Organizatii de Securitate la Marea Neagra. Studiu de Caz Operatiunea Black Sea Harmony

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Organizatii de securitate la Marea Neagra.

Studiu de caz-Operatiunea Black Sea Harmony

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1: SCURTĂ ISTORIE A MĂRII NEGRE

CAPITOLUL 2: PRINCIPALII ACTORI DIN Z.E.M.N

2.1. ACTORI STATALI

2.1.1. FEDERAȚIA RUSĂ

2.1.2.TURCIA

2.1.3. UCRAINA

2.1.4. GEORGIA

2.1.5. ROMÂNIA

2.1.6. BULGARIA.

2.2. ACTORII NON-STATALI

2.2.1. UNIUNEA EUROPEANĂ

2.2.2. ORGANIZAȚIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD

2.2.3. ORGANIZAȚIA PENTRU SECURITATE ȘI COOPERARE ÎN EUROPA

CAPITOLUL 3: SECURITATEA PRIN COOPERARE

CAPITOLUL 4: COOPERAREA REGIONALĂ ÎN ZONA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE

4.1. ORGANIZAȚIA PENTRU COOPERARE ECONOMICĂ A MĂRII NEGRE

4.2. GUUAM

4.3. PACTUL DE STABILITATE PENTRU EUROPA DE SUD-EST

4.4. INIȚIATIVA CENTRAL EUROPEANĂ

4.5. BLACK SEA ENERGY FORUM

4.6. BLACKSEAFOR

4.7. CSBM

4.8. ALTELE

CAPITULUL 5: STUDIU DE CAZ : BLACK SEA HARMONY (OBSH).

5.1. SITUAȚIA

5.2. AVANTAJE

5.3. MEDIUL POLITIC

5.4. FUNCȚIONAREA

5.5. MISIUNILE

5.6. ASPECTE JURIDICE

5.7. EVALUAREA AMENINȚĂRILOR

5.8. ACȚIUNI

5.9. MODUL DE DISTRIBUIRE A MISIUNILOR ÎN ROMÂNIA

5.10. CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

LISTA ABREVIERILOR

LISTA ANEXELOR dacă aveți anexe

INTRODUCERE

Pentru început, am considerat absolut necesară o radiografiere a mediului regional de securitate, cu accente asupra provocărilor ce pot genera instabilitate, influențând stabilitatea și securitatea spațiului extins al Mării Negre.

Cooperarea în zona Mării Negre, este impusă, pe de o parte, de presiunile externe zonei – extinderea NATO și a Uniunii Europene, exploatarea resurselor energetice din zona Mării Caspice și transportul acestora spre vest, controlul internațional al traficului de droguri, de arme și de carne vie, combaterea crimei organizate etc. – Și, pe de altă parte, de numeroasele presiuni interne, pe cele două paliere: statal – modernizarea economiilor fiecărui stat din zonă, democratizarea, accesul la resurse energetice etc. – Și, respectiv, regional – transformarea regiunii dintr-o zonă de confruntare într-o zonă de confluență.

UE este, în opinia mea, pilonul de rezistență în arhitectura europeană a REMN. Din punct de vedere european, odată cu accederea României și Bulgariei în Uniunea Europeană, situația se prezintă astfel în Regiunea Extinsă a Mării Negre: trei țări sunt state membre ale UE – Grecia, România și Bulgaria; o țară este candidată la integrarea în UE – Turcia; cinci țări sunt acoperite de Politica Europeană de Vecinătate (PEV), fără a li se oferi însă perspectiva certă și un calendar al accederii în Uniune – Republica Moldova, Ucraina, Georgia, Armenia și Azerbaidjan, iar o țară-cheie beneficiază de un parteneriat strategic cu UE – Federația Rusă. Prin urmare, UE are relații contractuale de un tip sau altul cu toate țările regiunii.

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord – NATO – a fost unul din primii actori internaționali care s-au implicat în regiune, ca parte a discuțiilor pentru extindere. Este cunoscut faptul că, la nivel regional, formele de cooperare vizează nu numai rezolvarea unor probleme specifice mediului de securitate, ci se adresează și unor dispute mai vechi, unele chiar istorice, precum cele legate de stabilirea granițelor maritime, a platformei continentale și a zonelor economice exclusive între statele riverane.

Însă, o analiză preliminară a condițiilor existente în bazinul Mării Negre mă determină să apreciez că sunt îndeplinite cele mai importante cerințe pentru o cooperare fructuoasă:

– Avem un scop comun – îmbunătățirea securității și stabilității;

– Există o bună cunoaștere reciprocă, atât din relațiile bilaterale, cât și din activitățile comune desfășurate în cadrul inițiativelor regionale, al Parteneriatului pentru Pace, al OSCE și al altor structuri de securitate;

– Există măsuri de creștere a încrederii și securității, prin acorduri și tratate bilaterale și internaționale (Tratatul CFE, Acordul „Cer Deschis” etc.);

– Există o bună bază de plecare, constituită din inițiativele regionale cunoscute.

Astfel, motivul alegerii temei este acela de a afla răspunsul la întrebările: Funcționează cooperarea regională în Marea Neagră? Este asigurată securitatea acestui spațiu prin organizațiile deja create? Mai este nevoie de alte astfel de organizații? Se impunea înființarea Operațiunii Black Sea Harmony?

La ultima întrebarea am ales să caut răspunsul printr-un studiu de caz despre OBSH, cu exemplificare pe modul de acțiune în România. Pentru a realizarea acestei lucrări am studiat cărți de specialitate naționale și internaționale, rapoarte și articole de cercetare științifică, precum și surse online de pe site-urile oficiale ale organizațiilor.

CAPITOLUL 1:

SCURTĂ ISTORIE A MĂRII NEGRE

Regiunea Extinsă a Mării Negre și evoluțiile mediului său de securitate, în perioada post-Război Rece, s-au constituit ca subiect independent de studiu destul de târziu și în conjuncție cu alte arii specifice de interes. Conceptul, ca atare, a fost lansat într-un studiu al cercetătorilor Ronald D. Asmus și Bruce P. Jackson abia în 2004, în directă legătură cu dezvoltarea unor concepte similare, precum cel al Marelui Orient Mijlociu (Greater Middle East).

Redefinirea conceptuală în discuție nu reprezintă însă decât o ultimă piesă la dosarul voluminos edificat în literatura de specialitate în legătură cu zona Mării Negre și regiunile adiacente acesteia din punctul de vedere al noului mediu de securitate internațional și evoluțiilor acestuia în perioada post-Război Rece și, mai ales, post-11 septembrie 2001. Poziția geopolitică și geostrategică pe care arealul o ocupă în raport cu vectorii majori de structurare ai sistemului relațiilor internaționale și mediului de securitate european – precum interesele vitale ale statelor Uniunii Europene în accesul facil la resursele energetice caspice, nevoia de creare a unui mediu de securitate stabil și coerent în imediata vecinătate a frontierelor spațiului european comun, nevoia Statelor Unite și a aliaților lor din cadrul coaliției internaționale antiteroriste de a folosi această regiune drept placă turnantă și punct de sprijin în campaniile antiteroriste din Irak și Afghanistan – o impune puternic pe agenda securității internaționale.

Dincolo de aceste considerații și, totodată, în legătură de directă interdependență cu evoluțiile contemporane, „chestiunea Mării Negre” se constituie – conform aserțiunii marelui istoric român Nicolae Iorga – într-una dintre permanențele istoriei românești și europene.

Prin Tratatul de la Kučuk Kainardji (21 iulie 1774), Rusia obținuse atât dreptul de liberă navigație în Marea Neagră și pe Dunăre, cât și stăpânirea strâmtorii Kerč, în fapt, controlul Mării de Azov. De la posesiunea pe litoralul Mării Negre a Kinburnului de la vărsarea Niprului, obținut la 1774, Rusia a ajuns, prin pacea cu otomanii de la Huși-Iași din 1792, să stăpânească întregul litoral nordic al Mării Negre, de la fluviul Kuban, la est, la Nistru, la apus.

Pentru Napoleon I, atât Marea Neagră cu Strâmtorile, cât și Dunărea aveau o valoare strategică europeană primordială și eșecul alianței sale cu țarul Alexandru I s-a datorat tocmai rezervelor împăratului francezilor de a le ceda Rusiei. Un argument în plus în acest sens este oferit de către afirmațiile peremptorii ale diplomației ruse asupra locului pe care-l ocupa controlul asupra Strâmtorilor în cadrul strategiei de satisfacere a intereselor geopolitice ale curții de la Sankt Petersburg: „Geografia și Marea noastră Neagră, mai mult decât chiar interesul politic, impun ca să avem Constantinopolul” (subl. Ns.). În același timp, pentru curtea de la Tuileries, controlul rus asupra Strâmtorilor reprezenta o amenințare directă a propriilor proiecte asupra unei Mediterane franceze.

Efectul principal al alianței ruso-franceze a fost încheierea unui Tratat anglo-otoman, prin articolul 11 al căruia Poarta se angaja ca, în vreme de pace, să închidă Strâmtorile oricăror nave de război, Anglia fiind garanta acestui angajament.

Era un prim pas spre internaționalizarea statutului Strâmtorilor și, implicit, al Mării Negre. Al doilea pas a fost realizat de Congresul de Pace de la Viena, din 1815, prin proclamarea principiului de drept public al libertății navigației fluviilor care străbat mai multe state sau constituie frontiera dintre ele.

Tratatul de la Unkiar Skelessi (8 iulie 1833) a inaugurat alianța „intimă” între cele două puteri, în fapt, Imperiul Otoman aflându-se sub protecția Rusiei. Un articol separat și secret al tratatului impunea Porții, în schimbul sprijinului rus, închiderea strâmtorii Dardanele navelor de război străine, indiferent de motivul invocat de acestea. Astfel, prin conivența otomană, Marea Neagră devenea, la 1833, cu adevărat un lac rusesc.

Revigorarea crizei egiptene în 1839-1840 a redeschis și chestiunea Tratatului de la Unkiar-Skelessi, ducând în cele din urmă la Convenția Strâmtorilor încheiată la Londra, la 13 iulie 1841. Prin aceasta, „concertul european” al puterilor – Anglia, Franța, Rusia, Austria, Prusia, Imperiul Otoman – se angaja să respecte inviolabilitatea drepturilor suverane ale sultanului și declara Strâmtorile închise pe timp de pace navelor de război străine. Importanța Convenției de la Londra este de netăgăduit: pentru prima dată chestiunea Strâmtorilor era rezolvată de concertul european, limitând drastic posibilitățile de manevră atât ale Rusiei, cât și ale Porții. Un acord unilateral între cele două privitor la Strâmtori și prin aceasta asupra Mării Negre devenea astfel imposibil.

Pregătit prin îndelungate și laborioase negocieri, multe dintre ele secrete, Congresul de Pace s-a încheiat la 30 martie 1856, prin semnarea de către plenipotențiarii Franței, Marii Britanii, Rusiei, Sardiniei, Imperiului Otoman, ai Imperiului Austriei și ai Prusiei a Tratatului de Pace de la Paris.

În schimbul teritoriului din Crimeea cucerit de aliați în timpul războiului, care i se restituia, și pentru mai buna asigurare a libertății navigației pe Dunăre, Rusia accepta rectificarea frontierei în Basarabia, teritoriul cedat (județele Cahul, Bolgrad și Ismail) fiind reunit cu Principatul Moldovei.

La tratatul de pace se anexa și un Tratat revizuit al Strâmtorilor, prin care se interzicea accesul navelor de război ale puterilor străine, atâta vreme cât Imperiul Otoman se afla în stare de pace.

Libertatea deplină a navigației și comerțului în Marea Neagră era însoțită de acceptarea în toate porturile litorale a consulatelor puterilor străine, supuse principiilor dreptului internațional (art. XII). O a doua anexă la Tratat era convenția pentru neutralizarea Mării Negre, prin care Rusia și Imperiul Otoman limitau numărul navelor militare pe care le puteau avea la 6 vapoare de 50 m lungime și cel mult 800 t și patru nave ușoare cu aburi sau pânze, care să nu depășească 200 t. În cursul negocierilor fusese pusă în discuție și posibilitatea Rusiei de a avea porturi militare și de a efectua construcții navale militare în Marea de Azov sau la Nikolaiev, în final restricția generală aplicându-se însă și acestora. În vederea îndeplinirii prevederilor tratatului, Anglia, Franța și Imperiul Austriac încheiau, la 15 aprilie 1856, o convenție secretă pentru garantarea independenței și integrității Imperiului Otoman, prevăzând folosirea forțelor militare terestre și navale pentru acest scop. În chip deosebit, Congresul de la Paris punea bazele dreptului maritim în timp de război pentru neutri, abolindu-se corsariatul; prevăzând că pavilionul neutrilor acoperă încărcătura inamică, exceptându-se contrabanda de război; mărfurile neutrilor, exceptându-se contrabanda de război, nu puteau fi capturate, chiar pe vase inamice; blocusul nu era obligatoriu decât în măsura în care era efectiv.

Conferința de la Londra a puterilor semnatare ale Tratatului de la Paris s-a încheiat prin adoptarea Convenției de la 13 martie 1871, prin care neutralizarea Mării Negre era abandonată și principiul închiderii Strâmtorilor modific discuție și posibilitatea Rusiei de a avea porturi militare și de a efectua construcții navale militare în Marea de Azov sau la Nikolaiev, în final restricția generală aplicându-se însă și acestora. În vederea îndeplinirii prevederilor tratatului, Anglia, Franța și Imperiul Austriac încheiau, la 15 aprilie 1856, o convenție secretă pentru garantarea independenței și integrității Imperiului Otoman, prevăzând folosirea forțelor militare terestre și navale pentru acest scop. În chip deosebit, Congresul de la Paris punea bazele dreptului maritim în timp de război pentru neutri, abolindu-se corsariatul; prevăzând că pavilionul neutrilor acoperă încărcătura inamică, exceptându-se contrabanda de război; mărfurile neutrilor, exceptându-se contrabanda de război, nu puteau fi capturate, chiar pe vase inamice; blocusul nu era obligatoriu decât în măsura în care era efectiv.

Conferința de la Londra a puterilor semnatare ale Tratatului de la Paris s-a încheiat prin adoptarea Convenției de la 13 martie 1871, prin care neutralizarea Mării Negre era abandonată și principiul închiderii Strâmtorilor modificat. Astfel, sultanul avea latitudinea să permită, pe timp de pace, trecerea prin Bosfor a navelor de război ale puterilor prietene și aliate, în cazul când ar socoti-o necesară pentru salvgardarea executării prevederilor Tratatului de la 1856. În aceeași zi, o convenție ruso-otomană abolea Convenția Specială din 30 martie 1856 privind limitarea numărului și tonajelor navelor militare ale celor două puteri în Marea Neagră.

Convenția de la Londra din 1871, o victorie a diplomației ruse, redeschidea Rusiei perspectiva dominării bazinului pontic și a Strâmtorilor. Războiul din 1877-1878 a fost prima ocazie a reluării politicii expansioniste, rezultatele sale, deși diminuate la Berlin (13 iulie 1878), fiind importante, atât în Caucaz, cât și prin revenirea Rusiei la Dunărea maritimă prin reanexarea sudului Basarabiei. Modificarea regimului Strâmtorilor, prevăzută prin Tratatul preliminar de la San Stefano, nu fusese reținută la Congresul de Pace de la Berlin, care menținuse prevederile de la 1871 și parțial din 1856.

Chestiunea Strâmtorilor și a închiderii Mării Negre a revenit cu acuitate în prim-planul atenției în cadrul sistemului relațiilor internaționale în anii Primului Război Mondial, mai ales în legătură cu operațiunile franco-engleze de la Gallipoli. Diplomația rusă a obținut în 13 martie 1915, printr-un acord secret cu guvernele englez și francez, ca Strâmtorile și Constantinopolul, insulele Tenedos și Imbros să revină Rusiei. În schimb, cabinetul de la Londra obținuse modificarea acordului din 1907 privitor la Persia, constituirea în port liber a Constantinopolului, asigurându-se libertatea de navigație prin Strâmtori a navelor de comerț. Un acord ulterior, special, urma să evalueze pretențiile engleze și franceze în Turcia asiatică. Se stipula ca acest acord, din martie 1915, să fie ținut secret față de Grecia, Bulgaria și România, ceea ce, de fapt, semnifica faptul că, implicit, guvernele englez și francez acceptaseră înstăpânirea rusă la Constantinopol și transformarea Mării Negre într-un lac rusesc. În decembrie 1916, acordul a fost reconfirmat Rusiei de guvernele englez și francez, în speranța menținerii nervului războinic al imperiului țarilor. Anglia și Franța în comun (prin expediția de la Gallipoli) și Franța singură (prin Armata de Orient a generalul Sarrail) au căutat să-și mențină prezența fizică în regiunea Strâmtorilor și la ieșirea acestora spre Mediterana, pentru a evita astfel deplinul control rusesc în Marea Neagră.

Înfrângerea aliaților Puterilor Centrale din Balcani și Orientul Apropiat, Bulgaria și Imperiul Otoman, deopotrivă cu prăbușirea Rusiei au părut să modifice datele de bază ale chestiunii Mării Negre și a Strâmtorilor. Armistițiul de la Mudros (30 octombrie 1918) prevedea ocuparea Strâmtorilor de către forțele militare aliate. Pacea de la Sevrès (10 iulie 1920) deschidea Strâmtorile demilitarizate navelor militare și de comerț pe timp de pace și de război, transformând bazinul pontic într-o mare apertum. Noul regim al Strâmtorilor era pus sub controlul unei comisiuni a Strâmtorilor, alcătuită din câte doi reprezentanți ai Angliei, Franței, Italiei, Japoniei, câte unul ai Greciei, Bulgariei, României și Turciei, rezervându-se și câte două locuri reprezentanților Statelor Unite și Rusiei, după admiterea lor în Societatea Națiunilor. Situația părea a fi o continuare a aplicării la 1856 a principiului internaționalizării Dunării maritime și creării Comisiunii europene.

Din 1933, susținută de URSS, Turcia a solicitat, la început, Conferinței pentru Dezarmare de la Geneva, revizuirea Convenției Strâmtorilor. În 1934, Turcia propunea un „Pact al Mării Negre” între statele riverane, prevăzându-se remilitarizarea Strâmtorilor și garantarea libertății navigației doar de către statele riverane. În spatele propunerii se afla desigur înțelegerea sovieto-turcă, acceptată de noua orientare a politicii franceze și de ministrul de Externe al României, Nicolae Titulescu.

Rezervele Marii Britanii au fost în parte anulate de pregătirile militare ale Italiei musoliniene în Dodecanez, astfel că la 20 iulie 1936 s-a încheiat la Montreux noua convenție privitoare la regimul Strâmtorilor. Conform acesteia, pentru vremurile de război, în cazul că Turcia ar fi fost neutră, se restrângea libertatea de trecere prin Strâmtoare a navelor militare ale beligeranților până la deplina interzicere.

Dincolo de însemnătatea măcar aparentă a noii convenții pentru securitatea Turciei, este absolut evident beneficiul sovietic. Noua convenție asigura, cu bunăvoința turcă, dominația navală a Uniunii Sovietice în Marea Neagră și posibilitatea aproape neîngrădită a acestei puteri de a opera cu flota sa în Mediterană.

Anii Războiului Rece consemnează dominația necontestată a URSS asupra bazinului Mării Negre. Controlând mai bine de două treimi din totalul țărmurilor, prin teritoriul propriu și cel al sateliților săi – România și Bulgaria, URSS va încerca să își impună controlul absolut asupra acestui areal prin presiuni directe asupra Turciei, singurul dintre statele riverane care nu se afla sub dominația sa.

Sfârșitul Războiului Rece redeschide dosarul pontic într-o manieră aproape explozivă. Colapsul sistemului comunist și, mai ales, disoluția URSS conduc la dublarea numărului de state riverane comparativ cu situația de dinainte de 1991, iar echilibrul de putere specific arealului în anii Războiului Rece este profund tulburat.

Cei 15 ani ce ne despart de evenimentele ce au marcat încheierea erei bipolare din istoria postbelică a relațiilor internaționale au fost definiți, în ceea ce privește regiunea pontică, de răsturnări de echilibre și evoluții impredictibile ale mediului de securitate regional, așadar, o fluiditate extremă a acestuia și o creștere exponențială a riscurilor, noi sau vechi, la adresa securității regiunii. Două focare de conflict majore încadrează regiunea. La vest, la începutul anilor ‘90, avem conflictele circumscrise spațiului ex-iugoslav, cu întreg cortegiul de riscuri și amenințări la adresa mediului de securitate local și a securității statelor vecine acestuia, cu instabilitatea și insecuritatea generate de perpetuarea sa pe parcursul a mai bine de un deceniu. La est, spațiul caucazian, fie că este vorba de fostele republici sovietice – Armenia, Azerbaidjan ori Georgia –, fie de teritoriul Federației Ruse – Cecenia –, consemnează evoluții violente și focare de conflict legate de renașterea și reconstrucția națională a națiunilor din regiune, ori dispute etnice și teritoriale ce sunt consecutive disoluției URSS și se perpetuează până în zilele noastre. Având multiple motivații, de la cele ținând de retorica discursului naționalist la cele legate de frontiere, autonomii ori secesiuni, conflictele circumscrise acestui spațiu se caracterizează prin potențialul extrem de ridicat de contaminare a regiunilor învecinate.

Conflictul transnistrean este tipic perioadei post-sovietice, cu resorturi explicative și declanșatoare ce-și situează originea în politica de implantare teritorială și de modificare a realităților etnice din teren, purtată de fostele autorități sovietice. Declanșat în 1992, după declararea independenței Republicii Moldova, conflictul a fost înghețat de intervenția Rusiei – fosta putere imperială – în calitate de mediator și furnizor de forțe de menținere a păcii interpuse între părțile în conflict.

Dacă mai adăugăm acestor evoluții și avatarurile tranziției de la sistemul economic și regimul politic comunist către democrație și economia de piață, dificultățile întâmpinate de către statele Regiunii Extinse a Mării Negre în procesul de restructurare societală, economică și politică și riscurile de securitate și instabilitate antrenate, putem spune că, atât pentru debutul perioadei post-Război Rece, cât și pentru anii care au urmat, acest areal prezintă un mediu de securitate instabil și fluid.

Complicând și mai mult datele ecuației de securitate și a jocului de interese din zonă, se adaugă acestui tablou al riscurilor de insecuritate și instabilitate, date și factori exogeni regiunii propriu-zise a Mării Negre, dar încadrabili într-o accepție extinsă a conceptului. Avem în vedere rezervele de hidrocarburi din spațiul Mării Caspice și ciocnirile de interese suscitate de exploatarea și transportul către beneficiari a acestor resurse. Regiunea Extinsă a Mării Negre este calea aproape obligatorie de trecere a acestor resurse către Vest. În plus, evoluțiile mediului internațional de securitate post-11 septembrie 2001 și poziția-cheie pe care o deține, din punct geostrategic și geopolitic, acest areal, prin raportare la obiectivele majore ale amplei ofensive antiteroriste purtate de coaliția internațională constituită în jurul Statelor Unite, l-au vizibilizat amplu în calculele și planificarea strategică a marilor actori ai scenei internaționale.

În contextul acestor evoluții, răspunsurile la ecuația de securitate pontică au fost multiple. Pe fondul colapsului URSS și al vidului relativ de putere instalat în regiune, Turcia a desfășurat în primii ani de după 1991 (disoluția URSS) o politică externă cu dimensiuni și pretenții de putere politică regională structurată, cel puțin la nivelul declarativ, și în jurul ideii de regrupare și susținere a statelor turcofone independente nou apărute. Conflictul dintre Azerbaidjan și Armenia, dar și interesele strategice divergente dintre marii actori globali în domeniul resurselor energetice caspice (aici își manifestă interesul SUA, UE, China, Rusia) constituie alte componente importante ale acestei acțiuni. Nu este mai puțin adevărat că și persistența unei paradigme de securitate ce impunea îndepărtarea/marginalizarea Rusiei din dezbaterea strategică și geopolitică circumscrisă spațiului pontic a jucat, la rândul ei, un rol important în structurarea și promovarea unei astfel de politici externe de către Ankara.

Pe de altă parte, nici fosta putere dominantă în acest areal – Federația Rusă – nu a acceptat cu seninătate rolul și locul ce i se rezervau în noua ecuație de securitate, încercând, pe multiple planuri, o recâștigare a pozițiilor pierdute. Acțiunile sale au fost în consecință. Conflictele caucaziene (Cecenia, Osetia de Sud, Nagorno-Karabah) și cel din Transnistria prezintă toate caracteristici comune și implică o serie de factori exogeni ce țin de prezența trupelor fostei puteri imperiale și de implicarea acesteia în încurajarea și susținerea economică, politică și militară a separatismelor și factorilor conflictuali. Crearea CSI și doctrina militară a Federației Ruse cu al său concept de „străinătate apropiată” au reprezentat, la începutul anilor ’90, o materializare a eforturilor de recâștigare a pozițiilor pierdute în acest areal.

La finele acestui periplu istoric, o primă concluzie ce se impune este cea a importanței geostrategice și geopolitice deosebite a arealului pontic în economia actuală a securității și stabilității continentului european. Aserțiunea inițială asupra acestei zone, ca fiind una de confruntare și colaborare, de contact și schimburi permanente între popoare și civilizații diferite, între Europa și Asia, este susținută de istoria acestor locuri, dar și de eforturile actuale de organizare a ei.

CAPITOLUL 2:

PRINCIPALII ACTORI DIN Z.E.M.N.

În ultimele două decenii, raporturile internaționale au fost influențate de o multitudine de actori, prin care putem înțelege orice entitate care poate juca un rol, care poate influența și care poate fi identificat în acest „puzzle” al mediului internațional. Consider că prăbușirea U.R.S.S. reprezintă un moment de referință al istoriei contemporane, care a condus la crearea unipolarității S.U.A. ca actor cu putere la nivel global, aspecte care pot fi regăsite și în tabloul geopolitic al statelor riverane Mării Negre.

Din unghi de vedere european, odată cu accederea României și Bulgariei în Uniunea Europeană, situația se prezintă astfel în regiunea Mării Negre: trei țări sunt state membre ale UE – Grecia, România și Bulgaria; o țară este candidată la integrarea în UE – Turcia; cinci țări sunt acoperite de Politica Europeană de Vecinătate (PEV), fără a li se oferi însă perspectiva certă și un calendar al accederii în Uniune – Republica Moldova, Ucraina, Georgia, Armenia și Azerbaidjan; iar o țară cheie beneficiază de un parteneriat strategic cu UE -Federația Rusă. Prin urmare, UE are relații contractuale de un tip sau altul cu toate țările regiunii. În prezent, integrarea europeană este percepută ca asigurând, prin ea însăși, cea mai atrăgătoare viziune, prin modelul său economic și politic, pentru regiune. În același timp însă, ea riscă să fie inadecvată în raport cu așteptările populațiilor din noile democrații, dacă implementarea modelului european nu este însoțită și de o asistență financiară substanțială. Implicarea activă a UE în această regiune va fi dificil de realizat în viitorul apropiat, ținând cont de faptul că în prezent UE este preocupată de consecințele lărgirii Uniunii și de implementarea Tratatului de Reformă al acesteia.

2.1. ACTORI STATALI

În cadrul mediului internațional contemporan observăm că actorii clasici, statele, dar și actorii nonclasici au un comportament caracterizat de diversitate și complexitate privind modalitățile de abordare, atitudinea și intensitatea pe care aceștia o manifestă, în cadrul relațiilor internaționale.

Zbigniew Brzezinski consideră jucători geostrategici activi – acele state care au capacitatea și voința națională de a-și exercita puterea sau influența dincolo de propriile granițe și au predispoziția de a fi instabile din punct de vedere geopolitic – iar pivoții geopolitici – statele a căror importanță decurge nu din puterea sau din motivația lor, ci mai degrabă din așezarea lor sensibilă și din consecințele situației lor potențial vulnerabile pentru comportamentul jucătorilor geostrategici.

2.1.1. Federația Rusă s-a confruntat în ultimul deceniu cu o criză provocată de pierderea statutului de a doua superputere mondială. Spațiul ocupat timp de secole de Imperiul Țarist și timp de trei sferturi de secol de Uniunea Sovietică dominată de ruși avea să fie umplut de o duzină de state, majoritatea- exceptând Rusia – aproape deloc pregătite pentru autentica independență și având dimensiuni de la cele relativ mari ale Ucrainei până la cele ale Armeniei. Viabilitatea lor părea incertă în timp ce dorința Moscovei de a se împăca permanent cu noua realitate era tot atât de imprevizibilă. Deși amprenta Rusiei în Marea Neagră s-a diminuat, nu același lucru se poate spune și despre pretențiile sale.

Rusia insistă să joace un rol major în regiune prin: forța sa militară; „diplomația energetică”; flota militară; susținerea „republicilor secesioniste” Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud. Obiectivele rusești la Marea Neagră rămân: contracararea influenței S.U.A., N.A.T.O. și U.E.; soluționarea conflictelor locale cu excluderea O.N.U., S.U.A., U.E. și a riveranilor Mării Negre; blocarea sau concurarea rutelor energetice alternative din bazinul Caspic și Asia Centrală; exploatarea divergențelor dintre statele regiunii și din interiorul acestora; executarea de presiuni economice și politice asupra Republicii Moldova, Ucrainei, Georgiei etc. De asemenea, nu trebuie uitat că în continuare Rusia dispune încă de baze navale importante (din Ucraina în Georgia), controlând nordul și centrul bazinului Mării Negre. Cu toate acestea se vede obligată să ia în calcul faptul că principalele sale conducte de petrol și gaze tranzitează Belarus, Lituania, Ucraina și Polonia, transportul spre UE fiind practic controlat, încă, de actori locali. Ca efect se exercită presiuni pentru achiziționarea transportatorilor de gaze naturale din Belarus și Ucraina.

Parteneriatul Federația Rusă – S.U.A. este perceput la Moscova ca o posibilitate de înțelegere globală, iar parteneriatul Federația Rusă – N.A.T.O. privește tematica combaterii terorismului, criminalității transfrontaliere și proliferării armelor nucleare.

Inițial, Federația Rusă a privit cu ostilitate vădită integrarea Balcanilor și a spațiului Baltica-Marea Neagră în structurile euroatlantice. Cu timpul, conducerea de la Moscova a înțeles că procesele în curs sunt ireversibile și a adoptat o strategie de acomodare, sub semnul pragmatismului. Astfel, în condițiile în care Europa de Sud-Est evoluează pe traiectoria integrării în N.A.T.O. și U.E., Federația Rusă rămâne, pe mai departe, foarte activă din punct de vedere cultural și economic în Balcani, unde, între altele, Moscova s-a străduit: să consolideze relațiile de ansamblu cu U.E., în sistemul de la „bloc la bloc”; să amplifice raporturile bilaterale cu statele din regiune, fără a ține cont de reglementările juridico-economice ale U.E.; să ocupe poziții economice strategice pe piețele est-europene înainte de integrarea lor în U.E. și N.A.T.O., în principal pe piețele de transport, distribuire și prelucrare de petrol și gaze naturale; să-și consolideze influența în Republica Moldova și Ucraina; să speculeze revendicările populației rusofone din Republica Moldova și Ucraina etc. Acțiunile Federației Ruse se bazează pe calculul simplu că nimeni nu-i poate contesta în regiune „hegemonia energetică”.

Realizând „eșecul” proiectului geopolitic reprezentat de CSI, Rusia este preocupată în atingerea obiectivelor menționate de realizare a unui nou tratat de securitate europeană, de consolidare a alianței Rusia – Eurasia, creștere a rolului Organizației Tratatului de Securitate Colectivă prin crearea unei forțe de reacție rapidă de 16.000 militari și prin realizarea unui sistem integrat de apărare a spațiului aerian. În același timp, asistăm la o întărire semnificativă a prezenței Rusiei în zonele „fierbinți” (avem în vedere semnarea recentă a unor acorduri de apărare cu regiunile separatiste din Georgia privind apărarea frontierelor) și eforturile de contracarare a tendințelor de consolidare a prezenței SUA în Asia Centrală.

2.1.2. Turcia este principalul câștigător de pe urma declinului Rusiei, dar, paradoxal și principalul aliat al Rusiei în privința opunerii la procesele de deschidere a Mării Negre față de comunitatea euro-atlantică. Ca stat membru al N.A.T.O., Turcia tinde să devină lider al populațiilor musulmane într-un spațiu ce se întinde din Balcani până în Caucaz și Asia Centrală. Nu întâmplător Organizația Cooperarii Economice la Marea Negră a luat ființă la inițiativa Turciei. Pe lângă controlul strâmtorilor, aceasta îl deține și pe cel al rutelor spre Irak, iar în perspectiva exploatării resurselor de petrol de la Marea Caspică, teritoriul Turciei prezintă o variantă optimă pentru construcția conductelor de petrol ca și pentru asigurarea controlului acesteia, element esențial avut în vedere de marile companii transnaționale.

Turcia are un statut special în arhitectura geopolitică a Mării Negre. Noile condiții de după Războiul Rece, apartenența la NATO, relația specială cu SUA au oferit acestei țări o oportunitate pentru leadership regional în zona Mării Negre. În pofida divergențelor istorice și strategice, Turcia și-a amplificat relațiile economice și politice cu Rusia, orientare care se bucură de o deosebită popularitate la Ankara. Turcia continuă să joace un rol deosebit de activ, având în vedere o voce distinctă în susținerea rezolvării conflictelor din zonă într-un cadru regional (Pactul de stabilitate în Caucaz), în creșterea rolului „omniprezenței” sale în regiune.

În ciuda îndelungatelor diferențe strategice și istorice, Turcia a consolidat relațiile economice și politice cu Rusia după Războiul Rece, relație ce se bucură de un larg suport în teritoriu.. Conducta de gaze „Blue Stream”, construită pe sub Marea Neagră, conform unei înțelegeri din 1997 între Ankara și Moscova, era în competiție directă cu coridorul de energie est-vest din Marea Caspică spre Mediterană, pe care Ankara l-a transformat la acel moment în prima sa prioritate strategică în regiune și care a determinat Washingtonul să coopereze.

Are o poziție strategică remarcabilă, potențialul său uman și cel militar făcând din Turcia un „pilon” N.A.T.O. și euro-atlantic. Turcia este cea care potrivit prevederilor Convenției de la Montreux (1936) deține controlul asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele, având practic „cheile” Mării Negre, asigurând de asemenea echilibru și stabilitate în S-E Europei. Turcia este în primul rând un important pivot geopolitic. Asigură stabilitate în regiunea Mării Negre, controlează accesul, din această direcție, în Mediterana, contrabalansează Rusia în Caucaz, încă mai oferă un antidot la fundamentalismul musulman și servește ca punct de sprijin sudic pentru N.A.T.O. O Turcie destabilizată ar facilita reimpunerea controlului rusesc asupra statelor proaspăt independente din Caucaz.

În calitate de stat candidat la aderarea în U.E. (din 1999), republica ar trebui să îndeplinească criteriile de la Copenhaga, care se referă la democratizare și la respectarea drepturilor omului. Stabilitatea țării a început să depindă tot mai evident de S.U.A., U.E., F.M.I., Banca Mondială. S.U.A. au acordat pachetul de ajutorare în valoare de 8 mld. Dolari. Relațiile solide cu U.E. și prezența politico-militară masivă a S.U.A. în Orientul Apropiat și Mijlociu garantează un mediu internațional favorabil Turciei.

Politica de securitate a Turciei are un caracter defensiv și a fost elaborată în scopul menținerii independenței, suveranității, integrității teritoriale și a intereselor vitale ale țării. Această politică are, de asemenea, scopul de a contribui la asigurarea climatului de pace si securitate regională. Dezacorduri se manifestă între Turcia și Federația Rusă pe tema războaielor din Cecenia, drepturilor musulmanilor din Federația Rusă și a atitudinii Moscovei în problema kurdă. Astăzi, Ankara încurajează majoritatea noilor state din spațiul CSI, în scopul consolidării independenței acestora. Pe plan mai larg, Turcia sprijină economic și prin asistență militară Azerbaidjanul și Georgia.

2.1.3. Ucraina este al doilea stat ca mărime din Europa și un important beneficiar al dezagregării Uniunii Sovietice. Prin suprafața sa, echivalentă cu cea a Germaniei și Marii Britanii la un loc, prin cele 52 de milioane de locuitori, se încadrează printre principalele state ale continentului. Dacă adăugăm și lungimea țărmului la Marea Neagră, Ucraina deține un important statut geopolitic, suscitând interesul marilor puteri occidentale, prin posibilitatea influențării raportului de forțe în Europa Centrală și de Est, în zona Mării Negre dar și în raport cu Rusia.

Strategia națională de securitate a Ucrainei sau „Marea Strategie” este definită ca fiind documentul care formulează, integrează și coroborează toate instrumentele de ordin politic, economic, diplomatic, militar, informațional cu scopul final care este securitatea națională a Ucrainei.

Principalele interese naționale ale Ucrainei sunt:

garantarea și apărarea drepturilor și libertăților constituționale ale cetățenilor statului;

dezvoltarea societății civile și a instituțiilor democratice;

apărarea suveranității statului, integrității teritoriale și inviolabilității frontierelor naționale, împiedicarea amestecului extern în afacerile interne ale țării;

îmbunătățirea mecanismelor prin care se exercită putere executivă, judecătorească și legislativă;

dezvoltarea de relații armonioase cu alte state și participarea Ucrainei în cadrul organizațiilor internaționale de securitate ca membru cu drepturi depline.

Slabele performanțe economice, lipsa resurselor energetice, materiilor prime, piețelor de desfacere, precum și afinitățile de limbă, cultură și obiceiuri o rețin, posibil în următori ani, în sfera de influență rusească. Închirierea bazei navale din Sevastopol și a infrastructurii necesare Flotei Ruse a Mării Negre, dincolo de anul 2017, poate naște o situație fără precedent în condițiile aderării Ucrainei la N.A.T.O.- existența unei baze rusești pe teritoriul Alianței Nord-Atlantice.

Această țară este grânarul Rusiei, prin ea se fac mai toate legăturile Rusiei cu Occidentul (rețele petroliere și de gaz, transport rutier și feroviar, comerț), portul ucrainean Sevastopol servește că bază a flotei rusești în Marea Neagră, singurele exporturi pe apă ale Belarusului traversează râul ucrainean Dniper pentru a se vărsa în Marea Neagră (pierderea Ucrainei însemnând și pierderea Belarusului) și, nu în ultimul rând, Ucraina este căminul a aproximativ 15 milioane de etnici ruși, cea mai mare concentrare de populație rusească în afara granițelor. Aceștia sunt factori importanți pentru Rusia, dar care pălesc în fața singurului motiv care contează cu adevărat pentru marele vecin de la Est: Ucraina acționează ca o barieră protectoare pentru Rusia, menținând o zonă de siguranță față de Uniunea Europeană.

Totuși comerțul exterior este orientat spre Federația Rusă, dar și spre Occident. Kievul controlează tranzitul de petrol și gaze al Federației Ruse spre Occident (conductele Drujba și Odessa-Brodii). Tradiția unor relații de apropiere de Germania a supraviețuit regimului comunist, ca și rivalitățile cu Polonia și Rusia pentru controlul tranzitului dintre Baltica și Marea Neagră și dintre Răsărit și Occident. UE și SUA sunt interesate de conectarea Ucrainei la structurile cooperării în Marea Neagră și la tranzitul petrolier din Caucaz și Marea Caspică. Moscova nu poate accepta pierderea influenței sale asupra Kievului, deoarece la Kremlin supraviețuiesc încă raționamente ce conferă apropierii Ucrainei de Occident semnificația „excluderii” Rusiei din Europa.

Ucraina și-a continuat și în anii din urmă tradiționala balansare politică și economică între Est și Vest, rămânând captivă faliei dintre Rusia și comunitatea euro-atlantică. Dependentă energetic de Rusia, Ucraina este și o piesă importantă a rețelelor occidentale de transport a energiei caspice.

2.1.4. Georgia a fost multă vreme unul dintre elementele principale ale viziunii strategice rusești. La rândul ei, Rusia a reprezentat unul dintre principalele elemente ale viziunii strategice georgiene. Timp de secole, prudența a fost aceea care a stăpânit relațiile dintre Georgia și Rusia; georgienii cu o fire extrem de independentă, prețuind cel mai mult libertatea proaspăt câștigată, iar rușii, cu o privire strategică la posibilele amenințări ale flancului lor sudic, au făcut tot posibilul de a menține Georgia în viața Rusiei ca un tampon împotriva acestor amenințări. Georgia are o atitudine rezervată în ceea ce privește statele cu vederi prorusești, privește mereu spre Vest, NATO, SUA, UE, ca singură alternativă pentru binele țării.

Acest stat este în curs de ancorare la valorile europene, dorind o ștergere totală a imaginii apartenenței la spațiul fost sovietic. Dorința manifestă a integrării în NATO și UE este concretizată prin reforme de amploare, dar există un anumit imobilism în punerea lor în operă. Separatismul abhaz și sud-osetin îi afectează integritatea teritorială, îi macină economiile și forțele. Poate fi un partener credibil în dezvoltarea oricărui proiect de cooperare la Marea Neagră.

În urma „Revoluției Trandafirilor” și schimbării puterii de la Tbilisi a rezultat o nouă Concepție a Securității Naționale a Georgiei care dă linia directoare pentru Strategia de securitate națională, având ca element definitoriu apropierea de U.E. și N.A.T.O.

Tranziția Georgiei de la infantilismul politic la o reală independență și democrație este o sarcină extrem de dificilă. Societate multietnică și multinațională, Georgia consideră că făurirea statalității ei sub semnul democrației și în final alăturarea ei la structurile euroatlantice sunt imperative pentru dezvoltarea ei stabilă și neîntreruptă.

Aceste conflicte în curs de desfășurare reprezintă un obstacol major în fața oricărei inițiative regionale sau globale ce ar avea drept scop stabilizarea Caucazului de Sud. Înainte de implementarea oricăreia dintre strategii, trebuie soluționate aceste conflicte. Astfel, structurile euro-atlantice, ca NATO și UE, vor trebui să-și manifeste interesul și să-și asume mai multe responsabilități în rezolvarea acestor conflicte.

Pentru Georgia, principala provocare de securitate rămâne restaurarea suveranității sale asupra Abhaziei și Osetiei de Sud. Aceasta depinde, în bună măsură, de relațiile Georgiei cu Rusia, care a recunoscut independența provinciilor secesioniste (august 2008), se opune aspirațiilor Georgiei de a deveni membru NATO și desfășoară pe teritoriul său acțiuni militare împotriva grupurilor teroriste cecene, sub pretextul că Georgia nu dispune de capacitatea de a-și securiza frontierele. Principala misiune încredințată de Occident Georgiei este securizarea tronsonului național din conducta petrolieră Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC). Instabilitatea politică internă pune însă sub semnul întrebării capacitatea Georgiei de a-și asuma acest rol.

2.1.5. România și-a definit viziunea asupra spațiului Mării Negre, în noua Strategie Națională de Securitate aprobată de C.S.A.T. în 2006. Un capitol întreg este dedicat spațiului Mării Negre, el intitulându-se sugestiv „România – vector dinamic al securității și prosperității în regiunea Mării Negre”.

Astfel, „spațiul Mării Negre reprezintă în același timp o oportunitate și o sursă de risc, aflându-se la interferența a două axe strategice: Marea Neagră-Marea Mediterana, respectiv flancul sudic al N.A.T.O., zonă de importanță strategică pentru Alianța Nord-Atlantică, afectată în principal de riscuri transfrontaliere; Marea Neagră – Caucaz – Marea Caspică – spațiu de tranzit pentru resursele energetice ale Asiei Centrale, influențat de anumite forme de instabilitate subregională reverberându-se dinspre zona Asiei Centrale”. Prin urmare, România acționează și va acționa ca un actor important în stabilizarea mediului regional de securitate prin rolul său de catalizator al politicilor de cooperare, asigurarea unui climat de stabilitate în Balcani și promovarea efectelor pozitive ale cooperării multinaționale din sud-estul Europei spre zona Mării Negre și Caucaz.

Regiunea Mării Negre reprezintă noua frontieră a transformărilor democratice din Europa, în condițiile în care asistăm, în statele din regiunea Mării Negre, în Republica Moldova, Ucraina, Georgia, Armenia și Azerbaidjan, la un efort de transformare profundă.

În contextul tuturor acestor transformări și a unei dinamici extraordinare, este inevitabilă apariția unor posibile amenințări, iar dintre cele mai importante, care pot pune în pericol securitatea națională a României sunt aceleași stabilite și de Strategia de Securitate Europeană:

terorismul internațional;

proliferarea armelor de distrugere în masă;

criminalitatea transnațională organizată;

conflictele regionale.

În viziunea României privind strategia de securitate în bazinul Mării Negre, pe termen lung, țara noastră reiterează în politica internațională angajamentul de a fi un vector de stabilitate, de democrație și de promovare a valorilor euroatlantice în regiune. Este în interesul României să nu rămână doar granița Occidentului, ea propunându-și să devină o trambulină pentru extinderea beneficiilor Occidentului dincolo de granița noastră.

Particularizarea intereselor generale ale unui stat generează mai multe categorii de interese în diferite domenii, iar în acest context vom sublinia principalele interese ale României, de ordin economic, politic și militar.

2.1.6. Bulgaria este o țară a „identității împărțite” între Vest și Est. Procesul de transformare post-comunist stă sub semnul consecințelor determinate de influențele opuse provenind din Est și Vest. Încercările Rusiei de a izola această țară de procesul de extindere N.A.T.O. din 1990 au fost active și fără scrupule. Pentru a-și lega viitorul și destinul național de instituțiile occidentale, Bulgaria are nevoie să-și îmbunătățească în mod semnificativ nu numai procesul de reformă internă, dar de asemenea și mediul regional în care se află.

Bulgaria și-a construit întreaga sa Strategie de securitate în conformitate cu standardele N.A.T.O. și U.E. De asemenea se pornește de la premisa că statul bulgar nu are diferende teritoriale cu nicio altă țară, acest principiu fiind folosit ca bază pentru stingerea vechilor tensiuni regionale și evitarea izbucnirii altora noi.

Un alt obiectiv important pentru securitatea Bulgariei îl constituie apărarea identității naționale prin promovarea istoriei și valorilor spirituale specifice. Bulgaria este considerată „Țara bulgarilor” atât din interiorul cât și din exteriorul granițelor oficiale ale țării.

Ca și România, Bulgaria și-a propus pe termen mediu și lung integrarea deplină în N.A.T.O. și U.E. Această integrare este privită de statul bulgar ca fiind un factor de stabilitate și prosperitate în Balcani și zona Mării Negre.

Domeniul economic al securității este considerat vital, punându-se accentul pe creșterea economică constantă și cooperarea economică, în special cu țările membre U.E. Totodată economia Bulgariei este considerată ca fiind o punte de legătură între piețele economice din Europa și cele din zona Mării Negre, Caucaz, Orientul Mijlociu și Asia Centrală. În acest sens un obiectiv extrem de important îl constituie recuperarea piețelor economice din zona Comunității Statelor Independente.

Bulgaria a primit baze militare americane și a încurajat G.U.U.A.M.-ul. În paralel, Sofia a încheiat contracte favorabile cu Gazprom și Lukoil. Se pregătesc mai multe conducte de tranzitare a petrolului rusesc spre Grecia și Adriatica. Kremlinul nu-și ascunde intenția de a folosi ca „bază” pentru expansiunea sa în Balcani și Europa Centrală. Guvernul din Sofia este parte și în Proiectul Nabucco (conducta de gaze naturale Europa Centrală-Iran). Concomitent companii rusești vor moderniza reactoarele de la Kozlodui.

2.2. ACTORII NON-STATALI

2.2.1. Uniunea Europeană, deși nu are nici o inițiativă politică și directă majoră cu privire la pacea și securitatea în zona Mării Negre, intenționează să susțină țările din regiune prin diferite mijloace și programe, dând prioritate susținerii noilor state independente, foste sovietice, pentru reorientarea structurilor lor economice, sociale și administrative și pentru a progresa conform standardelor occidentale.

UE este, în opinia mea, pilonul de rezistență în arhitectura europeană a REMN. Pentru UE regiunea Mării Negre reprezintă o arie distinctă de implementare a Politicii Europene de Vecinătate (PEV), ce urmărește instituirea la granițele sale a unui „cerc de prieteni”, cum l-a denumit Romano Prodi, în cuprinsul căruia să fie respectate și promovate principiile, valorile și modurile sale de guvernare. În această regiune, sunt în joc puternice interese economice, Zona Extinsă a Mării Negre reprezentând o importantă piață de desfacere. Un impact deosebit asupra evoluțiilor la nivel regional a avut procesul de extindere al UE. Toate statele din regiune au relații instituționalizate cu Uniunea Europeană. România și Bulgaria ar urma să devină membre UE în 2007, în același an urmând a fi analizat și dosarul Turciei. Republica Moldova are un plan de acțiune individualizat cu UE, ca parte a inițiativei recente a Uniunii (Wider Europe).

De asemenea, Federația Rusă și Ucraina au relații particularizate cu UE din 1997. Urmare a lobby-ului susținut de celelalte riverane, statele caucaziene au fost și ele incluse în noua inițiativă a Uniunii Europene.

UE se transformă într-un actor major al scenei internaționale, promovând inițiative comune sau concurente cu Statele Unite. Bruxellesul a elaborat o Politică Externă și de Securitate Comună (PESC), care include scopuri, obiective, acțiuni umanitare și de management al crizelor, precum și de prevenire a conflictelor, cu largă aplicabilitate în ZEMN. PESC este stabilită de Parlamentul European, se corelează cu politicile NATO și urmărește, printre altele, protejarea valorilor comune, intereselor fundamentale, a independenței și integrității statelor, consolidarea securității și promovarea cooperării internaționale.

Consecințe ale extinderii UE sunt:

Extinderea spațiului economic, financiar și de securitate, dar și crearea unor vulnerabilități economice semnificative, întrucât țările incluse nu au suficient potențial economic și financiar pentru a rezista presiunilor în situații de criză și de concurență acerbă;

Crearea unor suporți regionali care să permită intervenția politică, economică și chiar militară a UE pentru gestionarea conflictualității din zonele europene sensibile sau din vecinătatea apropiată;

Crearea unor condiții pentru posibila și necesara implementare a unor politici și strategii de dezvoltare durabilă;

Implementarea unor politici de dezvoltare durabilă (politica regiunilor);

Asigurarea controlului economic și financiar asupra unor regiuni cu probleme economice (Balcanii de Vest, Marea Neagră);

Crearea unor probleme de natură economică pentru Rusia, întrucât includerea, pe viitor, a Ucrainei și țărilor caucaziene în UE ar putea duce la diminuarea sau chiar la pierderea monopolului pe care-l deține Rusia asupra infrastructurilor de transport al resurselor energetice, îndeosebi al gazelor naturale.

Pentru optimizarea securității prin cooperare în ZEMN, Uniunea Europeană trebuie să-și alinieze vocile din interior într-un mesaj coerent, care să asigure țările respective de susținerea pe care acestea o așteaptă și de care au nevoie.

Până la identificarea unor soluții alternative, statele membre UE continuă să depindă într-o măsură semnificativă de resursele energetice din zonă. Preocupări similare sunt legate și din perspectiva aspectelor de securitate, având în vedere proximitatea uniunii cu o zonă în care amenințările asimetrice sunt prezente (traficul ilicit, crima organizată, terorism etc).

2.2.2. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord – NATO – a fost unul din primii actori internaționali care s-au implicat în regiune, ca parte a discuțiilor pentru extindere. În acest context, documentele parteneriatului pentru pace (PfP) cu statele ZEMN (Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Moldova, Georgia, România, Rusia și Ucraina) au fost semnate în perioada 1994-1995. Mai mult decât atât, Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic (EAPC) a fost înființat în 1997, pentru suplinirea programelor PfP cu 19 aliați și 27 de parteneri, inclusiv Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Moldova, România, Rusia și Ucraina.

În plus, NATO a dezvoltat o serie de parteneriate speciale cu Rusia și Ucraina, foruri de discuții și negocieri cu rol extrem de important în menținerea stabilității și securității în ZEMN.

Odată cu primirea în Alianță a României și Bulgariei, în 2004, Marea Neagră a fost înconjurată, pe de o parte de țări aliate, membre NATO, și pe de altă parte, de foste state sovietice, cu diferite grade de instabilitate și cu probleme serioase de securitate. Totuși, la Summit-ul NATO din iunie 2004, desfășurat la Istanbul, nu a fost subliniată nici o strategie coerentă pentru noua vecinătate a Alianței, ci doar s-a menționat, în trecere, imensa importanță strategică a regiunii.

Teoreticieni ai Centrului pentru studii de securitate „George C. Marshall” consideră că NATO, deja suprasolicitat și extins, nu ar trebui să fie însărcinat cu un rol de peacekeeper în regiunea Mării Negre. Inițiativele regionale, care includ operații civile de menținere a păcii, cum sunt cele ale poliției, polițiilor de frontieră și gărzilor de coastă, ale instituțiilor vamale sau observatorilor civili neînarmați, ar trebui să poată răspunde în mod eficient necesităților.

În aprilie 2008, Summit-ul NATO de la București a evidențiat importanța geostrategică pentru Alianță a regiunii Mării Negre și, prin mecanismele de cooperare politico-militară cu statele din zonă, se perfectase un cadru de cooperare pașnică. Conflictul din august 2008 din Caucaz a demonstrat că această regiune rămâne linia de demarcație a competiției dintre democrația Vestului și F. Rusă.

În relația cu NATO, Regiunea Extinsă a Mării Negre are în prezent următorii actori: trei membri ai Alianței (Turcia, România și Bulgaria), trei țări care vor să intre în NATO (Ucraina, Georgia și, posibil, Azerbaidjan), Armenia (membră a PfP, dar care are și un parteneriat strategic cu F. Rusă), Rusia (care are o relație specială cu Alianța în cadrul Consiliul NATO-Rusia) și Ucraina (în cadrul Comisiei Ucraina-NATO). Cooperarea cu statele non-NATO din regiune se realizează, în special, prin dezvoltarea parteneriatelor individuale, în cadrul programului PfP.

Consecințe ale extinderii NATO sunt:

Extinderea spațiului de securitate euro-atlantică asupra unor țări importante, cu rol de pivot regional în securitatea balcanică și a zonei Mării Negre (România și Bulgaria);

Crearea unor suporți regionali pentru procesul de gestionare a crizelor și conflictelor de pe cercul 1 (Balcanii de Vest, Marea Egee, Caucaz, Transnistria) și de pe cercul 2 (Orientul Apropiat, Asia Centrală, Orientul Mijlociu);

Reducerea substanțială a conflictualității dintre țările care aparțin acestei regiuni și care au fost integrate în NATO;

Asigurarea unor garanții de securitate, ca suport al unui viitor sistem regional, controlat de NATO, de gestionare a conflictualității, din care să facă parte toate țările Alianței și țările partenere;

Asigurarea controlului aliat al conflictualității din zona Balcanilor de Vest, dar imposibilitatea controlului conflictualității din Transnistria și din Caucaz;

Crearea unor probleme pentru Rusia care, deși există Consiliul NATO-Rusia, consideră extinderea NATO ca o amenințare. Acțiunea asupra Georgiei poate fi luată ca un fel de răspuns al Rusiei la intenția NATO și UE de a include în Alianță Ucraina și țările caucaziene.

În atingerea obiectivelor sale, NATO continuă să fie preocupată de protecția flancului estic, sprijină procesul de extindere și acordă o atenție deosebită dezvoltării parteneriatelor strategice și a celorlalte forme de cooperare regională.

2.2.3. Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa – OSCE – este implicată în continuare în monitorizarea și rezolvarea pe cale pașnică a conflictelor, dar există o discrepanță între disponibilitatea membrilor pentru găsirea de soluții la diferite probleme și modul cum sunt implementate practic deciziile.

Un exemplu ilustrativ îl constituie eșecul în ceea ce privește nerespectarea de către Rusia a angajamentelor de la Istanbul, privitoare la retragerea trupelor ruse din Republica Moldova și Georgia. OSCE rămâne limitată la specificul său instituțional, de forum de dialog și negociere, ale cărui decizii au doar valoare politică, nu și juridică.

În concluzie, succinta prezentare a principalilor jucători de pe eșichierul Mării Negre și perspectivele probabile ale interesului manifestat pentru realizarea unor proiecte eficiente de cooperare oferă o imagine a trendului general pozitiv al construirii unor aranjamente regionale în scopul creșterii încrederii și cooperării în zonă.

CAPITOLUL 3:

SECURITATEA PRIN COOPERARE

Securitatea prin cooperare nu este un concept nou. Acesta a fost lansat în secolul al XVIII-lea de către Immanuel Kant, în articolul „Pacea perpetuă.” Conceptul nu a putut fi aplicat, deoarece, la acea dată, era o utopie, fiindcă tema centrală o constituia realizarea unei noi ordini mondiale prin unirea tuturor statelor lumii într-o federație de state libere.

După Primul Război Mondial conceptul de securitate a fost redefinit de analiști și politicieni de marcă, încercându-se modelarea unui concept care să deschidă noi orizonturi pentru ordinea internațională. În aceste condiții, termenul „cooperative security” a devenit un concept dominant, folosit pentru noua abordare a securității internaționale, în condițiile unui viitor impredictibil, urmând a fi pus în aplicare de care Liga Națiunilor. Și acest proiect a fost sortit eșecului, deoarece statele membre ale Ligii, care trebuiau să îl aplice, erau fundamental incompatibile prin spectrul politic pe care îl reprezentau: democrații liberale, fascism și comunism.

Acesta este gândit ca un sistem în care nucleul este securitatea individuală (la nivel de stat sau grup de state), iar obiectivul final – securitatea – se atinge gradual, trecând prin treptele securității colective, ale apărării colective și ale promovării stabilității.

Securitatea individuală se poate realiza numai dacă societatea este condusă de un regim democratic, care respectă drepturile omului, asigură stabilitatea politică internă și prosperitatea pentru toți cetățenii.

O viziune asupra securității prin cooperare, formulată în 1992, aparține renumiților strategi americani Ashton Carter, William Perry și J. Streinbruner, care consideră că acest concept asigură noi căi către pacea lumii: „Principiile organizatorice cum ar fi descurajarea, stabilitatea nucleară și îngrădirea au reprezentat aspirațiile Războiului Rece… securitatea prin cooperare este principiul corespunzător pentru securitatea internațională în era post-Război Rece”.

În concepția lui Gareth Evans, securitatea prin cooperare implică mai mult ideea de „consultare decât cea de confruntare, restaurare a încrederii decât cea de descurajare, transparență decât cea de secretizare, prevenire decât cea de corectare și independență decât cea de unilateralism.”

Modelul securității prin cooperare funcționează între state cu regimuri democratice, deoarece acestea sunt dispuse la dialog deschis și permanent, la negociere pentru identificarea soluțiilor reciproc acceptabile, în scopul depășirii divergențelor care apar.

În bazinul Mării Negre, „moștenirea istorică” și deosebirile culturale au avut partea lor de contribuție în desfășurarea cooperării cu eficiență mai redusă și, implicit, în realizarea unui nivel mai redus al securității.

Lecțiile istoriei din Europa de Vest demonstrează că se poate, respectiv, că securitatea prin cooperare este un concept viabil.

Prin definiția sa clasică, cooperarea internațională are conotații pozitive, ea reprezentând ajustarea deliberată a politicilor de către state care încearcă să rezolve o problemă comună sau să obțină câștiguri mutuale. Totuși, noile caracteristici ale mediului de securitate au demonstrat că nu doar statele pot fi actorii implicați în aceste procese, iar finalitățile pot avea și efecte negative. În ultimul deceniu, teoriile referitoare la cooperarea internațională au fost centrate pe următoarele elemente:

1. Actorii nonstatali, care, în număr din ce în ce mai mare, joacă roluri importante în toate formele de cooperare internațională (de la organizațiile internaționale la companiile private). Această tendință semnifică eroziunea autorității statelor-națiune, ca unități primare de analiză la nivel internațional.

2. Normele și ideile împărtășite la nivel transnațional, ce constituie o sursă a cooperării durabile. Prin introducerea acestui element de analiză, este recunoscut faptul că modelul explicativ anterior, bazat pe factori economici și militari, nu mai este suficient pentru a determina natura și amploarea proceselor de cooperare internațională.

3. Eficiența cooperării, ca subiect de maxim interes, prin care este vizată atât modalitatea în care statele aplică acordurile și măsurile luate în comun, cât și gradul în care acordurile rezolvă problemele cărora li se adresează.

Analizând, procesele de cooperare în zona Mării Negre, observăm că se poate vorbi despre următoarele principale forme de cooperare internațională: cooperarea internațională ce are ca efect sporirea stabilității și securității în zonă, pe care o putem numi cooperare internațională ca sursă de securitate; alte forme de cooperare la nivel internațional ce au ca efect erodarea stabilității și securității în zonă, adică sunt surse de insecuritate.

Regiunea Mării Negre reprezintă o frontieră vest-est între Uniunea Europeană și statele Orientului Mijlociu.

Conceptul „regiunea Mării Negre” a fost folosit în manieră flexibilă, în sens extins incluzând state din regiunile Balcani, zonă Mării Egee și chiar estul Mediteranei, precum și state din Caucaz și Asia Centrală, iar în sens limitat, doar statele riverane.

Datorită faptului că regiunea Mării Negre este o răscruce de rute economice, spațiul a numeroase proiecte concurențiale și interese atât ale țărilor geografic riverane, cât și ale celor din proximitatea ei, pentru o analiză a situației de securitate a regiunii, în mod evident, nu vom putea vorbi numai despre statele cu ieșire la Marea Neagră, și pentru a evita orice confuzie, vom folosi în mod curent denumirea de Zonă Extinsă a Mării Negre (ZEMN). Aceasta desemnează, pe lângă statele geografic riverane și pe cele învecinate, care, prin interesele, inițiativele și acțiunile lor, influențează mediul de securitate al întregii zone, așa cum sunt Moldova, Armenia, Azerbaidjan, Uzbekistan etc., precum și țările Peninsulei Balcanice neriverane Mării Negre.

Cooperarea internațională la Marea Neagră este cu atât mai dificilă, cu cât cele șase țări riverane, dar și cele vecine lor, au concepții diferite asupra securității și stabilității în regiune. Mai mult, moștenirea istorică și procesul dificil de reformă către democrație și economie de piață au generat factori ce impietează procesul de implicare a țărilor riverane la Marea Neagră în cooperarea și integrarea regională. Cei mai importanți astfel de factori sunt: rămășițele rivalității dintre Rusia, Turcia și Grecia; conflictele politice și etnice nerezolvate din Balcani, Moldova și Caucaz; problemele politice și economice ce au determinat majoritatea țărilor riverane să își îndrepte atenția spre agenda internă, nu spre cooperarea regională; interesele divergente ale statelor din regiune, ce au determinat construirea unor legături strategice și de securitate cu diverse puteri globale și regionale, ale căror agende la Marea Neagră sunt bazate pe obiective conflictuale etc. Prin aceste forme de cooperare, se încearcă rezolvarea unor probleme ce, în ultimele decenii, au sporit în intensitate. Nevoia de extindere și intensificare a cooperării în această regiune poate fi argumentată prin câteva aserțiuni rezultate din dezbaterile desfășurate între specialiștii în domeniu:

-Amenințările cresc în amploare, în special criminalitatea transfrontalieră, și pot fi controlate numai prin intermediul formelor de cooperare regională;

– Posibilitățile de dezvoltare economică, în multe dintre țările din regiune, ar putea beneficia de pe urma anumitor eforturi de cooperare, ca, de exemplu, infrastructura de transport sau conexiunile de zbor;

– Asemenea forme de cooperare creează identități, construiesc încredere reciprocă între actorii regiunii și favorizează realizarea și conservarea păcii, în special, între foștii dușmani;

– UE, ale cărei frontiere sunt din ce în ce mai aproape de Marea Neagră, este interesată de realizarea și menținerea stabilității în regiune, ceea ce motivează crearea unor noi inițiative de cooperare regională;

– Acei actori din regiune – fie că sunt guverne, formațiuni din opoziție, fie că este societatea civilă –, care luptă pentru consolidarea democrației și a statului de drept, sunt interesați, în mod deosebit, de cooperarea și cu alți actori, din alte zone ale lumii, cu scopul promovării intereselor lor regionale.

Cooperarea în domeniile economic, politic și militar constituie una dintre principalele preocupări ale statelor din regiunea Mării Negre și nu numai. La nivel regional, există mecanisme și organizații precum Organizația pentru Cooperare Economică la Marea Neagră (ce operează cu „Instrumentul European de Vecinătate și Parteneriat” și „Documentul privind măsuri de creștere a încrederii și securității la Marea Neagră”), Conferința pentru Securitate Regională la Marea Neagră, Grupul de Cooperare Navală la Marea Neagră, Brigada Sud-Est Europeană, Forța Multinațională de Pace din Europa de Sud-est, Inițiativa pentru Apărarea Granițelor.

Organizațiile internaționale de securitate au sesizat importanța pe care regiunea o deține în realizarea păcii și securității la nivel global și au inițiat o serie de mecanisme specifice: Programul pentru Dezvoltare, lansat de ONU; Parteneriatul pentru Pace, inițiat de NATO; Inițiativa de Cooperare în Sud – Estul Europei; Planul de Acțiune pentru Parteneriat Individual cu țările din regiunea Mării Negre; Programul „Securitatea de mediu și substanțele toxice implicate în transportul de petrol și gaze în Marea Neagră și regiunea Mării Caspice”; Politica Europeană de Vecinătate, lansată de Uniunea Europeană; INOGATE – Transportul Interstatal de Petrol și Gaze către Europa; TRACECA – Coridorul de Transport Europa-Caucaz-Asia; PETRA – Zona de Transport Pan-European; DANBLAS – Forța Ecologistă de Intervenție Dunăre-Marea Neagră, precum și alte programe lansate de OSCE, CSI și GUAM.

Pe lângă intensificarea modalităților de cooperare economică – foarte importantă pentru dezvoltarea regiunii și accesul ei la valorile europene și eurasiatice –, în ultimele decenii se intensifică forme de cooperare multiplă, interdependente, cu largă deschidere spre toate domeniile, inclusiv în cel ecologic. De altfel, în ultimii ani, problematica ce a căpătat o importanță deosebită în cadrul agendelor de securitate ale statelor din regiune este cea legată de conservarea mediului natural, întrucât Marea Neagră se confruntă cu probleme grave legate de degradarea mediului, pierderea habitatului de către speciile aflate pe cale de dispariție și exploatarea în exces. Mai mult, există o legătură de cauzalitate directă între Marea Neagră și zonele central-europene, explicată prin existența culoarului Dunăre – Marea Neagră. În acest sens, au fost instituționalizate inițiative precum Comisia Uniunii Europene pentru Comunicare în Privința Cooperării de Mediu în Regiunea Dunăre – Marea Neagră și Comisia Mării Negre, ce au rolul de a transforma substanțial politica de mediu și de a o alinia la cea a Uniunii Europene.

Cooperarea în zona Mării Negre, este impusă, pe de o parte, de presiunile externe zonei – extinderea NATO și a Uniunii Europene, exploatarea resurselor energetice din zona Mării Caspice și transportul acestora spre vest, controlul internațional al traficului de droguri, de arme și de carne vie, combaterea crimei organizate etc. – și, pe de altă parte, de numeroasele presiuni interne, pe cele două paliere: statal – modernizarea economiilor fiecărui stat din zonă, democratizarea, accesul la resurse energetice etc. – și, respectiv, regional – transformarea regiunii dintr-o zonă de confruntare într-o zonă de confluență.

La nivel regional, formele de cooperare vizează nu numai rezolvarea unor probleme specifice mediului de securitate la sfârșit de secol XX și început de secol XXI, ci se adresează și unor dispute mai vechi, unele chiar istorice, precum cele legate de stabilirea granițelor maritime, a platformei continentale și a zonelor economice exclusive între statele riverane. În cursul Războiului Rece, cooperarea era un concept aproape străin țărilor de aici, întrucât regiunea era divizată între țările comuniste, pe de o parte, și Turcia, pe de altă parte.

Totuși, încercări de cooperare s-au făcut. Încă din perioada ce a urmat celui de-al doilea Război Mondial, s-a încercat inițierea unor forme de cooperare între România, Bulgaria și URSS prin Acordul de la Varna (1959) și România, Bulgaria, Turcia și Consiliul General al Pescăriilor pentru Mediterana, însă aceste inițiative au fost efemere și nu au înregistrat nici un efect real.

O altă tentativă de cooperare, de această dată în domeniul protecției mediului, a fost cea a Convenției de la Marpol, din 1973, însă, deși toate țările riverane au ratificat acordul prin care Marea Neagră devenea o zonă protejată, implementarea sa a fost un eșec, din cauza lipsei sprijinului financiar și a dorinței de a delimita clar zonele economice exclusive ale statelor respective.

În fine, despre cooperarea internațională, ca sursă de securitate, se poate spune că nu constituie numai apanajul guvernelor și al organizațiilor internaționale, ci această problematică intră și în preocupările societății civile, în special ale sectorului privat al societății. Se dorește intensificarea cooperării în domenii specifice, precum: infrastructura, transporturile și comunicațiile, sectorul manufacturier, sectorul energetic și cel al serviciilor. Aici, în zona Mării Negre, se întâlnesc două mari religii – cea creștină și cea islamică, trei mari civilizații – cea europeană, cea slavă și cea islamică – și o mulțime de interese, extrem de divizate și de fluctuante, în funcție de interesele și pozițiile marilor puteri sau de evoluția mecanismelor economice, politice și de securitate. Experiența organizațiilor internaționale, în special a Uniunii Europene, ar putea ajuta statele din regiune să depășească neîncrederea reciprocă istorică și să folosească diferențele dintre ele drept factori de complementaritate.

În scopul îmbunătățirii securității și stabilității în regiune, se impune ca acest obiectiv să nu mai fie considerat un corolar al integrării euro-atlantice, iar relațiile dintre statele riverane Mării Negre să fie guvernate de: consultare bi și multilaterală, transparență, interdependență și atitudine proactivă.

De asemenea, având în vedere că securitatea este multidimensională, este necesar ca toate eforturile să fie convergente către obiectivul comun – securitatea și stabilitatea regiunii. În vederea atingerii acestui scop, ar trebui ca inițiativele regionale existente și viitoare să fie abordate integrat și nu sectorial, iar măsurile de cooperare să fie îmbunătățite permanent, pentru a conduce la creșterea prosperității și securității regiunii.

CAPITOLUL 4:

COOPERAREA REGIONALĂ ÎN ZONA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE

Importanța crescută a Mării Negre a condus la apariția unor strategii regionale divergențe ale statelor riverane, exprimate prin acțiuni politice, militare și economice. În prezent, la nivel regional, există două abordări strategice principale legate de securitatea Mării Negre:

• „deschiderea și internaționalizarea” Mării Negre, în scopul dezvoltării democratice a tuturor statelor riverane și al soluționării problemelor legate de securitatea zonei;

• blocarea implicării NATO și a UE în zona Mării Negre, conform principiului „regional ownership”, chiar dacă unele dintre statele regiunii nu au suficiente capabilități și expertiză pentru a se confrunta cu provocările regionale de securitate din ce în ce mai complicate.

Astfel, principala provocare pentru statele din regiune și pentru aliații și partenerii lor este găsirea unei soluții care să armonizeze aceste interese strategice și să transforme abordările, exprimate la momentul actual, în soluții câștigătoare pentru toate părțile implicate.

Cooperarea regională este și va rămâne, unul dintre pilonii importanți ai arhitecturii de securitate din zona Mării Negre. Cadrul de cooperare regională din zona Mării Negre are mai multe elemente: Grupul de cooperare navală din Marea Neagră (BLACKSEAFOR), Acordul privind Măsurile de Creștere a încrederii și Securității (CSBM), Organizația de Cooperare Economică la Marea Neagră (OCEMN), Inițiativa privind Securitatea Frontierelor în zona Mării Negre (BSBSI), Inițiativa pentru Securitatea Proliferării (PSI), Comunitatea Democrațiilor, Inițiativa de Cooperare din Europa de Sud-Est (SECI).

Cadrul de cooperare regională este departe de a fi complet. Totuși, trebuie să luăm în calcul toate inițiativele existente și să încercăm să obținem maximum de eficiență din acestea, indiferent că sunt multilaterale (OCEMN, BLACKSEAFOR, Black Sea Bank, Black Sea University), bilaterale sau forme naționale de cooperare (Black Sea Harmony). Acest cadru trebuie completat prin implicarea altor state aliate, drept garanție a sprijinului acordat evoluțiilor democratice din această oră Având în vedere situația actuală, când natura amenințărilor devenit Zamenințare transnațională, un sistem regional de securitate, care îi exclude pe aliații noștri nu reprezintă o soluție viabilă pentru gestionarea riscurilor de securitate, fie acestea trecute sau viitoare. 

Esența dezvoltării cooperării la nivel regional se bazează din punctul de vedere al României, Bulgariei, Georgiei și Ucrainei pe dezvoltarea unei noi arhitecturi de securitate în zona bazinului extins al Mării Negre, care să aibă la bază:

– Democratizarea statelor din zonă;

– Amplificarea cooperării economice;

– Creșterea încrederii reciproce;

– Managementul comun al amenințărilor.

Cooperarea la nivelul regiunii extinse a Mării Negre a adus în prim plan atât statele riverane cât și actori internaționali importanți cu interese în regiune.

4.1. ORGANIZAȚIA PENTRU COOPERARE ECONOMICĂ A MĂRII NEGRE (OCEMN)

Urmare a ideii avansate de Sukru Elekdag, fost ambasador al Turciei la Washington, președintele Turgut Ozal a propus crearea unei structuri de cooperare în zona Mării Negre cu ocazia vizitei la București, în 1990. Organizația pentru cooperare Economică a Mării Negre a fost înființată în perioada retragerii trupelor sovietice din Europa de Est și Caucaz și a avut la bază o inițiativă promovată de Turcia, pentru a facilita proiectele economice comune și cooperarea regională între statele din zona Mării Negre.

România este stat fondator al structurii de cooperare economică la Marea Neagră, lansată la 25 iunie 1992, prin semnarea „Declarației de la Istanbul”. Cele două documente adoptate la Istanbul la 25 iunie 1992 (” Declaration on Black Sea Economic Cooperation” și” Bosphorus Statement”) arată că obiectivul central al CEMN îl constituie accelerarea dezvoltării economice și sociale a statelor membre în scopul realizării unui grad superior de integrare în economia europeană și mondială, prin intensificarea cooperării multilaterale și folosirea avantajelor care decurg din proximitatea geografică și complementaritatea economiilor naționale. In mod deliberat a fost evitată includerea unor obiective de natură politică sau de securitate, considerate neadecvate momentului.

Membrii fondatori ai OCEMN sunt: Albania, Bulgaria, Grecia, România, Turcia [1], R. Moldova, Rusia, Ucraina și trei țări caucaziene (Armenia, Azerbaidjan și Georgia), dar și 11 state cu statut de observator (Belarus, Croația, R.Cehă, Franța, Germania, Israel, Italia, Polonia, Slovacia, Tunisia și SUA).

OCEMN a fost inițial constituită ca o organizație economică regională care intenționa să promoveze comerțul la nivel regional în condiții tarifare avantajoase. Printre problemele de interes, OCEMN urma să mai încurajeze cooperarea în domeniul transporturilor, energiei și protecției mediului.

Evoluția cooperării economice în jurul Mării Negre poate fi împărțită în trei etape:

A) prima, de formare, lipsită de rezultate și fără o organizare clară, a durat până la întâlnirea de la București, din anul 1995, când miniștrii de externe au adoptat un „Plan de acțiune” care a dus la consolidarea mecanismelor de cooperare;

B) în cea de a doua, când a fost introdus sistemul Troicii ministeriale, a început finanțarea comună a Secretariatului Internațional Permanent (PERMIS) de la Istanbul, s-au intensificat reuniunile la toate nivelele.

C) semnarea „Cartei pentru Cooperare Economică la Marea Neagră”, la 5 iunie 1998, la Yalta, marchează momentul transformării acestei structuri de cooperare într-o organizație internațională. C.E.M.N. și-a asumat toate caracteristicile unei organizații internaționale regionale și a îmbrăcat o formă instituționalizată, cu o largă varietate de structuri de cooperare și un mare număr de organisme abilitate să adopte documente cu valență internațională. La 30 aprilie 1999, cu ocazia Reuniunii miniștrilor afacerilor externe ai țărilor membre C.E.M.N. de la Tbilisi, a luat ființă efectiv Organizația Cooperării Economice a Mării Negre, ca urmare a depunerii instrumentelor de ratificare de către 10 state membre, printre care și România. De la acea data, O.C.E.M.N. a devenit o structură regională de cooperare economică.

Începând cu 8 octombrie 1999, O.C.E.M.N. a dobândit statutul de observator la O.N.U., urmare adoptării Rezoluției A/54/5.

La 25 iunie 2002, la Istanbul, șefii de stat și de guvern din regiunea Mării Negre au marcat, în cadrul unei reuniuni extraordinare, aniversarea a zece ani de la crearea Cooperării Economice a Mării Negre. La Summit-ul aniversar OCEMN a fost semnată „Declarația Decenială” prin care se marchează trecerea organizației într-o nouă etapă și în care sunt creionate domeniile viitoare de acțiune, cum sunt cele legate de securitatea și stabilitatea regională, cooperarea cu Uniunea Europeană și colaborarea cu alte inițiative și structuri regionale.

La 25 iunie 2007, la Istanbul, a avut loc Summit-ul Aniversar al OCEMN (15 ani de la înființarea organizației). A fost adoptată o Declarație Aniversară.

Relația cu UE a constituit unul din cele mai importante puncte ale președinției elene (noiembrie 2004-aprilie 2005). Reuniunea de la Komotini a adoptat o declarație ministerială care se referă la necesitatea unei platforme de cooperare UE-OCEMN. La 14 februarie 2008, la Kiev, a avut loc Reuniunea specială a Consiliului miniștrilor afacerilor externe ai statelor membre ale OCEMN și ai statelor membre ale UE, fiind lansat procesul Sinergiei Mării Negre.

Consiliul miniștrilor afacerilor externe, este forul de decizie al OCEMN care se întrunește semestrial în țara care deține președinția în exercițiu. La reuniunile miniștrilor de externe, deciziile se adoptă prin consens pentru primirea unor noi membri, acordarea statutului de observator, crearea de noi mecanisme sau modificarea structurii acestora, adoptarea sau modificarea regulilor de procedură și a regulamentelor financiare. Pentru alte decizii este nevoie de o majoritate de 2/3 din voturile exprimate.

La reuniunea specială a Consiliului Ministerial, de la Istanbul din 25 iunie 2004, s-a adoptat o declarație comună a miniștrilor de externe ai statelor membre OCEMN cu privire la contribuția organizației la securitatea și stabilitatea în regiunea Mării Negre, ceea ce marchează intrarea cooperării în sfera politicului (aspect neabordat inițial).

Comitetului Înalților Funcționari (CIF) din ministerele de externe ale statelor membre analizează principalele probleme ale organizației și formulează propuneri înaintate Consiliului Ministerial. Reuniunile CIF pot fi:

Reuniuni Ordinare – au loc în perioadele premergătoare reuniunilor Consiliului Ministerial, fiind destinate pregătirii acestora;

Reuniuni Extraordinare – pot fi convocate de Președinția în exercițiu pentru discutarea problemelor urgente. Asemenea întâlniri au fost organizate de Federația Rusă în anul 2000 (pentru finalizarea Agendei Economice a OCEMN și examinarea problematicii lărgirii organizației), de Azerbaidjan în sem.I. 2004 (cu scopul reformării instituționale a OCEMN) și de Georgia în sem. II. 2004 (pentru pregătirea Declarației asupra securității și stabilității în zona Mării Negre și respectiv creșterea eficienței activității OCEMN).

Prin dezvoltarea relațiilor economice și comerciale între statele membre ale Zonei Extinse a Mării Negre, organizația țintește către o contribuție mai consistentă la bunăstarea, pacea, securitatea și stabilitatea regională și internațională. Mai mult decât atât, pentru a promova activitățile comerciale între statele din regiune și a furniza fondurile necesare pentru dezvoltarea de proiecte regionale, a fost constituită Banca pentru Dezvoltare și Comerț a Mării Negre. Țările membre doresc să coopereze eficient, pentru a face față provocărilor la adresa securității și stabilității în regiune. În acest context al realizării securității prin cooperare, între statele membre au fost stabilite noi arii de cooperare multilaterală, în domeniile combaterii crimei organizate, traficului ilicit de droguri, arme, materiale radioactive, a tuturor formelor de terorism și a migrației ilegale, iar preocupările din domeniul securității au fost atașate conceptului de cooperare economică la nivel regional. OCEMN dispune de un potențial semnificativ în dezvoltarea cooperării economice regionale, promovarea stabilității și securității, precum și în formarea unei comunități de interese și valori comune în bazinul Mării Negre.

Prioritățile organizației au în vedere:

susținerea inițiativelor cu un puternic impact regional derulate prin Fondul pentru Dezvoltarea Proiectelor (constituit în anul 2003 pe baza contribuțiilor voluntare ale statelor membre) ca bază de finanțare a proiectelor de dezvoltarea regională, precum și crearea unor parteneriate, în acest sens, cu instituțiile financiare internaționale;

susținerea demersurilor organizației de dezvoltare a unei relații privilegiate de colaborare cu UE, în domenii specifice, prin prisma intereselor comune, cum ar fi: transporturile, energia, telecomunicațiile, combaterea crimei organizate și a terorismului, protecția mediului înconjurător;

revitalizarea activității Grupurilor de lucru și promovarea unor programe comune privind dezvoltarea coridoarelor europene de transport și crearea unei infrastructuri regionale de transport care să fie conectată la Europa occidentală;

implementarea proiectului pieței integrate sud-est europene a energiei, care să aibă în vedere atât aspectele legate de producție, transport, distribuție, cât și cele privind protejarea mediului;

sprijinirea eforturilor statelor din Caucaz, de consolidare a proceselor democratice și a reformelor impuse de tranziția la economia de piață și de cooperare susținută cu comunitatea euro-atlantică; 

creșterea contribuției OCEMN la consolidarea securității și stabilității în regiunea Mării Negre;

În plus, OCEMN a început să se implice în aspecte care țin de securitatea la Marea Neagră: controlul la frontiere, cooperarea între serviciile de poliție, managementul situațiilor de criză, lupta împotriva crimei organizate și terorismului. Această reorientare a activității poate fi percepută ca o dorință de a demonstra relevanța organizației în contextual cooperării și integrării în UE.

Deși summit-ul aniversar al OCEMN (25 iunie 2007) a vizat restructurarea și reorientarea activităților OCEMN, atât evoluțiile regionale (conflictul din Georgia), cât și evoluțiile în plan european și internațional au determinat ca direcțiile de acțiune identificate să rămână la nivel declarativ. Activitatea organizației a continuat să fie marcată de numeroase conflicte de ordin politic între statele membre, lipsa eficienței activității unui număr semnificativ de grupuri de lucru și lipsa de interes, la nivel politic, demonstrată de mai mulți membri.

Eforturile actorilor principali (F. Rusă, Turcia și Grecia), s-au concentrat pe menținerea coeziunii organizației, atât la nivelul secretariatului cât și al statelor membre, precum și asupra promovării și instrumentării OCEMN drept singura structură de cooperare regională din regiunea Mării Negre, implicit descurajând orice alte inițiative percepute a avea potențialul de a o concura. Consiliile miniștrilor afacerilor externe de la Kiev (aprilie 2008) și Tirana (octombrie 2008), precum și cele sectoriale (transporturi și energie – aprilie 2008), au relevat divergențe majore de poziție în chestiuni de importanță pentru viitorul OCEMN (interacțiunea cu UE). Atât aceste divergențe, precum și dezbaterile tensionate privind conflictele dintre unele state membre au confirmat criza în care OCEMN se află în prezent, precum și perspectivele incerte ale Organizației.

OCEMN, prin spectrul larg de activități rămâne un cadru util dialogului și chiar stimulării încrederii reciproce între statele membre și contribuie la dezvoltarea spiritului de cooperare multilaterală, pregătind, astfel, terenul pentru o angajare viabilă în proiecte mai ambițioase, inclusiv de natură politică.

Motivele pentru care Grecia și Albania, care nu au ieșire la Marea Neagră, fac parte din CEMN se explică prin faptul că, inițial, conceptul organizației era de a cuprinde o arie lărgită a Balcanilor, inclusiv RF Iugoslavia, iar Turcia are interese speciale în susținerea Albaniei.

Forța OCEMN rezidă în faptul că implică cu drepturi depline sau cu statut de observator numeroase state, aduce în jurul aceleiași mese state cu relații conflictuale (Grecia/Turcia, Armenia/Azerbaidjan). Mai mult decât atât, OCEMN asigură un forum de dialog cu Federația Rusă. In acest sens, OCEMN apare ca o organizație echivalentă OSCE dar care are ca arie de responsabilitate doar bazinul extins al Mării Negre.

Pe de altă parte, slăbiciunea organizației rezidă chiar în numărul mare de membri, întrucât organizația ar trebui să armonizeze toate interesele divergente și să coordoneze politicile și strategiile regionale pentru toate statele membre. Din această perspectivă, este puțin probabil ca OCEMN să devină o organizație relevantă, în special din punctual de vedere al asigurării securității, dar s-ar putea dovedi utilă în domenii precum democratizarea și buna guvernare, energia, gestionarea urgențelor civile, etc.

4.2. GUUAM

Organizația GUUAM (Georgia, Ucraina, Uzbekistan, Azerbaidjan și Moldova) a fost înființată în 1997, ca o alianță politică, economică și strategică informală, cu scopul de a întări independența și suveranitatea fostelor republici sovietice. Obiectivele GUUAM includ participarea la implementarea de proiecte în statele membre, în domeniul producției și transportului de petrol și gaze, ca și stabilirea unui parteneriat special și a unui dialog susținut cu NATO pe teme de interes comun.

Asociația celor cinci state, care a fost privită chiar din momentul înființării drept o alternativă la C.S.I. (Comunitatea Statelor Independente) și la rolul dominant al Rusiei în Comunitate, nu s-a putut afirma ca o organizație de valoare reală.

Punctul esențial al cooperării este securitatea coridorului euro-asiatic, de aceea activitățile recente ale GUUAM (după summit-ul din aprilie 2005 de la Chișinău, doar GUAM, datorită retragerii Uzbekistanului) au fost redirecționate, dinspre stadiul consultărilor în domeniul strict al politicii și securității, către probleme cu un spectru mai larg de dezvoltare privind coridorul euro-asiatic.

GUUAM a fost susținută de către SUA, prin intermediul programului cadru GUUAM-SUA, cu fonduri și asistență consultativă și profesională. Proiectele finanțate de către SUA sunt, în marea lor majoritate, legate de campania statelor membre de combatere a terorismului, crimei organizate și traficului de droguri.

Comunitatea internațională și, în particular, cea europeană, prin structuri, organizații și inițiative corespunzătoare, au depus eforturi semnificative pentru crearea unui spațiu propice dezvoltării democrației și creșterii economice, prin impulsionarea laturii economice a regiunii Mării Negre.

Această organizație a fost creată în 1996 de președinții Georgiei, Ucrainei și Azerbaidjanului, cu sprijinul SUA, în scopul contracarării influenței politice, economice și militare exercitate în regiune de Federația Rusă. Moldova a fost admisă în 1997 iar Uzbekistanul în 1999. Uzbekistanul s-a retras însă din organizație la sfârșitul anului 2005.

În iunie 2001, la Ialta, cele cinci state membre ale GUUAM au adoptat un document care evidențiază principalele obiective ale organizației, care includ cooperarea economică, dezvoltarea rețelelor de transport, cooperarea pe linia întăririi securității regionale și cooperarea în lupta împotriva terorismului și crimei organizate. A fost adusă în discuție și crearea în regiune a unei zone de liber schimb însă acest proiect nu a fost nici ratificat și nici implementat.

Urmare a „revoluțiilor colorate” din Ucraina și Georgia, ambele state au încercat să confere organizației mai multă consistență și noi direcții de acțiune. Reorientarea organizației a devenit evidentă la reuniunea de la Chișinău (aprilie 2005). Reuniunea a fost focalizată pe trei direcții principale de acțiune:

– Continuarea proceselor de democratizare a regiunii;

– Cooperarea în sensul apropierii de NATO și UE;

– Noi abordări ale „conflictelor înghețate”, în special prin implicarea mai accentuată a comunității internaționale în rezolvarea acestora.

Reuniunea de la Chișinău a oferit deci GUUAM un nou mandat, cu o orientare mai pronunțată spre abordarea aspectelor de securitate, ceea ce în principiu ar putea diferenția GUAM de OCEMN. Totuși, ultimele evoluții de la nivelul GUAM au fost puse în umbră de crearea în paralel a unui nou forum cu scopuri asemănătoare, Comunitatea Alegerii Democratice (CAD). CAD reprezintă de fapt rezultatul apropierii pozițiilor Ucrainei și Georgiei.

Procesul de formare a CAD a fost finalizat prin organizarea la Kiev a primei reuniuni la care au participat pe lângă Georgia și Ucraina reprezentanți din statele baltice, România, Moldova, Slovenia, FRI Macedonia, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, R. Cehă, Ungaria și Polonia și observatori din partea OSCE, Consiliului Europei, Uniunii Europene și SUA.

CAD a reușit astfel să creeze un cadrul larg, care cuprinde regiuni îndepărtate de bazinul Mării Negre dar și numeroase state membre NATO și UE.

Scopul declarat al CAD este evidențiat în declarația de la Kiev și se referă la „unificarea eforturilor tuturor statelor din regiunile Mării Baltice, Mării Negre și Mării Caspice pentru întărirea cooperării regionale, promovarea democrației și apărarea drepturilor omului”. În plus, CAD se dorește a fi un vector de sprijinire a eforturilor statelor din zona Mării Negre pe calea integrării în structurile euro-atlantice. Din acest punct de vedere se poate sesiza o suprapunere a obiectivelor cu GUAM. CAD constituie o organizație relativ nouă și va fi interesant de evaluat viitorul său alături de GUAM, OCEMN, Forumul pentru Dialog și Parteneriat și Reuniunea regională Marea Baltică – Marea Neagră.

4.3. PACTUL DE STABILITATE PENTRU EUROPA DE SUD-EST

Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est se constituie într-o încercare majoră a comunității internaționale de a implementa în sud-estul Europei o strategie de prevenire pe termen lung a conflictelor, cu accent pe refacerea economică, dezvoltarea politică și securitatea socială.

Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE) este cea mai ambițioasă încercare a Comunității Internaționale (UE și SUA) de stabilizare a fostului spațiu Iugoslav și a Balcanilor.

Pactul de Stabilitate a fost semnat în 1999 de reprezentanții Albaniei, Bosniei și Herțegovinei, Bulgariei, Croației, Moldovei, României, Serbiei și Macedoniei.

Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-est a fost la bază o strategie completă de prevenire a conflictelor lansată de comunitatea internațională la sfârșitul anilor 1990. Principalele scopuri ale inițiativei – prezentate la Sarajevo în vara anului 1999 – nu au fost mult diferite de ideile anterioare de prevenire a conflictelor pentru regiune, însă Pactul de Stabilitate a oferit o promițătoare nouă dimensiune – dezvoltarea economică și cooperarea regională.

Premisa Pactului a fost simplă. Țările din Europa de Sud-est propuneau proiecte considerate vitale atât pe plan intern, cât și pentru regiune. Acestea înaintau documentația proiectului și un buget provizoriu Administrației Pactului de Stabilitate. Administrația găsea apoi donatori – țări individuale, fonduri sau organizații internaționale – doritori să finanțeze respectivul proiect.

Deși nu are un buget propriu, PSESE a reușit atragerea din diferite surse (IFI, state donatoare) a unor resurse financiare considerabile, gestionate prin proiecte la nivel regional. 

Țări beneficiare sunt: Albania, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, FRI Macedonia, R. Moldova, România și Serbia și Muntenegru. Țări susținătoare sunt: statele membre UE, Canada, Elveția, Japonia, Norvegia, Federația Rusă, Slovacia, SUA, Turcia.

Instrumentul politic cel mai important al PSESE este Masa Regională („Regional Table”), care îndeplinește rolul de organism de supraveghere. Activitatea curentă a PSESE se desfășoară în cadrul a trei Mese de Lucru:

Masa de lucru I: probleme privind democrația și drepturile omului;

Masa de Lucru II: reconstrucția economică, cooperarea și dezvoltarea;

Masa de Lucru III: problemele de securitate și apărare, inclusiv justiție și afaceri interne, în două sub-mese de lucru.

La Bruxelles funcționează Secretariatul PSESE, condus de Coordonatorul Special al Pactului de Stabilitate, numit de Uniunea Europeană (dr. Erhard BUSEK), care deține și președinția Mesei Regionale.

Principalele sarcini ale Secretariatului constau în: alinierea strategiilor politice ale participanților la PSESE; coordonarea inițiativelor noi sau deja existente în regiune; evitarea suprapunerilor cu alte inițiative din regiune.

Principalele domenii de activitate ale PSESE sunt: Democrația Locală și Cooperarea Transfrontalieră; Dezvoltare economică; Infrastructura; Investițiile și Comerțul; Justiție și Afaceri Interne; Cooperare în domeniul securității; Dezvoltarea capitalului uman; Cooperarea Parlamentară.

În prezent, se conturează din ce în ce mai pregnant tendința de preluare de către regiunea sud-est europeană a unor inițiative ale PSESE („regional ownership”).

La Masa Regională de la Belgrad (30 mai 2006), statele au convenit asupra redefinirii activităților PSESE, prin transformarea acestuia în Consiliul Cooperării Regionale (Regional Cooperation Council-RCC). Această tranziție s-a încheiat în 2008.

La RCC vor participa statele din Europa de Sud-Est, UNMIK/Kosovo și reprezentanți ai comunității internaționale. Această decizie este urmarea propunerii Comisiei Europene și a PSESE, anunțată la sfârșitul lunii aprilie.

Scopul declarat al RCC ste susținerea cooperării regionale în Europa de Sud-Est într-un cadru regionally-owned care să faciliteze integrarea europeană și euro-atlantică a statelor din regiune.

Se urmărește un grad sporit de implicare a statelor din zonă, pe trei coordonate esențiale: politic, financiar și personal (staff), cu participarea Uniunii Europene, statelor donatoare și organizațiilor internaționale interesate. Prin modul în care a fost imaginat, Consiliul va fi rezultatul evoluției PSESE într-un cadru de cooperare mai eficient, în care SEECP, o dată întărit corespunzător, va putea să joace un rol central.

Cofinanțarea viitorului format de cooperare regională va fi asigurată de statele din regiune, Comisia Europeană și statele donatoare interesate. Există intenția ca până la Masa Regională din noiembrie, de la București, să se elaboreze o strategie asupra finanțării care să poată fi aplicată începând cu februarie 2008.

Se dorește ca Secretariatul PSESE de la Bruxelles să garanteze funcționalitatea noii structuri regionale și continuitatea activităților PSESE.

S-a convenit ca Secretariatul RCC să exprime conceptul de regional ownership și să fie plasat în regiune, unele state – Serbia (Belgrad) și Bosnia și Herțegovina (Sarajevo) anunțându-și deja intenția de a găzdui această structură.

Un aspect extrem de important pentru funcționarea noii structuri, îl constituie susținerea acestei propuneri de Statele Unite.

Ca evaluare de ansamblu, ținând cont de capacitatea de absorbție a zonei balcanice, fondurile alocate prin intermediul Pactului de Stabilitate au fost mult sub așteptările inițiale ale statelor din regiune.

În domeniul instituțional, PSESE a reușit totuși crearea și dezvoltarea unor structuri cu atribuții în diferite sectoare de interes regional, în demersul de apropiere a regiunii de standardele europene în domeniile vizate.

1. Centrul Regional SECI pentru Combaterea Criminalității Transfrontaliere de la București (cea mai importantă inițiativă a PSESE). Centrul este o structură de cooperare regională, cu participare internațională, înființat la propunerea oficială a României, în 1999.

2. Inițiativa Anti-Corupție (SPAI)

SPAI a fost înființată în februarie 2000, la Sarajevo, având ca misiune combaterea fenomenului corupției în regiunea sud-est europeană. Inițiativa se bucură de susținerea Uniunii Europene și a statelor donatoare interesate de regiune.

Statele din regiune s-au angajat să elaboreze și să implementeze planuri și legi anti-corupție, să contribuie la dezvoltarea unui curent al opiniei publice împotriva fenomenului și să se implice în rețelele regionale care susțin lupta împotriva corupției.

3. Inițiativa împotriva Crimei-Organizate (SPOC)

SPOC a luat ființă în octombrie 2000, cu scopul de a răspunde unei provocări majore: crima organizată. Inițiativa facilitează dialogul dintre reprezentanții regionali și cei ai comunității internaționale cu scopul de a găsi mijloace comune de acțiune pentru eradicarea acestui fenomen.

4. Inițiativa privind Prevenirea și Pregătirea în cazuri de Dezastre (Disaster Prevention and Preparedness Initiative – DPPI)

DPPI este o inițiativă a PSESE, lansată în noiembrie 2000, în efortul de a contribui la dezvoltarea unei strategii regionale în vederea prevenirii și pregătirii în cazuri de dezastre. Se urmărește conceperea unor programe și proiecte regionale care să conducă la întărirea instrumentelor de răspuns la dezastrele naturale, tehnologice sau de altă natură.

5. Centrul Regional de Asistență privind Verificarea și Implementarea Controlului Armamentelor (RACVIAC)

RACVIAC este un centru multinațional, creat în 2000, având ca principale obiective crearea unui forum pentru dialog și cooperare regională și oferirea de asistență în domeniul controlului de armamente. Își propune, prin activitățile desfășurate și prin cooperarea cu alte structuri și organizații ce acționează în regiune, să întărească dimensiunea securității și să încurajeze schimbul de informații și idei între statele din regiune.

6. Consiliul de Consultanță în domeniul afacerilor (BAC)

BAC este compus din oameni de afaceri ce provin atât din statele din regiune, cât și din statele donatoare. Rolul său constă în consilierea PSESE în chestiunile legate de domeniul afacerilor. Își propune să transforme Europa de Sud-Est într-o zonă atractivă pentru investiții. De asemenea, are ca obiectiv realizarea unui parteneriat viabil între mediul public și cel privat, ce poate conduce la dezvoltarea și prosperitatea statelor din regiune.

7. Inițiativa Regională pentru Migrație, Azil și Refugiați (MAARI) 

Inițiativa a luat naștere în cadrul PSESE, însă în 2004, în contextul demarării procesului de regional ownership, Centrul și Forumul MAARI au fost transferate sub umbrela SEECP. Centrul Regional MARRI acoperă domenii precum: azil, migrație, managementul frontierelor, politica de vize, cooperarea consulară, întoarcerea/stabilirea refugiaților sau a persoanelor de-localizate.

De-a lungul anilor, Pactul s-a confruntat cu criticile participanților regionali, ceea ce a declanșat schimbarea. Unii au simțit că Pactul de Stabilitate este interesat mai mult de prioritățile prezentate de biroul său principal de la Bruxelles decât de satisfacerea nevoilor regionale. În cadrul RCC, interesele regionale specifice vor fi reprezentate mai ferm.

Una din principalele inițiative ale Pactului a fost aceea de a încuraja fiecare țară să semneze acorduri bilaterale de comerț liber cu celelalte, facilitând cooperarea economică. Multe țări s-au opus însă Zonei de Comerț Liber din Europa de Sud-est.

În Croația, oponenții politici ai inițiativei au afirmat că, prin aceste acorduri, Europa Occidentală încearcă să restabilească relațiile economice din fosta Iugoslavie asigurându-se că după integrarea economică va urma fuziunea politică. Administrația Pactului a respins aceste idei, afirmând că proiectele sprijinite de Pact au ca scop încurajarea cooperării, nu impunerea unei integrări nedorite.

În ciuda opoziției, sub auspiciile Grupului de Lucru pentru Comerț al Pactului de Stabilitate, țările au finalizat 27 de acorduri bilaterale de comerț liber, majoritatea fiind acum în vigoare. Acest lucru creează o piață regională de 55 milioane de consumatori, stimulează comerțul și îmbunătățește considerabil perspectivele atragerii investițiilor și, prin urmare, creșterea economică generală. Guvernele din Europa de Sud-est au convenit de asemenea să creeze o piață energetică regională care va fi integrată cu timpul în piața energetică a UE.

În același timp, Pactul de Stabilitate a sprijinit prin rețeaua sa de organizații donatoare un număr mare de proiecte specifice, concepute pentru îmbunătățirea infrastructurii, asistenței medicale și sociale, transporturilor și învățământului. Mulți analiști politici consideră că aceasta este cea mai mare realizare a Pactului.

De-a lungul anilor, Pactul de Stabilitate și-a pierdut semnificația politică. Țările participante – Albania, BiH, Bulgaria, Croația, Moldova, Muntenegru, România, Serbia și Macedonia – au primit sprijin financiar considerabil pentru proiectele lor, schimbând astfel Pactul dintr-o prezență politică într-o inițiativă economică.

De la înființarea sa, Pactul de Stabilitate a fost un mediator între comunitatea internațională și țările din regiune. Acum, dimensiunea regională va deveni prioritară. De această dată este o transformare revoluționară întrucât, activitățile regionale au fost concepute, propuse și sprijinite de Pactul de Stabilitate sub conducerea comunității internaționale. Noua structură presupune schimbarea paradigmei cooperării regionale și va schimba modul în care țările din Europa de Sud-est vor interacționa una cu cealaltă.

4.4. Inițiativa Central Europeană

ICE –își propune să coopereze cu organizații și instituții europene, în mod special cu UE, Consiliul Europei, OSCE, ca și cu alte inițiative de cooperare, în zone de interes reciproc, precum zona Mării Negre. Având în vedere riscul apariției, pe termen lung, a noi factori ce pot afecta stabilitatea și securitatea în regiune, ICE dorește să furnizeze capacități îmbunătățite statelor membre mai puțin avansate, care au nevoie de o dezvoltare economică accelerată, în condiții de stabilitate și securitate.

Inițiativa Central Europeană (ICE) este o formă flexibilă de cooperare regională care reunește 18 state: Albania, Austria, Belarus, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Cehia, Croația, Italia, Macedonia, Republica Moldova, Muntenegru (1 august 2006), Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Serbia, Ucraina, Ungaria.

Odată cu aderarea României și Bulgariei la UE, la 1 ianuarie 2007, ICE cuprinde un număr egal de state membre și nemembre UE (9). ICE cuprinde 8 state membre NATO (Bulgaria, Cehia, Italia, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Ungaria).

Primul pas în direcția creării ICE a fost făcut în noiembrie 1989, la Budapesta, cu prilejul reuniunii vicepremierilor și miniștrilor de externe din Austria, Ungaria, Italia și Iugoslavia. Scopul inițiativei (denumită” Patrulater”) era dezvoltarea cooperării politice, economice, tehnice, științifice și culturale. Odată cu admiterea Cehoslovaciei, în 1990, structura a devenit „Grupul Pentagonal”, iar în 1991, prin aderarea Poloniei, s-a transformat în „Grupul Hexagonal”. Prin aderarea Bosniei, Croației și Sloveniei, structura devenit Inițiativa Central Europeană.

Deciziile ICE sunt reflectate în documente finale, declarații și recomandări politice, adoptate prin consens la reuniunile de nivel (Summit-ul șefilor de guvern și reuniunile miniștrilor afacerilor externe).

Coordonarea generală a activităților este asigurată, prin rotație, de statul care deține președinția într-un sistem de succesiune anuală. 2009 este anul în care ICE aniversează 20 de ani de existență.

Redimensionarea ICE a fost lansată la Summit-ul șefilor de guvern de la Sofia din 27 noiembrie 2007. Procesul se înscrie în curentul dominant al remodelării structurilor regionale și pornește de la existența, după 1 ianuarie 2007, a unui număr egal de state membre și nemembre UE. Scopul inițierii procesului este eficientizarea structurilor și mecanismelor ICE. Pachetul de decizii privind redimensionarea se referă la:

– Mandatul ICE – concentrarea pe agenda europeană, sprijinirea tuturor statelor interesate în avansarea procesului de integrare UE, consolidarea cooperării cu UE prin implicarea și facilitarea implementării programelor UE.

– Restructurarea ariilor de activitate – orientarea pe climă, mediu și energie sustenabilă, dezvoltarea întreprinderilor, inclusiv turism, dezvoltarea resurselor umane, informații și mass-media, cooperare interculturală, inclusiv minorități, transport multimodal, știință și tehnologie, agricultură sustenabilă.

– Dizolvarea Grupurilor de Lucru și înlocuirea lor cu o rețea de puncte focale din statele membre. Rețeaua va evalua și propune proiecte de cooperare.

– Obținerea unei participări financiare echilibrate, printr-o creștere graduală a contribuțiilor statelor membre.

– Consolidarea relației cu UE prin participarea ICE la proiectele finanțate de UE, stabilirea de relații de colaborare în programele comunitare, îmbunătățirea relațiilor instituționale cu COM.

– Dezvoltarea de activități comune cu alte structuri regionale compatibile pentru evitarea duplicărilor și obținerea unei diviziuni clare a muncii. 

4.5. BLACK SEA ENERGY FORUM

Black Sea Energy Forum este un forum organizat de Consiliul Atlantic al Statelor Unite ale Americii, împreună cu Ministerul Economiei și al Ministerului Afacerilor Externe din România, care reunește lideri mondiali, reprezentanți marcanți ai mediului de afaceri și personalități politice, având ca scop dezbaterea problematicii energetice în regiunea Mării Negre și a Mării Caspice.

Mai exact, BSEC se ocupă de cooperarea în regiunea Mării Negre, cooperare între statele litoral și câteva state non-litoral plus observatorii, în domenii ca transportul de gaz și ulei. Aceasta urmărește facilitarea cooperării dintre transporturile acestor două substanțe. Pe lângă faptul că aceasta are avantajul de a reuni toate statele a căror așezare se află în jurul Mării Negre, state care dețin puterea în domeniul energetic, lucru care nu face decât să îi confere organizației în cauză credibilitate și legitimitate ca o cooperație regională, provocările legate de cooperarea în domeniul transportului de energie sunt incluse și în formatul, respectiv în atribuțiile BSEC. Una dintre regiunile în care această organizație regională poate acționa, este cea a strâmtorilor Bosfor și Dardanele, în chestiuni precum câmpurile de securitate energetică, eficiența energetică, etc.

Pentru început este foarte important de precizat faptul că Uniunea Europeană are interese mari în a participa, sau mai bine zis în a susține eforturile „țărilor Mării Negre” de a-și accelera progresul economic și social, și de a le asigura securitatea și stabilitatea de care au nevoie. Problemele de interes comun ale UE și BSEC sunt următoarele: „infrastructura transporturilor și a energiei, dezvoltare, combaterea crimei organizate, traficul ilicit de droguri, arme și ființe umane și nu în ultimul rând terorismul, protejarea mediului înconjurător, buna guvernare și îmbunătățirea instituțiilor democratice.”

O reuniune foarte importantă a fost cea din 14 februarie 2008 de la Kiev, numită și întâlnirea Miniștrilor de Externe din țările Uniunii Europene și din cardul zonei Mării Negre. Rezultatul final al acestei întâlniri a fost concretizat în faptul că toți miniștrii au ajuns la un acord comun: „cea mai importantă sarcină a Sinergiei Mării Negre este reprezentată de ceea ce se numește dezvoltarea cooperării în cadrul regiunii Marea Neagră, și de asemenea între regiune ca un tot și Uniunea Europeană. Mai mult decât atât, aceștia consideră că implicarea Uniunii Europene poate determina potențialul de cooperare în regiunea Mării Negre.” Această cooperare duce la atingerea unor rezultate tangibile în domenii precum: dezvoltarea și interconexiunea transporturilor, a energiei și infrastructurii. „Miniștrii și-au exprimat intenția de a promova dialogul între producătorii de energie, consumatorii și țările de tranzit care au capabilitățile necesare de a constitui acces liber la resursele de energie.” Mai mult decât atât, Sinergia Mări Negre va fi de asemenea și un instrument folositor în ceea ce se numește întărirea democrației și promovarea păcii (referitor la conflictele din zonă). O declarație adoptată la aceeași întâlnire se referă la faptul că, Miniștrii de Externe din cadrul țărilor membre BSEC și-au exprimat dorința de a stabili o relație înlănțuită BSEC-EU.

Totuși, Sinergia Mării Negre nu este singurul program european de cooperare și parteneriat cu țările din Estul și Sud-Estul Europei. Mai exact, există încă alte patru programe, sau linii de acțiune de relații între Uniunea Europeană și țările din regiune: „Politica Europeană de Vecinătate, având ca aliați țări precum: Armenia, Azerbaidjian, Georgia, Republica Moldova și Ucraina; EU-Rusia, cooperare și parteneriat strategic; Procesul de Stabilizare și de Asociere dintre țările din Balcanii de Vest, sunt incluși aici membrii BSEC Albania și Serbia; și negocierile de pre-acesiune făcute cu Turcia.” Conform declarațiilor oficiale, toate aceste programe, împreună cu Sinergia Mării Negre fac din Uniunea Europeană un partener efectiv al națiunilor din Regiunea Mării Negre, scopul fiind foarte clar și anume transformarea acestei zone într-una stăpânită de cooperare activă, stabilitate, securitate și prosperitate.

Nu putem vorbi despre Uniunea Europeană, respectiv securitatea energetică din zona Mării Negre fără a trata proiectul de gazoduct Nabucco, care ocolește Rusia și va trece prin Georgia și Turcia în Europa. Realizarea acestui proiect a fost împiedicată de o serie de divergențe din cadrul UE și dintre UE și Turcia. „Turcia, România, Bulgaria, Ungaria și Austria au semnat vara aceasta acordul referitor la construcția gazoductului… Dacă construcția lui se va încheia în anul 2015, așa cum este planificat, el va putea transporta în Europa via Turcia numai până la 31 miliarde metri cubi pe an gaz caspic și din Orientul Mijlociu, ceea ce oricum nu va rezolva cardinal problema livrărilor de gaz, mai ales dacă consumul lui va crește.”

Proiectele rusești de gazoduct North Stream și South Stream, care putem spune că fac concurență proiectului Nabucco, au menirea să asigure Europa cu livrări stabile de gaz. Referitor la South Stream, construcția acestei conducte va oferi, conform informațiilor apărute în presă, posibilitatea de a uni în mod direct Rusia și țările din Europa Centrală și de Sud. Potrivit datelor oficiale, gazoductul va fi amenajat pe sub Marea Neagră până în Bulgaria, apoi o ramură a conductei va merge prin Grecia spre sudul Italiei, iar a doua, prin Serbia și Ungaria spre Austria. De asemenea, din presă a reieșit faptul că, "potrivit companiei Gazprom, construcția tronsonului pe sub Marea Neagră va costa 4 miliarde de euro, iar construcția ramurii conductei pe uscat spre Grecia și Austria, 15-20 de miliarde de euro. Inițial proiectul urma să fie realizat în comun cu compania italiană ENI. La sfârșitul lunii noiembrie a devenit cunoscut că a aderat la proiectul South Stream și compania franceză de stat Electricite de France (EdF).

În concluzie, amenajarea conductei South Stream necesită o coordonare cu toate țările pe teritoriile cărora va trece gazoductul. La acest moment, cel mai important lucru este faptul că Turcia a acceptat ca South Stream să treacă prin apele sale teritoriale din Marea Neagră.

4.6. BLACKSEAFOR

Ideea înființării unei forțe maritime multinaționale care să acționeze la chemare, la care să participe toate statele riverane Mării Negre, a fost expusă pentru prima dată la Varna, în anul 1998, cu prilejul celei de a doua întâlniri a șefilor statelor majore ale forțelor navale. Constituirea acesteia este inspirată din cooperarea militară regională la Marea Baltică (BALTRON).

La propunerea Turciei, membru N.A.T.O., s-a constituit Grupul Naval de Acțiune Comună în Marea Neagră (BLACKSEAFOR), în componența căruia intră statele riverane Mării Negre. BLACKSEAFOR este prima formațiune de cooperare navală militară la Marea Neagră și reprezintă o forță „la chemare” ce va fi compusă din nave militare ale României, Bulgariei, Georgiei, Federației Ruse, Turciei și Ucrainei. Grupul își propune să contribuie la întărirea păcii și stabilității în regiune, precum și la promovarea cooperării regionale între statele riverane. BLACKSEAFOR reprezintă o inițiativă importantă pentru creșterea încrederii si securității în zona Mării Negre, spațiu de tranzit dinspre Caucaz spre Europa Centrală și de Vest, precum și un element de susținere a inițiativelor politico-militare existente în regiune.

Această idee a găsit un sprijin puternic în cadrul Ministerului Apărării, Ministerului de Externe și din partea întregului guvern al României, la fel cum s-a întâmplat, de altfel, și în celelalte 5 țări riverane Mării Negre. Această forță a fost proiectată ca o modalitate de aplicare a unora dintre activitățile de cooperare, cum ar fi lupta împotriva pericolului pe mare, protecția vieții umane sau protecția mediului. Eforturile întreprinse pentru înființarea Grupului pentru Misiuni Navale în Marea Neagră BLACKSEAFOR, au fost subiectul de lucru și preocuparea Grupului de Experți, constituit din diplomați, ofițeri din cadrul Forțelor Navale, consilieri juridici și din alte persoane autorizate.

Prin participarea la activitățile din cadrul Grupului Naval BLACKSEAFOR, Forțele Navale Române îndeplinesc misiuni, în principal, cu caracter umanitar și de căutare – salvare. Gruparea BLACKSEAFOR se constituie de două ori pe an, in august si aprilie, in baza Acordului de înființare semnat de toate țările riverane Mării Negre la Istanbul, pe 2 aprilie 2001. Scopul comun al celor șase națiuni semnatare este de a contribui în acest fel la dezvoltarea relațiilor intre Forțele Navale și a încrederii reciproce între state, precum si întărirea păcii si stabilității în zona prin intermediul cooperării navale. Astfel, in conformitate cu acordurile de participare, BLACKSEAFOR dezvoltă operații de căutare și salvare pe mare, asistență umanitară si de protecție a mediului înconjurător, vizite de dezvoltare a relațiilor dintre parteneri și orice alt fel de acțiune agreată de toate țările participante. De asemenea, cu acord unanim, Gruparea poate participa la misiuni sub egida ONU și OSCE.

Începând din martie 2005, BLACKSEAFOR și-a extins și mai mult mandatul, pentru a lupta împotriva terorismului și proliferării armelor de distrugere în masă prin adoptarea unui document numit „Evaluarea riscurilor maritime în Marea Neagră”.

Particularități în procesul de comandă și control în cadrul grupului BLACKSEAFOR:

părțile păstrează comanda completă asupra navelor atribuite BLACKSEAFOR. În consecință, navele pot fi retrase în orice moment pentru interese naționale, cu condiția informării celorlalte părți.

BLACKSEAFOR se află sub comanda operațională (OPCOM) a Comitetului comandanților marinelor militare din Marea Neagră (BSNC), care este responsabil de întreaga planificare a activităților BLACKSEAFOR;

BSNC deleagă controlul operațional (OPCON) unui ofițer de stat major care poartă titulatura de OPBLACKSEAFOR și care este numit de către partea din care provine comandantul BLACKSEAFOR (COMBLACKSEAFOR);

în cazul în care COMBLACKSEAFOR este retras de către statul său pentru orice motiv și de la orice operațiune, incluzând operațiunile mandatate de ONU sau OSCE, controlul operațional va reveni reprezentantului următoarei părți, potrivit principiului rotației;

în cadrul BLACKSEAFOR nici un comandant nu are comanda deplină a forțelor încredințate;

comanda tactică (TACOM) a BLACKSEAFOR este asigurată de comandantul acesteia (COMBLACKSEAFOR);

pe mare, comanda tactică se transferă din ordinul COMBLACKSEAFOR, de la o navă la alta pentru conducerea unor seriale sau grupuri de seriale;

controlul tactic (TACON) îl reprezintă îndrumarea locală uzuală și amănunțită a mișcărilor și a manevrelor necesare pentru îndeplinirea misiunilor în legătură cu sarcinile repartizate;

comanda rotațională este modelul structurii de comandă a BLACKSEAFOR.

În urma analizei contextului actual de securitate în bazinul Mării Negre, fără a avea pretenția că acestea sunt singurele, am identificat două tendințe principale de evoluție.

Prima este reprezentată de continuarea întăririi încrederii reciproce, cooperării și creșterea interoperabilității atât între forțele navale participante cât și între statele semnatare prin intermediul Grupului Naval în condițiile actualului Acord de Constituire. Aceasta implică angajarea Forței numai pentru îndeplinirea misiunilor specifice fără a fi necesar modificarea Acordului existent. În consecință se vor continua antrenamentele pentru îmbunătățirea interoperabilității, elaborarea, experimentarea și implementarea de noi sub-concepte și proceduri standard de operare și se va trece la creșterea complexității exercițiilor tematice pe mare pentru realizarea capabilităților acționale la nivelul cerut de realitățile din teatrul de acțiune.

A doua tendință ar putea fi angajarea efectivă a Forței în acțiuni de prevenire a riscurilor maritime la adresa securității și stabilității în regiune. Aceasta ar fi posibil numai în condițiile modificării de esență a unor prevederi ale Acordului de Constituire. Cele mai semnificative modificări ar fi în domeniul procedurilor și mecanismelor necesare pentru realizarea unei activări neplanificate având în vedere că pentru conducerea forțelor nu este constituit un stat major permanent. De asemenea ar fi necesare modificări referitoare la starea „gata de acțiune” a forțelor, aranjamentele logistice comune necesare pentru susținerea în teatru precum și arhitectura structurii de comandă și control.

4.7. CSBM

Contribuția Forțelor Navale ale României în domeniul asigurării stabilității in regiunea Marii Negre poate fi evaluată și prin adoptarea „Documentului privind măsurile de creștere a încrederii și securității în domeniul naval la Marea Neagră”, care este rezultatul negocierilor ce au avut loc între toate cele șase state riverane.

Contactele în domeniul naval vor viza: schimbul de vizite ale experților navali; contacte între instituțiile navale; invitarea navelor în porturi și baze navale; schimbul de programe pentru ofițeri și subofițeri de marină; participarea la evenimente culturale și sportive.

De asemenea, fiecare stat riveran trebuie să invite o dată la 6 ani reprezentanți ai tuturor celorlalte state semnatare ale Documentului referitor la creșterea încrederii și securității în regiunea Mării Negre (CSBM), la una din bazele sale navale pentru informare cu privire la acțiunile și activitățile desfășurate. Foarte important pentru creșterea încrederii și securității este schimbul de informații în domeniul naval. Astfel, statele riverane se informează reciproc, anual, în legătură cu numărul total al navelor de luptă de suprafață având deplasamentul cu încărcătura maximă de 400 tone și mai mare, submarinelor cu un deplasament în imersiune de 50 tone și mai mare, navelor amfibii și personalului naval autorizat pe timp de pace, dislocat în zona de aplicare (apele teritoriale ale statelor riverane la Marea Neagră și dincolo de această limită, după caz, ca și bazele navale și bazele navale auxiliare). Statele riverane Mării Negre transmit, de asemenea, anual, informații cu privire la perioada, scopul și zona de desfășurare, numărul navelor de luptă, și după caz, numărul total de trupe participante pentru cel puțin două activități naționale semnificative, planificate în apele lor teritoriale.

4.8. ALTELE

Există, astfel, o serie de organizații și inițiative ale căror acțiuni de cooperare se dezvoltă în regiune, cu scopul declarat de a întări stabilitatea zonei, stabilitate prin cooperare:

– Convenția pentru Prevenirea Poluării Mării Negre – a fost semnată de către cele șase țări riverane Mării Negre (România, Bulgaria, Georgia, Ucraina, Federația Rusă, Turcia), la București, la 21 aprilie 1992. Textul convenției cuprinde articole referitoare la cercetarea științifică și cooperarea tehnică pentru programe naționale sau comune de monitorizare a poluării, verificarea legislației în domeniul protecției mediului.

– Parteneriatul Estic este un acord de asociere pe care Uniunea Europeană l-a încheiat cu Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Moldova, Ucraina și Belarus. Summit-ul a avut loc la data de 7 mai 2009 la Praga. Pentru a aprofunda relația sunt programate întâlniri anuale ale miniștrilor de externe și o întâlnire la nivel înalt la fiecare doi ani.

– Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (S.P.S.E.E.) – , fondat în 1999, a fost creat la inițiativa U.E. și cuprinde țările Europei de Sud-Est. Inițiativa se constituie într-o încercare majoră a comunității internaționale de a implementa în sud-estul Europei o strategie de prevenire pe termen lung a conflictelor, cu accent pe refacerea economică, dezvoltarea politică, securitatea socială, instaurarea păcii, democrației, respectului pentru drepturile omului și a prosperității economice.

Țările semnatare au aderat, de asemenea, la Procesul de Cooperare Dunăreană, inițiativă a României și Austriei, la care au fost invitate să participe toate statele riverane Dunării, cea mai mare parte a lor provenind, bineînțeles, din Zona extinsă a Mării Negre.

– Programul de gestionare ambientală și protecția Mării Negre (G.E.F.), incluzând Programul Națiunilor Unite pentru Mediu (U.N.E.P.), Programul Națiunilor pentru Dezvoltare (P.N.U.D.) și Banca Mondială, a demarat la Constanța în 1992. Scopul acestui program este crearea unui cadru operațional complex pentru cooperarea regională pe termen lung în vederea limitării procesului continuu de degradare a mediului și resurselor marine, protecției mediului și contribuției la utilizarea rațională a resurselor.

– Acordul de Investiții constituie o inițiativă a Organizației Europene pentru Cooperare și Dezvoltare Economică de a promova dezvoltarea sectorului privat și creșterea investițiilor în Europa de Sud-Est.

– Acordul Central European pentru Liber Schimb – CEFTA – la care atât România, cât și Bulgaria sunt părți, are ca scop introducerea unei zone de liber schimb între membrii săi, cu dorința de a accelera dezvoltarea activităților comerciale și a asigura oportunități în ceea ce privește locurile de muncă, a crește productivitatea și stabilitatea financiară.

În legătură directă cu structurile de securitate și cooperare la Marea Neagră, în vecinătatea zonei extinse a Mării Negre, există inițiative de securitate din regiunea Mării Caspice, dintre care amintim:

– Casfor

– Caspian Guard

– Organizația Tratatului de Securitate Colectivă.

Analiza spectrului de misiuni asociate fiecărui for de cooperare regională conduce la următoarele concluzii:

– În zona bazinului extins al Mării Negre au fost dezvoltate structuri de cooperare atât la nivel regional (OCEMN), cât și subregional (GUAM) și inter-regional (CAD);

– Există o duplicare de misiuni pe linia cooperării economice și chiar în ceea ce privește combaterea amenințărilor asimetrice;

– Nu există o concepție unitară privind soluționarea tuturor aspectelor privind securitatea regională. Federația Rusă evită participarea în cadrul forumurilor care își propun soluționarea conflictelor înghețate.

– Unele state (Ucraina, Turcia, Federația Rusă) încearcă să subordoneze unele forumuri din dorința de a-și menține/amplifica rolul de lider regional.

Principala concluzie conduce la necesitatea atragerii Moscovei în cadrul unei structuri care să poată gestiona întregul spectru de riscuri și amenințări la adresa securității regionale și care să abordeze pe lângă aspectele contracarării amenințărilor asimetrice și problema soluționării „conflictelor înghețate” și pe cea a securității energetice.

CAPITULUL 5:

STUDIU DE CAZ : BLACK SEA HARMONY (OBSH).

1-2 fraze Studiu de caz trebuie să exprime clar intențiile autorului, scopul în economia lucrării, procedura de identificare a cazului, metoda de lucru folosită în explorarea lui, ce eventuale particularități prezintă, ce dificultăți au fost identificate, cum au fost depășite;

Viitorul cooperării regionale în domeniul securității navele are în vedere promovarea principiului diviziunii muncii între inițiativele regionale existente (BLACKSEAFOR și BLACK SEA HARMONY), în scopul prevenirii amenințărilor asimetrice la adresa securității în bazinul Mării Negre.

OBSH reprezintă un instrument de cooperare regională efectivă, în termeni operaționali și concreți, în timp ce BLACKSEAFOR joacă un rol complementar, axat pe sporirea capabilităților naționale și a inter-operabilității între forțele navale ale statelor riverane, urmând a transfera expertiza acumulată către OBSH.

5.1. SITUAȚIA

Conștiente de responsabilitatea de a menține o circulație navală lină prin Strâmtorile turcești, dar și o ordine navigațională de-a lungul liniilor de comunicație navale vitale în sfera maritimă a Mării Negre, Forțele Navale ale Turciei au lansat, la 1 martie 2004, Operația „Black Sea Harmony”. Această operație este desfășurată potrivit principiilor conținute în Carta Națiunilor Unite și obiectivelor stabilite prin rezoluțiile 1373, 1540 și 1566 ale Consiliului de Securitate al ONU.

La întâlnirea reprezentanților speciali BLACKSEAFOR la nivel de miniștri adjuncți de Externe, de la Kiev, din martie 2005, Ucraina a fost prima țară care și-a anunțat formal aderarea la „Black Sea Harmony”. Federația Rusă a urmat-o imediat, și cele două anunțuri au fost reafirmate la întâlnirea Comitetului Comandanților Forțelor Navale BLACKSEAFOR, desfășurată în mai 2005, în România (Constanța).

Forțele navale ale Turciei și Federației Ruse au demarat discuțiile tehnice în iunie 2005. Schimbul de scrisori a fost adoptat pentru a finaliza procedurile legale de aderare a Federației Ruse la „Black Sea Harmony”.

La data de 6 decembrie 2010, a intrat in viguare Memorandumul de Înțelegere dintre Guvernul României și Guvernul Turciei Privind cooperarea în cadrul Operațiunii Black Sea Harmony. În cadrul OBSH mai participă, cooperând direct cu Forțele Navale ale Turciei, Forțele Navale ale Rusiei, din luna mai 2007 și Forțele Navale ale Ucrainei, din luna noiembrie 2007.

Abordarea Turciei cu privire la securitatea ariei maritime a Mării Negre se bazează pe simplitate și aplicabilitate. Operația „Black Sea Harmony” satisface nevoile de securitate ale tuturor partenerilor și aliaților NATO. În acest sens, este foarte promițătoare recunoașterea, alături de alte inițiative și instituții regionale, în cadrul forumurilor NATO, a operațiunii „Black Sea Harmony” drept un instrument pentru cooperare regională în sprijinul securității și stabilității în regiunea Mării Negre. Se așteptă ca NATO, așa cum s-a reflectat în comunicatul summit-ului de la Istanbul, să continue încurajarea cooperării în Marea Neagră, menținându-și simultan interesul și deschiderea în interacțiunile sale cu operația „Black Sea Harmony”, BLACKSEAFOR și alte organizații regionale. Ceea ce se străduiește Turcia să realizeze, prin instrumentele disponibile și utile ale securității maritime, în zona Mării Negre, operația „Black Sea Harmony” și BLACKSEAFOR, este o interfață prin care interesele NATO să se îmbine cu cele ale statelor riverane, în vederea ancorării lor la sistemul de securitate euro-atlantic.

În prezent, aceasta realizează cu NATO un schimb de informații despre vasele suspecte din Marea Neagră, dar Turcia are în vedere și dezvoltarea cooperării OBSH, pe bază de aranjamente bilaterale, cu toate statele riverane. Până în prezent, Federația Rusă (2007), Ucraina (2008) și România (2009) sunt singurele state care au încheiat astfel de aranjamente bilaterale cu Turcia.

5.2. AVANTAJE

a) securizarea apelor aflate sub jurisdicție națională (marea teritorială, zona contiguă și zona economică exclusivă), parte a frontierei maritime estice a NATO și UE;

b) consolidarea capacităților de răspuns la amenințările din domeniul maritim;

c) consolidarea unei inițiative de cooperare regională coordonate de un stat NATO, conectată la NATO, care va accentua amprenta Alianței în regiune și va păstra autonomia acțiunilor naționale;

d) angajarea și nu izolarea Federației Ruse în eforturile regionale de securitate maritimă, fără a i se da, însă, drept de veto asupra evoluției inițiativei;

e) crearea condițiilor pentru cooperarea cu NATO și alți aliați neriverani în domeniul securității Mării Negre (se poate avea în vedere și cooperarea cu UE sau alte organisme internaționale relevante);

f) întregirea „imaginii” NATO despre securitatea Mării Negre, în conexiune cu cea asupra Mării Mediterane;

g) configurarea unui profil și a unui concept privind capacitatea, capabilitatea și rolul României în domeniul consolidării Mării Negre.

5.3. MEDIUL POLITIC

România și Turcia, ca membri ai Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) și părți la Acordul privind cooperarea în domeniile instruirii, tehnicii și științei militare, pentru asigurarea securității maritime la nivel global și regional, la Acordul privind înființarea Grupului de Cooperare Navală în Marea Neagră (BLACKSEAFOR) și la Documentul privind măsurile de creștere a încrederii și securității (CSBMs) în domeniul naval în Marea Neagră, având însă în vedere prevederile Cartei Națiunilor Unite și obiectivele stabilite în rezoluțiile Consiliului de Securitate, în dorința de a lua măsurile de securitate necesare bazate pe cooperare au reafirmat hotărârea de a întări pe mai departe prietenia și cooperarea dintre cele două țări în conformitate cu principiile dreptului internațional.

Astfel, ia 31 martie 2009, la Istanbul, Guvernul României și Guvernul Republicii Turcia au semnat Memorandumul de înțelegere privind cooperarea în cadrul Operațiunii Black Sea Harmony (MoU OBSH), în care s-a convenit, în limitele permise de legislațiile naționale și de politicile de transmitere a informațiilor, să coopereze în desfășurarea operațiunilor din Marea Neagră legate de activități în domeniul maritim pentru a răspunde unor cerințe operaționale și abordări comune în domeniul prevenirii și combaterii terorismului internațional, proliferării armelor de distrugere în masă și combaterii actelor ilegale pe mare.

5.4. FUNCȚIONAREA

Centrul care acționează ca centru de coordonare a OBSH este “Centrul Permanent de Coordonare al Operațiunii Black Sea Harmony”- OBSH PCC în Karadeniz Eregli. Acesta se află sub autoritatea unui ofițer turc, iar fiecare stat participant desemnează câte un ofițer de stat major și de legătură. Centrul funcționează 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână.

Astfel, un ofițer de legătură al Forțelor Navale Române acționează ca punct național de contact și va fi investit cu autoritatea de a coordona activitățile maritime cu Forțele Navale Turce la PCC OBSH EREGLI, iar partea turcă are o legătură reciprocă în locația NCC OBSH CONSTANȚA.

De fapt, fiecare dintre statele participante, prin autoritățile naționale competente, dețin comanda și controlul asupra propriilor capabilități navale implicate în OBSH.

Decizia privind interogarea, urmărirea, însoțirea, controlul/inspecția, modul de aplicare a regulilor de angajare pentru navele suspecte este luată de autoritățile militare naționale care dețin comanda și controlul asupra propriilor capabilități navale implicate în OBSH.

Pentru a răspunde cerințelor operaționale în realizarea schimbului de informații și desfășurarea acțiunilor comune, s-a agreat dezvoltarea unui mecanism deschis prin Operațiunea Black Sea Harmony, la care Republica Turcia încurajează să se alăture toate statele riverane Mării Negre.

Schimbul de informații între unitățile desfășurate, comandamentele naționale și OBSH PCC este stabilit în sprijinul executării activităților maritime în strictă conformitate cu legislațiile statelor participante. Acestea vor transmite NATO informații relevante legate de OBSH, pentru sprijinirea eforturilor Alianței de luptă împotriva terorismului, putând conveni, de asemenea, să dezvăluie total sau parțial sau să transmită informații referitoare la OBSH limitate la acelea prevăzute la art. 4 alin. 8, către alte state participante la OBSH, în scopul întăririi securității maritime globale și regionale. Orice informație primită în cadrul OBSH poate fi transmisă unei terțe părți pe baza aprobării scrise prealabile a autorităților emitente.

Schimbul de informații vizează următoarele aspecte:

Schimbul de informații despre unitățile române și turce desfășurate care cooperează în cadrul OBSH și modalitățile operaționale;

Schimbul de informații despre vasele suspecte care intră în și ies din Marea Neagră;

Schimbul de informații privind condițiile de mediu cu impact asupra operațiunilor maritime;

Schimbul de informații privind navigația potențial vulnerabilă la amenințări asimetrice, cum ar fi navele cargo care transportă încărcături explozive;

Schimbul de date referitor la vasele care își schimbă numele, pavilionul și numerele IMO – Organizația Maritimă Internațională;

Schimbul de date privind vasele la bordul cărora se află membri ai echipajelor care sunt suspectați că ar fi implicați în activități teroriste sau ilegale.

Comunicațiile între comandamentele naționale și OBSH PCC/ Eregly sunt asigurate cu mijloace telefonice, internet și fax securizate.

Comunicațiile între forțele și mijloacele participante (inclusiv cele aeriene) pe mare se desfășoară prin radio VHF, UHF și HF (limba engleză este utilizată folosindu-se coduri speciale de abreviere care sunt elaborate în comun), comunicații „PC to PC”, comunicații vizuale (pavilioane de semnalizare și/ sau lumini de semnalizare).

5.5. MISIUNILE

Misiunea Operației „BLACK SEA HARMONY” constă în conducerea de operații maritime periodice de supraveghere în ariile de jurisdicție navală și aeriană conform legislației internaționale, conducerea operațiilor de recunoaștere cu privire la navele suspecte, urmărirea/ supravegherea acestora, prezența forțelor navale pe rutele de trafic ale navelor comerciale.

Punctual misiunile OBSH sunt :

realizarea siguranței navigației și securității maritime în Marea Neagră în conformitate cu dreptul internațional, acordurile regionale, legislația națională și MoU OBSH.

realizarea schimbului de informații în cadrul OBSH între Comandamentul Forțelor Navale Turce și Forțele Navale ale țărilor membre;

participarea la realizarea securității maritime la nivel global și regional;

creșterea încrederii și securității în domeniul naval în Marea Neagră;

diversificarea nivelurilor de cooperare în cadrul inițiativelor regionale;

prezenta navală sistematică pe mare și fluviu.

Cunoașterea situației navelor pe rutele maritime spre și dinspre porturile turcești și strâmtoarea Bosfor se va realiza prin:

monitorizarea situației navale;

supraveghere sistematică;

recunoașterea și identificarea navelor;

cooperarea și schimbul de informații cu OBSH PCC Eregli.

Cunoașterea situaței navelor comerciale aflate în porturile românești:

relaționarea cu autoritățile portuare pentru primirea informațiilor solicitate

Cunoaștera navelor suspecte:

monitorizarea situației poziției și activităților desfășurate de navele suspecte

recunoașterea și identificarea navelor suspecte

urmărirea și însoțirea navelor suspecte, dacă se impune

cooperarea și schimbul de informații cu OBSH PCC Eregli

Realizarea securității navale în Marea Neagră și diversificarea acțiunilor de cooperare:

cooperarea și schimbul de informații cu OBSH PCC Eregli

notificarea autorităților naționale la apariția indicilor amenițărilor la adresa siguranței navigației și securității maritime

5.6. ASPECTE JURIDICE

Acțiunile Forțelor Navale pentru îndeplinirea misiunilor se desfășoară în aria de jurisdicție proprie ce cuprinde marea teritorială, zona contiguă și zona economică exclusivă.

De exemplu, România are jurisdicție exclusivă, în apele maritime interioare, în zona mării teritoriale, în zona contiguă și în zona economică exclusivă, Inclusiv asupra insulelor artificiale, instalațiilor și lucrărilor, având dreptul de a exercita controlul pentru prevenirea infracțiunilor și a altor încălcări privind legile și reglementările sale în domeniul vamal, fiscal, sanitar și al imigrației, precum și în legătură cu legile și regulamentele privind securitatea.

Trecerea inofensivă a navelor străine prin marea teritorială a României se efectuează în condițiile stabilite de prevederile legii naționale în vigoare și de alte reglementări în vigoare, cu respectarea normelor dreptului internațional.

Navele militare străine, submarinele și celelalte vehicule submersibile, precum și navele sub pavilion străin folosite pentru servicii guvernamentale pot intra în marea teritorială, în porturi și rade numai cu aprobarea prealabilă a guvernului român, exceptându-se cazurile de avarie sau adăpostire de furtună. Aprobarea se solicită, de regula, cu cel puțin 30 de zile înainte de data la care ar urma sâ aibă Ioc trecerea prin marea teritorială sau vizitarea porturilor sau radelor, cu excepția cazurilor când între țara tranzitată și statul pavilionului s-a convenit altfel.

O navă străină folosită în scopuri comerciale poate fi urmărită de navele participante la OBSH în afara mării teritoriale a statului respectiv și poate fi reținută pentru a fi trasă la răspundere, dacă există motive întemeiate să se creadă că acea navă a încălcat legile și reglementările statului tranzitat pe timpul cât s-a aflat în apele maritime interioare, în marea teritorială, în zona contiguă sau în zona economică exclusivă.

5.7. EVALUAREA AMENINȚĂRILOR

Ca urmare a creșterii volumului traficului mondial Marea Neagră a devenit o importantă rută de tranzit pentru resurse energetice, persoane și marfă. Astfel, apare posibilitatea ca traficul maritim să fie folosit pentru destabilizarea securității regionale.

Amenințările la adresa securității maritime în spațiul Mării Negre pot fi asimetrice, de natură non-militară, precum:

terorismul;

crima organizată (trafic de droguri, migrație clandestină, trafic de persoane, contrabandă cu armament, trafic ilegal de arme de distrugere în masă, sisteme de lansare și materiale adiționale);

amenințări ecologice (poluare marină generată prin accident, eroare umană sau deliberat.

În zona adiacentă regiunilor cu potențial terorist ridicat (Orientul Mijlociu și Asia Centrală), activează un mare număr de orgarinizații teroriste. Acestea sunt tot mai legate de terorismul internațional, în special prin intermediul rețelei Al-Qaeda, care are interes în atragerea acestora în lupta împotriva coaliției intemaționale antiteroriste.

La această dată nu sunt indicii certe despre existența traficului sistematic de persoane însă acesta poate prolifera prin intermediul căilor de comunicații maritime. Imigrația ilegală prezentă în regiune precum și în alte regiuni ale Europei, Asiei ș Orientului Mijlociu, care până în prezent foloseau ruțele terestre, a început timid să-ș facă simțită prezența pe rutele maritime din Marea Neagră.

Nu sunt indici că în bazinul Mării Negre rutele maritime sunt folosite pentru traficul de droguri. Substanțele narcotice care provin în principal din Afganistan și Orientul Mijlociu, având ca destinație Europa sunt transportate în principal pe uscat, rutele comerciale din Marea Neagră ar putea fi folosite ca rute de tranzit alternativ sau pentru cazuri izolate de trafic.

Nu au fost raportate până în prezent cazuri de trafic ilegal cu arme de distrugere în masă și a purtătorilor acestora, însă această situație nu poate fi ignorată dată fiind natura cu totul specială și implicațiile efectelor folosirii acestora. Traficul ilegal de armament și muniție poate fi stimulat de existența în zonă a unor focare de conflict, a unor mari depozite de arme (Transnistria, Caucazul de Nord și de Sud) și a numeroaselor structuri paramilitare (cecene, transnistrene), astfel o parte a armamentului traficat putând fi transportat prin porturile de la Marea Neagră, rutele maritime de contrabandă fiind considerate de traficanți mai sigure decât cele terestre, în special datorită toleranței interesate a autorităților portuare din regiune.

În Marea Neagră nu au avut loc incidente care să aibă consecințe catastrofale legate de afectarea sistemului ecologic, însă au fost semnalate câteva incidentc cauzate de fenomene hidrometeorologice extreme și de eroare umană. Totuși, au fost raportate câteva cazuri de deversări de deșeuri industriale fără a avea un impact major asupra mediului marin.

Există posibilitatea ca principalele căi de comunicații maritime să devină rute de tranzit pentru scopuri ilegale și în acest sens navele comerciale constituie principalul obiectiv al supravegherii maritime, acțiune în care sunt implicate autoritățile naționale ale statelor riverane Mării Negre.

Riscurile asimetrice pot ti amplificate și de existența unor vulnerabilități, cum ar ft capacitate insuficientă de controlare a traficului cu containere și lipsa unor baze de date interconectate privind monitorizarea traficului naval intern și extern, posibilitatea limitată de supraveghere a traficului naval din apele maritime de frontieră și zonele economice exclusive ale țărilor riverane.

Deși există cazuri izolate de acțiuni ilegale în sfera maritimă a Mării Negre, știm că riscurile asimetrice și acțiunile ilegale din zonă au potențialul de a se amplifica și a se transforma în adevărate amenințări, dacă nu sunt luate măsuri de intimidare a acestora. Știm, de asemenea, că nu există activitate ilegală sistematică în sfera maritimă a Mării Ne gre. Deși ilegalitatea există izolat și la un nivel scăzut, trebuie să ne referim la paradigma celor 3D, pentru a face față acestor riscuri:

„Deny” – împiedicarea eventualilor teroriști în a utiliza zona maritimă a Mării Negre

„Disrupt” – întreruperea activităților ilegale din zona maritimă a Mării Negre

„Develop” – în final, trebuie să dezvoltăm un mecanism eficient în schimbul de informații pentru a spori cooperarea între statele riverane învecinate în lupta împotriva terorismului și prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă, ca și a altor activități maritime ilegale.

5.8. ACȚIUNI

Acțiunile sunt îndreptate împotriva navelor suspecte, respectiv acele nave care folosesc rute maritime obișnuite sau neobișnuite și asupra cărora există indicii că sunt implicate în activități cum ar fi terorismul, traficul ilicit cu arme de distrugere în masă, mijloacele lor de lansare la țintă și materialele conexe, precum și în alte activități ilegale care pot crea riscuri la adresa securității maritime și care presupun o observare și o monitorizare atentă.

Navele comerciale vor fi analizate pe baza criteriilor de clasificare a navelor suspecte și în cazul în care una dintre nave va fi clasificată ca suspectă, unitatea OBSH (nava, elicopterul, centrul) care face analiza va completa și înainta în cel mai scurt timp fișa navei suspecte pe baza informațiilor de care dispune.

Zilnic, NCC OBSH Constanța împreună cu PCC OBSH Eregli compară și actualizează lista navelor suspecte. În situația în care există informații credibile despre orice navă suspectată că ar fi implicată în activități teroriste, trafic ilicit cu arme de distrugere în masă, mijloacele lor de livrare și materiale conexe, precum și în alte activități ilegale generatoare de riscuri maritime, părțile se pot consulta reciproc, să desfășoare inspecții consimțite la bordul navelor sau vizite în porturi în conformitate cu dreptul internațional și regulile naționale.

Zona de operații va fi supravegheată electronic permanent de către forțele și mijloacele radiolectronice.

Navele aflate la instrucție în raioane maritime și fluviale contribuie permanent la îndeplinirea obiectivelor OBSH, astfel:

Navele participante la OBSH vor acționa astfel:

intervenție rapidă cu nava de intervenție la mare/fluviu timp;

acțiuni „la chemare" și executarea patrulărilor, cu navele nominalizate;

prezența navală sistematică în aria de jurisdicție proprie, care se va realiza astfel:

cu nave aflate la instrucție pe mare pe durata planificată a ieșirii. Acestea vor executa activitățile specifice de instrucție pe mare și activități în cadrul OBSH;

cu navele de intervenție la mare aflate în serviciul de luptă „Garda cu nave";

cu navele de intervenție la fluviu aflate în serviciul de „Garda cu nave", acestea la ordin vor executa marș către altă locație de unde execută din staționare misiunea;

elicopterele navalizate execută identificare din aer la limita zonei contigue;

forțele Gărzii de Coastă acționează la solicitarea Forțelor Navale pe bază de informații;

efectivele Poliției de Frontieră acționează în baza notificărilor Forțelor Navale pentru inspecții la bordul navelor suspecte.

Prevenirea și combaterea activităților, se realizează prin:

activități informativ-operative derulate în domeniul pazei și apărării obiectivelor din zona de responsabilitate a OBSH;

forme speciale de descurajare pentru asigurarea pazei și apărării obiectivelor din zona de responsabilitate conform obiectivelor OBSH, potențial vizate de acțiuni teroriste; intervenția cu mijloacele specifice structurilor desemnate să participe la operațiune;

activități de instruire și perfecționare profesională în sensul îndeplinirii misiunilor ce decurg din MoU OBSH;

activități de organizare și executare a intervenției antiteroriste/ contrateroriste.

ROE OBSH înglobează reguli de angajare, în strictă conformitate cu legislația națională, pentru următoarele acțiuni: interogarea;

urmărirea și însoțirea navelor suspecte; inspecția/controlul în mare la bordul navelor cooperante; inspecția/controlul în port la bordul navelor cooperante.

5.9. MODUL DE DISTRIBUIRE A MISIUNILOR ÎN ROMÂNIA

5.9.1. FORȚELE NAVALE

Forțele Navale Române participa la operația OBSH cu navele maritime, sistemul de supraveghere de la litoral și chiar și cu navele fluviale. Dintre navele existente la această dată, în Forțele Navale, pot executa misiuni în cadrul operației navele de tip fregată, corvetă, dragor maritim, navele din clasa „Croitor”, și o parte dintre navele fluviale.

Structurile aparținând Forțelor Navale sub conducerea Componentei Operaționale Navale vor executa supravegherea și monitorizarea traficului naval, descoperirea, identificarea, urmărirea și controlul/ boarding-ul acceptat al navelor suspecte în zona de responsabilitate românească, astfel:

a) supravegherea prin radiolocație cu posturile radiotehnice de la litoral, după un grafic de funcționare, care să asigure acoperirea permanentă a zonei de responsabilitate în limita bătăii de radiolocație, raportând imediat datele și informațiile la Componenta Operațională Navală;

b) supravegherea maritimă episodică, executată de către nave, vizual și prin radiolocație, folosind procedeul de patrulare în sector, într-un regim de marș care să asigure descoperirea țintelor în întregul raion repartizat, combinat cu poziționare pe direcții de interes;

c) supravegherea maritimă executată de către nave fluviale, la gurile Dunării (Sulina și Sfântu Gheorghe) și pe Dunărea maritimă;

d) identificarea țintelor descoperite cu mijloacele proprii ale navelor, sau cu cele ale sistemului de supraveghere de la litoral, se execută de către nave, prin apropierea la distanța de vizibilitate și aplicarea procedurilor standard de interogare, prin radiotelefon sau voce, asupra datelor navei, denumirii internaționale a acesteia, încărcăturii și destinației;

e) verificarea încărcăturii navelor suspecte se execută în cooperare cu reprezentanții poliției de frontieră, prin trimiterea la bordul navei comerciale, cu acordul comandantului acesteia, a echipei de boarding;

f) raportarea rezultatelor identificării țintelor și ale inspecțiilor efectuate la bord la Componenta Operațională Navală, care va transmite datele obținute autorităților române implicate în OBSH și apoi la Centrul Principal de Coordonare a OBSH/ Eregli.

Navele care participă la OBSH se pot afla în următoarele situații:

a) Serviciul de luptă „Garda cu nave” (navă de intervenție la mare/fluviu);

b) Serviciul de intervenție OBSH (nave nominalizate și planificate pentru intervenție la chemare pentru misiuni OBSH).

Fiecare tip de navă poate acționa în cadrul OBSH din următoarele poziții:

a) locurile de dislocare permanentă, pe baza informațiilor primite de la Componenta Operațională Navală, într-un interval de timp suficient pentru eficacitatea intervenției (pentru situații de rutină, cu grad redus de risc);

b) poziții de așteptare pe mare, la gurile Dunării, pe fluviu, pe baza informațiilor primite de la Componenta Operațională Navală (pentru situații cu grad de risc mediu);

c) patrulare în zona maritimă de responsabilitate, pe baza schimbului reciproc de informații între nave și Componenta Operațională Navală (pentru situații cu grad de risc ridicat și pe timpul ieșirilor pe mare planificate);

d) trecerea la executarea serviciului de luptă „Garda cu nave” cu echipajul la bord și cu nava aflată în serviciu în raionul maritim de interes (pentru situații cu grad de risc foarte ridicat).

Recunoașterea și identificarea navelor comerciale sau de pescuit suspecte se va realiza pe baza listelor furnizate de NATO sau de către autoritățile naționale competente.

Interogarea, urmărirea și însoțirea navelor suspecte se vor organiza conform procedurilor NATO. Controlul și inspecția la bord se vor executa în cooperare cu navele și personalul Poliției de Frontieră.

Nu este permisă utilizarea armamentului de artilerie de la bordul navelor militare. Armamentul individual al personalului de boarding poate fi folosit numai pentru autoapărare în condițiile stabilite de Legea Nr. 122 din 15 iunie 2011 privind regimul armelor, dispozitivelor militare și munițiilor deținute de Ministerul Apărării Naționale și de forțele armate străine pe teritoriul României.

Zona de responsabilitate românească pentru OBSH este cuprinsă între paralela Vama Veche la sud, paralela Cardon la nord, incluzând: marea teritorială, zona contiguă și zona economică exclusivă, Delta și Dunărea maritimă.

Marea teritorială a României cuprinde fâșia de mare adiacentă țărmului ori, după caz, apelor maritime interioare, având lățimea de 12 mile marine, măsurată de la liniile de bază, limitele care constituie practic frontiera maritimă a țării. În această zonă, responsabilitatea exercitării autorității naționale revine în principal navelor Poliției de Frontieră, Forțele Navale acționând de regulă în sprijinul lor.

Zona contiguă a României este fâșia de mare adiacentă mării teritoriale, care se întinde spre largul mării până la distanța de 24 mile marine, măsurată de la liniile de bază. În zona contiguă, România exercită controlul pentru prevenirea și reprimarea încălcărilor a legilor și reglementărilor sale din domeniul vamal, fiscal, sanitar și al trecerii frontierei de stat.

Zona economică exclusivă a României este spațiul maritim adiacent țărmului românesc la Marea Neagră, situat dincolo de limita apelor mării teritoriale, în care România își exercită drepturi suverane și jurisdicția asupra resurselor naturale, precum și în ceea ce privește diferitele activități legate de explorarea, exploatarea, protecția, conservarea mediului și gestionarea acestora.

Cooperarea în cadrul OBSH se adresează inclusiv celorlalte autorități naționale cu competențe în domeniu, nu numai Forțelor Nvale. Cooperarea este realizată în scopul apărării și promovării intereselor statului român, concomitent cu participarea activă la întărirea stabilității și securității regionale și globale, astfel:

5.9.2. SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAȚII

Pune la dispoziție date și informații care prezintă interes pentru misiunile și activitățile ce fac obiectul cooperării și care, potrivit legii, constituie amenințări la adresa securității naționale a României conform modelelor stabilite.

Execută intervenția antiteroristă și contrateroristă, independent sau în cooperare cu alte forțe abilitate, respectiv controlul tehnic antiterorist al zonei unui eventual incident, în scopul descoperirii și neutralizării unor eventuale alte dispozitive explozive, și participă, în cooperare cu alte instituții abilitate, la investigarea post-explozie.

5.9.3. MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR

Pune la dispoziția Părților datele și informațiile deținute care prezintă interes pentru misiunile și activitățile ce fac obiectul cooperării conform modelelor stabilite.

Structurile MAI care cooperează în cadrul OBSH sunt: Poliția de Frontieră prin Centrul Operațional de Coordonare, Direcția Generală Management Operațional (DGMO) prin Centrul Operațional de Comandă, Direcția Generală de Informații și Protecție Internă și Direcția Generală pentru Comunicații și Tehnologia Informației. Structura teritorială din MAI care cooperează direct cu CNC OBSH Constanța este Garda de Costă prin CCC SCOMAR Constanța.

5.9.4. SERVICIUL DE INFORMAȚII EXTERNE

Asigură suportul informativ Părților, sens în care pune la dispoziția acestora date și informații de interes în vederea prevenirii și combaterii amenințărilor transfrontaliere la adresa securității naționale/regionale conform modelelor stabilite.

5.9.5. MINISTERUL TRANSPORTURILOR ȘI INFRASTRUCTURII

Pune la dispoziție informațiile necesare îndeplinirii misiunilor proprii care prezintă interes pentru activitățile ce fac obiectul cooperării conform modelelor stabilite.

Organizează activitățile specifice pentru participarea la acțiuni împreună cu structurile MApN, pentru îndeplinirea misiunilor comune.

Structura MTI care cooperează în cadrul OBSH, este Autoritatea Navală Română (ANR), prin Centrul Maritim de Coordonare.

5.9.6. MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE

La solicitarea SMFN Autoritatea Națională a Vămilor (ANV), prin Biroul „Echipaje Mobile" din cadrul Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța, va efectua controlul vamal al navelor în porturile românești indicate și pune la dispoziție informațiile necesare îndeplinirii misiunilor proprii care prezintă interes pentru activitățile ce fac obiectul cooperării conform modelelor stabilite.

Pentru evitarea duplicării eforturilor privind prezența navală în raioanele de supraveghere, se cooperează cu Garda de Coastă. Schimbul de informații se realizează permanent între NCC OBSH Constanța și Garda de Coastă, conform procedurilor operaționale comune și a graficului de prezență navală stabilit.

Prezența navală în raioanele de supraveghere este monitorizată și condusă permanent de către CON, în strânsă coordonare cu acțiunile întreprinse de către navele Gărzii de Coastă implicate în OBSH.

5.10. CONCLUZII

Cooperarea navală regională trebuie să devină factorul cel mai important pentru consolidarea stabilității, securității și păcii statelor riverane regiunii Mării Negre, precum și un instrument eficient în combaterea activităților ilicite, prin prezența activă a navelor pe mare.

Viitorul cooperării regionale în domeniul securității navele are în vedere promovarea principiului diviziunii muncii între inițiativele regionale existente (BLACKSEAFOR și BLACK SEA HARMONY), în scopul prevenirii amenințărilor asimetrice la adresa securității în bazinul Mării Negre. La acest capitol BLACKSEAFOR trebuie să se rezume la un profil concentrat asupra activităților de instruire, experiența acumulată în cadrul acestei inițiative urmând a fi folosită din punct de vedere operațional în cadrul BLACK SEA HARMONY. Astfel, în contextul afilierii BLACK SEA HARMONY la Operația NATO Active Endeavour și al cooperării NATO, din punct de vedere operațional eforturile regionale în domeniu vor trebui să se concentreze asupra cooperării în cadrul acestei inițiative.

Această prezență a Forțelor Navale în Marea Neagră contribuie la:

a) creșterea contribuției și influenței în domeniul securității Mării Negre;

b) consolidarea capacităților de răspuns ale la amenințările asimetrice din domeniul maritim;

c) securizarea apelor de jurisdicție naționale, parte a frontierei estice a NATO și UE;

d) întregirea „imaginii” NATO despre securitatea Mării Negre, în conexiune cu cea asupra Mării Mediterane.

Având in vedere participarea anuală a Forțelor Navale Române în cadrul BLACKSEAFOR și deschiderea spre cooperare față de inițiativa Turciei privind OPERAȚIA BLACK SEA HARMONY trebuie analizate implicațiile politico militare în desfășurarea și menținerea acestor inițiative regionale. Un punct de vedere ar fi menținerea celor două inițiative regionale de securitate ca în momentul de față sau contopirea celor două operații și constituirea unei singure forțe în Marea Neagră însumând misiunile acestora. Formarea unei singure forțe regionale cu participarea țărilor riverane Mării Negre nu poate asigura cooperarea și conectarea permanentă cu NATO și aliații occidentali. Din analiza implicațiilor politico militare rezultă că menținerea celor două initiative regionale, păstrându-se specificul misiunilor acestora pentru dezvoltarea relațiilor reciproce între statele riverane dar și pentru asigurarea securității și stabilității in Marea Neagră, rămâne singura soluție viabilă în momentul de față.

CONCLUZII

Caracterul deschis pe care 1-a dobândit Marea Neagră după anul 1991 a înlesnit o cooperare multiplă, ( bilaterală, trilaterală, subregională și regională ) între actorii din arealul pontic. Trecerea în revistă a evoluțiilor din ultima vreme arată că Marea Neagră a devenit o mare deschisă. La acest statut a mai contribuit însă și un alt fapt – inagurarea, la 25 septembrie 1992, a canalului Main – Dunăre. S-a creat astfel a cale navigabilă directă între Marea Neagră și Marea Nordului. Prin aceasta, strâmtorile Bosfor și Dardanele și-au diminuat într-o anumită măsură valoarea, accesul la Oceanul Planetar realizându-se și prin noua rută fluvială Rin-Main-Dunăre. în acest context să subliniem și importanța economică dar și strategică a României, care controlează cele două terminaluri pontice ale căii fluviale continentale: gurile Dunării și canalul Dunăre – Marea Neagră.

Procesul de extindere al NATO și UE a adus comunitatea europeană și euro-atlantică pe coasta de vest, modificând percepția conform căreia „zona Mării Negre este periferia Europei și un lac rusesc" și crescând rolul geopolitic de interfață cu Asia Centrală și Orientul Mijlociu.

De asemenea, victoria Revoluției Trandafirilor din Georgia (decembrie 2003), precum și a Revoluției Portocalii din Ucraina (ianuarie 2005) au deschis calea unui nou moment prielnic pentru avansarea „ofensivei democrației și libertății" în spațiul Mării Negre, dincolo de Ucraina, Georgia și Moldova. Mai mult, solidaritatea populației din Georgia, Ucraina și Moldova a permis extinderea frontierei libertății în regiunea Mării Negre, generând schimbări importante în cadrul reformei societății civile. Acest proces de înrădăcinare a democrației ar uni, pentru totdeauna, comunitatea transatlantică, reprezentată de statele membre NATO, cu statele ex-sovietice și cele din Orientul Mijlociu Extins și ar include Marea Neagră în Europa, acolo unde, de altfel, îi și este locul.

Marea Neagră capătă noi percepții și dimensiuni în ecuația stabilității regionale, determinate, pe de o parte, de interesele economice ce se interferează în zonă, iar pe de altă parte, de evoluția evenimentelor politico-militare din proximitatea acesteia. Putem vorbi de tripla calitate a regiunii: platforma proiectării forței militare în Asia și în Orientul Mijlociu, zonă tampon pentru amenințări asimetrice și zone cheie pentru testarea capacității de propagare a democrației și securității în afara Europei.

Controlul și gestionarea acestui spațiu reprezintă, în condițiile actuale, nu numai o provocare ce va suscita orgolii și interese în cadrul unei competiții economice acerbe, ci și necesitatea armonizării eforturilor pentru dezvoltarea și materializarea unor proiecte de cooperare și întărire a securității.

În fine, factorul energetic și interesele strategice de combatere a terorismului și ale altor amenințări non-convenționale din regiune justifică apariția și implicarea profundă a unei alte mari puteri în gestionarea și controlul mediului de securitate regional – Statele Unite. Sporirea prezenței militare americane în Turcia, cât și prezența unor trupe specializate în lupta anti-guerilla în state precum Georgia, iar, mai recent, dislocarea de baze militare în România și Bulgaria sunt factori care permit o cuantificare a importanței regiunii pentru factorii de decizie la Washington. Slăbiciunea Rusiei și apariția energică a altor actori globali în regiune au făcut experții ruși să vorbească de generarea unui pluralism geopolitic în acest spațiu, în ființă și azi.

Dincolo de aceste evoluții, statele regiunii Mării Negre au încercat și, în cea mai mare parte, au și reușit să găsească propriile răspunsuri la datele și evoluțiile înregistrate la nivelul mediului de securitate regional. Expresia materială a acestor soluții o reprezintă acordurile de colaborare și structurile de acțiune în domeniul securității militare și de altă natură edificate de către statele regiunii în anii post-Război Rece.

În fine, deși coexistă cu perioade de deschidere și relativă libertate a regimului navigației și comerțului în Marea Neagră și pe Dunăre, ca o permanență a regiunii și caracteristicilor sale geopolitice se impune lupta între diverși actori ce s-au afirmat în timp în acest areal și în vecinătatea sa, pentru controlul relativ sau absolut al regiunii. Greci, bizantini, otomani sau ruși, cu toții, au conceput statutul lor de putere regională ori continentală în strânsă legătură cu controlul exercitat asupra acestei zone geografice și geopolitice și asupra resurselor sale explicite ori implicite.

Astăzi, în contextul nou creat de extinderea proceselor de democratizare, există oportunitatea și posibilitatea de a se conferi noi dimensiuni orientărilor și obiectivelor comune îndreptate spre cooperare și conlucrare, care asigură cunoașterea, prevenirea și contracararea factorilor de risc și amenințărilor la adresa securității și stabilității zonei. Aceasta este în interesul și beneficiul tuturor statelor din zonă, dar și din alte spații. Pentru România, dezvoltarea cooperării și întărirea secu rității și stabilității în regiunea Mării Negre pot contribui la întărirea și amplificarea relațiilor cu Republica Moldova.

Odată cu integrarea tot mai accentuată a regiunii Mării Negre, împreună cu spațiile Asiei Centrale și Orientului Mijlociu, în procesele de mondializare economică, sunt dezirabile și posibile următoarele acțiuni:

– menținerea și dezvoltarea formulelor preexistente de cooperare intraregională, inclusiv prin implicarea mai activă a Uniunii Europene și a statelor membre NATO, precum și a celor care participă în acțiunile de parteneriat, prin PfP, PAP și EAPC;

– atragerea în formule de cooperare eficiente a unor state neriverane democratice, care manifestă interes în acest sens și pot aduce un real plus de securitate regiunii;

– menținerea și dezvoltarea actualelor mecanisme de schimb de informații la nivelul regiunii Mării Negre, îndeosebi pentru sprijinul cooperării pe problemele de securitate „soft” (identificarea, prevenirea și contracararea amenințărilor transfrontaliere și acțiunile de combatere a fenomenului crimei organizate).

Deși, în prezent, există o largă infrastructură organizațională ce se ocupă cu probleme de securitate din toate domeniile și la toate nivelurile, este nevoie de noi domenii, modalități și posibilități de cooperare internațională multilaterală atât în zona Mării Negre, cât și în regiunea extinsă a acesteia:

1. Întărirea eforturilor de reconstrucție regională alături de Organizația pentru Cooperare Economică la Marea Neagră și concentrarea acestora pe accentuarea interacțiunilor dintre actorii regionali, cu scopul creării unei imagini unitare asupra a tot ceea ce înseamnă Marea Neagră;întărirea legăturilor de cooperare dintre OCEMN și UE.

2. Inițierea, în cadrul organizațiilor regionale, a unor proiecte comune în domenii diverse (energie, transporturi, mediu, turism etc.)

3. Principalele organizații internaționale care acționează în regiune – cum ar fi NATO, UE sau OSCE – ar trebui să elaboreze și să implementeze o strategie direcționată către încurajarea cooperării, stabilității, relațiilor de bună vecinătate și dezvoltării economice subregionale și regionale.

4. Dezvoltarea unei noi strategii euro-atlantice pentru zona și regiunea extinsă a Mării Negre, care să pornească de la faptul că democrațiile nord-americane și europene recunosc miza morală și politică ce însoțește rezultatul implementării unei asemenea strategii.

5. Așa cum UE a numit un Reprezentant Special pentru Caucazul de Sud, atât aceasta, cât și celelalte organizații internaționale de securitate ar trebui să creeze mecanisme și instrumente pentru evaluarea și supravegherea „conflictelor înghețate” de la Marea Neagră și din regiunea sa extinsă.

6. Crearea unor relații strânse de cooperare între societatea civilă din statele din zona și din regiunea extinsă a Mării Negre și diversele organizații și instituții ce activează aici, cu scopul creării unei culturi de securitate comune.

7. Implicarea mult mai activă a societății civile din statele din regiune în gestionarea crizelor ecologice de aici și crearea unei culturi comune pentru conservarea mediului din și din jurul Mării Negre.

8. Extinderea rețelelor trans-europene de transport, energie și telecomunicații astfel încât să acopere țările din regiunea Mării Negre și să le permită comunicarea directă cu centrele de putere euroatlantice.

9. Folosirea experienței țărilor din ultimul val de lărgire a NATO pentru îmbunătățirea sau crearea Planurilor de Acțiune pentru Parteneriatul Individual dintre Alianță și candidatele din zona sau regiunea extinsă a Mării Negre, în conformitate cu strategia NATO pentru aceasta.

10. Crearea, cu ajutorul organizațiilor internaționale de securitate, a unor mecanisme de prevenire a conflictelor și gestionare a crizelor în zona și regiunea extinsă a Mării Negre.

11.Dezvoltarea de către țările din jurul Mării Negre a unei identități regionale și implicarea acestora în cooperare susținută. Intențiile în acest sens au fost făcute publice cu 15 ani în urmă, însă progresele nu au apărut.Problemele, actorii și interesele implicate au creat alte priorități politice, care urmăresc preponderent vechile tipare geopolitice.

Așadar, stabilitatea și securitatea de durată a zonei și regiunii extinse a Mării Negre pot fi realizate numai printr-o abordare multilaterală, care să includă o mare varietate de instrumente, cu accent pe cele de natură non-militară. Acestea ar trebui să vizeze, în primul rând, consolidarea democrației și dezvoltarea durabilă a țărilor din regiune, întrucât riscurile, pericolele și amenințările enunțate anterior nu pot fi contracarate pe un fond de neîncredere în propriile instituții și de instabilitate internă.

LISTA ABREVIERILO

De exemplu

UE Uniunea Europeană

Pagină albă

LISTA ANEXELOR

Anexa nr.1 Organizarea Forțelor Navale pentru OBSH.

Anexa nr.2 Extras din Ordinul 16/2012 privind misiunile de urmărire, inspectare și reținere a navelor sau ambarcațiunilor suspecte, executate de navele militare aparținând Ministerului Apărării Naționale.

Anexa nr.1

Organizarea Forțelor Navale pentru OBSH

d

cooperare

conducere

Anexa nr.1

Extras din Ordinul 16/2012 privind misiunile de urmărire, inspectare și reținere a navelor sau ambarcațiunilor suspecte, executate de navele militare aparținând Ministerului Apărării Naționale

Pentru aplicarea prevederilor art. 25 alin. (1), art. 35 alin. (6) si art. 57 din Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al marii teritoriale, al zonei contigue si al zonei economice exclusive ale Romaniei, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, ale art. 3 din Memorandumul de intelegere dintre Guvernul Romaniei si Guvernul Republicii Turcia privind cooperarea in cadrul Operatiunii Black Sea Harmony, semnat la Istanbul la 31 martie 2009, ratificat prin Legea nr. 114/2010, si ale art. 2 si art. 11 din Legea nr. 121/2011 privind participarea fortelor armate la misiuni si operatii in afara teritoriului statului roman, ministrul apararii nationale emite prezentul ordin:

Art. 1. – (1) Navele militare apartinand Ministerului Apararii Nationale, denumite in continuare navele militare, executa misiuni de urmarire, inspectare si retinere a navelor sau ambarcatiunilor suspecte, in zonele de responsabilitate, la ordinul sefului Statului Major General sau al comandantului comandamentului NATO/UE/fortei multinationale care exercita temporar controlul operational asupra acestor nave militare sau al inlocuitorului legal, comunicat pentru fiecare situatie, dupa identificarea, certificarea si validarea unuia dintre criteriile de comportament suspect.

(2) Urmarirea navelor sau ambarcatiunilor suspecte consta in setul de actiuni specifice privind cautarea, descoperirea, identificarea, mentinerea contactului vizual sau radiotehnic, interogarea, devierea si redirectionarea, executate succesiv sau selectiv, in functie de situatie.

  (3) Inspectarea navelor sau a ambarcatiunilor suspecte reprezinta controlul propriu-zis al acestora si presupune trimiterea de la nava militara la bordul navei sau ambarcatiunii inspectate a echipei specializate in obtinerea de informatii si probe suplimentare, pentru validarea/invalidarea statutului navei sau ambarcatiunii in cauza; inspectarea nu are caracterul unei perchezitii, dar include dreptul de a verifica personalul, documentele si incarcatura navei sau ambarcatiunii inspectate.

   (4) Retinerea navelor sau ambarcatiunilor suspecte se materializeaza prin lipsirea de libertatea de deplasare, dupa incalcarea de catre acestea a regulilor stabilite in cadrul zonei de responsabilitate, insotirea in portul desemnat si predarea catre autoritatile competente; retinerea implica si persoanele aflate la bordul navelor sau ambarcatiunilor suspecte, cu exceptia urgentelor medicale.

Art. 5. –   Pentru executarea misiunilor de urmarire, inspectare si retinere a navelor si ambarcatiunilor suspecte, navele militare indeplinesc urmatoarele sarcini specifice:

   a) supravegherea traficului naval;

   b) monitorizarea navelor si ambarcatiunilor aflate in lista contactelor de interes;

   c) cautarea, descoperirea, identificarea si interogarea navelor si ambarcatiunilor;

   d) devierea navelor sau ambarcatiunilor de la itinerariul de navigatie, prin ocolire, neafectand destinatia acestora;

   e) redirectionarea navei sau ambarcatiunii suspecte catre o alta destinatie, prin suspendarea accesului sau restrictionarea drumului de intrare/iesire in/din port;

   f) aplicarea masurilor de suspendare temporara a dreptului de trecere inofensiva, stabilite impreuna cu autoritatile competente;

   g) informarea continua asupra situatiei si raportarea permanenta a actiunilor proprii.

   Art. 6. –   (1) O nava sau ambarcatiune se considera ca fiind suspecta in baza criteriilor de comportament.

   (2) Comportamentul suspect se apreciaza in raport cu identificarea voluntara, actiunea navei sau ambarcatiunii si/sau a echipajului.

   (3) Comportamentul suspect se identifica de catre personalul de specialitate de la bord, conform atributiilor specifice, se certifica de comandantul navei militare si se valideaza de seful Statului Major General sau de comandantul comandamentului NATO/UE/fortei multinationale care exercita temporar controlul operational asupra navei militare.

  (4) Criteriile de comportament suspect, asociate identificarii voluntare, sunt:

   a) nefunctionarea sistemului automat de identificare prevazut de Conventia internationala pentru ocrotirea vietii omenesti pe mare/SOLAS;

   b) neintroducerea datelor specifice in sistemul automat de identificare;

   c) introducerea de date eronate in sistemul automat de identificare;

   d) neidentificarea prin mijloacele de comunicare radio si/sau mijloacele opticovizuale prevazute in Regulamentul international pentru prevenirea abordajelor pe mare/COLREG;

   e) nearborarea pavilionului national al statului in care este inregistrata nava sau arborarea unui alt pavilion.

   (5) Criteriile de comportament suspect, asociate actiunii navei sau ambarcatiunii, sunt:

   a) navigatia in raioane si/sau pe itinerare atipice;

   b) transferul unor materiale si/sau persoane la/de la bord;

   c) lansarea de ambarcatiuni de la bord;

   d) necorelarea drumului navei cu planul de mars sau cu itinerariul de navigatie;

   e) existenta la vedere a armamentului si/sau munitiilor;

   f) interferarea cu actiunile navei militare sau stanjenirea manevrei acesteia;

   g) modificarea liniei de plutire si/sau a inscrisurilor de pe corpul si suprastructura navei.

   (6) Criteriile de comportament suspect, asociate actiunii echipajului, sunt:

   a) atitudine necooperanta, provocatoare si/sau agresiva;

   b) aruncarea de materiale ce pot prezenta un potential pericol pentru navigatie, indeosebi pe drumurile recomandate si pasele de acces;

   c) iluminarea zonei puntii de comanda a navei militare.

 Art. 7. –   (1) Inspectarea navelor sau ambarcatiunilor suspecte se executa cu echipe de inspectie organizate, instruite, echipate si dotate pentru acest scop, monitorizate si sprijinite de la bordul navei militare de catre echipa de protectie a fortei.

   (2) Inspectarea navei sau ambarcatiunii cooperante se executa cu echipa din organica navei militare.

   (3) Inspectarea navei sau ambarcatiunii necooperante se executa cu echipa din organica navei militare numai daca are in sprijin elemente de forte pentru operatii speciale sau echipa de forte pentru operatii speciale.

   (4) Inspectarea navei sau ambarcatiunii care se opune se executa exclusiv de catre echipa de forte pentru operatii speciale.

  (5) Pentru sprijinul inspectarii navei sau ambarcatiunii suspecte, echipa de protectie a fortei poate face uz de armamentul din dotare, in conditiile legii, in situatia in care echipa de inspectie este atacata pe timpul:

   a) apropierii de nava sau de ambarcatiunea suspecta;

   b) imbarcarii la bordul navei sau al ambarcatiunii suspecte;

   c) executarii propriu-zise a actiunii de inspectare;

   d) debarcarii de la bordul navei sau al ambarcatiunii suspecte;

   e) inapoierii la nava militara.

   (6) Pe timpul inspectarii navei sau ambarcatiunii suspecte, personalul echipelor de inspectie poate folosi forta fizica si armamentul individual din dotare numai in legitima aparare, in conditiile legii.

   Art. 8. –   (1) Navele militare si personalul ambarcat al acestora pot folosi armamentul de bord, respectiv armamentul din dotare, in conditiile legii, numai pentru indeplinirea misiunilor incredintate.

   (2) Dreptul de a ordona executarea focului revine comandantului navei militare, in conformitate cu regulile de angajare autorizate pentru misiune.

   Ministrul apararii nationale, 
Gabriel Oprea

Bucuresti, 4 februarie 2012.

Nr. M.16.

Anexa nr.1

Organizarea Forțelor Navale pentru OBSH

d

cooperare

conducere

Anexa nr.1

Extras din Ordinul 16/2012 privind misiunile de urmărire, inspectare și reținere a navelor sau ambarcațiunilor suspecte, executate de navele militare aparținând Ministerului Apărării Naționale

Pentru aplicarea prevederilor art. 25 alin. (1), art. 35 alin. (6) si art. 57 din Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al marii teritoriale, al zonei contigue si al zonei economice exclusive ale Romaniei, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, ale art. 3 din Memorandumul de intelegere dintre Guvernul Romaniei si Guvernul Republicii Turcia privind cooperarea in cadrul Operatiunii Black Sea Harmony, semnat la Istanbul la 31 martie 2009, ratificat prin Legea nr. 114/2010, si ale art. 2 si art. 11 din Legea nr. 121/2011 privind participarea fortelor armate la misiuni si operatii in afara teritoriului statului roman, ministrul apararii nationale emite prezentul ordin:

Art. 1. – (1) Navele militare apartinand Ministerului Apararii Nationale, denumite in continuare navele militare, executa misiuni de urmarire, inspectare si retinere a navelor sau ambarcatiunilor suspecte, in zonele de responsabilitate, la ordinul sefului Statului Major General sau al comandantului comandamentului NATO/UE/fortei multinationale care exercita temporar controlul operational asupra acestor nave militare sau al inlocuitorului legal, comunicat pentru fiecare situatie, dupa identificarea, certificarea si validarea unuia dintre criteriile de comportament suspect.

(2) Urmarirea navelor sau ambarcatiunilor suspecte consta in setul de actiuni specifice privind cautarea, descoperirea, identificarea, mentinerea contactului vizual sau radiotehnic, interogarea, devierea si redirectionarea, executate succesiv sau selectiv, in functie de situatie.

  (3) Inspectarea navelor sau a ambarcatiunilor suspecte reprezinta controlul propriu-zis al acestora si presupune trimiterea de la nava militara la bordul navei sau ambarcatiunii inspectate a echipei specializate in obtinerea de informatii si probe suplimentare, pentru validarea/invalidarea statutului navei sau ambarcatiunii in cauza; inspectarea nu are caracterul unei perchezitii, dar include dreptul de a verifica personalul, documentele si incarcatura navei sau ambarcatiunii inspectate.

   (4) Retinerea navelor sau ambarcatiunilor suspecte se materializeaza prin lipsirea de libertatea de deplasare, dupa incalcarea de catre acestea a regulilor stabilite in cadrul zonei de responsabilitate, insotirea in portul desemnat si predarea catre autoritatile competente; retinerea implica si persoanele aflate la bordul navelor sau ambarcatiunilor suspecte, cu exceptia urgentelor medicale.

Art. 5. –   Pentru executarea misiunilor de urmarire, inspectare si retinere a navelor si ambarcatiunilor suspecte, navele militare indeplinesc urmatoarele sarcini specifice:

   a) supravegherea traficului naval;

   b) monitorizarea navelor si ambarcatiunilor aflate in lista contactelor de interes;

   c) cautarea, descoperirea, identificarea si interogarea navelor si ambarcatiunilor;

   d) devierea navelor sau ambarcatiunilor de la itinerariul de navigatie, prin ocolire, neafectand destinatia acestora;

   e) redirectionarea navei sau ambarcatiunii suspecte catre o alta destinatie, prin suspendarea accesului sau restrictionarea drumului de intrare/iesire in/din port;

   f) aplicarea masurilor de suspendare temporara a dreptului de trecere inofensiva, stabilite impreuna cu autoritatile competente;

   g) informarea continua asupra situatiei si raportarea permanenta a actiunilor proprii.

   Art. 6. –   (1) O nava sau ambarcatiune se considera ca fiind suspecta in baza criteriilor de comportament.

   (2) Comportamentul suspect se apreciaza in raport cu identificarea voluntara, actiunea navei sau ambarcatiunii si/sau a echipajului.

   (3) Comportamentul suspect se identifica de catre personalul de specialitate de la bord, conform atributiilor specifice, se certifica de comandantul navei militare si se valideaza de seful Statului Major General sau de comandantul comandamentului NATO/UE/fortei multinationale care exercita temporar controlul operational asupra navei militare.

  (4) Criteriile de comportament suspect, asociate identificarii voluntare, sunt:

   a) nefunctionarea sistemului automat de identificare prevazut de Conventia internationala pentru ocrotirea vietii omenesti pe mare/SOLAS;

   b) neintroducerea datelor specifice in sistemul automat de identificare;

   c) introducerea de date eronate in sistemul automat de identificare;

   d) neidentificarea prin mijloacele de comunicare radio si/sau mijloacele opticovizuale prevazute in Regulamentul international pentru prevenirea abordajelor pe mare/COLREG;

   e) nearborarea pavilionului national al statului in care este inregistrata nava sau arborarea unui alt pavilion.

   (5) Criteriile de comportament suspect, asociate actiunii navei sau ambarcatiunii, sunt:

   a) navigatia in raioane si/sau pe itinerare atipice;

   b) transferul unor materiale si/sau persoane la/de la bord;

   c) lansarea de ambarcatiuni de la bord;

   d) necorelarea drumului navei cu planul de mars sau cu itinerariul de navigatie;

   e) existenta la vedere a armamentului si/sau munitiilor;

   f) interferarea cu actiunile navei militare sau stanjenirea manevrei acesteia;

   g) modificarea liniei de plutire si/sau a inscrisurilor de pe corpul si suprastructura navei.

   (6) Criteriile de comportament suspect, asociate actiunii echipajului, sunt:

   a) atitudine necooperanta, provocatoare si/sau agresiva;

   b) aruncarea de materiale ce pot prezenta un potential pericol pentru navigatie, indeosebi pe drumurile recomandate si pasele de acces;

   c) iluminarea zonei puntii de comanda a navei militare.

 Art. 7. –   (1) Inspectarea navelor sau ambarcatiunilor suspecte se executa cu echipe de inspectie organizate, instruite, echipate si dotate pentru acest scop, monitorizate si sprijinite de la bordul navei militare de catre echipa de protectie a fortei.

   (2) Inspectarea navei sau ambarcatiunii cooperante se executa cu echipa din organica navei militare.

   (3) Inspectarea navei sau ambarcatiunii necooperante se executa cu echipa din organica navei militare numai daca are in sprijin elemente de forte pentru operatii speciale sau echipa de forte pentru operatii speciale.

   (4) Inspectarea navei sau ambarcatiunii care se opune se executa exclusiv de catre echipa de forte pentru operatii speciale.

  (5) Pentru sprijinul inspectarii navei sau ambarcatiunii suspecte, echipa de protectie a fortei poate face uz de armamentul din dotare, in conditiile legii, in situatia in care echipa de inspectie este atacata pe timpul:

   a) apropierii de nava sau de ambarcatiunea suspecta;

   b) imbarcarii la bordul navei sau al ambarcatiunii suspecte;

   c) executarii propriu-zise a actiunii de inspectare;

   d) debarcarii de la bordul navei sau al ambarcatiunii suspecte;

   e) inapoierii la nava militara.

   (6) Pe timpul inspectarii navei sau ambarcatiunii suspecte, personalul echipelor de inspectie poate folosi forta fizica si armamentul individual din dotare numai in legitima aparare, in conditiile legii.

   Art. 8. –   (1) Navele militare si personalul ambarcat al acestora pot folosi armamentul de bord, respectiv armamentul din dotare, in conditiile legii, numai pentru indeplinirea misiunilor incredintate.

   (2) Dreptul de a ordona executarea focului revine comandantului navei militare, in conformitate cu regulile de angajare autorizate pentru misiune.

   Ministrul apararii nationale, 
Gabriel Oprea

Bucuresti, 4 februarie 2012.

Nr. M.16.