Organizatiei Natiunilor Unite Istorie Principii de Functionare

Capitolul I: Organizatiei Natiunilor Unite: istorie, principii de functionare.

Istoria dezvoltarii ONU: scop, obiective si functii.

Principiile de functionare si structura organelor de conducere ale ONU.

Principalele domenii de activitate ale ONU.

1.1 Istoria dezvoltarii ONU : scop, obiective si functii.

Înființarea unei organizații mondiale, evident nu are loc spontan sau imediat, astfel istoria Națiunilor Unite iși are rădăcinile incă din secolul XV. Teoriile marilor gânditori precum Hugo Grotius (întemeietorul dreptului modern al popoarelor, 1584-1645) si Abbe de Saint – Pierre (creatorul modelului strategiei de pace, 1658-1743), de fapt au și fost temelia ideilor in constituirea Organizației Națiunilor Unite.

Dreptul international aparuse mai tirziu de anii 1625, dupa ce Grotius isi publicase cele „Trei Carti despre Legea Razboiului si a Pacii”.

Una din cele mai semnificative realizari ale dreptului international se numara codificarea drepturilor omului. Ideea principala care a stat la baza dreptului international al epocii moderne a fost cel al ordinii si non-violentei inter-statale. Evident, codificarea carorva legi supuse procesului de pace puteau duce la un consens dintre state, dar nu si la eliminarea totala a conflictelor sau razboaielor. Reglementarile care duceau spre limitarea sau ordonarea unui razboi reflectau in marea masura interesele statutului teritorial si a absolutismului, insa mai putin orientate spre distrugerea vietilor omenesti si a proprietatilor. Relevind la acea vreme, razboiul era un mijloc important al politicii, si in cazul in care nu se ajungea la un compromis intre state, razboiul cu metodele sale de violenta si non-violenta era ceva acceptabil. Astazi insa, scopul strategiei de pace este orientat spre diminuarea conflictelor prin principiul negocierii sau compromisului si minimizarea sanselor de incepere a unui razboi intre state.

Constituirea dreptului modern, datorita in mare parte contribuirii lui Grotius, il pozitioneaza pe acesta ca „drept natural” cu statut al mentinerii ordinii si pacii inter-statale si statele teritoriale in curs de dezvoltare.

Un alt model al strategiei de pace propus ceva mai tirziu de teoreticeanul Abbe de Saint Pieree, presupunea crearea unei confederatii unde suveranii erau dispusi sa garanteze proprietatea. De fapt ideea era orientata spre desfasurarea unei noi politici externe, care avea ca scop principal eliminarea razboaielor, aceasta fiind la rindul sau un plus imens de securitate pentru uniune. Planul lui Abbe era unul destul de modern, care cuprindea 12 articole ce nu puteau fi modificate decat cu acordul tuturor membrilor. In contextul acestor articole se includea garantarea proprietatii, descrierea organelor acestei comunitati internationale, despre sediul Uniunii, executivul acesteia etc..

Aceste teorii cu toate modelele lor sunt de fapt variatii pe aceeasi tema. Atit Abbe cit si Grotius au pledat practic pentru aceeasi idee, avand un sens unic, si anume in crearea uei Uniuni cu caracter universal, care are ca scop principal: inaugurarea principiilor de transparenta si ordine, mentinerea stabilitatii politice internationale, diminuarea situatiilor conflictuale si a violentei intre state, si nu in ultimul rand efectuarea adevaratului act de pace intre tarile adversare.

Ideile celor doi mari teoreticeni au devenit realizabile deindata dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. In acea perioada deficila pentru majoritatea omenirii, a avut loc si faza de infiintare a Natiunilor Unite, constatandu-se ca doar o organizatie cu caracter de universalitate ar putea sa corespunda scopului de asigurare a pacii si securitatii popoarelor.

„Cele doua razboaie mondiale aruncasera omenirea intr-o prapastie a deznadejdii si facusera intr-o jumatate de secol peste 100 de milioane de victime. Parintii Natiunilor Unite si a Cartei¹ doreau sa implineasca dorinta profunda a omenirii de pace si convingerea ca, dupa sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, statele infratite vor putea realiza o ordine mondiala pacifista de durata (…).

In august 1941…, presedintele american Franklin D. Roosevelt si premierul britanic Winston Churchill s-au intilnit in Isulele Bermude pentru a-si stabili obiectivele postbelice. Cu toate ca, in urma atacarii, de catre Germania, a Uniunii Sovietice – in iunie 1941- Moscova si Londra incheiasera un acord de aliere, la aceasta intrunire nu a participat si conducerea sovietica.

Rezultatele discutiilor au fost fixate intr-o declaratie comuna – ‚Carta Atlantica’. Cele doua state au recunoscut, printre altele, si dreptul la autodeterminare a popoarelor, precum si libertatea comertului mondial si cooperarea economica, renuntarea la uzul de violenta si crearea unui sistem de securitate comun.

Ei au subliniat la sfirsit ca ‚pina la crearea unui alt sistem de durata de securitate internationala’ este necesara dezarmarea statelor atacatoare, fapt ce parea sa anunte deja infiintarea unei noi organizatii internationale. Atat Roosvelt cat si Churchill s-au aratat initial putin interesati sa implice si alte state in problema principala de asigurare a pacii internationale. Acest lucru s-a schimbat doar dupa atacul japonez asupra Pearl Harbour si intrarea in razboi a SUA. Oamenii politici au inteles ca o pace de durata nu putea fi realizata decat prin implicarea unei coalitii de state pe baza larga si mai ales prin implicarea Uniunii Sovietice.

La 1 ianuarie 1942, sub conducerea SUA, URSS, a Marii Britanii si Chinei, 26 de state aliate au semnat ‚Declaratia Natiunilor Unite’, prin care se obligau sa continuie, cu toate mijloacele, lupta impotriva Axei² – si mai ales impotriva Reich-ului German, Italiei si Japoniei – pina la victoria totala. Totodata ele au aderat si la principiile Cartei Atlantice americano – britanice cu privire la ordinea postbelica si, prin acestea, la constituirea unui ‚sistem de securitate internationala de durata’. Pana la sfirsitul razboiului, alte 21 de state au semnat aceasta Declaratie.

La initiativa americanilor, planurile pentru constituirea unei organizatii internationale au inceput sa se contureze rapid. Astfel, SUA au prezentat inca din 1943 un prim proiect de statut. In octombrie 1943, ministri de extreme ai SUA, URSS, ai Marii Britanii si ai Chinei au cazut de acord la Conferinta de la Moscova sa creeze cat mai curand posibil o organizatie internationala pentru pace si securitate.

Puteau deveni membri ai acestei organizatii ( in spiritul universalitatii ) toate statele suverane si pasnice ( fapt care excludea la inceput ‚statele dusmane’ din al Doilea Razboi Mondial ). Cele patru puteri si-au rezervat insa inca de la forma de concept o putere de decizie importanta: acestea doreau sa participe la mentinerea pacii ca ‚politisti mondiali’, cu trupe proprii, in vreme ce toate celelalte state – supravegheate de o Comisie neutra – urmau a se dezarma. La Conferinta de la Teheran din noiembrie 1943, acest concept a fost reiterat. Expertii din randul celor patru mari puteri au preluat inca o data procesul de elaborare a principiilor si structurii viitoarei organizatii mondiale, avand grija sa repare deficitele Uniunii Popoarelor.

La Conferinta de la Yalta din februarie 1945, Roosvelt, Churchill si Stalin au cazut in fine de acord asupra ultimelor puncte disputate. Aici era vorba mai ales despre modalitatile de votare in cel mai important for al viitoarei organizatii, Consiliul de Securitate. La cererea URSS, membrii permanenti ai Consiliului de Securitate – URSS, SUA, Marea Britanie, Franta si China – urma sa detina drept de veto in toate chestiunile importante, fapt care a constituit multa vreme o piedica serioasa pentru activitatile organizatiei. Fara acest compromis nu s-ar fi putu ajunge nicaieri.

Inca dinaintea sfirsitului razboiului, cele patru puteri au invitat toate statele care semnasera pina la acea vreme Declaratia Natiunilor Unite, la Opera din San Francisco, pentru a-si prezenta proiectul de statut. La aceasta Conferinta, ca s-a intins intre lunile aprilie si iunie 1945, cele 50 de state participante au introdus peste 1.000 de modificari. Si chiar daca ‚conceptul de politisti mondiali’ din varianta initiala nu a putut fi realizat, statele mici si mijlocii nu au reusit sa desfiinteze statutul privilegiat al marilor puteri.

Participantii la Conferinta au adoptat asadar Carta, in unanimitate, la 26 iunie 1945. Polonia, care nu putuse participa mai inainte la lucrari, a semnat si ea Carta ca cel de-al 51-lea membru fondator. Astfel s-a nascut Organizatia Natiunilor Unite ( United Nations Organization – UNO ), iar dupa ce numaru necesar de state a ratificat tratatul, Carta a intrat in vigoare la data de 24 octombrie 1945.”

[Gunther Unser/Michaela Wimmer, Die Vereinten Nationen. Zwischen Anspurch und Wiriklichkeit, Bundeszentrale fur politische Bildung, Bonn 1995, p. 25-32]

Condițiile in care apăruse O.N.U. au fost create datorită situației internaionale din acea perioadă, caracterizarea cărei este prin două tendințe principale: pe de o parte, avântul luptei popoarelor, a forțelor progresiste împotriva fascismului, colonialismului, dictatului si opresiunii, pentru o viață mai buna, iar pe de altă parte, rezistența imperialismului si colonialismului. Tot in acea perioada avea loc o rescrudescenta a conceptelor de „mare putere”, „invingatori si invinsi”

Conflagratia a atacat practic majoritatea tarilor lumii, si tendinta poapoarelor de a obtine eliberare nationala si sociala era mai puternica ca niciodata. Omenirea intelese adevarata necesitate ca nu mai este posibil de continuat existenta in astfel de situatii, si aveau ferma hotarire de a se debarasa de subjugarea ce-i maltrateaza, nazuind pentru construirea unu sistem economic si social dupa vointa si interesele lor liber exprimate.

Aspiratia mondiala de a actiona pentru organizarea intregii lumi, pe baza unor principii corecte, rationale si efective, au dus la aparitia celei mai mari organizatii mondilae.

Astfel Organizatia Natiunilor Unite, apare ca o victorie a popoarelor impotriva fortelor celor mai retrograde ale vietii intrnationale, care amenintau insusi progresul pe in tregul Glob Pamintesc.

Ca sa intelegem in ce constau obiectivele si scopul infintarii Organizatie Natiunilor Unite, vom da o definitie:

„ O.N.U. este o organizatie internationala cu vocatie universala, atit in ceea ce priveste aria sa de interes, cit si componenta, creata cu scopul sa mentina pacea si securitatea internationala; sa dezvolte relatii prietenesti intre natiuni; sa realizeze cooperarea intre state pentru rezolvarea problemelor internationale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar”.

[ Romulus Neagu, „Organizația Națiunilor Unite. Aspecte la cerințile lumii contemporane”, Editura Politică, București, 1982, p. 46 ]

Astfel Organizatia Natiunilor Unite si actul sau fundamental – Carta O.N.U. – sunt factorii principali in evolutia relatiilor internationale, si in acelasi timp datorita activitatii sale reprezinta un pilon de sustinere in dinamica lumii moderne, motivind-o spre o ordine internationala mai veridica si mai efectiva.

Infintarea Cartei O.N.U. evident nu a aparut pe loc gol, ci datorita progresului in dezvoltarea organizarii internationale din acea perioada, in dezvoltarea noilor principii bazate pe desfasurarea relatiilor internationale si a dreptului international progresiv.

Nazuinta si aspiratia poparelor spre o viata mai buna, de fapt, au si constituit scopurilie si obiectivele principale ale organizatiei, redate in preambulul Cartei Natiunilor Unite.

In contextul Cartei se includ 19 capitole, cu toate principiile si obiectivele sale, cu conditiile si responsabilitatile fiecarui Membrua al organizatiei, descrierea principalelor organe de functionare, etc..

Carta Organizației Națiunilor Unite

[ semnata la 26 iunie, 1945 la San Francisco; intrata in vigoare la 24 octombrie, 1945 ]

Preambul

„NOI, POPOARELE NATIUNILOR UNITE,

Hotarite sa izbavim generatiile viitoare de flagelul razboiului care, de doua ori in cursul unei vieti de om, aprovocat omenirii suferinte de nespus, sa ne reafirmam credinta in drepturile fundamentale ale omului, in demnitatea si valoarea persoanei umane, in egalitatea in drepturi a barbatilor si a femeilor, precum si a natiunilor mari si mici, sa cream conditiile necesare mentinerii justitiei si respectarii obligatiilor decurcand din tratate si alte izvoare ale dreptului international, sa promovam progresul social si conditii mai bune de trai intr-o mai mare libertate,

SI IN ACESTE SCOPURI

Sa practicam toleranta si sa traim in pace unul cu celalalt, ca buni vecini, sa ne unim fortele pentru mentinerea pacii si securitatii internationale, sa acceptam principii si sa instituim metode care sa garanteze ca forta armata nu va fi folosita decat in interesul comun, sa folosim institutiile internationale pentru promovarea progresului economic si social al tuturor popoarelor,

AM HOTARIT SA NE UNIM EFORTURILE PENTRU INFAPTUIREA ACESTOR OBIECTIVE.

Drept urmare, guvernele noastre, prin reprezentantii lor, reuniti in orasul San Francisco si avind depline puteri, recunoscute ca valabile si adte in forma cuvenita, au adoptat prezenta Cartă a Natiunilor Unite si infiinteaza prin aceasta o organizatie internationala care se va numi Natiunile Unite.”

De fapt Articolul 1 al Cartei ONU, exprima acel context al principalelor scopuri si obiective ale Organizatiei.

„Sa mentina pacea si securitatea internationala, si, in acest scop: sa ia masuri colective eficace pentru prevenirea si inlaturarea amenintarilor impotriva pacii si pentru reprimarea orcaror acte de agresiune sau altor incalcari ale pacii si sa infaptuiasca, prin mijloace pasnice si in conformitate cu principiile justitiei si dreptului international, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situatiilor cu caracter international care ar putea duce la o incalcare a pacii;

Sa dezvolte relatii prietenesti intre natiuni, intemeiate pe respectarea principiului egalitatii in drepturi a popoarelor si dreptului lor de a dispune de ele insele, si sa ia oricare alte masuri potrivite pentru consolidarea pacii mondiale;

Sa realizeze coperarea internationala in rezolvarea problemelor internationale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, in promovarea si incurajarea respectarii drepturilor omului si libertatilor fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie;

sa fie un centru in care sa se armonizeze eforturile natiunilor catre atingerea acestor scopuri comune.”

Daca sa iesim din perspectiva ingusta a reflectarii acestor obiective si scopuri enumerate mai sus din Carta ONU, care la prima audienta s-ar concentra exclusiv asupra crizelor care pot aparea si afecta statele lumii (razboaie, rebeliuni, lovituri de stat, cursa inarmarilor, catasrofe ecologice, dezastre umanitare), ne dam bine seama ca dincolo de aceste crize, realizarile Organizatiei exercita o influienta semnificativa in viata cotidiana a popoarelor si produce consecinte vizibile. Diapazonul este unul foarte larg, unde exemplele sunt numeroase: operatiuni reusite de mentinere a pacii, elaborarea tratatelor de dezrmare si control al armamentelor, dezradacinarea colonialismului, dezvoltarea continua a ansamblului de norme de drept international, evident si activitatile cu utilitate practica, precum preveziunile meteorologice, eradicarea maladiilor infectioase, reglementarea aviatiei civile internationale, alocarea frecventelor pentru comunicatii, globalizarea fluxurilor informationale, cercetarea agricola, prevenirea degradarii mediului inconjurator, cooperarea in folosirea spatiului extraatmosferic, dreptul marii, asistenta acordata refugiatilor, protejarea Antarcticii etc.

Orce societate si asociere de interese stabileste reguli care delimiteaza actiunea permisa de cea nepermisa. ONU joaca un rol primordial, elaborind norme in toate domeniile relevante pentru coexistenta internationala.

Principiile de functionare si structura organelor de conducere ale ONU.

De fapt vom analiza, cum s-a convenit la structura organizatiei mondilae. SUA impreuna cu Anglia, au continuat sa-si defineasca optiunile, astfel sa elaboreze un proiect de document care prevedea obiectul negogierilor in trei. F. D. Roosvelt sustinut de W. Churchill si de o serie de oameni de stiinta americani, a rezolvat personal dilema dintre organizatiile regionale si cea care prevedea crearea unei organizatii modniale. Astfel, intr-o nota a Departamentului de Stat, aprobata de presedinte, se mnetiona in mod direct ca: 1) organizatia trebuie sa aiba o baza mondiala si nu regionala; 2) crearea unei organizatii mondiale pe baza unor organizatii regionale prezinta mari pericole; 3) daca se va considera oportuna crearea unor organizatii regionale, acestea trebuie sa fie subordonate organizatiei mondiale.

La conferinta de la Teheran ( noiembrie – decembrie 1943 ), F. D. Roosvelt a prezentat un plan care prevedea crearea organizatiei mondiale cu trei organisme: un for care sa cuprinda pe cei patru ( „Four Policemen” ) – Anglia, China, SUA si URSS care aveau prerogativa de a hotari probleme axate pe securitate si pace; un Comitet Executiv alcatuit din cei patru si cite un reprezentant din Commonwealth-ul britanic, America Latina, Europa, Orinetul Mijlociu si Orientul Indepartat; si o Adunare in care sa fie reprezentate toate statele.

Cele sase organe principale ale organizatiei si organele subsidiare ale acestora, formeaza asa numitul „Sistem al Natiunilor Unite” sau i se mai zice „familia ONU”.

Astfel „Sistemul Natiunilor Unite” cuprinde totalitatea structurilor organizatorice si functionale instituite de Carta si create pe baza ei, inclusiv si organizatiile conexe ( agentiile specializate ).

Organele principale ale organizatiei.

Adunarea Generala – aceasta este formata din toate statele membre ale ONU. Avind in vedere componenta sa plenara, Adunarea Generala trateaza nu doar probleme la nivel global care stau in fata lumii si a organizatiei, dar si o serie de chestiuni referitoare la modul de organizare si functionare al ONU. Astfel, Adunarea Generala are dreptul de a pune in discutie orice problema din componenta organizatiei: de a colabora in solutionarea problemelor ce tin de mentinerea pacii si securitatea internationala, dezarmare, cooperare internationala in domeniile economic, social si umanitar.

In cazul in care este amenintata pacea si securitatea internationala, Adunarea Generala este chemata sa actioneze imediat, cu exceptia cazurilor in care Cosiliul de Securitate iși exercita functiile atribuite de Cartă. Ori de cite ori se petrec sesiunile, Adunarea Generala este adusa la cunostinta de catre Secretarul general al organizatiei, despre toate problemele referitoare la mentinerea pacii si securitatii internationale, despre examinarea acestora de catre Consiliul de Securitate, precum si despre incetarea examinarii problemelor respective de catre Consiliu.

Adunarea Generala ca si orice alt organ principal al ONU, isi are functiile si imputernicirile sale:

de cooperare pentru mentinerea pacii si securiattii internationale, inclusiv cele referitoare la dezarmare si reglementarea inarmarilor;

de formulare a reglementarilor si recomandarilor ce tin de asigurarea pacii si securitatii, cu exceptia cazurilor cind intervine Consiliul de Securitate;

realizarea unor studii si formularea unor recomndari privitoare la dezvoltarea cooperarii internationale in domeniul politic, economic, social, cultural, educational si al sanatatii publice;

de a sprijini infaptuirea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, indiferent de rasa, sex, limba sau religie;

de a incuraja dezvoltarea progresiva a dreptului international;

de a examina rapoarte anuale si speciale prezentate de Consiliul de Securitate, privind masurile intreprinse de acesta, deasemenea examinarea rapoartelor transmise de celelalte organe ale ONU;

de a aproba acordurile de tutela referitoare la teritoriile care nu intra in categoria zonelor strategice si de a dirija activitatea Consiliului pentru Tutela. Conform acestora, se examineaza rapoartele supuse de autoritatea administranta, primeste si analizeaza petitii din partea populatiilor aflate sub tutela, organizeaza vixite periodice in teritoriile respective. Din toate rapoartele primite de catre Adunarea Generala, cel mai voluminos este „ Introducerea la raportul anual al Secretarului General”, unde sunt trecute in revista toate activitatile organizatiei si problemele de interes general. Pe linga descrierea si analiza tuturor problemelor, acest raport contine propuneri si solutionari;

de a aproba bugetul organizatiei si de a stabili cotizatiile membrilor. Deasemenea, examinarea si aprobarea acordurilor financiare si bucetare cu agentiile specializate, si bugetele administrative ale acestora;

de a aproba eventualele modificari ale Cartei cu o majoritate de doua treimi de voturi, care includ si voturile membrilor permanenti ai Consiliului de Securitate;

de a alege singură sau impreună cu Consiliul de Securitate, membrii altor organe ale Natiunilor Unite. Astfel, tot ea alege si membrii nepermanenti ai Consiliului de Securitate, si statele care alcatuiesc ECOSOC si o parte din membrii Consiliului de Tutela. Paralel cu Consiliul de Securiate, Adunarea Generala alege judecatorii Curtii Internationale de Justitie si numeste Secretarul General al organizatiei, acestea fiind recomandati de Consiliul de Securiate. Se stabilesc reguli referitoare la numirea personalului Secretariatului.

Adunarea Generala este cel mai democratic forum al ONU, atit prin componenta sa, cit si prin procedura de lucru, si a servit drept model si pentru alte organe si organisme internationale.

De fapt forma de lucru si toate functiile exercitate de catre Adunarea Generala, o constituie sesiunile, care sunt de trei tipuri: ordinare, extraordinare (speciale) si extarordinare (speciale) de urgenta.

Sesiunile ordinare se petrec o data pe an, care de regula dureaza trei luni.

Sesiunile extraordinare (speciale) sunt convocate in decurs de 15 zile de la primirea unei cereri in acest sens de catre Secretarul General, din partea Consiliului de Securitate sau a majoritatii membrilor organizatiei.

Sesiunile extraordinare (speciale) de urgenta sunt convocate de Secretarul General in decurs de 24 ore de la primirea cererii din partea Consiliului de Securitate sau a majoritatii membrilor.

La fiecare sesiune, statele trimit delegatii care sunt formate din cel mult cinci membri, cinci supleanti si un numar corespunzator de consilieri si experti. Delegatiile la sesiunile ordinare sunt conduse de regule, de ministrii afacerilor externe, acestea insa ramin la sesiune pe o perioada scurta de timp. Au loc dezbateri generale, ministrii pot discuta cu colegii altor tari, precum si cu oficialitatile Secretariatului organizatiei, cu reprezentatii agentiilor specializate si ai altor organizatii internationale presenti la sesiune etc.

Evident sunt si cazuri cind delegatiile pot fi conduse in masa, direct de sefii de stat si guvern, insa necatind la aceasta oricum la fiecare sesiune vin in vizita un anumit numar de sefi de stat si guvern. Acestea prezinta cite o alocutiune in fata Adunarii Generale.

Participarea tuturor statelor, inclusiv si celor mai mici, situate la departare de sediul organizatiei, sunt obligatorii. Deaceia sunt stabilite reguli ce tin de cheltuielile caltoriilor a celor cinci membri ai fiecarui stat, care sunt suportate de bugetul organizatiei.

Ceea ce tine de aranjamentul locurilor in sala, acestea se stabilesc prin tragerea la sorti in fiecare sesiune. Delegatia care iese la sorti ocupa locul prim din fata tribunei presedintelui, iar restul delegatiilor isi au amplasarea in locurile urmatoare, in ordinea alfabetului englez a denumirii tarilor respective. Astfel, delegatiile sunt alcatuite in asa mod, incit sa poate acoperi intreaga activitate la sesiune.

Pentru a-si realiza functiile sale, Adunarea Generala a creat organe subsidiare: sapte comisii pincipale, comitete permanente si de procedura, alte organe subsidiare al caror numar variaza.

In cadrul sesiunilor ordinare, dezbaterile se petrec concomitent in plenară si in cele sapte comisii principlae: Comisia pentru probleme legate de dezarmare si securitatea internationala, Comisia Politica Speciala pentru diverse probleme politice, Comisia pentru probleme economice, Comisia pentru probleme social-umanitare si culturale, Comisia pentru probleme coloniale, Comisia pentru probleme administrativ – bugetare si financiare si Comisia pentru probleme juridice. Sunt reprezentate toate statele, atit in plenara cit si in comisii.

In primele zile ale lucrarilor se discuta problemele organizatorice, unde mai intii de toate se alege presedintele Adunarii Generale si vicepresedintii (21) la sesiunea respectiva. Acestea impreuna cu presedintii celor sapte Comisii formeaza Biroul Adunarii. Tot in primele zile este numita si Comisia de verificare a deplinelor puteri.

Alegerea presedintelui si a membrilor Biroului se efectueaza dupa careva criterii precum: repartizarea geografica echitabila, politica si prestigiul tarii respective, experienta si competenta personala. Astfel, repartizarea geografica a celor 21 vicepresedinti ai biroului este urmatoarea: șase din statele africane, cinci ai statelor membre permanente ale Consiliului de Securitate, patru din statele asiatice, trei din statele latino-americane, doi din statele occidentale si unul din statele est-europene.

Dupa ce au fost formate organele de conducere la sesiune, se trece la adoptarea ordinii de zi. Dezbaterile generale dureaza aproximativ trei saptamini, in care sefii delegatiilor a statelor respective, prezinta pozitiile sale referitoare la problemele globale si ale organizatiei. Astfel, sunt examinate toate puncetele stabilite in ordinea de zi.

Insarcinarile sunt repartizate pe comisii, potrivit carcterului pe care il detin: dezarmare si securitate, de ordin economic, social, colonial, administrativ-bugetar sau juridic. O parte din aceste puncte revin si unui comitet ad-hoc, pe cind unele nu se repartzeaza pentru careva comisii, ci se discuta direct in plenul Adunarii. Dupa ce se adopta hotaririle finale ale problemelor discutate, Comisia le transmite plenului sub forma de rezolutie (rezolutii) sau decizie (decizii).

Luarea hotaririlor se efectuateaza sub forma votului, care poate fi: negativ, afirmativ sau prin abtinere de la acesta.

Deciziile luate in dezbaterile problemelor obisnuite se efectueaza prin majoritatea simpla (jumatate plus unu) a membrilor prezenti si votanti (abtinerile nu se iau in calcul), iar cele importante se decid cu o majoritate calificata, de doua treimi, din membrii prezenti si votanti.

Numărul rezolutiilor si deciziilor cresc considerabil cu fiecare an. Acele rezolutii care presupun actiuni ce necesita cheltuieli din partea ONU, sunt insotite de note ale Secretariatului privind implicatiile financiare.

Rezolutiile Adunarii Generale pot fi interne, acestea tin de functionarea in cadrul organizatiei si au carcter obligatoriu, pe cind cele din cadrul extern, constitui recomandari si nu au de fapt valoare juridica obligatorie, ci numai o valoare moral-politica.

Sesiunile extraordinare sau de urgenta sunt deobicei dedicate unei singure teme (probleme) si se petrec doar in plenul Adunarii, unde se formeaza anumite grupuri de lucru.

De regula, sedintele sunt publice, insa unele dezbateri se petrec cu „usile inchise”. Actual, toate sesiunile Adunarii Generale a ONU, au loc in sediul organizatiei de la New York.

Activitatea Adunarii Generale are loc nu doar in perioada sesiunilor, ci se intruneste anul imprejur, unde functioneaza organele de lucru ale Adunarii si o serie de comitete speciale si comitete conexe. Comitetele speciale sunt cele care se ocupa de: dezarmare si securitate internationala; economie si finante; probleme sociale umanitare si culturale; probleme politice speciale so de-colonizare; administratie si buget (intern); drept. Pe cind cele conexe sunt numeroase, printre care: pentru eliminarea discrimarii rasiale; pentru drepturile copilului; pentru drepturile omului; impotriva torturii; pentru descriminarea femeii etc.

O alta serie de organe speciale care au legatura directa cu Adunarea Generala sunt Agentia Natiunilor Unite pentru Refugiatii Palestinieni in Orientul Mijlociu – UNRWA si Agentia Internationala pentru Energia Atomica (AIEA). In legatura cu Adunarea Generala si Consiliul Economic si Social se enumera: Conferinta Natiunilor Unite pentru Comert si Dezvoltare – UNCTAD, Fondul Natiunilor Unite pentru Copii – UNICEF, Inaltul Comisariat al Natiunilor Unite pentru Refugiati (ICNUR), Institutul de Formare si Cercetare al Natiunilor Unite – UNITAR, Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), Organizatia Natiunilor Unite pentru Dezvoltare Industriala (ONUDI), Programul Natiunilor Unite pentru Mediu (PNUM), Fondul Special al Natiunilor Unite (FSNU), Consiliul Mondial pentru Alimentatie (CMA); Centrul Natiunilor Unite pentru Asezari Umane – HABITAT; Fondul Natiunilor Unite pentru Activitati in domeniul Populatiei (FNUAP).

Deci, Adunarea Generala de fapt este organul principal de deliberare si recomandare, chiar si atunci cind recomandarile nu au caracter obligatoriu, acest fapt nu inseamna ca ele sunt lipsite de efectivitate.

„Chiar daca Adunarii Generale ii lipsesc unele instrumente mai dure precum posibilitatea de a aplica sanctiuni, acest lucru nu inseamna ca hotaririle si declaratiile ramin fara nici un fel de urmari. Presiunile opiniei publice alaturi de autoritatea politica si morala a Organizatiei au facut ca nenumarate declaratii si recomandari ale Adunarii Generale sa dobindeasca acceptul universal, ducind la dezvoltarea standardelor politice si juridice din intreaga lume.”

[traducere din: Sven Gareis/Johannes Varwick, Die Vereinten Nationen. Aufgaben, Instrumente und Reformen; Bundeszentrale für politische Bildung Schriftenreihe Band 403, Bonn 2003, p. 49]

Consiliul de Securitate este organul principal de actiune al ONU cu caracter permanent, insa cu o componenta mai restrinsa. La inceput Consiliul a fost format din 11 membri, dintre care cinci membri permanenti ( Anglia, China, Franta, Federatia Rusa si SUA) si șase membri nepermanenti. In 1963, datorita unei modificari la Cartă, numarul membrilor nepermanenti a crescut la zece, si in prezent sunt 15 membri in total.

Alegerea membrilor nepermanenti se face pe o perioda de doi ani, in fiecare an cite cinci, insa cind mandatul a unuia din state expira, acesta nu poate fi reales imediat.

Criteriile care stau la baza alegerii membrilor nepermanenti ai Consiliului de Securitate, care de fapt sunt specificate in Cartă, constau in contributia acestora la rezolvarea problemelor ce tin de mentinerea pacii si securitatii, la realizarea celorlalte scopuri ale organizatiei si conform unei repartitiei geografice echitabile.

Presedentia Consiliului de Securitate este infaptuita prin rotatie lunara de catre sefii delegatiilor statelor membre.

Datorita modului in care Consiliul este organizat, acesta poate sa-si exercite functiile permanent, fara intrerupere, unde fiecare membru al Consiliului de Securitate are cite un reprezentant permanent la sediul organizatiei.

Sedintele Consiliului au loc periodic, la care fiecare din membrii sai pot fi reprezentati de membrii guvernelor sale sau de careva reprezentanti speciali desemnati.

O particularitate importanta a functionarii Consiliului de Securitate, consta in luarea hotaririlor care necesita noua voturi afirmative, inclusiv acei cinci membri permanenti, insa cu exceptia hotaririlor in problemele de procedura. Aceste hotariri pot fi adoptate cu votul afirmativ a noua membri permanenti sau nepermanenti, asa prevede Carta:

„1. Fiecare membru al Consiliului de Securitate dispune de un vot.

2. Hotaririle Consiliului de Securitate in problemele de procedura vor fi luate cu votul afirmativ a 9 membri.

3. Hotaririle Consiliului de Securitate in toate celelalte probleme vor fi luate cu votul afirmativ a 9 membri, in care sint cuprinse voturile tuturor membrilor permanenti…” (Art. 27).

O alta preciazre a Cartei consta in aceea, daca un stat membru al Consiliului face parte intr-un diferend supus dezbaterilor , acesta nu are dreptul la vot. In practica Consiliului s-a constatat ca abtinerea de la vot, nu poate impedica adoptarea hptaririlor, pe cinnd un vot negativ a unui membru permanent al Consiliului in problemele care nu sunt de procedura, echivaleaza cu un veto, astfel facind imposibila luarea unor decizii.

Acele probleme care inca nu au un caracter bine determinat, nu pot fi considerate chestiuni de procedura, si de aceea, aceasta interpretare a conditionat aparitia asa numitului „dublu veto” (primul veto contra tratarii unei chestiuni ca fiind de procedura, si al doilea veto contra proiectului de rezolutie, pe fondul problemei respective).

Referitor la statele care nu sunt membre in Consiliul de Securitate, acestea pot participa la dezbaterea diverselor probleme ce tin de interesele lor, insa nu au dreptul la vot, participarea lor ca justificata fiind apreciata de Consiliul. Aceleasi conditii de participare la dezbaterile din Consiliu o au si statele ce nu fac parte din ONU, insa discuta diferendul in care sunt nemijlocit implicate.

Potrivit Cartei, Consiliul de Securitate este cel mai principal responsabil in mentinerea pacii si securitatii internationale, si acesta actioneaza in numele tuturor membrilor organizatiei (Art. 24), ba mai mult decit atit „Membrii Natiunilor Unite sint de acord sa accepte si sa execute hotaririle Consiliului de Securitate, in conformitate cu prezenta Cartă” (Art. 25).

Puterea de actionare a Consiliului de Securitate se poate diviza in doua directii principale: adoptarea masurilor privind solutionarea pasnica a diferendelor internationale si intreprinderea actiunilor de constringere atit fara folosirea fortei armate, cit si folosirea acesteia (aceasta ii confera un statut special).

La rezolvarea pasnica a diferendelor partile participante utilizeaza o serie de metode si tehnici cum ar fi: tratativele, diverse anchete, medierea, concilierea, arbitrajul, caile juridice, convocarea unor acorduri regionale sau orice mijloc pasnic care ar rezolva diferendul. Anchetarea diferendelor de catre Consiliu se face si in cazul in care apar situatii ce ar putea duce la frictiuni internationale, sau la careva amenintari impotriva pacii si securitatii internationale.

Dac totusi apar situatii in care sunt tulburate pacea sau are loc un act de agresiune, Consiliul face recomandari sau ia masuri de constringere fara a folosi fortele armate. In asa cazuri sunt total sau partial intrerupte relatiile economice cu statul agresor, la fel si comunicatiile feroviare, maritime, aeriene, postale etc., precum si relatiile diplomatice. Daca aceste masuri se dovedesc a fi neeficiente, Consiliul poate interveni folosind fortele aeriene, maritime sau terestere pentru a intreprinde actiuni necesare de restabilirea si mentinerea pacii si securitatii internationale. Toate acestea au fost prevazute in Carta ONU, si in acest scop a fost infiintat un Comitet de Stat-Major, care este fornat din sefii statelor majore ale membrilor permanenti ai Consiliului de Securitate sau din reprezentatii acestora. Comitetul de Stat Major poarta raspunderea de conducerea strategica a fortelor armate, total fiind sub autoritatea Consiliului de Securitate.

Prin actiunile de constringere ale ONU se subinteleg si diverse demonstratii, masuri de blocada si alte operatii executate cu ajutorul fortelor aeriene, maritime si terestre a membrilor Natiunilor Unite. La cererea Consiliului de Securitate confor acordurilor speciale, toti membrii organizatiei sunt obligati sa puna la dispozitie acele mijloace pentru mentinerea pacii si securitatii. Conform Cartei., membrii ONU trebuie sa mentina contingente nationale de forte aeriene imediat utilizabile, pentru a permite Consiliului in cazuri exceptionale de a interveni urgent in actiunile de constringere. Potrivit acordurilor speciale dintre Comitetul de Stat-Major si state, Consiliul de Securitate stabileste planurile de actiune a contingentelor, precum efectivele si gradul acestora de pregatire.

Autoritatea Consiliului de Securitate este deosebit de mare, toate hotaririle se iau doar cu acordul acestuia, iar membrii organizatiei nu au voia sa ia masuri individual fara precizarea Consiliului, care de fapt este prevazut sin in Carta ONU astfel ca „ nici o dispozitie din prezenta Carta nu va aduce atingerea dreptului inerent de auto-aparare individuala sau colectiva in cazul in care se produce un atac armat impotriva unui membru al Natiunilor Unite, pina cind Consiliul de Securitate va fi luat masurile necesare pentru mentinerea pacii si securitatii internationale” (Art. 51).

Sub controlul Consiliului de Securitate sunt asa numitele „operatiuni ale ONU de mentinere a pacii”, precum: Forta Natiunior Unite de observare a dezangajarii (UNDOF), Forta Natiunilor Unite de mentinere a pacii in Cipru (UNFICYP), Forta interimara a Natiunilor Unite in Liban (UNIFIL), Grupul de observatori militari la Natiunilor Unite in India si Pakistan (UNMOGIP), Organizatia Natiunilor Unite de supraveghere a armistitiului in Palestina (UNTSO). Toate aceste „operatiuni” nu au fost prevazute in Carta ONU, ci au aparut pe parcurs in practica organizatiei.

In