor treisprezece state, de a plăti la bugetul O.N.U. contribuția ce le revenea privind primele operațiuni O.N.U. de menținere a păcii. Dacă s-ar fi aplicat prevederile art. 17, alin. 2 și art. 19, din Cartă, s-ar fi ajuns la excluderea lor din organizație. Adunarea Generală a O.N.U. nu a acționat în această direcție.
Retragerea voluntară poate avea loc numai la inițiativa statului în cauză, în baza suveranității sale. Libertatea statelor de a părăsi o organizație nu este îngrădită nici de dreptul tratatelor, care se aplică și actelor constitutive ale organizațiilor, ca tratate, multilaterale. Dacă actul constitutiv conține prevederi privind retragerea, se aplică prevederile Convenției de la Viena din 1969 referitor la dreptul tratatelor. Nu toate actele constitutive conțin însă asemenea dispoziții. Retragerea voluntară nu este prevăzută, de exemplu, în Carta O.N.U.: în acest caz trebuie să se ia în considerare și consimțământul celorlalte părți ale actului constitutiv. În aceste condiții, statele au ezitat în a-și exercita dreptul de a se retrage dintr-o organizație deși au existat asemenea cazuri (de exemplu S.U.A. din O.I.M. în 1977). Practica statelor a relevat alte soluții mai puțin radicale dintre care menționăm retragerea temporară, așa cum a fost cazul Indoneziei care în 1964 a notificat O.N.U. voința de a se retrage, revenind asupra acestei hotărâri în 1966, și politica scaunului gol, exemplu, refuzul Franței de a participa la dezbaterile Adunării Generale privind Algeria în 1962. În această situație, deși nu participă la lucrările organizației, statul în cauză își îndeplinește obligațiile de membru al acestuia.
c)Participarea altor entități. Această formă de participare, respectiv a altor entități decât părțile contractante îmbracă diverse forme în funcție de momentul istoric al cooperării dintre state, de natura entității care dorește cooperarea cu o organizație sau alta și de disponibilitatea părților contractante al unei organizații de a accepta această cooperare. Dintre aceste forme de participare reținem:
Membrii asociați. Calitatea de membru asociat poate fi obținută de un stat suveran atunci când nu îndeplinește toate condițiile de a deveni membru în drepturi al unei organizații internaționale. Este cazul statelor dintr-o anumită zonă geografică care sunt interesate în activitatea desfășurată de o organizație regională care impune condiții speciale de admitere. Drepturile și obligațiile membrilor asociați depind de prevederile actului constitutiv. În general nu au drept de vot în adunarea plenară a organizației respective și nu pot fi aleși în organele principale ale acesteia.
Asocierea reprezintă și o modalitate de cooperare între Comunitățile Europene și unele state terțe, îmbrăcând aspecte specifice, în funcție de statele cu care se încheie acordurile de asociere. După anul 1992, Comunitățile Europene au deschis negocieri și au încheiat în unele țări din Europa Centrală și de Răsărit, Acordurile Europene de Asociere, concepute ca o etapă intermediară în vederea aderării, cu drepturi depline. Acordul european de asociere dintre România și Comunitățile Europene încheiat în 1993 și ratificat de Parlamentul României prin Legea nr. 20/1993, a intrat în vigoare în 1995.
În multiplele raporturi pe care le poate angaja o organizație internațională se întâlnesc și situații în care aceasta atrage în activitatea unora din organele sale și state membre. Elveția, de exemplu participa la Programul Națiunilor pentru Dezvoltare și alte programe O.N.U. și este parte la Statul C.I.J. fără a fi membră a O.N.U.
O altă formă de participare a unor entități o constituie Observatorii. Statutul de observator se poate acorda de către organizațiile interguvernamentale:
statelor membre ale organizației;
statelor membre ale organizației, dar care nu sunt membre ale unuia dintre organele cu compoziție restrânsă ale acesteia; pentru a participa la lucrările respectivului organ;
mișcări de eliberare națională;
altor organizații internaționale.
Elveția de pildă, trimite observatori la cea mai mare parte a Conferințelor ținute sub egida O.N.U. Statele membre ale O.N.U., dar nemembre ale Consiliului de Securitate, pot trimite observatori la lucrările acestuia. Mișcările de eliberare națională au trimis observatori la lucrările Comisiilor Adunării Generale a O.N.U. Instituțiile specializate ale O.N.U. trimit observatori la lucrările organizațiilor regionale și invers. Drepturile observatorilor sunt în general limitate: primesc documentele organizației și în anumite condiții, pot face declarații.
Un alt mod de participare îl reprezintă Statutul consultativ ce se acordă unor organizații neguvernamentale a căror activitate are tangență cu cea a organizației interguvernamentale ce acordă acest statut. Pentru a obține un asemenea statut o organizație neguvernamentală trebuie să aibă un sediu, o Cartă Constitutivă adoptată democratic și să fie autorizată să vorbească în numele membrilor săi. Drepturile derivând din acest statut sunt mai mici decât cele decurgând din statutul de observatori; primesc o documentație limitată și pot să se adreseze numai organelor subsidiare ale organizației.
REPREZENTAREA STATELOR MEMBRE ÎN ORGANIZAȚIILE INTERNAȚIONALE
Pentru a-și exercita drepturile ce decurg din calitatea de membru, statele își trimit delegații la reuniunile organizațiilor internaționale, care în funcție de importanța reuniunii pot fi la nivel de șef de stat, minister sau mai puțin reprezentative. Uneori, pentru a se exercita controlul Parlamentului asupra executivului, în delegație pot fi incluși, membrii ai Parlamentului.
Delegațiile fiecărui stat trebuie să fie împuternicite în mod corespunzător, printr-o scrisoare de depline puteri, în care sunt identificați membrii delegației. Deplinele puteri pot fi emise de șeful Statului, șeful Guvernului sau ministrul de externe. Dacă regulile organizațiilor o permit, deplinele puteri pot emana și de la altă autoritate competentă a statului, acreditat.
Organizația desemnează o comisie de verificare a deplinelor puteri, al cărei raport se aprobă prin votul Adunării plenare a organizației, de obicei cu o majoritate simplă. Pentru a asigura o legătură permanentă cu diferite organizații și își apăra interesele, statele membre pot stabili misiuni permanente pe lângă aceste organizații.
România are asemenea misiune permanentă pe lângă O.N.U., la New York, Geneva și Viena, pe lângă Organizația pentru Alimentație și Agricultură (F.A.O.) la Roma; pe lângă Consiliul Europei, la Strassbourg, pe lângă Comisia Dunării, la Budapesta și altele.
Generalizarea practicii de a constitui mișcări permanente pe lângă organizațiile internaționale a fost încurajată de Adunarea Generală a O.N.U. prin rezoluția 257 A (III) și prin adoptarea Convenției de la Viena din martie 1975.
STRUCTURA INSTITUȚIONALĂ
Structura organizațiilor internaționale depinde de natura organizației și numărul membrilor săi, scopurile pe care și le-a propus prin actul constitutiv, procesul de luare al deciziilor și alți factori. În general toate organizațiile internaționale au organe plenare în care sunt reprezentate toate statele și organele restrânse, cu participarea unui număr redus de state. Dacă ținem seama de actele constitutive ale organizațiilor putem distinge organe principale și subsidiare, dintre care primele sunt cele prevăzute în actul constitutiv, iar secundele, cele create de către un organ principal sau prin delegarea puterilor acestuia.
La Carta O.N.U., la art. 7 se arată:
se înființează ca organe principale ale O.N.U.: o Adunare Generală, un Consiliu de Securitate, un Consiliu Economic și Social, o Curte Internațională de Justiție și un Secretariat.
Organele subsidiare care s-ar întrevedea necesare vor putea fi înființate în conformitate cu prezenta cartă.
Atunci când luăm în considerare funcțiile diverselor organe ale organizațiilor internaționale distingem: organe politice, administrative și jurisdicționale. Toate organizațiile dispun, ca organ principal de un secretariat cu funcții administrative, dar în continuare se vor clasifica numai organele organizațiilor internaționale din punct de vedere al reprezentării statelor în aceste organe. Din acest punct de vedere distingem:
1.Organe plenare.
În această categorie intră Adunarea Generală, Comisiile plenare și reuniunile speciale.
Adunarea Generală este organul suprem al unei organizații, de la care emană orientările generale privind activitatea acesteia. De regulă acest termen este folosit de organizațiile cu caracter universal, ale căror organe plenare poartă și alte denumiri, cum ar fi conferință sau congres. În organizațiile închise, de integrare sau cu un pronunțat caracter de specialitate, organul suprem al organizației poartă alte denumiri cum sunt: consiliu, consiliu de miniștri, consiliul guvernatorilor, etc. Pentru simplificare se va folosi termenul generic de adunare generală.
De regulă, adunarea generală ca organ suprem, se întrunește la intervale scurte de timp. La O.N.U., reuniunile Adunării Generale sunt anuale. Se convoacă începând cu luna septembrie, până la sfârșitul lunii decembrie al fiecărui an. Adunările Generale pentru O.I.M. și O.M.S.; F.A.O. și U.N.E.S.C.O. se țin odată la doi ani, iar pentru U.P.U. și U.I.T. la trei sau chiar la cinci ani.
Comisiile plenare sunt create ca organe ale Adunării Generale, cu sarcina de a pregăti proiectele deciziilor finale pe care aceasta urmează să le ia, asigurându-se participarea tuturor statelor membre la lucrările acestor comisii. Fiecare stat are posibilitatea să-și promoveze interesele, să acționeze pentru ajungerea la compromisuri satisfăcătoare și să evalueze corect șansele adoptării diferitelor soluții de către Adunarea Generală.
Reuniunile speciale asigură, de asemenea participarea tuturor statelor membre. Ele sunt convocate, de regulă pentru soluționarea unor sarcini specifice ale organizațiilor internaționale, de obicei cu caracter mai tehnic, care nu intră în atribuțiile Adunării Generale.
2.Organe cu caracter restrâns.
Rațiunea pentru crearea unor organe cu participare restrânsă pot fi multiple. În activitatea organizațiilor există aspecte de mai mică importanță, cum ar fi de pildă pregătirea lucrărilor Adunării Generale, care nu impune neaparat participarea tuturor statelor membre. O asemenea sarcină poate fi încredințată unui organ restrâns denumit, de regulă, comitet pregătitor. Activitatea curentă a unei organizații impune existența unui organ executiv, mai restrâns, care în general, poartă numele de comitet executiv, consiliu executiv, consiliul directorilor executivi, etc. În aceste organe de conducere sunt reprezentate de obicei între o cincime și o treime din numărul statelor membre. Anumitor state care dețin un rol preponderent într-un domeniu sau altul li se rezolvă o prezență permanentă în anumite organe ale organizației. Este cazul S.U.A., Rusiei, Chinei, Marii Britanii, Franței. În cazul Consiliului de Securitate al O.N.U. principalelor 10 țări industrializate, în cadrul Consiliului executiv al O.I.M., etc .
Alegerea și reprezentarea statelor în organele restrânse ale organizațiilor internaționale este un proces deosebit de complex și nu este identic pentru toate organizațiile. În general, este rezultatul combinării și aplicării a trei principii: principiul unei reprezentări geografice echitabile, principiul accesului tuturor membrilor, prin rotație, la posturile de conducere și principiul reprezentării echilibrate a intereselor diferitelor grupe de țări, clasificate, după alte criterii decât geografice (producători, consumatori, țări dezvoltate, țări în curs de dezvoltare; exporturi sau importuri, etc.)
3.Secretariat.Sediu. Funcționari. Buget.
Funcționarea eficientă a organizațiilor internaționale impune o activitate permanentă și mijloace materiale și umane de realizare a acestora.
Secretariat. Cea mai mare parte a organizațiilor internaționale au un secretariat propriu compus din funcționari angajați, de regulă, pe bază permanentă de către organizație. Șeful secretariatului poartă denumirea de secretar general, director general, sau președinte și este numit de Adunarea Generală a organizației. El trebuie să se bucure de încrederea statelor membre. În cazul O.N.U., nu poate fi numit dacă nu este acceptat de membrii permanenți ai Consiliului de Securitate. Pentru a opera ca unități independente, secretariatele au nevoie de anumite privilegii și imunități. Acestea sunt prevăzute în actele constitutive sau în protocoale separate în baza cărora, statele membre trebuie să respecte independența secretariatelor și a funcționarilor acestora.
Funcționarii. Proliferarea organizațiilor internaționale după cel de-al doilea Război Mondial a condus la o creștere spectaculoasă a numărului persoanelor în serviciul acestor organizații. Recrutarea funcționarilor internaționali ca agenți în serviciul executiv al unei organizații internaționale, se face de către secretarul general al organizației, în calitatea sa de șef al secretariatului organizației respective, prin serviciile de personal cu luarea în considerare a două cerințe: una profesională și alta politică. Criteriul profesional urmărește atragerea în serviciu a celor mai buni specialiști din statele membre, iar cel politic are în vedere ca aceștia să provină din țările reprezentând toate zonele geografice.
Pentru a li se garanta independența, inclusiv față de statul de origine, funcționarii internaționali beneficiază în general, de imunitate fiscală și jurisdicțională și au propriul lor sistem de securitate socială și de pensii.
Sediul. Organizațiile internaționale a căror activitate are un caracter permanent dispun de un local propriu în care este instalat secretariatul și se țin reuniunile organizației. Țara și orașul de sediu al organizațiilor sunt convenite de statele membre. Cea mai mare parte a acestor sedii se află în orașe ca de exemplu Geneva și Viena, care oferă cele mai bune condiții în domeniul infrastructurii și anumite facilități speciale. Între statul gazdă și organizație se încheie un acord de sediu în baza căruia organizația obține imunitate fiscală și de jurisdicție. Multe organizații internaționale cu caracter universal deschid birouri regionale sau au reprezentanți în diverse țări, în România sunt reprezentate mai multe organizații internaționale, de exemplu O.N.U. prin Centrul de Informare al Statelor Unite, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (P.N.U.D.), Fondul Națiunilor Unite pentru Copii (U.N.I.C.E.F.), Fondul Monetar Internațional, Uniunea Europeană, etc.
Buget. Resursele financiare ale organizațiilor internaționale provin în principal din contribuțiile obligatorii ale statelor membre. Baremul de contribuție este revizuit periodic și se fixează după criterii specifice dintre care venitul național pe cap de locuitor, se află pe primul loc. Întârzierile la plata cotizației, în general de peste doi ani, atrag aplicare de sancțiuni cum ar fi suspendarea dreptului de vot sau chiar excluderea pe care însă organizațiile evită să le aplice. O altă sursă financiară o reprezintă contribuțiile voluntare, în cazul unor organizații internaționale cum sunt: Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (P.N.U.D.), Fondul Națiunilor Unite pentru Copii (U.N.I.C.E.F.) Programul Națiunilor Unite pentru mediul înconjurător, etc.
De asemenea organizațiile internaționale pot primi sprijin sub formă de donații precum și din alte surse private. Este cazul mai ales al U.N.I.C.E.F. și Înaltul Comisariat O.N.U. pentru Refugiați.
Sistemul constituirii resurselor bugetare nu este identic pentru toate organizațiile internaționale. Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare și Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare de exemplu, în afara subscripției statelor membre, își constituie fondurile prin împrumuturi obținute pe piața financiară de capital. Uniunea Europeană își constituie resursele printre altele prin efectuarea unor drepturi vamale și a unui procent din taxa pe valoarea adăugată.
PERSONALITATEA JURIDICĂ A ORGANIZAȚIILOR
INTERNAȚIONALE
Organizațiile internaționale sunt subiecte de drept internațional în sensul că sunt titulare de drepturi și obligații pe care le dobândesc prin voința statelor exprimate în tratatele lor constitutive. Ele sunt, deci, așa cum s-a arătat subiecte originale dreptului internațional. Cu toate acestea în urma constituirii, organizațiile internaționale, dobândesc o personalitate juridică proprie, distinctă ca aceea a statelor și opozabilă erga omnes, deci și statelor membre O.N.U.
Această idee este consacrată în Convenția Națiunilor Unite, asupra reprezentării statelor în relațiile lor cu organizațiile internaționale guvernamentale din 1975, care în art. 1 prevede: Prin expresia organizației internaționale se înțelege o asociație de state, constuțită, dotată cu o constituție (act constitutiv) și organe comune, posedând o personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre).
Personalitatea juridică a organizațiilor internaționale se manifestă în ordinea juridică internă a statelor și în cea internațională.
1.Personalitatea juridică de drept intern.
Organizațiile internaționale au capacitatea de a fi titulare de drepturi și obligații în raporturi de drept intern, pe teritoriul oricăruia din statele membre. O asemenea capacitate se impune tocmai pentru că organizația neavând un teritoriu propriu își desfășoară activitățile pe teritoriul unor state intrând pentru aceasta în numeroase raporturi juridice cu persoane fizice sau juridice, de drept intern din aceste state. În acest sens art. 104 al Cartei O.N.U. prevede: Organizația se va bucura pe teritoriul fiecăruia din membrii săi de capacitatea juridică necesară pentru îndeplinirea funcțiilor și realizarea scopurilor sale.
Fiecare organizație internațională încheie cu statul pe teritoriul căruia își stabilește sediul, un acord special prin care se precizează întinderea și conținutul prerogativelor respectivei organizații. Încheierea acestor contracte ridică de asemenea probleme juridice: prima se referă la dreptul aplicabil, iar cea de-a doua, la modul de reglementare a diferendelor.
În privința dreptului aplicabil al statului gazdă sau al altuia, organizațiile internaționale au tendința de a evita pe cât posibil referiri la legea aplicabilă. Privind reglementarea diferendelor se preferă recurgerea la arbitrajul internațional.
Personalitatea de drept intern a organizațiilor internaționale, în fiecare din statele membre nu echivalează cu asimilarea acestora cu subiectele de drept intern din aceste state, pentru că ele dispun de privilegii și imunități derogatorii de la dreptul comun.
2.Personalitatea juridică internațională.
Pentru realizarea obiectivelor și funcțiilor pentru care au fost constituite, organizațiilor internaționale li se recunoaște o anumită personalitate juridică în planul raporturilor internaționale. La temeiul acesteia ele au deci calitatea de a dobândi drepturi și a-și asuma obligații în nume propriu în raporturile cu alte subiecte de drept internațional. Personalitatea juridică internațională a organizațiilor internaționale este rareori expres prevăzută în actele lor constitutive. O asemenea prevedere o întâlnim în tratatul de la Roma, privind constituirea Comunității Economiei Europene.
Atunci când actele constitutive nu conțin mențiuni exprese privind personalitatea juridică a organizațiilor, aceasta se deduce în fiecare caz în parte din alte dispoziții ale actelor constitutive sau din alte instrumente conexe cum sunt mențiunile referitoare la încheierea de tratate, imunitățile și privilegiile diplomatice acordate funcționarilor organizației, dreptul de a introduce reclamații internaționale și de a-și asuma răspunderi în raporturile cu alte subiecte de drept internațional.
În virtutea personalității lor politice internaționale, organizațiile internaționale au dreptul:
de a încheia tratate cu statele membre, state terțe sau alte organizații exceptând cazurile în care actul constitutiv interzice o asemenea acțiune;
de a întreține legături cu uniunile, permanente ale statelor membre acreditate pe lângă ele (drept de legătură pasivă) și de a numi misiuni proprii pe lângă statele membre, state terțe sau alte organizații internaționale (drept de legație activă);
de a prezenta reclamații internaționale pentru pagubele suferite de organizație ca entitate distinctă sau de agenții săi;
de a-și constitui și administra resursele financiare.
Personalitatea juridică internațională incumbă organizațiilor internaționale și obligații a căror nerespectare atrage răspunderea lor internațională. Ele sunt obligate să respecte dreptul internațional și să-și desfășoare activitatea în conformitate cu normele acestuia. Astfel orice acțiune sau omisiune a unei organizații, incompatibilă cu regulile cutumiare sau prevederile unui tratat la care este parte constituie un fapt ilicit și îi este imputabil.
Capitolul 7
ALTE ENTITĂȚI ALE SOCIETĂȚII INTERNAȚIONALE
La societatea contemporană internațională, statele, ca subiecte originare de drept internațional, nu mai sunt singurii actori ai vieții internaționale. Alături de ele acționează organizațiile internaționale, interguvernamentale, ca subiecte de drept internațional, dar și alte entități, cum sunt mișcările de eliberare națională, organizațiile internaționale, neguvernamentale, societăți transnaționale și indivizi, persoane fizice.
POPOARELE ȘI MIȘCĂRILE DE ELIBERARE NAȚIONALE
Popoarele și mișcările de eliberare, s-au manifestat în viața internațională mai întâi ca entități politice ca reprezentante ale unor popoare neconstituite încă în state. Drumul consacrării lor în dreptul internațional, ca o categorie juridică, specifică, este istoricește relativ scurt. Ele se găsesc în perioada luptei anticolonialiste și de emancipare națională, desfășurată după cel de-al doilea Război Mondial cu sprijinul O.N.U. În această perioadă, mișcărilor de eliberare națională li s-a recunoscut calitatea de subiect de drept internațional, în relațiile cu alte subiecte de drept internațional.
Ca o categorie juridică distinctă, noțiunea de popor a fost introdusă în dreptul internațional în 1945 prin Carta Națiunilor Unite. Spre deosebire de organizațiile internaționale, a căror calitate de drept internațional a fost sancționat de către jurisprudență, categoria juridică de popor, nu a beneficiat până în prezent de girul autorității unei jurisdicții internaționale.
a)Principiul egalității în drepturi a popoarelor și al dreptului lor de a dispune de ele însele. Originile acestui principiu pot fi găsite în revendicările Revoluției Franceze din 1789, privitoare la suveranitatea poporului. Dar afirmarea unor idei politice clare privitoare la autodeterminare a popoarelor, a avut loc la sfârșitul primului Război Mondial, idei prevăzute în declarația președintelui american W. Wilson și în tratatele de pace din 1919 în urma cărora s-au constituit o serie de state naționale, independente după destrămarea imperiilor Austro-Ungar, Otoman și Țarist. Trecerea de la un principiu politic la unul juridic cu un conținut normativ s-a realizat în principal prin Carta O.N.U., (art. 2 alin. 1 și cap. 12) și prin cele două pacte internaționale privitoare la drepturile omului adoptate în 1966. Un rol deosebit pentru formarea unui principiu de drept internațional referitor la dreptul la autodeterminare l-a avut amplul proces de decolonizare care s-a desfășurat după cel de-al doilea Război Mondial. O.N.U. a marcat atât procesul politic de decolonizare cât și reflectarea sa ca act normativ prin Declarația Adunării Generale pentru acordarea independenței popoarelor coloniale adoptată prin rezoluția 1514. Ulterior Declarația Adunării Generale referitoare la principiile dreptului internațional privind relațiile prietenești și cooperarea între state potrivit cartei O.N.U. adoptată prin Rezoluția 2526 din 1970 consacră principiul egalității în drepturi a popoarelor și al dreptului de a-l decide ele însele.
Dreptul la autodeterminare este recunoscut popoarelor. În documentele O.N.U. s-au precizat în legătură cu acest principiu o serie de criterii pentru clarificarea conceptului de popor.
să fie vorba despre o entitate socială clar determinată prin caracteristici proprii;
să aibă legătura cu teritoriu, chiar dacă teritoriul în cauză a fost înlăturat ilicit de pe acest teritoriu și înlocuit artificial cu altă populație.
În legătură cu subiectele dreptului la autodeterminare, atât din articolele pactelor internaționale privitoare la drepturile omului, cât și din termenii declarației din 1970, rezultă că minoritățile naționale trăind într-un anumit stat, nu constituie popoare care să revendice un drept la autodeterminare sau un așa zis drept la succesiune.
Elementul esențial care definește conținutul principiului autodeterminării îl constituie dreptul popoarelor de a hotărî în mod liber, fără nici un amestec din afară, statutul lor politic, de a-și urma, în aceleași condiții dezvoltarea economică socială și culturală. Este vorba deci despre un drept permanent și imprescriptibil, cuprinzând așa cum se precizează și în actul final al O.S.C.E. atât aspectul intern cât și cel extern, referitor la dezvoltarea societății sub toate aspectele și stabilirea statutului politic fără nici un amestec din afară.
b)Condițiile de recunoaștere a mișcărilor de eliberare națională. O mișcare anticolonială de eliberare națională poate obține recunoașterea acestui statut când lupta și împrejurările în care se desfășoară permit ca să se constate că se găsește într-o situație tranzitorie care reprezintă o etapă în procesul de constituire a unui stat independent, cu personalitate juridică deplină. Aceasta presupune întrunirea anumitor condiții dintre care de reținut sunt următoarele:
să-și desfășoare activitatea pe un teritoriu eliberat;
mișcarea trebuie să se manifeste într-o zonă eliberată ca autoritate efectivă, care controlează mai mult sau mai puțin zona, ceea ce presupune o anumită formă de organizare și organe de conducere proprii;
angajamentul pentru ducerea până la capăt a luptei pentru eliberare să apară ca eficace, ceea ce presupune dispunerea de forțe organizate pentru desfășurarea luptei de eliberare, pe cale pașnică sau militară, după caz.
c)Statutul mișcărilor de eliberare națională. Mișcările de eliberare națională, odată recunoscute, obțin un statut juridic special, care le conferă o serie de drepturi ca:
dreptul de a se organiza și desfășura acțiuni urmărind emanciparea națională, fie pe cale pașnică, fie prin utilizarea forței armate;
dreptul de reprezentare diplomatic, activă și pasivă, în condițiile stabilite cu statele sau organizațiile internaționale, care le recunosc acest statut;
în cadrul O.N.U. li se recunoaște statutul de observator iar în anumite organizații aceste entități pot participa ca membri asociați (este cazul O.M.S. și U.N.E.S.C.O.)
Recunoașterea statului de mișcare de eliberare națională conduce și la posibilitatea ca zonele eliberate să beneficieze de asistența O.N.U., a instituțiilor sale specializate și ai altor membri ai comunității internaționale.
ORGANIZAȚIILE INTERNAȚIONALE NEGUVERNAMENTALE
(O.N.G.)
Potrivit publicației Yearbook of International Organization, editată de uniunea asociațiilor internaționale, numărul O.N.G.-urilor era în 1984 de aproximativ 5.000.
Datorită diversității lor, ca scopuri și dimensiuni, nu s-a ajuns la o definiție general acceptată a acestor entități.
Pentru a putea obține recunoașterea calității de persoană juridică, O.N.G.-urile trebuie constituite potrivit legii unui stat determinat, care este legea sediului. Poziția lor juridică diferă de aceea a altor persoane juridice de drept, aflate în țara de sediu. Statutul juridic al acestor organizații poate fi abordat din două puncte de vedere și anume:
ca simple asociații interne, supuse propriilor lor legislații, susceptibile de a fi modificate sau abrogate;
din punct de vedere al raporturilor O.N.G. cu cele interguvernamentale.
Observăm că în prezent o serie de O.N.G.-uri din sistemul altor instituții (Ecosoc) a condus pe unii autori la concluzia că unor O.N.G.-uri li s-ar putea recunoaște anumite competențe limitate în planul raporturilor de drept internațional.
Cu toate că unele organizații neguvernamentale cum ar fi: Organizația Internațională a Poliției Criminale (Interpol) sau Comitetul Internațional al Crucii Roșii colaborează cu guvernele statelor. Potrivit normelor actuale de drept internațional, acestora nu li se recunoaște calitatea de subiecte al dreptului internațional.
SOCIETĂȚILE TRANSNAȚIONALE (STN)
Determinarea locului și statutului juridic al acestor entități în cadrul societății internaționale constituie unul din cele mai dificile și controversate probleme ale dreptului internațional contemporan. Unii autori, luând în considerare forța lor economică, diversitatea activităților pe care le desfășoară, dar mai ales a faptului că activitatea lor se extinde în numeroase state cu care în multe cazuri se încheie contracte de stat, le atribuie calitatea de subiecte de drept internațional.
Societățile transnaționale sunt nu numai actori de cea mai mare importanță în societatea internațională, dar ele sunt de asemenea, subiecte de drept internațional, ele intră în relații cu alte subiecte de drept internațional, mai ales statele, ele recurg la toate modurile de reglementare, a diferendelor existente în dreptul internațional și contribuie la formarea și punerea în aplicare a dreptului internațional.
Alți autori pornind de la faptul că atât în statul de origine cât și în statele unde au filiale personalitatea juridică a STN, decurge din aplicarea dreptului intern al respectivelor state, le neagă calitatea de subiecte de drept internațional.
a)Definiție. Se poate aprecia că orice definiție a STN nu ar trebui scăpată din vedere, scopul final al activității acestora care este unul lucrativ, aducător de profit – și care le deosebește de ONG prin definiție nelucrativă. Cele două definiții întâlnite nu iau în considerare acest criteriu. Astfel, raportul grupului de personalități creat de Națiunile Unite pentru a studia efectele acestor societăți, asupra dezvoltării și relațiilor internaționale se arăta: societățile transnaționale sunt întreprinderi care au în proprietate sau controlează instalații de producții și servicii în afara teritoriului în care ele își au baza.
În anul 1977, Institutul de Drept Internațional aprecia că, din punct de vedere al dreptului, pot fi considerate STN, întreprinderile formate dintr-un centru de decizie localizat într-o țară și centre de activitate, cu sau fără personalitate juridică proprie, situate într-una sau mai multe alte state.
Din cele două definiții observăm că ambele subliniază un criteriu comun de apreciere și anume criteriul extrateritorial. Prima introduce în plus criteriul proprietății iar cea de-a doua, deși indirect, ideea coordonării centrelor de activitate din alte țări de către centrul de decizie, localizat în țara de origine a societății transnaționale. Lipsa unui consens în definirea cât mai completă a STN-urilor, ține în primul rând de un factor obiectiv: extrema diversitate a obiectului lor de activitate, de la extracția materiilor prime la activitatea bancară, asigurări, reasigurări sau chiar producția militară. Aceasta face dificilă operațiunea de a stabili criterii comune de apreciere. În al doilea rând, lipsa consensului, ține de marele interese ce sunt puse în joc: aceste societăți evită să-și îngrădească libertatea de acțiune prin reguli precise, în domenii în care, au găsit singure instrumentele potrivite de a-și reglementa relațiile cu statele pe teritoriul cărora își desfășoară activitatea. La rândul lor statele dezvoltate unde își au originea aceste entități nu doresc să se depășească cadrul general al conturării unui echilibru între interesele statelor și cele ale societăților transnaționale, în timp ce țările în curs de dezvoltare urmăresc întărirea controlului lor asupra activității acestor societăți.
b)Raporturile juridice ale STN-urilor cu statul de origine. În general aceste societăți sunt legate de statul unde își are sediul societatea mamă, al cărei capital este deținut, în majoritate, de cetățeni ai acestui stat. Deci, din punct de vedere al constituirii, funcționării și extinderii personalității sale juridice orice societate transnațională este supusă dreptului statului a cărui naționalitate o are. Pe de altă parte, grupul de societăți din care face parte și societatea de bază, indiferent dacă sunt simple filiale ale acestuia sau entități juridice susținute de altă naționalitate, urmează o politică proprie, care ar putea să fie în totală armonie cu interesele statului de origine sau invers, aceasta să adopte măsuri care să stânjenească activitatea societăților transnaționale.
Se pot desprinde două idei:
tendința STN-urilor de a-și desfășura activitatea după reguli proprii, de a-și constitui deci, un fel de ordine juridică;
efectul de extrateritorialitate, pe care unele dintre măsurile statului de origine îl poate genera.
c)Competența teritorială a statului în care își desfășoară activitățile unele societăți transnaționale.
În general, în relațiile lor cu STN-urile, statele gazdă ezită adesea între două politici. Pe de o parte, urmăresc să le atragă, pentru a investi sau a desfășura alte activități pe teritoriul lor. Pe de altă parte, unele state se tem că efectul pe termen lung al prezenței lor pe teritoriul statului gazdă ar putea fi în contradicție cu propriile strategii de dezvoltare, temere uneori justificată de practicile unor STN-uri. Unul din instrumentele care mijlocesc raporturile concrete ale țărilor gazdă cu STN-urile este contractul de stat. Subiectele și participanții în termenii cei mai simpli, un contract de stat este un contract încheiat între un stat și o STN străină. Este deci vorba de o înțelegere între două entități care aparțin unor ordini juridice diferite: Statul, ordinii internaționale iar STN, ordinii juridice interne. Ele conțin elemente specifice contractelor din dreptul civil și comercial dar și unele norme de drept internațional.
În literatura de specialitate s-au făcut o serie de încercări de reglementare internațională a activității STN-urilor, dar acest fenomen, până în prezent a scăpat reglementărilor interstatale. Prima încercare în acest sens datează din 1972, când în cadru ONU, Consiliul Economic și Social a inițiat studierea problematicii STN-urilor, dar nu au condus la rezultate palpabile.
În plan sectorial, această problemă s-a desfășurat în cadrul Conferinței Statelor Unite pentru Comerț și Dezvoltare. În plan regional reglementarea pare mai avansată din cadrul Comunității Europene. În 1977, a fost elaborat un cod de conduită care privește și problema acestor STN-uri în raport cu țara gazdă.
VATICANUL
Problema Vaticanului ca subiect de drept internațional este foarte discutată în literatura de specialitate. Vaticanul a reprezentat și reprezintă centrul bisericii catolice. Dacă până în 1870, Vaticanul exista ca stat, după această dată a fost desființat, fiind inclus în cadrul statului italian. Vaticanul întreține relații diplomatice cu caracter religios, este membru în organizații internaționale, participă la congrese și conferințe internaționale, etc.
Relațiile României cu Vaticanul datează din 1920, fiind întrerupte în 1950 și au fost reluate în 1990.
În concluzie dreptul internațional contemporan, dominat încă de conceptele dreptul internațional clasic, nu poate recunoaște ca subiecte ale dreptului internațional public decât entități publice nu și private, el pune accentul pe autorul actului juridic, pe forma acestuia și mai puțin pe conținutul acestui act. Este adevărat că STN-urile nu încheie cu state tratate formale, dar acordurile lor cu acestea din punct de vedere al conținutului lor nu sunt prea departe de ceea ce se înțelege prin tratate internaționale.
Capitolul 8
POZIȚIA INDIVIDULUI ÎN RAPORTURILE JURIDICE
INTERNAȚIONALE
Problema care se pune este aceea, dacă individului, persoană fizică, i se poate atribui calitatea de subiect al dreptului internațional. Această problemă a constituit și constituie obiectul a numeroase și vii controverse doctrinare: între autori care recunosc individului o asemenea calitate și autori care îi refuză orice loc în ordinea internațională, se situează cei care manifestă anumite rezerve ori care nuanțează respectul în funcție de conceptele ori rațiunile în care operează.
Printre susținătorii tezei conform căreia individul este subiect al dreptului internațional se numără și profesorul G. Seele. El a plecat de la ideea că statul nu este decât, o ficțiune, un instrument pentru promovarea interesului colectiv și că actele sale sunt aduse la îndeplinire prin intermediul indivizilor. El susține că aceștia ar fi singurele subiecte ale dreptului internațional.
O serie de situații juridice noi au atras atenția asupra acestei probleme, referitoare la posibila considerare a individului ca posedând calitatea de subiect de drept internațional ori atribuindu-i doar anumite drepturi sau obligații în raporturi juridice cu unele state sau organisme internaționale.
Printre situațiile juridice invocate cu argumente în favoarea acestor teze sunt menționate sentințele tribunalelor internaționale de la Nurnberg și Tokio, prin care au fost condamnați criminalii de război sau persoane care au comis crime împotriva umanității, ca și faptul că drepturile refugiaților sunt protejate direct de către Înaltul Comitet pentru Refugiați.
În domeniul ocrotirii internaționale a drepturilor omului sunt evidențiate unele prevederi în conformitate cu care, individului i se recunoaște, în anumite situații, calitatea de parte în fața unor instanțe internaționale. Astfel, conform unor dispoziții ale unor organisme internaționale, persoanele fizice au dreptul ca, în anumite condiții să declanșeze o acțiune în fața acestor instanțe internaționale.
Referiri se fac, de asemenea, la Protocolul Facultativ al Pactului Internațional privitor la Drepturile Civile și Politice adoptate în cadrul ONU. Un stat parte la Pact, care adera și la acest Protocol, recunoaște Comitetului pentru Drepturile Omului competența de a primi și examina comunicări de la persoane juridice, aflate sub jurisdicția statului respectiv. Asemenea comunicări au ca subiect posibile valori ale unor drepturi prevăzute în Pact de către statul în cauză. Proceduri asemănătoare, cu privire la comunicări, ale unor persoane fizice, se regăsesc și în cadrul Subcomisiei pentru prevenirea discriminării și protecția minorităților, a Comisiei privind statutul femeilor, etc.
La o examinare mai atentă a acestor situații se constată că, în toate cazurile valorificarea de către indivizi a drepturilor menționate este posibilă numai prin intermediul statelor. Plângerile individuale nu pot fi formulate decât în cazurile în care statul implicat este parte la convențiile care creează asemenea proceduri internaționale. Dacă statul ar decide să denunțe o anumită convenție internațională, care se referă la asemenea drepturi acordate persoanei fizice individul, singur, fără acoperirea unei participări a statului, ar fi lipsit de orice calitate juridică în fața unor instanțe ori organe internaționale.
În lucrarea Drepturile Omului, Religie a Sfârșitului de Secol, din 1999, A. Năstase arată că:……..dreptul internațional a fost creat și continuă să existe ca un drept interstabil, este greu, de aceea, să fie extinsă gama subiectelor sale fără a-i modifica profund natura.
În general, în dreptul internațional contemporan se poate vorbi despre o umanizare a acestuia, în sensul că tot mai multe norme și instituții de drept internațional au ca finalitate ocrotirea drepturilor și libertăților persoanelor fizice, a individului. De altfel, și prin constituțiile unor state, ori prin alte legi se prevede că tratatele internaționale referitoare la drepturile omului, la care, aceste state sunt părți, se aplică direct în ordinea juridică internă.
Și Constituția României stabilește la articolul 2, aliniat 2, dispozițiile unor asemenea tratate care înlătură aplicarea unor legi interne contrare.
Până în prezent, problema dacă indivizii pot fi considerați ca subiecte de drept internațional nu pare să fi fost definitiv tranșantă, nici în plan normativ, nici în doctrină.
CONCLUZII
Odată cu evoluția dreptului internațional public și cu schimbarea realităților ce stau la baza relațiilor internaționale în afara statelor au început să fie luate în considerare și să se manifeste activ și alte entități.
Deși în doctrina mai veche se considera că statele sunt subiecte originare tipice fundamentale care au capacitate deplină în Dreptul Internațional Public, totuși în prezent s-a format o opinie cvasi-generală căreia pe lângă state sunt considerate subiecte de drept internațional și organizațiile internaționale guvernamentale create de state și nu în ultimul rând națiunile care luptă pentru cucerirea independenței și constituirea statului lor.
Extrem de controversată este în prezent problema calității de subiect de drept internațional a individului, precum și a unor asociații internaționale neguvernamentale.
Totuși jurisprudența și doctrina conduc către acreditarea ideii că deși sunt recunoscute mai multe subiecte de drept internațional natura și întinderea drepturilor acestora nu sunt identice. Această diferențiere provine în primul rând din enumerarea elementelor definitorii ale fiecărui subiect de drept, statul care pentru a exista are nevoie de îndeplinirea anumitor condiții fiind mult mai bine individualizat în primul rând prin executarea suveranității sale și exercitării dreptului la autodeterminare.
Organizațiile internaționale create prin acorduri interstatale nu au trăsăturile caracteristice ale statelor (suveranitate, teritoriu), ci ele pot fi considerate în baza actelor constitutive, subiecte de drept internațional, cu caracter derivat limitat. Personalitatea organizației este diferită de personalitatea juridică internațională a statelor sub aspectul conținutului, al naturii și sferei de acțiune, acesta având un caracter derivat rezultând din actul său constitutiv, limitat la domeniul său de activitate și funcționalitate.
Ultimele abordări ale problematicii drepturilor omului plasează individul în centrul atenției internaționale. În argumentarea tezei că persoana fizică este subiect de drept internațional se pornește de la ideea că individul este recunoscut ca subiect al răspunderii penale în dreptul internațional. Se poate afirma că persoana fizică în raport de dispozițiile unor tratate internaționale beneficiază totuși de un statut în dreptul internațional, chiar dacă nu are personalitate internațională.
Evoluțiile din domeniul drepturilor omului arată că există tendințe de natură a aduce dezvoltări în acest domeniu.
Pe fondul destrămării imperiilor coloniale și a intensificării luptei popoarelor pentru suveranitate, în ultimele decenii asistăm la apariția pe scena internațională, a unor subiecte de drept reprezentate de mișcările populare pentru independență.
Venind în sprijinul acestor popoare, organizațiile ce le reprezintă au fost recunoscute în mai multe cazuri, dar nu în totalitate. De exemplu, pe lângă OEP și UCK, s-au bucurat de sprijin internațional, PKK, a fost considerată mai mult o organizație teroristă, deși susține că reprezintă poporul kurd, de peste 20 de milioane de oameni.
Chiar dacă nu au toate atributele unui stat aceste subiecte de drept sunt totuși recunoscute de comunitatea internațională în cadrul căreia au dobândit drepturi și obligații.
În cadrul dreptului internațional s-au făcut simțite mai multe abordări legate de problematica subiectelor în acest domeniu, dar încă nu se poate spune că este vorba despre o interpretare unitară. Multitudinea și complexitatea situațiilor ce intervin în dreptul internațional public, îndeamnă la o abordare cât mai uniformă a acestora pentru a nu fi create discriminări între diversele subiecte.
România de-a lungul anilor a încercat să aibă un rol activ în Dreptul Internațional Public, și s-a manifestat pentru o lărgire a cadrului în care se pot manifesta subiectele din acest domeniu.
Se impune la ora actuală ca întreaga comunitate internațională să se implice în ceea ce privește definirea statului de subiect de Drept Internațional Public, a drepturilor și obligațiilor acestuia precum și a rolului individului în acest sistem.
B I B L I O G R A F I E
BEȘTELIU, RALUCA, MIGA, Drept internațional public, București, Editura Alleducational, 1997,
BROWLIE, J., Principles of international Law, Editura IV, 1990,
DEMATER, I; Introducere în studiul dreptului, București, Editura Științifică, 1962,
DORANDY, DANIEL, Droit des organisation a internationalles, Dolloz, 1995,
DOȘCOVICI, N., Drept internațional public, București, 1947,
DUCULESCU, V.; STĂNESCU, C., Caracterul instituției recunoașterii statelor, în Revista Română de Drept nr. 11, 1969
DUPNEY, P., M., Droit international public, Paris, 1992,
HARASZTI, G., Du probleme de personalite internationale, Annales Universite Scientorum Budapestines Fostov Nominatoe, Secția Juridică Tomus II, 1969,
NĂSTASE, A., Sistemul Principiilor dreptului internațional, București 1993,
PELLET, ALAIN,; DAILLER, PATRICK, Droit international public, Paris, 1987,
POPA, V., N., Teoria generală a dreptului, București, 1994,
POPESCU DUMITRU,; NĂSTASE ADRIAN,; CERNAN FLORIAN, Drept internațional public, Casa de editură și presă Șansa-SRL, București, 1994,
SEELE, G., Droit international public, Paris, 1992,
SHARKE, J., G., Introduction to International Law, London, 1989,
TENEKIDES, V., G., Souveranite et hegemonie, securite, egalitaire, et securite extensive, în Revue belge de droit international, vol.X, nr.1/1974,
TOCAKS, L., Cu privire la raporturile juridice ale organizațiilor interguvernamentale, Revista română de drept, nr. 2/1968,
TOKACS, L; NICIU,; MARȚIAN, L., Drept internațional public, Editura Didactică și Pedagocigă, București, 1976,
WILIAMS, J., La doctrine de la reconaissance en droit international, 1993,
CONSTITUȚIA ROMÂNIEI, Articolul 2, aliniatul 2, 1995.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .organizatiile Internationale Interguvernamentale. Personalitatea Juridica a Organizatiilor Inter (ID: 125441)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.