Organizatia Tratatului Atlanticului de Norddocx

=== Organizatia tratatului Atlanticului de Nord ===

I.1. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord

„Părțile convin ca un atac armat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un atac împotriva tuturor și, în consecință, dacă se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitând dreptul sau individual sau colectiv la autoapărare, recunoscut de articolul 51 al Cartei Națiunilor Unite, va da asistență Părții sau Părților atacate, prin luarea in consecință, individual și concertat cu celelalte părți, a acelor măsuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea forței armate, pentru a restaura și a menține securitatea zonei Nord-Atlantice.” Articolul 5, Tratatul Nord-Atlantic, 1949

Divizarea lumii postbelice în cele două blocuri ostile, pe de o parte, Occidentul în frunte cu SUA, iar, pe de altă parte, blocul comunist condus de URSS a dus, în plan militar, la apariția celor două organizații care, timp de aproape cinci decenii, s-au aflat față în față: NATO și Tratatul de la Varșovia.

Această alianță s-a format din state independente, interesate în menținerea păcii și apărarea propriei independențe prin solidaritate politică și printr-o forță militară defensivă corespunzătoare, capabilă să descurajeze și, dacă ar fi necesar, să răspundă tuturor formelor probabile de agresiune îndreptate împotriva ei sau a statelor membre.

De la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, guvernele occidentale erau din ce în ce mai preocupate de faptul că Uniunea Sovietică intenționa să își mențină nediminuată capabilitatea forțelor sale armate. O succesiune de evenimente periculoase au accelerat luarea unor măsuri politice și militare. Printre aceste evenimente au fost amenințările directe la adresa suveranității Norvegiei, Greciei, Turciei, lovitura de stat procomunistă din 1948 din Cehoslovacia, blocada ilegală a Berlinului începută în aprilie acelasi an de către URSS.

Reprezentanții Pactului de la Bruxelles, ai Canadei și ai SUA au hotărât, la 9 septembrie 1948, că punerea în practică a tezei coexistenței pașnice pe termen lung cu URSS nu era posibilă, impunându-se crearea unei uniuni comune de apărare a Occidentului.

Prin Pactul de la Bruxelles, semnat pe 17 martie 1948, Franța, Marea Britanie și Statele Benelux (Belgia, Olanda, Luxemberg) formaseră o Uniune Occidentală, nu numai pentru a-și coordona eforturile de redresare economică, ci și pentru a se dota cu un consiliu militar permanent, însărcinat cu organizarea apărării comune.

După o serie de noi negocieri, care au durat din octombrie 1948 până în martie 1949, acordul a fost semnat la Washington la 4 aprilie 1949.

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a fost creată prin semnarea Tratatului Atlanticului de Nord de către miniștrii afacerilor externe din douăsprezece țări: Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Italia, Islanda, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia și Statele Unite. Tratatul a fost semnat de Turcia și Grecia în anul 1952, de Republica Federală Germania în 1955, iar în 1982 de către Spania.

Conform prevederilor Tratatului, unul dintre scopurile principale ale acestei organizații urma să fie asigurarea securității militare colective și pregătirea unui sistem de apărare parțial integrat. Consiliul Atlanticului de Nord a fost statuat ca organ decizional suprem și cel mai înalt for de consultări al Alianței Nord-Atlantice.

Alianța Nord-Atlantică este prezentată în toate documentele organizației ca o alianță defensivă, bazată pe cooperarea politică și militară între țările membre independente, înființată în conformitate cu articolul 51 al Cartei Organizației Națiunilor Unite. Așa cum se afirmă în preambulul Tratatului Atlanticului de Nord, membrii Alianței se angajează să salveze libertatea, moștenirea comună și civilizația popoarelor lor bazate pe principiile democrației, libertății individuale și domniei legii.

Scopurile politice și misiunile de bază ale NATO sunt definite de următoarele prevederi esențiale ale Tratatului:

-aliații se vor consulta ori de câte ori unul dintre ei consideră că integritatea sa teritorială, independența politică sau securitatea îi sunt amenințate;

-statele membre ale NATO se angajează în apărarea reciprocă, un atac armat contra uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau America de Nord, fiind considerat ca un atac contra tuturor.

I. 2. Tratatul de la Varșovia și perioada Războiului Rece

Războiul Rece (1947-1991) a fost o perioadă de tensiuni și confruntări politice și ideologice, o stare de tensiune întreținută care a apărut după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și a durat până în anul 1989 la căderea regimurilor comuniste din Europa. Opoziția a apărut între două grupuri de state care aveau ideologii și sisteme politice diametral opuse. Într-un grup se aflau URSS și aliații ei, grup căruia i se spunea uzual „Blocul oriental sau răsăritean”. Celălalt grup cuprindea SUA și aliații săi din NATO, și era uzual numit și „Blocul occidental, apusean sau Blocul capitalist”. La nivel politico-militar a fost o confruntare între North Atlantic Treaty Organization (NATO, (Organizația Tratatului Atlanticului de Nord) și Pactul de la Varșovia) ( Anexa 1 ). La nivel economic a fost o confruntare între capitalism și comunism. Pe plan ideologico-politic, a fost o confruntare între democrațiile liberale occidentale (așa-numita „lume liberă”, „societate deschisă”) și regimurile comuniste totalitare (așa-numita „societate închisă”).

În perioada “Războiului Rece”, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a avut o contribuție majoră și incontestabilă la menținerea stării de pace și la edificarea acesteia. Prin strategii și amplasări de forțe, prin tendința către echilibru în domeniul armelor convenționale sau printr-o extraordinară flexibilitate intelectuală, Alianța a contribuit la depășirea fără confruntări armate, a unor situțtii tensionate între cele două blocuri reprezentând valori și principii diferite și dispunând de capacități militare semnificative. Răspunzând unei situații dramatice generate de tendințele expansioniste ale colosului sovietic, crearea Organizației Nord-Atlantice a constituit punerea în funcțiune a unei alianțe militare unice în istorie prin durată, prin structurile sale militare și politice originale, prin diferențele dintre aliați, prin sistemul instituțional instituit și prin respectarea suveranității și independenței membrilor săi.

Deși NATO a fost gândită ca o alianță a statelor europene și nord-americane destinată apărării Europei, aderarea Turciei i-a conferit o dimensiune geostrategică transeuropeană.

O a doua redefinire importantă s-a produs după 9 mai 1955, dată la care Germania de Vest a devenit membră. După ce cu un an înainte cererea sovieticilor de a deveni membri a fost respinsă, Moscova a răspuns, la numai câteva zile după aderarea Germaniei de Vest la NATO, prin crearea Pactului de la Varșovia. Respingerea cererii URSS de a intra în NATO și admiterea R.F.Germania (la 6 martie 1955) pot fi considerate ca fiind momentele cruciale care au determinat Moscova să formeze, în replică, propriul bloc militar, respectiv Tratatul de la Varșovia, având ca țări membre Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D.Germană, Polonia, România, Ungaria și URSS. Definit ca un tratat de prietenie, colaborare și asistență mutuală încheiat pe o perioadă de 20 de ani, noua organizație opusă NATO avea ca organisme, în plan politic, Comitetul Politic Consultativ (art. 6), iar pe plan militar, Comandamentul Unit al Forțelor Armate (art. 5). Războiul Rece se oficializa, devenind o confruntare între două blocuri ideologice.

Un al treilea moment cu consecințe importante pentru Europa și pentru NATO a fost “revolta” generalului de Gaulle, care nu s-a împăcat niciodată cu comanda militară americană. Astfel, după o serie de dispute, Franța s-a retras în cele din urmă, în 1966, din comanda integrată militară a NATO, iar Alianța a fost silită să își transfere de urgență sediul și cartierul general de la Paris la Bruxelles, unde a rămas până în zilele noastre. Atitudinea Franței a pus în discuție relația dintre cele două maluri ale Atlanticului, o dezbatere care continuă și astăzi.

I. 3. Evenimente majore în care au fost implicate cele două alianțe politico-militare

I. 3. 1. Criza rachetelor din Cuba

Timp de 14 zile, în octombrie 1962, lumea s-a aflat la un pas de război nuclear. După ce Uniunea Sovietică transportase arme nucleare pe teritoriul Cubei și guvernul american le-a descoperit, omenirea s-a aflat în fața celei mai periculoase confruntări a Războiului Rece. Cea mai mică greșeală de calcul făcută fie la Kremlin, fie la Casa Albă, ar fi putut duce la izbucnirea unui război nuclear între cele două superputeri ale lumii.

I. 3. 2. Criza Suezului

Este un episod războinic din timpul perioadei Războiului Rece, constând în atacarea Egiptului de către Franța și Marea Britanie – pentru redobândirea controlului asupra Canalului Suez – și Israel, care cerea încetarea atacurilor unităților neregulate egiptene “fadaiun” contra coloniilor și populației civile israeliene, precum și respectarea dreptului la navigație a vaselor israeliene prin Canalul de Suez.

I. 3. 3. Războiul civil din Afganistan (1973-1979)

Problemele actuale ale Afganistanului au început cu aproape 40 de ani în urmă. În 1973 vărul regelui, Daoud, a organizat o lovitură de stat, proclamând Afganistanul republică iar pe el președinte. În scurta perioadă de conducere a țării de către Daoud, Afganistanul s-a bucurat de venituri provenite din exporturi de petrol și gaze. La 27 aprilie 1978, Daoud a fost răsturnat de la putere și asasinat de către comuniști. În tot acest război civil s-au implicat și cele două super puteri militare, URSS și SUA, prima susținând puterea, iar cea de-a doua opoziția, pe mujahedini. Când luptele interne afgane au luat amploare, Uniunea Sovietică s-a simțit obligată să ajute regimul comunist amenințat și a invadat țara la 27 decembrie 1979.

I. 4. Sfârșitul Războiului Rece

NATO și Pactul de la Varșovia nu au intrat niciodată în conflicte armate directe, dar au fost părți în Războiul Rece pentru mai mult de 35 de ani. Acestea au existat doar prin state satelit, cele două alianțe exercitându-și influența indirect. Cu toate că a existat un moment important, foarte tensionat, în cadrul Războiului Rece și anume Criza Rachetelor din Cuba, care a însemnat apropierea foarte mare de un război nuclear care putea conduce la un al treilea război mondial.

Când a fost clar că Uniunea Sovietică nu va mai folosi forța pentru a controla Pactul de la Varșovia, au început să apară o serie de schimbări rapide în Europa Răsăriteană în 1989. Noile guverne din țările din Europa Răsăriteană au început să fie din ce în ce mai puțin interesate de menținerea Pactului de la Varșovia, iar în ianuarie 1991 Cehoslovacia, Ungaria și Polonia au anunțat că se vor retrage din organizația militară până la 1 iulie al acelui an. Bulgaria a luat o decizie asemănătoare în februarie și era clar că Pactul era pe punctul de a se dizolva. Pactul de la Varșovia a fost în mod oficial încetat la întâlnirea de la Praga din 1 iulie 1991.