Organizatii Si Structuri Internationale Studii DE Caz Clubul Bilderberg Si Consiliul Afacerilor Externe
CUPRINS
INTRODUCERE
Până unde am ajuns? ………………………………………………………5
CAPITOLUL I
Organisme politice internaționale. Repere generale……………………9
I.1. Elitele si puterea………………………………………………………..9
I.2. Forme de asociere la nivel național…………………………….……14
I.3. Forme de asociere suprastatală……………………………………….17
CAPITOLUL II
Cele mai importante structuri internaționale care conduc lumea …..23
II.1. Skull & Bones………………………………………………….……23
II.2. Masa Rotundă………………………………………………….……27
II.3. Clubul de la Roma……………………………………………….….36
II.4. Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială…………….…….42
II.5. Comisia Trilaterală……………………………………………….…53
II.6. Organizația Națiunilor Unite………………………………………..60
CAPITOLUL III
Studiu de caz : Consiliul Afacerilor Externe…………………….…….68
III.1. Stabilimentul american……………………………………….……68
III.2. Ce este Consiliul Afacerilor Externe ?……………………………………..71
III.3. Cum s-a format Consiliul Afacerilor Externe ?…………………………73
III.4. Ce face Consiliul Afacerilor Externe ?…………………………………….81
III.5. Legăturile cu celelalte structuri internaționale……………………88
CAPITOLUL IV
Studiu de caz : Clubul Bilderberg…………………………………….90
IV.1. Ce este Clubul Bilderberg ?…………………………………………………….90
IV.2. Cum s-a format Clubul Bilderberg ?…………………………………………95
IV.3. Fondatorii Clubului Bilderberg…………………………………….99
IV.3.1. Bernhard Zu Lippe-Biesterfeld…………………………….99
IV.3.2. Joseph Retinger…………………………………………..101
IV.3.3. Henry Alfred Kissinger…………………………………..104
IV.3.4. David Rockefeller…………………………………………108
IV.3.5. Familia Rothschild………………………………………..110
IV.4. Ce face Clubul Bilderberg?…………………………………………………….114
IV.5. Întrunirile Clubului Bilderberg………………………………..….118
CAPITOLUL V
Controlul mondial………………………………………………………131
V.1. Superclasa……………………………………………………………131
V.2. Monopolizarea domeniilor de influență…………………………….135
V.2.1. Monopolul politic…………………………………………..135
V.2.2. Monopolul economic și financiar…………………………..139
V.2.3. Monopolizarea mijloacelor de comunicare în masă și a societății…………………………………………………………………..143
CONCLUZII……………………………………………………………………………151
ANEXE ………………………………………………………………155
BIBLIOGRAFIE SELECTIVÃ…………………………………….178
=== ORGANIZAŢII ŞI STRUCTURI INTERNAŢIONALE ===
CUPRINS
INTRODUCERE
Până unde am ajuns? ………………………………………………………5
CAPITOLUL I
Organisme politice internaționale. Repere generale……………………9
I.1. Elitele si puterea………………………………………………………..9
I.2. Forme de asociere la nivel național…………………………….……14
I.3. Forme de asociere suprastatală……………………………………….17
CAPITOLUL II
Cele mai importante structuri internaționale care conduc lumea …..23
II.1. Skull & Bones………………………………………………….……23
II.2. Masa Rotundă………………………………………………….……27
II.3. Clubul de la Roma……………………………………………….….36
II.4. Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială…………….…….42
II.5. Comisia Trilaterală……………………………………………….…53
II.6. Organizația Națiunilor Unite………………………………………..60
CAPITOLUL III
Studiu de caz : Consiliul Afacerilor Externe…………………….…….68
III.1. Stabilimentul american……………………………………….……68
III.2. Ce este Consiliul Afacerilor Externe ?……………………………………..71
III.3. Cum s-a format Consiliul Afacerilor Externe ?…………………………73
III.4. Ce face Consiliul Afacerilor Externe ?…………………………………….81
III.5. Legăturile cu celelalte structuri internaționale……………………88
CAPITOLUL IV
Studiu de caz : Clubul Bilderberg…………………………………….90
IV.1. Ce este Clubul Bilderberg ?…………………………………………………….90
IV.2. Cum s-a format Clubul Bilderberg ?…………………………………………95
IV.3. Fondatorii Clubului Bilderberg…………………………………….99
IV.3.1. Bernhard Zu Lippe-Biesterfeld…………………………….99
IV.3.2. Joseph Retinger…………………………………………..101
IV.3.3. Henry Alfred Kissinger…………………………………..104
IV.3.4. David Rockefeller…………………………………………108
IV.3.5. Familia Rothschild………………………………………..110
IV.4. Ce face Clubul Bilderberg?…………………………………………………….114
IV.5. Întrunirile Clubului Bilderberg………………………………..….118
CAPITOLUL V
Controlul mondial………………………………………………………131
V.1. Superclasa……………………………………………………………131
V.2. Monopolizarea domeniilor de influență…………………………….135
V.2.1. Monopolul politic…………………………………………..135
V.2.2. Monopolul economic și financiar…………………………..139
V.2.3. Monopolizarea mijloacelor de comunicare în masă și a societății…………………………………………………………………..143
CONCLUZII……………………………………………………………………………151
ANEXE ………………………………………………………………155
BIBLIOGRAFIE SELECTIVÃ…………………………………….178
-INTRODUCERE –
Până unde am ajuns?
Lucrarea de față abordează o problematică pe cât de controversată, pe atât de puțin cunoscută : organizațiile și structurile internaționale și supranaționale ca bază de recrutare a elitelor financiar-bancare, industriale și politice ale lumii.
Am ales această temă datorită fascinației pe care acest subiect îl exercită asupra multor cercetători. Fie că este vorba despre masonerie, simbolistică, religie, secte sau societăți secrete, cercetătorii tind să-și condimenteze tezele, țesând în jurul lor polemici și conspirații, motiv pentru care oamenii devin reticenți în a mai crede sau nu aceste lucruri.
În urma documentației realizată, am descoperit faptul că în acest domeniu nu există încă o lucrare care să explice în detaliu geneza, rolul și influența pe care o au aceste organizații asupra întregii societăți umane. De asemenea, în teza de față am încercat să explic, pornind de la paradigmele sociologiei politice cum este posibil ca un număr foarte mic de oameni, aproape nesemnificativ in fața „maselor“, să fie capabil în a controla toate resursele materiale, umane și financiare din lume.
Tema abordată în această lucrare nu este nouă în domeniu. Încă din anii `60, Caroll Quigley, fost profesor la Universitatea Georgetown din Washington și mentor al fostului președinte al Americii, Bill Clinton, atesta în lucrarea Tragedy and Hope: A History of the World in Our Time (Tragedie și speranță: O istorie a timpurilor noastre), publicată în 1966 și în cea apărută în 1981, The Anglo-American Establishment: From Rhodes to Cliveden (Stabilimentul anglo-american: De la Rhodes la Cliveden), existența Consiliului Relațiilor Externe, ca produs direct al Mesei Rotunde din Marea Britanie, fondată la dorința capitalistului englez, Cecil Rhodes.
Consiliul Afacerilor Externe este de asemenea ilustrat într-o abordare comparativă din perspectiva problematicii democrației americane și a dreptului cetățenilor de a fi informați cu privire la existența acesteia, în lucrarea cercetătorului James Perloff, În umbra puterii: CFR și declinul american, apărută în 1988.
Fiecare organizație și structură prezentată în această lucrare își are proprii teoreticieni, istorici, analiști sau critici.
De aproximativ treizeci de ani, britanicul Tony Gosling este prezent la fiecare conferință a Clubului Bilderberg, lansând în lume critici acerbe la adresa lor, prin intermediul site-ului www.bilderberg.org, pe care postează fotografii, liste ale participanților și articole referitoare la subiectele care se discută în cadrul reuniunilor. Alături de Tony Gosling, jurnaliști precum americanul James Tucker, Daniel Estulin, Alex Jones sau David Allen Rivera urmăresc anual desfășurarea Conferinței Bilderberg, informând publicul prin intermediul publicațiilor independente sau a propriilor web site-uri.
În abordarea sociologică a problematicii elitelor mondiale și a puterii, lucrarea are la bază premisele paradigmelor socio-politice ilustrate de cercetători în domeniu, precum Vladimir Pasti și Gheorghe Funga, completându-se cu o analiză a efectelor psihologice ale mediei asupra oamenilor, descrisă în lucrarea faimosului cercetător în științe politice, Giovanni Sartori, Homo videns – imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea. De altfel, autori precum, Ion Mitran, Cristina Martin, Antony Sutton, Joseph Stiglitz, Philippe Moreau Defarges, Wilhelm von Angelsdorf, Silviu Brucan sau Breton Phillipe aduc o contribuție semnificativă lucrării de față.
În scopul unei mai bune diseminări a informațiilor adevărate de cele dezinformatoare, presa independentă scrisă și cea on-line au un rol foarte important.
În special, internetul reprezintă o posibilitate infinita și un mijloc de manifestare de facto a dreptului la liberă exprimare a indivizilor, motiv pentru care această lucrare se bazează pe o amplă cercetare a surselor independente on-line și aproximativ cincizeci de articole citate, aparținând unor profesori, jurnaliști sau critici, precum: jurnalistul român,Vladimir Alexe, analistul politic, Pepe Escobar, criticul, Daniel Estulin, Edward G. Griffin, profesorul Carol Hârșan, jurnalistul Alex Jones, scriitorul David Rothkopf sau americanul Patrick Wood.
Lucrarea este structurată în cinci capitole. Primul capitol abordează problematica conceptuală a domeniului organizațiilor și structurilor internaționale per ansamblu, și, explică, de asemenea, modul prin care elitele în orice societate reușesc să preia și să-și mențină puterea.
Capitolele II, III și IV detaliază în mod separat geneza, reprezentanții și activitatea celor mai importante organizații și structuri internaționale. Înființat imediat după Primul Război Mondial, în 1921, Consiliul Afacerilor Externe nu poate fi considerat nici măcar o enigmă în mințile americanilor de rând, deoarece conceptul nu se regăsește deloc în cunoștințele pe care le dețin. Și totuși, acest organism este cel care decide prețul produselor pe care le consumă, ratele la bancă din care-și plătesc diferitele necesități zilnice, sau, mai grav, cel care decide să le trimită sau nu copii la război.
Iar dacă v-ați întrebat vreodată cine se află în spatele tuturor deciziilor care se iau la nivel mondial și afectează societățile din fiecare stat în parte al lumii, ați nimerit întrebarea corectă. Nu economia liberă de piață și concurența decid prețul petrolul, a gazelor naturale, a grânelor sau a metalelor prețioase, așa cum am fost învățați la economie. În fiecare an, în luna mai sau iunie, proprietarii celor mai mari corporații industriale, financiare, bancare și media, împreună cu cei mai importanți politicieni, oameni de cultură și de știință din lume sunt invitați la Conferința Anuală a Clubului Bilderberg pentru a discuta problemele mondiale cele mai importante care vizează anul respectiv. Deciziile lor produc întotdeauna efecte, fiind ulterior implementate prin intermediul unor instituții sau organizații precum Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială, Federal Reserve Bank din Statele Unite, Organizația Națiunilor Unite, Uniunea Europeană, Organizația Nord-Atlantică sau diferitele instituții specializate în cooperare și integrare economică la nivelul fiecărei regiuni în parte din lume.
Capitolul V este structurat în doua părți: o parte sintetizează cele mai ilustre nume ale celor mai bogați și influenți oameni din lume, politicieni, oameni de cultura și de știință, bancheri, industriași, baroni media, etc. Partea a doua descrie și exemplifică efectele pe care acțiunile elitelor mondiale le produc la nivel global prin intermediul organizațiilor și instituțiilor descrise în această lucrare.
– CAPITOLUL I –
Organisme politice internaționale.
Repere generale
I.1. Elitele si puterea
Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au găsit oportună și în cele mai multe cazuri, vitală, asocierea. Rolul asocierii s-a diferențiat inițial în procesul de procurare mai facilă a hranei, apoi pentru o securitate mai eficientă, ca într-un final, întregul sistem social uman să se bazeze pe asociere.
Altfel spus, omul are nevoie de oameni dacă dorește progres, și nu doar să supraviețuiască.
Ansamblul de relații care permite ca mai mulți oameni să supraviețuiască și să progreseze împreună este societatea.1
Societatea umană este o realitate extrem de complicată de interacțiuni desfășurate în prezent, conservând memoria interacțiunilor trecute și având în vedere interacțiunile viitoare.2 Deducem astfel că orice societate este marcată de un trecut propriu după care își ghidează acțiunile prezente și urmează să ia deciziile viitoare.
1.Vladimir Pasti, Sociologie politică, ed Ziua, Colecția „Social-Politic”, Buc, 2004, p. 19
2. Ibidem, p. 20
Procesul decizional este foarte important deoarece acesta va marca evoluția ulterioară a respectivei societăți. Nu oricine poate fi implicat în procesul decizional care urmează să vizeze întreaga societate. În acest punct se face distincția clară între conduși și conducători.
În toate societățile cunoscute până acum, există grupuri de oameni cărora li se încredințează funcția socială de a face alegeri pentru întreaga societate și de a asigura coerența lor la nivelul întregii societăți.3
În societățile moderne, aceste grupuri alcătuiesc clasa politică. Împreună cu grupurile de putere și cele de presiune, clasa politică asigură coerența întregii vieți sociale și dezvoltă rețeaua de putere politică a societății. Grupurile de putere nu sunt același lucru cu grupurile de presiune (pressure groups) sau „grupurile de interese” (interest groups). Grupurile de presiune îi reunesc pe cei care, având un interes comun, achiziționează împreună, cu obiectivul de a modifica, conform propriului interes, politicile publice. Ca urmare, grupurile de presiune se constituie întotdeauna prin raportare la clasa politică a societății.4
Dimpotrivă, grupurile de putere sunt orientate, în primul rând, spre conducerea domeniului în care activează, firmă sau instituție, ramură sau sector de activitate și joacă în interiorul acestora, rolul pe care îl are clasa politică la nivelul societății.5
În sociologia politică, grupurile de putere și clasa politică se mai numesc și elitele societății.
Teoria elitistă afirmă că sistemul puterii politice a unei societăți este dominat de o minoritate care concentrează puterea și o exercită relativ independent de restul societății. Această minoritate tinde să se mențină și să
3. Ibidem, p. 179
4. Ibidem, p. 182
5. Ibidem, p. 183
se reproducă ca deținători ai puterii politice.6
Dimpotrivă, teoriile pluraliste afirmă că nu există un singur grup de putere conducător, fie el chiar clasă politică, ci că puterea în societate este distribuită într-o mulțime de centre de putere situate în toate domeniile vieții sociale, care se influențează reciproc.7 Nici o elită nu domină singur nici un sector al societății, ca urmare, este incapabilă să manipuleze sistemul doar în avantajul său. Aceste elite aflate în competiție se contracarează între ele, astfel încât puterea în societate devine netransferabilă. Cu alte cuvinte, puterea deținută de un grup de putere din economie, de exemplu, nu poate deveni putere politică, iar grupul de putere va trebui să participe alături de alte grupuri similare la competiția pentru influențarea deciziilor politice.
La rândul ei, clasa politică își păstrează un grad ridicat de autonomie pentru că celelalte grupuri de putere din societate sunt interesate de politică doar ocazional, atunci când, fie aceasta le afectează interesele nemijlocite, fie când, pentru a-și atinge obiectivele, au nevoie de o decizie politică.8
Rolul elitelor este de a asigura coerența întregii vieți sociale și de a dezvolta rețeaua de putere politică a societății. În esență, scopul oricărei forme de putere, este de a asigura coeziunea și funcționalitatea diferitelor structuri și organisme ale societății umane și de a coordona activitățile care se desfășoară în interiorul acesteia.9
Potrivit lui Vladimir Pasti, puterea înseamnă „controlul asupra politicilor, adică asupra alegerilor sau a opțiunilor care se fac în orice domeniu. Distribuția puterii în societate înseamnă doar cum se distribuie
6. Ibidem, p. 201
7. Ibidem, p. 226
8. Ibidem, p. 227
9. Ion Mitran, Politologie, ed. Fundației „România de mâine”, Buc, 2000, p. 27
controlul politicilor diferitelor domenii între diferitele grupuri sociale din acea societate”.10
În 1922, Max Weber definea puterea ca „probabilitatea ca un actor dintr-o relație socială […] să-și realizeze voința împotriva voinței celorlalți.”11
Trei sferturi de secol mai târziu, sociologul american, Anthony Giddens afirma: „puterea reprezintă capacitatea indivizilor sau a grupurilor de a-și impune propriile interese și preocupări chiar atunci când ceilalți se opun”.12
În sociologia politică există o întreagă dezbatere privind sensul termenilor de politică, putere și putere politică.
Politica, puterea și puterea politică desemnează realități diferite în societăți diferite, în funcție de modul de organizare a fiecărei societăți. În plus, politica și puterea politică intervin în cele mai diferite domenii ale vieții sociale și economice, cu efecte și intensități diferite.13
Max Weber era de părere că „a face politică” înseamnă „a te strădui să participi la putere sau a te strădui să influențezi împărțirea puterii, fie între state, fie în cadrul unui stat, între grupurile de oameni pe care acesta le înglobează”. „A avea putere” înseamnă, așadar, a te afla în poziția de comandă a unui grup social, organizat, fie a participa efectiv la luarea deciziilor, fie a avea influență asupra modului în care se împarte puterea la nivel instituțional.14
Sfera politicului cuprinde astfel, două ipostaze ale puterii: puterea
10.Vladimir Pasti, op. cit., p. 183
11. Ibidem, p. 72
12. Ibidem
13. Ibidem, p. 70
14. Gheorghe Fulga, Cunoașterea socială și universul politic, ed. Economică, Buc, 2003, pp. 159-160
care se exercită (de către clasa politică) și puterea care se poate influența (de către grupurile de presiune și grupurile de putere din societate). Cu alte cuvinte, puterea este deținută de elite.
Vilfredo Pareto consideră că deținerea puterii de către elite se bazează pe anumite caracteristici personale de tip psihologic, cum ar fi: viclenia, duplicitatea, forța, fermitatea, inteligența, priceperea, caracterul și abilitățile. Conform lui Mosca, însă, elitele dețin puterea datorită capacității de organizare superioară a minorității elitelor, combinată cu superioritatea intelectuală, materială și morală a membrilor, sau dispun de resurse și poziții superioare, cum ar fi accesul la informație și capacitatea de a controla, credibilitatea și prestigiul de grup.15 Conform lui Michels, elitele își folosesc pozițiile pentru a-și perpetua dominația combinând constrângerea cu manipularea, controlul său asupra puterii fiind facilitat de mărimea redusă a grupului, care permite acțiunea conștientă și solidara, informarea mai facilă și mobilizarea eficientă în sprijinirea unor inițiative și politici, precum și de coeziunea data grupului său de o ideologie eficace.
Rolul ideologiei este de a ajuta la legitimarea elitelor și la convingerea maselor că elita este îndreptățită să domine și să conducă în virtutea unor principii morale, universale.
Legitimarea actului politic este esențială pentru menținerea și controlarea puterii politice, deoarece puterea politică are nevoie de consimțământul celor dominați. Puterea politică „are o trăsătură de ordin universal, aceasta fiind instituționalizarea dominației”.16
Weber a înțeles că puterea politică nu se poate manifesta în forma sa nudă, materială, ca o expresie brutală a forței împotriva voinței tuturor. Ea
15. Vladimir pasti, op. cit., p. 207
16. Gheorghe Fulga, op. cit., p. 171
trebuie să realizeze o conversie a violenței fizice, materiale, într-o constrângere acceptată și recunoscută de membrii societății, utilizând diverse forme de legitimare. Puterea politică se bucură de încredere și obține astfel atributul de a fi considerată legitimă, atunci când își îndeplinește efectiv funcțiile sale primordiale de coordonare și organizare a spațiului social în favoarea comunității și a „binelui public”.16
Legitimitatea exprimă, deci, consensul dintre elite și restul membrilor societății, încrederea și încuviințarea pe care cei dominați o acordă celor care domină și decid pentru “binele comun“ al societății.17
I.2. Forme de asociere la nivel național
Necesitatea de a lua decizii în numele binelui comun a societății a dus la formarea de structuri și organisme statele, non-statale, supra-statale sau inter-statele. Aceste organisme sunt conduse și coordonate de elite.
Membrii elitelor din diferite domenii se asociază pentru o mai bună delimitare și analizare, discutare a politicilor și evenimentelor prezente, trecute sau viitoare, având în vedere decizii care să fie conforme cu interesul comun al întregii societăți.
Formele naționale de asociere se concretizează în structuri numite instituții. În momentul în care instituțiile implică puterea sau autoritatea, adică dominația unor oameni (elite) asupra altor oameni (restul membrilor societății), ele devin instituții politice.
16. Ibidem, p. 172
17. Ibidem, p. 173
Instituțiile politice sunt acelea care se referă la putere – organizarea ei, transmiterea ei, exercitarea și legitimarea ei.18
M. Levi definește instituțiile politica ca „aranjamente formale pentru agregarea indivizilor și reglementarea comportamentului acestora prin utilizarea unor reguli și procese de decizie explicite, susținute de un actor sau set de actori, recunoscut formal ca deținând o asemenea putere”.19
Științele politice disting patru tipuri fundamentale de instituții politice care stau la baza oricărei comunități necesare pentru a-și putea urmări interesele comune. Primul tip este necesar pentru a lua deciziile comune (instituția care formulează regulile). Al doilea tip de instituție este necesar pentru implementarea deciziilor (instituția care aplică reguli). Al treilea tip de instituție este necesar pentru a se ocupa de disputele individuale asupra interpretării în cazuri particulare a regulilor general formulate de prima instituție (instituție de adjudecare a regulilor). În final, al patrulea tip de instituție este necesar pentru a se ocupa de a-i pedepsi pe cei ce încalcă regulile, fie că sunt din interiorul sau exteriorul comunității (instituția de susținere a regulilor).20
Fiecare instituție conține un număr de departamente, cu reguli ce precizează procesul de luare a deciziilor.
În ceea ce privește teoria politică, gânditori precum Platon, Aristotel, Machiavelli, Locke, Rousseau, Hobbes și mulți alții și-au pus problema descoperirii instituțiilor politice care produc cel mai bun tip de societate și de individ.21
18. Silviu Brucan, Îndreptar-dicționar de politologie, ed. Nemira, 1993, Buc, p. 22
19. Robert E. Goodin și Hans Diter Klingermann, Manual de știință politică, ed. Polirom, 2005, Iași,
p. 136
20. Ibidem, p. 127
21. Ibidem, p. 130
Conform lui J. Rawls, „nu o societate dreaptă generează instituții drepte, ci instituțiile politice drepte sunt cele care pot genera o societate dreaptă”.22
Cea mai importantă instituție este însuși statul.
Statul este un ansamblu de instituții și norme prin acre sunt organizate activitățile cu implicații macro-sociale și prin care se exercită constrângerea legitimă asupra populației statornicite pe un teritoriu dat, după cum l-a definit Max Weber.23
De asemenea, majoritatea teoreticienilor definesc statul ca un ansamblu de norme și instituții ce au ca funcție „organizarea dominației”, instituții prin care se exercită puterea politică, în numele interesului social comun, pe un anumit teritoriu.24
Republica, statul, parlamentul, președinția, monarhia, guvernul, etc. sunt instituții politice, rezultate ale proceselor politice.25
Guvernul este organul de stat care exercită puterea executivă. El este condus de un prim-ministru și format din miniștri, membri ai guvernului.
Parlamentul este organul puterii legislative, compus din una sau doua camere, ales total sau parțial prin votul cetățenilor. Rolul parlamentului este de a dezbate și a aproba legile, de a controla activitatea guvernului și, de regulă, aprobă persoana primului ministru, a membrilor Cabinetului și altor demnitari importanți în stat.
Separația puterilor sau echilibrul puterilor în stat este un principiu fundamental al statului democratic de drept. El a fost formulat prima dată în
22. Ibidem, p. 131
23. Gheorghe Fulga, op. cit., p. 231
24. Ibidem, p. 236
25. Ion Mitran, op. cit., p. 23
1690 de către filosoful englez, John Locke, care a atras atenția că ar provoca o tentație prea mare pentru fragilitatea umană, supusă ambiției, de a încredința persoanei care dispune deja de puterea de a face legi și puterea de a le executa. În 1748, filosoful francez, Montesquieu a dezvoltat această temă, susținând că stabilitatea unui stat este garantată de existența a trei puteri – executivă, legislativă, judecătorească – cu condiția ca nici una să nu domine pe cealaltă și nici să nu i se substituie.26
Rolul statului este, deci, de a crea instituții sănătoase și durabile care să aplice în practică principiul separației puterilor pentru a putea da naștere unei societăți drepte și unor cetățeni onești.
I.3. Forme de asociere suprastatală
Politica internațională diferă de politica internă nu numai în privința sferei în care operează, ci și prin mijloacele și obiectivele ei ca și entități sociale acre participă la ele.
În timp ce politica internă se desfășoară în principal în jurul puterii și a statului, în sfera internațională nu există un centru de putere și autoritate de tipul statului, de unde și definiția unor autori de „politică externă anarhică”.27 Ca urmare, în timp ce pe scena politicii interne, luptele și conflictele inerente puterii sunt supuse unor limite prin coerciția statului, la nivel internațional nu există asemenea limite.
Factorii de constrângere care funcționează la nivel internațional sunt raportul de putere dintre state, considerentele de ordin moral, religios,
26. Silviu Brucan, op. cit., p. 28
27. Ibidem, p.236
ideologic și regulile juridice impuse prin intermediul tratatelor internaționale. Aceste reguli, însă, nu s-au dovedit eficace pentru a frâna agresiunile și războaiele din epoca noastră.
După al doilea Război Mondial, statele naționale au evoluat către contextul cooperării și integrării pe fundalul adâncirii vieții democratice interne și internaționale. Noua realitate a presupus depășirea distincției tradiționale dintre „intern” și „extern”, relevând transformări și structuri noi ale comunităților politice.28
O ipoteză a societății internaționale o constituie ansamblul inter-statal, a cărei formă de expresie o dau raporturile dintre entități diferite care acționează pe scena mondială în calitate de puteri publice, ca urmare a voinței și aspirațiilor indivizilor care o compun. O altă ipostază este aceea a societății transnaționale, adică a raporturilor ce se încheagă „pe deasupra” granițelor naționale.29
Începutul istoric al organismelor politice suprastatale poate fi plasat la începutul secolului al XX-lea, odată cu înființarea Societății Națiunilor (Liga Națiunilor), prin Pactul Societății Națiunilor de la Versailles din 28 iunie 1919. Liga Națiunilor a fost creată în urma Primului Război Mondial cu scopul de a dezvolta cooperarea între națiuni și pentru a le garanta pacea și siguranța.30
Pentru prima dată, printr-un document cu recunoaștere internațională „se preconiza înlocuirea violenței din raporturile interstatale printr-un sistem întemeiat pe principiile dreptului internațional, pe obligațiile
28. Ion Mitran, op. cit., p. 127
29. Ibidem, p. 128
30. Ioan Scurtu, Theodora Stăvescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu, Istoria românilor între anii 1918-1940, ebooks.unibuc.ro, p. 1
tratatelor, pe respectul reciproc și cooperarea internațională”.31
În fața creșterii pericolelor din anii `30, Societatea Națiunilor se dovedește neputincioasă. Cele mai importante state din punct de vedere geo-strategic ale lumii și anume Statele Unite, Germania, Japonia, Italia, refuză să coopereze cu Liga Națiunilor, ceea ce duce la dezintegrarea ei.32
După al doilea Război Mondial, organismele suprastatale iau amploare. Organizația Națiunilor Unite (ONU) ia locul predecesoarei sale, Liga Națiunilor, și reînvie ideea securității colective, în care fiecare stat în parte se angajează să susțină orice acțiune colectivă dirijată împotriva oricărui stat vinovat, conform hotărârii majorității, de vreo agresiune sau amenințare a păcii.
Michel Vivally considera că ONU era o formă de „securitate a tuturor împotriva tuturor și a tuturor față de toată lumea”.33
Organismele internaționale se împart în două categorii. În prima categorie se găsesc organizațiile, în sensul juridic al termenului, stabilite prin convenție și având o personalitate instituțională recunoscută, iar în cea de-a doua categorie figurează structurile informale, nefondate pe un text juridic strict, care să asigure o concertare între state.
Sir Gerald Fitzmaurice definește organizația internațională ca fiind „o asociație de state, constituită printr-un tratat, dotată cu o constituție și cu organe comune, având o personalitate juridică distinctă de aceea a statelor membre”.34
Organismele internaționale sunt create cu scopul îndeplinirii anumitor obiective într-un domeniu dat. Crearea Uniunii Europene
31. Valentin Ciorbea, Din istoria secolului XX, vol I 1918-1939, ed. Ex Ponto, Constanța, 2006, p. 28
32. Philippe Moreau Defarges, Organizații internaționale, ed. Institutul European, 1998, Iași, pp. 5-6
33. Ibidem, p. 22
34. Ibidem, p. 8
are drept scop uniformizarea și cooperarea economică, socială, politică și culturală la nivelul continentului european. Organizația Nord-Atlantică (NATO) a fost creată cu scopul cooperării militare în regiunea nordului Americii și a Europei. Banca Mondială, Fondul Monetar internațional (FMI) și Federal Reserve Bank (FDR) sunt instituții create pentru o mai bună cooperare economico-financiară la nivel mondial.
La polul opus organizațiilor internaționale se regăsesc diferite structuri politice, economice, financiare, culturale, etc., în general cu rol de consiliere. Acestea nu sunt la fel de bine cunoscute, nu-și fac conferințele și întrunirile publice și, în general, nu acordă interviuri presei.
Think-tank este un termen ce caracterizează o asociație de persoane specializate, care oferă, de regulă, gratuit, informații necesare pentru a crea, amplifica, diminuam, înlătura, organiza sau optimiza un anume compartiment funcțional al societății, așa cum ar fi optimizarea structurii militare, economice, politice, culturale, la nivel local, regional, statal, continental sau chiar global. Think-tank-urile au, deci, în general, rol de consiliere.
Critici, precum, Ralph Nader afirmă că „orice entitate de tip think-tank nu este neutră și non-partizană, ci, dimpotrivă, fiecare organizație de tip think-tank este partizană într-un fel sau altul”.35
Structurile internaționale de tip think-tank, precum Consiliul Relațiilor Externe (CFR), Comisia Trilaterală, Clubul de la Roma, Clubul Bilderberg, Frăția Skull & Bones (Craniul și oasele) și altele sunt foarte puțin cunoscute de majoritatea lumii.
Fiind cluburi cu caracter privat, identitatea lor rămâne anonimă
35. www.wikipedia.org – Think-tank
maselor sociale, motiv pentru care o serie de autori, precum Jan Van Helsing, Gary Allen, Noam Chomsky, Antony Sutton și alții le-au încadrat în rândul societăților secrete, țesând conspirații de nivel mondial în jurul lor.
Controversa creată cu privire la aceste structuri internaționale este, însă, profund fundamentată. Toate aceste structuri au un punct comun: membrii care le compun nu sunt simpli cetățenii ai statelor lumii. Aceștia sunt cei mai bogați și mai puternici oameni din lume. Ei dețin toate pârghiile necesare pentru a putea controla și direcționa evenimentele în favoarea lor.
Referitor la membrii acestor structuri, Cristina Martin, comenta: „sunt manipulatori profesioniști, experți în folosirea mijloacelor de comunicare socială, a filmului și artei ca instrumente eficiente de propagandă, pentru a putea manipula populația”.36
Altfel spus, acești oameni sunt lideri politici în țările lor de proveniență: președinți, prim-miniștri, consilieri prezidențiali, miniștri, senatori sau deputați, sau fac parte din elita marilor proprietari financiari, industriali, culturali și ai media.
Aceste structuri internaționale sunt închise, nealese de către public, cu atât mai puțin reprezentative37, și chiar dacă nu sunt organe oficiale de luare a deciziilor în numele cetățenilor lumii, totuși aceste decizii sunt implementate ulterior prin intermediul organizațiilor internaționale oficiale, precum ONU, NATO sau UE și a instituțiilor parlamentare și guvernamentale din fiecare stat.
Acest proces este posibil tocmai datorită faptului că membrii acestor organisme dețin cele mai înalte funcții în aparatul de stat, în cadrul organizațiilor internaționale și a instituțiilor internaționale cele mai puternice
36. Cristina Martin, Clubul Bilderberg. Stăpânii lumii, ed. Litera International, Buc, 2007, p. 14
37. Ibidem, p. 22
din lume.
Aceste persoane reprezintă elita mondială, deținătoare a puterii politice la nivel planetar și putem chiar afirma fără să greșim, că reprezintă conducătorii lumii.
– CAPITOLUL II –
Cele mai importante structuri internaționale
care conduc lumea
II.1. Skull & Bones
Universitatea privată americană Yale, localizată în orașul New Haven, statul Connecticut, este cunoscută astăzi ca făcând parte din lista celor mai prestigioase universități din lume. Cei 11.000 de studenți vin din toată America și din alte 108 țări. Yale însumează peste 260 de clădiri la care și-au adus contribuția distinși arhitecți de-a lungul istoriei sale.38
Universitatea Yale a fost fondată în 1701 sub numele de Collegiate School of Connecticut, schimbându-și în 1718 numele în Yale University, după ce Elihu Yale, britanic născut în America, donase o sumă însemnată în beneficiul colegiului.
Yale este cea de-a treia instituție de învățământ superior din Statele Unite ca vechime și membră a IVY League.
Absolvenții faimoși ai Universității Yale includ laureați ai premiului Nobel, politicieni, artiști, atleți, cât și alte persoane notabile.
De altfel, toți președinții americani între 1989 și 2008 au fost la Yale: George H. W. Bush, Bill Clinton și George W. Bush. Alți președinți
38. www.yale.edu – about Yale – History
care au studiat la Yale au fost William Howord Taft și Gerald Ford.39
Studenții Universității Yale sunt antrenați în diverse activități sportive, culturale, științifice, artistice, având posibilitatea de a face parte din diversele organizații studențești, ligi sau frații din cadrul Yale.
Cea mai veche și mai controversată frăție înființată la yale este „Skull & Bones” (Craniul și Oasele), cunoscut și sub numele simplu de „Ordinul” (The Order).
Skull and Bones este cel mai vechi și mai prestigios dintre cele șapte frății secrete de la Yale. Printre celelalte se numără: „Scroll and Key” (Sulul și Cheia), „Book and Snake” (Cartea și Șarpele), „Wolf`s Head” (Cap de Lup), „Eliahu” și „Berzelius”.
Aceste grupuri servesc ca bază de recrutare a tinerilor destinați unor cariere în guverne, justiție, finanțe și alte sectoare influente ale vieții americane.40
Skull and Bones a fost fondat în 1832 în cadrul Universității Yale de către studentul William Huntington Russel și Alphonso Taft. William Russel a fost general al Gărzii Naționale a Statelor Unite ale Americii în 1862, iar Alphonso Taft, ministru de război în 1876, apoi General locțiitor, iar din 1884 ambasador al Statelor Unite în Rusia.41
Secretul existenței Ordinului Skull and Bones a fost dezvăluit opiniei publice grație cercetărilor efectuate de către profesorul Antony Sutton, care la începutul anilor `80 a primit un pachet ciudat prin poștă. Un membru dezamăgit al Ordinului, îi trimisese două volume cu listele complete ale membrilor acesteia, decedați și în viață, având alături o întrebare enigmatică: „Vă spun ceva aceste nume?”. Profesorul a acceptat
39. www.wikipedia.org, About Yale
40. *** – Ordinul Skull and Bones, Cap de Mort, mai 2006, yogaesoteric.net
41. Cristian Crăiță, Piramida Ocultă, ed. Obiectiv, Craiova, pp. 43-44
provocarea și i-a cerut personajului anonim să-i trimită toată documentația de care dispunea. Rezultatul acestei corespondențe a fost cartea „Societăți secrete americane” (American Secret Establishment), în urma publicării căreia, profesorul a fost dat afară din două importante universități americane, Standford și California.42
Sediul frăției se află în campusul de la Yale, și, este un soi de panteon complet închis, fără ferestre spre exterior, numit „The Tomb” (Mormântul), având gravat deasupra intrării numărul 322 și o lozincă în limba germană care sună astfel: „Wer war der Thor, wer weiser, better oder kaiser? Ob arm, ob Reich, im Tode gleich” (Cine este nebun, cine este înțelept, cerșetorul sau regele? Amândoi, sărac ori bogat, sunt egali în fața morții).43
În cartea sa, „Secrets of the Tomb” (Secretele mormântului), apărută în 2002, jurnalista Alexandra Robbins spune: „Sunt selecționați doar 15 membri pe an, ceea ce înseamnă că sunt aproximativ 800 de membri în viață în orice moment”. Robbins afirmă că scopul societății nu este de a avea cât mai mulți membri din punct de vedere numeric, ci de a pune căt mai mulți membri posibili în poziții de influență și putere.44
Criteriile de selectie a candidaților sunt foarte stricte, aceștia sunt aleși numai din cele mai bogate familii, în mod dinastic, succedându-se în principiu aceleași clanuri, WASP (White Anglo-Saxon Protestant) fiind una dintre condițiile de bază ale selecției.45
Lista publicată sub formă de schemă în cartea sa, „America`s secret establishment: an introduction to the order of Skull and Bones”,
42. Cristina Martin, op. cit., pp. 85-86
43. Ibidem, p. 86
44. CBS News, Skull and Bones – Secret Society includes America`s power elite, 13 iunie 2004, www.cbsnews.com
45. Cristian Crăiță, op. cit., p. 43
de Antony Sutton , relevă caracterul aristocratic al membrilor. Familii precum Harriman, Lord, Bundy, Phelps, Whitney, Stimson, Taft, Pyne, Davidson, Pillsbury și alții sunt celebre pentru averile imense acumulate din afaceri financiare, bancare, miniere sau petroliere.46
familia Bush face parte din Skull and Bones de trei generații, iar Bush Senior a admis că a aparținut acestei grupări secrete în cartea sa, „O misiune de Indeplinit” (A charge to keep).47
Skull and Bones are legături strânse cu celelalte organizații și societăți internaționale, precum Bilderberg, Consiliul pentru Relații Externe, Comisia Trilaterală, etc.
Antony Sutton remarcă: „Ordinul Skull and Bones este reprezentat în aceste organizații, dar nu domină întotdeauna. David Rockefeller, președinte onorific al CRE, nu este un membru al Ordinului (doar Percy Rockefeller a reprezentat familia în Skull and Bones), însă actualul președinte, Winston Lord, este”.48
În aceeași direcție, James Perloff subliniază și influența pe care o exercită studenții, membri ai Skull and Bones după ce își termină studiile, aceștia fiind propulsați pe Wall Street sau în funcții de conducere ale celor mai importante concerne financiare și bancare. Această influentă devine cu atât mai mare, cu cât, organizații precum CRE își selectează membrii din rândul Skull and Bones pentru a-i pune ulterior în poziții importante din guvernul federal.49
46. Antony Sutton, America`s secret establishment: an introduction to the order of Skull and Bones, ed. Trine Day, 2002, p. 29
47. Cristina Martin, op. cit., p. 88
48. Antony Sutton, op. cit., p. 40
49. James Perloff, În umbra puterii: CFR și declinul american, ed. Tehnică, Buc, 1997, p. 11
George H. W. Bush, președinte al Statelor Unite între 1989-1993, student în cadrul Universității Yale și membru al Frăției Skull & Bones, al șaselea din stânga.
Simbolul Frăției Skull & Bones
Sediul Frăției Skull & Bones,
situat în campusul Universității Yale
Document oficial al Frăției Skull & Bones, preluat din lucrarea „America`s secret establishment: an introduction to the Order of Skull and Bones”, aparținând profesorului Antony Sutton.
Clanurile care au dominat Frăția începând cu 1833.
Schiță preluată din lucrarea „America`s secret establishment: an introduction to the Order of Skull and Bones” a profesorului Antony Sutton.
II.2. Masa Rotundă
Masa Rotundă (Round Table) este creația omului de afaceri britanic, Cecil Rhodes.
Cecil John Rhodes, născut pe 5 iulie 1853, s-a lansat în afaceri de la 26 de ani, împreună cu fratele său, exploatând o fermă de bumbac în Africa de Sud. Curând, cei doi se vor lansa în afaceri cu diamante, finanțați de bancherii familiei Rothschild, ajungând să controleze 90% din producția mondială de pietre prețioase. Averea lui Rhodes crește exponențial, și începe să investească în minele de aur recent descoperite în Transvaal.
În 1890, regina Victoria a Marii Britanii îl numește pe Rhodes guvernator al coloniei de la Capul Bunei Speranțe, colonie care peste ani îi va purta numele (Rhodesia). La 26 martie 1902, Rhodes moare, în urma unei boli cardiace, și are parte de onoruri publice, societatea britanică considerându-l un filantrop, datorită burselor și donațiilor făcute.50
Rhodes a fost un aprig susținător al colonialismului, utilizându-și averea pentru a-și realiza visul: crearea unui imperiu britanic în teritoriile noi ale Africii, prin obținerea de concesiuni teritoriale de la cei mai puternici șefi ai regiunilor.51
În 1877, Rhodes scria în memoriile sale: „De ce să nu ne formăm o societate secretă care să aibă un singur obiectiv: perpetuarea Imperiului Britanic, prin aducerea întregii lumi necivilizate sub guvernare britanică și recuperarea Statelor Unite pentru a face un mare imperiu al rasei
50. Cristi Cocea, Cavalerii noii Mese Rotunde, 26 martie 2008, www.povesteazilei.blogspot.com
51. www.wikipedia.org, Cecil Rhodes
anglo-saxone”.52
Masa Rotundă a apărut în 1909, după moartea lui Cecil Rhodes, fiind o dorință exprimată în testamentele sale.
Cecil Rhodes a avut șapte testamente, despre care W. T. Stead, unul din liderii și organizatorii Mesei Rotunde, a scris o carte. În această carte, Stead afirmă: „Domnul Rhodes a fost mai mult fondatorul unei dinastii. El a aspirat să devină creatorul uneia dintre acele asociații semi-religioase, cvasi-politice, care, precum Societatea lui Iisus, a jucat un rol important în istoria lumii. Pentru a fi mai explicit, a dorit să formeze un Ordin, ca instrument al Dinastiei”.53
Subliniind aceeași idee, Caroll Quigley, unul dintre cei mai autorizați cercetători ai Societății Fabiene54 și respectat profesor la Universitatea Georgetown, spunea în cartea sa, „Stabilimentul anglo-american” (The Anglo-American Establishment):
„Bursele Rhodes55, create prin termenii celui de-al șaptelea testament al lui Cecil Rhodes sunt cunoscute de toată lumea. Ceea ce nu se știe este că Rhodes, în cinci testamente precedente, și-a donat averea pentru a forma o societate secretă, ce trebuia să se dedice păstrării și expansiunii Imperiului Britanic. Si, în plus, ceea ce nimeni nu pare a ști este că această societate continuă să existe și astăzi”.56
52. Mihai Vasilescu, CRE – Organizația care controlează politica mondială, iunie 2007, yogaesoteric.net
53. Caroll Quigley – The anglo-american establishment, New York, Books in Focus, 1981, pp. 30-31
54. Societatea Fabiană a fost fondată în 1884, fiind o mișcare intelectuală preocupată de cercetarea, dezbaterea și publicarea ideilor socialiste, fiind în special activă în guvernul local londonez.
55. Bursele Rhodes sunt acordate de Universitatea Oxford pentru 2 sau 3 candidați din Statele Unite sau din națiunile Commonwealth-ului (asociație de state independente ale căror teritorii au aparținut Imperiului Britanic). Printre cei care au beneficiat de bursele Rhodes (Rhodes Scholar) se numără și fostul președinte al Statelor Unite, Bill Clinton.
56. G. Edward Griffin, Viitorul cere atenție – partea a 4-a, 22 februarie 2006, altermedia.info
După moartea lui Cecil Rhodes, organizația a trecut sub controlul Lordului Alfred Milner, care era Guvernator General al Africii de Sud, o persoană foarte influentă în lumea bancară și politică britanică.
Lordul Milner a recrutat tineri din înalta societate pentru a deveni membri în Asociația Ajutanților. Neoficial, erau cunoscut drept „Grădinița lui Milner”. Au fost aleși datorită originii lor sus-puse, a inteligenței, și, în special, a dedicației lor fată de cauza colectivistă. Au fost plasați în importante poziții în guvern și alte centre de putere pentru a promova obiectivele Mesei Rotunde.57Între 1910-1915, filialele Mesei Rotunde s-au răspândit în Marea Britanie, Africa de Sud, Canada, Noua Zeelandă, Australia, India și Statele Unite ale Americii.
Conform opiniei doctorului Coleman, fost agent al serviciului de spionaj britanic, care își dobândise averea controlând aurul, diamantele și traficul de stupefiante, „membrii Mesei Rotunde pătrundeau în evantai în lume, pentru a prelua controlul politicilor fiscale și monetare, și conducerea politică din toate țările unde operau”. Coleman a explicat că „Masa Rotundă, în sine, este un labirint de companii, instituții, bănci și sisteme educative, care ar avea nevoie de o muncă de un an pentru a i se stabili structura”.58
„Din 1909 până în 1913, membrii Mesei Rotunde au organizat grupuri semi-secrete, cunoscute sub numele de Grupuri ale mesei Rotunde, în majoritatea dependințelor britanice și în SUA. […] Încă odată, această sarcină i-a revenit lui Lionel Curtis, care a format, în Anglia și în fiecare colonie, o organizație drept paravan pentru Grupul Mesei Rotunde”, afirmă Caroll Quigley.59
57. Ibidem
58. Cristina Martin, op. cit., p. 91
59. Caroll Quigley, Tragedy and hope, Maccmillan Publishing Company, 2000, pp. 132, 951-952
Aceste organizații paravan s-au concretizat la finalul Primului Război Mondial, după semnarea tratatului de la Versailles în 1919 în Institutul regal al Afacerilor Internaționale (Royal Institute of International Affaires – RIIA) în Marea Britanie, și Consiliul RelaTiilor Externe (Council on Foreign Relations) în SUA, considerat de Quigley ca paravan pentru J.P.Morgan & Company.60
Ulterior au reînviat și în alte țări sub denumiri precum: The Canadian Institute of International Affaires, The Australien Institute of International Affaires, The South African Institute of International Affaires, The Indian Institute of International Affaires, The Netherlands Institute of International Affaires, The Japaness Institute of International Affaires, The Chinese Institute of International Affaires sau The Russian Institute of International Affaires.
După Donald Gibbons, Royal Institute of International Affaires (CFR) a fost creat pentru a perpetua puterea britanică în lume și a ajutat la crearea Council on Foreign Affaires, ca parte a efortului Marii Britanii de a-și lega interesele politice externe de SUA”.
David Icke subliniază în plus: „ Presupusa relație specială dintre Marea Britanie și SUA, este, de fapt, cea dintre RIIA și CFR”. Atât RIIA, cât și CFR au fost înființate de colonelul House, consilierul președintelui Wilson și bancherii Warburg și Baruch.61
60. Cristina Martin, op. cit., p. 92
61. Ibidem, p. 92
Cecil Rhodes
Chatham House, sediul central al RIIA, situat în Londra
II.3. Clubul de la Roma
Între 12 și 19 iunie 1965 a avut loc Conferința Condițiilor Ordinii Mondiale (The Conference on Conditions of World Order), sponsorizată de Congresul pentru Libertate Culturală (Congress for Cultural Freedom), Fundația Ford și Academia Americană de Arte și Științe. Un grup de 21 de savanți, scriitori și cercetători din toată lumea s-au adunat pentru a defini conceptele ordinii mondiale.
Trei ani mai târziu, în aprilie 1968, câțiva oameni ale finanțelor, cercetători, economiști, politicieni, șefi de state și industriași din 10 țări s-au întrunit din nou pe proprietatea privată a Rockefellerilor în Bellagio, Italia, la cererea industriașului italian, Aurelio Peccei.62 Acesta avea legături cu Fiat și Olivetti Corporation. Aurelio Peccei s-a născut pe 4 iulie 1908 și a decedat la 14 martie 1984. este recunoscut în istorie ca fondator și primul președinte al Clubului de la Roma.
După întrunire, a avut loc o adunare neoficială la reședința personală a lui Peccei. Printre invitați s-au numărat Erich Jantsch, Alexander King, Hugo Thiemann, Lauro Gomes-Filno, Jean Saint-Geours și Max Kohnstamm. Conform spuselor lui Alexander King, în mai puțin de o oră au decis ca numele organizației create să fie Clubul de la Roma și au definit cele trei mari concepte care au caracterizat ideologia Clubului începând de atunci până în prezent: perspectiva globală, viziunea și planificarea pe
62. David Rivera, Final warning : A history of the New World Order, 1994, www.modernhistoryproject.org
termen lung și seria de probleme care ar fi putut interveni și pe care Clubul le-a denumit „the problematique”.63
Întrunirea Clubului în 1968 de la Bellagio a avut loc la cererea lui Aurelio Pecci, acesta pretinzând că deține soluțiile care vor aduce prosperitatea și pacea în lumea prin intermediul unui guvernământ mondial.
Clubul de la Roma (COR) a avut la înființare un număr de 75 de membri, în speță, importante personaje din economie, știință și industrie in 25 de țări.64
Pe site-ul său oficial, COR se proclamă ca fiind o organizație non-guvernamentală, non-profit, un think-tank global, adept al inovației. COR este format din oameni de Știință, economiști, oameni de afaceri, militanți ai drepturilor civile internaționale, șefi de state și reprezentanți politici din cele cinci continente, care sunt convinși că viitorul umanității nu poate fi determinat o singură dată pentru totdeauna și că fiecare om de pe planetă poate contribui la dezvoltarea societății în care trăiește. Misiunea autoproclamată a COR este de a acționa în calitate de catalizator independent, global și non-oficial al schimbării.65
În declarația oficială a COR, adoptată de Comitetul Executiv la 25 aprilie 1996 la Bruxelles, Clubul recunoaște existența a 100 de membri proveniți din 52 de țări de pe toate continentele, aceștia fiind reprezentanții diferitelor tipuri de educație, filosofii, religii și culturi. Principala preocupare a COR o reprezintă viitorul umanității:
„Noi, membrii Clubului de la Roma, considerăm că viitorul umanității nu poate fi prezis, însă prin studierea sa permanentă, putem evita
63. wikipedia.org, Aurelio Pecci
64 David Rivera, op. cit.
65. www.clubeofrome.org, About
potențialele catastrofe – atunci când acestea sunt rezultatele egoismului sau greșelii umane. […] Noi trebuie, de asemenea, să combatem amenințările la adresa umanității și să realizăm că aceste probleme a supraviețuirii umane devin din ce în ce mai urgente”.66
principalele probleme care acoperă agendele de discuție ale Clubului se referă la mediul înconjurător, problema exploziei demografice, dezvoltarea de proiecte sociale privind foametea și malnutriția, reconsolidarea sistemelor de valori umane, sprijinirea guvernelor din țările acre nu sunt capabile să-și rezolve problemele majore, precum șomajul, poluarea, corupția, criminalitatea și terorismul, robotizarea muncii, efectele dezvoltării tehnologiei asupra umanității, educația, globalizarea și armonizarea claselor dezavantajate prin studierea problemelor economice și financiare ale lumii.67
COR este în strânsă legătură cu un mic think-tank de specialiști, numit tt30 și care furnizează Clubului idei și viziuni ale generației tinere. tt30 a fost înființat în 2002 și este format din femei și bărbați în jurul vârstei de 30 de ani.
Cel mai important nucleu decizional în cadrul COR este Comitetul Executiv. Rolul președintelui este de a reprezenta organizația în afară. Organizația mai dispune și de un Secretariat General și o Trezorerie. Membrii COR sunt împărțiți în membri activi, membri asociați, membri de onoare și membri instituționali.
Activitatea COR se concretizează în conferințele și rapoartele publicate anual. Din cele mai recente conferințe amintim Conferința Anuală a COR din 24-25 septembrie 2007, ținută la Madrid în Spania, cu titlul
66. Declaration of Clube of Rome, 25 aprilie 1996, Bruxelles, clubeofrome.org
67. clubeofrome.org, About, Global Issues
„dezvoltarea umană: Provocări și oportunități” și pe cea din 2-3 octombrie 2005 din Norfolk, Virginia din SUA, cu titlul „Tinerii: Provocări și promisiuni pentru un viitor mai bun”.68
Rapoartele sunt publicate la decizia membrilor Comitetului Executiv. Principalul scop al acestor rapoarte este de a stimula cercetările și dezbaterile privind actualele probleme globale.
În 1970 , COR a însărcinat un grup de investigatori din Massachusettes Institute of Technology sub conducerea profesorului Dennis L. Meadows să realizeze un studiu despre tendințele și problemele economice care amenință societatea. Rezultatele s-au concretizat prin publicarea în martie 1972 a cărții „The Limits to Growth” (limitele Creșterii), tradusă în 27 de limbi și vândută în peste 12 milioane de exemplare.
Acesta a fost primul raport al COR. Conform rezultatelor obținute cu ajutorul calculatorului, perspectivele s-au anunțat foarte negative. Drept urmare a diminuării resurselor naturale, în anul 2000 ar fi trebuit să se producă o gravă criză a producției industriale și agricole acre ar inversa sensul evoluției sale. Echipa a făcut atunci modificări ale datelor pentru a studia cum ar putea fi modificat acest rezultat final, singura soluție relevându-se a fi egalizarea imediată a ratelor de natalitate și mortalitate în toată lumea, însă această frână bruscă a creșterii populației ar fi trebuit să se producă înainte de 1985.
Cei care au scris Limitele creșterii au pus pentru prima dată problema „testamentului mondial” pe care-l lăsăm urmașilor, devenind un subiect aprins de controversă.
68. clubeofrome.org, Activities, Conferences
Jay Forrester, membru al COR spunea: „În ultima sută de ani, vița pe pământ a fost determinată de creștere. Creșterea populației, a venitului, a capitalului, a gunoiului și a poluării. Această creștere se va opri, e evident, întrebarea este prin ce mijloace? Voluntar, prin grija guvernelor și bunăvoința oamenilor, sau printr-un proces natural, ceea ce înseamnă colaps, declin și în final dezastru?”69
În Limitele creșterii, COR își exprimă părerea: „Dacă creșterea va continua nestingherită în rândul populației, industrializării, poluării, producerea hranei și a consumului de resurse, limitele creșterii pe această planetă vor fi atinse undeva în aproximativ 100 de ani. Cel mai probabil rezultat va fi declinul necontrolat al populației și al capacității industriale”.70
Acest prin raport al depopulării a adus probabil Clubului de la Roma și dezaprobarea și proasta reputație în rândul unor cercetători, care consideră COR principal ideolog și responsabil al diferitelor forme de genocid local (cu predilecție în Africa și Asia) și al răspândirii noilor viruși care decimează în prezent segmente mari ale populațiilor lumii, în special SIDA.71
69. http://depletition.3x.ro/Clubul%20de%20la%20Roma.html
70. Donella H. Meandows, Dennis I. Meandows, Jorgen Randers, William W. Behrens III – The Limits to Growth, 1972, p. 1
71. David Allen Rivera, The seven sisters, Clube of Rome and AIDS, www.the7thfire.com
Statistica realizată de autorii raportului Limits to Growth în 1972 –
scenariu posibil conform rezultatelor calculatorului
II.4. Fondul Monetar Internațional și
Banca Mondială
În concepția jurnalistului Patrick Wood, „există o triadă de puteri monetare ce conduc operațiunile bancare globale : Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială și Bank for International Settlements. Acestea lucrează îndeaproape și fiecare dintre ele are un rol important în procesul de globalizare”. 72
Despre rolul și importanța organizațiilor economice comentează și Zbigniew Brzezinski în 1971 în cartea sa, Beetween two ages: The Tehnotronic Era: „statul națiune ca unitate fundamentală a vieții umane organizate, a încetat să mai fie principala forță creatoare: bănci internaționale și corporații multinaționale acționează și planifică în termeni ce sunt mult mai avansați decât conceptele politice ale statului națiune”.73
Despre Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional se vorbește, în general, în contextul globalizării. Un important cercetător privind globalizarea este Joseph Stiglitz, care a servit vreme de șapte ani în calitate de chairman al Grupului de Consilieri Economici ai președintelui Bill Clinton și ca economist șef al Băncii Mondiale.
Decepționat de practicile corupte ale Fondul Monetar Internațional și Băncii Mondiale, Stiglitz afirma despre Fondul Monetar Internațional că este „o instituție publică înființată cu banii puși la dispoziție de plătitorii de
72. Patrick Wood, Operațiuni bancare globale: FMI, August Review, vol I, nr.1, 29 decembrie 2005
73.Idem, Elita globală: cine sunt ei?, August Review, vol. 5, nr. 12, 14 noiembrie 2005
taxe din lumea întreagă. Acest aspect trebuie memorat deoarece nu dă socoteală nici cetățenilor care îl finanțează, nici celor ale căror vieți afectează. În schimb, dă socoteală ministerelor de finanțe și băncilor centrale aparținând guvernelor lumii”.74
Banca Mondială (BM denumită de aici înainte), nu este nici ea scutită de remarci usturătoare din partea criticilor. Astfel, Irina Stoenescu, expert contabil particular afirmă: „În condițiile prezentului, deviza Băncii Mondiale, – Visul nostru este o lume fără sărăcie! – pare o ironie. Când finanțarea din partea Băncii Mondiale aduce în cele mai multe cazuri, pentru țările foarte sărace sau în curs de dezvoltare, o creștere a sărăciei în locul creșterii economice, această instituție tinde să devină necredibilă”.75
BM se definește ca fiind o sursă vitală de asistență tehnică și financiară, în scopul dezvoltării economice a țărilor din întreaga lume: „Nu suntem o bancă în adevăratul sens al cuvântului. Suntem formați din două instituții unice de dezvoltare, Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD) și Asociația Internațională pentru Dezvoltare (AID), din care fac parte 185 de țări membre.76
În aceeași manieră, Fondul Monetar Internațional (FMI denumit de aici înainte), situat în Washington DC, 700 19th St. NW, se autocaracterizează ca fiind o organizație internațională, compusă din 185 țări membre. Principal scop este promovarea cooperării monetare internaționale și stabilitatea cursului monetar pentru o mai rapidă creștere economică și a calității locurilor de muncă. Un al doilea scop se referă la furnizarea de asistență financiară, temporară diverselor țări și ușurarea balanțelor de
74. Joseph Stiglitz, Globalizarea. Speranțe și deziluzii, ed. Economică, Buc, 2003, p. 12
75. Irina Stoenescu, Globalizarea – echilibru sau dezechilibru, vineri, 27 ianuarie 2006, www.romaniainlume.net
76. Site-ul oficial al Băncii Mondiale – www.worldbanck.org, About
ajustare a plăților.77
FMI și BM reprezintă unii dintre principalii agenți de schimb ai economiei globale și a guvernării globale. Cele două au fost rodul dezbaterilor Conferinței de la Bretton Woods.
Desfășurată între 1 și 22 iulie 1944, Conferința de la Bretton Woods a rămas în amintirea participanților ca una dintre cele mai strălucite reuniuni internaționale consacrate vreodată unor scopuri specifice. La conferință s-au aflat reprezentanți din 44 de state, care numărau câteva mii de specialiști în probleme economice, politice, financiare, doctrinari, experți și juriști. Aceștia încercau să delibereze și să cadă de acord asupra măsurilor menite să salveze economia mondială în declin datorită dezorganizării create în perioada interbelică și în urma celui de-al doilea Război Mondial. Se căutau și se înfățișau remedii pentru combaterea dezordinii și instabilității monetare cronice, soluții de înlăturare a barierelor vamale excesive și a restricțiilor non-tarifare din calea comerțului internațional și ușurarea taxelor de schimb multiple.
În viziunea participanților la conferință, era necesară acreditarea unui nou stil de viață economică internațională, bazat pe dezvoltarea schimbului, tranzacțiilor și pe mișcarea capitalului internațional.
Un prim obiectiv, pentru a cărui atingere se lucra cu febrilitate era semnarea unui proiect de statut pentru Fondul Internațional de Stabilitate, denumirea inițială a FMI. Abia către a doua jumătate a conferinței, crearea unei bănci se întrevedea ca o posibilitate suplimentară, neavută în vedere și în afara agendei fixate la începutul acestei întruniri.78
77. Site-ul oficial al Fondului Monetar Internațional – www.imf.org, About IMF
78. Dragoș Luchian, Banca Mondială – origini, scop, perspective, ed. Enciclopedică, Buc, 1992, p. 9
Cu privire la conferința de la Bretton Woods, ministrul de finanțe al SUA, Morgenthau remarca: „Conferința de la Bretton Woods a deschis oamenilor o cale suficient de largă pentru ca ei să se poată angaja împreună și să meargă cot la cot.”79
Conferința de la Bretton Woods a autorizat funcționarea viitoare a FMI și a BM. FMI a fost creat în decembrie 1945, cănd primele 29 de națiuni membre au semnat Articolele Acordului (Articles of Agreement – document adoptat la Conferința de la Bretton Woods la 22 iulie 1944, intrat în vigoare la 27 decembrie 1945; prevedea statutul, rolul, funcțiile și obligațiile ale FMI în raport cu statele care îl compuneau) și și-a început operațiunile pe data de 1 martie 1947.
Deși sistemul de la Bretton Woods s-a prăbușit în 1971, după ce președintele Nixon a suspendat convertibilitatea dolarului în aur, instituțiile create în 1944 și-au continuat activitatea neîntrerupte.80
Numele inițial dat BM era Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD) și reflectă misiunea sa inițială: să reconstruiască Europa după devastarea rezultată în urma celui de-al doilea Război Mondial. Numele de Banca Mondială a fost adoptat abia în 1975.
Principalii fondatori ai BM și FMI au fost Harry Dexter White și John Maynard keynes, ambii economiști de elită, principali arhitecți ai sistemului Bretton Woods.
Din punct de vedere structural, BM este formată din două unități principale: BIRD și AID, creată în 1960.81
Dintre obiectivele BM fac parte cu prioritate lucrările în
79. Ibidem, p. 10
80. Patrick Wood, Operațiuni bancare globale: FMI, August Review, vol I, nr.1, 29 decembrie, 2005
81. Idem, Operațiuni bancare globale: Banca Mondială, August Review, vol. 6 , nr. 2, 1 februarie 2006
infrastructură: transporturi și telecomunicații, unitățile urbanistice, dar și asigurarea energiei și modernizarea agriculturii, dezvoltarea educației.82
Împrumuturile pe care le acordă BIRD trebuie și pot fi solicitate fie de guvernul țării membre, de un organism politic sau societate publică, fie de un organism privat sau societate privată, cu condiția ca aceste împrumuturi să fie garantate de stat. În ceea ce privește creditele AID, acestea se acordă numai guvernelor statelor membre.83
In acest sens, Patrick Wood remarcă: „BIRD împrumută numai guvernele demne să fie creditate, cu alte cuvinte se așteaptă ca aceste sume să fie date înapoi. AID, prin contrast, împrumută numai guvernele nedemne de a fi creditate și, de obicei, acestea sunt cele mai sărace națiuni”.84
Spre deosebire de BM, FMI împrumută bani guvernelor naționale, și, deseori aceste țări se află într-un soi de criză fiscală sau monetară. În plus, FMI face rost de bani primind de la cele 184 de țări membre contribuții a căror cotă este dinainte stabilită.
FMI este în special cunoscut în calitate de „creditor de ultimă instanță”. Când o țară începe să se fărâmițeze, datorită deficitului comercial sau datoriilor excesive, FMI intervine și o salvează. Dacă acea țară ar putea fi comparată cu un pacient de spital, tratamentul ar include o transfuzie și alte măsuri de susținere suficiente doar pentru a menține pacientul în viață – recuperarea completă nu este dorită, nici nu a avut loc vreodată.85
Conform site-ului oficial al FMI, acesta acționează în sprijinul prosperității globale promovând expansiunea echilibrată a comerțului
82. Dragoș Luchian, op. cit., p. 6
83. Ibidem, p. 20
84. Patrick Wood, Operațiuni bancare globale: Banca Mondială, August Review, vol. 6 , nr. 2, 1 februarie 2006
85. Idem, Operațiuni bancare globale: FMI, August Review, vol I, nr.1, 29 decembrie, 2005
mondial, stabilitatea ratelor de schimb, evitarea devalorizărilor competitive și corectarea disciplinară a problemelor de balanță a plăților.86
despre președințiile celor două instituții, Patrick Wood remarcă tradiția deja creată de a alege președinții Băncii Mondiale numai din rândul americanilor, iar pe cei ai FMI din rândul europenilor. Din 1946 până în 2008 s-au succedat la conducere BM 11 președinți. Ultimul președinte, Robert Zoellick, a fost ales la data de 30 mai 2007 cu unanimitate de voturi de către cei 24 de membri ai Consiliului de Administrație al BM.87
Dintre cei 11 președinți care s-au succedat la conducerea BM, șapte au fost membri ai Consiliului Relațiilor Externe, 4 au fost membri ai Comisiei trilaterale, 7 au afiliații cu bănci globale majore (Chase Manhattan, J.P.Morgan, Bank of America, First Boston, Brown Brothers Harriman, Salomon Brothers, Federal Reserve) și 4 au fost direct conectați cu interesele Rockefeller.88
FMI intervine în țările falimentare doar dacă acestea acceptă condiționalitățile impuse de aceasta. Aceste condiționalități reprezintă în fapt condițiile atașate contractului de împrumut și sunt tipic nefinanciare ca substanță, cum ar fi cererea adresată unei țări de a privatiza sau de a reglementa un serviciu public cheie. Cu alte cuvinte, FMI este liberă să intervină în legislația țării pe care o împrumută, dacă aceasta este de acord în privința condițiilor.
În aplicarea acestor condiții, FMI este ajutată și sprijinită de BM. Economistul Alex Dreher semnalează strânsa coordonare a FMI cu BM: „Reformele programelor FMI au fost în principal proiectate de către
86. IMP, What is the International Monetary Fund?, 30 septembrie 2006, www.imf.org, About the IMF
87. Vlad Mironescu, Robert Zoellick, noul președinte al Băncii Mondiale, Revista „Capital”, 26 iunie 2007
88. Patrick Wood, Operațiuni bancare globale: Banca Mondială, August Review, vol. 6 , nr. 2, 1 februarie 2006
economiștii Băncii Mondiale. Condiționalitatea Fondului, deseori susținea măsurile conținute în operațiunile publice de reformă avizate de către Bancă. […] Modalitățile și orarul de implementare era dezvoltat de asemenea de către Bancă”.89
Între principalele acțiuni întreprinse de FMI împreună cu BM se numără criza apei din Bolivia din 1998, când FMI a aprobat un împrumut de 138 milioane de $ acestei țări, pe acre l-a descris ca fiind menit să ajute țara să-și controleze inflația și să își stabilizeze economia. Împrumutul era acordat Boliviei numai în urma acceptării de către aceasta de a-și privatiza „restul de inițiative publice”, printre care și serviciile apei. Odată aceste împrumuturi acordate, Bolivia s-a aflat sub presiuni puternice venite din partea BM. Cetățenii s-au aflat în situația de a plăti și mai multe impozite și taxe, iar singurii beneficiari au fost băncile comerciale și câțiva politicieni corupți.90
Tot în 1998, FMI și BM au intervenit în Brazilia, acre nu-și mai putea plăti dobânda excesivă acumulată pentru împrumuturile pe o perioadă prelungită către bănci precum Citigroup, J.P.Morgan, Chase și Fleet Boston. Chiar și aceste bănci se aflau în situația de a pierde o sumă uriașă de bani. FMI, alături de BM și SUA au scos Brazilia din criza financiară cu un pachet de 41,5 miliarde $, ce a salvat țara și unitatea ei monetară, dar și băncile private. Cu privire la această operațiune, congresman-ul Bernard Sanders, membru al Subcomitetului pentru Politica Monetară Internațională și de Schimb a semnalat: „Salvarea Braziliei de către FMI este profit pentru bănci și dezastru pentru plătitorii de taxe ai SUA. În timp ce noi avem 6 trilioane
89. Idem, Operațiuni bancare globale: FMI, August Review, vol I, nr.1, 29 decembrie, 2005
90. Idem, Operațiuni bancare globale: Banca Mondială, August Review, vol. 6 , nr. 2, 1 februarie 2006
de dolari datorie națională, un deficit federal în expansiune și un număr din ce în ce mai mare de necesități sociale ce așteaptă să fie luate în considerare, pentru veterani, bătrâni și copii, este inacceptabil ca miliarde din dolarii americani plătiți în taxe să fie trimiși către FMI pentru salvarea Braziliei. Adevărații câștigători în această situație sunt marile, profitabilele bănci ale SUA, cum ar fi Citigroup, care au făcut investiții riscante de miliarde de dolari în Brazilia și acum vor să fie sigure că acestea sunt plătite înapoi”.91
Referitor la criza din Mexic din 1995, când FMI a împrumutat statul cu 30 de miliarde $ din fondurile SUA, George P. Schultz, membru al Comisiei Trilaterale, a replicat: „Apărătorii FMI deseori susțin că salvarea Mexicului a fost un succes deoarece guvernul mexican a plătit aceste împrumuturi la timp. Dar poporul mexican a suferit un declin masiv al standardului de viață, ca rezultat al acestei crize. Așa cum se întâmplă de obicei când FMI intervine, guvernele și creditorii au fost salvați, nu și poporul”.92
Apogeul finanțărilor a fost atins tot în 1998, când FMI a intervenit cu un pachet de 118 miliarde $ pentru salvarea investițiilor private din Asia. Același George Schultz care criticase acțiunea din Mexic în 1995, împreună cu William E. Simon, Secretar al Trezoreriei sub președinții Nixon și Ford și Walter B. Wriston, fost chairman al Citibank și membri ai Consil on Foreign Relations, au redactat lucrarea Who needs the IMF? (cine are nevoie de FMI?) pentru instituția Hoover.
Atacul lor a fost sever și a concluzionat cu faptul că:”FMI este ineficient, inutil și învechit. Nu avem nevoie de alt FMI așa cum domnul George Soros recomandă. Odată criza asiatică încheiată, ar trebui să-l
91. Idem, Operațiuni bancare globale: FMI, August Review, vol I, nr.1, 29 decembrie, 2005
92. Ibidem
abolim pe cel pe care îl avem”. În 2001, FMI a oferit un pachet de scoatere din criză a Argentinei, în valoare de 8 miliarde $. Și în acest caz, principalii beneficiari au rămas megabăncile europene care dețineau 75% din datoria externă a țării.93
Analizând toate aceste evenimente, nu se înțelege în ce punct FMI și BM se îngrijesc de eradicarea sărăciei așa cum proclamă în mod public. În acest context nu este întâmplătoare remarca cercetătorului Cristian Crăiță referitoare la FMI: „Ideea de a așeza FMI-ul și condițiile sale neîndurătoare în centrul tratativelor cu țările datoare provine din America94 și a avut ca urmare transformarea FMI-ului într-o adevărată poliție mondială, ce acționează în numele marilor bănci private”.95
Cu siguranță, BM, cât și FMI vor continua să opereze în ciuda criticilor politice sau al protestului public, acestea reprezentând în fapt modele instituționale dominate de elitiști.
93. Ibidem
94. America deține în cadrul FMI 16,4% din voturi, urmată de Japonia cu 7,9% și Germania cu 4,5%. În condițiile în care deciziile importante necesită un vot super-majoritar de 85%, SUA se pot opune efecient prin veto oricărei schimbări.
95. Cristian Crăiță, op. cit., p. 47
Sediul Fondului Internațional Monetar, Washington DC
Sediul Băncii Mondiale,Washington DC
Dominique Strauss-Kahn,
președintele actual al Fondului Monetar Internațional,
nominalizat pe 28 septembrie 2007
Robert Zoellick, președintele actual al Băncii Mondiale,
nominalizat în această funcție pe 25 iunie 2007
II.5. Comisia Trilaterală
În concepția jurnalistului român, George Preda, Comisia Trilaterală (denumită de aici înainte TC – Trilateral Commision) este un „grup elitist care îi reunește pe conducătorii celor mai puternica corporații industriale și comerciale din lume, precum și ai celor mai bogate bănci, inclusiv BM și FMI, alături de personalități din mediul științific, universitar, sindicate, presă, drept”.96
Comisia Trilaterală a avut o bază pur economică, așa cum remarcă senatorul Barry Goldwater în cartea sa din 1979, With no apologies (Fără scuze): „Comisia Trilaterală este internațională și încearcă să fie vehiculul unei consolidări multinaționale a intereselor comerciale și bancare prin înșfăcarea controlului asupra guvernului politic al SUA”.97
Caracterul economic este subliniat și de Cristian Crăiță: „Scopul acestei organizații este de a uni forțele giganților industriali și economici, adică SUA, Japonia și Europa Occidentală”.98
Ideea creării TC i-a aparținut în totalitate președintelui Council on Foreign Relations, David Rockefeller. La întrunirea Bilderberg din 21-23 aprilie 1972 din Knokke-Heist, Belgia, Rockefeller avea să anunțe crearea Comisiei, idee care a fost primită cu entuziasm.
Pentru punerea în mișcare a TC, D. Rockefeller s-a bazat pe
96. George Preda, Comisia Trilaterală controlează din umbră economia mondială, iulie 2007, yogaesoteric.net
97. Patrick Wood, The Trilateral Commision: Usurping Sovereignity, August Review, vol. 5, nr. 12,
14 noiembrie 2005 augustreview.com
98. Cristian Crăiță, op. cit., p. 44
inspirația și ajutorul unui profesor de la Universitatea din Columbia, polonezul Zbigniew Brzezinski.99
Într-un articol publicat în 1970, în publicația oficială a Council on Foreign Relations, Foreign Affaires, Brzezinski susținea necesitatea de a se crea o alianță mondială între nucleele conducătoare din Europa, America de nord și Extremul Orient: „ Este necesară o nouă și mai largă organizație – creație a unei comunități a națiunilor dezvoltate care în mod efectiv să poată discuta și căuta rezolvare al diferitele probleme ce confruntă omenirea. Pe lângă SUA și Europa de Vest, ar trebui inclusă și Japonia. Un consilier reprezentând SUA, Europa de Vest și Japonia, ai căror șefi de stat să țină mitinguri regulate și având o structură de bază, ar fi un bun start”.100
Aceste idei au fost elaborate de Brzezinski ulterior în lucrarea Between two ages: America`s role in the technotonic era (Între două epoci: rolul Americii în era tehnotonică), care avea să devină baza ideologică a TC. Brzezinski a mai susținut în cartea sa că „suveranitatea națională nu mai este un concept viabil”, pronosticând „o mișcare unită în vederea formării unei comunități mai mari, prin dezvoltarea națiunilor […], manifestată prin varietatea relațiilor indirecte și a limitării deja în vigoare a suveranității naționale”.101
TC a luat ființă în 1973 și cuprindea lideri din afaceri, finanțe, guverne și presa din Europa de Vest, America de Nord și Japonia. David Rockefeller era președintele fondator, iar Brzezinski directorul fondator al diviziei Americii de Nord, a cărui majoritate a membrilor erau în același timp membri ai Council on Foreign Relations.
Ceva mai târziu, în Wall Street Journal, numărul din aprilie 1980,
99. Cristina Martin, op. cit., p. 97
100. James Perloff – În umbra puterii: CFR și declinul american, ed. Tehnică, Buc, 1997, p. 156
101. Ibidem, pp. 97-98
David Rockefeller explica: „Comisia Trilaterală este, în realitate, un grup de cetățeni interesați în propagarea unei mai eficiente înțelegeri și cooperări între aliații internaționali”.102
Împreună cu Brzezinski, David Rockefeller a ales aproximativ 300 de persoane din America de Nord, Europa și Japonia, pe care le-a invitat să facă parte din Comisie. Acești oameni se aflau în vârful piramidei în profesia lor, fie ea corporatistă, academică, politică sau din presă. Faptul că au putut convinge atât de mulți oameni sa spună „da” invitației, este o mărturie a imensei influențe pe care o exercitau Rockefeller și Brzezinski în lume.
În opinia multor cercetători, motivul pentru care era necesară TC se datora necesității de a pune o nouă ordine în economia mondială. Pentru o mai bună funcționare a sistemului economico-financiar internațional, se cerea o mai strânsă cooperarea între zonele cele mai dezvoltate din punct de vedere economic din lume: continentul european, american și asiatic, cu implicarea directă a țărilor mai puternice din zonele respective.
Probabil nimeni nu a descris operațiunea TC mai succint decât a făcut-o reporterul veteran, Jeremiah Novak în Christian Science Monitor din 7 februarie 1977: „ Astăzi, un nou val de economiști, lucrând într-o organizație sub numele de Comisia Trilaterală, se află pe punctul de a crea un nou sistem economic, internațional, unul proiectat de oameni la fel de inteligenți precum Keynes și White103”.104
Reprezentând o creație în totalitate americană, în care majoritatea membrilor erau și membri CFR (Council on Foreign Relations) și implicit
102. James Perloff, op. cit., p. 157
103. Autorii sistemului creat în urma Conferinței de la Bretton Woods din 1944
104. Patrick Wood, The Trilateral Commision: Usurping Sovereignity, vol. 5, nr. 12, 14 noiembrie 2005 August Review, augustreview.com
erau personalități de marcă în domeniile în acre activau, TC și-a făcut simțită prezența și în Departamentul de Stat american.
James Earl Carter, cel de-al 39-lea președinte al Americii, între anii 1977-1981, a fost ajutat de David Rockefeller și Brzezinski să câștige cursa democrată pentru nominalizare și postul de președinte, mobilizând puterea monetară a bancherilor de pe Wall Street, influența intelectualilor din comunitatea academică și controlorii media reprezentați în adunarea membrilor CFR și al TC.
Nu a fost un accident faptul că Brzezinski și Rockefeller l-au invitat pe Carter să intre în Comisie în 1973. dar nu erau dispuși să mizeze totul pe mâna lui Carter. L-au făcut membru fondator al Comisiei, dar, pentru a-și păstra opțiunile deschise, i-au adus în organizație pe Walter Mondale și pe Elliot Richardson, un foarte bine văzut membru al administrației Nixon, ținând cont în același timp și de alți potențiali candidați.105
Imediat după nominalizarea sa în 1977, Carter l-a ales ca vice-președinte pe Mondale, iar Brzezinski a fost numit în funcția de consilier în problema afacerilor externe. De asemenea, încă 16 membri ai TC au fost instalați în Cabinetele Casei Albe și în agenții guvernamentale importante. Despre această polarizare a puterii comentează Antony Sutton: „Aspectul cel mai interesant al trilateralismului este că reunește mai mult persoane care dețin funcții de putere și influență, decât persoane puternice și influente”.106
Toate administrațiile americane după Carter, au avut într-un număr neobișnuit de mare, membri ai Trilateralei.107
105. Wilhelm von Angelsdorf – Mâna lungă a conspirației, ed. Antet, Prahova, p. 170
106. Antony Sutton – Trilaterals over America, San Diego, 2006, p. 11
107. Ibidem, p. 23
Ronald Wilson Reagan (1911-2004), cel de-al 40-lea președinte al Americii, nu a fost membru al TC, însă vice-președintele său, George H.W. Bush, a fost. Alegerea lui George H. W. Bush în funcția de președinte a consolidat și mai mult influența TC în SUA. William Jefferson Clinton, membru al TC, a urmat în 1992 în funcția de președinte, pentru ca în 2000, George Bush Junior să preia ștafeta prezidențială. Bush Junior nu este un membru al TC, însa vice-președintele său, Dick Cheney, este.108
TC nu este un grup secret, securitatea întrunirilor sale nu este atât de strictă ca în cazul clubului Bilderberg, iar membrilor din presă nu le este interzisă mediatizarea evenimentelor. De altfel, Comisia dispune chiar de un site, unde își publică listele membrilor, rapoartele anuale sau semestriale, rolul scopul și obiectivele organizației, precum și programele activităților și evenimentelor pe care le organizează.
Datele întrunirilor sunt publice, cea din 2007 a fost susținută în Belgia, la Bruxelles, între 16 și 19 martie, iar cea din 2008 va avea loc la Washington DC între 25-28 aprilie 2008.
Subiectele dezbătute în cadrul reuniunilor sunt ulterior publicate în Trialogue, revista oficială a TC.
Definiția TC postată pe site-ul său oficial este suficient de hilară încât să stârnească controverse: „forum non-guvernamental, cu orientare politică, adunând 350 de cetățeni distinși ai Europei de vest, Nordului Americii și Asia, cu scopul încurajării înțelegerii reciproce și unei mai strânse cooperări între aceste trei regiuni asupra unor probleme comune”.109
108. Patrick Wood, op.cit.
109. Site-ul oficial al TC – www.trilateral.org, Frequently asked questions – What is the Trilateral Commision?
Comisia se întrunește anual, rotativ, în fiecare regiune. În 2006 s-a întrunit la Tokyo, în 2007 în Belgia, iar întrunirea din 2008 va avea loc în Washington. Fiecare zonă susține conferințe regionale anuale și diferite tipuri de evenimente pe cont propriu.
Conform propriilor publicații, membrii TC care sunt numiți în funcții publice în țările de proveniență sunt obligați să renunțe la statutul de membru al TC.
Atribuțiile de conducere în cadrul TC sunt preluate de un Comitet Executiv, format din 36 de membri. Aceștia reprezintă elita Comisiei.
În prezent, printre personalitățile marcante care fac parte din Comitetul Executiv, îi regăsim pe: Zbigniew Brzezinski, François Bujon de L’Estang, președinte al Citigroup din Paris, fost ambasador al Franței în SUA, Vladimir Dlouhy, fost ministru al Industriilor și Comerțului în China, Bill Emmott, editor la The Economist în Londra, Toyoo Gyohten, vicepreședinte al Tokyo-Mitsubishi, Mugur Isărescu, guvernator al Băncii naționale din România, Béla Kadar, fost ministru al Relațiilor Economice Internaționale din Ungaria, Lee Hong-Koo, ambasador coreean în marea Britanie și SUA, etc.110
110. Trrilateral.org – Membership
Zbigniew Brzezinski,
Co-fondator al Comisiei Trilaterale
Jimmy Carter,
fost președinte al SUA și co-fondator al Comisiei Trilaterale
II.6. Organizația Națiunilor Unite
Urmările Primului Război Mondial dau naștere primei organizații pentru securitate colectivă: Societatea Națiunilor. Acesta eșuează în misiunea pentru care a fost creată atât datorită absenței (SUA) sau a retragerii (Japonia, Germania, Italia) statelor care ocupau poziții cheie pe eșicherul internațional, cât și a ineficacității sancțiunilor și lipsa organizațiilor economice internaționale.
La sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, este creată Organizația Națiunilor Unite (ONU) pentru a atenua neajunsurile pe care le avusese Societatea Națiunilor.
La fel ca și Societatea Națiunilor, ONU este de inspirație americană – constituirea unui forum pe cât se poate de universal cu un organ restrâns în centrul său, Consiliul de Securitate, compus din marile puteri (cei cinci membri permanenți) și însărcinat cu menținerea ordinii internaționale.111
Documentele fondatoare ale ONU sunt Carta Națiunilor Unite și Statutul Curții Internaționale de Justiție, Declarația Universală a Drepturilor Omului, dar și rezoluții ale Consiliului de securitate, hotărâri ale Adunării Generale sau documente elaborate de către Consiliul Economic și Social.
Carta Națiunilor Unite a fost semnată la San Francisco la 26 iunie 1945, la încheierea Conferinței Națiunilor Unite și a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945.
111. Philippe Moreau, op. cit, p. 11
Statutul Curții Internaționale de Justiție este parte integrantă a Chartei. Odată cu intrarea în vigoare a Cartei, ia naștere ONU, compusă din 51 de țări care se angajau să mențină pacea prin cooperare internațională și colectivă. Astăzi, aproape toate națiunile lumii sunt membre ONU: 192 de țări.
În preambulul Cartei ONU, „popoarele națiunilor unite” își exprimă dezideratul „de a practica toleranța și de a trăi în pace unul cu celălalt, ca buni vecini, prin unirea forțelor pentru menținerea păcii și securității internaționale”.112
Capitolul I al Cartei enunță scopurile principale ale ONU: „pacea și securitatea internațională” prin luarea de măsuri colective, dezvoltarea de „relații prietenești între națiuni”, prin respectarea principiului egalității în drepturi a popoarelor, realizarea unei „cooperări internaționale” în rezolvarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural, umanitar și ca ONU să reprezinte un „centru în care să se armonizeze eforturile națiunilor către atingerea acestor scopuri comune”.113
Sistemul ONU are la bază șase organe principale, înființate prin articolul 7 al Cartei Națiunilor: „se înființează ca organe principale ale ONU: o Adunare Generală, un Consiliu de securitate, un Consiliu Economic și Social, un Consiliu de Tutelă, o Curte Internațională de Justiție și un Secretariat”.114
Adunarea generală este principalul organ de dezbatere al ONU. Principiul său este „un stat, o voce”. Adunarea Generală este un fel de
112. Charta Națiunilor Unite, San Francisco, 26 iunie 1945, în „Monitorul Oficial” din 26 iunie 1945, preambul.
113. Ibidem, art.1
114. Ibidem, art. 7(1)
parlament mondial care deliberează asupra tuturor problemelor mari ce țin de ordinea internațională,115 având însă doar dreptul de a face recomandări Consiliului de Securitate.
Consiliul de Securitate reprezintă centrul de putere al organizației, având ca principală responsabilitate „promovarea și menținerea păcii și securității internaționale”.116 Consiliul este alcătuit din 15 state, însă doar cele 5 mari puteri sunt membri permanenți ai Consiliului: China, Franța, Rusia, Anglia și SUA. Membrii nepermanenți sunt aleși pe o perioadă de doi ani, în funcție de criteriul geografic. Fiecare membru permanent dispune de un vot, iar adoptarea oricărei decizii importante trebuie să aibă acordul celor 5 membri.
Consiliul Economic și Social (CES), aflat sub autoritatea Adunării Generale, este organul consultativ al ONU în domeniile „economie, social, cultural, al învățământului, al sănătății și al altor domenii conexe”.117 CES este compus din 54 de membri, aleși de Adunarea Generală.
Consiliul de Tutelă s-a ocupat de supravegherea administrației teritoriilor aflate sub tutelă; el asocia pe bază de parteneriate puterile administratoare și pe cele non-administratoare. Prin decolonizare, Consiliul și-a pierdut rațiunea de a mai exista.118
Curtea Internațională de Justiție (CIJ), care îi succede din 1945 Curții Permanente de Justiție, creată de Societatea națiunilor, este organul judiciar principal al ONU. Este compus din 15 judecători independenți, aleși pe o perioadă de 9 ani de Adunarea Generală și de Consiliul de Securitate,
115. Philippe Moreau Defarges, op. cit., p. 16
116. Charta Națiunilor Unite, San Francisco, 26 iunie 1945, „Monitorul Oficial” din 26 iunie 1945, art. 26
117. Ibidem, art. 62 (1)
118. Philippe Moreau Defarges, op. cit., p.17
de pe listele de candidați recomandați de statele membre. CIJ are competență dublă: una contencioasă, prin rezolvarea litigiilor de ordin juridic dintre statele care îi recunosc competența, cât și o a doua competență consultativă, putând fi sesizată pentru avizul asupra punctelor de drept printr-un organ al ONU (de regula Adunarea Generală) sau printr-o instituție specializată.
Secretarul General este cel mai important funcționar al organizației. El își administrează personalul și își pregătește bugetul. Are un rol politic eminent, atrăgând atenția Consiliului de Securitate asupra oricărei afaceri care amenință pacea. În plus, Secretarul general girează operațiunile de menținere a păcii sub controlul Consiliului de Securitate.
Începând cu 1 ianuarie 2007, Secretar General este Ban Ki-Moon, fost ministru de externe și al comerțului din Republica Coreea. Acesta a fost precedat de alți șapte demnitari, ultimul fiind Kofi Annan.
La nivel internațional, ONU acționează de asemenea și prin intermediul instituțiilor sale de specialitate în diferite domenii: „Diversele instituții specializate, create prin acorduri interguvernamentale și prevăzute, în termenii statutului lor cu atribuții internaționale în domeniile economic, social, al culturii intelectuale și al educației, al sănătății publice și alte domenii conexe sunt legate de Organizație…”.119
Între aceste instituții, cele mai importante sunt: AIEA (Agenția Internațională pentru Energie Atomică), OIM (Organizația Internațională a muncii), UNESCO (Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură), OMS (Organizația Mondială a Sănătății), FMI, BIRD, UIT (Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor), OMPI (Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale) și OMC (Organizația Mondială a Comerțului).
119. Charta națiunilor Unite, San Francisco, 26 iunie 1945, „Monitorul Oficial din 26 iunie 1945,
art. 57 (1)
În ceea ce privește securitatea și menținerea păcii, conform Cartei (capitolul VI – „Rezolvarea pașnică a diferendelor”), Consiliul de Securitate are mai întâi un rol de prevenire a conflictelor, acționând prin recomandare, mediere sau conciliere. Dar inovația se află în capitolul VII – „Acțiunea în caz de amenințare împotriva păcii, de încălcări ale păcii și de acte de agresiune”. După ce a constatat că se confruntă cu o asemenea situație, Consiliul decide toate măsurile necesare, însă neimplicând de la început forța armată ( de exemplu, embargo asupra armelor, sancțiuni în plan economic), eventual mobilizând apoi această forță.
Pentru aceste cazuri speciale, Consiliul de Securitate trebuie să stabilească un Comitet de Stat-Major, iar statele membre ONU trebuie să pună la dispoziția sa mijloace militare necesare.
Operațiunile de menținere a păcii sunt foarte ambițioase: angajând mii sau zeci de mii de oameni în aceste operațiuni, scopul lor este de a interveni între beligeranți, odată cu un acord de încetare a focului. Aceste operațiuni nu sunt prevăzute în Cartă. Prima dintre ele a fost inventată de Adunarea Generală servindu-se de „Rezoluția Achenson”: operațiunea FUNU I (Forța de Urgență a Națiunilor Unite), având misiunea de a supraveghea încetarea ostilităților în urma afacerii Suez (între noiembrie 1956 și iunie 1967).120
Operațiunile de menținere a păcii s-au desfășurat până în prezent în cinci zone ale globului: zona Africii, zona Americilor, Asia și Pacific, Europa și Orientul Mijlociu.
De asemenea, ONU este un apărător declarat al drepturilor omului, deziderat existent și în preambulul Cartei Națiunilor: „Noi, popoarele Națiunilor Unite, hotărâte să izbăvim generațiile viitoare de flagelul
120. Philippe Moreau Defarges, op. cit., pp. 24-25
războinic, care, de două ori în cursul vieții unui om, a provocat omenirii suferințe de nespus, să ne reafirmăm credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane”.121
Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948, considerând că „recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile, constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume”.122
121.Charta națiunilor Unite, San Francisco, 26 iunie 1945, „Monitorul Oficial” din 26 iunie 1945
122.Universal Declaration of Humain Rights, 10 decembrie 1948
Clădirile Organizației Națiunilor Unite, New York
Ianuarie 2007, Belgia: Dl. de Hoop Scheffer (dreapta) îl întâmpină pe Secretarul General al Organizației Națiunilor Unite, Ban Ki-moon, la Cartierul General al NATO
Peace Palace, sediul Curții Internaționale de Justiție
Haga, Olanda
23 iulie 2002: Trupele ONU de menținere a păcii (Căștile Albastre)
din Thailanda – ceremonie oficială în Timorul de Est
CAPITOLUL III –
Studiu de caz : Consiliul Afacerilor Externe
III.1. Stabilimentul american
Expresia The Establishment („stabilimentul”) a fost popularizată de scriitorul englez Henry Fairlie într-un articol despre clasa conducătoare din Anglia, și folosit ulterior în SUA în timpul războiului din Vietnam ca un termen de dispreț.123
Astăzi, acest cuvânt, în American Heritage Dictionary are un înțeles bine definit ca „un grup exclusiv de oameni puternici care conduc guvernul sau societatea prin acorduri și decizii private”. Ideea unui astfel de aranjament intrigă pe mulți americani, ce cred că guvernul trebuie să fie pentru toată lumea, nu numai pentru cei aleși.
Ziarista Edith Kermit Roosvelt, nepoata președintelui Theodore Roosvelt, observa: „Cuvântul establishment este un termen general pentru forțele de elită din lumea bancară internațională, afaceri și profesii în guvern, în special în nord-est, acre stăpânește cea mai mare parte a puterii indiferent de cine este la Casa Albă”.124
Stabilimentul american este asociat de americani cu cele mai
123. James Perlof, op. cit., p. 10
124. Edith Kermit Roosvelt, Clica elitistă deține puterea în Statele Unite, Indianapolis News, 23 decembrie 1961, p. 6
bogate familii din SUA, în special vechi familii cu renume, al căror fii au studiat la cele mai prestigioase universități americane, precum Harvard, Yale, Columbia, Princeton sau Oxford, au făcut parte din frății exclusiviste cu renume, precum Skull and Bones din cadrul Universității Yale, după studii fiind propulsați pe Wall Steet, șî ulterior fiind cooptați în comitete de conducere ale vastelor fundații Rockefeller, Ford sau Carnegie. În final, mulți dintre ei au avansat ocupând posturi în serviciul public – poziții importante în guvernul federal.127
Pentru a accede la poziții importante în guvernul federal, James Perloff subliniază obligativitatea candidaților de a fi membri Council On Foreign Relations (CFR).
Astfel, CFR a constituit principala legătură între stabiliment și guvernul american, după cum afirmă Arthur Schlesinger în lucrarea O mie de zile.
127. James Perloff, op. cit., p. 11
WALL STREET, simbolul intereselor financiar-bancare
din Statele Unite ale Americii:
III.2. Ce este Consiliul Afacerilor Externe ?
În lucrarea În umbra puterii: CFR și declinul Americii, James Perloff subliniază lipsa de informare a cetățenilor americani în ceea ce privește Consiliul Afacerilor Externe (Council on Foreign Affaires – CFR). O majoritate copleșitoare din masa populației americane nu cunoaște nimic despre această organizație.
Pe site-ul său oficial, CFR se intitulează ca fiind „o organizație de tip think-tank”, editor și furnizator de informații pentru membrii săi, oficialii guvernamentali, oameni de afaceri, jurnaliști, profesori și studenți, lideri civici sau religioși, precum și pentru cetățenii interesați, prin intermediul publicației sale oficiale, Foreign Affaires. Scopul său este de a „promova și facilita politicii externe și a rolului SUA în lume”.128
CFR se autointitulează ca fiind o organizație cu rol de consiliere, menționând că “nu ia nici un fel de poziție instituțională în probleme care privesc politica”.129
Contrar informațiilor oficiale furnizate de CFR, o serie de autori, care studiază în amănunt fenomenul, precum James Perloff, Gary Allen, Jan van Helsing sau profesorul Caroll Quigley, definesc natura și scopurile CFR într-o manieră cu totul diferită.
Autorul german, Jan Udo Holey, cunoscut sub pseudonimul de Jan van Helsing, ale cărui cărți au fost interzise în Olanda și Germania, consideră CFR ca fiind „cea mai influentă organizație din SUA.130
128. Site-ul oficial al CFR – www.cfr.org
129. Ibidem
130. Jan van Helsing – Organizațiile secrete și puterea lor în secolul XX, ed. Samizdat, p. 93
Newsweek se referă la liderii CFR ca la „cei care hotărăsc politica externă a Statelor Unite în cadrul Stabilimentului”.131
Theodore White, câștigător al premiului Pulizer, afirmă că „lista membrilor CFR a furnizat personal atât pentru administrațiile republicane, cât și pentru cele democrate, pe parcursul unei generații, pentru funcții înalte la Washington”.132
Patrick Wood caracterizează CFR drept „cel mai semnificativ corp de elitiști cu viziuni globale din SUA” și subliniază legătura strânsă pe acre o are Stabilimentul cu Guvernul prin intermediul CFR în sensul că „politicienii deseori consultă lista membrilor săi (a CFR) când se află în căutarea unor persoane care să ocupe diverse poziții în guvern”.133
Conform jurnalistului G. Edward Griffin, CFR nu este o organizație partizană. Votanții sunt îndemnați să creadă că, votând pentru Partidul Democrat sau pentru cel Republican , au de ales. Chiar își imaginează că participă în propriul lor destin politic, sar aceasta este o iluzie.134
Această situație este și mai bine descrisă de profesorul Carol Quigely: „Argumentul că cele două partide ar trebui să reprezinte idealuri și politici opuse, una, probabil de Dreapta, cealaltă de Stânga, este una prostească, acceptabilă numai amatorilor de doctrine și gânditorilor academici. În schimb, cele două partide trebuie să fie aproape identice pentru ca poporul american să-i ‚arunce pe nedoriți’ deoparte în timpul alegerilor fără a produce o profundă sau extremă schimbare în politică. […] Fiecare partid la putere devine cu timpul corupt, obosit, neîntreprinzător,
131. Newsweek, 6 septembrie, 1971, p. 74
132. James Perloff, op. cit., p.13
133. Patrick Wood, August Review, vol. 5, nr. 12, 14 noiembrie 2005
134. G. Edward Griffin, The Council on Foreign Affaires, iunie 2007, altermedia.info
lipsit de vigoare. Atunci, înlocuirea lui trebuie să fie posibilă, odată la patru ani dacă este necesar, de către celălalt partid, care nu va prezenta aceleași simptome, dar va urmări, cu vigoare, aproximativ aceeași politică de bază”.135
Influența CFR în politica americană este atât de mare, încât Servanto Gonzales, autorul cărții The Nuclear Deception: Nikita Khrushchev and the Cuban Missile Crisis scria despre alegerile din 2004: „Americanii vor alege acre dintre membrii CFR vor controla guvernul SUA în următorii patru ani: cei care acționează sub masca Partidului Republican sau cei din Partidul Democrat”.136
III.3. Cum s-a format Consiliul Afacerilor Externe ?
Primul Război Mondial a produs distrugeri imense și a cerut un sacrificiu uman de neînchipuit. La încheierea sa, imperii întregi se aflau sub ruine, iar condițiile de pace impuse au dus la conflicte armate viitoare.
In acest sens, Lloyd George, primul ministru al Marii Britanii din acea perioadă declara: „Avem un document scris, care en garantează un alt război în douăzeci de ani… Dacă unei națiuni (Germania) i se impun condiții pe care nu le poate îndeplini, atunci este silită, ori să încalce Pactul, ori să poarte război”.137
Primul Război Mondial a fost ocazia pentru SUA să iasă din
135. Caroll Quigley, Tragedy and hope, Macmillan Publishing Company, 2000, pp. 1247-1248
136. Mihai Vasilescu, CRE – Organizația care controlează politica mondială, yogaesoteric.net, iunie 2007
137. Jan van Helsing, op. cit, p. 92
izolaționism. Cetățenii americani nu au fost ușor convinși să intre într-un război care nu îi privea. În acest caz, a fost nevoie să se inventeze un incident care să constituie motivul provocării.
Aceasta s-a întâmplat când un submarin german a scufundat tras-oceanicul britanic Lusitania, care naviga din New York, îndreptându-se spre Anglia. 128 de americani de la bordul navei au pierit, și această tragedie, mai mult ca orice alt eveniment, a fost folosită ca să trezească un sentiment anti-german în americani.138
Lusitania transporta șase milioane de cartușe plus alte muniții de război pentru Anglia, motiv pentru care nemții au scufundat-o, exploziile interne au provocat scufundarea vasului în mai puțin de 18 minute după prima lovitură.139 Woodrow Wilson a ordonat ca documentul original care cuprindea listele muniției să fie ascuns în arhivele trezoreriei.140
Primul Război mondial s-a finalizat cu victoria Antantei.
La 18 ianuarie 1919 s-au deschis la Paris lucrările Conferinței de Pace, unde au participat reprezentanți a 27 de state aliate și asociate, fără ca statele învinse să fie prezente.
Elementul senzațional l-a constituit decizia președintelui american, Woodrow Wilson de a veni în Europa la Conferința de Pace împreună cu o impresionantă delegație. Wilson a fost președintele american care a pus capăt tradiției de a nu părăsi teritoriul SUA.141
Printre problemele acre au stat în atenția Conferinței de Pace s-a numărat și propunerea președintelui Woodrow Wilson de a constituire a „unei organizații internaționale pentru soluționarea pe cale pașnică a
138. James Perloff, op. cit., p. 34
139. Colin Simpson, The Lusitania, Boston Little, Brown, 1972, p. 157
140. Ibidem, pp. 264-265
141. Valentin Ciorbea, op. cit., pp. 16-17
diferendelor dintre state, cunoscută ulterior sub numele de Societatea Națiunilor”.142
În declarația lui Wilson, făcută în fața Senatului la 27 decembrie/8 ianuarie 1918, la punctul 14 se propunea: „Va trebui să se întemeieze o asociație a tuturor statelor, mari și mici, în scopul obținerii de garanții egale și mutuale pentru independența politică și integritatea teritorială”. Președintele Wilson se mai pronunțase anterior public în favoarea creării unei instituții „bine definită a unei forțe colective”.143
Ideea creării unei astfel de organizații, nu i-a aparținut, însă, în realitate, președintelui american Wilson. Ray Stannard Baker, biograful oficial a lui Wilson, spunea că „de fapt, nimic, nici o singură idee”, din Cele 14 puncte ale lui Wilson, după cum este cunoscută declarația, nu i-a aparținut președintelui Wilson, ci colonelului House.144
Edward Mandell House era o personalitate importantă a comunității bancare. Titlul de colonel era strict onorific, deoarece House nu a servit niciodată în armată. De asemenea, era consilierul prezidențial de frunte al lui Wilson.
Conform celor afirmate de Charles Seymour, președintele Wilson „a aprobat aproape în întregime documentul, iar transcrierea copiei se limita doar la structura frazei”.145
În 1917, House, împreună cu Elihu Root, avocatul miliardarului J.P.Morgan, au format un grup în New York, numit The Inquiry (Cercetarea), constituit din aproximativ 100 de membri. Misiunea lor era să sintetizeze opțiunile pe care le avea lumea – în speță SUA, după victoria
142.Ibidem, pp. 17-18
143.Ibidem, p. 27
144. James Perloff, op. cit., p. 32
145. Ibidem, p. 36
Aliaților. În urma muncii lor au rezultat 2500 de documente ce analizau factorii economici, politici și sociali care descriau tabloul mondial de după sfârșitul războiului. Astfel că strategia oficială a SUA prezentată de Wilson la Conferința de Pace din Franța In 1919, a fost în realitate punctul de vedere al acestui grup.146
Aproximativ 20 de membri ai grupului Inquiry l-au însoțit pe Wilson la Paris în 1919, împreună cu House și bancherii Paul Warburg și Bernard Baruch.
Liga Națiunilor a fost formată. Țările înrolate dispuneau de puternice forțe operaționale pe plan internațional, dar SUA nu se putea alătura decât dacă Tratatul de la Versailles primea ratificarea senatului, condiție stipulată de Constituția SUA pentru orice tratat.
La 19 noiembrie 1919, Congresul respinge ratificarea Tratatului de la Versailles, argumentând că statutul Societății Națiunilor includea prevederi ce obligau SUA să-și implice armata în chestiuni ce nu vizau interesele sale.147
Vești despre o rezistență împotriva aprobării Ligii Națiunilor de către Senat ajunseseră la urechile colonelului House, membrilor Inquiry și a altor internaționaliști adunați la Paris. Sub conducerea lui House, membrii Inquiry împreună cu membrii delegației britanice la Conferință, au avut o serie de întruniri.
Pe data de 30 mai 1919, la dineul ce a avut loc la Hotelul Majestic, s-a hotărât crearea Institutului Afacerilor Internaționale, ce urma să aibă două sedii: unul în Londra și celălalt la New York. Sediul american din New York a devenit cunoscut sub numele de Council on Foreign Relations (CFR)
146. Mihai Vasilescu, op. cit.
147. Valentin Ciorbea, op. cit., pp. 36-37
pe data de 29 iulie 1921. concomitent, a fost creat sediul britanic, sub numele de Institutul Regal pentru Afaceri Externe (Royal Institute Of International Affaires).148
Cea mai mare influență în constituirea CFR a avut-o la acea vreme J.P.Morgan, care a finanțat întregul proces. J.P. Morgan este cunoscut ca un important finanțist, bancher, colecționar de artă și filantrop, dar mai ales pentru constituirea în 1892 a mega-concernului mondial General Electric.
În CFR erau implicate foarte multe persoane din anturajul lui J.P. Morgan: avocații, bancherii și partenerii săi de afaceri, ca și persoane cheie din companiile sale.
Elihu Root, avocatul lui J.P. Morgan, a fost primul președinte al CFR. Acest fapt arată influența pe acre o deținea Morgan în cadrul CFR.149
Scopul constituirii CFR concomitent cu dorința de a crea Liga națiunilor nu a fost o simplă coincidență. O uniunea mondială a națiunilor reprezentau deziderate vechi ale elitei politice și economice americane și vest-europene, însă masele nu erau pregătite ideologic pentru așa ceva. Naționalismul era mai puternic decât orice alt tip de manifestație politică și socială.
Liga națiunilor avea să traseze primii pași către globalizarea administrativ-politică a lumii. Consiliul a fost constituit inițial tocmai în acest sens: prin publicația sa oficială, Foreign Affaires, urma să imprime un mod de gândire politică uniformă pentru occident, cu atât mai mult cu cât era în strânsă legătură cu filiala europeană, Institutul Regal din Londra.150
Într-un articol al ediției a treia a Foreign Affaires, numărul din decembrie 1922 scria: „Este evident că nu va fi pace și prosperitate pentru
148. James Perloff, op. cit., p. 40
149. Mihai Vasilescu, op. cit
150. James Perloff, op. cit, p.15
omenire atâta timp cât ea este divizată în cincizeci sau șaizeci de state independente… La fel, nu va fi continuu progres în civilizație sau auto-guvernare printre popoarele înapoiate până când va fi creat un anumit sistem internațional care să pună capăt incidentelor diplomatice în încercarea fiecărei națiuni de a-și asigura securitatea. Adevărata problemă de astăzi este aceea a unui singur guvern a lumii”.151
151.Ibidem, p. 16
Președintele Woodrow Wilson (dreapta) și consilierul său,
colonelul Edward Mandell House, în jurul anului 1915
J.P. Morgan,
principal finanțator al Consiliului pentru Afaceri Externe
JP Morgan Chase, New York
III.4. Ce face Consiliul Afacerilor Externe ?
Deși, CFR nu-și face publicitate, nu este o organizație secretă. Doctorul Caroll Quigley l-a numit „grup de frunte”, Arthur Schlesinger Jr, „organizație de frunte”.
Acesta nu este Stabilimentul, ci numai o componentă de suprafață a acestuia. Organizația dispune de un site personal pe care-și publică rapoartele, menținând, în general aparența unei instituții cu caracter intelectual.152
De-a lungul vremii, CFR a fost în nenumărate cazuri criticat și acuzat de a fi un club elitist. În prezent, clubul își recrutează membrii și din alte domenii decât cele financiar-bancare, de multe ori chiar persoane necunoscute opiniei publice.
În ciuda schimbărilor, rămân însă critici. Moskin, In revista Town and Country din 1987, spunea citând un membru al organizației: „Suntem, încă, organizație de elitiști”, iar un membru mai vechi al Consiliului admitea: „ Culmea ironiei este că acum operează ca un club, mai mult ca atunci când era un club cu ani în urmă. Este cel mai mare club exclusiv din America. Este apraope o formă jamesiană de corupție. Oameni de cultură întâlnesc persoane de pe Wall Street și devin consultanți”.153
Sediul CFR se află în New York, în eleganta Harold Pratt House la 58 East 68th Street. Harol Pratt House găzduiește anual peste 250 de evenimente, cum ar fi lecturi, simpozioane, interviuri, ecranizări, lansări de
152. James Perloff, op. cit, p. 193
153. J. Robert Moskin, Sfat și dezaprobare, revista „Town & Country”, martie 1987, p. 210
carte, etc. Consiliul ține frecvent mitinguri și dineuri care încep întotdeauna cu o cuvântare ținută de o personalitate de stat din Washington sau dintr-o țară străină, urmată de o discuție liberă.
Nimic din ceea ce se vorbește nu se consemnează și nu se înregistrează, violarea acestei reguli constituind un motiv pentru a fi exclus din CFR. Membrii participă la întruniri numai în urma unei invitații.
Pratt House instruiește 15 până la 20 de grupuri de studiu în fiecare an. Fiecărui grup îi este indicat un anumit subiect de politică externă și se întâlnesc în mod regulat ca să-l discute. Concluziile grupului sunt publicate, de obicei, sub forma unei cărți.154
CFR își recrutează membrii din toate sferele sociale. Astfel, cei mai controversați membri sunt actualul președinte și foștii președinți ai SUA. Dintre aceștia, cercetătorii fenomenului CFR îi consemnează pe Herbert Hoover, Dwight Eisenhouwer, Richard Nixon, Gerald Ford, James Carter, George H. W. Bush și William Clinton. John F. Kennedy a susținut că a făcut parte din CFR, dar acesta din urmă nu apare pe listele Consiliului.
Începând cu 1921, anul înființării CFR, listele arată preponderența copleșitoare a membrilor Consiliului în posturile de Secretari de Stat (colin Powell, Madeline Albright, William Richardson, Warren Christopher, Henry Kissinger), Secretari ai Apărării (Donald Rumsfeld, William Cohen, William Perry, Frank Carlucci, Robert McNamara, George Marshalk) și Directori CIA (George Tenet, William Studeman, John Deutch, Robert Gates, George H.W. Bush, William Colby).
În mass-media există foști și actuali membri ai CFR, iar aceștia dețin poziții cheie de management și control, ponderea cea mai mare
154. James Perloff, op. cit, p. 12
regăsindu-se din cadrul la publicații precum: The Army Times, American Publishers, American Spectator, Associated Press, Association of American Publishers, Detroit Free Press, Detroit News, Forbes, Foreign Affairs, Foreign Policy,Wall Street Journal, Los Angeles Times, New York Post, New York Times,Washington Times, Medical Tribune, National Geographi, The Progressive, Public Interest, Reader’s Digest, Rolling Stone, Scientific American, Time-Warner, Time, The Progressive, Public Interest, Reader’s Digest, Rolling Stone, Scientific American, Time-Warner, Time, U.S. News & World Report, Washington Post, The Washingtonian, Weekly Standard, World Policy Journal, Worldwatch, ABC, CBS, CNN, Fox News, NBC, PBS, RCA si Walt Disney Compan, etc.155
În universități și instituții financiare, numărul membrilor CFR în poziții cheie se ridică la peste 1000, conform lui Griffin. 446 de poziții cheie ocupau membrii CFR în 2006 în fundațiile scutite de taxe și think-tank-uri. Dintre cele mai cunoscute regăsim: Atlantic Council, Bilderberg Group, Carnegie Endowment of International Peace, Carnegie Foundation, Ford Foundation, Rhodes Scholarship Selection Commision, Rockefeller Foundation, Rockefeller Brothers Fund și Trilateral Commision.156
Modul de selectare a membrilor este prevăzut de Statutul Consiliului , care este publicat în mod sumar pe site-ul oficial al organizației.
Există două categorii de membri: cei aleși pe viață șî cei cu statut temporar. Cei aleși temporar trebuie să aibă vârsta între 30 și 36 de ani, durata de membru temporar fiind limitată la 5 ani. Toți candidații trebuie să depună un curriculum vitae și un document care să prevadă data nașterii.
Atât un candidat pe viață, cât și unul temporar, trebuie să fie recomandat de minim trei sau patru persoane membre la acea dată în
155. G. Edward Griffin, The Council on Foreign Relations, iunie 2007, altermedia.info
156. Ibidem
Consiliu. Statutul prevede că sunt acceptate recomandări scrise și de la non-membrii CFR, însă este menționat în mod expres că „scrisorile de recomandare din partea membrilor CFR sunt în mod puternic încurajate”.157
Statutul de membru este restricționat la condiția de cetățean american, nativ, naturalizat sau în curs de obținere a cetățeniei.
Anual, CFR elaborează un raport care conține întreaga activitate a organizației, precum: situația financiară, creditele, numărul de membri (în raportul din 1 iulie 2006-30 iunie 2007 sunt înregistrați 4330 de membri, dintre care 1426 în zona New York, 1309 în Washington și 1595 în zona națională și internațională, procentul cel mai mare – 32% – dintre membri fiind din domeniul financiaro-bancar, urmat de educație și cultură cu 18 procente și structuri non-profit cu 15 procente), opinia președintelui și a vicepreședintelui despre organizație, programele de studii, activitatea Foreign Affaires, publicații, Programul Național, Corporațional și cel al Washingtonului, etc.
Actualul președinte al CFR este Richard N. Haass, nominalizat pe acest post în iulie 2003. Înainte de a deveni președinte CFR, în perioada 2001-2003 a fost principal consilier al Secretarului de Stat, Collin Powell în departamentul de Stat.
Din punct de vedere al structurii, CFR este alcătuit dintr-un Comitet de Directori, un Comitet Internațional și restul personalului.
Din Comitetul de Directori fac parte momentan Carla Hills, în calitate de șef executiv al Hills & Company, Robert Rubin, director al Comitetului Executiv al Citigroup Inc., Richard N. Haass, președinte CFR, Peter Ackerman, director management Rickport Capital Inc., precum și alte personalități din domeniul universitar, cultura și media.
157. Site-ul oficial al CFR – www.cfr.org, Membership
Comitetul Internațional a fost fondat în 1995 la decizia Comitetului de Directori și a membrului de onoare, David Rockefeller. Rolul Comitetului Internațional este de a discuta programe instituționale și direcții de strategie în privința unei mai bune colaborări între CFR și instituțiile internaționale. Între membrii de seama ai Comitetului Internațional îi regăsim pe Khalida Alturki din Arabia Saudită, președinte a Trading and Development Company (TRADCO), Mukesh Ambani, din India, președinte al Reliance Industries Ltd. Și alte personalități din domeniul financiar-bancar din Kuweit, Zambia, Venezuela, Brazilia, Franța, Egipt, Israel, Rusia, Japonia, Nigeria, Palestina, Spania, Thailanda, Africa de Sud, Filipine, Suedia, Anglia, China și Mexic.
Eleganta Harold Pratt House,
sediul central al Consiliului Relațiilor Externe
Harold Pratt House – Camera „Rockefeller”
Richard N. Haass,
președintele Consiliului Afacerilor Externe
III.5. Legăturile cu celelalte structuri internaționale
Cea mai importantă publicație a CFR este Foreign Affaires, a cărei editare a început odată cu înființarea Consiliului în 1921. Perloff susține că scopul apariției sale era de a schimba viziunea cetățenilor americani cu privire la Liga Națiunilor, având profunde tendințe globalizatoare.
De asemenea, se vehicula ideea că „dacă vrei să știi cum va acționa guvernul american mâine, trebuie doar să citești revista Foreign Affaires, astăzi!”.158
Evident că rolul ei s-a schimbat pe parcursul anilor. Momentan, revista editează cinci numere pe an, iar în paginile sale sunt publicate ultimele „tendințe” politice, sociale și economice la nivel mondial.
Universități de prestigiu, precum Princeton sau Yale, sunt legate de CFR. În special, din cadrul acestor universități sunt recrutați ulterior tinerii membri proveniți din cele mai bogate familii ale Americii.
Conform jurnalistului Mihai Vasilescu, Woodrow Wilson, înainte de a fi ales președinte al SUA a fost președinte al Universității Princeton. De asemenea, grupul Inquiry, care a elaborat documentația pentru Conferința din Franța din 1919, a fost constituit în preajma Universității Princeton.159
Universitatea Yale este faimoasă datorită frăției Skull and Bones. Acesta este o frăție studențească foarte exclusivistă, acceptând doar fiii celor mai bogate familii din lume.
158. James Perloff, op. cit, p. 14
159. Mihai Vasilescu, op. cit.
Skull and Bones este alcătuit din familii patriciene americane a căror putere se perpetuează ereditar, ca și cum ar fi o monarhie. Printre membrii săi se află aproximativ douăzeci de familii cele mai importante din finanțe și industrie.160
De trei generații, familia Bush face parte din Skull and Bones. În mod paradoxal, Bush Senior a admis că a aparținut acestei grupări secrete în cartea sa, O misiune de îndeplinit (A charge to keep): „Eu am intrat în Skull and Bones, o societatea secretă, dar cum este secretă, nu pot să spun nimic mai mult despre ea”.161
Multe dintre numele prezente pe listele Skull and Bones se regăsesc și pe cele ale CFR, proaspeții absolvenți fiind recrutați de trusturi importante și propulsați în cele mai importante poziții cheie ale sistemului financiar și politic american.
CFR a fost creat tocmai pentru a studia și a îmbunătăți relațiile externe ale Americii cu celelalte state. În acest sens, există schimburi permanente între CFR și celelalte organizații similare din lume, precum Bilderberg, Comisia Trilaterală, Clubul de la Roma sau Banca Mondială. O partea mare din membrii CFR (de exemplu, Rockefeller, Rothschild, Kissinger, Harriman, etc.) sunt membri în același timp și în celelalte organizații de acest tip.
Această rețea foarte bine structurată de organizații reunesc cei mai bogați și mai influenți oameni din lumea, deținători ai pozițiilor de putere cheie în țările lor de origine.
„Discreția” care înconjoară reuniunile CFR, a creat o adevărată „cultură conspiraționistă” în jurul acesteia, mulți cercetători acuzând clubul ca fiind principali globalizatori și mondializatori.
160. Cristina Martin, op. cit., pp. 88-89
161. Ibidem, p. 88
CAPITOLUL IV –
Studiu de caz : Clubul Bilderberg
IV.1. Ce este Clubul Bilderberg ?
În introducerea lucrării Organizațiile secrete și puterea lor în secolul XX, Jan van Helsing afirmă că oamenii pot fi împărțiți în trei categorii. În prima categorie, Helsing îi include pe acei oameni care acționează și care sunt foarte puțini la număr. În cea de-a doua categorie îi reunește pe cei cate asistă la întâmplări, ceva mai numeroși decât prima categorie, dar care nu doresc sau nu pot acționa, iar în a treia categorie și cea mai numeroasă în reunește pe cei care se miră de ceea ce se înlâmplă.162
Pentru majoritatea oamenilor, cuvântul Bilderberg nu înseamnă nimic. Acești oameni, ca reprezentanți ai celei de-a treia categorii, se miră ori de câte ori are loc o revoltă, o manifestație, o revoluție sau un război.
Mass-media reușește să opereze cu succes pe această categorie, înoculând oamenilor ideea conform căreia tot ce se întâmplă în lumea se datorează hazardului.
Nimic, însă, nu se datorează hazardului. În istorie nu există greșeală, iar dacă există, cu siguranță a fost plănuită.
162. Jan Van Helsing, op. cit., p. 15
Clubul Bilderberg face istorie, o istorie nevăzută, însă, pentru mulți.
Conform datelor unanim acceptat de mai mulți cercetători și jurnaliști cu privire la identitatea Bilderberg, acesta este un club exclusivist, elitist, închis publicului, mondialist. Acoperirea de către mass-media mondială este inexistentă. Articole despre Bilderberg se găsesc doar în publicații independente tipărite sau on-line.163
Locul și agenda întâlnirii Clubului este în fiecare an depistată de câțiva detectivi independenți, precum britanicul Tony Gosling sau americanul James Tucker, care urmărește Clubul Bilderberg de aproximativ treizeci de ani. Istoricul Pierre de Villemarest și jurnalistul William Wolf, deja au publicat două volume cu privire la Bilderberg: Facts and Chronicles Denied to The Public, inaccesibilă încă în România, iar sociologul belgian Geoffrey Geuens de la Universitatea Liege a inclus un întreg capitol despre Clubul Bilderberg în una din cărțile sale.164
O adevărată surpriză a fost apariția pe piața europeană a cărții Clubul Bilderberg. Stăpânii Lumii, publicat de jurnalista spaniolă, Cristina Martin, aceasta fiind una dintre puținele lucrări dedicate în totalitate Clubului Bilderberg.
Clubul Bilderberg s-a definit drept „o instituție care urmărește întărirea unității nord-atlantice, frânarea expansionismului sovietic, promovarea cooperării și dezvoltării economice a țărilor din zona occidentală”. Deducem astfel că natura Clubului este una supra-națională.165
David Rockefeller, membru Bilderberg, fondator al Comisiei Trilaterale și membru de onoare al CFR, definea rolul Bilderberg: „Ceva
163. Pepe Escobar, Bilderberg strikes again, 10 mai 2005, www.atimes.com
164. Ibidem
165. Cristina Martin, op. cit, p. 38
trebuie să ia locul guvernelor, iar puterea privată mi se pare o instituție potrivită acestui scop”.166
Denis Healey, unul dintre fondatorii Bilderberg susținea că membrii care alcătuiesc grupul „nu stabilesc politica mondială, ci dezbat pur și simplu linia politică ce trebuie urmată cu persoanele acre o aplică”. Unii membri ai Clubului au arătat necontenit ca acesta este un for în care persoane care se cunosc, ori care au puncte de vedere sau interese comune, se întrunesc și participă la dezbateri. În acest sens, președintele Bilderberg, vicecontele Davignon, a spus: „Nu suntem o clasă conducătoare globală, deoarece cred că nu există o clasă conducătoare globală. Pur și simplu, cred că suntem oameni cu influență, interesați să stăm de vorbă cu alți oameni, și ei cu influență”. Cercetătorii în domeniu sunt de altă părere însă.
Publicistul Alisdair Spark spunea că „ideea unei clici din umbră, care guvernează lumea nu este nouă. Trebuie să ne așteptăm ca oamenii bogați și puternici să organizeze lucrurile în interesul lor. Acesta se numește capitalism”.167
Despre Bilderberg, jurnalista Cristina Martin mărturisește: „Când am auzit prima dată de Clubul Bilderberg, m-au trecut fiorii. Totul părea mai degrabă ficțiune decât realitate. Am contactat imediat un cercetător despre care știam că îi urmărește de mulți ani și al cărui nume nu-l voi dezvălui pentru a-i proteja viață. El mi-a spus: <<Bilderberg este ca Big Brother: Ochiul care vede și controlează totul! Și n-o fac pentru bani, ei sunt deja foarte bogați. Adevăratul lor obiectiv este puterea absolută, forța de a transforma oamenii în sclavi. Puterea este cea care îi atrage și îi unește și îi determină să acționeze>>”.168
166. Newsweek International, 1 februarie 1999
167. Carol Hârșan, Bilderberg 2006 – Subiecte care ard, Ziua, nr. 3646, sâmbătă, 10 iunie 2006
168. Cristina Martin, op. cit., copertă verso
Clubul Bilderberg interconectează persoane cu aceeași cultură și formație academică, unite în vederea atingerii unui țel comun. Multinaționalele care manevrează mai mulți bani decât întregul PIB al multor țări, acționează ca niște insule independente, cu o putere mai mare decât constituțiile statelor suverane, care au capacitatea de a impune legi ale muncii, economice și sociale în țările sărace și destructurate.169
Cercetătorul Jim Marrs subliniază ideea de mai sus: „În plină eră industrială, științifică și nucleară, viața dintr-un sistem democratic este hotărâtă, la fel ca într-un sistem totalitar, de un pumn de oameni. În pofida abordărilor diferite în studierea puterilor din SUA, atât analiștii politici, cât și sociologii sunt de acord că deciziile-cheie în domeniile politic, economic și social, sunt luate de către o minoritate aleasă”.170
De aproximativ treizeci de ani, britanicul Tony Grosling este pe urma membrilor Clubului și dintr-un mic birou instalat acasă lansează în lumea critici acerbe prin intermediul paginii web, www.bilderberg.org . În 2003, el i-a urmărit pe membrii Bilderberg până la Versailles reușind să stea de vorbă cu David Rockefeller, fără a obține, însă, decât răspunsuri laconice.171
Elementul care descrie cel mai bine întâlnirile Grupului Bilderberg este secretul discuțiilor. Nu există comunicat public și nici interviuri acordate de către participanți presei. Aceasta este o regulă la care au convenit fondatorii și urmașii lor.172
Jurnalistul, C. Gordon Tether a fost concediat în 1976 de la Finacial Times, cans a încercat să publice un articol prea explicit despre
169. Ibidem, p. 61
170. Ibidem, p. 82
171. Ibidem, p. 191
172. Carol Hârșan, op. cit.
Club. În articolul din 3 martie 1976, Tether spunea că: „Așa numiții bilderbergeri au insistat mereu ca plecările și venirile lor să fie învăluite într-un mare secret. Până de curând, s-a mers cu secretul atât de departe, încât întrunirea lor anuală a fost complet exclusă din presa mondială. Recent, s-a ridicat vălul doar cât să se știe că întrunirile au loc. dar s-a păstrat interzicerea totală a informării despre ei. Orice conspiratomanie care numără Clubul Bilderberg printre monumentele sale, se va întreba de ce se fac atâtea eforturi pentru ca acest Club să fie ascuns”. Acest articol nu s-a publicat niciodată, fiind cenzurat de redactorul-șef al Finacial Times, Mark Fisher, membru al Comisiei Trilaterale.173
Enciclopedia Britanică definește Clubul Bilderberg ca întrunire anuală de 3 zile, la care participă o sută dintre cei mai influenți bancheri, economiști, oameni politici și funcționari din statele europene și ale SUA. Această conferință are loc în fiecare an în altă țară și în cel mai mare secret. Ea oferă un climat de intimitate neprotocolară, în care cei ce influențează politicile internaționale se simt în largul lor.174
Sediul Bilderberg se află în Olanda, în orașul Leinen.
Clubul invită la dezbaterile sale, de obicei, personalități din Europa, America de Nord, și mai nou Asia, Africa. America de Sud și Orientul musulman sunt excluse. Această favorizare a rasei albe este subliniată și de Rodolfo R. Escobar.175 În 2005, acest obicei a fost depășit, apărând pe listă în calitate de invitați polonezi, turci, palestinieni, slovaci, iranieni, israelieni, etc.
Pe bilderbergeri îi unesc unele trăsături comune: fac parte din familiile cele mai bogate din lumea, au studiat la aceleași universități, unde
173. Cristina Martin, op. cit., p. 189
174. Encyclopedia Britannica On-line – www.britannica.com
175. Carol Hârșan, op. cit.
și-au format o concepție identică despre lume. După studii, au continuat să frecventeze cluburile exclusiviste ale înaltei societăți. Unii sunt proprietarii celor mai complexe și prospere afaceri de pe planetă, alții ocupă funcții de conducere în guvernele cele mai influente de pe glob, alții își exercită influența prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă, pe care el controlează, ori sunt membri ai celor mai prestigioase Universități din mediul academic.176
Aceștia răspund de luarea prin consens a deciziilor, pe care, ulterior, le vor semna și aplica în parlamente sau diverse organizații și instituții precum, ONU, FMI, BM, OMC, UE sau NATO.
IV.2. Cum s-a format Clubul Bilderberg ?
Perioada de formare a grupului a început la jumătatea celui de-al doilea Război Mondial, după ce sovieticii au înfrânt armatele germane la Stalingrad și Kursh în 1942 și, respectiv, 1943. Strategii europeni și americani și-au dat seama că se apropia apusul lui Hitler, astfel încât, elita bancară, legislatorii internaționali și monarhia europeană au decis să se întrunească, într-o încercare de a defini tacticile necesare prin intermediul cărora să nu permită comunismului să se extindă în restul lumii și să-și impună propriul status quo.
Prințul Bernhard al Olandei a argumentat atunci: „Trebuie să răspândim comerțul liber , nu să ridicăm bariere în calea țărilor din Lumea a Treia; acesta va fi cea mai bună garanție pentru oprirea expansiunii
176.Cristina Martin, op. cit., p. 73
comuniste”.177
Între 4 și 11 februarie 1945 a avut loc Conferința de la Ialta, care i-a reunit pe Winston Churchill, primul ministru englez, Franklin Delano Roosvelt, președintele Americii și Iosif Stalin, șeful URSS. Se previziona înfrângerea Germaniei naziste, fiind necesară crearea unei strategii de acțiune. Sa decis împărțirea lumii în zone de influență, prin divizarea Europei, în conformitate cu procentele discutate de premierul britanic și liderul URSS. Conform acestui acord de procentaj, influența URSS în Polonia, România și Bulgaria, urma să fie de 90%, în Iugoslavia de 50%, iar în Grecia de 10%, Statele Unite și Marea Britanie, urmând să-și extindă influența asupra statelor Europei Occindentale.178
Al doilea Război Mondial devastase economia țărilor europene, însă teritoriul SUA rămăsese neatins. De pe urma acestei situații au profitat bancherii internaționali, mai ales cei din SUA, statele solicitând împrumuturi pentru reconstrucție.
Pe 5 iunie 1947, George Marshall, Secretar de Stat al SUA a ținut un discurs la Universitatea Harvard, invitând țările europene să participe la un plan de cooperare în scopul reconstrucției, cu exigențe explicite în vederea liberalizării comerțului și a creșterii productivității.
La 3 aprilie, Truman ratifică Planul Marshall și creează Administrația de Cooperare Economică (ACE), condusă de Paul G. Hoffman. Țările beneficiare ale Planului Marshall au fost: Austria, Belgia, Danemarca, Elveția, Franța, Germania Federală, Grecia, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvergia, Marea Britanie, Suedia, Turcia și Țările de Jos.
În cei patru ani cât a durat acordarea ajutoarelor americane, Europa a primit 13 miliarde $ și a atins o prosperitate superioară celei dinainte de
177. Ibidem, pp. 27-28
178. *** – Ialta din 1945 , Ziua, nr. 3319, miercuri, 11 mai 2005
război. Banii care proveneau din SUA aveau ca obiectiv esențial renașterea capacității de consum a clasei medii europene, care începea să dispună de bani, pe care să-i cheltuiască pe produse fabricate în SUA.
Dacă ne referim la cetățean, Planul a fost o cale subtilă de pătrundere în Europa a așa-numitului American Lifestyle și a culturii lui: consumismul, individualismul și productivitatea.179
Concomitent, s-a conturat ideea unei Europe Unite. Unul din promotorii cei mai de seamă ai acestei idei a fost Joseph Retinger, cunoscut în istorie ca unul dintre organizatorii Congresului Mișcării Europene de la Haga din 1948. Retinger a scris personal lista celor peste 800 de invitați din întreaga lumea. În urma Congresului de la Haga, în 1949, este înființat Consiliul Europei, reunind 46 de membri în prezent.180
Retinger este, însă, mai puțin cunoscut ca ideolog și promotor al Clubului Bilderberg.
În 1952, când a revenit în Europa dintr-un voiaj făcut în SUA i-a cerut prietenului să, Prințul Bernhard de Olanda, tatăl actualei regine Beatrix, să-l ajute să-i atragă pe liderii NATO să participe alături de alți lideri mondiali, la o dezbatere deschisă și sinceră pe teme internaționale.181
Pentru a pune în aplicare acest plan, Retinger și-a contactat cunoscuții americani, David Rockefeller, ambasadorul William Averrell Harriman și directorul Agenției de Investigații (CIA), generalul Walter Bedell Smith. CIA s-a implicat profund în organizarea Clubului Bilderberg, și, de atunci, a păstrat eficient secretul atât al existenței acestuia, cât și al obiectivelor interne și a securității membrilor săi.182
179. Cristina Martin, op. cit., pp. 30-32
180. BBC Romanian.com – Joseph Retinger – Eminența cenușie, 23 martie 2007 www.bbc.co.uk
181. Cristina Martin, op. cit., p. 35
182. Ibidem
Un participant activ la punerea în mișcare a clubului a fost Paul Rijkens, președinte al multinaționalei Unilever, acre avea legături cu banca Rotterdam și compania de electrocasnice Phillips. Însă principalul finanțator a fost David Rockefeller, membru american-cheie în Bilderberg.183
Au mai fost mobilizate personalități precum, familia Rothschild, Henry Kissinger, Henry Heins Jr., Dean Rusk și Joseph Johnson.
Prima întrunire oficială a Clubului Bilderberg a avut loc între 29 și 31 mai 1954, în localitatea olandeză Oosterbeek, cu ocazia acestei întâlniri, grupul luându-și numele de la hotelul, proprietate privată a Prințului Bernhard, în care a avut loc întrunirea.
În cursul primei întruniri s-a discutat despre politica anti-globalistă pe acre o ducea senatorul McCarthy în SUA. În 1957, McCharty moare în urma unor complicații derivate din alcoolismul său cronic.
Jorge McGhee, de al Departamentul de Stat al SUA, participant la întrunirea din 1954, a declarat: „Diferendele cele mai aprige între europeni și americani s-au risipit încă de la prima întrunire a Clubului Bilderberg. De atunci, n-a mai existat nicicând un conflict atât de îndârjit între noi și Europa”.184
De cum a luat naștere, Clubul Bilderberg a devenit o puternică alianță secretă. Primul comunicat de presă oficial a fost dat abia în 1989, comunicat în care își schița sumar originile și rezuma motivul primei întruniri – o mai bună cooperare între Sua și Europa.
Pe parcursul timpului, între invitații Clubului Bilderberg au început să apară magnați de anvergură, strategi internaționali, elita politică, academică și militară a statelor.
183. Ibidem, pp. 35-36
184. Ibidem, p. 37
IV.3. Fondatorii Clubului Bilderberg
IV.3.1. Bernhard Zu Lippe-Biesterfeld
Prințul Bernhard al Olandei a avut un destin cuprins între măreție și decădere. Contele german Bernard Leoprd zur Lippe-Biesterfeld devine consort al Reginei Iuliana a Țărilor de Jos (Casa de Orange), în 1937, după ce în tinerețe (în anii` 30) a fost membru al trupelor SS, perioadă escamontată ulterior.185 S-a născut la Jen pe 29 iunie 1911 și a decedat la 1 decembrie 2004 în localitatea Utrecht.
Deși viața sa personală a fost una foarte controversată, Bernhard a fost în general văzut de majoritatea olandezilor ca o figură încântătoare și populară.
De-a lungul carierei sale s-a remarcat prin faptul că a ajutat la fondarea World Wildlife Fund, redenumit ulterior World Wide Fund for Nature, a cărui președinte a devenit în 1961. De asemenea, a fost partener la înființarea Rotary International și a Clubului 1001: A Nature Trust în 1970.
Viața de familie a lui Bernhard a fost aidoma celei publice, după cum relatează Gerrit Jan, corespondentul ziarului olandez De Telegraf: „Avea copii din afara căsătoriei, doi în Franța, doi la Londra, și nu și-i putea întreține din veniturile de Prinț, așa că avea nevoie de mita de la Lockheed”.186
Prințul Bernhard a fost președintele Clubului Bilderberg încă de la înființarea acestuia până în 1976, când o afacere tulbure, cunoscută în istorie ca Scandalul Lockheed, l-a obligat să renunțe din funcție.
185. Carol Hârșan, Piramida deciziilor globale: Davos-Bilderberg-G8, 11 aprilie 2005, altermedia.info
186. Cristina Martin, op. cit., pp. 41-43
Bernhard Zu Lippe-Biesterfeld,
Președinte al Clubului Bilderberg între anii 1954-1976
IV.3.2. Joseph Retinger
Născut, Josef Hieronim Retinger, în 1888 la Cracovia – atunci parte a monarhiei multinaționale habsburgice – a studiat la Paris, a trăit la Londra, și apoi a plecat în Mexic, unde a fost consilierul președintelui anti-catolic, Plutarco Elias Calles.
În timpul celui de-al doilea Război Mondial, Retinger a fost sfătuitorul neoficial al primului ministru polonez din exil, generalul Wladyslaw Sikorski. A călătorit mult între America, Uniunea Sovietică și Orientul Apropiat.
Printre prietenii săi, de-a lungul timpului, s-au aflat primul ministru, Winston Churchill, ambasadorul SUA la Londra, Averell Harriman și Prințul Bernhard al Olandei.
Retinger a fost unul dintre organizatorii Congresului Mișcării Europene, care a avut loc la Haga în 1948 și, în urma căruia, a luat ființă Consiliul Europei.
Ce spune că retinger l-a cucerit pe primul ministru al Italiei, Alcide de Gasperi, spunându-i: „Hai să ne unim forțele și să conspirăm împreună”.187
Joseph Retinger a fost Secretar al Clubului Bilderberg până la moartea sa, în 1960, când economistul olandez Ernst van der Beugel a preluat ștafeta.188
Subliniindu-i roul și discreția, bunul său prieten, Bernard al Olandei, i-a adus un ultim omagiu în acești termeni: „Istoria cunoaște
187. BBC Romanian.com, Joseph Retinger – Eminența cenușie, 23 martie 2007 www.bbc.co.uk
188. Cristina Martin, op. cit., p. 41
numeroase persoane importante, acre, în viață, au fost centru atenției generale. Ele au fost admirate și lăudate de toți, și nimeni nu le ignoră numele. Există, totuși, și altele, a căror influență, mai mare, le-a marcat personalitatea pe timpul vieții, deși nu sunt cunoscute decât într-un cerc foarte restrâns de inițiați. Joseph Retinger a fost una dintre aceste persoane” (Bulletin no. 5 du Centre de Culture Européen).189
189. Ibidem, p. 44
Josef Hieronim Retinger,
fondator și Secretar al Clubului Bierderberg, 1954-1960
Retinger între ruinele Varșoviei, 1945
IV.3.3. Henry Alfred Kissinger
Revista Time l-a declarat acum treizeci de ani pe Henry Kissinger ca fiind „omul cel mai indispensabil al lumii”, iar ultimul său biograf crede că secolul al XXI-lea încă îi mai așteaptă succesorul.190
S-a născut la 27 mai 1923 în Fürth, Bavaria, pe numele său real Heinz Alfred kissinger, într-o familie israielită. Studiază la Harvard, în 1954 obținând titlul de doctor.191
În anii `50, Rockefeller i-a oferit cheia de acces în cercul sus-pușilor și, nu mult supă aceea, a intrat la Pentagon. A lucrat cu președinții John F. Kennedy, Richard Nixon, Henry Ford, Jimmy Carter și George Walker Bush, devenind unul din funcționarii cei mai bogați din America.
În 1973 a primit Premiul Nobel pentru Pace, alături de partenerul său de negocieri, vietnamezul Le Duc Tho pentru acordurile semnate în vederea încetării războiului din Vietnam; dar deși, acesta din urmă a refuzat premiul, considerând că nu-și încheiase misiunea, Kissinger l-a acceptat.
În ciuda aprecierii și recunoașterii oficiale de care se bucură, mulți comentatori și analiști îl acuză pe Kissinger de crime de război. Conform acestor cercetători, Kissinger a fost implicat direct în loviturile de stat din Chile sau cea din Argentina din 24 martie 1976, cât și în bombardamentele secrete din Laos și Cambodgia, ordonate în 1969 fără permisiunea Congresului, bombardamente ce au nimicit milioane de civili.
În acest sens, există numeroase inițiative care urmăresc trimiterea
190. Valentina Pop, Henry Kissinger – Cred că România este într-o perioadă de mari speranțe, 17 decembrie 2007, www.bloombiz.ro
191. wikipedia.org
lui Kissinger în judecată internațională, precum și retragerea Premiului Nobel primit.192
Profesorul universitar emerit al Școlii Wharton (Universitatea sin Pennsylvania), Edward Herman, semnalează: „Rolul jucat de el în genocidurile din Cambodgia, Chile și Timorul Oriental, face din Kissinger, un criminal de război de primă clasă, cel puțin de categoria ministrului de externe a lui Hitler, Joachim von Ribbentrop, spânzurat în 1946. dar Kissinger se bucură de imunitatea liderilor și agenților puterii dominante”.193
192. Cristina Martin, op. cit., pp. 50-51
193. Ibidem, p. 52
George W. Bush și Henry Alfred Kissinger
Kissinger dând mâna cu Le Duc Tho, omologul său vietnamez,
după Acordul Vietnamez de încetare a focului în 1973
Copii vietnamezi masacrați de trupele SUA,
victime ale politicii externe americane
Oase ale victimelor genocidului comunist din Cambodgia.
În 1946, Times a dat 66 de relatări despre drepturile omului din Chile
și numai 4 din Cambodgia
IV.3.4. David Rockefeller
David Rockefeller s-a născut pe 12 iunie 1915 în New York, fiind cel mai tânăr dintre cei șase copii ai lui John D. Rockefeller și Abby Aldricht Rockefeller. În 1936 își obține diploma în economie la Harvard, iar în 1940 devine doctor în științe economice la Universitatea din Chicago. Pe 7 septembrie 1970 se căsătorește cu Margaret McGrath, care moare în 1996. Au avut împreună șase copii.
Sunt binecunoscute actele sale caritabile și spiritul filantropist manifestat prin diferitele organizații non-guvernamentale, aflate sub egida imperiului financiar al Rockefellerilor.194
David Rockefeller este fondatorul Comisiei Trilaterale, membru de onoare al CFR și al Bilderberg. A fost adevăratul părinte fondator al Clubului Bilderberg, punând în practică acest proiect ambițios cu proprii bani.
În 1955, Robert taft, candidat la președinție, a denunțat faptul că „începând din 1936, pe toți candidații republicani la președinție i-a nominalizat Chase manhattan Bank”.195
194. The Rockefellers – http://archive.rockefeller.edu
195. Cristina Martin, op. cit., pp. 45-46
David Rockefeller
Centrul Rockefeller, New York
IV.3.5. Familia Rothschild
O prezentare amănunțită a clanului Rothschild este realizată de Walter Brewitz în lucrarea Familia Rothschild, urmărind etapele clădirii întregului imperiu financiar în cele mai mici detalii.196
Familia Rithschild a devenit celebră prin succesul obținut în afacerile bancare începând cu secolul al XVIII-lea, la începutul secolului
al XIX-lea deținând cele ami puternice bănci în Anglia, Germania, Franța și Italia. Regimul nazist a creat probleme familiei Rothschild, fiind nevoiți să închidă sucursala din Frankfurt.197
Diferiți cercetători acuză clanul Rothschild de practici imorale cu scopul de a obține profituri cât mai mari. În acest sens, autorii Walter Brewitz și Jan van Helsing învinuiesc Rothschindzii pentru finanțarea de pe ambele fronturi a principalelor războaie care au măcinat lumea: războaiele napoleoniene, prin finanțarea atât a Angliei, cât și a Franței, prin infiltrarea de agenți finanțatori în ambele tabere, primul Război Mondial și al doilea Război Mondial, finanțarea diferitelor revoluții, ca cele din 1989 sau a loviturilor de stat, autorii acuzând implicarea directă a Rothschildzilor în instaurarea comunismului de tip sovietic în 1917.198
Familia Rothschild a simpatizat cu cauza sionistă și a fost cea mai mare protectoare a evreilor, care, făcând pionerat, au emigrat în Palestina, pentru a se stabili acolo în calitate de coloniști.
Lionel Rothschild (1868-1937) a fost membru al Camerei Comunelor în Anglia, Declarația Bafour din 1917, fiind un serviciu adus
196. Walter Brewitz, Familia Rothschild, Colecția „Cartea secretă”, ed. Carpathia, 2007
197. *** – Familia Rothschild investește în imobiliare în România, 26 octombrie 2007, Cotidianul.ro
198. Jan van Helsing, op. cit., pp 77-78
de Lordul Balfour, acestuia.199
Clanul Rothschild a finanțat diferitele organizații secrete și semi-secrete, printre care și Clubul Bilderberg, fiind mai ales recunoscută pentru apartenența puternică în cadrul masoneriei. Clanul Rockefeller s-a clădit cu împrumuturile și sprijinul Rothschilzilor.200
199.Cristina Martin, op. cit., p. 50
200. Ibidem
Familia Rothschild, Mayer Amscel Rothschild în mijloc,
înconjurat de descendenții săi pe linie masculină
Arthur Bafour (stânga) și Lord Rothschild
Membri ai clanului Rothschild, de la stânga la dreapta:
Joan Rothschild, Sir Evelyn de Rotschild și Guy de Rothschild
David de Rothschild,
moștenitorul imperiului financiar al dinastiei Rothschild,
mai puțin pasionat de afaceri și mai mult cunoscut drept un militant energic pentru reducerea încălzirii globale și a poluării
IV.4. Ce face Clubul Bilderberg?
În declarația oficială de presă din 2002, Clubul Bilderberg susține că „unica activitate a clubului este conferința lui anuală”.201
Cu toate că secretul nu permite publicului să se cunoască modul de funcționare internă a Clubului, se știe că nu toți membrii acestuia joacă roluri similare și că ierarhia Clubului Bilderberg se structurează în trei cercuri concentrice.
Cercul intermediar, înființat în 1965, se numește Comitetul Director (Steering Committee) și constituie „categoria grea” a Clubului, fiind format din președinte, secretariate și trezoreriile de pe ambele țărmuri ale Atlanticului.
După demisia prințului Bernhard, fotoliul prezidențial a fost ocupat de primul ministru britanic, Lordul Alex Howe. I-a urmat Walter Scheel, fost președinte al Germaniei, Eric Roll, fost șef al S.G.Warburg și Lordul Peter Carrington, fost Secretar General al NATO, urmat de Etienne Davignon, care deține această funcție și în prezent.
Comitetul Director se întrunește mai frecvent. Este alcătuit din 15 americani, membri CFR și 24 de europeni. Aceștia sunt însărcinați cu elaborarea listei exclusive a participanților la întrunirea anuală și a bazei tematice prevăzută a fi abordată în discuție.
Modelul obișnuit este ca fiecare membru să invite câte două
201. Pepe Escobar, Clubul Bilderberg, 26 decembrie 2005, atimes.com
personalități. Pe lista finală, de obicei, nu apar mai mult de o sută de nume.
Conform Financial Times (mai 1995), printre personalitățile de seamă acre fac parte din comitetul director, se numără: Josef Ackermann de la Deutsche Bank, Joarma Ollila de la Nokia, Richard Perle, fost consilier la Pentagon, Vernon Jourdan, fost consilier al președintelui Bill Clinton, Jürgen Schrmpp de la Daimter Chrysler, James Wolfenhson de la Banca Mondială, Zbigniew Brzezinski, fost consilier pentru securitate națională în administrația Carter, etc.202
Cercul exterior este reprezentat de un Grup de Consilieri (Advisory Group), având caracter temporar, 70% dintre membri provenind din Europa Occidentală și Israel, iar restul din America de Nord și Canada.203
Se mai vorbește despre un Consiliu de Conducere (Governing Council), din care fac parte reprezentanți ai celor mai importanți și bogați oameni din lumea, conform lui Brewitz. Cristina Martin susține că din acest ultim cerc, și cel mai restrâns, fac parte patru persoane, a căror identitate nu se cunoaște, cu excepția lui David Rockefeller.204
Clubul se întrunește în fiecare an în luna mai sau iunie, alternativ în Europa și America, preferând orașele mici, pentru a putea trece neobservați. Aleg hotelurile cele mai de lux, rezervate cu mult înainte și păzite de poliția proprie. Membrii participanți vin cu avioanele sau elicopterele personale.205
Luna în care se ține conferința este strategic aleasă, deoarece în
luna aprilie se întrunește Comisia trilaterală, și imediat după Bilderberg are
202. Cristina Martin, op. cit., pp. 53-55
203. Walter Brewitz, op. cit.
204. Cristina Martin, op. cit., p. 55
205. Aurel Șeitan, Bilderberg 2004, altermedia.info
loc întrunirea G8, unde sunt prezenți șefii statelor celor mai industrializate țări, care stabilesc prioritățile mondiale pe un an.
Pentru Conferința Anuală a Bilderberg se rezervă întotdeauna un hotel de cinci stele pentru o perioadă de patru zile.
Dezbaterile se desfășoară pe parcursul a trei zile. Există două sesiuni de dimineață și două după-amiază, cu excepția zilei de sâmbătă când sesiunile au loc doar după-amiaza pentru ca toți bilderbergerii să poată juca golf.
Țările gazdă, subvenționate și de unele companii finanțatoare ale Clubului, trebuie să asigure mesele, cazarea, transportul și securitatea. Securitatea este de maximă importanță, atât datorită faptului că participă cele mai importante persoane din lume, cât și pentru a menține presa departe. Serviciile de informații, precum CIA, MOSAD sau MI6 îi păzesc pe participanți.206
Conferințele nu sunt publice, permițând participanților să se exprime sincer și deschis: „Franchețea este regula de aur”, semnalează președintele Etienne Davignon, „Clubul Bilderberg este un succes și datorită faptului că nimeni nu deranjează pe nimeni. Fiecare participant socotește că e util să asculte ceva deosebit de ceea ce este obișnuit să audă”.207
206. Cristina Martin, op. cit., pp. 62-63
207. Ibidem, p. 56
Vicenotele Etienne Davignon,
președintele Grupui Bilderberg
IV.5. Întrunirile Clubului Bilderberg
Conferința Anuală a Clubului Bilderberg este cea mai importantă din lumea. Nici o alta nu se poate compara cu ea, de vreme ce acționează la nivel planetar și concentrează elita conducătoare a principalelor instituții internaționale, precum BM, ONU, NATO, FMI și liderii financiari și politici ai țărilor occidentale, ce își exercită hegemonia puterii mondiale.208
Denis Healey, fost ministru al economiei și apărării în Anglia, membru al Clubului Bilderberg, îi mărturisea jurnalistului englez Jan Ronson că: „A spune că ne străduim în vederea unui guvern mondial unic este exagerat, dar nu total incorect. În Clubul Bilderberg, noi simțeam că nu puteam continua luptându-ne mereu unul împotriva celuilalt, omorând oameni și lăsându-i cu milioanele fără cămine. Așadar, am considerat că o singură comunitate mondială ar fi ceva bun. Clubul Bilderberg este un mod de a strânge împreună oameni politici, de afaceri, bancheri și jurnaliști. Politica trebuie să-i implice și pe cei care nu sunt oameni politici”. Continuându-și interviul, Haley a afirmat că: „Ceea ce se întâmplă în lumea nu este accidental, sunt unii care au grijă ca lucrurile să se petreacă astfel. Cea mai mare parte a chestiunilor naționale sau relative la comerț și sunt dirijate de cei la care sunt banii”.209
Dezbaterea și agenda conferințelor din fiecare an nu sunt făcute publice, iar singurele informații sunt disponibile doar prin intermediul
208. Ibidem, p. 147
209. Ibidem, pp. 148-149
detectivilor și jurnaliștilor, care, îi urmăresc pas cu pas la fiecare întâlnire. De aceea, se știu foarte puține lucruri despre ce se discută în cadrul Conferinței Bilderberg. Sursele informative sunt cu atât mai reduse până în anii `80, Clubul reușind în tot acest timp să-și păstreze cât mai mult din discreția-i caracteristică. Se cunosc în mod explicit locațiile și datele exacte ale întrunirilor, dar nu există informații precise în legătură cu temele abordate.
Cercetătorul, Cristian Crăiță relatează sumar întrunirea din 11-13 mai 1973 de la Saltsjobaden din Suedia. Această întrunirea a avut lor pe proprietatea privată a bancherilor suedezi Wallemberg, adunând în cadrul ei 84 de participanți. Principala problemă în discuție a fost reconsolidarea poziției de putere conducătoare a intereselor financiare anglo-americane. Organizatorul întrunirii a fost Robert H. Murphy. Despre acesta, Crăiță relatează că s-a întâlnit în 1922 cu Adolph Hitler în Germania și ulterior a înaintat un raport extrem de favorabil cu privire la aptitudinile viitorului Führer. În 1944, Murphy activează în calitate de consilier politic pentru Germania, pe lângă guvernul SUA, iar în 1945 este consilier politic pe lângă guvernul militar al SUA în Germania.210
La întrunirea din 6-9 iunie 1991 de la Baden-Baden din Germania, s-a discutat reeditarea planului Marshall. Se avea în vedere acordarea de ajutoare financiare pentru CSI în valoare de 100 de miliarde dolari, în vederea sprijinirii economiei statelor foste-sovietice și trecerea la economia de piață. S-a mai luat, de asemenea, decizia cu privire la cursa care urma să-i fie întinsă lui Saddam Hussein în Kuweit și care a urmărit declanșarea Războiului din Golf.211
210. Cristian Crăiță, op. cit., p.48
211. Ibidem, op. cit., p.48
Conferința din 21-24 mai 1992 a avut loc la Evian-les-Bains în Franța, iar principala temă abordată a constituit-o planificarea evenimentelor ce aveau să aibă loc până în 2000, proiect cunoscut sub numele de Agenda 2000.
Tot în cadrul acestei conferințe, un delegat elvețian a reușit să înregistreze câteva fragmente ale discuțiilor și le-a înmânat lui John Coleman, fost membru al poliției americane, devenit scriitor și critic al globalizării. În această înregistrare este surprins Henry Kissinger, care a explicat celor prezenți: „Astăzi, americanii ar fi jigniți dacă trupele ONU ar intra în Los Angeles ca să reinstaureze ordinea, dar mâine vor fi recunoscătoare. Asta s-ar întâmpla dacă li s-ar spune că există o amenințare externă care ne pune în pericol existența. Atunci, toți oamenii din lumea ar cere lideri mondiali care să-i salveze de acest rău. Principala teamă a fiecăruia este cea de necunoscut. Când li se prezintă acest scenariu, oamenii își abandonează de bună voie drepturile individuale în favoarea garantării securității și le transferă guvernului mondial”.212
Anul 2002 marchează o cotitură în ceea ce privește Clubul Bilderberg. Cu un an înainte, ziarul suedez Expressen GT făcuse ecou întrunirii ținute între 24 și 27 mai 2001 la Goteborg, în vestul Suediei. Conform acestui ziar, participanții au abordat atunci subiecte precum criza alimentară, extinderea UE, viitorul NATO, proiectele militare ale SUA, dezvoltarea globalizării, preluarea puterii d către Silvio Berlusconi și relațiile cu China, Japonia și Rusia.213
Dacă în anii `80, Balcanii și destrămarea URSS au umplut agenda Clubului Bilderberg, în anii `90, aceasta a inclus de la politica emigrației până la perspectivele republicilor ex-sovietice, trecând prin dezvoltarea
212. Cristina Martin, op. cit., pp. 155-156
213. Ibidem, p. 156
economiei japoneze și a relațiilor atlantice într-o epocă a schimbării.
Una dintre temele aflate în fruntea listei în decursul întregului deceniu a fost tipul de Europă care trebuia construit. În 1994, una dintre conferințele întrunirii a avut titlul Europa: coeziune sau confuzie?, printre subiecte regăsindu-se până și dezbaterea tipului de meserii și țările în care acestea se puteau dezvolta.
Chestiunile care au concentrat atenția în primii ani ai secolului al XXI-lea, evoluau de la terorismul internațional, până la ponderea economiei chineze în Occident, trecând prin importanta problemă energetică și ajungând la crearea euro. Interesele din Orientul Mijlociu, Israel, războaiele din Afganistan și Irak, precum și politicile Iranului și a Coreei de Nord, încheie principalele teme tratate în acești ani.214
În această privință, jurnalistul britanic, Tony Gosling, afirmă că unul dintre asistenți, economistul britanic, Will Hutton, i-a declarat că prima dată când a auzit vorbindu-se despre invadarea Irakului a fost la întrunirea Bilderberg din 30 mai – 2 iunie 2002, ținută la Chantilly, Virginia, SUA.
Comisarul european, Pascal Lamy relatează că: „Înfruntările dintre francezi și americani în privința războiului din Irak au fost serioase”, Franța nefiind de acord cu planul strategic de intervenție în Irak a Secretarului american al Apărării, Donald Rumsfeld, elaborat și prezentat în cadrul întâlnirii Bilderberg din 2002.215
Totuși, la reuniunea din localitatea italiană, Stresa, din 3-6 iunie 2004, dincolo de înfierbânțeala inițială, provocată de neînțelegerile cu privire la războiul din Irak, europenii (cu Franța și Germania în frunte) au dat de înțeles reprezentanților americani că doreau să lase deoparte diferendele, în schimbul promisiunii SUA de a nu invada nici o altă țara fără
214. Ibidem, pp. 167-168
215. Ibidem, pp. 156-157
acordul expres al ONU.216
Odată cu întrunirea din 2004, grupul și-a sărbătorit a 50-a aniversare. Această întrunire a fost și ultima la care a participat prințul Bernhard al Olandei, la 1 decembrie 2002, presa internațională anunțând decesul acestuia.
Conform cercetătorului Alex Jones, la reuniunea de la Stresa au participat 126 de invitați, dintre care 33 din America, din 25 de țări, iar pentru prima dată în istoria Bilderberg, a fost invitat un reprezentant al Ciprului.217
Principalele subiecte abordate au fost relațiile anglo-americane, problema Irakului și a Orientului Mijlociu, subiecte de geopolitică europeană, NATO, China și problema energiei.218
În 2005, participanții la întrunirea care a avut loc la Rottach-Egru, lângă München, Germania, între 5 și 8 mai, n-au prevăzut respingerea de către europeni în frunte cu Franța, a Constituției Europene, aprig susținută de președintele Clubului, Etinenne Davignon și al cărei artizan a fost un membru Bilderberg, fost președinte al Republicii Franceze, Vallery Giscard d`Estaing.219
Altă problemă inclusă în agenda întrunirii din 2005 a fost reprezentată de traiectoria economică a Chinei, acre amenința stabilitatea unor țări, precum Thailanda, Bangladesh, Maroc, Tunisia și Egipt, deoarece mare parte din piețele lor depindeau de firmele de textile, iar China își exporta hainele la un preț cu 58% mai mic decât restul lumii, ceea ce îi permitea să concureze și să triumfe pe piețele din Occident.220
216. Ibidem, p. 160
217. Alex Jones, Cyprus represented for first time at secret meeting , iunie 2004, www.prisonplanet.com
218. Idem, Bilderberg 2004: Full patricipant list, 3 iunie 2004, www.prisonplanet.com
219. Cristina Martin, op. cit., p. 168
220. Ibidem, p. 169
Extrem de interesantă a fost, însă, abordarea în 2005 a propunerii ONU de a avea dreptul de impunere a unei taxe simbolice pe fiecare locuitor de pe planetă, de zece cenți pe barilul de petrol extras, pentru finanțarea creșterii eficienței proprii cu efecte asupra țărilor defavorizate.221
Un alt subiect arzător în discuțiile din 2005 a fost și problema înarmării nucleare a Iranului. Conform scriitorului Daniel Estulin, în cadrul conferinței, delegația israelită a fost întrebată dacă este pregătită să folosească armele nucleare împotriva Iranului, dar răspunsul a fost necoerent.222
În 2006, Clubul Bilderberg și-a ținut întrunirea anuală în Hotelul Brook Street Resort din Ottawa, canada, între 8 și 11 iunie.
Discuțiile cu privire la invadarea Iranului de către SUA, aliată cu Israel, au fost cu această ocazie, reluate. A fost evidențiat faptul că Israel dispune de arme nucleare încă din 1963 și că nu a semnat niciodată Tratatul de Neproliferare a Armelor Nucleare și nici arsenalul nu i-a fost supus nici unui control internațional vreodată.
„Nu este normal ca Iranul să aibă nevoie de o asemenea forță de descurajare împotriva Israelului?”, s-a exprimat un bilderberger necunoscut. „Dacă dumneavoastră invadați Iranul”, a semnalat el, referindu-se la americani, „Israelul vă este singurul aliat. Mult noroc”.
Această discuție a fost relatată de Eival Gildy din Israel, șeful pentru coordonare și strategie, discuție auzită în cabinetul primului ministru, Zian Abu Amr, membru al Consiliului Legislativ palestinian, președintele Consiliului Palestinian pentru Relații Externe, profesor de științe politice
221. Carol Hârșan, Piramida deciziilor globale: Davos-Bilderberg-G8, 11 aprilie 2005, altermedia.info
222. Daniel Estulin, The world in the palm of their hands: Bilderberg 2005, part II, 7 iunie 2005, www.bilderber.org
la Universitatea din Birzeit.223
În finalul discuției despre invadarea Iranului de către SUA, s-a ales calea diplomatică în soluționarea problemei iraniene, renunțându-se la ideea invadării acesteia. S-a dezbătut și chestiunea petrolului, polemică urmărită cu atenție de magnații țițeiului, precum David Rockefeller, regina Beatrix a Olandei și Franco Bernabe, vicepreședinte al Companiei Rothschild din Europa,, acordul general al Clubului fiind acela de a nu forța prețul petrolului în acel moment.224
Situația Venezuelei a fost cel mai important subiect la Ottawa, deoarece de această țară este legată cea mai sensibilă chestiune mondială: prețul petrolului. Președintele Venezuelei, Hugo Chaves, a anunțat dorința guvernului de a crește încasările din exploatările petroliere ale țării, care este al cincilea producător mondial. Chavez a acuzat companiile străine că fac profituri imense, neglijând țara gazdă, și a impus o „taxă pe extracție”, către Petroleos de Venezuela SA, companie de stat, cerând 60% din cotă. Președintele Venezuelei este văzut la Washington ca un „inamic public SUA”, și pentru că rezistă la expansiunea spre sud a NAFTA (piața comună din emisfera nordică).
În 2007, Conferința Anuală a Clubului Bilderberg, a avut loc în Istambul, la hotelul Ritz Carlton, între 31 mai și 3 iunie. Între principalele probleme abordate s-au numărat: alegerea unui nou președinte al Băncii Mondiale, problema Iranului, a Turciei, ascensiunea Rusiei, sistemul anti-rachetă și altele.
Conform cotidianului turc, Vatan, conferința are loc după 32 de ani în Turcia, ca un semnal că „porțile UE îi sunt deschise”. Prima hotărâre luată la întrunirea din 2007, a fost susținerea candidaturii lui Robert Zoellick
223. Cristina Martin, op. cit., pp. 170-171
224. Ibidem, pp 171-173
la funcția de președinte al Băncii Mondiale, după demisia forțată a lui Paul Wolfowitz. Acesta din urmă a fost implicat într-un scandal, după ce presa a descoperit că intervenise pentru o funcționară, care îi devenise amantă, obținându-i un salariu neobișnuit de mare, chiar și după standardele Băncii Mondiale.225
Bilderberg 2007 a abordat și problemele BM și ale FMI, cu referire directă la programele de ajustare structurală, Structural Adjustement Programmes (SAP), care s-au dovedit ineficiente, iar în unele cazuri total distructive, 36 din cele 47 de țări africane în care au fost aplicate programele, ajungând să aibă datoria externă mai mare cu 11% față de PIB-ul lor, sectoare întregi ajungând în pragul falimentului. În loc să emancipeze economiile subdezvoltate, programele SAP au adâncit, practic, sărăcia din statele Lumii a Treia, cu toate că BM și FMI au pompat aici sute de milioane de dolari.226
O altă chestiune a fost adusă în discuție de Rusia, prin președintele Vladimir Putin, cu privire la „sistemul defensiv anti-rachetă al SUA” în Cehoslovacia și Polonia. Putin neagă caracterul defensiv al sistemului american și consideră că amplasarea sistemului în Cehia și Polonia este o gravă amenințare la adresa Rusiei. Într-o declarație publică, Putin a spus: „Dacă acest sistem va fi amplasat, el va opera automat cu întreaga capacitate nucleară a SUA. Va fi o parte integrantă a capacității nucleare a SUA. Sistemul defensiv anti-rachetă american, nu este unul defensiv câtuși de puțin. El este ofensiv și ține de strategia <<primei lovituri>>. Cel care dispune de acest sistem va dicta, practic, condițiile sale rivalilor”.
225. BBC, Wolfowitz a încălcat regulile Băncii Mondiale, 16 mai 2007
226. Vladimir Alexe, Bilderberg 2007: Înalți prelați ai globalizării la Istambul, Ziua, nr. 3975, sâmbătă, 7 iulie 2007
În momentul de față, întreg fostul Tratat de la Varșovia este integrat în NATO, iar printre viitoarele candidate la integrare se numără Giorgia, Croația, Albania (vizitată de curând de către Bush) și Macedonia.
SUA plănuiesc să desfășoare sisteme defensive anti-rachetă în țările balcanice, Ucraina, România și Bulgaria. Putin a mai afirmat că Rusia și-a mutat armamentul greu în Urali și, conform înțelegerilor, și-a redus trupele cu trei sute de mii de militari. În România și Bulgaria, a declarat el, se construiesc două noi baze americane. Putin: „Nu o să așteptăm cu brațele încrucișate!”.227
Problematica Iranului a fost din nou abordată, rezultatul final admițând că totuși, dacă situația o cere, SUA să poată executa bombardamente strategice limitate la obiectivele nucleare iraniene, dar a respins „orice gheată americană la sol” în Iran. Clubul Biderberg este divizat în privința acestui subiect, întrucât europenii, rușii și chinezii au interese ridicate în Iran, în care au investit masiv.228
De asemenea, Henry Kissinger a făcut o caldă pledoarie pentru admiterea Turciei în UE, țară care „are o extraordinară importanță politică și strategică pentru UE”.229
Despre întrunirea acre va avea loc în 2008, nu sunt disponibile informații concrete, majoritatea celor care urmăresc fenomenul bazându-se pe speculații.
227. Vladimir Alexe, op. cit.
228. Paul Dorneanu, Bilderberg 2007 : ziua 3, 4 iunie 2007, infocon.ro
229. Carol Hârșan, op. cit.
Alex Jones, un aprig critic al Clubului Bilderberg,
protestând împotriva planurilor membrilor clubului, 2006, Ottawa, Canada
Fotograf arestat în timpul conferinței de la Ottawa din 2006
Hotelul Ritz Carlton, locul Conferinței din 2007, Istambul
Regina Beatrix a Olandei, Bilderberg 2006
Henry Kissinger, Bilderberg 2004, Etienne Davignon, în timpul unei
Stresa, Milano, Italia pauze, Stresa, 2004
Forțele de ordine
CIA în timpul Conferinței Bilderberg 2005
Daniel Estulin, Bilderberg 2006 –
Agenții de securitate îi interzic fotografierea
CAPITOLUL V –
Controlul mondial
V.1. Superclasa
În contextul actual, aproximativ o zecime din populație controlează 85% din întreaga bogăție a planetei.230 Acest procent mic din populație reprezintă elita globală sau mondială.
Așa cum o denumește David Rothkopf, superclasa „călătorește cu avioane Gulfstream, stabilește agenda globală și, în timpul liber, gestionează criza creditelor”.231
Însă bogăția este numai o parte a ecuației. Puterea este cealaltă față a monedei pentru orice elită adevărată. Unul dintre factorii care diferențiază noua elită, cea globală, de majoritatea elitelor din istorie, este faptul că acestea din urmă au avut o influență predominant locală sau națională. Exxon Mobil, condus de texanul Rex Tillerson, supranumit și „diplomatul aurului negru”,232 conduce operațiuni în 180 de țări , cele mai multe la distanță uriașă de „rădăcinile” din câmpurile petrolifere ale
230. David Rothkopf, Superclasa: Cei 6000 de oameni care conduc lumea, Money Express, 15 aprilie 2008
231. Ibidem
232. Cristina Mihai, Diplomații aurului negru, 10 iulie 2006, targetonline.ro
Pennsylvaniei, ale lui John D. Rockefeller, omul care a fondat compania și a dat primul impuls pentru crearea multinaționalei moderne, sprijinit și finanțat de familia Rothschild.
Elita globală include conducătorii celor mai mari instituții financiare, bancare, corporaționiste și politice. Între aceștia se numără oficialii guvernamentali de top cu influență dincolo de graniță: șefi de stat, diplomați și lideri militari, precum și bancheri centrali și baroni media. Printre cei mai renumiți baroni media, se numără, Rupert Murdoch, patronul conglomeratului american News Group, cel mai important dintre ele fiind canalul de televiziune Fox News. În Familia Simpsons, una din seriile pe acre le difuzează acest canal, domnul Burns spunea: „Nimeni nu poate controla toate canalele, cu excepția lui Rupert Murdoch”.233
Această concentrare de bogăție și influență economică se transpune într-o concentrare a puterii, o evoluție alimentată de faptul că evoluția guvernelor naționale este în declin în multe părți ale lumii.
Organismele mondiale, transpuse în organizații internaționale, instituții globaliste și firme multinaționale preiau treptat puterea, câștigând avantaje asupra guvernelor individuale și a organizațiilor guvernamentale.
Puterea privată a reușit să o depășească de mult pe cea publică. În acest sens, avem ca exemplu Fundația Gates, care donează anual 1,5 miliarde dolari pentru inițiative în domeniul sănătății. Această sumă este echivalentul bugetului anual al Organizației Mondiale a Sănătății.234
În lucrarea Superclasa: Elita puterii globale și lumea pe acre o construiesc (Superclass: The Globale Power Elite And The World They Are Making), David Rothkopf întocmește o listă cu circa șase mii de nume
233. Cristina Martin, op. cit., p. 14
234. David Rothkopf, op. cit.
care alcătuiesc actuala elită globală, împărțindu-i în funcție de regiuni, vârstă și domenii în care activează.
Astfel, Asia și Pacificul reprezintă 33% din elita globală, In frunte cu liderul companiei petroliere din China, Fu Chengyu. America de Nord se situează în listă cu 21 de procente, în frunte cu fostul actor și actualul guvernator al statului California, Arnold Schwarzenegger. Europa deține 28 de procente, fruntaș fiind Mike Turner din Anglia, proprietar al BAE Systems, cu activitate în domeniul aerospațial și militar. America Latină este înregistrată cu 12 procente, iar Africa cu 5.
Între cei mai puternici și influenți oameni din lume, sunt amintiți George W. Bush, președinte al SUA, Vladimir Putin, actualul prim-ministru al Rusiei și fost președinte al acesteia, Hu Jiantao, președintele Chinei, Gordon Brown, premierul Angliei, Angela Merkel, cancelarul Germaniei, Ban Ki-Moon, actualul Secretar General al ONU, Jeffrey Immett, administrator General Electric, Joroen van der Veer de la Royal Dutch Shell (Olanda), Ben Bernake, președintele Reseve Bank, Papa Benedict al XVI-lea, Sergei Brian și Larry Page, cofondatori Google, Bill Gates, proprietarul Microsoft, Jerry Yang de la Yahoo și Mark Thompson, director general al BBC.235
Conform lui Mosca, orice elită deține puterea în virtutea unei serii de caracteristici psihologice: superioritatea intelectuală, materială și morală a membrilor, combinată cu organizarea superioară a minorității elitei. În mod normal, elita își folosește poziția pentru a-și conserva și perpetua dominația, combinând constrângerea cu manipularea.236
Elitele au mai multe lucruri în comun cu cei asemenea lor decât cu
235. Ibidem
236. Vladimir Pasti, op. cit., p. 207
proprii compatrioți. Din acest motiv, elitele vor urmări să-și atingă propriile interese, în detrimentul majorității.
Revoluția din transporturi și tehnologia comunicațiilor au micșorat planeta pentru toată lumea, dar nu există grup ai căror membri, care-și pot permite tehnologii de ultimă generație, să fi devenit mai apropiați, precum grupul elitei mondiale.
Majoritatea membrilor elitei globale se cunosc foarte bine și acționează în vederea atingerii scopurilor comune.
Stephen Schwarzman, CEO al Blackstone Group afirma: „Lumea este destul de mică. În aproape fiecare dintre regiunile în care eu fac afaceri, sau în acre noi, cei de la Blackstone, căutăm oportunități de a afaceri, găsești numai 20, 30, 50 de oameni, acre conduc industria sau sectorul care ne interesează.237
237. David Rothkopf, op. cit.
V.2. Monopolizarea domeniilor de influență
În scopul perpetuării dominației, elitele mondiale acționează la nivelul fiecărui domeniu-cheie al societății: politic, economic și financiar, social și informațional, prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă.
V.2.1. Monopolul politic
La nivel politic, elita globală este organizată într-un sistem independent de organisme, organizații și instituții mondiale, acre permit ca schimburile informaționale să se realizeze mai facil între liderii diferitelor regiuni ale lumii.
Organisme precum, CFR, Clubul Bilderberg, TC sau Clubul de la Roma, devin platforme de discuții geo-strategice, politice și economice la nivel înalt, între reprezentanții cei mai de seamă ai statelor lumii. Deciziile care se iau în cadrul acestor structuri, pot fi ulterior implementate la o reuniune G8, în cadrul ONU, al FMI-ului sau al BM.
În acest sens, economistul britanic, Will Hutta considera reuniunile Bilderberg ca fiind „baza deciziilor politice din lume”.238
Așa cum statele sunt nevoite astăzi să participe la sistemele integrate, care controlează piețele și resursele pentru a conta în dinamica internațională, în aceeași măsură, orice om politic, acre aspiră la poziții și funcții înalte, este nevoit să facă parte din organizații și structuri naționale și supranaționale. Acestea îl pun în contact direct cu omenii politici asemenea
238. Pepe Escobar, Clubul Bilderberg, 26 decembrie 2005, atimes.com
lui, afaceriști, industriași și bancheri, acre dispun de resursele materiale și informaționale necesare pentru a-l propulsa la cele mai înalte nivele ale vieții politice. În acest sens, doctorul Aurel Șeitan consideră că „de un secol și mai bine, funcțiile de prim rang ale țărilor democratice, se acordă numai acelora care fac deja parte din una sau mai multe organizații, precum CFR, TC, masonerie, etc.”,239 Clubul Bilderberg fiind considerat baza învestiturilor tuturor funcțiilor politice de prim rang, precum cea de președinte a unei țări sau prim-ministru, secretar ONU, secretar NATO, etc.
Între cele mai elocvente exemple, acre întăresc această stare de fapt se numără cazul fostului președinte al SUA, Bill Clinton, invitat la summit-ul Bilderberg de la Baden-Baden, din Germania, din 1991, unde, după un interviu, a fost propus la președinția Americii. În 1992, Bill Clinton este ales președinte al SUA.
Alt caz îl reprezintă Tony Blair, chemat la summit-ul Bilderberg din Grecia în anul 1993: un an mai târziu devine președintele Partidului Laburist, iar în 1997 este ales prim-ministru al Angliei.
Lordul George Robertson a fost chemat la mitingul Bilderberg din Scoția în anul 1998. În anul 1999, acesta a depus jurământul ca Secretar General al NATO.
În 1966, un grup de persoane necunoscute la vremea respectivă, au participat la sesiunea Bilderberg, iar după opt ani, fiecare dintre acești necunoscuți au devenit cel acre dirijează politica unui stat. Printre aceștia se numără Henrry Kissinger și Gerald Ford din America, Helmuth Schmidt din Germania de Vest și Giscard d`Estaing din Franța (care a participat la sesiunea din 1968), considerat “părintele Constituției Europene”.240
239. Aurel Șeitan, Bilderberg 2004, altermedia.info
240. Introducere în politica zilelor noastre, ed. de Studii istorice romanești, Florida, p. 12
Apartenența la CFR este esențială în cazul politicienilor americani. care doresc susținere în cele mai înalte funcții din stat. După al doilea Război Mondial, CFR a ocupat poziții cheie, în practic, fiecare administrație începând de atunci. Mai mult, după Eisenhower, fiecare candidat care a câștigat nominalizarea unuia dintre partide (excepție făcând Goldwater în 1964 și Reagan în 1980), a fost membru CFR.
Avem astfel, în cadrul Partidului Democrat pe John W. Davis, nominalizat în 1924, Adlai Stevenson (1952, 1956), John F. Kennedy (1960), Humbert Humphrey (1968), George McGovern (1972), Jimmy Carter (1976, 1980), Walter Mondale (1984), Michael Dukakis (1988) și Bill Clinton (1992).
Partidul Republican a desemnat următorii candidați, care erau și membri ai CFR: în 1928 și 1932 pe Herbert Hoover, Wendell Wilkie (1940), Thomas Dewey (1944, 1948), Dwight Eisenhower (1952, 1956), Richard Nixon (1960, 1968, 1972), Gerald Ford (1976), George Bush (1988,1992), fost director al CFR în perioada 1977-1979.241
Prin Actul Securității Naționale din 1947, s-a înființat Oficiul pentru Secretarul Apărării. Secretarul General al Apărării era asistentul principal al președintelui pe probleme de securitate și apărare națională. Din 1947, au fost 19 Secretari ai Apărării și cel puțin 9 dintre ei au fost membri ai CFR și/sau a TC. Între aceștia se remarcă: William S. Cohen, numit în postul de secretar în ianuarie 1997 și membru al CFR, William Perry, numit între 1994-1997, membru al TC, Les Aspin, numit în 1993 în administrația Clinton, membru al CFR, Richard Cheney, membru al CFR, numit în 1989, în timpul administrației Bush, Frank Carlucci, numit în 1987, în timpul
241. Wilhelm von Angelsdorf, Mâna lungă a conspirației, ed. Antet, Prahova, pp. 173-174
administrației Reagan, membru al CFR, etc.242
Toate aceste personalități pot fi găsite pe listele oficiale de membri ai CFR, TC, Clubului de la Roma, sau pe listele de participanți la conferințele Bilderberg.
242. Ibidem, pp. 174-177
V.2.2. Monopolul economic și financiar
Domeniul economic funcționează în interdependență cu cel politic. Liderii marilor corporații industriale, financiare și bancare depind mai ales din punct de vedere legislativ de oamenii politici, deoarece aceștia sunt arhitecții politicilor fiscale și vamale la nivel național și internațional.
Doctorul Caroll Quigley descrie în cartea sa, Tragedie și speranță (Tragedy and hope), o rețea internațională de oameni puternici, care urmăresc „să creeze un sistem mondial de control financiar, acre să fie în mâna unor persoane particulare, ce stăpânesc toate sistemele politice ale tuturor țărilor și întreaga economie a întregii lumi”.243
Deși considerat un autor al conspirației, totuși, Carol Quigley a fost mentorul fostului președinte al Americii, Bill Clinton. Clinton a beneficiat, precum mulți alți politicieni de seamă de una dintre bursele Rhodes și a avut un mare respect pentru profesorul său, Quigley.
În plan economic, lupta se dă pentru obținerea resurselor energetice, petrolul rămânând în „centrul jocului” și fiind mai important ca niciodată.
La începutul secolului trecut, conducerile marilor puteri au recunoscut necesitatea folosirii carburanților lichizi și, în mod implicit, importanța strategică a resurselor de energie petrolieră. În consecință, s-au făcut eforturi deosebite pentru stăpânirea zăcămintelor de petrol existente, precum și pentru descoperirea de noi rezerve în toată lumea.
Cum Primul Război Mondial a confirmat pe deplin importanța carburanților lichizi pe toate planurile tactice și strategice militare, puterile Antantei s-au grăbit să confiște, după terminarea conflictului, toate
243. Caroll Quigley, Tragedy and hope, Macmillan Publishing Company, 2000, p. 324
proprietățile perdanților, adică fostele Imperii German și Austriac, asigurându-și pe deasupra alte zăcăminte de petrol, în special în Orientul Mijlociu, Asia de Sud-Est și Marea Caraibelor.244
Astăzi, în timp ce puterea Occidentului se află în declin, puterile emergente se află în conflict: China și India rivalizează pentru resursele de petrol și gaz natural din Asia Centrală. Taiwanul, Vietnamul, Malayesia și Indonezia au avut confruntări pentru rezervele subacvatice de petrol din Marea Chinei de Sud. Arabia Saudită și Iranul sunt rivale în Golf, în vreme ce Iran și Turcia au pus ochii pe Irak.245
Soluția pare a fi o mai bună cooperare internațională, însă realitatea este că, pe măsură ce resursele scad, lumea devine din ce în ce mai divizată. Deși legislația a majoritatea dintre națiunile lumii impune monopolul statelor asupra resurselor naturale, precum petrolul, gazele naturale și pietrele prețioase, totuși, în realitate, aceste resurse sunt privatizate și aparțin celor mai bogate familii din lume.
Încercând să-și consolideze baza strategico-financiară, cu tendințe clare spre un monopol mondial, în septembrie 1928, într-un castel retras din Scoția, Sir Henri Deterding, directorul general al Royal Deutch Shell, a invitat șefii celorlalte mari corporații petroliere, cum ar fi Standard Oil of New Jersey, a lui John D. Rockefeller (azi Exxon), Standard Oil of New York (Mobil Oil fuzionat acum cu Exxon), Standard Oil of California (Chevron), Anglo-Iranian Oil Co. (British Petroleum – Anoco), Texaco și Gulf Oil. Consfătuirile acestor șapte magnați, au condus în final la o înțelegere asupra a trei puncte esențiale, privind piața mondială a petrolului:
244. Wifred H. Lang, Cine hotăraște prețul petrolului, România Liberă, sâmbătă, 14 octombrie 2006
245. *** – Cei care controlează petrolul și apa vor controla lumea, Făclia, ziar independent de Cluj, miercuri, 23 aprilie 2008
stabilirea unui preț de bază unitar pentru toți participanții la acest cartel, în vederea eliminării luptelor de concurență păguboase și a degradării prețurilor, fixarea unui status quo al influenței asupra țărilor producătoare de petrol, iar în privința zonelor din Orientul Mijlociu, chiar prin trasarea pe hartă a unei linii roșii de marcaj în jurul acestora și limitarea relațiilor și luarea de măsuri de protecție împotriva celor acre ar fi încercat să penetreze acordul încheiat sau să se amestece în alt mod în această afacere.246 Acordul rezultat s-a numit Red Line Agreement.
Recesiunea începută încă din 1969 și problemele valutare acumulate prin inflația masivă a dolarilor de-a lungul anilor, la obligat pe președintele SUA, Richard Nixon, să anunțe oficial, pe data de 15 august 1971, desprinderea dolarului de rezervele de aur ale SUA. Astfel, dolarul SUA nu mai putea fi convertit în aur (conform Acordurilor de la Bretton Woods din 22 iulie 1944), fiind, în plus devalorizat oficial cu 8%, dar în realitate se devalorizase cu 200%. Rezultatul s-a materializat într-un cutremur valutar la bursele lumii, la nivel internațional, dolarii SUA ne mai având decât o valoare relativă la mărfurile și produse pe care le reprezentau.
Pentru a stăvili fluxurile de dolari, devenite necontrolabile între timp, a fost convocată o conferință secretă a Clubului Bilderberg la Saljobaden, în Suedia, la care au participat vârfurile finanțelor mondiale și cei șapte magnați petrolieri, în total 82 de personalități sus-puse.
În cartea sa, Un secol de război. Politica petrolieră anglo-americană și Noul Război Mondial, F. William Engdahl prezintă în detalii cele întâmplate la întrunirea Clubului Bilderberg din 1973 din Suedia. Un reprezentant american a expus scenariu creșterii iminente cu 400% a prețului petrolului în țările OPEC, care ar fi avut drept rezultat compensarea
246. Wifred H. Lang, op. cit.
instabilității dolarului pe piață mondială.247
După 1945, petrolul a început să fie comercializat în dolari, datorită dominației companiilor americane pe piața petrolieră de după război. Creșterea bruscă a prețului mondial la petrol a însemnat creșterea dramatică a cererii mondiale pentru dolari SUA, pentru a plăti cantitatea necesară de petrol. Petrodolarii americani au trecut ulterior la „băncile potrivite” din Londra și New York pentru a acoperi deficitul guvernului SUA.
Deși organizațiile și instituțiile internaționale și supranaționale proclamă necesitatea primordială a democrației pluraliste, bazată pe o economie de piață liberă, competitivă și concurențială, totuși, monopolul pare să fie adevărata stare de fapt a ordinii economice mondiale.
247. Pepe Escobar, Bilderberg strikes again, 10 mai 2005, www.atimes.com
V.2.3. Monopolizarea mijloacelor de comunicare în masă
și a societății
Monopolul social este în strânsă legătură cu monopolul asupra mijloacelor de comunicare în masă. Practic, cei care controlează media, adică informația, controlează masele.
La 5 iunie 1991, David Rockefeller, din partea CFR, declara cu privire la prestațiile mass-media față de fenomenul Bilderberg: „Suntem recunoscători conducerii publicațiilor The Washington Post, The New York Times, Time Magazine și altor mari publicații, ai căror directori au participat la întrunirile noastre și au respectat promisiunile lor de discreție, pentru ultimii patruzeci de ani. Ar fi fost imposibil pentru noi să dezvoltăm planul nostru global dacă am fi devenit subiecți ai luminilor presei și publicațiilor în toți acești ani, dar lumea este mult mai sofisticată și mai pregătită acum să înainteze spre o guvernare globală, care nu va mai cunoaște războiul, ci doar pacea și prosperitatea în ansamblu”.248
Mass-media transformă orice formă de manifestare socială, economică sau politică, într-un spectacol. Oamenii s-au obișnuit. Manipularea și propaganda mediatică sunt mai prezente ca oricând.
Critica manipulării a ocupat un loc important de-a lungul secolului al XX-lea datorită folosirii în mod sistematic a inovatoarei propagande de către toți protagoniștii Primului Război Mondial.
Tehnicile puse la punct cu această ocazie, sunt imediat denunțate de
248. Carol Hârșan, op. cit.
cele mai conștiente și independente spirite, jurnaliști, oameni de litere, intelectuali, în orice caz, deîndată ce o permite ridicare cenzurii.
Începând cu anii `30, aceste metode se generalizează în lumea politică și cea a publicității, domeniul căpătând numele de marketing.
Numeroase lucrări și articole de presă denunță ulterior, în mod sistematic, folosirea frecventă a tehnicilor de manipulare chiar în inima democrațiilor occidentale. Critica manipulării va dispărea brutal din actualitate începând cu anii `80. Numeroși intelectuali, care fuseseră totuși severi cu publicitatea, precum Jean Baudrillard din Franța, de pildă, renunță și nu-și mai exprimă opiniile cu privire la respectivul subiect.249
Puterea mijloacelor de informare în masă, obiect al reînnoirii criticii, este adesea scoasă în evidență pentru a dovedi că am intrat într-o „societate de comunicare”, în care vechile procedee de influență și de intervenție asupra conștiințelor, n-ar mai exista.250
În opinia sociologului, Phillipe Breton, profesor la Universitatea Paris-I-Sorbonne, manipularea constă în „a intra prin efracție în mintea cuiva pentru a-i forma o opinie sau a-i provoca un comportament fără ca el să știe că efracția sa-a produs”.251
Propaganda cuprinde un alt tip de tehnici de manipulare a cuvântului, practicate în mod conștient și sistematic. Propaganda s-a născut mai curând în sânul regimurilor democratice, decât în sistemele totalitare.
Jacques Ellul demonstrează cum în timpul Primului Război Mondial se declanșează în SUA o tehnicizare a cuvântului menită să convingă. CPI-ul (Committee on Public Information), înființat de guvern cu această ocazie, este un organism de propagandă pură, însărcinat să ridice moralul, să extindă
249. Phillipe Breton, Manipularea cuvântului, ed. Institutul European, 2006, p. 15
250. Ibidem, p. 18
251. Ibidem, p. 25
capacitatea războiului psihologic, să asigure difuzarea idealurilor americane în străinătate cu mijloace foarte diverse și bine adaptate fiecărei țări și circumstanțe.252
În opinia analistului politic Noam Chomsky, propaganda folosește la „fabricarea consensului” în slujba „imperialismului american”.253
Prințul Bernhard al Olandei, co-fondator al Clubului Bilderberg, a apreciat acum câțiva ani că cea mai mare sarcină ce-i stă înainte este de a „reeduca oamenii… să renunțe la partea lor de suveranitate supunându-se unui guvern supranațional”.254
Reeducarea socială nu se poată înfăptui decât prin monopolizarea mijloacelor de comunicare în masă, folosirea manipulării și a propagandei în discursul politic, inițierea de noi doctrine și fabricarea de ideologii.
Un exemplu în acest sens îl reprezintă producerea valului uriaș de filme cu rol de pregătire psihologică a comunităților de receptori pentru evenimentele aflate „în construcție”. Rețeta este simplă: sunt tot mai dese situațiile în care o facțiune a răului se luptă cu „nucleele dure” pentru ca „mai-puțin-răul” să învingă, creând iluzia că Binele învinge Răul. Acest mimetism este reluat în tot mai multe filme. S-a creat o categorie a producțiilor cinematografice și de televiziune care aplică programate această rețetă în scopul pregătirii subconștientului colectiv pentru scenariile politice a anilor viitori – calamități, războaie, control electronic total, mathusianism255 dirijat, mutații genetice profunde, boli de tip nou, etc.
Din acest punct de vedere, teza lui Giovanni Sartori cu privire la influența televiziunii asupra individului capătă o importanță răsunătoare.
252. Ibidem, pp. 56-57
253. Ibidem, p. 16
254. Carol Hârșan, op. cit.
255. Teorie social-politică, potrivit căreia populația globului crește în progresie geometrică în timp ce mijloacele de existență cresc în progresie aritmetică, ceea ce duce inevitabil la sărăcia oamenilor.
Astfel, fenomenul video îl transformă pe homo sapiens, produs de cultura scrisă, în homo videns, în care cuvântul este detronat de imagine, totul devenind vizualizat.256
În concepția lui Sartori, televiziunea excelează într-o privință: ea recreează, amuză și distrează, „educând” copilul, și, mai târziu, „informând” adultul.257
Într-un cuvânt, mass-media reușește să distragă individul, dându-i posibilitatea de a-și crea o lume proprie, devenind indiferent la problemele comunității din care face parte. Fenomenul dezinformării prin mass-media descurajează cetățeanul să mai ia orice formă de atitudine, universul său micro-social devenind în cele mai fericite cazuri doar familia și un cerc restrâns de prieteni.
Cultura nu mai reprezintă o preocupare socială. S-ar părea că media își face suficient de bine treaba în acest sens, devenind autosuficientă individului.
Într-un studiu realizat de Sartori pe o sută de studenți americani, rezultatele s-au arătat înspăimântătoare: 85% dintre ei nu auziseră niciodată de Magna Charta, unul din trei studenți nu știa ce au fost naziștii, șase studenți din zece nu au știut să răspundă la întrebarea „Când s-a născut Hristos?”, iar un eșantion de cincizeci de studenți răspunde în legătură cu numele proprii înșirate mai jos greșind în procentele indicate alături: Dickens (86%), Marx (49%), Einstein (54%), Gandhi (60%), Musolini (50%), van Gogh (54%), Eisenhower (55%). Omul politic care stă cel mai bine este Churchill, cu doar 24% răspunsuri eronate. Învingătorul absolut este Bebe Ruth, evident, un foarte cunoscut jucător de baseball: nu mai
256. Giovanni Sartori, Homo videns – imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea, ed. Humanitas, Buc, 2005, p. 11
257. Ibidem, p. 49
puțin de 97% știau exact cine a fost.258
Ansamblul de mai sus scoate în evidență golul cultural și de informație care îngrozește.
Cauzele acestei deculturalizări masive a populației din țările democratice, în special, se datorează fluxurilor informaționale pe care stăpânii media le răsfrâng asupra maselor. Tinerii sunt în mod deosebit vizați, fiind mai sensibili și mai deschiși la nou.
Aldons Huxley nota: „Pe măsură ce libertatea politică și economică […] se diminuează, libertatea sexuală tinde, în mod compensator, să sporească. Iar dictatorul […] va face bine să încurajeze această libertate. Alături de libertatea de a visa cu ochii deschiși sub influența drogurilor, a filmelor și a radio-ului, va ajuta la reconcilierea săi cu servitutea”.259
Transformarea lumii într-un sat global, așa cum l-a denumit McLuhan sau într-o societate de tipul totalitarismului utopic orwellian din lucrarea 1984, reprezintă teme tot mai controversate ale analiștilor și jurnaliștilor politici contemporani. Aceștia imaginează, și chiar, aduc argumente serioase referitoare la instaurarea unui sistem de control la nivel mondial, capabil să monitorizeze fiecare individ în parte.
Sistemul, denumit Big Brother (termen preluat din lucrarea 1984 a lui George Orwell), pare să prindă contur la nivel mondial: în prezent există baze de date gigantice, deținute de instituții ale statelor, firme, corporații și organizații internaționale, care conțin informații detaliate despre majoritatea locuitorilor planetei, cum ar fi: situația financiară și materială, profesională, familială, fișa medicală, asigurări, călătorii, dar și detalii foarte personale,
258. Ibidem, pp. 147-148
259. Berit Kjos, Spalarea pe creier în America, 12 aprilie 2007, altermedia.info
precum numărul de la pantofi, preferințele culinare, convorbiri telefonice, sms-uri, mesaje de e-mail, numere de telefoane actuale și trecute, adrese, cazier judiciar, extrase bancare.
Un astfel de sistem a fost înființat în SUA de Ministerul de Justiție și, controlat de Ministerul de Securitate interioară după evenimentele din 11 septembrie 2001, pentru a putea monitoriza mai eficient persoanele potențial teroriste.
Proiectul a fost denumit M.A.T.R.I.X. (multi-state anti-terrorist information exchange – schimb multi-statal de informații anti-teroriste) și funcționează în baza unor calcule realizate pe computer, rezultate în urma analizării a unei mari cantități de informații personale pentru identificarea unor anumite scheme de comportament, calculându-se „coeficientul de terorism” al fiecărei persoane în parte. Un sistem asemănător se mai găsește în Filipine și în Belgia.
Doctorul, Hanrick Eldeman, analist șef la Conferința Pieței Comune, comenta despre sistemul de centralizare belgian: „Bestia (numele dat calculatorului) este un computer care ocupă trei etaje în cadrul sediului Pieței Comune. Acest computer se poate auto-programa și are mai mult de o sută de surse de date. Experții în programare au pus la punct un program pentru a gestiona, prin intermediul acestui computer, tot comerțul mondial. Computerul va atribui fiecărui locuitor al pământului un set de cifre, care va servi drept număr de identificare mondial și, va permite persoanelor în cauză, să realizeze tranzacții comerciale”.260
Implicarea elitelor mondiale în centralizarea tuturor sistemelor naționale, este cu atât mai mult întărită, cu cât, la întrunirea Bilderberg din 2005, de la Rottach-Egern, Munchen, Bavaria, s-a propus ca ONU să
260. Mihaela Gheorghiu, MATRIX, sistemul real care vă monitorizează viața în cele mai mici detalii, 2 iulie 2005, yogaesoteric.net
aibă dreptul de a impune o taxă simbolică pentru fiecare cetățean al pământului, de zece cenți pe barilul de petrol, în scopul sprijinirii economiilor țărilor defavorizate.
Această propunere este dificil de pus în practică, deoarece, în primă fază, Organizației Națiunilor Unite ar trebui să i se acorde prerogative guvernamentale, cum ar fi acela de a impune taxe.261
Invocând principiul securității colective și a obligativității respectării drepturilor omului, ONU poate oricând să intervină în treburile interne ale oricărui stat din lume.262
De asemenea, importanța conceptului de securitate este în mod explicit enunțat prin Tratatul de la Maastricht, din 7 februarie 1992: promovarea securității Uniunii, sub toate formele sale, menținerea păcii și a securității colective internaționale, în conformitate cu principiile Cartei Națiunilor Unite și în conformitate cu principiile Actului Final de la Helsinki și a Chartei de la Paris, promovarea cooperării internaționale, consolidarea democrației, respectarea drepturilor omului și a drepturilor fundamnetale.263
Invocarea securității individului și a respectării drepturilor fundamentale ale acestuia la nivel internațional, reprezintă justificarea centralizării tuturor informațiilor despre toate persoanele de pe planetă, deoarece doar așa, instituțiile vor putea lucra mai eficient în lupta cu terorismul, crima organizată și infracțiunile de tot soiul. Va reprezenta curând o justificare și pentru implantarea biocipurilor umane (momentan, acestea sunt implantate doar animalelor, însă există cazuri restrânse, în care, indivizi au acceptat în mod voluntar să le fie implantat microcipul), ce vor
261. Carol Hârșan, op. cit.
262. Carta ONU, semnată la 26 iunie 1945, la San Francisco, intrată în vigoare la 24 octombrie, Capitolul I, art. 2(7) și Capitolul VII.
263. The Treaty on European Union and The Treaty establishing the European Community, 29 decembrie 2006, Official Journal of the European Union, Cap. V, art. 11 (1)
înlocui cu succes cărțile de credit, pe cele de identitate, pașapoartele sau permisele de conducere, cetățeanul ne mai temându-se că ar putea să-și piardă sau să-i fie furate diferite acte și bani.
Ideea unui asemenea sistem, deși blamat de majoritatea analiștilor, deoarece duce la îngrădirea considerabilă a intimității și libertății umane, ar putea totuși avea efecte pozitive din perspectiva reducerii numărului de încălcări ale legii: crima, droguri, corupție, fraudă, etc.
Problema care se pune, însă, este aceea că, întotdeauna, cei care au puterea de a face regulile, și de a supraveghea la implementarea lor, au și vor avea, întotdeauna, puterea să le încalce.
– CONCLUZII –
Cu privire la aceste tipuri de organizații și structuri, părerile sunt împărțite. Majoritatea, însă, nici măcar nu știu că aceste structuri există. O parte dintre acei acre au auzit despre existența acestora, tind, însă, să rămână neîncrezători, poate și datorită neinformării suficiente asupra subiectului, dar și deoarece refuză să creadă că lumea reprezintă mai mult decât o înfățișează cărțile oficiale de istorie și media.
Deși unele informații ar putea fi intenționat puse în circulație de anumite structuri, pentru a induce în eroare opinia publică, rămân totuși altele suficiente care să dovedească că, la mijloc nu este o simplă „conspirație”.
Indiferent de cât de împărțite sunt părerile indivizilor, asupra acestui subiect, un lucru este, însă, cert: aceste organizații și structuri există, au propriile site-uri web pe acre-și publică rapoartele oficiale, care conțin numărul de membri, veniturile, cheltuielile, conferințele ținute, cât și statutul lor, au propriile sedii și secretariate, unde cetățenii se pot informa asupra activităților pe care le desfășoară, și, mai presus de toate, efectele acțiunilor lor sunt resimțite la toate nivele societății umane.
Valori, precum democrație pluralistă, economie de piață, egalitate și libertate, pe care le proclamă aceste organizații internaționale, ar putea reprezenta o adevărată armă a cetățeanului de rând.
Mulți, însă, nu își cunosc drepturile. Nu se implică în realizarea lor, nu doresc să participe la realizarea idealului propus de documente, precum Carta Națiunilor Unite sau Carta Uniunii Europene. O participare efectivă la viată politică este din ce în ce mai scăzută. Cetățeanul preferă să se piardă în treburile mărunte de zi cu zi, detașându-se profund de stat, cultura politică este în pericol. Oamenii se transformă treptat în homo videns, așa cum îi ilustrează Sartori, creându-și propriul univers micro-social, profund marcat de îndoctrinarea constantă a mass-mediei aservite.
Proclamăm democrația pluralistă, deci avem dreptul de a o aplica corect. Ori realitatea diferă mult de teorie. Cu siguranță bancherii și industriașii nu ne reprezintă interesele și, atunci, de ce suntem nevoiți totuși să acceptăm această stare de fapt?
Cetățenii de rând simt cu adevărat efectele acțiunilor elitei mondiale: scumpirea gazelor naturale, a carburanților, a energiei electrice sau a hranei. Motivul acestor scumpiri este același de aproximativ patruzeci de ani, invocat odată cu elaborarea Raportul Clubului de la Roma privind diminuarea resurselor pământului. Schimbările climatice și protecția mediului sunt și ele invocate pentru a mai impune o serie de taxe cetățenilor.
Resursele alternative nu sunt, însă, suficient exploatate și, probabil, nici nu se dorește. La ora actuală, se invocă gradul foarte mare de poluare pe acre industria transporturilor o provoacă. Soluția guvernelor pare a fi, însă, unanimă – noi taxe pe poluare.
Motoarele nepoluante au mai bine de jumătate de secol de când au fost inventate. Însă, ce stă în calea firmelor de automobile să fabrice asemenea prototipuri în serie? Nu ar fi o lumea cu mai puține probleme în absența combustibililor lichizi produși din petrol? Interesele marilor magnați petrolieri depășesc, însă, cu mult orice urmă de morală umană.
Nici fabricile nu fac progrese. În revista Eco Magazin, marile țări industrializate din lumea, precum SUA, Canada, Rusia și Japonia sunt responsabile pentru aproximativ 73% din emisiile de gaze poluante provenite din utilizarea combustibililor fosili. Investiția în forme de energie nepoluantă poate fi una profitabilă pe termen lung și nu ar mai necesita impunerea diferitelor taxe de poluare și de toxicitate. În plus, energia alternativă, cum ar fi cea eoliană, solară, nucleară sau hidroenergia, sunt surse inepuizabile în natură și nu poluează.
Dacă statele și-ar îndrepta politicile economico-strategice către investiții în aceste domenii, s-ar rezolva treptat problemele mediului.
Adevărata problemă este că marii proprietari ale celor mai profitabile industrii din lumea dețin puterea de a frâna considerabil aceste procese evolutive ale omenirii, altfel, averile lor s-ar diminua considerabil.
Independența individuală nu este de dorit nici ea. Cetățenii statelor puternic capitalizate sunt victime ale sistemului bancar de care devin dependenți prin ratele mari pe care sunt nevoiți să le plătească lunar. Această stare de fapt se datorează prețurilor imense pe acre o persoană obișnuită ar trebui să le plătească pentru a-și achiziționa o locuință, o mașină, și pentru a-și plăti diferitele facturi de întreținere: telefon, internet, curent, gaze naturale, combustibili, apă, televizor, radio, întreținere menajeră, la care se adaugă impozitele anuale pe imobile și autoturisme, plus asigurările, acre în țările occidentale, în special, sunt obligatorii: pe viață, de pensie privată, pe locuință, pe mașină, etc.
Cetățeanul obișnuit intră în imposibilitatea de a-și achita toate aceste trebuințe, și apelează la împrumuturi bancare. Din momentul în care cetățeanul are datorii lunare la bancă, va deveni mai temător în ceea ce privește locul de muncă; dacă l-ar pierde s-ar afla în incapacitate de plată. Locul de muncă devine în acest punct baza universului său și, pentru a și-l asigura, se va abține de la orice formă de revoltă la dresa companiei pentru acre lucrează, chiar dacă aceasta îi încalcă drepturile sau nu îl plătește pe măsura prestațiilor sale. Astfel, independența individuală dispare.
În concordanță cu această frică a cetățeanului de a se împotrivi sistemului, se găsește lipsa de cultură politică și civică.
Conform legislației internaționale în vigoare, cetățenii din toată lumea dețin pârghiile necesare pentru a se împotrivi sistemului, dispunând de o serie de drepturi și libertăți mai diversificate ca în orice altă perioadă istorică a lumii.
Cetățeanul trebuie să-și conștientizeze importanța, să conștientizeze că opinia lui contează cu adevărat și că poate face istorie.
Însă, toate acestea se pot realiza doar în urma unei ample documentării în domeniul cultural și politic, în urma căreia să poată fi capabil de a analiza toate informațiile care ajung în micro-societatea sa.
Inteligența, caracterul, dar mai ales inițiativa, reprezintă caracteristicile pe care orice cetățean al unei democrații pluraliste, bazată pe economia liberă de piață, în care sunt respectate drepturile și libertățile fundamentale, ar trebui să le dețină.
– ANEXE –
ANEXA 1
Lista membrilor Skull and Bones, 1968-1985, documente preluate din lucrarea America`s secret establishment: an introduction to the Order of Skull and Bones, a profesorului Antony Sutton.
ANEXA 2
Lista operațiunilor de menținere a păcii (peacekeeping),
a trupelor ONU 1948-2008
UNTSO – United Nations Truce Supervision Organization – May 1948 – present
UNMOGIP – United Nations Military Observer Group in India and Pakistan January – 1949 – present
UNEF I – First United Nations Emergency Force – November 1956 – June 1967
UNOGIL – United Nations Observation Group in Lebanon – June 1958 – December 1958
ONUC – United Nations Operation in the Congo – July 1960 – June 1964
UNSF – United Nations Security Force in West New Guinea – October 1962 – April 1963
UNYOM – United Nations Yemen Observation Mission – July 1963 – September 1964
UNFICYP – United Nations Peacekeeping Force in Cyprus – March 1964 – present
DOMREP – Mission of the Representative of the SG in the Dominican Republic – May 1965 – October 1966
UNIPOM – United Nations India-Pakistan Observation Mission – September 1965 – March 1966
UNEF II – Second United Nations Emergency Force – October 1973 – July 1979
UNDOF – United Nations Disengagement Force – June 1974 – present
UNIFIL – United Nations Interim Force in Lebanon – March 1978 – present
UNGOMAP – United Nations Good Offices Mission in Afghanistan and Pakistan – May 1988 -March 1990
UNIIMOG – United Nations Iran-Iraq Military Observer Group – August 1988 – February 1991
UNAVEM I – United Nations Angola Verification Mission – January 1989 – June 1991
UNTAG – United Nations Transition Assistance Group – April 1989 – March 1990
ONUCA – United Nations Observer Group in Central America – November 1989 – January 1992
UNIKOM – United Nations Iraq – Kuwait Observation Mission – April 1991 – October 2003
MINURSO – United Nations Mission for the Referendum in Western Sahara – April 1991 – present
UNAVEM II – United Nations Angola Verification Mission II – June 1991 – February 1995
ONUSAL – United Nations Observer Mission in El Salvador – July 1991 – April 1995
UNAMIC – United Nations Advance Mission in Cambodia – October 1991 – March 1992
UNPROFOR – United Nations Protection Force – February 1992 – March 1995
UNTAC – United Nations Transitional Authority in Cambodia – March 1992 – September 1993
UNOSOM I – United Nations Operation in SomaliaI – April 1992 – March 1993
ONUMOZ – United Nations Operation in Mozambique – December 1992 – December 1994
UNOSOM II – United Nations Operation in Somalia II – March 1993 – March 1995
UNOMUR – United Nations Observer Mission Uganda-Rwanda – June 1993 – September 1994
UNOMIG – United Nations Observer Mission in Georgia – August 1993 – present
UNOMIL – United Nations Observer Mission in Liberia – September 1993 – September 1997
UNMIH – United Nations Mission in Haiti – September 1993 – June 1996
UNAMIR – United Nations Assistance Mission for Rwanda – October 1993 – March 1996
UNASOG – United Nations Aouzou Strip Observer Group – May 1994 – June 1994
UNMOT – United Nations Mission of Observers in Tajikistan – December 1994 – May 2000
UNAVEM III – United Nations Angola Verification Mission III – February 1995 – June 1997
UNCRO – United Nations Confidence Restoration Operation in Croatia – May 1995 – January 1996
UNPREDEP – United Nations Preventive Deployment Force – March 1995 – February 1999
UNMIBH – United Nations Mission in Bosnia and Herzegovina – December 1995 – December 2002
MONUC – UN Organization Mission in the Democratic Republic of the Congo – November 1999 – present
UNMEE – United Nations Mission in Ethiopia and Eritrea – July 2000 – present
UNMISET – United Nations Mission of Support in East Timor – May 2002 – May 2005
UNMIL – United Nations Mission in Liberia – September 2003 – present
UNOCI – United Nations Operation in Côte d'Ivoire – April 2004 – present
MINUSTAH – United Nations Stabilization Mission in Haiti – June 2004 – present
ONUB – United Nations Operation in Burundi – June 2004 – December 2006
UNMIS – United Nations Mission in the Sudan – March 2005 – present
UNMIT – United Nations Integrated Mission in Timor-Leste – August 2006 – present
UNAMID – African Union/United Nations Hybrid operation in Darfur – July 2007 – present
MINURCAT – United Nations Mission in the Central African Republic and Chad – September 2007 – present
ANEXA 3
Lista participanților la Conferința Bilderberg ,
Ottawa, Canada, 8-11 June 2006
B – Davignon, Etienne Vice Chairman, Suez-Tractebel
PNA – Abu-Amr, Ziad Member of the Palestinian Legislative Council; President of the Palestinian Council on Foreign Relations; Professor of Political Science, Birzeit University
P – Aguiar-Branco, José Pedro Former Minister of Justice; Member of Parliament (PSD)
CH – Aigrain, Jacques CEO, Swiss Re
USA – Ajami, Fouad Director, Middle East Studies Program, The Paul H. Nitze School of Advanced International Studies, The Johns Hopkins University
GR – Alogoskoufis, George Minister of Economy and Finance
TR – Bagis, Egemen Member of Parliament; Poreign Policy Advisor to the Prime Minister
GB – Balls, Edward Economic Secretary to the Treasury
P – Balsemão, Prancisco Pinto Chairman and CEO, IMPRESA, S.G.P.S.; Former Prime Minister
F – Barnier, Michel Former Minister for Foreign Affairs; Corporate Vice-President, Mérieux Alliance
A – Bartenstein, Martin Minister of Economies and Labour
I – Barnabè, Franco Vice Chariman, Rothschild Europe
S – Bildt, Carl Former Prime Minister
TR – Boyner, Ümit N. Member of the Executive Board, Boyner Holding
F – Bressand, Albert Professor and Managing Director designate, Center for Energy, Marine Transportation and Public Policy, School of International and Public Affairs, Columbia University
A – Bronner, Oscar Publisher and Editor, Der Standard
GB – Browne, John Group Chief Executive, BP plc
B – Burda, Hubert Publisher and CEO, Hubert Burda Media Holding GmbH & Co. KG
F – Castries, Henri de Chairman of the Management Board and CEO, AXA
E – Cebrián, Juan Luis CEO, PRISA
IRQ – Chalabi, Ahmad Former Deputy Prime Minister
CDN – Clark, Edmund President and CEO, TD Bank Financial Group
GB – Clark, Kenneth Member of Parliament
USA – Collins, Timothy C. Senior Managing Director and CEO, Ripplewood Holdings, LLC
F – Collomb, Bertrand Chairman, Lafarge
CDN – Comper, Tony President and CEO, BMO Financial Group
CDN – Crawley, Phillip Publisher and CEO, The Globe and Mail
GR – David, George A. Chairman, Coca-Cola H.B.C. S.A.
INT – Dervis, Kemal Administrator, UNDP
F – Descoing, Richard Director, Institut d'Études Politiques
CDN – Desmarais, Jr., Paul CEO, Power Corporation
F – Devedjian, Patrick Member of Parliament
USA – Donilon, Thomas E. Partner, O'Melveny & Myers LLP
D – Döpfner, Mathias Chairman of the Board of Management, Axel Springer AG
DK – Eldrup, Anders President, DONG A/S
I – Elkann, John Vice Chairman, Fiat S.p.A.
USA – Feldstein, Martin S. President and CEO, National Bureau of Economic Research
USA – Geithner, Timothy F. President and CEO, Federal Reserve Bank of New York
USA – Gigot, Paul A. Editor of the Editorial Page, The Wall Street Journal
ISR – Gilady, Eival Head of Coordination and Strategy at the Office of the Prime Minister
IRL – Gleeson, Dermot Chairman, AIB Group
B – Goldschmidt, Pierre Former IAEA Deputy Director General and Former Head of the Department of Safeguards; Visiting Scholar, Carnegie Endowment for International Peace
A – Gusenbauer, Alfred Parliamentary Leader SPÖ
NL – Halberstadt, Victor Professor of Economics, Leiden University; Former Honorary Secretary General of Bilderberg Meetings
B – Hansen, Jean-Pierre CEO, Suez-Tractebel S.A.
FIN – Heinäluoma, Eero Minister of Finance
USA – Holbrooke, Richard C. Vice Chairman, Perseus, LLC
USA – Hubbard, Allan B. Assistant to the President for Economic Policy, Director National Economic Council
N – Jensen, Siv Member of Parliament
D – Joffe, Josef Publisher-Editor, Die Zeit
USA – Johnson, James A. Vice Chairman, Perseus, LLC
USA – Jordan, Jr., Vernon E. Senior Managing Director, Lazard Frères & Co. LLC
GB – Kaletsky, Anatole Editor at Large, The Times
F – Kerdrel, Yves de Editor, Le Figaro
GB – Kerr of Kinlochard, John Deputy Chairman, Royal Dutch Shell plc
USA – Kimsey, James V. Founding CEO and Chairman Emeritus, America Online, Inc.
USA – Kissinger, Henry A. Chairman, Kissinger Associates
NL – Kleisterlee, Gerard J. President and CEO, Royal Philips Electronics
TR – Koç, Mustafa V. Chariman, Koç Holding A.S.
TR – Köprülü, Kemal Founding Chairman, ARI Movement
FIN – Korkman, Sixten Managing Director, The Research Institute of the Finnish Economy ETLA and Finnish Business and Policy Forum EVA
TR – Koru, Fehmi Senior Writer, Yeni Safek
CDN – Koss, Johann O. President and CEO, Right To Play
USA – Kravis, Henry R. Founding Partner, Kohlberg Kravis Roberts & Co.
USA – Kravis, Marie-Josée Senior Fellow, Hudson Institute, Inc.
INT – Kroes, Neelie Commissioner, European Commission
INT – Kronenburg, Ed Director of the Private Office, NATO Headquarters
CH – Kudelski, André Chairman of the Board and CEO, Kudelski Group
F – Lauvergeon, Anne Chairman of the Executive Board, AREVA
E – Leòn Gross, Bernardino Secretary of State, Ministry of Foreign Affairs
B – Lippens, Maurice Chairman, FORTIS
CDN – Lloyd, Ronald S. Chairman and CEO, Credit Suisse First Boston
USA – Luti, William J. Special Assistant to the President for Defense Policy and Strategy, National Security Council
USA – Mathews, Jessica T. President, Carnegie Endowment for International Peace
CDN – McKenna, Frank Deputy Chair, Toronto Dominion Bank Financial Group
USA – Medish, Mark C. Partner, Akin Gump Strauss Hauer & Feld LLP
F – Montbrial, Thierry de President, French Institute for International Relations
INT – Monti, Mario President, Universita Commerciale Luigi Bocconi
USA – Mundie, Craig J. Chief Technical Officer Advanced Strategies and Policy, Microsoft Corporation
N – Myklebust, Egil Chairman of the Board of Directors SAS, Norsk Hydro ASA
D – Nass, Matthias Deputy Editor, Die Zeit
NL – Netherlands, M.H. the Queen of The
CDN – Nickerson, Ken iBinary Corp
CDN – Nixon, Gordon President and CEO, Royal Bank of Canada
N – Norvik, Harald Chairman & Partner, ECON Management AS
IRL – O'Brien, Denis Chairman, Communicorp Group Ltd.
PL – Olechowski, Adnrzej Leader Civic Platform
FIN – Ollila, Jorma Chairman, Royal Dutch Shell plc
GB – Osborne, George Shadow Chancellor of the Exchequer
TR – Özel, Soli Professor of International Relations and Political Sience, Istanbul Bilgi University
I – Padoa-Schioppa, Tommaso Minister of Finance
USA – Pataki, George E. Governor of New York State
USA – Pearlstine, Norman Senior Advisor, Time Warner Inc.
USA – Pei, Minxin Director, Carnegie Endowment for International Peace
USA – Perle, Richard N. Resident Fellow, American Enterprise Institute for Public Policy Research
D – Pflüger, Friedberg State Secretary of Defence
INT – Piebalgs, Andris Commissioner, European Commission
F – Pinault, François-Henri President, Artemis; Chairman and CEO, PPR Group
CDN – Prichard, J. Robert S. Preisdent, Torstar Corporation
USA – Rattner, Steven Managing Principal, Quadrangle Group LLC
S – Reinfeldt, Fredrik Chairman Conservative Party
CDN – Reisman, Heather Chair and CEO, Indigo Books & Music Inc.
USA – Rockefeller, David Former Member, JP Morgan International Council
E – Rodriguez Inciarte, Matías Executive Vice Chairman, Grupo Santander, Ciudad Grupo Santander
USA – Ross, Dennis B. Director, Washington Institute for Near East Policy
F – Roy, Oliver Senior Researcher, French National Center for Scientific Research
USA – Roy, J. Stapleton Managing Director, Kissinger Associates, Inc.
USA – Sadjapour, Karim Analyst, International Crisis Group
USA – Sant, Roger Co-Founder and Chairman Emeritus, The AES Corporation The Summit Foundation
IRN – Sariolghalam, Mahmood Associate Professor of International Relations, School of Economic and Political Sciences, National University of Iran (Shahid Beheshti)
I – Scaroni, Paolo CEO, Eni S.p.A.
D – Schily, Otto Former Minister of Interior Affairs; Member of Parliament; Member of the Committee on Foreign Affairs
A – Scholten, Rudolf Member of the Board of Executive Directors, Österreichische Kontrollbank AG
D – Schrempp, Jürgen E. Former Chairman of the Board of Management, DaimlerChrysler AG
D – Schulz, Ekkehard D. Chairman, ThyssenKrupp AG
DK – Seidenfaden, Tøger Executive Editor-in-Chief, Politiken
P – Silva, Augusto Santos Minister for Parliamentary Affairs
USA – Steinberg, James B. Dean, Lyndon B. Johnson School of Public Affairs, University of Texas
S – Stråberg, Hans President and CEO, AB Electrolux
IRL – Sutherland, Peter D. Chariman, BP plc and Chairman, Goldman Sachs International
I – Tremonti, Giulio Vice President of the Chamber of Deputies
GR – Tsoukalis, Loukas President, Hellenic Foundation for European and Foreign Policy (ELIAMEP)
NL – Verhagen, Maxime J.M. Parliamentary Leader, Christian Democratic Appeal (CDA)
USA – Vinocur, John Senior Correspondent, International Herald Tribune
S – Wallenberg, Jacob Chairman, Investor AB
CDN – Waugh, Richard E. President and CEO, Bank of Nova Scotia
NL – Wellink, A.H.E.M. President, De Nederlandsche Bank
GB – Wolf, Martin H. Associate Editor and Economics Conmmentator, The Financial Times
USA – Wolfensohn, James D. Special Envoy for the Gaza Disengagement
USA – Zelikow, Philip D. Counselor of the Department, US Department of State
CHN – Zhang, Yi Deputy Secretary General, China Society for Strategy and Management Research
USA – Zoellick, Robert B. Deputy Secretary of State
D – Zumwinkel, Klaus Chairman of the Board of Management, Deutsche Post AG
ANEXA 4
Lista invitaților la Conferința Bilderberg,
Istambul, Turcia, 31 mai – 3 iunie 2007
George Alogoskoufis, Minister of Economy and Finance (Greece);
Ali Babacan, Minister of Economic Affairs (Turkey);
Edward Balls, Economic Secretary to the Treasury (UK);
Francisco Pinto Balsemão, Chairman and CEO, IMPRESA, S.G.P.S.; Former Prime Minister (Portugal);
José M. Durão Barroso, President, European Commission (Portugal/International);
Franco Bernabé, Vice Chariman, Rothschild Europe (Italy);
Nicolas Beytout, Editor-in-Chief, Le Figaro (France);
Carl Bildt, Former Prime Minister (Sweden);
Hubert Burda, Publisher and CEO, Hubert Burda Media Holding (Belgium);
Philippe Camus, CEO, EADS (France);
Henri de Castries, Chairman of the Management Board and CEO, AXA (France);
Juan Luis Cebrian, Grupo PRISA media group (Spain);
Kenneth Clark, Member of Parliament (UK);
Timothy C. Collins, Senior Managing Director and CEO, Ripplewood Holdings, LLC (USA);
Bertrand Collomb, Chairman, Lafarge (France);
George A. David, Chairman, Coca-Cola H.B.C. S.A. (USA);
Kemal Dervis, Administrator, UNDP (Turkey);
Anders Eldrup, President, DONG A/S (Denmark);
John Elkann, Vice Chairman, Fiat S.p.A (Italy);
Martin S. Feldstein, President and CEO, National Bureau of Economic Research (USA);
Timothy F. Geithner, President and CEO, Federal Reserve Bank of New York (USA);
Paul A. Gigot, Editor of the Editorial Page, The Wall Street Journal (USA);
Dermot Gleeson, Chairman, AIB Group (Ireland);
Donald E. Graham, Chairman and CEO, The Washington Post Company (USA);
Victor Halberstadt, Professor of Economics, Leiden University; Former Honorary Secretary General of Bilderberg Meetings (the Netherlands);
Jean-Pierre Hansen, CEO, Suez-Tractebel S.A. (Belgium);
Richard N. Haass, President, Council on Foreign Relations (USA);
Richard C. Holbrooke, Vice Chairman, Perseus, LLC (USA);
Jaap G. Hoop de Scheffer, Secretary General, NATO (the Netherlands/International);
Allan B. Hubbard, Assistant to the President for Economic Policy, Director National Economic Council (USA);
Josef Joffe, Publisher-Editor, Die Zeit (Germany);
James A. Johnson, Vice Chairman, Perseus, LLC (USA);
Vernon E. Jordan, Jr., Senior Managing Director, Lazard Frères & Co. LLC (USA);
Anatole Kaletsky, Editor at Large, The Times (UK);
John Kerr of Kinlochard, Deputy Chairman, Royal Dutch Shell plc (the Netherlands);
Henry A. Kissinger, Chairman, Kissinger Associates (USA);
Mustafa V. Koç, Chariman, Koç Holding A.S. (Turkey);
Fehmi Koru, Senior Writer, Yeni Safek (Turkey);
Bernard Kouchner, Minister of Foreign Affairs (France);
Henry R. Kravis, Founding Partner, Kohlberg Kravis Roberts & Co. (USA);
Marie-Josée Kravis, Senior Fellow, Hudson Institute, Inc. (USA);
Neelie Kroes, Commissioner, European Commission (the Netherlands/International);
Ed Kronenburg, Director of the Private Office, NATO Headquarters (International);
William J. Luti, Special Assistant to the President for Defense Policy and Strategy, National Security Council (USA);
Jessica T. Mathews, President, Carnegie Endowment for International Peace (USA);
Frank McKenna, Ambassador to the US, member Carlyle Group (Canada);
Thierry de Montbrial, President, French Institute for International Relations (France);
Mario Monti, President, Universita Commerciale Luigi Bocconi (Italy);
Craig J. Mundie, Chief Technical Officer Advanced Strategies and Policy, Microsoft Corporation (USA);
Egil Myklebust, Chairman of the Board of Directors SAS, Norsk Hydro ASA (Norway);
Matthias Nass, Deputy Editor, Die Zeit (Germany);
Adnrzej Olechowski, Leader Civic Platform (Poland);
Jorma Ollila, Chairman, Royal Dutch Shell plc/Nokia (Finland);
George Osborne, Shadow Chancellor of the Exchequer (UK);
Tommaso Padoa-Schioppa, Minister of Finance (Italy);
Richard N. Perle, Resident Fellow, American Enterprise Institute for Public Policy Research (USA);
Heather Reisman, Chair and CEO, Indigo Books & Music Inc. (Canada);
David Rockefeller (USA);
Matías Rodriguez Inciarte, Executive Vice Chairman, Grupo Santander Bank, (Spain);
Dennis B. Ross, Director, Washington Institute for Near East Policy (USA);
Otto Schily, Former Minister of Interior Affairs; Member of Parliament; Member of the Committee on Foreign Affairs (Germany);
Jürgen E. Schrempp, Former Chairman of the Board of Management, DaimlerChrysler AG (Germany);
Tøger Seidenfaden, Executive Editor-in-Chief, Politiken (Denmark);
Peter D. Sutherland, Chairman, BP plc and Chairman, Goldman Sachs International (Ireland);
Giulio Tremonti, Vice President of the Chamber of Deputies (Italy);
Jean-Claude Trichet, Governor, European Central Bank (France/International);
John Vinocur, Senior Correspondent, International Herald Tribune (USA);
Jacob Wallenberg, Chairman, Investor AB (Sweden);
Martin H. Wolf, Associate Editor and Economics Commentator, The Financial Times (UK);
James D. Wolfensohn, Special Envoy for the Gaza Disengagement (USA);
Robert B. Zoellick, Deputy Secretary of State (USA);
Klaus Zumwinkel, Chairman of the Board of Management, Deutsche Post AG (USA);
Adrian D. Wooldridge, Foreign Correspondent, The Economist.
ANEXA 5
CONSILIUL AFACERILOR EXTERNE
LISTELE OFICIALE DE MEMBRI
Sursa: The Council on Foreign Relations de la 1921 la 1996:
Istoric, lista de Directori și ofițeri
Membrii corporaționiști
Membri remarcabili din punct de vedere istoric,
1921-1996
Lista președinților Consiliului Afacerilor Externe
1921-2008
John W. Davis 1921-1933
George W. Wickersham 1933-1936
Norman Davis 1936-1944
Russell Cornell Leffingwell 1944-1946
Allen Welsh Dulles 1946-1950
Henry Merritt Wriston 1951-1964
Grayson L. Kirk 1964-1971
Bayless Manning 1971-1977
Winston Lord 1977-1985
John Temple Swing 1985-1986
Peter Tarnoff 1986-1993
Alton Frye 1993
Leslie Gelb 1993-2003
Richard N. Haass 2003-present
Președinții onorifici
Russell Cornell Leffingwell 1946-1953
John J. McCloy 1953-1970
David Rockefeller 1970-1985
Peter George Peterson 1985-2007
Carla A. Hills (co-președinte) 2007 – prezent
Robert E. Rubin (co-președinte) 2007 – present
ANEXA 6
Lista membrilor Comisiei Trilaterale:
Chairmanni
Joseph Nye: North America (University Distinguished Service Professor and former Dean, John F. Kennedy School of Government, Harvard University, Cambridge, MA; former Chair, National Intelligence Council and former U.S. Assistant Secretary of Defense for International Security Affairs);
Peter Sutherland: Europe (Irish businessman and former politician associated with the Fine Gael party; former Attorney General of Ireland and European Commissioner in the first Delors Commission; former Director General of the General Agreement on Tariffs and Trade, the precursor to the World Trade Organization; Chairman of BP and Goldman Sachs International);
Yotaro Kobayashi: Pacific Asia (Chairman of Fuji Xerox).
Actuali și foști membri (selecție):
Krister Ahlström: Chairman, Ahlström Corp.; Vice Chairman, Stora Enso & Fortum; former Chairman, Finnish Employers Confederation
John B. Anderson: former US Congressman
Bruce Babbitt: Interior Secretary under Clinton[6]
Francisco Pinto Balsemão
Jim Balsillie: Chairman and Co-CEO of Research In Motion.
Raymond Barre: former French Prime Minister
Lloyd Bentsen: former US Senator and Secretary of the Treasury under Clinton[7]
Georges Berthoin: International Chairman of the European Movement from 1978–1981.
Catherine Ann Bertini: Former United Nations Under Secretary General in Management, former Director of World Food Program.
Ritt Bjerregaard: Mayor of Copenhagen, Danish Social Democrat MP, former Secretary of Education, member of various cabinets; European Commissioner for Environment, Nuclear Safety and Civil Protection in the Santer Commission from 1995 to 1999.
John H. Bryan: former CEO of Sara Lee bakeries, affiliated with the World Economic Forum and a director on the Boards of Sara Lee, Goldman Sachs, General Motors, British Petroleum and Bank One.
Zbigniew Brzezinski: U.S. National Security Advisor to U.S. President Jimmy Carter from 1977 to 1981.
James E. Burke: CEO of Johnson & Johnson from 1976 to 1989.
George H.W. Bush: Former President of the U.S.
Guido Carli: former Governor of the Banca d'Italia from 1960-1975
Frank Carlucci: President of Carlyle Group, U.S. Secretary of Defense from 1987 to 1989.
Jimmy Carter: Former President of the U.S.
Gerhard Casper: Constitutional scholar, faculty member and former President at Stanford University; successor trustee of Yale University and part of the Board of Trustees of the Central European University in Hungary.
Dick Cheney: current Vice President of the U.S.
Warren Christopher: former Secretary of State under Clinton and Deputy Secretary of State under Carter[1]
Henry Cisneros: HUD Secretary under Clinton[8]
Joe Clark: former Canadian Prime Minister
Bill Clinton: Former President of the U.S.
William Cohen: former Republican Congressman and US Senator, U.S. Secretary of Defense under President Clinton.
Tim Collins: CEO of Ripplewood Holdings LLC investment company; also part of the Yale Divinity School and Yale School of Management board of advisors and U.S.-Japan non-profit organizations.
John Danforth: former US Senator
Hedley Donovan: former editor-in-chief of Time magazine, White House Advisor on Domestic and Foreign Policy under Carter, Trilateral Commission founding member[9]
Lawrence Eagleburger: former Secretary of State under George H. W. Bush
Bill Emmott: Former editor of The Economist magazine.
Aatos Erkko: Chairman, SanomaWSOY
Daniel J. Evans: former Governor of Washington
Dianne Feinstein: Democratic U.S. Senator, former Mayor of San Francisco, member of the Council on Foreign Relations; chairwoman of the U.S. Senate Judiciary Subcommittee on Terrorism, Technology and Homeland Security.
Martin Feldstein: Professor of economics at Harvard University; president and CEO of the National Bureau of Economic Research (NBER); chairman of the Council of Economic Advisers from 1982 to 1984; former director of the Council on Foreign Relations; member of the Bilderberg Group and of the World Economic Forum.
Hugh Fletcher: Chancellor of Auckland University and CEO of Fletcher Challenge.
David Gergen: Political consultant and presidential advisor during the Republican administrations of Nixon, Ford and Reagan; also served as advisor to Bill Clinton.
John Glenn: former astronaut, former US Senator and U.S. Presidential candidate[10]
Maldonado Gonelha
Allan Gotlieb: Canadian Ambassador to Washington from 1981 to 1989, chairman of the Canada Council from 1989 to 1994.
Bill Graham: former Canadian Minister of National Defence and Minister of Foreign Affairs under Paul Martin; for most of 2006, interim parliamentary leader of the Liberal Party.
Hank Greenberg: Former chairman and CEO of American International Group (AIG), the world's largest insurance and financial services corporation.
Alan Greenspan: Former Chairman of the U.S. Federal Reserve
Alexander Haig: former Secretary of State under Reagan
Sirkka Hämäläinen: Member of the Executive Board, European Central Bank, Frankfurt-am-Main; former Governor, Bank of Finland
Edward Heath: former British Prime Minister
Mugur Isarescu: Governor of the National Bank of Romania since 1990 and Prime Minister from December 1999 to November 2000; he worked for the Minister of Foreign Affairs then for the Romanian Embassy in the U.S. after the 1989 Romanian revolution.
Max Jakobson: former Finnish ambassador to the United States
Sergei Karaganov: Presidential Advisor to Boris Yeltsin and Vladimir Putin; member of the International Advisory Board of the Council on Foreign Relations from 1995 to 2005.
Henry Kissinger: U.S. diplomat, National Security Advisor and Secretary of State in the Nixon and Ford administrations; former Chairman of the International Advisory Committee of JP Morgan Chase.
Joseph Kraft: syndicated columnist[11]
Otto Graf Lambsdorff: Chairman of the German Free Democratic Party from 1993 to 1998; Economic Minister for West Germany from 1977 to 1984.
Liam Lawlor: Irish politician who resigned from the Fianna Fáil party; died in a car-crash in Moscow in 2005.
Pierre Lellouche: French MP of the conservative Union for a Popular Movement party led by Nicolas Sarkozy.
Gerald M. Levin: Former CEO of Time Warner, a member of the Council on Foreign Relations.
Mario Vargas Llosa
Peter Lougheed: former Premier of Alberta
Allan MacEachen: former Leader of the Government in the Senate (Canada)
Jorge Braga de Macedo
Francis Maude: MP for Horsham, the only British MP currently a member of the Trilateral Commission, former Conservative Party Chairman, son of the late Sir Angus Maude MP
John McCain: US Senator, 2008 Republican Presidential Candidate, member of the Council on Foreign Relations, past attendee of the World Economic Forum, attended the 2007 Herzliya conference, attended the Munich Conference on Security Policy, Board of directors Chairman of the International Republican Institute, Center for Strategic and International Studies Advisory Board member, Pacific Council on International Policy Board member, Republican Main Street Partnership Board member, Alfalfa Club member, attended the 1996 Trilateral Commission meeting in Vancouver, British Columbia, Canada
Kiichi Miyazawa: Japanese Prime Minister in 1991–1993; Minister of Foreign Affairs from 1974 to 1976, Chief Cabinet Secretary from 1984 to 1986, Minister of Finance in 1987 and again from 1999 to 2002.
Walter Mondale: former Vice President of the U.S. under Carter[2]
Akio Morita: Co-founder of Sony Corporation; vice chairman of the Keidanren (Japan Federation of Economic Organizations) and member of the Japan-U.S. Economic Relations Group.
Lowell Murray: Canadian Senator
Indra Nooyi: CEO of PepsiCo
Andrzej Olechowski: Polish director of Euronet, USA; on the supervisory boards of Citibank Handlowy and Europejski Fundusz Hipoteczny; president of the Central European Forum; Deputy Governor of the National Bank of Poland from 1989 to 1991; Minister of Foreign Economic Relations from 1991 to 1992; Minister of Finance in 1992 and of Foreign Affairs from 1993 to 1995; economic advisor to President Lech Wałęsa from 1992 to 1993 and in 1995, etc.)
Paul H. O'Neill: former Secretary of the Treasury under George W. Bush
Lucas Papademos: European Central Bank Vice President.
Lee Raymond: Former CEO and Chairman, ExxonMobil, vice chairman of the Board of Trustees of the American Enterprise Institute, director of J.P. Morgan Chase & Co., director and member of the Executive Committee and Policy Committee of the American Petroleum Institute.
Charles Robb: former US Senator
Mary Robinson: President of Ireland from 1990 to 1997 as a candidate for the Labour Party; United Nations High Commissioner for Human Rights from 1997 to 2002.
Dufferin Roblin: former Premier of Manitoba
David Rockefeller: Founder of the Trilateral Commission; Chairman of the Chase Manhattan Bank board from 1969 to 1981; Chairman of the Council on Foreign Relations from 1970 to 1985, now honorary Chairman; a life member of the Bilderberg Group.
Carl Rowan: syndicated columnist[12]
Robert Rubin: Treasury Secretary under Clinton[13]
Brent Scowcroft: former National Security Advisor under Ford and George H. W. Bush
William Scranton: former Governor of Pennsylvania
Tøger Seidenfaden: Editor-in-Chief, Politiken,Denmark . Also a Bilderberg attendee since 1995
Donna Shalala: Secretary of Health and Human Services under Clinton[14]
Gerard C. Smith: First U.S. Chairman of the Trilateral Commission; chief U.S. delegate to the Strategic Arms Limitation Talks of 1969.
Miguel Sousa Soares: Management Consultant, EMPORDEF, MDN (Portugal) from 2005.
Ted Sorensen: former special adviser to President Kennedy[15]
Marcelo Rebelo de Sousa: Leader of the Social Democratic Party (Portugal) from 1996 to 1999.
Ron Southern: Chairman of the Board and majority shareholder of ATCO
Jessica Stern: Former NSC staff member, author, and lecturer at the Harvard Kennedy School of Government.
Robert Taft Jr.: former US Senator
James R. Thompson: former Governor of Illinois
George Vasiliou: President of the Republic of Cyprus from 1988 to 1993, founder and leader of the Cypriot United Democrats party.
Paul Volcker: Chairman of the U.S. Federal Reserve from 1979 to 1987, Chairman of the Board of Trustees of the Group of Thirty.
Caspar Weinberger: Secretary of Defense under Reagan[16]
Paul Wolfowitz: Former President of the World Bank, former U.S. Deputy Secretary of Defense and a prominent member of the neo-conservatives in Washington.
Isamu Yamashita
Lorenzo Zambrano: Chairman and CEO of CEMEX since 1985, the third largest cement company of the world; member of the board of IBM and Citigroup.
Robert Zoellick: President of the World Bank, former U.S. Deputy Secretary of State, former U.S. Trade Representative.
ANEXA 7
Lista Secretarilor Generali ai ONU 1946 – prezent
Lista Președinților Fondului Monetar Internațional 1946 – prezent
BIBLIOGRAFIE SELECTIVÃ
I. Lucrări generale
Carta Națiunilor Unite, San Francisco, 26 aprilie 1945, „Monitorul Oficial”, 26 iunie 1945
Declaration of Clube of Rome, Bruxelles, 25 aprilie 1996 www.clubeofrome.org
Donella H. Meadows, Dennis I. Meadows, Jorgen Randers și William W. Behrens III, The Limiths to Growth, 1972
The Treaty on European Union and The Treaty establishing the European Community, 29 decembrie 2006, Official Journal of the European Union
Universal Declaration of Humain Rights, 10 dec 1948
Angelsdorf, von Wilhelm, Mâna lungă a conspirației, ed. Antet, Prahova
Breton, Phillipe, Manipularea cuvântului, ed. Institutul European, 2006
Brewitz, Walter, Familia Rothschild, Colecția “Cartea Secretă”, ed. Carpathia, 2007
Brucan, Silviu, Îndreptar-dicționar de politologie, ed. Nemira, Buc, 1993
Callinicos, Alex, Egalitatea. Sărăcie și inegalitate în economiile dezvoltate, ed. Antet XX Press, Prahova
Calvocoressi, Peter, Politica mondială după 1945, ediția a VII-a, ed. Allfa, Buc, 2000
Chomsky, Noam, Noua ordine mondială, ed. Critica, 2002
Chomsky, Noam, Propaganda și opinia publică, ed. Critica, 2002
Ciorbea, Valentin, Din istoria secolului XX, Vol. I 1918-1939, ed. Ex Ponto, Constanta, 2006
Conspiracy encyclopedia, the encyclopdia of conspiracy theories, Chamberlain Books, 2005
Crăiță, Cristian, Piramida ocultă, ed. Obiectiv, Craiova
Defarges, Philippe Moreau, Organizații internaționale, ed. Institutul European, Iași, 1998
Dowding, Keith, Puterea, ed. DU Style, Buc., 1998
Fulga, Gheorghe, Cunoașterea socială și universul politic, ed. Economică, Buc, 2003
Geiss, Imanuel, Istoria lumii din preistorie până în anul 2000, ed. All, Buc., 2002
Goodin, E Robert, Hans-Dieter Klingermann, Manual de știință politică, ed. Polirom, Iași, 2005
Griffiths, Martin, Relații internaționale – școli, curente, gânditori, ed. Ziua, Buc., 2003
Hatch, Alden, H. R. H. Prince Bernhard of the Netherlands. An Authorized Biography, London: Harrap, 1962
Helsing, van Jan, Organizațiile secrete și puterea lor în secolul XX, ed. Samizdat
Hutin, Serge, Societăți secrete, Editura de Vest, Timișoara, 1991
Introducere în politica zilelor noastre, ed. de Studii istorice romanești, Florida
Jurma, Gheorhe, Conspirația universală, ed. Timpul, Reșița, 1994
Kissinger, Henry, Diplomația, ed. All, Buc., 2002
Le Bon, Gustave, Psihologia mulțimilor, ed. Antet XX Press, Prahova
Luchian, Dragoș, Banca Mondială – origini, scop, perspective, ed. Enciclopedică, Buc, 1992
Mill, John Stuart, Despre libertate, ediția a II-a, ed. Humanitas, Buc, 2001
Mitran, Ion, Politologie, ed. Fundatiei « Romania de mâine », Buc, 2000
Neagu, Romulus, Organizația Națiunilor Unite: Adaptare la cerințele lumii contemporane, ed. Politică, Buc., 1983
Oprea, Marian, Dinastia Bush – Sânge, bani și putere, ed. Lumea magazin, Buc., 2003
Orwell, George, Ferma animalelor, ed. Polirom, Buc., 2002
Petcu, Marian, Putere și cultură: O istorie a cenzurii, ed. Polirom, Buc., 1999
Pasti, Vladimir, Sociologie politică, ed. Ziua, Colecția « Social-Politic », Buc, 2004
Quigley, Caroll, The anglo-american establishment, Books in Focus, New York
Riordan, Shaun, Noua diplomație, ed. Antet XX Press, Buc., 2004
Sartori, Giovanni, Homo videns – imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea, ed. Humanitas, Buc, 2005
Simpson, Colin, The Lusitania, Boston little, Brown, 1972
Stiglitz, Joseph, Globalizarea Speranță și deziluzii, ed. Economică, Buc, 2003
Stoica, Valeriu, Puterea, un rău necesar, ed. Allfa, Buc., 2002
Sutton, Antony, America`s secret establishment: An introduction to the order of Skull and Bones, ed. Trine Day, 2002
Sutton, Antony, Trilaterals over America, San Diego, 2006
*** – Cei care controlează petrolul și apa vor controla lumea, Făclia, ziar independent de Cluj, miercuri. 23 aprilie 2008
*** – Familia Rothschild investește în imobiliare în România, 26 octombrie 2007, Cotidianul.ro
*** – Ialta din 1945 , Ziua, nr. 3319, miercuri, 11 mai 2005
*** – Ordinul Skull and Bones, yogaesoteric.net, mai 2006
BBC, Wolfowitz a încălcat regulile Băncii Mondiale, 16 mai 2007
BBC Romanian.com, Joseph Retinger – Eminența cenușie, 23 martie 2007 www.bbc.co.uk
CBC News, Skull and Bones – Secret Yale society includes America`s power elite, 13 iunie 2004, www.cbsnews.com
Cocea, Cristi, Cavalerii noii Mese Rotunde, 26 martie 2008, www.povesteazilei.blogspot.com
Encyclopedia Britannica Online, www.britannica.com
Escobar, Pepe, Clubul Bilderberg, 26 decembrie 2005, atimes.com
Gheorghiu, Mihaela, MATRIX, sistemul real care vă monitorizează viața în cele mai mici detalii, 2 iulie 2005, yogaesoteric.net
Griffin, G. Edward, Viitorul cere atenție, partea IV, 22 februarie 2006, altermedia.info
Hârșan, Carol, Piramida deciziilor globale: Davos-Bilderberg-G8, 11 aprilie 2005, altermedia.info
IMP, What is the International monetary Fund, 30 sept 2006, www.imf.org
Kjos, Berit, Spalarea pe creier în America, 12 aprilie 2007, altermedia.info
Lang, H. Wilfried, Cine hotăraște prețul petrolului, România Liberă, sâmbătă, 14 octombrie 2006
Mihai, Cristina, Diplomații aurului negru, 10 iulie 2006, targetonline.ro
Mironescu, Vlad, Robert Zoellick, noul președinte al Băncii Mondiale – Revista Capital, 26 iunie 2007 www.capital.ro
Moskin, J. Robert, Sfat și dezaprobare, Revista „Town and Country”, martie 1987
Newsweek International, 1 februarie 1999
Pop, Valentina, Henry Kissinger – Cred că România este într-o perioadă de mari speranțe, 17 decembrie 2007, www.bloombiz.ro
Preda, George, Comisia Trilaterală controlează din umbră economia mondială, iulie 2007 yogaesoteric.net
Rivera, David Allen, Final warning: A history of the new world order, 1994 www.modernhistoryproject.org
Rivera, David Allen, The seven sisters, Clube of Rome and AIDS, www.the7thfire.com
Roosevelt, Edith Kremit, Clica elitistă deține puterea în Statele Unite, Indianapolis News, 23 decembrie 1961
Rothkopf, David, Superclasa: Cei 6000 de oameni care conduc lumea, Money Express, 15 aprilie 2008
Scurtu, Ioan, Theodora Stanescu-Scurtu, Georgiana Margareta Scurtu – Istoria romanilor între anii 1918-1940, ebooks.unibuc.ro
Stoenescu, Irina, Globalizarea: echilibru sau dezechilibru, vineri, 27 ianuarie 2006 www.romaniainlume.net
The Rockefellers, http://archive.rockefeller.edu
Wood, Patrick, Operațiuni bancare globale – Banca Mondială, Auguste Review, vol. 6, nr. 2, 1 februarie 2006, www.augustereview.com
Wood, Patrick, Operațiuni bancare globale – FMI, August Review, vol. I, nr. 1, 29 decembrie 2005 www.augustreview.com
Wood, Patrick, The Trilateral Commision: Usurping Sovereignity, vol. 5, nr. 12, 14 noiembrie 2005 August Review, augustreview.com
Wood, Patrick, Elita globala: Cine sunt ei?, August Review, vol. 5, nr. 12, 14 noiembrie 2005 www.augustreview.com
www.cfr.org – Site-ul oficial al Consiliului Afacerilor Externe
www.clubeofrome.org – Site-ul oficial al Clubului de la Roma
www.imf.org – Site-ul oficial al Fondului Monetar Internațional
www.trilateral.org – Site-ul oficial al Comisiei Trilaterale
www.bilderberg.org – Site întreținut de Tony Gosling, dedicat în mod special conferințelor și membrilor Bilderberg
www.worldbank.org – Site-ul oficial al Băncii Mondiale
www.yale.edu – Site-ul oficial al Universității Yale
wikipedia.org – Enciclopedie universală.
II. Lucrări speciale
Eringer, Robert (1980), The Global Manipulators. Bristol, England: Pentacle Books
De Villemarest, Pierre, Danièle De Villemarest, and William Wolf. Facts and Chronicles Denied to the Public. Vol. 1. Slough, Berkshire, UK: Aquilion, 2004.
Estulin, Daniel, The true story of the Bilderberg Group, www.amazon.com
Gaylon, Robert, Sr. Ross, Who's Who of the Elite : Members of the Bilderbergs, Council on Foreign Relations, Trilateral Commission, Paperback, 2000
Griffin, G. Edward "The Creature From Jekyll Island" American Media, Westlake Village, California 1994
Grose, Peter. Continuing the Inquiry: The Council on Foreign Relations from 1921 to 1996. New York: Council on Foreign Relations: 1996
Martin, Cristina, Clubul Bilderberg Stăpânii Lumii, ed. Litera International, Buc, 2007
Noam Chomsky, Hegemonie sau supraviețuire – America în căutarea dominației mondiale, ed. Antet, Buc., 2004
Parmar, Inderjeet, Think Tanks and Power in Foreign Policy. A Comparative Study of the Role and Influence of the Council on Foreign Relations and the Royal Institure of International Affairs, 1939-1945, Hardcover, 2005
Perloff, James, În umbra puterii: CFR și declinul american, ed. Tehnică, Buc, 1997
Quigley, Caroll, Tragedy and hope, Macmillan Publishing Company, 2000
Schulzinger, Robert D. The Wise Men of Foreign Affairs. New York: Columbia University Press, 1984.
Shoup, Laurence H., and William Minter, Imperial Brain Trust: The Council on Foreign Relations and United States Foreign Policy. 1977; New York: Authors Choice Press, 2004.
100.Wala, Michael. The Council on Foreign Relations and American
Foreign Policy in the Early Cold War. Providence, RI: Berghann Books, 1994.
101.Alexe, Vladimir, Bilderberg 2007: Înalți prelați ai globalizării la
Istambul, Ziua, nr. 3975, sâmbătă, 7 iulie 2007
102.Dorneanu, Paul, Bilderberg 2007 : ziua 3, 4 iunie 2007, infocon.ro
103.Escobar, Pepe, Bilderberg strikes again, 10 mai 2005,
www.atimes.com
104.Estulin, Daniel, The world in the palm of their hands: Bilderberg
2005, part II, 7 iunie 2005, www.bilderberg.org
105.Griffin, G. Edward, The Council on Foreign Relations, iunie 2007,
altermedia.info
106.Hârșan, Carol, Bilderberg 2006 – Subiecte care ard, Ziua, nr. 3646,
sâmbătă, 10 iunie 2006
107.Hârșan, Carol, Bilderberg 2007 Anticamera deciziilor globale,
România Liberă, joi, 31 mai 2007
108.Jones, Alex, Bilderberg 2004: Full patricipant list, 3 iunie 2004,
www.prisonplanet.com
109.Jones, Alex, Cyprus represented for first time at secret meeting,
iunie 2004, www.prisonplanet.com
110.Vasilescu, Mihai, CRE – Organizația care controlează politica
mondială, yogaesoteric.net, iunie 2007
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Organizatii Si Structuri Internationale Studii DE Caz Clubul Bilderberg Si Consiliul Afacerilor Externe (ID: 134522)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.