Organizatii Internationale DE Arbitraj
ORGANIZAȚII INTERNAȚIONALE DE ARBITRAJ
Introducere
Capitolul 1
Aspecte generale cu privire la arbitraj
1.1. Noțiune
1.2. Terminologie
1.3. Formele arbitrajului
Capitolul 2
Considerații privind cadrul legal al arbitrajului
2.1. Domeniul de aplicare
2.1.1. Calificarea și domeniul de aplicare a procesului arbitral internațional
2.1.2. Arbitrabilitatea litigiului
2.2. Reglementarea arbitrajului
2.2.1. Reglementarea arbitrajului intern
2.2.2. Reglementarea arbitrajului internațional
2.3. Aspecte comparative privind cadrul normativ stabilit de legislația procesual civilă
din România
Capitolul 3
Organizații internaționale de arbitraj
3.1. Instituții internaționale generaliste
3.1.1. Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga
3.1.2. Curtea de Arbitraj Internațional de la Londra
3.1.3. Centrul Internațional de Arbitraj de la Viena
3.1.4. Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie
a României
3.2. Instituții internaționale specializate
3.2.1. Curtea Internațională de Arbitraj (ICA) de pe lângă Camera Internațională de Comerț de la Paris (ICC)
3.2.2. Comisia de Arbitraj Economic și Comercial Internațional a Chinei
Concluzii
Bibliografie
LISTĂ DE ABREVIERI
Titluri de periodice
Referiri la denumiri de acte normative, instanțe, hotărâri judecătorești
Alte abrevieri
Introducere
Prezenta lucrare face vorbire despre organizațiile internaționale de arbitraj pe parcursul a trei capitole, evidențindu-se modificările aduse odată cu intrarea Noului cod de procedură civilă față de vechea reglementare precum și organizațiile care se întâlnesc la nivel internațional.
Astfel, arbitrajul este cunoscut ca fiind acea modalitate obișnuită de soluționare a litigiilor de comerț internațional.
Arbitrajul în comerț internațional poate fi definit ca un sistem jurisdicțional convențional și facultativ, în cadrul căruia un litigiu determinat este soluționat de arbitrii desemnați de către părți, după o procedură determinată.
Litigiul este de comerț internațional daca are legătură cu operațiuni comerciale internaționale, având cel puțin un element de extraneitate.
Arbitrajul, presupune în mod obligatoriu, acordul de voință al părților, soluționarea litigiului dintre părți nu poate fi supusă arbitrajului în lipsa consimțământului reciproc al acestora. Arbitrajul se caracterizează prin trei elemente: sursa puterii arbitrilor de a soluționa litigiul este voința părților, procedura arbitrală trebuie să respecte garanțiile fundamentale ale justiției statale, hotărârea arbitrală este obligatorie pentru părți, și în caz de nevoie, poate fi pusă în executare prin apelarea la forța coercitivă a statului.
Vom vedea pe parcursul lucrării că Noul cod civil consacră arbitrajul ca o jurisdicție alternativă cu caracter privat.
De altfel și doctrina consideră arbitrajul ca o jurisdicție privată.
Deși arbitrajul este considerat o jurisdicție privată, la care părțile apelează pentru a evita judecata litigiului în fața unei instanțe statale, în practică autoritatea publică, prin intermediul instanței statale, interferează cu arbitrajul în mai multe situații.
Relația dintre arbitraj și instanțele statale este una complexă, arbitrajul bazându-se pe sistemul judiciar existent, pentru soluționarea diferitelor incidente care apar în cursul procedurii arbitrale și, atunci când este necesar, pentru recunoașterea și executarea hotărârii arbitrale.
În consecință, întreaga lucrare conține aspecte relevante cu titlul temei și este realizată după o bibliografie ale celor mai cunoscuți autori în domeniu.
Capitolul 1
Aspecte generale cu privire la arbitraj
1.1. Noțiune
Arbitrajul reprezintă o jurisdicție convențională de drept privat, pentru rezolvarea anumitor litigii de către una sau mai multe persoane, în cadrul unei proceduri bazate pe autonomia de voință a părților și cu respectarea ordinii publice, a bunelor moravuri și a dispozițiilor imperative ale legii.
În accepțiunea sa cea mai largă, termenul „arbitraj" desemnează modalitatea de soluționare a unui litigiu de către o persoană numită arbitru. Noțiunea de arbitraj se referă la instanța (organul de jurisdicție), la procedura potrivit căreia se va soluționa litigiul sau la însuși obiectul activității jurisdicționale (res litigiosa).
Arbitrajul poate fi încredințat, prin convenția arbitrală, uneia sau mai multor persoane, învestite de părți sau în conformitate cu acea convenție să judece litigiul și să pronunțe o hotărâre definitivă și obligatorie pentru ele. Arbitrul unic sau, după caz, arbitrii învestiți constituie, în sensul dispozițiilor de față, tribunalul arbitral.
Persoanele care au capacitatea deplină de exercițiu al drepturilor pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție. Părțile pot conveni ca arbitrajul să fie organizat de o instituție permanentă de arbitraj sau de o terță persoană.
Sunt supuse arbitrajului toate diferendele sau anumite diferende care s-au ivit ori ar putea să se ivească între părți privind un raport de drept determinat, contractual sau necontractual, referitor la o problemă susceptibilă de a fi reglementată pe calea arbitrajului.
Arbitrajul este o instituție mixtă, de drept procesual și de drept material, fiind, sub aspectul raportului juridic, o instituție de drept procesual prin care se consacră transferul competențelor de judecată din domeniul autorității publice (puterea judecătorească), în domeniul justiției private, generatoare de noi raporturi juridice de drept privat.
Prin această prismă, arbitrajul constituie o instanță de judecată specifică, distinctă de instanțele jurisdicționale statale, evidențiind caracteristici puse în valoare în considerarea naturii sale mixte (înlocuirea justiției statale în favoarea arbitrajului privat, căruia i se conferă, prin voința părților, putere de jurisdicție).
Dacă litigiile nu pot fi evitate prin bună înțelegere, părțile stabilesc, de regulă, modul de soluționare a acestora pe calea arbitrajului, pe baza unei convenții arbitrale, care constituie materializarea acordului lor de a înlătura competența de drept comun a instanței judecătorești. Demersul este generat de avantajele arbitrajului, constând în confidențialitate, celeritate, costuri scăzute, procedură simplificată, profesionalismul arbitrilor.
Pornind de la caracterul său convențional, arbitrajul este un mod opțional de soluționare a litigiilor, dar în anumite circumstanțe devine obligatoriu pentru părțile implicate într-o dispută.
Arbitrajul își regăsește aplicațiunea primordială în cadrul activităților de producere, administrare ori înstrăinare de bunuri și prestare de servicii, fiind o jurisdicție derogatorie de la dreptul comun, având ca obiect soluționarea litigiilor izvorâte din relațiile economice de producție, comerț sau prestări servicii. Procedura de judecată arbitrala este stabilită de părți, de către arbitri, de o instituție permanentă de arbitraj ori prin asimilarea de către părți a unei alte proceduri edictate de stat.
Arbitrajul comercial poate fi definit ca o metodă jurisdicțională, convențională și facultativă de soluționare a unui litigiu patrimonial, de natură economică cu caracter tranzacționabil, având la bază o procedură în care persoane particulare sunt învestite de către părțile litigante cu pronunțarea unei hotărâri definitive și obligatorii pentru acestea.
Dacă nu putem vorbi de o reglementare completă și convingătoare a concilierii în domeniul raporturilor dintre profesioniști, trebuie subliniat că, în această materie, arbitrajul este o instituție juridică practică și funcțională, beneficiind de un cadru legal coerent și de o practică îndelungată.
Arbitrajul este o instituție bazată pe autonomia de voință a părților. Potrivit liberalismului juridic, fundamentul arbitrajului îl constituie convenția arbitrala, înțelegerea părților de a recurge la această cale de soluționare a litigiului dintre ele, care presupune excluderea competenței instanțelor judecătorești.
Arbitrajul este astăzi considerat o formă de justiție adaptată în mod special litigiilor dintre profesioniști și care prezintă pentru lumea oamenilor de afaceri o atracție deosebită.
Arbitrajul reprezintă o alternativă la justiția clasică. Justițiabilii așteaptă de la arbitri ca litigiul să fie soluționat rapid, într-o procedură suplă, stabilită, în arbitrajul ad-hoc mai ales, chiar de părți, cu cheltuieli mai mici.
În materia activităților economice, de producție, comerț și prestări servicii, arbitrajul poate fi și reflexul refuzului profesioniștilor de a se supune și urma formele închistate ale procedurii de drept comun, din care s-a născut nevoia formelor mai maleabile, proprii arbitrajului, ori rigoarea și conservatorismul dreptului pozitiv, din care au izvorât uzanțele comerciale, lex mercatoria.
Arbitrajul poate fi intern și internațional. Există instituții naționale permanente de arbitraj care pot organiza soluționarea, prin arbitraj, nu numai a litigiilor naționale, ci și a unor litigii ce izvorăsc din situații litigioase internaționale.
Distincția dintre arbitrajul național și arbitrajul internațional se evidențiază din perspectiva celor două accepțiuni (arbitrajul ce se referă la un organ de jurisdicție, pe de o parte, și arbitraj ce semnifică o situație litigioasă, pe de altă parte). Din aceeași dublă perspectivă urmează a fi evidențiată distincția dintre arbitrajul național și arbitrajul internațional.
Arbitrajul internațional are în compunere arbitrajul comercial internațional și arbitrajul de drept internațional privat. Arbitrajul de drept internațional public face parte din ansamblul modalităților de soluționare pe cale pașnică a diferendelor internaționale, având caracter politico-jurisdicțional.
În cazul arbitrajului de drept internațional public, părțile litigante sunt statele, pe când arbitrajul comercial internațional are drept părți litigante subiecte de drept civil. Dacă arbitrajul privește un litigiu în legătură cu un raport de drept internațional privat, el este arbitraj de drept internațional privat. Arbitrajul comercial internațional privește un raport litigios de dreptul comerțului internațional.
Arbitrajul comercial internațional este definit ca o instituție juridică pentru soluționarea litigiilor comerciale internaționale, de către persoanele învestite cu această sarcină chiar de părțile contractante aflate în litigiu.
Prin reunirea acestor elemente, arbitrajul comercial internațional se definește ca fiind un sistem jurisdicțional special și derogator de la dreptul comun, în temeiul căruia o anumită instanță specializată este desemnată – cel mai adesea, prin voința părților litigante – să soluționeze un litigiu ce se naște în cadrul raporturilor comerciale internaționale, după o procedură determinată și de către persoane desemnate în acest scop de părțile în litigiu.
În esență, raporturile de drept al comerțului internațional sunt relevate prin aspectul caracterului lor internațional, cu ajutorul a două criterii: un criteriu „subiectiv”; altul – de natură „obiectivă”. Potrivit criteriului subiectiv, părțile unui raport juridic, persoane juridice sau fizice, trebuie să aibă sediul, respectiv domiciliul, sau reședința obișnuită în state diferite. Corespunzător criteriului obiectiv, marfa sau orice alt bun care constituie obiectul raportului juridic ce se pretinde a fi internațional trebuie ca, în executarea acelui raport juridic, să treacă cel puțin o frontieră.
Arbitrajul comercial internațional răspunde exigențelor relațiilor comerciale internaționale, determinând o eficacitate specifică generată de avantajele pe care le prezintă față de jurisdicțiile de drept comun.
În cadrul acestei modalități, părțile au posibilități egale de informare și de alegere a arbitrajului, în raport cu interesele lor comune. Încrederea părților în arbitraj este determinată de specializn litigiu ce se naște în cadrul raporturilor comerciale internaționale, după o procedură determinată și de către persoane desemnate în acest scop de părțile în litigiu.
În esență, raporturile de drept al comerțului internațional sunt relevate prin aspectul caracterului lor internațional, cu ajutorul a două criterii: un criteriu „subiectiv”; altul – de natură „obiectivă”. Potrivit criteriului subiectiv, părțile unui raport juridic, persoane juridice sau fizice, trebuie să aibă sediul, respectiv domiciliul, sau reședința obișnuită în state diferite. Corespunzător criteriului obiectiv, marfa sau orice alt bun care constituie obiectul raportului juridic ce se pretinde a fi internațional trebuie ca, în executarea acelui raport juridic, să treacă cel puțin o frontieră.
Arbitrajul comercial internațional răspunde exigențelor relațiilor comerciale internaționale, determinând o eficacitate specifică generată de avantajele pe care le prezintă față de jurisdicțiile de drept comun.
În cadrul acestei modalități, părțile au posibilități egale de informare și de alegere a arbitrajului, în raport cu interesele lor comune. Încrederea părților în arbitraj este determinată de specializarea și imparțialitatea arbitrilor, care soluționează litigiile prin aplicarea normelor proprii ale comerțului internațional, având în vedere stipulațiile contractului și uzanțele comerciale.
Simplitatea procedurii arbitrale facilitează desemnarea arbitrilor de către părți, secretul dezbaterilor, utilizarea limbilor străine și modicitatea cheltuielilor de arbitrare. Totodată, celeritatea soluționării diferendului este asigurată prin renunțarea la căile de atac, sentința arbitrală fiind definitivă și executorie.
Arbitrajul comercial internațional permite părților să evite conflictele de jurisdicții și conflictele de legi. Existența unei jurisdicții specifice conferă participanților la activitatea de comerț internațional certitudine juridică cu privire la relațiile lor contractuale.
În sensul Codului de procedură civilă anterior, arbitrajul internațional era definit în raport de caracterul de „internaționalitate" al litigiului arbitral.
Potrivit art. 1110 C. pr. civ., un litigiu arbitral care se desfășoară în România era socotit internațional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate.
Elementul de extraneitate reprezintă acea parte componentă a unui raport juridic de drept privat (subiecte, conținut, obiect) situată în străinătate sau care se află sub incidența unei legi străine, alta decât legea română; în contextul acestei prevederi, pentru ca arbitrajul să fie calificat drept internațional, trebuie ca litigiul arbitral să se fi născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate.
Prin urmare, este suficient ca obiectul, părțile sau cauza litigiului arbitral să conțină un element de internaționalitate, pentru ca dispozițiile specifice arbitrajului internațional să fie aplicabile.
Noul Cod de procedură civilă menține aceeași definiție pentru litigiul arbitral internațional, dar dispozițiile incidente nu sunt aplicabile decât dacă sediul instanței arbitrale se află în România și cel puțin una dintre părți nu avea la data încheierii convenției arbitrale domiciliul sau reședința obișnuită, respectiv sediul în România.
Pentru aplicarea dispozițiilor speciale de procedură cu privire la arbitrajul internațional se instituie un criteriu suplimentar, raportat la momentul încheierii convenției arbitrale. Simplul element de extraneitate prezent la momentul nașterii raportului juridic nu este suficient, fiind necesar ca una dintre părți să nu fie stabilită în România în sensul legii, atunci când este încheiată convenția arbitrală.
Noul Cod condiționează aplicabilitatea dispozițiilor procedurale specifice arbitrajului internațional de voința părților, în sensul ca părțile pot renunța în mod expres la acestea fie prin convenția arbitrală, fie ulterior încheierii acesteia, dar numai prin înscris.
Din perspectiva noului Cod civil, se impune luarea în considerare a principiilor instituite de art. 3, principii ce necesită a fi coroborate cu art. 1 pct. 1 din Convenția europeană de arbitraj comercial internațional de la Geneva din 1961.
În cazul arbitrajului internațional poate să fie evidențiat „un aspect contractual” și unul „procedural". Astfel, în cuprinsul art. 1.112 C. pr. civ., din Capitolul „Procesul arbitral internațional", aflat sub titlul „Arbitrajul internațional și efectele hotărârilor arbitrale străine”, se face referire la „(…) convenția arbitrală", iar în art. 1.113 și urm. C. pr. civ. este reglementată constituirea tribunalului în cadrul judecății arbitrale, care se finalizează prin pronunțarea unei hotărâri arbitrale.
Conform art. 1.110 alin. (1) C. pr. civ., un litigiu arbitral care se desfășoară în România este socotit internațional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate.
Sediul instanței arbitrale este, în mod firesc, un element luat în considerare în scopul determinării domeniului de aplicare a reglementărilor privind procesul arbitral internațional.
Astfel, potrivit art. 1.110 alin. (1) C. pr. civ., un litigiu arbitral care se desfășoară în România este socotit internațional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate, în cadrul art. 1.110 alin. (1) C. pr. civ. este preferată o formulă largă în vederea stabilirii caracterului internațional al situației litigioase, care determină apoi caracterul internațional al arbitrajului.
În cazul în care ambele părți au sediul în România, iar contractul încheiat de acestea urmează a fi calificat ca fiind internațional datorită unor criterii juridice și/sau unor criterii economice, litigiul care va decurge dintr-un asemenea contract va fi soluționat, în cazul în care părțile au perfectat o convenție de arbitraj, printr-un arbitraj internațional, care s-ar putea desfășura în țara noastră, deși el nu ar fi vizat de dispozițiile art. 1.110 alin. (2) C. pr. civ.
În cuprinsul art. 1.110 alin. (2) C. pr. civ. se solicită totuși ca sediul instanței arbitrale să se afle în România și, totodată, cel puțin una dintre părți să nu aibă, la data încheierii convenției arbitrale, domiciliul, reședința obișnuită sau sediul în țara noastră.
În dreptul internațional privat, locul producerii unui fapt cauzator de prejudiciu, locul executării unui act juridic aflat în străinătate, locul judecării litigiului constituie elemente de extraneitate.
În diverse sisteme de drept naționale, tendința dominantă este de a considera că arbitrajul internațional are natură mixtă, contractuală și jurisdicțională. Această concepție este împărtășită și în literatura noastră de specialitate consacrată dreptului comerțului internațional.
Din perspectiva dublei naturi – contractuală și jurisdicțională – a arbitrajului, în cadrul art. 1.123 C. pr. civ., se face distincția între hotărârile arbitrale străine și cele naționale, primele fiind recunoscute și executate în țara noastră în condiții similare celor prevăzute în Convenția de la New York din anul 1958.
Arbitrajul reunește puterea de lege a contractului părților cu forța jurisdicțională dobândită prin efectul legii. În acest sens, natura juridică mixtă a arbitrajului este pusă în valoare în cadrul organizării și derulării procesului arbitral.
Denumirea oficială, care includea termenul „internațional", nu constituia un impediment de a organiza soluționarea prin arbitraj a litigiilor interne (situațiile litigioase interne). Jurisdicția fostei Comisii de Arbitraj Comercial Internațional implică – sub rezerva încheierii unei convenții arbitrale în favoarea acestei instituții permanente de arbitraj – soluționarea atât a situațiilor litigioase naționale (române), cât și a situațiilor litigioase străine. Raționamentul juridic trebuia să aibă drept etalon distincția dintre arbitraj (organ de jurisdicție) și arbitraj (situație litigioasă), pe de o parte, și identificarea criteriului de diferențiere între arbitrajul (organ de jurisdicție) cu caracter național (român) și arbitrajul (organ de jurisdicție) cu caracter internațional, pe de altă parte.
În primul rând, natura internă sau internațională a litigiului – care poate fi soluționat prin arbitrajul organizat ori administrat de o instituție permanentă de arbitraj – nu este determinată de titulatura acesteia din urmă. Prezența elementelor de extraneitate este cea care imprimă un caracter internațional situației litigioase.
În al doilea rând, caracterul național sau internațional al arbitrajului (organ de jurisdicție) este determinat incidental de criteriul temeiului juridic al organizării entității pe lângă care se constituie și funcționează respectivul organ de jurisdicție.
Dacă temeiul juridic al organizării instituției permanente de arbitraj este exclusiv legislația națională a unui stat, instituția în cauză are naționalitatea conferită de statul respectiv (caracter național). Din perspectivă românească, organul de jurisdicție are caracter național dacă funcționează în cadrul sistemului de drept român.
Temeiul juridic al jurisdicției conferă caracter național atât constituirii, cât și obiectivelor instituției permanente de arbitraj. Nu se confundă arbitrajul-organ de jurisdicție cu arbitrajul-situație litigioasă.
Respectivul caracter național se păstrează chiar dacă lista de arbitri – stabilită de organul de jurisdicție – conține și persoane având altă cetățenie decât cetățenia română. Aceeași consecință se păstrează chiar dacă în compoziția tribunalului arbitral – constituit sub egida respectivei instituții permanente de arbitraj – intră și persoane care nu au cetățenie română.
Caracterul național al arbitrajului (organ de jurisdicție) este determinat de incidența exclusivă a legislației naționale cu privire la organizarea și funcționarea entității pe lângă care se constituie sau funcționează organul de jurisdicție. Incidența semnifică funcționarea respectivului organ de jurisdicție în cadrul unui singur sistem de drept.
Caracterul internațional al arbitrajului [organ de jurisdicție) este determinat de „statutul de drept public al acestor entități, care, potrivit legii locului unde au fost înregistrate, au caracter de organizații internaționale".
Art. 1.110 alin. (1) C. pr. civ. are în vedere distincția dintre arbitrajul (situație litigioasă) național și arbitrajul (situație litigioasă) internațional.
Distincția este efectuată de legiuitorul român prin mecanismul calificării caracterului internațional al arbitrajului (situației litigioase). Arbitrajul care nu prezintă un element de extraneitate este calificat drept național. Din aceeași perspectivă, situația litigioasă care prezintă un element de extraneitate este internațională.
Potrivit terminologiei utilizate de legiuitorul român, respectivul arbitraj este socotit internațional. Identificarea elementului de extraneitate implică identificarea împrejurării de fapt datorită căreia raportul juridic prezintă conexiuni cu două sau mai multe sisteme de drept. Această împrejurare de fapt (însuși elementul de extraneitate) nu se confundă cu subiectul, conținutul, obiectul raportului juridic.
Elementul de extraneitate se poate referi la oricare dintre elementele raportului juridic. Interesul identificării elementului de extraneitate are un profund caracter practic. Prezența acestui element determină necesitatea soluționării conflictului de legi în vederea stabilirii propriu-zise a legii aplicabile fondului arbitrajului (situației litigioase).
Cele două criterii – aplicate în mod cumulativ – conferă caracter internațional arbitrajului. Potrivit primului criteriu (obiectiv) arbitrajul este internațional dacă s-a născut sau se va naște din operațiuni de comerț internațional. Potrivit celui de-al doilea criteriu (subiectiv), situația litigioasă este internațională dacă respectivele operațiuni de comerț internațional se derulează între subiecte de drept (persoane fizice sau juridice) „având în momentul încheierii convenției reședința lor obișnuită sau sediul în state contractante diferite".
Oricărei situații litigioase care prezintă elemente de extraneitate îi sunt aplicabile prevederile Capitolului I (Procesul arbitral internațional) din Titlul IV (Arbitrajul internațional și efectele hotărârilor arbitrale străine) al Cărții a VII-a (Procesul civil internațional) din noul Cod de procedură civilă.
Teza a II-a a art. 1.110 alin. (3) C. pr. civ. poate fi interpretată în sensul că, dacă părțile nu au stabilit direct sau indirect sediul tribunalului arbitral, instituția permanentă de arbitraj însăși procedează la stabilirea acestuia.
Din această perspectivă, stabilirea sediului tribunalului arbitral de instituția permanentă de arbitraj reprezintă o soluție legală de rezervă aplicabilă în ipoteza în care părțile nu au stabilit sediul tribunalului arbitral.
Soluția legală de rezervă pentru stabilirea sediului tribunalului arbitral este incidență numai dacă sediul tribunalului arbitral nu a fost stabilit direct sau indirect de părți, pe de o parte, și nu a fost stabilit de instituția permanentă de arbitraj, pe de altă parte.
Arbitrii stabilesc sediul tribunalului arbitral. Din perspectiva arbitrajului instituțional, este nerelevantă distincția dintre locul arbitrajului și sediul instituției permanente de arbitraj, respectiv sediul tribunalului arbitral, dacă punctele geografice coincid. Dacă acestea nu coincid, distincția este utilă, cel puțin în ipoteza arbitrajului internațional, întrucât numai locul arbitrajului este luat în considerare pentru stabilirea domeniului de aplicare a Convenției de la New York (1958).
În plus, sediul tribunalului arbitral, localizat geografic pe teritoriul României, reprezintă, sub rezerva îndeplinirii condițiilor stabilite de art. 1.110 alin. (2) C. pr. civ., unul din elementele care determină aplicarea Capitolului I (Procesul arbitral internațional), Titlul IV (Arbitrajul internațional și efectele hotărârilor arbitrale străine), Cartea a VII-a (Procesul civil internațional) din noul Cod de procedură civilă.
Elementul de extraneitate reprezintă o împrejurare de fapt care se poate referi la oricare din elementele raportului de drept privat, diferențiind, din punct de vedere legal, litigiul arbitral național de litigiul arbitral internațional.
Aplicarea art. 1.110-1.122 C. pr. civ. este condiționată de localizarea sediului instanței arbitrale în țară, pe de o parte, și de nelocalizarea, în momentul încheierii convenției arbitrale, a domiciliului sau reședinței obișnuite, sediului al cel puțin uneia din părți pe teritoriul aceleiași țări, pe de altă parte. În momentul încheierii convenției arbitrale sau ulterior acestuia părțile pot exclude, numai prin înscris, aplicarea dispozițiilor cuprinse în respectivul capitol.
În literatura română de specialitate, au fost evidențiate anumite criterii în funcție de care se determină internaționalitatea arbitrajului (organ de jurisdicție), dar nu a fost absolutizată importanța niciunuia dintre acestea.
Potrivit criteriului caracterului constituirii și obiectivelor instituției permanente de arbitraj, distingem între arbitrajul instituțional cu caracter național și arbitrajul instituțional cu caracter internațional.
În primul rând, a fost evocată internaționalitatea organului de jurisdicție grefată pe caracterul străin al acestuia. Caracterul străin poate fi determinat de cetățenia arbitrilor care compun tribunalul arbitral, de facultatea părților de a determina sediul sau locul arbitrajului într-o țară sau alta.
În al doilea rând, a fost evocată internaționalitatea organului de jurisdicție grefată pe autonomia acestuia față de orice structură națională.
Circulația bunurilor și serviciilor peste granițele unei țări imprimă raporturilor juridice dintre părți caracter internațional economic.
1.2. Terminologie
Însăși noțiunea de arbitraj are o semnificație multiplă. În primul rând, se are în vedere organul de jurisdicție – instanța – care soluționează un anumit litigiu, structura sa organizatorică. Apoi, aceeași noțiune semnifică procedura căreia i se conformează acest organ în activitatea jurisdicțională pe care o desfășoară. În sfârșit, noțiunea de arbitraj desemnează și pretențiile părților aflate în litigiu, adică obiectul activității jurisdicționale într-un caz determinat, ca element de fond (res litigiosa).
Ne aflăm în prezența unui concept care însumează atât forma litigiului – instanța competentă și procedura pe care o urmează -, cât și fondul său – litigiul dintre părți supus spre soluționare arbitrajului.
Conceptual, arbitrajul internațional constituie o formă de arbitraj care conține un element de extraneitate suficient, determinat de legea națională.
În sensul prevederilor legale ce guvernează această materie în legislația română, pentru ca arbitrajul să fie calificat drept „internațional", trebuie ca litigiul arbitral să se fi născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate.
Prin urmare, este suficient ca obiectul, părțile sau cauza litigiului arbitral să conțină un element de internaționalitate, pentru ca dispozițiile specifice arbitrajului internațional să fie aplicabile. Această reglementare conține prevederi speciale față de arbitrajul intern, fiind reglementate aspecte de procedură precum modalitatea de compunere a tribunalului arbitral, termenele procedurale, limba de procedură sau cheltuielile ocazionate de activitatea arbitrilor.
Arbitrul este persoana fizică îndreptățită să desfășoare procedura arbitrajului, fiind desemnată de părți să realizeze această modalitate de soluționare extrajudiciară a litigiilor.
Litigiul este definit, din punct de vedere semantic, printr-un termen cu mai multe accepțiuni: conflict între persoane, instituții, state etc; acesta poate forma obiectul unui proces, unui arbitraj etc; în sens juridic, acesta semnifică un conflict care poate fi supus pentru rezolvare unui organ de jurisdicție; totodată, cuvântul mai reprezintă o confruntare de interese care poate constitui obiectul unui proces; diferend care poate constitui obiectul unui proces, al unui arbitraj etc; contestare judiciară; proces, judecată, pricină, cauză, neînțelegere între două sau mai multe persoane, fizice sau juridice, supusă sau susceptibilă de a fi supusă spre rezolvare unui organ de jurisdicție. Litigiul se naște ca urmare a încălcării sau a pretinsei încălcări a unui drept ocrotit de lege. În raport de natura normelor legale încălcate, litigiile pot fi civile, penale, comerciale, arbitrale, de muncă.
Strict lingvistic, în sistemul noului Cod de procedură civilă, legiuitorul român nu stabilește direct și exact caracterul internațional al arbitrajului [situația litigioasă], ci îl determină indirect. Calificarea este efectuată prin utilizarea sintagmei un „litigiu arbitral este socotit internațional", și nu prin sintagma un litigiu arbitral „este internațional".
Noțiunea de arbitraj comercial internațional este consacrată prin convenții internaționale (de pildă, Convenția europeana asupra arbitrajului comercial internațional de la Geneva din 1961), dar și în doctrina juridică de specialitate și în practica de comerț internațional.
Expresia de „arbitraj comercial internațional" este consacrată de Convenția europeană semnată la Geneva la 21 aprilie 1961 și de Legea-tip adoptată de Comisia Națiunilor Unite pentru Dreptul Comercial la 21 iunie 1985. Ea constituie chiar titlul, atât al unuia, cât și al celuilalt dintre aceste importante și recente instrumente internaționale.
Raportul de drept internațional se deosebește de cel de drept intern prin existența unuia sau mai multor elemente de extraneitate.
În acest context, s-a subliniat eficacitatea condiționării preponderent economice a internaționalității raporturilor juridice dintre părți, când conțin intrinsec un element de extraneitate.
Raporturile de drept internațional privat sunt raporturi civile, de muncă, de procedură civilă și alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate.
Potrivit art 2.557 alin. (2) C. civ., „în înțelesul prezentei cărți, raporturile de drept internațional privat sunt raporturi civile, comerciale, precum și alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate". Corelativ, art. 1.110 alin. (1) C. pr. civ. evidențiază sintagma „raport de drept privat cu element de extraneitate”.
Prin element de extraneitate se înțelege o împrejurare de fapt datorită căreia un raport juridic are legătură cu două sau mai multe sisteme de drept.
Extraneitatea nu este un element distinct al raportului juridic, alături de subiecte, conținut și obiect, dar intră în componența acestora, oricare dintre aceste elemente putând îmbrăca forma extraneității.
Normele juridice care reglementează relațiile sociale cu element de extraneitate sunt stabilite între persoane fizice sau persoane juridice.
Din punctul de vedere al subiectelor raportului juridic, pot constitui elemente de extraneitate:
– pentru persoanele fizice: cetățenia, domiciliul, reședința, religia;
– pentru persoanele juridice: naționalitatea, sediul, fondul de comerț, centrul economic.
În privința raportului juridic, drepturile și obligațiile părților se stabilesc în funcție de conținutul raportului juridic (locul încheierii sau executării actului juridic) sau al obiectului raportului juridic (locul situării bunului mobil sau imobil), de legea competentă să reglementeze acel raport juridic, materializându-se prin elemente concrete care, în cazul în care se găsesc în străinătate ori sunt supuse unei legi străine, constituie elemente de extraneitate.
În concret, prezența unui raport juridic cu element de extraneitate se relevă când:
a) părțile raportului juridic (ori numai una dintre acestea) au cetățenia, sau naționalitatea unei țări străine ori au domiciliul sau sediul într-o altă țară.
b) obiectul raportului juridic este situat într-o țară străină (cazul în care bunurile care fac obiectul unei vânzări ce constituie o masă succesorală sunt situate într-o țară străină; în cazul în care dintr-o moștenire fac parte și bunuri imobile, dreptul de moștenire se va reglementa prin regulile de drept aplicabile la locul situării imobilului);
c) locul producerii faptului generator, modificator sau extinctiv al raportului juridic se află în străinătate;
d) locul judecării litigiului se găsește într-o țară străină. Prezența elementului de extraneitate a evidențiat în practică următoarele probleme:
– determinarea instanței sau a autorității competente să instrumenteze sau să judece cazul;
– indicarea regulilor de procedură aplicabile;
– precizarea legii de fond aplicabile situației juridice;
– stabilirea efectelor produse de hotărârile autorităților străine.
Prin sintagma sediul instanței arbitrale se înțelege sediul tribunalului arbitral. În ipoteza arbitrajului instituțional, sediul tribunalului arbitral – constituit sub egida instituției permanente de arbitraj – este stabilit, de regulă, la sediul respectivei instituții. Nu este exclusă disocierea – de către părți sau de instituția de arbitraj sau, în lipsă, de către arbitri – a sediului instanței arbitrale de sediul respectivei instituții permanente de arbitraj.
Această posibilă disociere nu trebuie să aibă drept consecință localizarea sediului tribunalului arbitral în afara României.
Condiția pozitivă a situării sediului tribunalului arbitral în România trebuie să fie îndeplinită și în cazul în care, în momentul încheierii propriu-zise a convenției arbitrale, cel puțin una dintre părți nu avea domiciliul sau reședința obișnuită (ipoteza persoanei fizice), respectiv nu avea sediul (ipoteza persoanei juridice) în România.
În sistemul român de drept, domiciliul, respectiv reședința, și sediul subiectelor de drept – care nu se află în România – reprezintă puncte de legătură insuficiente pentru a conferi internaționalitate arbitrajului (situației litigioase). Elementul de extraneitate, pe de o parte, și aplicarea cumulativă a criteriilor stabilite de art. 1 pct. 1 lit. a) din Convenția de la Geneva (1961), pe de altă parte, conferă internaționalitate arbitrajului (situației litigioase).
Domiciliul/reședința și sediul subiectelor de drept – care nu se află în România – reprezintă una din condițiile de aplicare a Capitolului I, Titlul IV al Cărții a VII-a din Codul de procedură civilă.
Legiuitorul român contextualizează temporal îndeplinirea acestei condiții negative prin raportare la momentul încheierii propriu-zise a convenției arbitrale. Respectivul moment este luat în considerare pentru verificarea îndeplinirii celei de-a doua condiții negative necesare aplicării legii române privind procesul arbitral internațional.
1.3. Formele arbitrajului
Arbitrajul poate îmbăca mai multe forme. În funcție de structura organizatorică arbitrajul poate fi ocazional sau ad-hoc și instituțional sau permanent. După puterile conferite arbitrului, arbitrajul poate fi în drept sau în echitate.
Arbitrajul ocazional sau ad-hoc este acela care se organizează pentru un anumit litigiu. După soluționarea litigiului, arbitrajul ad-hoc încetează. Structura și procedura arbitrajului ad-hoc diferă de la litigiu la litigiu, fiind stabilite de către părți în funcție de interesele lor. Părțile pot conveni ca litigiul să fie soluționat de un arbitru unic sau de un complet colegial.
În arbitrajul ad-hoc părțile administrează arbitrajul fără a fi asistate sau supervizate de persoane/instituții terțe: părțile aleg arbitru/arbitrii, aleg locul de desfășurare a arbitrajului, limba în care se va desfășura procedura arbitrală, stabilesc regulile aplicabile arbitrajului și legea aplicabilă pentru soluționarea litigiului, plata arbitrului/arbitrilor, acoperirea cheltuielilor.
Dacă părțile aleg arbitrajul ad-hoc, de regulă, folosesc regulamentul UNCITRAL (UNCITRAL Arbitration Rules).
Arbitrajul ad-hoc prezintă mai multe avantaje, precum: costuri reduse, faptul că părțile dețin controlul complet asupra desfășurării arbitrajului, celeritate-determinată de faptul că nu este implicată birocrația specifică unei instituții permanente de arbitraj; arbitrajul ad-hoc are, însă, și multe dezavantaje, mai ales în litigiile de mari proporții, în care părțile se văd puse în fața unor sarcini greu de îndeplinit și în legătură cu care au cunoștințe reudse, nu se pot pune de acord în ceea ce privește numirea arbitrilor, etc. de aceea, de regulă părțile apelează la o instituție permanentă de arbitraj.
Arbitrajul instituțional sau permanent se realizează, deci, în cadrul unor instituții permanente de arbitraj. Arbitrajul instituțional este administrat de un centru de arbitraj. Arbitrajul instituțional are un regulament propriu de organizare și funcționare. Principalele elemente de structură ale arbitrajului instituțional sunt mecanismul de desemnare a arbitrilor, lista arbitrilor și secretariatului.
Dacă părțile aleg arbitrajul instituțional pot opta între mai multe centre de arbitraj cum ar fi: Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga, care funcționează pe lângă Curtea Internațională de Justiție și care nu soluționează decât litigii între state sau între stat și o întreprindere (ca în cazul contractelor de stat), Curtea de Arbitraj de la Paris, care funcționează în cadrul Camerei Internaționale de Comerț și care are reguli noi de arbitraj (în vigoare din 2012), arbitrajul organizat pe lângă Camera de Comerț din Stockholm, AAA –American Arbitration Association, SIAC –Singapore International Arbitration Centre, Japan Commercial of Arbitration Asociation, Cuertea de Arbitraj Internațional pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.
Alegerea unui centru de arbitraj presupune și alegerea regulamentului de arbitraj al acelui centru, deoarece de regulă, fiecare centru aplică propriul regulament, refuzând aplicarea unor alte reglementări. Iar fiecare regulament conține și reguli de procedură.
Arbitrajul, așa cum am menționat mai sus, mai poate fi în drept și în echitate. Arbitrajul in drept sau in jure este acela în care soluționarea litigiului se face aplicând norme juridice. Arbitrajul în echitate este acela în care părțile conferă arbitrului puterile unui amiable compositeur. În acest caz, arbitrul va soluționa litigiile făcând abstracție de legea aplicabilă contractului, el se va baza pe principii morale și de echitate. În literatura juridică se face distincție între arbitrul care soluționează litigiile ca amiable compositeur și arbitrul care soluționează litigiul ca ex aequo et bono, în primul caz arbitrul este ținut de respectarea normelor imperative, în al doilea, nu, cu excepția normelor care formează ordinea publică internațională.
Arbitrajul în echitate este admis în majoritatea legislațiilor, inclusiv în dreptul român, precum și în convențiile internaționale, cum este de exemplu, Convenția de la Geneva din 1961, care în art. VII pct. 2 prevede posibilitatea părților de a conveni ca arbitrii să judece ca amiable compositeur, dacă legea aplicabilă arbitrajului o permite.
Capitolul 2
Considerații privind cadrul legal al arbitrajului
2.1. Domeniul de aplicare
2.1.1. Calificarea și domeniul de aplicare a procesului arbitral internațional
Potrivit art. 1.110 C. pr. civ., un litigiu arbitral care se desfășoară în România este internațional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate.
Dispozițiile noului Cod referitoare la procesul arbitral internațional se aplică în arbitrajul internațional dacă sediul instanței arbitrale se află în România și cel puțin una dintre părți nu avea la data încheierii convenției arbitrale domiciliul sau reședința obișnuită, respectiv sediul în România, dacă părțile nu au exclus prin convenție sau ulterior încheierii acesteia, dar numai prin înscris, aplicarea acestora.
Sediul instanței arbitrale se stabilește de părțile în cauză sau de instituția desemnată de acestea, iar în lipsă, de către arbitri.
Hotărârea arbitrală este scrisă, motivată, datată și semnată de toți arbitrii. Aceasta este executorie și obligatorie de la comunicarea sa părților și poate fi atacată numai cu acțiune în anulare pentru motivele acțiunii în anulare prevăzute în arbitrajul intern.
Primul capitol din cadrul Titlului al IV-lea privește procesul arbitral internațional în România. La fel ca și în cazul procesului civil internațional (art. 1.064 C. pr. civ.), prima dispoziție schițează cadrul general al acestui tip de proces.
Una dintre dificultățile întâlnite în legislațiile în materie este aceea de a identifica elementele caracterului „internațional" al arbitrajului.
Primul alineat al art. 1.110 C. pr. civ. definește un litigiu arbitral ca fiind internațional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate. Aceasta apropie arbitrajul internațional de procesul civil internațional.
Fiind vorba de raporturi de drept privat, nu ne aflăm în prezența arbitrajului de drept internațional public, utilizat pentru soluționarea diferendelor dintre state sau dintre acestea și organizații internaționale.
Simpla supunere a unui litigiu arbitral izvorât dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate unei legi procedurale străine nu este întotdeauna suficientă pentru a caracteriza un litigiu arbitral ca fiind internațional.
Pentru acest motiv, alin. (2) adaugă condiția ca cel puțin una dintre părți să nu fi avut la data încheierii convenției arbitrale domiciliul sau reședința obișnuită, respectiv sediul în România. Această condiție trebuie îndeplinită doar la momentul încheierii convenției, ulterior partea fiind liberă să se stabilească în România.
Prin contrast cu regula de la art. 1.065 C. pr. civ., pârâtul nu trebuie să domicilieze sau să aibă sediul în România. Mai mult, ambele părți pot să se afle în această situație.
Se poate concluziona că arbitrajul internațional este deschis atât persoanelor fizice, cât și persoanelor juridice. Alte elemente de extraneitate ale litigiului arbitral pot fi reținute cu ocazia numirii arbitrilor, a stabilirii anumitor aspecte procedurale sau alegerii sediului instanței arbitrale. în legătură cu acesta din urmă, alin. (2) și (3) fixează sediul instanței arbitrale în România.
Stabilirea sediului se realizează prin convenția părților sau de către instituția de arbitraj desemnată de acestea. în lipsă, sediul urmează a fi stabilit de arbitri. În doctrină se arată că stabilirea sediului instanței arbitrale prin convenția arbitrală nu este eficientă, întrucât la acel moment nu se cunosc caracteristicile litigiului care s-a ivit ori relațiile personale ale arbitrilor. Din alin. (3) reiese că litigiile arbitrale internaționale pot fi soluționate în România prin ambele forme de arbitraj – ad-hoc sau instituționalizat.
Importanța determinării caracterului internațional al unui litigiu arbitral este dată de aplicarea dispozițiilor prezentului capitol tuturor proceselor arbitrale, dacă sediul instanței arbitrale se află în România. Părțile au însă libertatea de a exclude aplicarea lor litigiului dintre ele. Aceasta poate avea loc prin convenția arbitrală sau ulterior încheierii ei. Operațiunea de excludere ulterioară poate avea loc numai printr-un înscris, nu și prin telegramă, telex, telecopiator, poștă electronică sau orice alt mijloc.
În conformitate cu dispozițiile art. 1.111 C. pr. civ., orice cauză de natură patrimonială poate face obiectul arbitrajului dacă privește drepturi asupra cărora părțile pot dispune liber, iar legea statului de sediu al instanței arbitrale nu rezervă competența exclusivă instanțelor judecătorești.
Dacă una dintre părțile convenției arbitrale este un stat, o întreprindere de stat sau o organizație controlată de stat, această parte nu poate invoca propriul său drept pentru a contesta arbitrabilitatea unui litigiu sau capacitatea sa de a fi parte în procesul arbitral.
Hotărârile arbitrale pronunțate cu încălcarea competențelor exclusive ale instanțelor judecătorești ale statului de sediu sau ale instanței arbitrale nu produc efecte pe teritoriul acestui stat.
2.1.2. Arbitrabilitatea litigiului
Noțiunea de arbitrabilitate, care face obiectul art. 1.111 C. pr. civ., reprezintă o condiție care precede validitatea convenției arbitrale și competența tribunalului arbitral.
Conceptul este susceptibil de a fi privit din două unghiuri, obiectiv și subiectiv.
În sens obiectiv, conform primului alineat, este vorba de aptitudinea unui diferend de a face obiectul arbitrajului internațional, fiind analizat în funcție de mai multe criterii.
Sfera litigiilor arbitrabile este circumscrisă cauzelor patrimoniale, cu condiția să privească drepturi asupra cărora părțile pot dispune în mod liber. Majoritatea lor sunt de natură comercială.
O limitare suplimentară este aceea că legea statului de sediu al instanței arbitrale să nu rezerve pentru litigiul dedus arbitrajului competența exclusivă instanțelor judecătorești. Trebuie reținut că este vorba de restricții decurgând din legea statului de sediu al tribunalului arbitral – mai precis, legea română -, iar nu din legea străină.
În sens subiectiv, noțiunea de arbitrabilitate reprezintă capacitatea unei persoane de a fi parte într-un litigiu sau de a reprezenta o parte. În acest context, reamintim că, potrivit prevederilor art. 2.572 și art. 2.580 C. civ., capacitatea persoanei fizice și a celei juridice este cârmuită de legea națională.
O situație specială, prevăzută la alineatul secund, se referă la capacitatea statelor, a întreprinderilor de stat sau a organizațiilor controlate de stat. Acestea nu pot invoca propriul lor drept pentru a contesta arbitrabilitatea unui litigiu sau capacitatea de a fi parte în procesul arbitral.
Pentru a înțelege corect sensul dispoziției, trebuie precizat că art. 1.111 alin. (2) se referă la capacitatea acestor subiecte de drept de a încheia convenții arbitrale, iar nu la capacitatea stricto sensu, reglementată de art. 2.572 și art. 2.580 C. civ.
În acest context, se previne interferența dreptului național în litigiile privind contractele încheiate de stat, o întreprindere de stat sau o organizație controlată de stat, care ar putea limita arbitrabilitatea unui litigiu.
În sensul prevederilor art. 1.111 alin. (1) C. pr. civ., orice cauză de natură patrimonială poate face obiectul arbitrajului dacă privește drepturi asupra cărora părțile pot dispune liber, iar legea statului de sediu al instanței arbitrale nu rezervă competența exclusivă instanțelor judecătorești. Dacă una dintre părțile convenției este un stat, o întreprindere de stat sau o organizație controlată de stat, această parte nu poate invoca propriul său drept pentru a contesta arbitrabilitatea litigiului sau capacitatea de a fi parte în procesul arbitral [art. 1.110 alin. (2)-(3) Șt art. 1.111 alin. (2)]. Criteriul naturii patrimoniale a cauzei, cel al drepturilor disponibile și criteriul competenței exclusive a instanțelor de judecată erau avute în vedere și în cuprinsul reglementărilor noastre legale anterioare, în privința domeniului arbitrabilității. Criteriul ordinii publice poate să fie evidențiat în privința arbitrabilității litigiului, întrucât o hotărâre arbitrală pronunțată în România poate fi anulată pe motivul că aceasta încalcă ordinea publică.
În mod util, în cadrul alin. (2) al art. 1.111 C. pr. civ. se stipulează apoi că, în situația în care una dintre părțile convenției arbitrale este un stat, o întreprindere de stat sau o organizație controlată de stat, această parte nu poate invoca propriul său drept pentru a contesta arbitrabilitatea unui litigiu sau capacitatea sa de a fi parte în procesul arbitral.
Prevederile legale arătate se corelează cu dispozițiile art. II din Convenția de la Geneva din anul 1961, potrivit cărora persoanele juridice calificate, prin legea care le este aplicabilă, ca persoane juridice de drept public au facultatea de a încheia în mod valabil convenții de arbitraj.
Prin același text – art. 1.111 alin. (2] C. pr. civ. – se exprimă, totodată, un principiu larg acceptat în materia dreptului comerțului internațional. Eficacitatea hotărârii arbitrale va depinde de țara în care se va cere recunoașterea și executarea acesteia, întrucât în unele sisteme de drept este consacrată concepția potrivit căreia statele și dezmembrămintele lor nu au posibilitatea să încheie convenții de arbitraj. Și din perspectiva arbitrajului internațional, conceptul arbitrabilității subiective – grefat pe natura voluntară a arbitrajului privat -este reglementat în conținutul art. 1.111 alin. (1) C. pr. civ. Statul, prin întreprinderea de stat, sau organizația controlată de stat poate încheia convenții arbitrale internaționale. Contestarea arbitrabilității obiective sau contestarea capacității de a fi parte în litigiul arbitral internațional nu se pot efectua prin mecanismul invocării propriului drept de către stat sau organizația controlată de stat.
La nivelul arbitrabilității obiective internaționale, manifestarea caracterului voluntar al arbitrajului este reglementată expres.
2.2. Reglementarea arbitrajului
2.2.1. Reglementarea arbitrajului intern
În România, arbitrajul a fost reglementat pentru prima oară încă prin Codul Calimach din 1817, dar reglementarea sa modernă a fost introdusă în Codul de procedură civilă din 1865, în Cartea a IV-a, denumită inițial „Despre arbitri”.
Această reglementare a rămas în vigoare și în perioada regimului comunist, perioadă în care ea nu și-a găsit aplicarea în sensul clasic, arbitrajul voluntar fiind înlocuit cu arbitrajul obligatoriu, de stat, utilizat în soluționarea litigiilor dintre întreprinderile socialiste. Acesta a fost abrogat cu totul în 1985, revenindu-se la procedura arbitrală ulterior, după 1990 arbitrajul fiind reglementat în forma sa actuală prin Legile nr. 59/1993 și 219/2005 privind modificarea Codului de procedură civilă.
În prezent, arbitrajul își găsește sediul materiei în aceeași Carte a IV-a din Codul de procedură civilă, sub titlul „Despre arbitraj”. În această reglementare, arbitrajul prin dispozițiile Noului Cod de procedură civilă (NCPC), definește atât noțiunea de „arbitraj” în general, cât și pe aceea de „arbitraj instituționalizat”.
Definiția dată arbitrajului prin art. 541 alin.1 NCPC îl caracterizează ca fiind „o jurisdicție alternativă având caracter privat”, în termeni suficient de permisivi, care nu exclud arbitrajul organizat ad-hoc de orice entitate sau persoană fizică desemnată de părți, pe lângă arbitrajul organizat de instituțiile permanente de arbitraj.
Aceste practici de organizare a arbitrajului sunt bine înrădăcinate atât în legislația noastră, cât și în majoritatea legislațiilor care permit arbitrajul ca formă de justiție privată. În dreptul nostru, actualul C.pr.civ. instituie modalitățile arbitrajului, respectiv arbitrajul instituțional și arbitrajul ad-hoc.
În art. 616 arbitrajul instituțional este organizat de diverse instituții, precum camerele de comerț, asociații profesionale sau camere specializate, acestea având atribuții în materie în mod neîntrerupt, activitatea lor nedepinzând de existența sau de durata unui anumit litigiu.
Cât privește condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a fi arbitru, acesta trebuie să fie persoană fizică de cetățenie română și să aibă capacitate deplină de exercițiu.
În ceea ce privește condiția ca arbitrul să fie persoană fizică, din aceasta se poate deduce interdicția pentru persoanele juridice de a fi desemnate arbitri. După modelul altor legislații, deși legea română nu prevede, în cazul în care convenția arbitrală desemnează totuși o persoană juridică pentru soluționarea unui litigiu, aceasta nu poate avea decât competența de a organiza arbitrajul.
În cazul arbitrajului ad-hoc, Regulile de procedură ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă CCIR (în continuare, Regulamentul CACI) prevăd posibilitatea părților de a solicita asistență pentru buna desfășurare a arbitrajului, în urma plății taxei arbitrale și a cheltuielilor arbitrale.
În NCPC arbitrajul ad hoc constituie, regula generală, cel instituționalizat reprezentând o particularizare a acestei forme.
În ceea ce privește această formă de arbitraj, NCPC îi dă o definiție mult mai amplă. În art. 616 NCPC, arbitrajul instituționalizat este definit drept „acea forma de jurisdicție arbitrală care se constituie și funcționează în mod permanent pe lângă o organizație sau o instituție internă ori internațională sau ca organizație neguvernamentală de interes public de sine stătătoare, în condițiile legii, pe baza unui regulament propriu aplicabil în cazul tuturor litigiilor supuse ei spre soluționare potrivit unei convenții arbitrale”.
De asemenea, se precizează faptul că el nu are caracter economic și nu urmărește obținerea de profit, iar alin. 2 al aceluiași articol statuează autonomia arbitrajului instituționalizat în raport cu instituția care l-a înființat. Art. 2 al Regulilor de procedură ale CACI stabilește competența Curții de Arbitraj Comercial Internațional în organizarea arbitrajului instituționalizat. Aceasta nu exclude însă existența altor instituții specializate, create în acest scop,
NCPC, după modelul altor legislații, elimină condiția cetățeniei române în ceea ce privește persoanele care pot fi arbitri, singurele condiții impuse fiind acelea ca arbitrul să fie persoană fizică și să aibă capacitate deplină de exercițiu.
Principalele instituții arbitrale din România sunt în materia arbitrajului comercial, cea mai importantă fiind Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României. Există și curți de arbitraj comercial regionale, organizate pe lângă camerele de comerț și industrie județene, care au însă o activitate mai redusă.
Pe de altă parte, există și instituții arbitrale specializate, cu o sferă a competenței mai restrânsă, cum ar fi Camera Arbitrală a Bursei de Mărfuri București, Camera Arbitrală a Bursei de Valori București, Curtea de Arbitraj de pe lângă UCECOM. Toate aceste organisme dispun și de reguli de procedură proprii, care completează reglementarea generală din Codul de procedură civilă.
Cu privire la litigiile supuse arbitrajului, NCPC enumera condiții de capacitate și obiect diferit față de vechea reglementare. Astfel că în privința persoanelor care pot supune litigiile arbitrajului, art. 542 NCPC permite în plus și statului, autorităților publice, precum și persoanelor juridice de drept public care au în obiectul de activitate și activități economice să încheie convenții arbitrale, sub anumite condiții impuse de lege, față de „persoanele care au capacitatea deplină de exercițiu”, cum prevedea vechiul cod.
Cât privește obiectul litigiilor care pot fi supuse arbitrajului, acesta este mult mai clar enunțat în noul Cod, permițându-se recurgerea la arbitraj în toate litigiile cu privire la care părțile se pun de acord, mai puțin cele în legătură cu starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relațiile de familie, precum și cele care au ca obiect drepturi asupra cărora părțile nu pot dispune. În vechea reglementare, deși obiectul cuprindea orice litigii patrimoniale care privesc drepturi tranzacționabile, sfera litigiilor se suprapune în mare parte cu cea prevăzută de noua reglementare.
Atât vechiul C. pr. civ., cât și NCPC tratează procedura arbitrală în detaliu, începând de la convenția arbitrală, până la executarea/desființarea hotărârii arbitrale.
2.2.2. Reglementarea arbitrajului internațional
Conceptual, arbitrajul internațional constituie o formă de arbitraj care conține un element de extraneitate, determinat de legea națională.
Dreptul comun în materia arbitrajului îl reprezintă, ca urmare, normele naționale, pe care se consolidează cele speciale aplicabile segmentului internațional și care dobândesc o reală utilitate și eficiență pentru cei implicați în angrenajul acestei justiții private (arbitri și părți), oferindu-le suportul legal necesar fluidizării demersurilor lor cu caracter litigios.
Se poate constata o influență inversă a normelor speciale asupra celor de drept comun, generale, respectiv a reglementărilor internaționale în domeniu asupra celor interne. Se recunoaște și se preia, astfel, superioritatea experienței de mai lungă durată a arbitrajului în arealul internațional decât în cel intern.
Fenomenul are o dublă semnificație: de armonizare a reglementărilor naționale în materia arbitrajului cu cele internaționale moderne, integrându-se procesului mai amplu de armonizare progresivă a legislației române cu dreptul comunitar și, în același timp, de uniformizare a dreptului aplicabil arbitrajului, deopotrivă intern și internațional, spre a-1 face astfel mai ușor accesibil celor interesați.
Multă vreme normele cuprinse în sistemele de drept național au constituit principalul izvor în materie și continuă să aibă un rol important în reglementarea arbitrajului internațional. Diversitatea de concepții asupra acestui arbitraj se reflectă însă din plin și în legile naționale în materie, fiind de natură să genereze probleme conflictuale dificile, greu compatibile cu exigențele soluționării rapide și echitabile a litigiilor ce se pot naște cu privire la raporturile juridice de drept privat internațional. Aceasta este rațiunea pentru care statele comunității internaționale au depus eforturi deosebite pentru adoptarea, în cadrul unor organizații internaționale, a unor instrumente juridice de tipul convențiilor internaționale multilaterale.
În reglementarea arbitrajului internațional, convențiile internaționale în materie tratează, de obicei, anumite raporturi specifice de arbitraj.
Acestea nu sunt aplicabile decât în măsura în care statele au aderat la ele și, în același timp, în măsura în care nu există o reglementare internă care prevalează.
Astfel, Convenția Națiunilor Unite asupra Recunoașterii si Aplicării Hotărârilor Arbitrale Străine, cunoscută sub numele de Convenția de la New York, controlează litigiile arbitrale apărute în context internațional și recunoaște aplicabilitatea înțelegerilor și sentințelor arbitrale străine. Unul dintre principalele scopuri ale Convenției este acela de a preveni și de a elimina litigiul inutil care urmează arbitrajului. Convenția promovează condiția reciprocității.
Comisia Economică pentru Europa a Organizației Națiunilor Unite a elaborat Convenția de la Geneva din 1961. Obiectul Convenției de la Geneva din 1961 îl constituie stabilirea regimului juridic al convenției arbitrale de comerț internațional și reglementarea procedurii respective. Aceasta conține dispoziții foarte importante cu privire la organizarea arbitrajului, procedura de judecată în cadrul acestui organism, competența instanței arbitrale, motivarea sentinței, anularea acesteia etc.
Este de reținut preocuparea altor organisme internaționale pentru codificarea regulilor aplicabile arbitrajului comercial internațional, tot în cadrul ONU – UNCITRAL, sau a altor instituții neguvernamentale cu caracter științific: UNIDROIT, la care trebuie adăugate prevederile cuprinse în contracte-tip care conțin clauze de arbitraj, condițiile generale elaborate de Comisia Economica a ONU pentru Europa, regulamentele diferitelor instituții permanente de arbitraj pentru comerțul internațional etc.
Convenția europeană de arbitraj comercial internațional de la Geneva din 1961 se aplică, potrivit art. 1 pct. 1 lit. a) și b), convențiilor de arbitraj încheiate pentru reglementarea litigiilor născute sau care se vor naște din operații de comerț internațional între persoanele fizice sau juridice având, în momentul încheierii Convenției, reședința lor obișnuită sau sediul în state contractante diferite.
În același timp, având în vedere amploarea pe care a luat-o arbitrajul internațional instituționalizat, de o deosebită importanță sunt regulamentele sau regulile de procedură ale instituțiilor care operează în acest sens.
În stabilirea raporturilor reglementate de Convenție, se au în vedere atât internaționalitatea situației litigioase, cât și criterii care țin de subiectivitatea părților raporturilor juridice cu elemente de extraneitate.
Un alt act internațional de referință este Convenția de la Washington din 18 martie 1965 pentru reglementarea diferendelor relative Ia investiții între state și persoanele altor state, semnată de 146 de state și ratificată de România în 1975, care constituie suportul juridic al organizării și funcționării ICSID (Centrul Internațional pentru Soluționarea Litigiilor referitoare la Investiții).
Convenția pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între state și persoane ale altor state de la Washington din 1965 conține norme arbitrale în domeniul promovării și garantării reciproce a investițiilor de capital.
Convenția de la Washington din anul 1965 se aplică într-un domeniu limitat al raporturilor de comerț internațional, de cooperare economică și tehnico-științifică internațională, cel al investițiilor internaționale.
În baza Convenției de la Washington, fiecare stat contractant recunoaște orice hotărâre arbitrală pronunțată potrivit prevederilor acestei Convenții, asigurând executarea obligațiilor pecuniare pe care hotărârea le impune. În conformitate cu prevederile Convenției de la Washington, hotărârile arbitrale pronunțate în materie de investiții internaționale beneficiază de asimilare cu hotărârile judecătorești interne.Potrivit Convenției de la Washington din 1965, pentru obținerea recunoașterii și executării unei hotărâri arbitrale străine pe teritoriul unui stat contractant, partea interesată trebuie să prezinte o copie certificată a hotărârii respective înaintea instanței de jurisdicție națională competente sau a oricărei autorități care a fost desemnată de statul solicitat. Centrul Internațional pentru Reglementarea Diferendelor cu privire la investiții poate efectua certificarea pentru conformitate.
În baza acestei Convenții, executarea hotărârilor arbitrale străine este reglementată de legislația privind executarea hotărârilor judecătorești în vigoare în statul pe teritoriul căruia se aplică o asemenea procedură.
Un alt instrument deosebit de important în materie de arbitraj internațional este Legea-model UNCITRAL în Arbitrajul Comercial Internațional, care, deși nu este obligatorie în forma adoptată de ONU, este folosită ca reper în materie în multe legislații naționale.
În același timp, având în vedere amploarea pe care a luat-o arbitrajul instituționalizat, de o deosebită importanță sunt și regulamentele sau regulile de procedură ale instituțiilor care operează în acest domeniu.
2.3. Aspecte comparative privind cadrul normativ stabilit de legislația procesual civilă din România
Arbitrajul reglementat de Cartea a IV-a a noului Cod de procedură civilă este o formă de justiție privată, o cale convențională de soluționare a litigiilor patrimoniale privitoare la drepturi tranzacționabile de către persoane particulare (arbitri), care sunt învestite de părți cu puterea de a pronunța o hotărâre definitivă și obligatorie pentru ele în vederea rezolvării disputei.
În țara noastră, reorganizarea sistemului economic pe principiile proprii economiei de piața, după 1990, a implicat, inerent, revigorarea raporturilor generale de drept privat și, implicit, a instituțiilor specifice domeniului comercial, inclusiv a arbitrajului.
Crearea cadrului legal adecvat prin dispozițiile Decretului-Lege nr. 139/1990 și, cu deosebire, prin modernizarea, în 1993, a prevederilor Cărții a IV-a, urmată de adoptarea regulamentelor și regulilor de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional din București, precum și ale camerelor de comerț și industrie teritoriale, a constituit o primă etapă necesară.
În dreptul nostru comun, în acea perioadă, arbitrajul internațional a fost reglementat în Codul de procedură civilă, în cadrul Cărții a IV-a, Despre arbitraj, într-un capitol dedicat exclusiv acestuia (Capitolul X – art. 369-3695); în sensul acestor prevederi, pentru ca arbitrajul să fie calificat drept „internațional", era necesar ca litigiul arbitral să se fi născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate.
În prezent, instituția arbitrajului internațional este reglementată în Cartea a VII-a a Codului de procedură civilă, fiind corelată cu dispozițiile Cărții a IV-a a aceluiași Cod, care constituie dreptul comun al oricărei forme de arbitraj privat voluntar sub diverse forme: arbitraj intern și arbitraj internațional; arbitraj ad-hoc și arbitraj instituțional; arbitraj în drept și arbitraj în echitate.
Prin urmare, este suficient ca obiectul, părțile sau cauza litigiului arbitral să conțină un element de internaționalitate, pentru ca dispozițiile specifice arbitrajului internațional să fie aplicabile.
Reglementarea conține prevederi speciale față de arbitrajul intern, fiind reglementate aspecte de procedură precum: modalitatea de compunere a tribunalului arbitral, termenele procedurale, limba în care se desfășoară procedura sau cheltuielile ocazionate de activitatea arbitrilor.
În cazul arbitrajului internațional, dispozițiile de drept comun din materia arbitrajului se completează cu unele dispoziții specifice cuprinse în art. 1.122 C. pr. civ., care fac trimitere la Cartea a IV-a a noului Cod, privind următoarele aspecte:
a) prin convenția arbitrală referitoare la un astfel de arbitraj, părțile pot stabili ca acesta să aibă loc in România și să se fi născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate;
b) în arbitrajul internațional care se judecă în România sau potrivit legii române, tribunalul arbitral va fi compus dintr-un număr impar de arbitri, fiecare dintre părți având dreptul să numească un număr egal de arbitri. Partea străină poate numi arbitri de cetățenie străină sau părțile pot conveni ca arbitrul unic ori supraarbitrul să fie cetățean al unui al treilea stat;
c) termenele stabilite pentru acceptarea însărcinării de arbitru sau supraarbitru, numirea supraarbitrului, termenul în care se poate cere recuzarea, intervalul dintre primirea citației și termenul de dezbatere și termenul în care se poate solicita completarea sau rectificarea hotărârii se dublează în cazul arbitrajului internațional;
d) dezbaterea litigiului în fața tribunalului arbitral se face în limba stabilită prin convenția arbitrală sau, dacă nu s-a prevăzut nimic în legătură cu acest aspect ori nu a intervenit o înțelegere ulterioară, în limba contractului din care s-a născut litigiul ori într-o limbă de circulație internațională, stabilită de tribunalul arbitral.
Dacă o parte nu cunoaște limba în care se desfășoară dezbaterea, la cererea și pe cheltuiala ei, tribunalul arbitral îi asigură serviciile unui traducător. Părțile însă pot participa la dezbateri cu traducătorul lor;
e) cu excepția situației în care părțile convin altfel, onorariile arbitrilor și cheltuielile de deplasare ale acestora se suportă de partea care i-a numit, iar în cazul arbitrului unic sau al supraarbitrului, aceste cheltuieli se suportă de părți în cote egale.
Normele prevăzute de Codul de procedură civilă, cu toate că reglementează aspecte procedurale, sunt norme materiale în accepțiunea dreptului internațional privat, în sensul că reglementează în mod direct raportul juridic vizat, fiind exclus orice conflict de legi.
Legiuitorul a considerat necesar să adopte o serie de schimbări, față de reglementarea anterioară, la nivelul conținutului și normării unor dispoziții clare, adecvate cerințelor practicii, în sensul consacrării în noul Cod a unor secțiuni aparte pentru instituțiile procesuale din materia arbitrajului.
Dacă în Codul de procedură civilă de la 1865 materia arbitrajului internațional a fost concentrată în Cartea a IV-a, Capitolul X, intitulat .Arbitrajul internațional", respectiv Capitolul XI, „Recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale străine", în noul Cod de procedură civilă, Titlul IV din Cartea a VII-a, .Arbitrajul internațional și efectele hotărârilor arbitrale străine", prezintă generos regulile după care se efectuează arbitrajul litigiilor cu element de extraneitate.
Încă la nivelul denumirii capitolului, reglementarea nouă aduce o schimbare pozitivă, deoarece nu se mai raportează strict la arbitrajul internațional, ci chiar din denumire se semnalează corelația necesară cu procedura recunoașterii hotărârilor arbitrale străine și efectele acestora.
Noul Cod de procedură civilă aduce noi dispoziții, completând anumite lipsuri ale actualei reglementări. Principiile stabilite de Cartea a IV-a („Despre arbitraj") din noul Cod de procedură civilă nu sunt excluse de la aplicare în ipoteza arbitrajului internațional. Statutul regulilor de aplicare subsidiară este consacrat expres în art. 1.108 C. pr. civ..
În Noul Cod de procedură civilă, arbitrajul internațional este tratat separat, în cuprinsul Cărții a VII-a dedicate procesului civil internațional, într-un capitol distinct, Procesul arbitral internațional, alături de capitolul consacrat efectelor hotărârilor arbitrale străine. Vechiul Cod reglementa arbitrajul internațional și recunoașterea hotărârilor arbitrale în capitole separate, Capitolul X și Capitolul XI, în cadrul Cărții a IV-a.
Noul Cod de procedură civilă consacră arbitrajului internațional un titlu nou, integral, având o altă organizare (structură) normativă. Noul Cod presupune o abordare mult mai complexă a arbitrajului internațional, acesta fiind tratat în 13 articole, față de cele 6 din Codul de procedură civilă precedent, mult mai bine structurate și delimitate.
Arbitrajul internațional și recunoașterea nu sunt definite în niciunul dintre cele două acte normative esențiale, însă noul Cod expune cu claritate termenii de procedură utilizați.
Noua reglementare detaliază însă regimul juridic al arbitrajului internațional, care în Codul din 1865 se determină în mod restrictiv.
Noile dispoziții privind arbitrajul internațional păstrează ansamblul regulilor originare principale în materie, însă, spre deosebire de reglementarea din 1865, noul Cod nu încadrează arbitrajul internațional în Cartea a IV-a, ci în Titlul IV al Cărții a VII-a dedicată procesului civil internațional, coroborând prevederile arbitrale cu dispozițiile de drept comun referitoare la instituțiile principale ale procesului civil internațional (competența internațională a instanțelor, legea aplicabilă procesului civil internațional etc), în scopul imprimării caracterului de internaționalitate.
Principiile stabilite de Cartea a IV-a („Despre arbitraj") în noul Cod de procedură civilă nu sunt excluse de la aplicare în ipoteza arbitrajului internațional. Statutul de reguli de aplicare subsidiară este consacrat expres în art. 1.122 C. pr. civ..
Potrivit concepției legiuitorului român, litigiul arbitral internațional este o variantă a procesului civil internațional. Din punctul de vedere al sistematizării legislative, s-a apreciat în doctrină că se imprimă reglementării litigiului arbitral internațional un caracter judiciar.
În vechiul Cod, reglementarea consacra în Capitolul X arbitrajul internațional (în mod generalist) și în Capitolul XI recunoașterea hotărârilor arbitrale străine. În conținutul Capitolului X erau analizate aceleași teme, precum litigiul arbitral internațional, convenția arbitrală, legea aplicabilă, componența tribunalului arbitral, cetățenia arbitrilor, termenele arbitrajului, limba de desfășurare a procesului în arbitrajul internațional, regimul cheltuielilor arbitrale. Capitolul XI se referea la definirea hotărârii arbitrale, legea aplicabilă, punerea în executare a hotărârii arbitrale, forța probantă a hotărârii arbitrale.
Sunt evidențiate noutăți în materia efectelor hotărârilor arbitrale străine, adăugate reglementării vechi privitoare la procedura recunoașterii acestor hotărâri. În noul Cod, procedura în sine se modifică, față de normele anterioare. Fără a le putea semnala drept noutăți exclusive, se mențin în noul Cod de procedură civilă dispozițiile vechiului Cod privind principalele instituții din domeniul arbitrajului, arbitrabilitatea, convenția arbitrală, tribunalul arbitral, care au fost preluate, neputând fi imaginate rațiuni pentru care procedura arbitrală să se desfășoare în afara acestor repere analitice.
Noul Cod de procedură civilă vine cu noi dispoziții, în această materie, completând anumite lacune ale reglementării anterioare. Legiuitorul Cărții a IV-a a noului Cod de procedură civilă a urmărit să realizeze autonomizarea arbitrajului față de instanțele judecătorești, prin restrângerea intervenției și lărgirea rolului arbitrilor și al instituțiilor permanente de arbitraj.
Autonomizarea arbitrajului constituie o tendință constantă, bine marcată în evoluția arbitrajului pe plan mondial.
În concepția Codului de procedură civilă anterior, arbitrajul internațional era definit în raport de caracterul de „internaționalitate" al litigiului arbitral. Conform art. 369 C. pr. civ., litigiul arbitral era calificat drept „arbitraj internațional" dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate.
Noul Cod de procedură civilă menține aceeași definiție pentru litigiul arbitral internațional, dar dispozițiile incidente nu sunt aplicabile decât dacă cel puțin una dintre părți nu avea la data încheierii convenției arbitrale domiciliul sau reședința obișnuită, respectiv sediul, în România.
Prin urmare, pentru aplicarea dispozițiilor speciale de procedură cu privire la arbitrajul internațional se instituie un criteriu suplimentar, raportat la momentul încheierii convenției arbitrale. Simplul element de extraneitate prezent la momentul nașterii raportului juridic este insuficient, fiind necesar ca una dintre părți să nu fie stabilită în România în sensul legii, atunci când este încheiată convenția arbitrală.
Noul cadru legal condiționează aplicabilitatea dispozițiilor procedurale specifice arbitrajului internațional de voința părților, în sensul că părțile pot renunța în mod expres la acestea, fie prin convenția arbitrală, fie ulterior încheierii acesteia, dar numai prin înscris. Hotărârea arbitrală este scrisă, motivată, datată și semnată de toți arbitrii. Aceasta este executorie și obligatorie de la comunicarea sa părților și poate fi atacată numai cu acțiune în anulare pentru motivele acțiunii în anulare prevăzute în arbitrajul intern.
Noul Cod de procedură civilă reglementează, similar vechiului Cod, cu prioritate arbitrajul ad-hoc. Această reglementare conține prevederi speciale față de arbitrajul intern, fiind reglementate aspecte de procedură precum modalitatea de compunere a tribunalului arbitral, termenele procedurale, limba în care se desfășoară procedura sau cheltuielile ocazionate de activitatea arbitrilor.
În doctrină s-a apreciat că era mai potrivită reglementarea arbitrajului privat voluntar internațional în cuprinsul Cărții a IV-a din noul Cod de procedură civilă, acest tip de arbitraj fiind propice manifestării „flexibilității și delicateții pragmatice a științei juridice”, sau chiar mai potrivită ar fi reglementarea arbitrajului privat voluntar (intern și internațional) într-un act normativ autonom și distinct de Codul de procedură civilă, care nu ar fi trebuit să conțină niciun fel de reglementare a arbitrajului privat voluntar (intern sau internațional).
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia oportunității încadrării reglementării arbitrajului privat voluntar internațional în cuprinsul Cărții a IV-a din noul Cod de procedură civilă, în locul actualei dispuneri normative; totodată, s-a apreciat în mod critic că, dacă nu s-ar fi pus accentul pe natura judiciară, poate că era mai potrivită reglementarea arbitrajului privat voluntar internațional într-un act normativ distinct de noul Cod de procedură civilă, motivat de faptul că interesul pentru arbitrajul privat voluntar internațional este autonom, aparte de stereotipurile procesului civil internațional.
La baza sistemului Codului nostru civil se află teoria contrac-tualistă a dreptului, principiul autonomiei de voință și cel al libertății contractuale, principii care se regăsesc și în materia constituirii și organizării arbitrajului privat, inclusiv în activitatea desfășurată de arbitri pe toată durata procedurii.
Capitolul 3
Organizații internaționale de arbitraj
3.1. Instituții internaționale generaliste
3.1.1. Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga
Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga (în continuare, PCA sau Curtea) este o organizație interguvernamentală care oferă o largă varietate de servicii în vederea soluționării litigiilor între state și între state și persoane private, precum și a litigiilor la care sunt parte alte entități statale sau organizații interguvernamentale.
Printre serviciile furnizate de această instituție se numără cele de arbitraj, conciliere, mediere, precum și serviciile comitetelor de constatare a situațiilor de fapt, organizate în cadrul Curții. Pe lângă serviciile reprezentative ale Curții, sub auspiciile PCA pot fi soluționate și litigii de arbitraj internațional comercial.
PCA a fost instituită prin Convenția pentru Reglementarea Pașnică a Disputelor Internaționale, încheiată la Haga în 1899 în timpul primei Conferințe de Pace de la Haga. Conferința a fost convocată la inițiativa țarului Nicolae al II-lea al Rusiei, „cu scopul de a căuta mijloacele să asigure tuturor popoarelor beneficiile unei stări de pace reală și durabilă și, mai presus de toate, să limiteze dezvoltarea progresivă a armamentelor existente". Realizarea cea mai concretă a Conferinței a fost înființarea PCA: primul mecanism global pentru soluționarea litigiilor dintre state. Convenția de la 1899 a fost revizuită la cea de-a doua Conferință de Pace de la Haga din anul 1907.
112 state au ratificat una sau ambele Convenții fondatoare ale PCA, România fiind parte la acestea din 4 septembrie 1900, respectiv 30 aprilie 1912.
PCA are sediul în Haga, serviciile sale fiind organizate în cadrul Palatului Păcii. PCA nu este o instanță în sens tradițional, ci un cadru permanent pentru anumite tribunale arbitrale constituite pentru a soluționa litigii specifice.
Aceasta este, de asemenea, un important centru de studiu și publicistic, sub egida PCA fiind publicate lucrări academice pe probleme actuale de drept internațional și de soluționare a litigiilor. PCA găzduiește editura Consiliului Internațional pentru Arbitraj Comercial (ICCA) la sediul său, în Palatul Păcii. Publicațiile ICCA includ Anuarul de Arbitraj Comercial, Manualul Internațional privind Arbitrajul Comercial și o ediție a Congresului ICCA.
Cele două limbi de lucru ale Curții sunt engleza și franceza, dar, cu toate acestea, procedurile pot fi efectuate în orice limbă convenită de către părți.
PCA are o structură administrativă tripartită, fiind alcătuită dintr-un Consiliu de Administrație care supraveghează politicile și bugetele Curții, un grup de arbitri independenți, Membri ai Curții, și Secretariatul Curții, cunoscut sub numele de Birou Internațional, care este condus de către Secretarul General.
Ca parte a activității sale de soluționare a litigiilor, PCA pune la dispoziție și o listă de arbitri specializați în litigiile legate de mediu și resurse naturale, precum și o listă de experți științifici și tehnici, care pot fi numiți ca martori experți în conformitate cu Regulamentul PCA privind mediul.
În materie de arbitraj, Curtea are reguli de procedură diferite pentru disputele survenite între două state, între un stat și o altă entitate, între organizații internaționale și state, între organizații internaționale și persoane private sau pentru litigiile privind mediul sau resursele naturale (denumite în continuare Regulamentele), toate acestea având caracter facultativ.
Părțile sunt libere să desemneze arbitrii care vor soluționa litigiul, fie dintre Membrii Curții, fie din afara listelor PCA.
Tribunalul va fi format din unul sau trei arbitri, în cazul arbitrajelor dintre state, al litigiilor de mediu sau resurse naturale sau al litigiilor dintre o organizație internațională și un stat, părțile putând opta și pentru un tribunal alcătuit din cinci arbitri, potrivit regulilor stabilite în art. 5 din Regulamente.
Arbitrii care sunt desemnați drept Membrii Curții sunt practicieni renumiți propuși de statele membre la Convenție. Fiecare stat membru are dreptul să desemneze până la patru persoane cu o „competență recunoscută în chestiuni de drept internațional, de cea mai înaltă reputație morală și dispuse să accepte sarcinile de arbitri". Membrii Curții sunt numiți pentru șase ani, iar mandatul lor poate fi reînnoit.
În plus față de formarea unui grup de arbitri potențial, membrii Curții aparținând aceluiași stat membru constituie un „grup național", care are dreptul de a desemna candidați pentru alegerile de la Curtea Internațională de Justiție [articolul 4 (1) din Statutul Curții Internaționale de Justiție]. Membrii Curții (împreună cu judecătorii de la CU), sunt printre puținele grupuri care au calitatea și dreptul de a desemna candidații la Premiul Nobel pentru Pace.
Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga oferă servicii de arbitraj, conciliere, mediere, precum și de constatare a situațiilor de fapt, prin comitete organizate în cadrul Curții.
Curtea asigură servicii de registratură și de sprijin administrativ în arbitraje internaționale care implică diverse combinații de state, întreprinderi de stat, organizații internaționale și persoane private.
PCA are experiență în administrarea arbitrajelor internaționale cu privire la litigiile care decurg din tratate, inclusiv tratatele bilaterale de investiții și tratatele multilaterale, precum și alte instrumente internaționale.
Curtea joacă un rol foarte important și în ceea ce privește arbitrajul sub Regulile UNCITRAL, PCA oferind suport administrativ complet în arbitrajele organizate sub aceste reguli de procedură.
3.1.2. Curtea de Arbitraj Internațional de la Londra
Curtea de Arbitraj Internațional de la Londra (în continuare, LCIA sau Curtea) este cea mai veche instituție de arbitraj, fondată la sfârșitul secolului al XIX-lea. Aceasta are sediul principal în Londra, dar și două reprezentanțe importante în Dubai, respectiv în India, New Delhi.
La momentul la care a fost înființată, se dorea un tribunal care să aibă tot ceea ce le lipsea instanțelor de stat. Acesta trebuia să judece rapid în situațiile în care legea era lentă, să fie ieftin în cazul în care legea era costisitoare, simplu în cazul în care legislația era tehnică, pacificator, și nu instigator la certuri.
La 5 aprilie 1883, Curtea Regională a Consiliului din Londra a înființat o comisie care să elaboreze propuneri pentru instituirea unui tribunal de arbitraj în litigiile comerciale de pe piața internă și, mai ales, în litigiile ce depășeau limitele naționale. În 1884, această comisie a elaborat un plan pentru un tribunal care urma să fie gestionat de administrația locală, în colaborare cu Camera de Comerț din Londra. Deși planul de a crea o astfel de instanță a apărut dintr-o nevoie clară și urgentă, acesta nu a fost să fie pus pe picioare până la intrarea în vigoare a Actului de Arbitraj din 1889.
În aprilie 1891, sistemul propus a fost în cele din urmă adoptat și noul tribunal instituit, denumit inițial „Camera de Arbitraj a Orașului Londra". Aceasta se afla în Londra, și era dată în administrarea unui comitet de arbitraj format din membri ai Camerei Londrei și ai administrației locale. Camera a fost inaugurată oficial la 23 noiembrie 1892, evenimentul fiind abordat cu un deosebit interes atât în presă, cât și în mediile juridice de afaceri. În aprilie 1903, tribunalul a fost redenumit „Curtea de Arbitraj de la Londra", iar structura administrativă a Curții a rămas în mare parte neschimbată pentru următorii 70 de ani, până în anul 1975, când organizarea administrativă a Curții a suferit modificări importante. În 1981, numele Curții a fost schimbat în „Curtea de Arbitraj Internațional de la Londra”, pentru a reflecta natura activității sale, predominant internațională la acel moment. În 1986, LCIA a devenit o companie privată nonprofit, pe deplin independentă de cele trei organe fondatoare.
În prezent, Curtea de la Londra oferă o gamă largă de servicii în materie de căi alternative de soluționare a litigiilor, putându-se apela la ele indiferent de statul de rezidență sau sistemul de drept al părților. Actualul cadru normativ al LCIA îl constituie Regulamentul de Arbitraj LCIA (LCIA Arbitration Rules, în continuare denumite Regulamentul LCIA), în vigoare de la 1 ianuarie 1998, în prezent fiind în curs de revizuire.
În prezent, LCIA este una dintre cele mai mari instituții permanente de arbitraj. Aceasta funcționează după regulile de procedură proprii, care sunt adoptate în mod frecvent și în arbitraje ad hocm care Curtea nu este propriu-zis implicată. LCIA are o structură tripartită, fiind alcătuită din Companie, Curtea de Arbitraj și Secretariat, ansamblu condus de un director general, care reprezintă principalul punct de legătură între instituție și conducerea sa, pe de o parte, și Curte, pe de altă parte.
Compania se ocupă de latura comercială a Curții, având ca sarcină corecta funcționare și dezvoltare a instituției ca societate. Deși este o entitate nonprofit, cu răspundere limitată prin garanție, LCIA trebuie să se conformeze legislației comerciale și în același timp să își gestioneze fondurile în mod eficient, fiind o instituție care funcționează de principiu prin autofinanțare.
Organul care se ocupă efectiv de toate aceste activități este Consiliul de conducere, alcătuit îndeosebi din practicieni în arbitraj din Londra.
Curtea de Arbitraj poate avea până la 35 de membri, dintre cei mai recunoscuți practicieni în arbitrajul comercial. Aceștia au înalte competențe în toate ariile importante de comerț internațional, și printre ei nu pot fi mai mult de 6 de naționalitate britanică.
Curtea este autoritatea supremă în aplicarea corectă a normelor LCIA. Funcțiile sale cheie sunt de învestire a tribunalelor, de desemnare a arbitrilor și control al costurilor.
Deși Curtea se reunește în mod regulat în sesiune plenară, cel puțin o dată pe an, cele mai multe funcții care urmează să fie efectuate de către aceasta în conformitate cu normele și procedurile LCIA sunt efectuate, în numele acesteia, de către președinte, de către un vicepreședinte sau de către o divizie a Curții.
Secretariatul asigură serviciul administrativ al Curții și se află în subordinea unei Grefe. Acesta gestionează toate litigiile care sunt supuse judecății Curții, având o evidență electronică și fizică a tuturor dosarelor LCIA, precum și registre contabile ale acestora. Suportul administrativ diferă însă de la caz la caz, în funcție de speță și de opțiunea părților sau a tribunalului care gestionează cazul.
Toți arbitrii care participă la un arbitraj organizat în cadrul LCIA trebuie să fie și să rămână, în orice moment, imparțiali și independenți în raport cu părțile. Arbitrilor le este interzis să ofere părților informații asupra fondului cauzei sau asupra finalității acesteia.
Înainte de numirea de către Curte, fiecare arbitru va furniza Grefei un Curriculum Vitae care să conțină funcțiile pe care le ocupă sau pe care le-a ocupat în trecut. Arbitrul trebuie să accepte în prealabil onorariile stabilite conform unei grile, trebuie să semneze o declarație care să ateste că nu există circumstanțe cunoscute de el care ar putea să dea naștere unor îndoieli justificate cu privire la imparțialitatea sau independența sa. Fiecare arbitru trebuie să-și asume, de asemenea, o obligație permanentă să dezvăluie orice astfel de circumstanțe Curții, oricăror altor membri ai tribunalului arbitrai și părților în cazul în care astfel de circumstanțe apar după semnarea unei astfel de declarații și înainte ca arbitrajul să fie încheiat.
Sub Regulamentul LCIA se pot soluționa dispute cu obiecte variate, rezultând din contracte comerciale, de telecomunicații, asigurări, petrol și exploatare de petrol, construcții, aviație, farmaceutice, IT, domeniul bancar etc.
Din punctul de vedere al competenței teritoriale, nu există o limită impusă prin Regulamentul Curții, singurul criteriu pentru determinarea jurisdicției Curții constituindu-l convenția de arbitraj. Atât timp cât există un compromis sau o clauză compromisorie validă, prin care LCIA este Curtea desemnată să judece litigiul, aceasta dobândește plină jurisdicție, în detrimentul instanțelor statale competente în mod normai.
În paralel cu LCIA din Londra, pentru simplificarea procedurilor administrative, pentru reducerea duratei acestora și a anumitor cheltuieli (de transport, cazare) există două alte instituții de arbitraj importante sub egida LCIA, organizate pe același model administrativ și instituțional. Cele două instituții sunt situate în Dubai, respectiv în India.
DIFC-LGA (Dubai International Financial Centre – London Court of International Arbitration) este o structură creată în parteneriat cu Centrul Financiar Internațional din Dubai, în anul 2009. Organizează atât activități de arbitraj, de mediere, precum și alte forme de soluționare alternativă a litigiilor.
Normele DIFC-LCIA sunt o adaptare a Regulamentului LCIA, cu mici modificări pentru a le adapta specificității centrului.
Cât privește LCIA India, lansată în aprilie 2009, aceasta este prima structură subsidiară independentă a Curții de Arbitraj Internațional din Londra. Este situată în New Delhi și funcționează pe aceeași structură administrativă ca și LCIA.
Bazându-se pe experiența și expertiza LCIA, oferă toate serviciile acesteia, cu aceeași diligentă, urmărind să asigure servicii rapide, rentabile și neutre de arbitraj și alte forme de ADR desfășurate sub auspiciile sale. Aceasta are un set de norme proprii de procedură (LCIA India), dar poate soluționa litigiile pe baza normelor UNCITRAL sau a oricăror altor proceduri convenite de către părți.
3.1.3. Centrul Internațional de Arbitraj de la Viena
Centrul Internațional de Arbitraj de la Viena (în continuare, Centrul sau VIAC) a fost fondat în 1975, ca un institut permanent și independent de arbitraj, parte componentă a Camerei Federale de Comerț Austriece. Localizat într-o țară politic neutră, în centrul Europei, Centrul Internațional de Arbitraj de la (VIAC) reprezintă o instituție atractivă pentru rezolvarea disputelor dintre companiile multinaționale, pe cale arbitrală.
Centrul Internațional de Arbitraj de la Viena oferă servicii de înaltă calitate, concepute în funcție de necesitățile clienților săi.
Regulamentul de arbitraj al Centrului a fost adoptat la 3 mai 2006 și a intrat în vigoare la 1 iulie 2006. Este structurat pe două secțiuni, prima fiind dedicată regulilor de arbitraj, iar a doua regulilor aplicabile procedurii de conciliere. Secțiunea în care este tratat arbitrajul cuprinde: considerații generale, organizarea centrului și procedura propriu-zisă. Părțile pot opta pentru arbitrajul în drept sau arbitrajul în echitate (ex aequo et bono).
VIAC are sediul în Viena și are o structură administrativă tripartită, fiind alcătuit dintr-un Consiliu Director, un Consiliu Consultativ Internațional și un Secretar General.
Consiliul Director al Centrului este compus din minimum cinci membri. Aceștia sunt numiți pentru un mandat de cinci ani de către Comitetul extins al Președintelui Camerei Economice Federale Austriece la recomandarea președintelui Centrului, iar mandatul lor poate fi reînnoit. Dacă nu sunt desemnați noi membri în momentul expirării mandatului de 5 ani, membrii consiliului rămân în funcție până când este desemnat noul consiliu. În cazul în care un membru al Consiliului este în incapacitate permanentă în timpul mandatului (de exemplu, prin demisie sau deces), un membru supleant poate fi numit pentru restul perioadei mandatului consiliului în funcție.
Membrii Consiliului Director vor alege pe unul dintre ei pentru a acționa ca președinte pe toată durata mandatului lor. în cazul în care președintele este împiedicat să își exercite funcția din orice motiv, membrul care este cel mai în vârstă va prelua sarcinile lui.
Consiliul Consultativ Internațional este alcătuit din experți internaționali în arbitraj, care pot fi invitați de către Consiliul Director al Centrului pe toată durata mandatului. Scopul său este de a discuta probleme de fapt de interes imediat.
Secretarul general al Centrului este numit de către Comitetul extins al Președintelui Camerei Economice Federale Austriece pentru o perioadă de cinci ani, la recomandarea Consiliului Director al Centrului de arbitraj, iar mandatul acestora poate fi reînnoit.
Secretarul general conduce activitățile Secretariatului și îndeplinește sarcinile administrative ale Centrului, în măsura în care acestea nu sunt rezervate în Consiliul Director al Centrului.
Părțile sunt libere să determine arbitrii care vor soluționa litigiul. Tribunalul va fi format dintr-un arbitru unic sau din trei arbitri. Orice persoană având capacitate juridică – indiferent de naționalitate – poate fi arbitru, cu condiția ca părțile să nu fi convenit asupra unor cerințe suplimentare de calificare. Centrul de Arbitraj pune la dispoziția părților o listă cu practicieni în arbitrajul internațional, cu titlu exemplificativ, fără ca părțile să fie ținute să desemneze arbitrii exclusiv din această listă.
Dacă părțile nu pot ajunge la un acord în acest sens, Consiliul VIAC va decide dacă respectivul caz va fi soluționat de un tribunal format din unul sau din trei arbitri. Consiliul face numai niște desemnări orientative ale arbitrilor, părțile fiind libere să aleagă orice arbitri, indiferent de naționalitate și de calificare.
Centrul Internațional de Arbitraj al Camerei Economice Federale Austriece din Viena (Vienna International Arbitration Centre) soluționează prin arbitraj litigiile în care cel puțin una dintre părțile care au încheiat acordul de arbitraj nu avea sediul de afaceri sau reședința obișnuită în Austria, la momentul încheierii acelui acord.
Competența Centrului poate fi, de asemenea, convenită de către părțile cu sediul de afaceri sau reședința obișnuită în Austria, pentru soluționarea litigiilor cu caracter internațional.
În cazul în care părțile care au sediul de afaceri sau reședința obișnuită în Austria la momentul încheierii acordului de arbitraj au convenit ca litigiile lor să fie soluționate de un tribunal arbitrai alcătuit în conformitate cu normele Centrului de Arbitraj de la Viena, iar litigiul nu are caracter internațional, litigiul va fi soluționat de către Tribunalul Arbitrai Permanent al Camerei Economice din Viena (sau, în cazul în care părțile au stabilit un alt loc din Austria, tribunalul din cadrul Camerei Economice regionale în a cărei rază teritorială se află locul arbitrajului).
Dacă părțile nu au convenit altfel, locul arbitrajului va fi Viena, iar actele procedurale pot fi desfășurate oriunde consideră de cuviință tribunalul arbitrai. Arbitrii se pot întâlni să se consulte asupra unui caz în orice loc stabilit de ei.
3.1.4. Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României
Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă CCIR este cea mai importantă instituție de profil din România, cu o activitate de peste 57 de ani. Aceasta organizează și administrează soluționarea unor litigii comerciale și civile, interne sau internaționale, pe calea arbitrajului instituționalizat sau ad hoc, pe baza unui regulament propriu de procedură arbitrată. Numărul mediu de cazuri soluționate pe an este de peste 400 interne și 50 internaționale.
Potrivit Regulilor de procedură, Curtea soluționează litigiile cu care a fost învestită după regulile de drept strict, dar și în echitate, după cum prevede convenția arbitrată încheiată de părțile în contract.
Curtea de Arbitraj Comercial Internațional furnizează și servicii de consultanță procedurală, prin. personalul de specialitate al Curții de Arbitraj, dar asigură și cooperarea internațională cu instituții și organizații similare de arbitraj din alte țări, în vederea stabilirii sau dezvoltării unor relații de conlucrare, cooperarea cu Comisiile de Arbitraj din cadrul camerelor județene în promovarea arbitrajului și jurisprudenței, studierea și cercetarea legislației arbitrale internaționale și a legii aplicabile litigiilor. În plus, Curtea, conform Regulamentului său de organizare și funcționare, poate organiza modalități alternative de soluționare a litigiilor, în special concilierea prealabilă și medierea, sau poate asigura asistența părților, la cererea lor expresă și scrisă, în organizarea arbitrajului ad hoc.
3.2. Instituții internaționale specializate
3.2.1. Curtea Internațională de Arbitraj (ICA) de pe lângă Camera Internațională de Comerț de la Paris (ICC)
Curtea Internațională de Arbitraj (denumită în continuare, ICA sau Curtea) funcționează pe lângă Camera Internațională de Comerț (denumită în continuare, ICC), care are sediul la Paris.
Scopul ICA este acela de a asigura aplicarea Regulamentului de Arbitraj al ICC, beneficiind de toate atribuțiile pentru a atinge acest scop. ICA este un organism autonom și funcționează în totală independență față de ICC și organele sale. Membrii ICA sunt independenți de Comitetele Naționale ICC.
Curtea este compusă dintr-un președinte, vicepreședinți, membri și membri supleanți. Este asistată în activitatea sa de un Secretariat (Secretariatul Curții).
Președintele este ales de către Consiliul Mondial al ICC, la recomandarea Consiliului Executiv al ICC. De asemenea, vicepreședinții sunt numiți de Consiliul Mondial al ICC, dintre membrii Curții sau din afară.
Membrii ICA sunt numiți de Consiliul Mondial al ICC, la propunerea Comitetelor Naționale, câte unul pentru fiecare Comitet. La propunerea Președintelui, Consiliul Mondial al ICC poate numi membri supleanți.
Durata mandatului tuturor membrilor ICA, inclusiv mandatele Președintelui, Vicepreședintelui și ale membrilor supleanți, este de 3 ani. Dacă un membru nu poate să-și continue exercitarea mandatului, Consiliul Mondial al ICC va numi un succesor pentru restul de mandat. La recomandarea Comitetului Executiv, durata mandatului oricărui membru poate fi extinsă peste 3 ani, prin decizia Consiliului Mondial ICC.
Sesiunile plenare ale Curții sunt conduse de Președinte sau, în absența lui, de Vicepreședintele desemnat de acesta. Hotărârile plenului sunt valabile dacă cel puțin 6 membri sunt prezenți și se iau cu o majoritate simplă, Președintele având vot decisiv în caz de paritate.
Curtea poate înființa unul sau mai multe Comitete, stabilindu-le atribuțiile și organizarea.
Lucrările Curții sunt confidențiale, iar acest caracter trebuie respectat de oricine participă la acestea, în orice calitate. Curtea stabilește regulile referitoare la persoanele care pot participa la lucrările ei și la cele ale Comitetelor și cine poate avea acces la materialele depuse la Curte și la Secretariatul său.
Curtea are posibilitatea să ceară modificarea Regulamentului arbitrai, propunerea fiind supusă Comisiei de Arbitraj, înainte de a fi supusă, Comitetului Executiv și Consiliului Mondial ICC, spre aprobare.
Începând cu 1 ianuarie 2012 a intrat în vigoare un nou Regulament ICC, care va fi avut în vedere în cele ce urmează în analiza procedurii arbitrate ICC. Potrivit prevederilor art. 6(1) din noul regulament, dacă părțile au convenit să recurgă la arbitraj.
În baza Regulamentului ICC, ele se supun Regulamentului în vigoare la data introducerii cererii de arbitraj, cu excepția cazului în care acestea convin să se supună Regulamentului în vigoare la data convenției lor de arbitraj.
Orice arbitru trebuie să fie și să rămână independent de părți pe tot parcursul arbitrajului. De aici decurg câteva obligații ale arbitrilor.
Astfel, înainte de numire sau confirmare, arbitrul propus trebuie să semneze o declarație de independență și să dezvăluie în scris, printr-un document depus la Secretariat, orice împrejurări de natură să pună la îndoială independența sa în fața părților, precum și orice împrejurări care pot da naștere unor îndoieli rezonabile privind imparțialitatea sa. Secretariatul va informa în scris părțile asupra acestor împrejurări și va fixa un termen în care acestea pot să-și facă cunoscute observațiile lor în legătură cu acest aspect.
De asemenea, dacă astfel de împrejurări apar în timpul derulării procedurii de arbitraj, arbitrul va informa imediat Secretariatul în scris.
Deciziile Curții privind numirea, confirmarea, recuzarea sau înlocuirea unui arbitru sunt definitive și motivele acestor decizii nu sunt comunicate părților.
Dacă părțile nu au decis în alt mod, Tribunalul arbitrai va fi constituit în conformitate cu art. 12 și 13 din Regulament.
Completul arbitral va fi format din unul sau 3 arbitri.
Dacă părțile nu au ajuns la un acord privind numărul de arbitri, Curtea va desemna un singur arbitru, cu excepția cazului când va considera că natura litigiului impune desemnarea unui complet format din 3 arbitri. în acest din urmă caz, reclamantul va desemna un arbitru în 15 zile de la notificarea deciziei Curții, iar pârâtul va desemna un arbitru în 15 zile de la primirea notificării desemnării făcute de reclamant. Dacă una dintre părți nu desemnează un arbitru, numirea acestuia va fi făcută de către Curte.
Dacă părțile au stabilit ca disputa să fie tranșată de un singur arbitru, acestea pot, de comun acord, să înainteze propunerea de arbitru, spre confirmare. Dacă părțile nu desemnează un arbitru în termen de 30 de zile de la data comunicării cererii de arbitrare către pârât sau în termenul suplimentar acordat în acest sens de Secretariat, arbitrul unic va fi numit de către Curte.
Dacă părțile au decis să supună disputa spre soluționare unui complet format din 3 arbitri, fiecare parte va desemna, spre confirmare, un arbitru, prin cerere, respectiv prin întâmpinare. Dacă una din părți nu desemnează un arbitru, numirea va fi făcută de către Curte.
Cel de-al treilea arbitru, care va fi Președintele completului, va fi numit de către Curte, cu excepția cazului în care părțile au convenit o altă procedură pentru desemnarea acestuia, caz în care arbitrul astfel desemnat va fi supus confirmării. Dacă această procedură nu conduce la desemnarea arbitrului în 30 de zile de la confirmarea sau numirea co-arbitrilor sau în alt termen stabilit de părți sau fixat de către Curte, al treilea arbitru va fi numit de către Curte.
În procedura de confirmare sau numire a arbitrilor, Curtea va lua în considerare factori precum naționalitatea, rezidența și alte legături cu statele de origine ale părților sau ale celorlalți arbitri, disponibilitatea și aptitudinile de a conduce arbitrajul potrivit Regulamentului ICC.
Secretarul General poate confirma coarbitri, arbitri unici și președinți de complet persoanele desemnate de părți sau potrivit înțelegerii acestora, dacă aceștia au completat o declarație de independență și imparțialitate fără rezerve sau dacă declarația de independență și imparțialitate cu rezerve nu a dat naștere unor contestații. Confirmările vor fi raportate în prima sesiune a Curții. Dacă Secretarul General consideră că un co-arbitru, un arbitru unic sau un președinte de complet nu trebuie confirmat, chestiunea va fi supusă spre decizie Curții.
Atunci când Curtea trebuie să numească un arbitru, în cazul în care consideră oportun, va face această numire la propunerea Comitetului Național ICC. Dacă Curtea nu va accepta propunerea sau Comitetul Național ICC nu face propunerea în termenul stabilit în acest scop de către Curte, Curtea poate reitera cererea sau poate cere o altă propunere, din partea altui Comitet Național sau Grup pe care îl consideră potrivit, sau poate numi în mod direct orice persoană pe care o consideră adecvată. Curtea poate, de asemenea, să numească drept arbitru, în mod direct, orice persoană pe care o consideră potrivită atunci când:
a. Una, sau mai multe, dintre părți este un stat sau pretinde că este o entitate statală; sau
b. Curtea consideră că ar fi potrivit să numească un arbitru dintr-un stat sau teritoriu în care nu există un Comitet Național sau un Grup; sau
c. Dacă Președintele certifică faptul că, în opinia sa, există împrejurări care fac o numire directă necesară si adecvată.
Arbitrul unic sau președintele de complet trebuie să fie de altă naționalitate decât părțile. Cu toate acestea, în anumite circumstanțe și cu condiția ca niciuna dintre părți să nu facă obiecțiuni în termenul stabilit de Curte, arbitrul unic sau președintele de complet poate fi ales dintr-un stat al cărui resortisant este una dintre părți.
Dacă există mai multe părți, reclamanți sau pârâți, și disputa va fi arbitrată de un complet de trei, toți reclamanții, respectiv toți pârâții vor desemna împreună un singur arbitru.
În absența unei desemnări comune sau dacă părțile nu reușesc să se pună de acord privind o metodă de constituire a tribunalului arbitrai, Curtea va numi pe fiecare membru al completului și va desemna pe unul dintre ei drept președinte. În acest caz, Curtea va avea libertatea de a alege orice persoană pe care o consideră potrivită, aplicând, dacă va considera necesar, prevederile art. 13 din Regulament, expuse mai sus.
Recuzarea unui arbitru trebuie făcută în scris și adresată Secretariatului, menționând care sunt faptele și împrejurările pe care se întemeiază.
Pentru a fi admisibilă, recuzarea trebuie făcută de partea interesată în 30 de zile de la primirea notificării privind, după caz, desemnarea sau numirea arbitrului, ori în 30 de zile de la data când partea care face recuzarea a aflat despre faptele sau circumstanțele pe care se întemeiază, dacă această dată este ulterioară primirii acestei notificări.
Curtea va decide asupra admisibilității și, dacă este cazul, asupra fondului recuzării după ce Secretariatul a dat posibilitatea arbitrului vizat, celeilalte/celorlalte părți și celorlalți arbitri din complet să-și prezinte observațiile în scris, într-un termen adecvat. Observațiile vor fi comunicate părților și arbitrilor.
Înlocuirea unui arbitru va interveni în cazul decesului, acceptării de către Curte a demisiei, admiterii de către Curte a unei cereri de recuzare ori la cererea tuturor părților sau la inițiativa Curții, dacă nu-și îndeplinește atribuțiile în conformitate cu Regulamentul și în termenele stabilite. În acest ultim caz, se aplică procedura observațiilor scrise prezentată în cazul recuzării.
În cazul înlocuirii unui arbitru, Curtea poate decide dacă va urma sau nu procesul inițial de numire. Odată reconstituit, și după primirea concluziilor părților asupra acestui aspect, Tribunalul arbitrai va decide dacă și în ce măsură actele de procedură vor fi reluate.
După închiderea dezbaterilor, Curtea poate decide, dacă un arbitru nu mai poate continua să facă parte din complet, din una din cauzele amintite mai sus, ca arbitrii rămași să continue procedura de arbitrare. În luarea acestei decizii, Curtea va lua în considerare pozițiile arbitrilor rămași, ale părților și orice alte chestiuni pe care le consideră relevante.
Arbitrii, ca și Curtea în ansamblul său, precum și membrii săi, Camera Internațională de Comerț, angajații săi sau Comitetele Naționale ICC nu pot fi trase la răspundere pentru orice acțiune sau omisiune în legătură cu arbitrajul.
3.2.2. Comisia de Arbitraj Economic și Comercial Internațional a Chinei
Comisia de Arbitraj Economic și Comercial Internațional a Chinei (denumită în continuare CIETAC sau Comisia) este una dintre cele mai importante instituții permanente de arbitraj din lume. A fost fondată în 1956, sub numele inițial Comisia de Arbitraj pentru Comerțul Exterior. În adaptarea acesteia la realitatea și necesitățile economice ale Chinei, ea a fost pentru prima dată redenumită în 1980, urmând ca din 1988 să primească numele sub care este cunoscută în prezent. Din anul 2000, mai este cunoscută și sub denumirea Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Internațional a Chinei.
În cei peste 50 de ani de activitate, CIETAC a contribuit semnificativ la evoluția legislației Chinei în materie de arbitraj, precum și în dezvoltarea practicii arbitrale. Aceasta a menținut relații de colaborare și cooperare cu majoritatea instituțiilor arbitrale importante din lume, câștigându-și reputația de instituție independentă, imparțială și eficientă.
Arbitrajul internațional este o metodă de soluționare a litigiilor preferată în relațiile comerciale internaționale, datorită numeroaselor avantaje pe care le prezintă pentru marile companii iar cei care fac afaceri în Republica Populară Chineză (RPC) nu fac rabat de la această regulă. Pe fondul acestei turnuri luate de arbitraj, precum și al dezvoltării economice impetuoase a Chinei din ultimul deceniu, CIETAC a devenit un punct de referință în litigiile decurgând din comerțul internațional de mărfuri.
CIETAC are sediul în Beijing, precum și alte 2 subcomisii în Shanghai și Shenzhen și 21 de birouri regionale și sectoriale, pentru a oferi părților consilierea de care au nevoie pentru desfășurarea arbitrajului. Sub egida CIETAC operează și Centrul Internațional de Arbitraj Economic și Financiar din Tianjin, înființat în mai 2008, inițial ca o subcomisie a CIETAC.
În prezent, CIETAC este principala instituție chineză (sau „comisie", cum o numește legea chineză) pentru litigiile comerciale internaționale și una dintre cele mai importante instituții permanente de arbitraj din lume.
CIETAC soluționează în mod independent și imparțial litigiile economice și comerciale pe calea arbitrajului.
Principalele temeiuri legislative pentru arbitrajul organizat de CIETAC sunt Legea Arbitrajului din China (în continuare, „Legea"), și Regulamentul CIETAC (în continuare, „Regulamentul").
CIETAC are sediul în Beijing și trei subcomisii în Shanghai, Shenzhen și Tianjin, cunoscute sub numele de Subcomisia CIETAC Shanghai, Subcomisia CIETAC China de Sud, respectiv Centrul Internațional de Arbitraj Economic și Financiar CIETAC din Tianjin.
În scopul de a satisface nevoile de dezvoltare a practicilor sale de arbitraj, CIETAC a creat succesiv 21 birouri de legătură în diferite regiuni și sectoare specifice de afaceri pentru a oferi părților consiliere în domeniul arbitrajului.
Pentru mai multă eficiență, CIETAC a introdus în aria serviciilor sale posibilitatea de soluționare a litigiilor arbitrale în sectoare de activitate specifice, cum ar fi agricultura, comerțul, construcțiile, domeniul financiar sau cel al comerțului cu piele sau lână.
Mai mult decât atât, CIETAC oferă servicii online de soluționare a litigiilor și este angajată în cercetarea cu privire la soluționarea online a litigiilor în comerțul electronic, pe viitor urmând să dezvolte un sistem multi-ADR centrat pe arbitraj.
Ca organizare internă, CIETAC are un președinte, un număr de vicepreședinți și de membri, are un președinte de onoare și un număr de consilieri. în plus, CIETAC are un Secretariat care gestionează chestiunile de ordin administrativ ale Comisiei, precum și trei comitete specializate.
Președintele CIETAC îndeplinește funcțiile și sarcinile ce îi sunt conferite prin Regulament, în timp ce un vicepreședinte poate îndeplini funcțiile președintelui cu autorizarea acestuia.
Cele trei comitete ale Comisiei sunt: Comitetul Consultativ de Experți, Comitetul de Editare a Practicii și Comitetul de Evaluare a Competențelor Arbitrilor.
Comitetul Consultativ de Experți servește drept organism consultativ responsabil cu cercetarea pe probleme complicate de procedură arbitrală, cât și pe aspecte juridice de fond și emite opinii consultative cu privire la acestea. Comitetul se ocupă și cu revizuirea regulamentelor de arbitraj și cu formarea arbitrilor CIETAC.
Comitetul de Editare a Practicii editează și compilează hotărârile arbitrale ale CIETAC din dosarele soluționate și publică anuare de practică arbitrală.
Comitetul de Evaluare a Competențelor Arbitrilor analizează competențele și performanțele arbitrilor CIETAC și face sugestii cu privire la reînnoirea desemnării fiecărui arbitru în conformitate cu prevederile relevante ale legii, precum și cu Regulamentul CIETAC.
Părțile vor numi arbitrii din Lista de arbitri furnizată de CIETAC. În cazul în care părțile au convenit să numească arbitri din afara listei CIETAC, arbitrii astfel desemnați de către părți sau în conformitate cu acordul părților pot acționa ca și coarbitru, supraarbitru sau arbitru unic, după ce numirea a fost acceptată de către președintele CIETAC, în conformitate cu dispozițiile legale.
CIETAC a revizuit recent Lista de arbitri în conformitate cu Legea de arbitraj a RPC și cu prevederile CIETAC privind regulile de desemnare a arbitrilor. Mandatul arbitrilor din lista precedentă, început în mai 2008, a expirat la 30 aprilie 2011.
Există 998 de arbitri în noua Listă de arbitri, dintre care, 716 arbitri sunt din China continentală, reprezentând 71,74% din total, 44 arbitri sunt din Hong Kong, 1 arbitru este din Macao, și 19 arbitri sunt din regiunea Taiwan. Restul de 218 sunt arbitri străini, reprezentând 28,26% din total. Arbitrii străini sunt domiciliați în peste 30 de țări din întreaga lume. Lista nouă de arbitri este valabilă de la 1 mai 2011.
CIETAC a adoptat un sistem transparent de examinare și evaluare a arbitrilor din China continentală, care duce la o mai bună selecție a arbitrilor. Prin acest proces, CIETAC a angajat în urma ultimei selecții 175 de arbitri noi din 581 de solicitanți din China continentală.
Din componența anterioară, 965 de persoane din lista precedentă, 771 au fost reselectate de către CIETAC după o revizuire amănunțită a performanțelor, iar restul de 194 arbitri nu se mai regăsesc pe lista actuală. Ca rezultat al acestor schimbări, Lista nouă de arbitri a CIETAC dezvoltă și mai mult caracterul internațional al Comisiei, creează o structură mai variată și din punctul de vedere al vârstei arbitrilor, îmbunătățește calitatea generală a competențelor arbitrilor, se referă la mai multe categorii profesionale și are o distribuție geografică mai largă.
Ca activitate principală, Comisia soluționează litigii economice și comerciale pe calea arbitrajului, dar oferă în paralel și servicii de mediere și, mai nou, pe calea unei forme alternative de soluționare a litigiilor pe calea concilierii, dedicate în special disputelor în domeniul construcțiilor (denumită Dispute Board).
CIETAC operează în sectoare specifice, precum comerțul cu cereale, construcții, finanțe, tranzacții cu lână sau piele. Comisia asigură și servicii de soluționare a litigiilor ce au ca obiect comerțul electronic.
Ca arie de jurisdicție, CIETAC acoperă următoarele tipuri de litigii: litigii internaționale sau externe; litigiile provenind din Regiunea Administrativă Specială Hong Kong Macao sau Regiunea Administrativă Specială Macao sau regiunea Taiwan; litigii naționale.
Arbitrajul va fi administrat de către CIETAC sau de către una dintre Subcomisii în cazul în care există un compromis sau o clauză compromisorie cuprinsă într-un contract care prevede ca instanță arbitrală CIETAC sau una dintre subcomisiile sale sau CIETAC folosindu-se unul dintre numele sale anterioare, părțile la convenția de arbitraj fiind prezumate a fi unanim de acord cu jurisdicția CIETAC.
Pentru ca o convenție de arbitraj să fie valabilă în China, Legea impune părților să selecteze o comisie de arbitraj. Astfel, legislația chineză nu recunoaște arbitrajul ad hoc, care nu este administrat de către o instituție de arbitraj.
Concluzii
În consecință arbitrajul este o cale de soluționare convențională a litigiilor, așa cum rezultă din intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, cu excluderea competenței instanțelor judecătorești, prin persoane particulare care sunt învestite de părțile litigante să soluționeze prin hotărâre obligatorie un litigiu purtând asupra unor drepturi de care părțile pot dispune.
Arbitrajul poate fi organizat de o instituție permanentă de arbitraj (arbitrajul instituționalizat) sau de o terță persoană (arbitrajul ad-hoc).
Indiferent de modul de organizare a arbitrajului, hotărârea arbitrală este obligatorie pentru părți din momentul comunicării ei părților în condițiile art. 606 C. Proc. civ.. Din același moment, hotărârea arbitrală este și definitivă și, după învestirea cu formulă executorie, poate fi pusă în executare silită întocmai ca și o hotărâre judecătorească așa cum prevede art. 615 C. Proc. civ. Potrivit art. 635 C. Proc. civ., hotărârile arbitrale învestite cu formulă executorie pot fi puse în executare, chiar dacă sunt atacate cu acțiunea în anulare. Suspendarea executării va putea fi dispusă de curtea de apel învestită cu soluționarea acțiunii în anulare, în condițiile art. 612 C. Proc. civ.
De asemenea, legea română nu limitează sfera litigiilor internaționale doar la litigiile dintre profesioniști. În legătură cu importanța practică a distincției dintre arbitrajul intern și cel internațional, în doctrină s-a afirmat că o calificare corectă a litigiului arbitral ca intern, respectiv internațional „are implicații atât în planul dreptului material aplicabil fondului litigiului, cât și în cel privind procedura arbitrală”; așadar, distincția oferă criteriul în funcție de care se vor determina normele juridice incidente.
Potrivit art. 4 alin. (4) din Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, publicate în M. Of. nr. 184 din 2 aprilie 2013, „Litigiul este internațional când decurge dintr-un raport juridic care interesează comerțul internațional sau din raporturi juridice civile cu elemente de extraneitate”.
Potrivit Legii-model UNCITRAL privind arbitrajul comercial internațional din 1985, cu amendamentele adoptate în 2006, arbitrajul este considerat internațional dacă: a) părțile la o convenție arbitrală au, în momentul încheierii acelei convenții, sediul în state diferite; b) unul din locurile următoare este situat în afara statului în care părțile își au sediul: i) locul arbitrajului, dacă este determinat în convenția arbitrală sau este stabilit în baza acestei convenții; ii) orice loc în care o parte substanțială a obligațiilor născute din raportul comercial urmează să fie executată sau locul cu care obiectul litigiului are cea mai strânsă legătură.
Bibliografie
I. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
Boroi Gabriel, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Editura Universul Juridic, București, 2015.
Boroi Gabriela (coordonator), O. Spineanu Matei, G. Răducan, A. Constanda, C. Negrilă, D.N. Theohari, M. Eftimie, M.D. Gavriș, V. Dănăilă, F.G. Păncescu, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2013, vol.și II.
Bobel R.B., Arbitrajul intern ți internațional. Texte. Comentarii. Mentalități, Ed. C.H, Beck, București, 2013.
Belohlavek A.J., Application of Law in Arbitration, Borders of Procedural and Substantive Law in Arbitration Proceedings, Czech & Central European Yearbook of Arbitration, Ed. JurisNet LLC, Prague/Huntington, New York, 2013.
Ciobanu V.M., Tr.C. Briciu, Cl.C. Dinu, Drept procesual civil. Drept execuțional civil. Arbitraj. Drept notarial. Curs de licență și masterat pentru seminare și examene, Ed. Național, București, 2013.
Chiuariu T., R. Giurea, Arbitrajul intern și internațional. Reglementare. Doctrină. Practică arbitrală și judiciară, Ed. Universul Juridic, București, 2012.
Dănăilă G., Procedura arbitrală în litigiile comerciale interne, Ed. Universul Juridic, București, 2006.
Deleanu I., S. Deleanu, Arbitrajul intern și internațional, Ed. Rosetti, București, 2005.
Deleanu I., V. Mitea, S. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole, Ed. Universul Juridic, București, 2013, vol. II (art. 613-1.133).
Dimitriu A., în Colectiv, Noul Cod civil, Note. Corelații. Explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2011.
Kaufmann-Kohler G., B. Stucki, International Arbitration in Switzerland. A Handbookfor Practitioners, Kluwer Law International, 2004.
Leș I., Tratat de drept procesual civil, Principii si institutii generale.Judecata in fata primei instante, vol. 1, Editura Universul Juridic, București, 2014.
Mazilu Dumitru, Tratat privind Dreptul comertului international, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2011.
Mihai Gabriel, Oprina Evelina, Procedura arbitrală, Editura Universul Juridic, București, 2015.
Mihai Gabriel, Arbitrajul maritim, Ed. C.H. Beck, București, 2010.
Mihai Gabriel, Arbitrajul internațional și efectele hotărârilor arbitrale străine, Editura Universul Juridic, București, 2013.
Prescure T., R. Crișan, Curs de arbitraj comercial, Editura Rosetti, București, 2005.
Prescure Titus, Radu Crișan, Aribtraj comercial – Modalitate alternativă de soluționare a litigiilor patrimoniale, Ed. Universul Juridic, București, 2010.
Rosu Claudia, Drept procesual civil. Partea speciala conform noului Cod de procedura civila. Editia 6, Editura C. H. Beck, București, 2015.
Roș V., Arbitrajul comercial internațional, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2000.
Sălăgean M. Ionaș, Arbitrajul comercial, Ed. All Beck, București, 2001.
Sitaru D.-A. , Dreptul comerțului internațional, Ed. Universul Juridic, București, 2008.
Tăbârcă M., Drept procesual civil, Vol. I – Teoria generală, Editura Universul Juridic, București, 2013.
Ungureanu Carmen Tamara, Dreptul comerțului internațional, Editura Hamangiu, București, 2014.
Voicu M., Dreptul comerțului internațional, Editura Ex Ponto, Constanța, 2002.
II. ARTICOLE ÎN REVISTE DE SPECIALITATE
Kaufmann-Kohler G., Globalization of Arbitral Procedure, Vanderbilt Journal of Transnational Law, vol. 36, 2003.
Mihai G., Considerații privind reglementarea arbitrajului în Noul Cod de procedură civilă, în C. Jud. nr. 9/2012.
Mihai G., Arbitrabilitatea litigiilor maritime, în RRA nr. 3/2012.
Popescu S., V. Țăndăreanu, Noua lege japoneză privind arbitrajul comercial internațional, în RDC nr. 4/2005.
Sabău-Pop I., Raporturile juridice în arbitrajul comercial, în RRA nr. 1/2007.
III. LEGISLAȚIE
Noul Cod de Procedură Civilă a României, Republicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 545 din 03/08/2012, intrat in vigoare la 15 februarie 2013.
Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, a fost modificată prin Legea nr. 71/2011 și rectificată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 17 iunie 2011 și în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 489 din 8 iulie 2011 republicat in Monitorul Oficial 505/2011, aplicabil din 1.10.2011.
Constituția României nr. 429/2003, modificatã și revizuită, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003.
Legea contenciosului administrative nr.554/2004 publicata in M. Of. nr. 1154/ 7 dec. 2004 modificata prin O.U.G. nr. 44/23 aug. 2012 publicata in M. Of. nr. 606/23 aug. 2012.
Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, publicată în M. Of, nr. 441 din 22 mai 2006, modificată prin Legea nr. 370/2009, publicată în M. Of. nr. 831 din 3 decembrie 2009 și prin O.G. nr. 13/2010.
Curtea de Apel București, Secția comercială, Decizia nr. 1336/2000.
Regulile de procedura ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în vigoare de la 25 martie 2010, modificate și completate prin Regulamentul de arbitraj al Camerei arbitrale din Paris.
Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, aprobat prin Decizia Camerei de Comerț și Industrie a României, publicată în M. Of. nr. 160 din 4 martie 2011.
Protocolul de la Geneva din 1923 privitor la clauzele de arbitraj, abrogat prin Convenția de la New York din 1958 pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine.
Convenția de la New York din 1958 pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine.
Legea Model UNCITRAL în Arbitrajul Comercial Internațional, adoptată prin Rezoluția Adunării Generale ONU 40/72 și modificată prin Rezoluția Adunării Generale ONU 61/33.
Convenția europeană de arbitraj comercial internațional, încheiată la Geneva, la 21 aprilie 1961, ratificată de România prin Decretul nr. 281/1963 din 25 iunie 1963.
Rezoluția nr. 31/98 din 15 decembrie 1976, prin care a fost adoptat Regulamentul de arbitraj elaborat de către Comisia Națiunilor Unite pentru Dreptul Comercial Internațional (UNCITRAL).
IV. Articole internet
http://ec.europa.eu/civiljustice/orgjustice/org Justice_int_ro.htm.
www.pca-cpa.org.
www.lcia.org.
www.lcia-india.org.
http://www.ccir.ro/.
http://www.cietac.org/.
http://www.cietac.org/index.cms.
Bibliografie
I. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
Boroi Gabriel, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Editura Universul Juridic, București, 2015.
Boroi Gabriela (coordonator), O. Spineanu Matei, G. Răducan, A. Constanda, C. Negrilă, D.N. Theohari, M. Eftimie, M.D. Gavriș, V. Dănăilă, F.G. Păncescu, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2013, vol.și II.
Bobel R.B., Arbitrajul intern ți internațional. Texte. Comentarii. Mentalități, Ed. C.H, Beck, București, 2013.
Belohlavek A.J., Application of Law in Arbitration, Borders of Procedural and Substantive Law in Arbitration Proceedings, Czech & Central European Yearbook of Arbitration, Ed. JurisNet LLC, Prague/Huntington, New York, 2013.
Ciobanu V.M., Tr.C. Briciu, Cl.C. Dinu, Drept procesual civil. Drept execuțional civil. Arbitraj. Drept notarial. Curs de licență și masterat pentru seminare și examene, Ed. Național, București, 2013.
Chiuariu T., R. Giurea, Arbitrajul intern și internațional. Reglementare. Doctrină. Practică arbitrală și judiciară, Ed. Universul Juridic, București, 2012.
Dănăilă G., Procedura arbitrală în litigiile comerciale interne, Ed. Universul Juridic, București, 2006.
Deleanu I., S. Deleanu, Arbitrajul intern și internațional, Ed. Rosetti, București, 2005.
Deleanu I., V. Mitea, S. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole, Ed. Universul Juridic, București, 2013, vol. II (art. 613-1.133).
Dimitriu A., în Colectiv, Noul Cod civil, Note. Corelații. Explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2011.
Kaufmann-Kohler G., B. Stucki, International Arbitration in Switzerland. A Handbookfor Practitioners, Kluwer Law International, 2004.
Leș I., Tratat de drept procesual civil, Principii si institutii generale.Judecata in fata primei instante, vol. 1, Editura Universul Juridic, București, 2014.
Mazilu Dumitru, Tratat privind Dreptul comertului international, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2011.
Mihai Gabriel, Oprina Evelina, Procedura arbitrală, Editura Universul Juridic, București, 2015.
Mihai Gabriel, Arbitrajul maritim, Ed. C.H. Beck, București, 2010.
Mihai Gabriel, Arbitrajul internațional și efectele hotărârilor arbitrale străine, Editura Universul Juridic, București, 2013.
Prescure T., R. Crișan, Curs de arbitraj comercial, Editura Rosetti, București, 2005.
Prescure Titus, Radu Crișan, Aribtraj comercial – Modalitate alternativă de soluționare a litigiilor patrimoniale, Ed. Universul Juridic, București, 2010.
Rosu Claudia, Drept procesual civil. Partea speciala conform noului Cod de procedura civila. Editia 6, Editura C. H. Beck, București, 2015.
Roș V., Arbitrajul comercial internațional, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2000.
Sălăgean M. Ionaș, Arbitrajul comercial, Ed. All Beck, București, 2001.
Sitaru D.-A. , Dreptul comerțului internațional, Ed. Universul Juridic, București, 2008.
Tăbârcă M., Drept procesual civil, Vol. I – Teoria generală, Editura Universul Juridic, București, 2013.
Ungureanu Carmen Tamara, Dreptul comerțului internațional, Editura Hamangiu, București, 2014.
Voicu M., Dreptul comerțului internațional, Editura Ex Ponto, Constanța, 2002.
II. ARTICOLE ÎN REVISTE DE SPECIALITATE
Kaufmann-Kohler G., Globalization of Arbitral Procedure, Vanderbilt Journal of Transnational Law, vol. 36, 2003.
Mihai G., Considerații privind reglementarea arbitrajului în Noul Cod de procedură civilă, în C. Jud. nr. 9/2012.
Mihai G., Arbitrabilitatea litigiilor maritime, în RRA nr. 3/2012.
Popescu S., V. Țăndăreanu, Noua lege japoneză privind arbitrajul comercial internațional, în RDC nr. 4/2005.
Sabău-Pop I., Raporturile juridice în arbitrajul comercial, în RRA nr. 1/2007.
III. LEGISLAȚIE
Noul Cod de Procedură Civilă a României, Republicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 545 din 03/08/2012, intrat in vigoare la 15 februarie 2013.
Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, a fost modificată prin Legea nr. 71/2011 și rectificată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 17 iunie 2011 și în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 489 din 8 iulie 2011 republicat in Monitorul Oficial 505/2011, aplicabil din 1.10.2011.
Constituția României nr. 429/2003, modificatã și revizuită, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003.
Legea contenciosului administrative nr.554/2004 publicata in M. Of. nr. 1154/ 7 dec. 2004 modificata prin O.U.G. nr. 44/23 aug. 2012 publicata in M. Of. nr. 606/23 aug. 2012.
Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, publicată în M. Of, nr. 441 din 22 mai 2006, modificată prin Legea nr. 370/2009, publicată în M. Of. nr. 831 din 3 decembrie 2009 și prin O.G. nr. 13/2010.
Curtea de Apel București, Secția comercială, Decizia nr. 1336/2000.
Regulile de procedura ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în vigoare de la 25 martie 2010, modificate și completate prin Regulamentul de arbitraj al Camerei arbitrale din Paris.
Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, aprobat prin Decizia Camerei de Comerț și Industrie a României, publicată în M. Of. nr. 160 din 4 martie 2011.
Protocolul de la Geneva din 1923 privitor la clauzele de arbitraj, abrogat prin Convenția de la New York din 1958 pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine.
Convenția de la New York din 1958 pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine.
Legea Model UNCITRAL în Arbitrajul Comercial Internațional, adoptată prin Rezoluția Adunării Generale ONU 40/72 și modificată prin Rezoluția Adunării Generale ONU 61/33.
Convenția europeană de arbitraj comercial internațional, încheiată la Geneva, la 21 aprilie 1961, ratificată de România prin Decretul nr. 281/1963 din 25 iunie 1963.
Rezoluția nr. 31/98 din 15 decembrie 1976, prin care a fost adoptat Regulamentul de arbitraj elaborat de către Comisia Națiunilor Unite pentru Dreptul Comercial Internațional (UNCITRAL).
IV. Articole internet
http://ec.europa.eu/civiljustice/orgjustice/org Justice_int_ro.htm.
www.pca-cpa.org.
www.lcia.org.
www.lcia-india.org.
http://www.ccir.ro/.
http://www.cietac.org/.
http://www.cietac.org/index.cms.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Organizatii Internationale DE Arbitraj (ID: 128828)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.