Organizatia Pentru Securitate Si Cooperare In Europa (osce)
ABREVIERI
CAER – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc(al statelor membre ale
Organizației Tratatului de la Varșovia)
CSCE – Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa
MAE – Ministerul Afacerilor Externe
NATO/OTAN – North Atlantic Treaty Organisation /Organizația Tratatulului
Atlanticului de Nord
ODIHR – The Office for Democratic Institutions and Human Rights / Oficiul
pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului
ONU – Organizația Națiunilor Unite
op . cit . – opera citată
OSCE – Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa
p. – pagina
pp. – paginile
PNUE – Programme des Nations Unies pour l'environnement / Programul
Națiunilor Unite pentru mediu înconjurător
SECI – Southeast European Cooperative Initiative / Inițiativa de Cooperare în
Sud-Estul Europei
SUA – Statele Unite ale Americii
UE – Uniunea Europeană
UEO – Uniunea Europei Occidentale
UNEP – United Nations Environment Programme / Programul
Națiunilor Unite pentru mediu înconjurător
UNESCO – United Nations Educations,Science and Cultural Organisation
(Organizația Națiunilor Unite pentru Educație ,Stiință și Cultură )
UNMIK – United Nations Interim Administration Mission in Kosovo / Misiunea de
Administrație Interimară a ONU în Kosovo
URSS – Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice
1. Introducere
Procesul multilateral declanșat de Conferința de la Helsinki a condus , în cele din urmă, la constituirea Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), concepută ca o organizație regională interguvernamentală . Pentru a înțelege mai exact scopul și perspectivele acestei organizații , este necesară o privire de ansamblu asupra ceea ce a însemnat în ultimii treizeci de ani “procesul CSCE”.
Pentru început sunt necesare unele observații de ordin general , referitoare la situația politică și economică existente la acea dată în lume . În perioada postbelică , viața comunității mondiale avea să fie dominată de un bipolarism între SUA și URSS, care din mari puteri au devenit superputeri și acționau fiecare în funcție de interesele sale globale, fapt ce a condus la instaurarea unui climat de încordare și neâncredere reciprocă . În anii `60, revoluția tehnico-științifică provocase mari mutații în toate domeniile, inclusiv în cel militar. În acest context creșterea economică a țărilor occidentale , precum și dorința dezvoltării industriale rapide a țărilor socialiste , postulau o politică de colaborare , bazată pe diversificarea schimburilor comerciale și importul de tehnologie.
Astfel , neîncrederea și confruntarea au fost înlocuite , pas cu pas, de un climat de destindere între Est și Vest. Conferința de la Helsinki a fost expresia cea mai elocventă a acestei politici de destindere, între destindere și “procesul CSCE” existând un raport de complementaritate. Pe lângă motivațiile evidente ale “procesului CSCE”, enumerate mai sus, au existat și altele neoficiale , care i-au determinat pe participanți să se așeze la masa negocierilor .Astfel , pentru URSS , Conferința de la Helsinki trebuia să consacre realitățile geopolitice de după 1945, legitimitatea și inviolabilitatea frontierelor postbelice rămânând pentru sovietici un obiectiv major de atins.
Obiectivul pe care vest-europenii, americanii și canadienii îl urmăreau pe termen mediu era liberalizarea progresivă a regimurilor comuniste din Europa răsăriteană . Țările mici și mijlocii – fie că erau neutre și nealiniate sau făceau parte din alianțe militare – au participat, vrând-nevrând , la compromisul dintre sovietici și occidentali ; recunoașterea frontierelor contra respectării drepturilor omului . Ele erau însă interesate de Conferință în măsura în care aceasta le putea oferi o mai mare libertate de acțiune , un statut de egalitate cu cei mari și un rol sporit în concertarea paneuropeană. În aceste condiții, România s-a implicat profund în pregătirea și desfășurarea Conferinței , fiind conștientă de faptul că demersul său avea să-i consolideze un statut de independență și deci o mai mare libertate de acțiune.
Rezultatele pozitive ale Conferinței au fost considerabile . Astfel , ea a putut stabili un cod de conduită care să asigure relații stabile și echitabile între statele participante; a elaborat un vast program de acțiune în domeniile de interes major; a inaugurat și consacrat norme de procedură și de lucru , care i-au conferit un profil original, profund diferit de cel al reuniunilor tradiționale.
Pe lângă aspectele pozitive au existat și limite ale Conferinței, impuse îndeosebi de către marile puteri: aspectele militare ale securității europene au alcătuit partea cea mai puțin consistentă a Actului final ; Actul final nu a putut deveni un acord internațional .Cu toate aceste carențe , Conferința de la Helsinki a deschis un proces înnoitor în viața politică a continentului, iar Actul final a constituit o adevărată cartă a relațiilor intereuropene.Din păcate , anii ce au urmat încheierii Conferinței de la Helsinki nu au fost pe măsura așteptărilor.Confruntarea politică și ideologică dintre Est și Vest a luat locul foarte repede încrederii și spiritului de conlucrare care prevalase între anii 1972 și 1975. Într-o astfel de conjunctură, Urmările Conferinței care au avut loc între 1977 și 1989 , au avut de suferit . Reuniunile de evaluare ale aplicării Actului final au fost marcate de revenirea la spiritual “răboiului rece” : dezbateri tensionate și prelungite în mod artificial , blocaje multiple și rezultate adesea mediocre . A existat , prin urmare , o involuție evidentă a procesului CSCE determinată de confruntările politice și ideologice.
Din anul 1990 , procesul CSCE a marcat o cotitură , care s-a datorat transformărilor profunde ce s-au produs pe eșicherul european . Căderea comunismului în țările Europei Centrale și de Est și instaurarea unor regimuri de democrație pluralistă , au postulat recunoașterea de către toate statele participante la CSCE a aceluiași sistem de valori politice, economice, sociale și culturale.Polemicile de natură ideologică și-au pierdut rațiunea lor de a fi , din momentul în care relațiile dintre statele participante nu mai erau relații de adversitate, ci mai degrabă se doreau a fi relații de parteneriat. De aceea , reuniunile CSCE care au avut loc între anii 1990 și 1996, au fost diferite față de cele precedente . Astfel , Carta de la Paris pentru o nouă Europă (Paris-1990) , Sfidările schimbării (Helsinki-1992) sau Către un parteneriat veritabil într-o eră nouă (Budapesta-1994) sunt documente ce dau expresie unei noi filosofii, care călăuzește în prezent ansamblul activităților paneuropene . În același timp, au fost realizate progrese considerabile și pe plan instituțional . Au fost create , ca instanțe collective ,un Consiliu al Miniștrilor Afacerilor Externe , un Comitet al Înalților Funcționari și un Comitet Permanent, un secretariat al CSCE la Praga și la Viena ,un Centru de prevenire a conflictelor, cu sediul tot la Viena, un Birou pentru alegeri libere și instituții democratice , cu sediul la Varșovia , un Înalt Comisar pentru Minorități Naționale și chiar și un Secretar General al CSCE.
În ciuda sfidărilor complexe cu care Europa se confrunta (ca de pildă : conflictele interetnice și destrămarea unor state federale , stările de criză și de tensiune cu efecte destabilizatoare, decalajul economic între Est și Vest , mișcările xenofobe și naționaliste cu caracter adesea violent) forumul paneuropean s-a situat pe o poziție secundară . Rolul activ în toate problemele majore ale continentului a fost asumat de instituțiile vest-europene și euro-atlantice , precum NATO ,Uniunea Europeană(UE) , Uniunea Europei Occidentale(UEO) și Consiliul Europei , instituții care nu pregetă să dirijeze ansamblul vieții politice europene.
Perfecționarea “procesului CSCE”a fost însoțită de o marginalizare a sa. Acest lucru se datorează , în bună măsură , faptului că după prăbușirea comunismului desființarea Tratatului de la Varșovia nu a dus și la desființarea Alianței Nord-Atlantice. Lichidarea concomitentă a a blocurilor politico-militare ar fi permis probabil ca CSCE să rămână singurul for politic paneuropean , capabil să asigure în perspectivă instituirea unui sistem de securitate colectivă pe continent . Un alt lucru care a condus la marginalizarea și banalizarea sa a fost derogarea de la regula consensului . În ianuarie 1992,Consiliul Miniștrilor Afacerilor Externe a decis ca , în anumite cazuri de speță , să se renunțe la aplicarea regulii consensului pentru luarea de hotărâri. Ca urmare a acestei decizii Republica Federală Iugoslavia a fost sancționată prin suspendarea sine die de la activitățile CSCE . Decizia a fost luată fără participarea ei .
Un reviriment pentru soarta “procesului CSCE”s-a produs la sfâșitul Reuniunii de evaluare de la Budapesta , când șefii de stat sau de guvern ai statelor participante au adoptat, în decembrie 1994, opțiuni și direcții de acțiune, menite să confere CSCE un rol central în edificarea unei comunități regionale sigure și stabile , unite și libere. Reprezentanții celor 52 de state participante au reafirmat atașamentul lor față de principiile Actului final de la Helsinki și de prevederile cuprinse în celălalte documente ale CSCE, dar și voința lor de a da un nou impuls politic organizației.
Pentru a putea îndeplini o astfel de misiune , CSCE a devenit , din ianuarie 1995, o organizație regională – Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) . Hotărârile adoptate stipulează competențele OSCE în domenii fundamentale pentru viitorul continentului, precum prevenirea conflictelor și operațiunile de menținere a păcii, controlul armamentelor , dezarmarea și creșterea încrederii și securității , cooperarea în plan economic, umanitar , cultural, protecția mediului și în alte domenii de interes comun, raporturile de conlucrare cu țările mediteraneene neparticipante . Așadar, dezvoltarea instituțională și un ton nou au făcut din Documentul Reuniunii de la Budapesta, mărturia unor schimbări de atitudine din partea statelor participante față de forul paneuropean , chemat să-și aducă o contribuție sporită la soluționarea marilor probleme de securitate regionale și mondiale.
Summit-ul statelor membre OSCE de la Lisabona , din decembrie 1996, a continuat linia preocupărilor precedente, în ideea că o Europă liberă, democratică și prosperă are nevoie de un proiect apt să promoveze noul, adică raporturi de parteneriat autentic între state. Documentul intitulat Declarația de la Lisabona privind un model comun și atotcuprinzător de securitate pentru Europa secolului XXI definește cu claritate liniile de acțiune menite să confere OSCE un rol tot mai important în noua arhitectură de securitate europeană.
La summit-ul de la Istanbul din 1999, statele membre ale OSCE au elaborat un document intitulat Carta Europeană de Securitate , document care identifică noile amenințări nivel securitar și trasează rolul Organizației în noua arhitectură europeană.
Considerând că riscul conflictelor între state nu a fost complet eliminat și că au apărut noi provocări ( terorismul internațional, criminalitatea organizată, traficul de droguri și de persoane), Carta propune un răspuns comun tuturor acestor sfidări la adresa securității. În virtutea acestei idei se afirmă că prevenirea conflicteice europene.
Perfecționarea “procesului CSCE”a fost însoțită de o marginalizare a sa. Acest lucru se datorează , în bună măsură , faptului că după prăbușirea comunismului desființarea Tratatului de la Varșovia nu a dus și la desființarea Alianței Nord-Atlantice. Lichidarea concomitentă a a blocurilor politico-militare ar fi permis probabil ca CSCE să rămână singurul for politic paneuropean , capabil să asigure în perspectivă instituirea unui sistem de securitate colectivă pe continent . Un alt lucru care a condus la marginalizarea și banalizarea sa a fost derogarea de la regula consensului . În ianuarie 1992,Consiliul Miniștrilor Afacerilor Externe a decis ca , în anumite cazuri de speță , să se renunțe la aplicarea regulii consensului pentru luarea de hotărâri. Ca urmare a acestei decizii Republica Federală Iugoslavia a fost sancționată prin suspendarea sine die de la activitățile CSCE . Decizia a fost luată fără participarea ei .
Un reviriment pentru soarta “procesului CSCE”s-a produs la sfâșitul Reuniunii de evaluare de la Budapesta , când șefii de stat sau de guvern ai statelor participante au adoptat, în decembrie 1994, opțiuni și direcții de acțiune, menite să confere CSCE un rol central în edificarea unei comunități regionale sigure și stabile , unite și libere. Reprezentanții celor 52 de state participante au reafirmat atașamentul lor față de principiile Actului final de la Helsinki și de prevederile cuprinse în celălalte documente ale CSCE, dar și voința lor de a da un nou impuls politic organizației.
Pentru a putea îndeplini o astfel de misiune , CSCE a devenit , din ianuarie 1995, o organizație regională – Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) . Hotărârile adoptate stipulează competențele OSCE în domenii fundamentale pentru viitorul continentului, precum prevenirea conflictelor și operațiunile de menținere a păcii, controlul armamentelor , dezarmarea și creșterea încrederii și securității , cooperarea în plan economic, umanitar , cultural, protecția mediului și în alte domenii de interes comun, raporturile de conlucrare cu țările mediteraneene neparticipante . Așadar, dezvoltarea instituțională și un ton nou au făcut din Documentul Reuniunii de la Budapesta, mărturia unor schimbări de atitudine din partea statelor participante față de forul paneuropean , chemat să-și aducă o contribuție sporită la soluționarea marilor probleme de securitate regionale și mondiale.
Summit-ul statelor membre OSCE de la Lisabona , din decembrie 1996, a continuat linia preocupărilor precedente, în ideea că o Europă liberă, democratică și prosperă are nevoie de un proiect apt să promoveze noul, adică raporturi de parteneriat autentic între state. Documentul intitulat Declarația de la Lisabona privind un model comun și atotcuprinzător de securitate pentru Europa secolului XXI definește cu claritate liniile de acțiune menite să confere OSCE un rol tot mai important în noua arhitectură de securitate europeană.
La summit-ul de la Istanbul din 1999, statele membre ale OSCE au elaborat un document intitulat Carta Europeană de Securitate , document care identifică noile amenințări nivel securitar și trasează rolul Organizației în noua arhitectură europeană.
Considerând că riscul conflictelor între state nu a fost complet eliminat și că au apărut noi provocări ( terorismul internațional, criminalitatea organizată, traficul de droguri și de persoane), Carta propune un răspuns comun tuturor acestor sfidări la adresa securității. În virtutea acestei idei se afirmă că prevenirea conflictelor este cea mai bună investiție. Eforturile și costurile umanitare , financiare și politice , necesare pentru prevenirea conflictelor sunt mult mai mici decât cele impuse de menținerea păcii sau reconstrucția unei țări după declanșarea unui conflict .
Misiunile OSCE au create în acest sens ca mecanisme de diplomație preventivă necesare implicării directe și operative , pe teren, a instituției paneuropene. Scopul misiunilor este de a contribui la înlăturarea cauzelor care făcut necesară prezența lor în zona de tensiune sau de conflict. În multe cazuri însă , misiunile OSCE s-au limitat la a servi drept punct de contact între părțile opuse sau de a juca un rol de mediator în soluționarea unor cazuri individuale.
Situația din ultimii ani ne arată practicile și modelele de diplomație preventivă au fost foarte diverse. Nici una dintre misiunile OSCE , într-o țară sau alta , nu seamănă cu cealaltă . Această diversitate face necesară , impune chiar , o mai mare disponibilitate și mobilitate , din partea țărilor participante , pentru acordarea OSCE unui sprijin mai puternic în realizarea scopurilor pe care și le-a propus această organizație .
2. Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE)
2.1. Fazele Conferinței
2.1.1. Faza preliminară sau faza consultărilor
În perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial , scena mondială avea să fie dominată de o hegemonie bipolară , în care SUA și URSS , din mari puteri au devenit superputeri . În acest context de neâncredere reciprocă și confruntare , a fost nevoie de aproape un deceniu și jumătate pentru ca primele simptome ale unei destinderi să se producă .La începutul anilor `60, revoluția tehnico-științifică provocase mari schimbări în toate domeniile , inclusiv în cel militar. Era nucleară a schimbat radical caracterul păcii și al războiului , o conflagrație atomică nu ar fi putut să se soldeze cu învinși sau învingători , de aceea edificarea securității pe baza forței avea să devină cu timpul o operațiune absurdă. După ce trecuseră prin crize ( criza Berlinului, criza rachetelor nucleare din Cuba) ce ar fi putut declanșa al treielea conflict mondial , cele două superputeri realizau că o politică de destindere (concepută cel puțin ca o „acomodare între state având interese divergente”- Nixon) era preferabilă războiului cald sau rece.
În ciuda existenței celor două alianțe militare opuse și a programelor lor de înarmare , înfruntarea părea să se estompeze și să lase loc liber unor acțiuni politico-diplomatice, chemate să dea o configurație nouă climatului politic european. Această destindere s-a realizat și în pofida unor momente dramatice de recul , precum intervenția tancurilor sovietice la Budapesta în 1956 și invadarea Cehoslovaciei de către armatele statelor participante la Tratatul de la Varșovia ( cu excepția României).
Între anii 1966 -1972 a avut loc o intensificare fără precedent a contactelor politice și economice între marea majoritate a țărilor continentului european , România situându-se printre țările mici și mijlocii cele mai active în această privință .
Astfel țara noastră , împreună cu alte opt state (Austria , Belgia , Bulgaria , Danemarca , Finlanda , Iugoslavia , Suedia și Ungaria), a avut inițiativa Rezoluției 2129 intitulate „Acțiuni pe plan regional în vederea îmbunătățirii relațiilor de bună vecinătate între statele europene aparținând unor sisteme social-politice diferite”care a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU , la 21decembrie 1965. Coautoratul celor nouă state nu s-a oprit aici , ci a generat , vreme de patru ani , o acțiune diplomatică multilaterală foarte variată , cum ar fi : întâlniri ale miniștrilor de externe la New York cu prilejul sesiunilor Adunării Generale, adoptarea de rezoluții comune, efectuarea de vizite bilaterale.
Ideea unei conferințe de securitate și cooperare în Europa a avut o lungă gestație . Această inițiativă , a cărei paternitate era sovietică ( primele propuneri în această privință le făcuse ministrul de externe sovietic V.M. Molotov în anul 1954), trezea bănuiala occidentalilor. De aceea s-a ajuns la concluzia că o asemenea conferință trebuia pregătită cu seriozitate, așa cum de altfel preconizase și guvernul finlandez , care , prin Memorandum-urile sale din 1969 și 1970 se oferise să găzduiască atât lucrările conferinței cât și pe cele de pregătire a ei. Din consultările avute în aprilie 1972 , între MAE român și cel finlandez , rezultase că participarea a 32 de țări europene , a SUA și a Canadei era virtual asigurată . Data stabilită pentru începerea consultărilor a fost 22 noiembrie 1972 , ora 15, în localitatea Dipoli , partea finlandeză angajâdu-se să suporte cheltuielile legate de organizarea consultărilor multilaterale.
Cu puțin timp înaintea deschiderii consultărilor , ambasadorul Franței la Helsinki difuzase sub forma unui „ gentleman`s agreement” un aranjament procedural în 7 puncte , care a circulat printre ambasadorii la Helsinki în săptămâna care a precedat deschiderea consultărilor . Aranjamentul procedural cuprindea unele propuneri importante , cum ar fi : asigurarea președinției lucrărilor exclusiv de partea finlandeză ; adoptarea tuturor hotărârilor prin consens ; crearea unor organe subsidiare de lucru ; caracterul închis și confidențial al lucrărilor .
Problema care se punea cu precădere delegațiilor participante la consultări era definirea și convenirea de la bun început a unor norme de procedură , menite să călăuzească atât lucrările consultărilor , cât și ulterior pe cele ale conferinței . În acest sens delegația română a adus un proiect complet de procedură care a devenit primul document de lucru al consultărilor multilaterale pregătitoare (inițiativa românească s-a lovit de opoziția sovieticilor care considerau că se acordă o prea mare importanță dezbaterii chestiunilor de procedură și ordinii de zi a conferinței). Obiectivul urmărit era convenirea unor norme procedurale menite să dea expresie deplinei egalități în drepturi , suveranității și independenței fiecărui stat participant , adică stabilirea acelor parametri politici capabili să excludă abordarea de la bloc la bloc , ca și orice practică discriminatorie.
Bătălia pentru reguli declanșată și câștigată de România în primele zile la Dipoli, a însemnat în mod cert un câștig pentru democratizarea relațiilor internaționale, pentru afirmarea personalității și a capacității de acțiune a țărilor mici și mijlocii în apărarea intereselor legitime și construirea unui sistem de securitate europeană.
Următoarea problemă care s-a pus reprezentanților la consultări a fost formularea ordinii de zi a conferinței , nici aici lucrurile nefiind prea simple . URSS și aliații săi (Bulgaria , Cehoslovacia , R.D.Germană , Polonia și Ungaria , țări care erau membre ale CAER și ale Tratatului de la Varșovia) propuneau o ordine de zi compusă din trei puncte ( problemele securității , problemele cooperării economice și culturale, organismul permanent al CSCE) , în timp ce țările occidentale susțineau ca problematica culturală și umanitară să constituie un punct separat pe ordinea de zi. În final s-a convenit să se recomande conferinței adoptarea unei ordini de zi compuse din patru puncte: probleme privind securitatea în Europa ; cooperarea în domeniul științei și tehnicii și mediului înconjurăto r; cooperarea în domeniul umanitar și în alte domenii ; urmările conferinței.
Curând, o nouă dificultate a apărut în cadrul consultărilor , generată de existența a două concepții cu privire la formularea ordinii de zi a conferinței : URSS , sprijinită de aliații săi, preconiza o ordine de zi redusă la simplul ei enunț , pe când , țările occidentale doreau elaborarea unei ordini de zi adnotate , astfel încât fiecare domeniu principal să dispună de prevederi amănunțite, de un mandat care, odată adoptat să devină suportul de baza căruia urmau să fie redactate prevederile din documentele finale ale CSCE.
Când a început redactarea mandatelor în grupurile de lucru , atenția negociatorilor s-a concentrat asupra principiilor de drept internațional, menite să călăuzească relațiile mutuale dintre statele participante , independent de sistemele lor politice, sociale și economice.
Astfel , a luat naștere celebrul Decalog de la Helsinki ca un postulat al principiilor de drept internațional care consacra următoarele principii: egalitatea suverană ; nerecurgerea la forță sau amenințarea cu forța; inviolabilitatea frontierelor ; integritatea teritorială a statelor; reglementarea pe cale pașnică a diferendelor; neamestecul în treburile interne ; respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , inclusiv a libertății de gândire , conștiiță , religie sau convingere; egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul de a dispune de ele însele; cooperarea între state; îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate.
Pricipiile convenite la Dipoli erau mai numeroase decât cele înscrise în Carta ONU , două dintre aceste principii (pricipiul inviolabilității și cel privind drepturile omului) au reprezentat axul fundamental al conferinței .
Pentru România , atât în timpul consultărilor cât și la Conferință (dincolo de faptul că enunțarea clară , precisă și completă a tuturor principiilor constituia o exigență fundamentală ) principiul nerecurgerii la forță și amenințarea cu forța , trebuia să lumineze ansamblul problematicii securității europene și în special materia coșului unu.
Astfel , nerecurgerea la forță și amenințarea cu forța și reglementarea pe cale pașnică diferendelor între state , au fost multă vreme, la consultări și la conferință, subiecte nedorite și neagreate de țările cu pondere în cele două alianțe militare . De aceea , România sprijinită de Elveția , Suedia , Iugoslavia , Austria , Malta , Spania,Canada și Vatican a trebuit să desfășoare o acțiune susținută pentru a putea obține un mandat pentru măsurile de aplicare a principiului nerecurgerii la forță și amenințarea cu forța (acel paragraf 21 din Recomandările finale , denumit și zona bleu).
Dacă se au în vedere referirile privind renunțarea la folosirea forței și amenințării cu forța în definirea substanței acestor principii din Decalog , precum legătura dintre principiul în cauză și aspectele militare ale securității , atunci se poate afirma fără rezerve că România a obținut consacrarea prin Actul final de la Helsinki la o statură adecvată a principiului repudierii forței în relațiile dintre state în spațiul european și euro-atlantic . Desigur , aceste prevederi nu constituiau un tratat paneuropean de renunțare la folosirea forței și amenințării cu forța cum a dorit România ; ele reprezentau , la fel ca întregul Act final , angajamente politice ale statelor participante, fără însă să aibă un caracter de norme juridice . Totuși , principiul renunțării la forță a dobândit prin documentele CSCE un statut înalt și semnificații deosebite . In acest fel , era repudiată , fără echivoc , doctrina „suveranității limitate” , invocată pentru a justifica invadarea Cehoslovaciei în 1968 , de către trupele a cinci state membre aleOrganizației Tratatului de la Varșovia .
Redactarea mandatului pentru coșul doi a fost mai ușoară .Cooperarea în domeniile economic , tehnico-științific și al mediului înconjurător , cuprindea o materie vastă în care nu lipsea experiența pe plan bilateral și multilateral. Astfel , experții calificați au reușit să redacteze prevederile respective , care se regasesc în Recomandările finale .
Mult mai complicate s-au dovedit a fi negocierea și convenirea recomandărilor pentru coșul trei. Ca și în cazul aspectelor politico-juridice și militare a securității europene redactarea prevederilor care priveau colaborarea în domeniile culturii , educației , informației și contactelor umane a luat luat mult timp și a necesitat eforturi susținute din partea diplomaților reuniți la Dipoli . Exista o experiență destul de bogată în domeniul colaborării culturale , datorită programului de activitate pe care UNESCO, ca instituție specializată ONU, îl desfășurase în anii `60. Conlucrarea internațională în materie de educație , știință și cultură nu ridica ,deci, probleme de nesoluționat. Aspectele delicate și dificile ale coșului trei erau legate de o materie nouă pentru țările socialiste, respectiv problematica drepturilor omului . În sfârșit, preambulul coșului trei specifica în mod clar că prevederile ce urmau să fie adoptate de către conferință , trebuiau să se întemeieze pe respectarea deplină a principiilor care guvernează relațiile între statele participante și care fuseseră deja stabilite pentru coșul unu.
În privința coșului patru (urmările conferinței), adversarii hotărâți ai ideii organismului permanent erau țările membre ale Pieței Comune , care nu doreau continuarea organizată a procesului pe care conferința avea să-l declanșeze. În final s-a făcut un compromis : conceptul de organism permanent a fost înlocuit cu altul mai diluat și imprecis numit urmările conferinței. Partizanii organismului permanent au obținut înscrierea problemei ca un punct distinct pe agenda conferinței și implicit recunoașterea necesității definirii unor urmări.
Pe lângă ordinea de zi adnotată , pregătirea Conferinței a implicat și alte probleme organizatorice . Astfel , concomitent cu redactarea și convenirea mandatelor , s-a trecut , în cadrul unui grup de lucru , la redactarea regulilor de procedură ale CSCE . Au fost reiterate prevederile refritoare la participarea statelor , ca state suverane , independente și egale în drepturi ; situarea Conferinței în afara alianțelor militare ; participarea statelor în condiții de deplină egalitate la toate formele de lucru ale Conferinței ; consensul ca regulă de adoptare a hotărârilor ; prezidarea ședințelor prin rotație .
În paralel cu elaborarea regulilor de procedură a fost stabilit și regulamentul financiar al Conferinței , repartiția cheltuielilor fiind făcută potrivit unui barem diferențiat de plata , care pornea de la 8,80 %( în cazul Republicii Federale Germania , Statelor Unite ale Americii , Franței , Italiei , Angliei și Uniunii Sovietice) până la 0,20 % ( pentru Cipru, Islanda , Lichtenstein , San Marino , Monaco , Vatican ) . Pentru România s-a stabilit o contribuție de 0,80 % , similar cu Grecia , Turcia și Iugoslavia .
În aceeași perioadă devenise tot mai evident faptul că elaborarea și convenirea documentelor finale ale Conferinței urmau să implice un proces îndelungat de negociere , la nivel de experți . Pe baza unei propuneri venite din partea Franței s-a convenit ca desfășurarea Conferinței să aibă loc în trei faze :
Prima fază a Conferinței
Faza întâi , de deschidere , urma să se țină la nivelul miniștrilor de externe ai statelor participante, care trebuiau să adopte Recomandările finale de la Helsinki (convenite la consultări) și să expună poziția guvernelor lor în problemele securității și cooperării în Europa. Ei puteau , totodată, să prezinte propuneri cu privire la diferitele puncte de pe ordinea de zi, propuneri care aveau să fie examinate la cea de-a doua fază a Conferinței ;
Faza a doua a Conferinței
Faza a doua trebuia să se desfășoare la Geneva, la nivelul unor delegații de experți ale statelor participante, însărcinate să negocieze și să redacteze , în comisii și subcomisii , prevederile care urmau să fie incluse în documentele finale ale Conferinței. Un comitet de coordonare (compus din șefii de delegație în marea lor majoritate ambasadori) trebuia să asigure conducerea și coordonarea fazei a doua , precum și pregătirea celei de a treia faze ;
Faza a treia a Conferinței
Faza a treia și ultima a Conferinței urma să aibă loc , potrivit recomandărilor formulate de Comitetul de coordonare, la timpul potrivit . Scopul final al acesteia fiind adoptarea , în ședință solemnă , a documentelor finale ale Conferinței.
Prima fază a Conferinței
În conformitate cu prevederile Recomandărilor finale ale consultărilor multilaterale , prima fază a Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa s-a desfăsurat la Helsinki , în perioada 3 – 7 iulie 1973 , la nivelul miniștrilor afacerilor externa ai statelor partcipante . Momentul avea o semnificație politică deosebită , deoarece pentru prima dată în istoria Europei contemporane se aflau întruniți miniștri de externe reprezentând state cu orânduiri sociale diferite, aparținând sau nu unor alianțe militare. Dezbaterea generală a dat expresie caracterului memorabil al reuniunii, deși nu a adus multe elemente noi față de pozițiile înregistrate la Dipoli. În afara dezbaterii generale , miniștrii mai aveau îndatorirea să adopte prin consens Recomandările finale ale consultărilor de la Helsinki, pentru a le transforma în hotărâri după care să se conducă participanții la lucrările celei de-a doua faze.
Redactarea Comunicatului primei faze a Conferintei nu a fost ușoară , membrii grupului de lucru reușind , după ședințe foarte lungi , să prezinte un comunicat care a intrunit consensul , acesta fiind adoptat plenar în ziua de 7 iulie . Comunicatul , menționa adoptarea Recomandărilor finale ale consultărilor multilaterale , stabilind , totodată , ca cea de a doua fază a Conferinței să aibă loc la Geneva , începând cu data de 18 septembrie 1973 .
În urma acestei prime faze , dincolo de limbajul eufemistic al Comunicatului , s-au putut desprinde unele învățăminte . Evenimentele petrecute arătau cât de puțin obișnuite erau unele state cu procedura consensului și a principiului egalității între state , regulile democratice constituind un ansamblu fragil ,fiind nevoie de timp pentru ca ele să fie însușite în practica curentă a Conferinței . Astfel , se contura dificultatea celei de-a doua faze , prin prisma volumului mare de documente și al problemelor de negociat .
2.1.3. Faza a doua a Conferinței
La 29 august 1973 a avut loc la Geneva prima sesiune a Comitetului de coordonare , aceasta durând până la 3 septembrie 1973 . Sarcina acestei prime sesiuni a Comitetului a constat în organizarea lucrărilor fazei a doua , ceea ce presupunea stabilirea organelor de lucru , precum și a unui calendar al ședințelor .
La 18 septembrie 1973 s-a deschis faza a doua a Conferinței , care a durat , cu pauzele de rigoare , până la 21 iulie 1975. In cele aproape 22 de luni , negocierea de la Geneva a abordat toate marile probleme cu care se confrunta Europa în acea perioadă , amploarea și complexitatea materiei de tratat constituind o primă trăsătură specifică a Conferinței și , implicit , o prima dificultate obiectivă .
Din aceste motive , determinate atât de complexitatea problemelor negociate , cât și de metodologia negocierii lor , tratativele de la Geneva s-au prelungit , au dat naștere la crize și au generat impasuri , care au făcut ca unele voci să prezică eșecul Conferinței . Cu toate crizele și evenimentele care au avut loc în plan mondial în acea perioadă , negocierea a condus , în cele din urmă , la adoptarea unor texte bogate , echilibrate și substanțiale , care , încorporate în Actul final aveau să constituie temelia „ procesului CSCE” .
Spre sfârșitul negocierilor , procesul de redactare și convenire a Actului final înregistrase progrese evidente . Fără să se fi putut obține crearea unui organism permanent , Actul final a consacrat nu numai necesitatea continuării procesului multilateral , dar a specificat în mod concret și modalitățile „ Urmărilor Conferinței”, convenind ca prima reuniune a statelor participante să aibă loc la Belgrad în anul 1977 . Alegerea locului unde urma să se desfășoare prima reuniune a reprezentantilor statelor participante a ridicat o serie de controverse . De mai multă vreme Iugoslavia își făcuse cunoscută intenția de a găzdui reuniunea de la Belgrad, dar Finlanda și-a anunțat și ea candidatura , cu dorința evidentă de a recupera acum ce pierduse la Dipoli, când fusese nevoită să accepte transferarea fazei a doua a conferinței la Geneva. Delegația românească a avut un rol important în luarea acestei hotărâri , fapt reliefat și de presa internațională a vremii. Un articol apărut în ziarul Los Angeles Times din 27 iulie 1975 afirma : ”Un diplomat curajos de dincolo de cortina de fier i-a făcut pe ruși să scrâșnească din dinți” , referindu-se la șeful delegației române , domnul Valentin Lipatti.
2.1.4. Faza a treia a Conferinței
După cum s-a convenit , această fază a avut loc la cel mai înalt nivel și s-a desfășurat la Helsinki între 30 iulie și 1 august 1975 , reunind pe șefii de stat și de guvern ai celor 35 de state participante .Ceremonia semnării Actului final a fost precedată , timp de două zile și jumătate , de discursurile rostite de înalții reprezentanți printre care și președintele României , Nicolae Ceaușescu , care , la 1 august , a declarat : ” Istoria va judeca nu numai documentele ce vor fi semnate și declarațiile făcute , ci și felul în care fiecare stat , fiecare guvern și conducător de stat sau guvern va acționa pentru realizarea Actului final , pentru ca speranțele contemporanilor să fie împlinite , iar acțiunile guvernelor să răspundă năzuințelor de bunăstare , libertate și pace ale tuturor națiunilor.”
Rezultatele cu care s-a încheiat Conferința au fost fără îndoială considerabile . Acestea s-au concretizat astfel : un cod de conduită capabil să asigure relații stabile și echitabile între statele participante ; un vast program de acțiune în domeniile de interes major care au fost abordate ; norme noi ,democratice de comportament în cadrul negocierii ; o continuare a procesului multilateral declanșat de conferință.
Pe lângă aceste merite ale Conferinței , există și unele limite , impuse adesea de acțiunea marilor puteri , cum ar fi : absența unei problematici militare pe măsura importanței proiectului politic pe care-l reprezenta Conferința ; refuzul de a face din Actul final un acord internațional în bună și cuvenită formă ; un follow-up periodic și nu permanent .
2.2. Urmările Conferinței
Rezultatele importante cu care s-a încheiat Conferința de la Helsinki au inoculat ideea ca destinderea era ireversibilă și că nu mai avea săcunoască momente de reflux . Din păcate , destinderea s-a dovedit a fi un proces fragil , susceptibil de a fi repus în cauză și negat .
Procesul edificării securității și dezvoltării cooperării în Europa a cunoscut , începând cu anul 1976 , o perioadă nefavorabilă generatoare de scepticism, neâncredere și confruntare . Politicii de destindere i-au luat locul treptat stările de tensiune și de conflict , generatoare de pericole reale pentru pacea și securitatea întregii omeniri. În condițiile unei astfel de situații internaționale complexe și contradictorii , aplicarea Actului final al CSCE a cunoscut o stagnare evidentă , nedepunându-se suficiente eforturi pentru traducerea în viață a angajamentelor asumate la Helsinki în 1975.
O primă încălcare a spiritului și literei Actului final a fost reânvierea politicii de bloc , în documentele bilaterale , în luări de poziție și acțiuni internaționale. În aceste condiții , cancelariile diplomatice au început să pregătească Reuniunea de la Belgrad .
2.2.1. Reuniunea de la Belgrad
Reuniunea pregătitoare a început la Belgrad la 15 iunie și a durat până la 5 august 1977, rezultatele ei concretizându-se în așa-zisa „Carte galbenă”, care a însumat hotărârile adoptate cu privire la organizarea reuniunii principale.
În conformitate cu prevederile Actului final al CSCE și cu Hotărârile reuniunii pregătitoare, Reuniunea de la Belgrad și-a propus să efectueze un schimb de vederi aprofundat cu privire la aplicarea Actului final de către statele semnatare ale acestuia; să stabilească formele organizatorice concrete de conlucrare a celor 35 de state participante,după încheierea Reuniunii în cadrul „Urmărilor CSCE”.
Negocierea nu a fost ușoară , existând teama față de o instituționalizare prea rapidă sau excesivă. Alții însă condiționau continuitatea procesului CSCE de rezultatele Reuniunii de la Belgrad . Începută la 4 octombrie 1977, Reuniunea principală de la Belgrad s-a încheiat cu rezultate nesatisfăcătoare la 9 martie 1978, lucrările ei nu au constituit un progres real pe calea înfăptuirii prevederilor Actului final de la Helsinki . Hotărârile cuprinse în documentul final al reuniunii se refereau doar la programul de conlucrare al celor 35 de state participante, pe perioada 1978-1980.
O atenție deosebită a fost acordată de România stabilirii modalităților concrete de conlucrare multilaterală pe viitor, în cadrul “Urmărilor CSCE”. Țara noastră a prezentat propuneri de traducere în viață a prevederilor Actului final , propuneri care, împreună cu cele formulate de Danemarca , au constituit baza de redactare a hotărârilor consemnate în această privință în documentul final al reuniunii . Reuniunea a convenit ținerea la Madrid , în a doua jumătate a anului 1980 , a unei noi reuniuni a reprezentanților statelor participante la CSCE , precum și convocarea până atunci a trei reuniuni la nivel de experți pe teme de cooperare de interes comun.
2.2.2. Reuniunea de experți de la Bonn (R.F.Germania)
Aceasta este prima dintre reuniunile la nivel de experți stabilite să aivă loc. S-a desfășurat la la Bonn în perioada 20 iunie-28 iulie 1978, încheindu-se cu rezultate pozitive . Având drept mandat să pregătească convocarea unui Forum științific european , reuniunea de la Bonn a hotărât organizarea acestuia la Hamburg între 18 februarie și 3 martie 1980. Forumul a reunit personalități ale vieții științifice din statele participante și a elaborat recomandări , care au fost comunicate statelor participante la CSCE și examinate apoi la Reuniunea de la Madrid .
2.2.3. Reuniunea de experți de la Montreux(Elveția)
Această reuniune a avut loc între 31 octombrie și 11 decembrie 1978,fiind consacrată examinării și elaborării unei metode general acceptabile de reglementare a diferendelor între state în Europa. Prin rezultatele ei , reuniunea de la Montreux , a „desțelenit”o problematică complexă care va necesita și în viitor eforturi susținute pentru a se putea ajunge , în cadrul „Urmărilor CSCE”, la finalizarea unei metode de reglementare pașnică a diferendelor,răspunzând astfel dorinței majore de excludere a forței și a amenințării cu forța din relațiile internaționale și soluționarea litigiilor exclusiv pe cale pașnică.
2.2.4. Reuniunea de experți de la Valetta(Malta)
Cea de-a treia reuniune de experți a avut loc în perioada 13 februarie – 26 martie 1979 în capitala Maltei , Valetta , având drept obiectiv să examineze aspecte concrete ale colaborării economice , științifice și culturale în zona Mediteranei.
Recomandările cuprinse în Raportul final al reuniunii au identificat și convenit o gamă largă de proiecte de cooperare în domenii foarte variate (ca exemplu: energia, mediul înconjurător , transporturile și telecomunicațiile , turismul, hidrologia, seismologia, conservarea patrimoniului cultural, istoria civilizațiilor, radioteleviziunea în scopuri cultural educative).Asemenea proiecte sunt menite să se finalizeze prin conlucrarea dintre țările interesate , cu concursul , într-o largă măsură , al Comisiei Economice a ONU pentru Europa , UNESCO și Programului Națiunilor Unite pentru mediu înconjurător (UNEP/PNUE).
2.2.5. Reuniunea de la Madrid
Dacă Reuniunea de la Belgrad a durat , cu pregătire cu tot , șapte luni , Reuniunea de la Madrid s-a întins pe o perioadă calendaristică de trei ani , de la 9 septembrie 1980 la 9 septembrie 1983. Pregătirea ei (care a avut ca bază de lucru “Cartea galbenă “de la Belgrad , pentru a o transforma în “Cartea mov” de la Madrid) s-a desfășurat anevoios , într-un climat de suspiciune și confruntare caracteristic situației politice generale din Europa. În cele din urmă , reuniunea principală s-a putut deschide așa cum se convenise , la 11 noiembrie 1980 .
Negociatorii de la Madrid au optat pentru o cale mai grea și mai lungă (Reuniunea de la Belgrad alesese calea facilă, fapt ce a condus la golirea de conținut a acesteia sub povara disputelor ideologice ) care s-a dovedit a fi rodnică : aceea de a elabora un document de substanță , care să poată constitui un mijloc de impulsionare a traducerii în viață a Actului final de la Helsinki.
Documentul pe care Reuniunea de la Madrid l-a adoptat , prevedea convocarea la Stockholm , cu începere din ianuarie 1984, a Conferinței pentru măsuri de încredere și securitate și pentru dezarmare în Europa ; reafirma angajamentul statelor participante de a respecta și aplica , în relațiile lor reciproce ca și în relațiile cu alte state , principiile înscrise în Actul final ; trata cu claritate aspectele legate de continuitatea procesului multilateral, prin stabilirea unui bogat program de reuniuni pentru anii 1983-1986 .
2.2.6. Reuniunea de la Stockholm
Deschisă la 17 ianuarie 1984 cu participarea miniștrilor de externe ai celor 35 de state participante , Conferința de la Stockholm a fost chemată, într-o primă etapă , să adopte un ansamblu de măsuri de încredere și securitate , iar într-o etapă ulterioară să convină măsuri de dezarmare, fără de care nu se poate vorbi de o securitate reală pe continent . Măsurile care vor fi adoptate , vor trebui să fie semnificative din punct de vedere militar , obligatorii din punct de vedere politic și însoțite de forme adecvate de verificare, corespunzătoare a conținutului lor .
2.2.7. Reuniunea de la Viena
S-a desfășurat între anii 1986-1989 și nu a adus mari progrese în evoluția CSCE. Procesul CSCE nu a fost întrerupt ,chiar dacă de multe ori s-a bătut pasul pe loc. Perioada 1986-1989 a fost marcată de tensiuni,cu toate acestea europenii au continuat să se întâlnească,chiar și în împrejurări vitrege ,ceea ce a demonstrat , vitalitatea mecanismului politic generat de Conferința de la Helsinki.
La reuniunea de la Viena s-a ununțat pentru prima dată conceptul de dimensiune umană a CSCE , fiind conturată sfera conținutului său , precum și mecanismul acesteia . Astfel , după capitolele referitoare la principii și domenii de substanță , preluate din Actul final de la Helsinki , Documentul final al Reuniunii de la Viena a adăugat o secțiune nouă intitulată „ Dimensiunea umană a CSCE” și definește conținutul acesteia ca incluzând angajamentele asumate prin Actul final si alte documente ale CSCE , privind respectarea tuturor drepturilor și libertăților fundamentale ale omului , ca și cele privind contactele umane și problemele umanitare .
Conținutul și mecanismul din sfera dimensiunii umane a fost îmbogățit la cele trei reuniuni , care au avut loc între anii 1989 – 1991 . Dacă Reuniunea de la Paris (mai – iunie 1989) s-a încheiat fără adoptarea unui document , reuniunile de la Copenhaga (iunie 1990) și Moscova (septembrie – octombrie 1991) au înregistrat progrese însemnate în concepția asupra dimensiunii umane .
Documentul adoptat în anul 1990 la Reuniunea de la Copenhaga a Conferinței asupra dimensiunii umane a CSCE , după ce reafirmă postulatul egalitatii în drepturi și nediscriminării , contine prevederi referitoare la dreptul minorităților de a-și exprima , menține și dezvolta în deplină libertate identitatea etnică , culturală , lingvistică sau religioasă și de a menține și dezvolta cultura sub orice forme , la adăpost de orice tentative de asimilare împotriva voinței lor .
3. Evoluția CSCE în perioada post război rece
Prăbușirea comunismului și încheierea „ războiului rece” au însemnat , pentru CSCE , asumarea unui nou tip de misiuni , legate de această dată de construirea cadrului instituțional democratic și respectul drepturilor omului în fostele state comuniste. Reuniunile care au avut loc începând cu 1990, au prezentat rezultate importante, compromisurilor prudente ale trecutului le-a luat locul: afirmarea opțiunilor politice, economice, filosofice și morale ale democrației occidentale.
Consacrarea noii orientări a Conferinței a constituit-o Carta de la Paris pentru o nouă Europă, adoptată în 1990, la summit-ul șefilor de stat și de guvern . Aceștia au parafat Carta , marcând astfel trecerea Conferinței de la rolul său de forum pentru negocieri și dialog , la cel de structură operaționala activă . Astfel , statele membre „ au confirmat angajamentul lor de a coopera pentru menținerea păcii și securității , pentru apararea instituțiilor democratice , pentru respectarea drepturilor omului și libertățile fundamentale , nu numai între ele , ci și cu alte organizații internaționale”.
Astfel , prin Carta de la Paris a fost definit obiectivul edificării unei Europe a democrației, păcii și unității, prin asigurarea securității, dezvoltarea unei cooperări largi între statele participante și promovarea drepturilor și libertățile fundamentale ale omului. S-au făcut progrese în dezvoltarea și consolidarea componentei de securitate a procesului CSCE făcându-se pași importanți în această direcție : a fost reafirmat clar angajamentul celor 35 de state participante la CSCE de a respecta strict cele zece principii ale Actului final de la Helsinki , printre care obligația de a nu recurge la forță sau la amenințarea cu forța în raporturile internaționale ; statele din cele două alianțe politico-militare din Europa au încetat să se mai considere adversari, angajându-se să conlucreze ca parteneri pentru o Europă pașnică , democratică și unită ; au fost adoptate noi măsuri de creștere a încrederii reciproce și de întărire a securității statelor de pe continent; pentru prima dată s-a încheiat un tratat de reducere drastică a armamentelor convenționale ofensive din Europa ; s-a convenit continuarea negocierilor atât pentru adoptarea unor noi măsuri de încredere și securitate , cât și pentru reducerea la niveluri și mai scăzute a forțelor armate și a armamentelor; s-a creat un cadru instituțional menit să contribuie la garantarea securității statelor participante la CSCE .
Pornind de la premisa că întreaga Europă liberă este chemată pentru un nou început , documentul stabilea consultări politice la nivel de șefi de stat și de guvern din doi în doi ani, un Consiliu al miniștrilor de externe cel puțin o dată pe an , precum și posibilitatea întâlnirii periodice între reprezentanți ai ministerelor de externe. Aceste întâlniri beneficiau de suportul unui aparat administrativ permanent , incluzând un Secretariat , un Centru de Prevenire a Conflictelor și un Oficiu pentru Alegeri Libere .
3.1. Reuniunea de la Helsinki
Un nou impuls pentru actiune concertată a fost dat la Conferința la nivel înalt de la Helsinki , din 10 iulie 1992 . Documentul adoptat cu această ocazie – Declarația de la Helsinki , denumită simbolic „ Sfidările schimbării”- conține prevederi care vizează întărirea contribuției și rolului CSCE în asigurarea drepturilor omului , gestionarea crizelor și tensiunilor . A fost creat , totodată un nou instrument, Înaltul Reprezentant pentru Minorități Naționale , însărcinat să se ocupe de tensiunile etnice care pot degenera în conflict . De asemenea , documentul de la Helsinki stipulează înființarea Forumului pentru Cooperare în Domeniul Securității, care se întrunește la Viena pentru consultări și negocieri privind măsuri concrete de întărire a securității și stabilității în regiunea euro-atlantică .
Consiliul Ministerial al CSCE întrunit la Stockholm , în decembrie 1992 , a creat funcția de Secretar General , iar Consiliul Ministerial al CSCE de la Roma , din decembrie 1993 , a stabilit o structură consolidată și unificată a Secretariatului CSCE , cu sediul la Viena .
Până în anul 1994 , CSCE a fost înzestrată cu noi instituții și structuri cum ar fi : Forumul Economic ; Președintele în exercițiu , însărcinat cu coordonarea problemelor curente în domeniile de interes ale CSCE ; Adunarea Parlamentară a CSCE .
Principalul obiectiv al Adunării Parlamentare este facilitarea dialogului interparlamentar, de o importanță hotărâtoare în efortul de instaurare a democrației în sfera de cuprindere a organizației. De asemenea , potrivit preambulului la regulile de procedură ale Adunării , aceasta urmărește să implementeze obiectivele OSCE în țările participante , să dezbată obiectivele Consiliului Ministerial și ale reuniunilor la nivel înalt, să stabilească metode de prevenire și soluționare a conflictelor , să asigure întărirea instituțiilor democratice în țările participante și să dezvolte structura instituțională a organizației , inclusiv cea existentă.
3.2. Reuniunea de la Budapesta
Dezvoltarea instituțională a transformat CSCE dintr-un proces într-o organizație, aceasta realizându-se în urma summit-ului de la Budapesta, din 5-6 decembrie 1994. Cu această ocazie , șefii de stat și de guvern au adoptat Documentul de la Budapesta 1994 , care conține o declarație politică intitulată Către un parteneriat real , într-o nouă eră , o declarație consacrată celei de-a 50-a aniversări de la terminarea celui de-al doielea război mondial, precum și o serie de hotărâri privind întărirea CSCE, probleme regionale, Codul de conduita privind aspectele politico-militare ale securității , sarcini viitoare ale Forumului de Cooperare în domeniul securității , neproliferarea armelor de distrugere în masă, dimensiunea umană, dimensiunea economică și cooperarea în zona Mediteranei.
Documentul de la Budapesta prevedea , totodată , începerea discuțiilor în cadrul OSCE cu privire la “ Modelul comun și atotcuprinzător de securitate pentru Europa secolului XXI ” , bazat pe principiile și angajamentele OSCE și materializat în adoptarea la summit-ul de la Istanbul , din noiembrie 1999 , a “ Cartei pentru Securitate Europeană” care definește rolul OSCE în arhitectura europeană , prioritățile , obiectivele și instrumentele de care dispune pentru a face față sfidărilor noului mileniu .
S-a hotărât ca forumul general-european să devină și să se cheme Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa(OSCE), având in vedere activitățile, structurile și mecanismele permanente de care aceasta dispune deja . Astfel , în 1994 s-a încercat – potrivit inițiativei Uniunii Europene – ca relația dintre OSCE și ONU să confere OSCE-ului rolul de primă instanță în soluționarea situațiilor de criză apărute în spațiul său , dar acest lucru nu a putut fi omologat din cauza opoziției Rusiei și a altor țări din zona sa de influență (Armenia), care nu au susținut ideea transferării la Consiliul de Securitate a rezolvării diferendelor respective , în caz de nevoie și fără acordul părților implicate. Totodată , au fost stabilite sau reconfirmate competențele OSCE în domenii fundamentale pentru viitorul Europei , cum ar fi prevenirea conflictelor , operațiuni de menținere a păcii , controlul armamentelor și conceptualizarea unui nou model de securitate pentru aria CSCE .
În fața acestor provocări , acțiunea OSCE nu-și va putea dovedi eficiența decât dacă vor fi respectate și aplicate în continuare normele democratice ce-i sunt proprii.
În spiritul acestei idei domnul Ion Iliescu afirma :”Pentru a juca rolul ce-i revine în noua arhitectură europeană CSCE trebuie să-și adapteze acțiunea la nevoile secolului XXI , păstrând normele și principiile de bază care i-au conferit o identitate proprie , credibilitate și mai ales caracter democratic , prin asigurarea participării egale a tuturor statelor la procesul de luare a deciziilor.Conștienți de rolul și responsabilitatea marilor puteri în sistemul internațional actual, considerăm , în același timp, că egalitatea suverană a statelor trebuie să rămână , în continuare piatra de temelie a edificiului CSCE, care și-a dovedit de-a lungul anilor deplina sa viabilitate” .
Convingerea generală a fost că , indiferent de ponderea pe care o vor deține în viața continentului ,organismele europene și euro-atlantice vor trebui să dezvolte între ele relații de cooperare și nu de rivalitate .O astfel de abordare le-ar permite fiecăreia dintre ele să-și aducă pe deplin contribuția la stabilitatea și prosperitatea Europei.
3.3. Reuniunea la nivel înalt de la Lisabona
Lucrările conferinței au avut loc în perioada 2-3 decembrie 1996 și s-au axat asupra a două probleme importante pentru relațiile dintre țările continentului : convenirea unui model de securitate pentru secolul următor și stabilirea căilor și a mijloacelor de implicare a OSCE în soluționarea situațiilor de criză și de conflict în diferite zone ale continentului,în special în fostul spațiu iugoslav.
Principalele documente adoptate au fost : Declarația Reuniunii și Declarația asupra Modelului de Securitate pentru secolul XXI . Au mai fost convenite două documente privind Activitatea viitoare a Forumului de Cooperare în domeniul Securității și Cadrul pentru controlul armamentelor.
Declarația Reuniunii își propune să stabilească o bază de cooperare pentru securitate pentru toți (state și cetățeni )și conține principalele modalități de realizare a acestui obiectiv :
convenirea unui nou model de securitate pentru secolul viitor ;
începerea negocierilor pentru readaptarea Tratatului privind Forțele Convenționale în Europa ;
reafirmarea principiilor si angajamentelor consecrate în cadrul OSCE ;
respectarea drepturilor omului și a instituțiilor democratice;
identificarea riscurilor la adresa securității , generate de probleme economice , sociale și de mediu , în vederea găsirii unor modalități de abordare corespunzătoare ;
sublinierea interacțiunii dintre ințiativele de cooperare regională,subregională și transfrontalieră ,cu efecte positive asupra bunei vecinătăți și a securității ;
asumarea și consolidarea noilor funcții ale OSCE,în contextul internațional actual (diplomația preventivă , gestionarea crizelor și reconstrucția postconflictuală) .
Au fost analizate rezultatele și au fost făcute recomandări pentru activitatea viitoare a misiunilor OSCE în principalele zone de conflict sau tensiune: Bosnia -Herțegovina,Republica Federală Iugoslavia , Nagorno-Karabah ,Georgia , Moldova , Cecenia .
Declarația privind Modelul de Securitate pentru secolul XXI fixează drept obiectiv central crearea unui spațiu comun de securitate între parteneri egali , fără linii de divizare ,pornind de la principiile libertății,democrației și cooperării , cu respectarea drepturilor omului , normelor de drept , economiei de piață și dreptății sociale.
În acest spațiu comun de securitate , indivizibilă și cuprinzătoare , OSCE este chemată să joace un rol central , într-un spirit de cooperare , responsabilitate , solidaritate și transparență luând în considerare preocupările legitime de securitate ale tuturor și respectând dreptul fiecărui stat participant de a fi liber să aleagă sau să schimbe aranjamentele sale de securitate , inclusiv tratatele de alianță , după cum consideră necesar. În perioada următoare ,Consiliul permanent , Forumul de Cooperare în domeniul Securității și Comitetul pentru modelul de securitate , vor examina și conveni măsuri vizând întărirea securității în Europa ,vor studia aspecte concrete referitoare la menținerea păcii,inclusiv resursele provenind de la alte organizatii cu preocupări asemănătoare ,vor revedea instrumentele actuale,vor reflecta asupra creării de noi instrumente pentru dezvoltarea conceptului de solidaritate și vor studia căile potrivite pentru a pune în aplicare ideile conținute în documentele recent adoptate.
După semnarea Acordurilui de pace de la Dayton (1995) , OSCE și-a asumat responsabilități importante în aplicarea acestora . Prin misiunea sa din Bosnia-Herțegovina și prin alte instrumente specifice (Biroul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului (ODIHR), cu sediul la Varșovia ; reprezentanții personali sau speciali ai președintelui în exercițiu) , OSCE a jucat un rol important în organizarea și desfășurarea alegerilor prezidențiale , parlamentare și municipale în Bosnia-Herțegovina ,asigurarea respectării drepturilor omului , a edificării instituțiilor specifice unui stat de drept , dezarmării , stabilitătii și securității regionale .
3.4. Summit-ul de la Istanbul
La acest summit statele membre ale OSCE au elaborat Carta Europeană de Securitate , document care identifică noile amenințări la nivel securitar și trasează rolul Organizației în viitoarea arhitectură europeană.
Plecând de la ideea că nici un stat sau nici o organizație nu poate face față singur(ă) riscurilor și amenințărilor , OSCE se angajează să intensifice cooperarea cu organizațiile competente, pe picior de egalitate și în spirit de cooperare , să dezvolte și să mențină coerența politică și operațională , pe baza valorilor commune ,între diferitele organisme ce se ocupă de problemele de securitate , pentru a răspunde crizelor specifice și,în același timp , pentru a defini o ripostă la noile riscuri și amenințări.
Carta recunoaște importanța cooperării subregionale și situează în centrul conceptului de securitate globală promovat de OSCE respectful drepturilor omului și al libertăților fundamentale , al democrației și al statului de drept.
4. Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa(OSCE)
4.1. Aspecte generale
Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa este cea mai cuprinzătoare organizație de tip regional , numărând 56 de state membre din Europa și America de Nord și singura din Europa considerată un aranjament regional în sensul enunțat de Carta ONU , (Capitolul VIII , Acorduri Regionale , art. 52 , 53 , 54).
Asemeni altor structuri de securitate regională, OSCE a cunoscut transformări substanțiale, ca urmare a faptului că a devenit tot mai evident că nici o instituție europeană nu-și poate asuma de una singură gestionarea întregului complex de probleme cu care se confruntă continentul. În etapa actuală, OSCE încă se mai află în faza de definire a instituției identității de securitate europeană , bazată pe patru elemente : geopolitic, funcțional , normativ și operațional . În această privință, avantajele OSCE rezidă în: abordarea atotcuprinzătoare a securității (militară, politică, economică și umană); participarea, pe bază de egalitate, a tuturor țărilor membre; principii, norme și valori comune; instrumente, mecanisme și experiență unică în domeniul diplomației preventive.
Pe baza acestor elemente, OSCE acționează în sensul: consolidării valorilor comune și al asistării statelor membre în edificarea unor societăți democratice bazate pe statul de drept ; prevenirii conflictelor locale, al restaurării păcii în zona de tensiune; al eliminării unor deficite reale și perceptibile de securitate și al evitării creării de noi diviziuni politice, economice sau sociale, obiectiv ce se realizează prin promovarea unui sistem de securitate prin cooperare.
Prin structura și activitățile sale , OSCE se recunoaște a fi „un instrument primar de alertă rapidă , prevenire a conflictelor și gestionare a crizelor”. Organizația ocupă un loc important pe scena internațională și contribuie activ la promovarea democrației , consolidarea statului de drept și respectul drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în aria sa de activitate .
Acest lucru se regăsește în particularitățile sale : abordarea în cooperare a securității ; instrumentele de prevenire a conflictelor; dialogul și consensul; valorile comune împărtășite de statele membre; modelele de cooperare cu celălalte organizații și instituții internaționale. Activitatea sa presupune alerta timpurie,prevenirea conflictelor ,gestionarea crizelor și reconstrucția post conflict.
Prioritățile pe care OSCE și le-a stabilit pentru perioada actuală vizează : consolidarea valorilor comune ale statelor membre și sprijinirea acestora în edificarea unei societăți civile complet democratice , sprijinită pe domnia legii; prevenirea conflictelor locale , restaurarea ordinii și a păcii în zone de tensiune; acoperirea deficitului de securitate și evitarea creării unor noi sciziuni politice, economice sau sociale prin promovarea securității cooperative.
În prezent, OSCE ocupă un loc unic în sistemul organizațiilor internaționale. Caracteristicile principale ale OSCE se referă la numărul de membri (toate statele spațiului euro-atlantic), abordarea atotcuprinzătoare a securității, instrumente și mecanisme specifice pentru prevenirea conflictelor, procesul decizional, bazat pe consens, realizat în urma consultărilor intense, dialog politic constant și deschis, normele și valorile comune asumate de state prin documentele adoptate, precum și un sistem de contacte și cooperare cu alte organizații și instituții internaționale.
4.2. Structurile și instituțiile OSCE
Modul în care OSCE și-a organizat structura internă , permite identificarea a două tipuri de organe: corpul decizional și instituțiile operaționale, între ele existând o permanentă cooperare.
4.2.1. Structura decizională :
Reuniunile la vârf (Summits) sunt întâlniri periodice ale șefilor de stat și de guvern și au drept rol trasarea priorităților și orientărilor politice ale Organizației. Aceste reuniuni au loc , de regulă , o dată la 2-3 ani.
Consiliul Ministerial (Ministerial Council) este organul central de decizie și orientare politică al OSCE . Consiliul Ministerial este format din miniștrii de afaceri externe ai statelor membre și se reunește cel puțin o dată pe an (nu în același an în care are loc și summit-ul). Rolul său este de a evalua problemele relevante pentru OSCE , de a urmări în ce măsură activitățile OSCE concordă cu scopurile politice ale Organizației , precum și luarea măsurilor adecvate. Ministrul de externe al țării gazdă a reuniunii Consiliului Ministerial deține funcția de președinte în exercițiu al OSCE . Perioada de președinție se încheie odată cu reuniunea ministerială care, de regulă, are loc în luna decembrie.
Consiliul Superior (care a înlocuit Comitetul Înalților Funcționari) răspunde de orientarea, coordonarea și gestionarea tuturor activităților OSCE . Examinează și stabilește politica și orientările bugetar-financiare. Anual, Consiliul Superior se întrunește ca Forum Economic la Praga . De notat că periodicitatea reuniunilor acestei structuri, de la crearea ei prin Carta de la Paris, a fost de cel puțin două ori pe an, la care se adăugă reuniuni speciale, în aplicarea mecanismului de urgență. Ultima reuniune a Consiliului Superior a avut loc în anul 1996 la Praga. Deși nu exista o decizie formală privind desființarea acestei structuri, unele state participante consideră inutilă menținerea acesteia, datorita existenței Consiliului Permanent.
Consiliul Permanent (Permanent Council) este organul principal de consultare politică și luare a deciziilor ; de asemenea , este responsabil cu activitățile curente ale Organizației . Cosiliul Permanent are sediul la Viena și se întrunește , de regulă , săptămânal , în ședințe plenare, precum și ori de câte ori se consideră necesar în reuniuni speciale, extraordinare sau de urgență. Sub egida Consiliului Permanent funcționează diferite grupuri de lucru ad-hoc, deschise participării tuturor statelor membre. Pentru creșterea transparenței procesului decizional și lărgirea ariei de consultări în cadrul acestuia, prin Carta asupra securității europene adoptata la Istanbul în 1999, a fost creat Comitetul Pregătitor, ca structură subordonată Consiliului Permanent , care are drept rol consolidarea procesului de consultare politică și transparență în cadrul Organizației.
Forumul pentru Cooperare în domeniul Securității(Forum for Security Cooperation) este parte integrantă a OSCE, se întrunește săptămânal, la Viena, pentru consultări și negocierea de măsuri concrete vizând întărirea încrederii, securității și stabilității în aria euro-atlantică. În cadrul acestui for se dezbat aspectele militare ale securității și principalele sale obiective sunt : negocierea privind controlul armamentelor; consultări periodice și cooperare sporită în problemele legate de securitate ; reducerea riscurilor de conflict ; implementarea măsurilor adoptate. Forumul se ocupă, de asemenea, de aplicarea masurilor de creștere a încrederii și securității (CSBM), pregătirea seminariilor privind doctrinele militare, organizarea reuniunilor anuale de evaluare a aplicării angajamentelor asumate în domeniul militar, precum și examinarea și clarificarea schimbului de informații convenit conform măsurilor de încredere. Sub auspiciile Forumului, au loc reuniunile anuale de evaluare a aplicării Documentului de la Viena privind măsurile de creștere a încrederii și securității, reuniunile de evaluare a aplicării Codului de Conduită, ca și seminarii pe diferite teme. Forumul își desfășoară activitatea în ședințe plenare și în cadrul a două grupuri de lucru.
4.2.2. Structuri și instituții operaționale
Președintele în exercițiu (Chairman-in-Office) este responsabil pentru activitatea executivă și activităților curente ale OSCE. Originile acestei instituții se regăsesc în Carta de la Paris pentru o nouă Europă , dar ea a fost formal recunoscută la summit-ul de la Helsinki din 1992 . Principalele sale misiuni implică acțiuni de coordonare ,de reprezentare și de supervizare a acțiunilor legate de prevenirea conflictelor ,gestionarea crizelor și reabilitarea post conflict. Președintele este asistat în activitatea sa de fostul și viitorul președinte ai Organizației, cei trei formând așa numita Troikă.
Funcția de președinte al OSCE este deținută , pentru un an, de ministrul de externe al unuia dintre statele membre. Funcția de Președinte al OSCE a fost deținută de România în perioada ianuarie 2001-decembrie 2001, prin dl.Mircea Geoană, ministru de externe al României în acea perioadă.
Secretarul General (The Secretary General)
Secretarul General are sediul la Viena și îl sprijină și reprezintă pe Președintele în exercițiu al OSCE , activitatea lui presupunând : gestionarea structurilor și operațiunilor OSCE, inclusiv Secretariatul ; sprijinirea Președintelui în exercițiu pentru pregătirea și organizarea întâlnirilor din cadrul OSCE ; implementarea deciziilor OSCE ; promovarea politicii și a practicilor OSCE la nivel internațional ; menținerea contactelor cu alte organizații internaționale ; consiliere în domeniul financiar.
Secretarul General are în subordinea sa Secretariatul General de la Viena (care este asistat de un Birou cu sediul la Praga ) structurat pe trei departamente :
politic (probleme generale – sprijinirea activității președintelui în exercițiu , pregătirea reuniunilor, contacte cu organizații internaționale , etc.) ;
Centrul pentru Prevenirea Conflictelor, în competența căruia intra activitatea operațională a OSCE în domeniul prevenirii conflictelor și gestionarii crizelor, sprijinirea activității misiunilor OSCE. CPC mai urmărește îndeplinirea obligațiilor pe care și le-au asumat statele în domeniul politico-militar al securității europene (Documentul de la Viena privind masuri de creștere a încrederii și securității, Codul de Conduită , etc.) ;
Departamentul administrativ-financiar și pentru organizarea conferințelor (traduceri, documentație, protocol).
În cadrul Secretariatului funcționează, totodată, un Oficiu de presă al OSCE. De asemenea , există un Coordonator pentru activități economice și de mediu ale OSCE, în ale cărui sarcini intră consolidarea capacitații Consiliului Permanent și ale altor instituții OSCE de a examina aspectele economice, sociale și de mediu ale securității .
Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale (The Higt Commissioner on National Minorities) este un instrument creat pentru a se ocupa de tensiuni etnice în faza incipientă a acestora, cu potențial de a se dezvolta într-un conflict ce poate pune în pericol pacea, stabilitatea sau relațiile dintre statele participante . Acest post a fost creat în 1992 și are rolul de a preveni situațiile conflictuale și de criză și de a identifica soluții pentru reducerea tensiunilor.
Înaltul Comisar acționează independent, mandatul său conține prevederi ce-i impun păstrarea confidențialității informațiilor și acțiunilor sale. Înaltul Comisar, asistat de experți, elaborează rapoarte în legătură cu diferite situații sau probleme cu care a fost sesizat și formulează recomandări pentru părțile implicate. Aceste recomandări nu au un caracter obligatoriu. Obiectivul acestora este de a încuraja părțile în identificarea de soluții pașnice pentru soluționarea problemelor. Sediul Înaltului Comisar pentru Minorități Naționale se află la Haga .
Reprezentantul pentru Libertatea Presei (The Representative on Freedom of the Media) este un post reat în 1996 , în urma summit-ului de la Lisabona și a fost oficializat în urma consiliului din 5 noiembrie 1997 . Acest post conferă mandat pentru observarea libertății de expresie a mass-media în statele membre , acordând o atenție sporită factorilor care pot îngrădi libertatea presei, precum și condițiilor nefavorabile de muncă pentru jurnaliști. De asemenea , Reprezentantul pentru Libertatea Presei are misiunea de a reacționa rapid în cazul unei nonconcordanțe între acțiunile statelor membre și principiile OSCE privind libertatea presei . Mandatul său este de trei ani . El nu are o funcție juridică.
Adunarea Parlamentară (Parliamentary Assembly)
Adunarea Parlamentară își are originile în Carta de la Paris pentru o nouă Europă (care reafirmă importanța parlamentelor în procesul de la Helsinki și invită la crearea unui organism parlamentar în cadrul Organizației) și a continuat să se dezvolte și să-și lărgească rolul și competentele . Cei 315 parlamentari din statele membre au drept misiune promovarea participării parlamentare în activitățile OSCE , facilitarea dialogului interparlamentar și a cooperării. Criteriul de reprezentare este direct legat de mărimea populației. Principalele activități ale Adunării concentrează dezbaterile asupra diferitelor activități ale OSCE (la sfârșitul fiecărei Adunări anuale se adoptă o Declarație finală, precum și rezoluții și recomandări transmise Consiliului Ministerial), încurajarea jurnalismului liber (Adunarea decernează anual Premiul pentru Jurnalism și Democrație). Secretariatul internațional al Adunării Parlamentare – cu sediul la Copenhaga – colaborează strâns cu Secretarul general și alte instituții ale OSCE. Președintele Adunării Parlamentare participă în mod regulat la reuniunile troicii OSCE și prezintă declarații ale Adunării în cadrul reuniunilor la nivel înalt și ministeriale ale OSCE.
Sesiunile anuale ale Adunării parlamentare au loc în diferite capitale ale țărilor membre. Conform unei tradiții stabilite, președintele în exercițiu al OSCE, Secretarul general, precum și șefii diferitelor instituții și misiuni OSCE prezintă expuneri la aceste reuniuni. De menționat ca hotărârile Adunării Parlamentare se adoptă prin vot majoritar (spre deosebire de OSCE, a cărei regulă de bază este consensul) și nu sunt obligatorii pentru OSCE.
Oficiul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului – ODIHR (The Office for Democratic Institutions and Human Rights) , cu sediul la Varșovia este instituția OSCE responsabilă cu promovarea drepturilor omului, democrației și a statului de drept . Se ocupă de organizarea reuniunilor și seminariilor privind îndeplinirea angajamentelor asumate în domeniul dimensiunii umane. Oficiul are un rol deosebit în monitorizarea alegerilor și dezvoltarea instituțiilor electorale naționale, acordând asistență tehnică pentru dezvoltarea instituțiilor juridice, promovarea acțiunii organizațiilor neguvernamentale și a societății civile, pregătirea observatorilor pentru alegeri și respectarea drepturilor omului, a ziariștilor; funcționează ca punct de contact pentru problemele Romă și Sinti, oferă sprijin logistic pentru seminariile OSCE. În anul 1997, această instituție a marcat evoluții considerabile, definind un nou concept de funcționare, prin consolidarea mijloacelor operaționale și sporirea implicării sale în diferite acțiuni ale OSCE, îndeosebi în zone de tensiune, în favoarea structurilor democratice și drepturilor omului. în anul 1999, în cadrul ODIHR a fost creat postul de consilier pentru problemele populației Romă .
Curtea de Conciliere și Arbitraj (The Court of Conciliation and Arbitration ) a creată conform Convenției privind concilierea și arbitrajul în cadrul OSCE, semnată la data de 15 decembrie 1992 și intrată în vigoare în decembrie 1994 (după depunerea instrumentelor de ratificare de către 12 state semnatare) . Convenția de Conciliere și Arbitraj în cadrul CSCE stabilește crearea unei Curți de Conciliere și Arbitraj în cadrul CSCE , care și-a început activitatea în decembrie 1994 . Curtea de Conciliere și Arbitraj în cadrul CSCE va soluționa prin conciliere (prin Comisia de conciliere constituită pentru fiecare diferend) și când va fi cazul prin arbitraj (prin Tribunalul arbitrar constituit pentru fiecare diferend) diferendele ce îi vor fi supuse de către statele membre semnatare ale Convenției. Cheltuielile legate de funcționarea Curții vor fi reglementate printr-un protocol financiar, care urmează să fie adoptat de către Comitetul Înalților Funcționari ai CSCE.
Membrii Comisiei sunt personalități proeminente ,cu experiență în domeniul afacerilor și legislației internaționale. Comisia de Conciliere analizează cazurile care îi sunt supuse de două sau mai multe state membre. Părțile implicate au la dispoziție 30 de zile pentru a accepta sau nu concluziile din raportul Comisiei.În cazul unui refuz ,raportul este trimis Tribunalului de Arbitraj ,ale cărui decizii sunt obligatorii pentru părțile implicate.
Sediul Curții se află la Geneva .Trebuie subliniat că până în prezent , mecanismul Curții de Conciliere și Arbitraj nu a intrat încă în funcțiune , neexistând vreun diferend între statele părți, nu s-a făcut apel încă la serviciile sale. Prin prevederile sale,Convenția privind concilierea și arbitrajul în cadrul CSCE poate avea o influență pozitivă atât în prevenirea diferendelor ,cât și în soluționarea acestora , contribuind la menținerea unor relații amicale între statele participante la CSCE.
4.3. Acțiunile OSCE
Modul concret de intervenție a Organizației în cazul existenței unui conflict sau a unei situații potențial conflictuale include mai multe elemente :
Constatarea situației de fapt și misiunile raportoare
Acestea constau în vizite de scurtă durată ale reprezentanților din statele membre ale OSCE. Scopul lor îl constituie stabilirea faptelor , raportarea acestora și uneori formularea de propuneri de recomandări structurilor decizionale ale Organizației(astfel de acțiuni au fost folosite , spre exemplu,pentru a vedea în ce măsură noii membri ai OSCE implementează angajamentele luate în cadrul Organizației).
Misiunile
Principalul instrument al Organizației pentru prevenirea conflictelor și reabilitarea postconflict îl constituie misiunile. Asfel de misiuni au fost folosite în fosta Iugoslavie : în 1998/1999, Kosovo Verication Mission a avut drept scop verificarea respectării Rezoluțiilor 1160 și 1199 ale ONU , implicând încetarea focului , monitorizarea deplasării trupelor , respectarea drepturilor omului și reconstrucția cadrului democratic; misiunile OSCE în Kosovo , în calitate de componentă a Misiunii de Administrație Interimară a ONU(United Nations Interim Administration Mission in Kosovo-UNMIK)
Reprezentanții personali ai Președintelui în exercițiu
Sunt personalități din statele membre ale OSCE desemnate de Președinte pentru al asista în legătură cu o criză sau un conflict. Acești reprezentanți au un mandat clar și precis cuprinzând , de foarte multe ori, sarcini referitoare la prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor, dar și activități privind implementarea controlului armamentelor sau strâgerea de fonduri (spre exemplu , primul ministru spaniol , Felipe Gonzales ,a fost trimis în Republica Federală Iugoslavă în timpul protestelor care au urmat alegerilor municipale; mandatul lui presupunea să adune informații de la toate forțele politice și instituții ,incluzând media și corpul judecătoresc aflat în legătură cu faptele și evenimentele legate de alegerile municipale,inclusiv anularea rezultatelor acestora.Raportul premierului spaniol a constituit ulterior fundamentul declanșării presiunilor asupra Belgradului pentru a-și schimba decizia).
Mecanismele de soluționare pașnică a conflictelor
Aceste mecanisme presupun proceduri care facilitează contactul prompt și direct între părțile aflate în conflict. Fiind vorba de proceduri care nu necesită consensul statelor membre,rapiditatea de reacție pe care o presupune declanșarea lor constituie un avantaj . Astfel de mecanisme sunt :
Mecanismele de la Valetta – Una sau două persoane vor păstra contactul cu părțile în conflict ,împreună sau separat.ele pot face comentarii generale sau punctuale sau își pot prezenta opinia, aceasta neavând forță de constrângere pentru statele membre.
Convenția de Conciliere și Arbitraj – Aceasta are competență doar asupra statelor care sunt parte a acesteia și care participă și la costurile pentru Curtea de Conciliere și Arbitraj.
Grupurile ad-hoc – Sunt o modalitate de acțiune care se „ modelează” de la caz la caz . Misiunea lor este de al asista pe Președintele în exercițiu , mai ales în domeniul prevenirii conflictelor, gestionării crizelor și rezoluțiilor controversate Grupurile sunt formate dintr-un număr restrâns de state participante, incluzând „Troika”.
Operațiunile de menținere a păcii – Aceste operațiuni pot fi decise în caz de conflict în scopul menținerii păcii și stabilității .Până acum, această modalitate de acțiune nu a fost încă folosită.
5. România și OSCE
Pentru România , țară central-europeană care după cel de-al doilea război mondial s-a aflat în sfera de influență sovietică, CSCE/OSCE a constituit unicul for pan-european de dialog politic, un cadru indispensabil pentru examinarea problemelor de securitate, în condiții de egalitate cu toate celelalte state participante.
În cadrul negocierilor pregătitoare organizării și desfășurării Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa , România a fost , împreună cu alte țări mici și mijlocii, neutre și nealiniate promotorul ferm al orientării democratice a procesului început la Helsinki. Desfășurând o politică externă relativ independentă, România concepea securitatea europeană ca pe un sistem de angajamente clare și precise, asumate liber de către state, însoțite de măsuri și garanții concrete, care să le pună la adăpost de folosirea forței, să le ofere posibilitatea de a se dezvolta liber, conform propriilor interese, și de a stabili relații de cooperare pe baza principiilor dreptului internațional.
România a fost inițiatorul regulilor și normelor democratice ale procesului de la Helsinki, bazate pe egalitatea suverană a statelor, rotația la conducerea reuniunilor și adoptarea deciziilor prin consens.
În ceea ce privește problemele de fond , România a pus accent pe dezvoltarea și afirmarea decalogului de principii, convenirea unor măsuri de creștere a încrederii și securității , a diverselor programe de cooperare economică și asigurarea cadrului instituțional pentru continuarea procesului de la Helsinki.
În perioada anterioară prăbușirii regimului comunist, poziția promovată de România în cadrul CSCE s-a caracterizat printr-un interes accentuat acordat problemelor politice, militare și economice și prin exprimarea de rezerve sau respingerea inițiativelor occidentale privind dimensiunea umană a CSCE. O atitudine obstrucționistă a vizat , îndeosebi, aspectele legate de drepturile civile și politice, libertatea de conștiință și gândire, ca și de crearea unor mecanisme de monitorizare a îndeplinirii angajamentelor asumate de state în domeniul dimensiunii umane.
După 1989, procesul CSCE a intrat într-o nouă etapă, caracterizată prin subscrierea tuturor statelor la aceleași valori – democrația, statul de drept, respectarea drepturilor omului și economia de piață. România a intrat în această etapă prin retragerea rezervelor exprimate la Documentul Final al Reuniunii de la Viena și prin adoptarea unei atitudini deschise, de cooperare. Cu o nouă politică externă, orientată spre structurile europene și euro-atlantice, respectiv OSCE, Consiliul Europei, UE, NATO și UEO și pornind de la convingerea ca noua arhitectură de securitate europeană trebuie concepută ca o rețea de structuri interconectate armonios, sprijinindu-se reciproc, la prima reuniune a Consiliului Ministerial al CSCE (Berlin, iunie 1991) România a prezentat un document reflectând această concepție de securitate și rolul care-i revine CSCE.
În perioada care a urmat, eforturile României au vizat adaptarea OSCE la noile realități, transformarea organizației într-un instrument util și eficient în domeniul prevenirii conflictelor și gestionării crizelor, ca și asigurării unei abordări atotcuprinzătoare a securității prin cooperare.
România a participat cu interes la dezbaterile privind noul model de securitate pentru Europa secolului XXI și la elaborarea, în acest cadru, a Cartei asupra securității europene.
În decursul anilor, România a depus eforturi pentru folosirea potențialului OSCE în reglementarea tensiunilor și conflictelor, manifestând un interes deosebit pentru soluționarea politică a crizei din partea de Est a Republicii Moldova, pe baza respectării suveranității și integrității teritoriale a acestei țări și retragerii complete a forțelor străine din regiune.
România s-a implicat activ în acțiunile OSCE în Bosnia-Herzegovina, Albania, fosta R.F. Iugoslavia, Belarus, Kosovo ș.a.
O serie de reprezentanți români au fost sau sunt membri ai misiunilor OSCE sau au participat ca supraveghetori la alegeri. România a deținut, de asemenea, poziția de șef de misiune OSCE în Cecenia , Tadjikistan , Turkmenistan și în Muntenegru.
Prin decizia adoptată la Summit-ul de la Istanbul (noiembrie 1999), României i-a fost încredințată responsabilitatea asigurării Președinției în exercițiu a OSCE în anul 2001. In consecință , în perioada 1 ianuarie – 31 decembrie 2001, ministrul român de externe, domnul Mircea Geoană, a deținut mandatul de Președinte în exercițiu al OSCE, coordonând și orientând toate activitățile sale curente.
În timpul deținerii mandatului de președinte al OSCE , România a urmărit următoarele obiective principale : evitarea standardelor duble ; evaluarea obiectivă a rezultatelor statelor pe arena internațională ; reducerea decalajelor economice între statele membre ale OSCE ; prevenirea apariției unor stări diferite de securitate în diverse zone ale spațiului OSCE ; menținerea unor politici constante în direcția păstrării dreptului cetațenilor acestui spațiu la o viață demnă și decentă ; menținerea unei situații calme în Balcanii de Vest .
Responsabilitatea asigurãrii președinției OSCE a oferit României o oportunitate deosebită de afirmare ca partener credibil, o șansã de a contribui la formarea și consolidarea unei comunități de state prospere și pașnice, bazatã pe respectul valorilor democratice comune.
Presedinția românã a acționat , în principal , pentru: consolidarea rolului OSCE ca for de dialog politic si de cooperare în problemele securității ; sporirea eficientei OSCE în domeniul diplomatiei preventive, al gestionãrii crizelor si în reconstructia post-conflict ; realizarea unor progrese pe linia solutionãrii conflictelor care amenintã stabilitatea si pacea în spatiul euroatlantic; întãrirea cooperãrii OSCE cu alte organizatii cu atributii în domeniul securitãtii (ONU, NATO, UE).
Principalele realizări ale președinției României la OSCE sunt următoarele :
Consiliul ministerial al OSCE a aprobat Planul de acțiune împotriva terorismului ;
A contribuit la integrarea Balcanilor de Vest prin :
– supravegherea organizării de alegeri libere și corecte în Kosovo ( prin intermediul misiunii OSCE din această provincie) , beneficiind și de sprijinul ONU , KFOR și al Consiliului Europei ;
– implementarea planului de pace în sudul Uniunii Serbia – Muntenegru ( aici OSCE a fost implicată pentru instruirea forțelor de poliție , multietnice ; ulterior a extins aceste activități de instruire a forțelor de poliție și în Kosovo și FYROM – Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei);
– adoptarea unei constituții mult îmbunătățite pentru Uniunea Serbia – Muntenegru ( care pe atuci purta numele de Republica Federală a Iugoslaviei) ;
A organizat (în colaborare cu Centrul SECI) o conferință regională privind traficul de persoane și imigrația ilegală . Astfel , a contribuit la identificarea priorităților în combaterea traficului ilegal de persoane , atât la nivel național , cât și regional ;
A acționat la nivel regional și inter-regional pentru contracararea crimei organizate . In acest sens , OSCE ( prin intermediul Oficiului pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului – ODIHR) a colaborat cu Pactul de Stabilitate și cu Organizația Internațională pentru Migrație ;
A întreprins demersuri în vederea eliminării discriminării și sărăciei comunităților rrome din Europa ;
A insistat pentru (si a și obținut) respectarea primului termen pentru retragerea trupelor Federației Ruse din Moldova , potrivit prevederilor summit-ului OSCE de la Istanbul din noiembrie 1999 .
Găzduirea la București, în zilele de 6-8 iunie 2007, a Conferinței ministeriale OSCE privind combaterea discriminării si promovarea respectului și înțelegerii reciproce ( follow up la Conferința de la Cordoba privind combaterea antisemitismului și altor forme de discriminare) a oferit României ocazia să-și reconfirme profilul particular în ce privește combaterea tuturor formelor de intoleranță, prin prezentarea măsurilor concrete adoptate în ultimii ani de autoritățile române pentru combaterea antisemitismului, păstrarea memoriei Holocaustului și promovarea incluziunii sociale a romilor. Conferința de la București a fost focalizată pe implementarea angajamentelor asumate în domeniu de statele participante la Cordoba și la conferințele anterioare pe aceeași temă de la Viena (2003), Berlin, Paris și Bruxelles (2004). Evenimentul a reflectat caracterul prioritar al problematicii intoleranței si discriminării în cadrul agendei dimensiunii umane a OSCE.
La conferință au participat delegații oficiale din partea celor 56 de state participante la OSCE și a celor 11 partenere de cooperare, la nivel ministerial, reprezentanți ai instituțiilor naționale cu responsabilități în combaterea discriminării, înalți reprezentanți ai organizațiilor internaționale (Uniunea Europeană – Președinția Consiliului UE, Comisia Europeană și Agenția Europeană pentru Drepturile Fundamentale; OSCE – Secretariatul General și Biroul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului, Consiliul Europei, ONU etc.), personalități din lumea academică internațională, reprezentanți ai organizațiilor neguvernamentale de profil, inclusiv ai marilor organizații evreiești, corpul diplomatic acreditat la București, precum și reprezentanți ai mass-media.
Angajamentele politice exprimate cu prilejul Conferinței de către statele participante OSCE sunt sintetizate în "Declarația de la București", dată publicității pe 8 iunie 2007 .
Prioritățile actuale ale României în relația cu OSCE sunt armonizate cu obiectivele politicii externe și de securitate a Uniunii Europene. Activitatea reprezentanților români, atât la Viena, cât și în cadrul diferitelor reuniuni specializate ale OSCE , vizează :
afirmarea și respectarea principiilor și normelor OSCE;
adaptarea organizației la noile realități, întărirea capacității sale de a face față noilor riscuri și provocări;
consolidarea capacității operaționale a OSCE, a eficienței instrumentelor și mecanismelor sale de diplomație preventivă, gestionare a crizelor și reconstrucție post-conflict;
afirmarea conceptului atotcuprinzător de securitate prin cooperare (comprehensive co-operative security);
definirea rolului și locului OSCE în edificarea spațiului comun de securitate, fără linii de diviziune, bazat pe recunoașterea și respectarea valorilor comune, a angajamentelor și normelor de conduită, inclusiv a dreptului fiecărui stat participant de a-și alege liber aranjamentele de securitate .
6. Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa , for paneuropean
de diplomație preventivă și prevenire a conflictelor
6.1. Aspecte generale
În ziua de astăzi este unanim acceptată ideea că prevenirea conflictelor este cea mai bună investiție . Cu certitudine eforturile și costurile financiare , umanitare și politice , necesare pentru prevenirea conflictelor sunt mult mai mici decât cele necesare menținerii păcii sau reconstrucției după conflict, aceasta fiind principala motivație a creșterii rolului OSCE în prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor.
Această abordare este acceptată de către toate statele membre ale OSCE și pornește de la premiza că orice conflict , indiferent de felul său ,nu este inevitabil și poate fi prevenit dacă se depun eforturile necesare la timpul potrivit. Prima acțiune care trebuie întreprinsă este identificarea cauzelor potențiale de conflict și analiza acestora în vederea soluționării lor cât mai rapide.
Dacă aceste măsuri de prevenire sunt luate în faza premergătoare apariției unei situații conflictuale, atunci se poate declanșa o alarmă timpurie care să poată împiedica izbucnirea confruntărilor violente . După ce a fost declanșată alarma timpurie , principala problemă care trebuie soluționată , este adoptarea de măsuri concrete care urmează a fi întreprinse. Aceasta deoarece , alarma timpurie și diplomația preventivă nu pot deveni efective decât dacă statele participante la OSCE manifestă voința politică necesară pentru folosirea în acest scop a mecanismelor instituției paneuropene. Statele respective trebuie să fie pregătite să acorde un sprijin politic și material concret eforturilor de prevenire a conflictelor.
Această atitudine a statelor participante la OSCE trebuie să fie inspirată și motivată nu numai din crizele cunoscute , ci și de perspectiva evoluției unui conflict într-o situație de criză de o complexitate mai mare și mult mai greu de rezolvat. Se înțelege de la sine că trebuie evitate acțiunile precipitate , având totuși în vedere că ezitările și reacțiile întârziate pot aduce nu numai prejudicii materiale , dar și o decredibilizare a OSCE în fața opiniei publice.
Acțiunea și demersurile diplomației preventive vizează , în general , două tipuri de conflicte previzibile : cele immediate , pe termen scurt, și conflictele pe termen lung. De cele mai multe ori este greu de făcut o delimitare clară , adeseori existând riscul ca un conflict pe termen scurt să se transforme într-unul pe termen lung. De aceea , diversele aspecte ale acțiunii de prevenire a conflictelor pe termen scurt sau lung trebuie să fie considerate ca părți integrante ale funcției de diplomație preventivă a OSCE .
Prevenirea conflictelor se realizează prin acțiuni diplomatice care privesc toate componentele conceptului de securitate , în accepțiunea sa actuală, de la aspecte referitoare la menținerea păcii și întărirea securității , până la respectarea drepturilor omului și libertăților democratice.O prevenire durabilă a conflictelor în Europa nu poate fi concepută decât pe termen lung, deoarece o asemenea acțiune vizează instaurarea unei democrații puternice și organizarea instituțiilor care o susțin , crearea unui climat de încredere între populație și guvernanți, eliminarea oricărei forme de discriminare rasială și respectarea minorităților naționale.
Diplomația preventivă are în vedere și tranziția pașnică de la un sistem economic statal centralizat la un sistem flexibil , orientat spre economia de piață,care să contribuie la creșterea prosperității și bunăstării sociale .Eforturile pentru crearea unei democrații veritabile pot fi făcute în van , dacă tensiuni interne se transformă în război civil sau într-un conflict internațional . Iată motivul pentru care diplomația preventivă tinde să devină una din funcțiile și instrumentele fundamentale ale OSCE în noua arhitectură europeană.
Începând cu anul 1990, OSCE a cunoscut transformări fundamentale . Atenția și ponderea principală a activității sale a trecut de la organizarea unor reuniuni și conferințe la acțiuni concrete , la confruntare mai directă cu realitățile timpului în care trăim, cu stările tensionale și conflictuale pe care le cunoaște Europa în prezent. O întrebare care se pune , urmărind evoluția OSCE, este dacă instituția paneuropeană dispune de mijloacele necesare pentru a-și asuma și îndeplini o asemenea funcție. Răspunsul la această întrebare nu este ușor de dat , pentru că OSCE , fără să dipună de mijloace materiale suficiente , a creat o serie de structuri și mecanisme care-i permit, teoretic, să se angajeze activ în diplomația preventivă, dar influența și capacitatea sa sunt limitate de opțiunile statelor participante pentru o metodă sau alta . Evenimentele petrecute în ultimii ani ne arată că atunci când o situație iese de sub control este inutil să se aștepte convocarea unei reuniuni general-europene de evaluare pentru redresarea situației. Mult mai indicată este calea prevenirii destabilizării situației într-o zonă sau alta prin întreprinderea unor demersuri și luarea unor măsuri concrete de diplomație preventivă.
6.2. Procedurile, instrumentele, structurile și mecanismele diplomației preventive
Instituția paneuropeană dispune de o serie de proceduri, instrumente, mecanisme și structuri, destinate să joace un rol important în acțiunea de diplomație preventivă a OSCE.
În domeniul securității preventive a OSCE, sistemul tradițional este cel al măsurilor de încredere și de securitate , cu regimul său detaliat și sofisticat de verificare și control. Statele participante au astfel posibilitatea de a discuta operativ despre activități militare neobișnuite sau întâmplătoare , care ar putea ridica suspiciuni, preocupări și temeri.
În alte domenii și pentru alte situații se poate recurge la alte proceduri de reglementare pașnică a diferendelor, la Consiliul Superior și Consiliul Permanent sau la Președintele în exercițiu al OSCE.
Alerta timpurie reprezintă o modalitate practică , la care se recurge tot mai frecvent și care capătă o importanță mai mare în acțiunea de diplomație preventivă a OSCE , oferind, pe de o parte, posibilitatea identificării amenințărilor la adresa păcii și a stabilității , iar pe de altă parte, permițând alegerea mijloacelor corespunzătoare pentru eliminarea lor.
Deși dispune de suficiente instrumente și mecanisme pentru a recurge la alerta timpurie , OSCE nu dovedește, întotdeauna, suficientă hotărâre și mai ales operativitate în utilizarea acestei metode de prevenire a conflictelor.Instrumentele de alarmare timpurie și prevenire a conflictelor , pot deveni operaționale numai dacă părțile rămân fidele angajamentelor asumate și dau prioritate acțiunilor comune, respectului și cooperării în fața acțiunilor multilaterale . Pentru implicarea mai directă a OSCE în prevenirea conflictelor sunt necesare, în primul rand, disponibilitatea părților de a colabora pe o bază premanentă , precum și un sprijin operațional din partea structurilor OSCE, implicarea și expertiza,acolo unde este cazul, a Înaltului Comisar pentru Minorități Naționale și a Misiunilor OSCE și asigurarea urmăririi și supravegherii situațiilor tensionale și de criză de către structurile permanente ale organizației.
Pentru prevenirea conflictelor generate de probleme ale persoanelor aparținând minorităților naționale , a fost creat în cadrul OSCE în decembrie 1992 , postul de Înalt Comisar pentru Minorități Naționale . Această funcție a fost concepută ca un instrument de diplomație preventivă care să permită declanșarea unei alarme timpurii sau , atunci când este cazul, întreprinderea unei acțiuni rapide capabile să împiedice transformarea unor tensiuni interetnice într-o situație conflictuală. Într-o asemenea situație , Înaltul Comisar trebuie să încerce , în primul rând, să oprească escaladarea tensiunii și apoi să alerteze OSCE, atunci când există pericolul ca tensiunea respectivă să evolueze spre o stare conflictuală care nu ar mai putea fi controlată.
Alerta trebuie făcută din vreme pentru a permite mecanismelor OSCE să acționeze la timp și în mod concret. Recurgând la diplomația preventivă , Înaltul Comisar trebuie să facă tot posibilul pentru a evita o asemenea escaladare.
Pentru realizarea cu succes a misiunilor sale , Înaltul Comisar trebuie să țină seama în acțiunea sa concretă nu numai de parametrii generali ai mandatului cu care a fost investit , ci și să dea dovadă de imparțialitate ,de confidențialitate și de spirit de cooperare.
Imparțialitatea este impusă , în primul rand ,de funcția sa , care este una de informare obiectivă, de încercare de dezamorsare a tensiunilor și de formulare de recomandări pentru prevenirea conflictelor. Înaltul comisar pentru Minorități Naționale nu are misiunea de a proteja minorittățile și nu este nici un fel de ombudsman ( Avocatul Poporului) internațional, care acționează în numele acestora . Sarcina sa principală este de a alerta cât mai repede posibil OSCE asupra unei situații tensionale solicitând luarea de măsuri și adoptarea de poziții ferme și intransigente față de părțile implicate.
Confidențialitatea este necesară pentru rațiuni evidente : în primul rand, părțile direct implicate sunt dispuse să coopereze mai bine și să găsească mai ușor soluții, dacă știu dinainte că discuțiile parțiale nu pot fi aduse la cunoștința terților sau a opiniei publice, iar în al doielea rând, diplomația discretă , silențioasă , s-a dovedit , mai ales în astfel de situații, a fi mult mai eficientă decât luările de poziție publică , în care revendicările sunt mai intransigente , tocmai pentru a atrage atenția și a realiza alte scopuri. Confidențialitatea reduce, într-o importantă măsură , riscul escaladării tensiunii sau a conflictului.
Spiritul de cooperare decurge din însăși natura necoercitivă a demersului Înaltului Comisar, diplomația preventivă fiind bazată pe consimțământul implicit al părților direct implicate, de a coopera pentru găsirea unor soluții durabile, care să facă posibilă evitarea conflictelor.
În exercitarea funcțiilor sale , Înaltul Comisar beneficiază de un grad de independență destul de mare, putând să acționeze , pe baza mandatului general pe care îl are fără să mai fie nevoie să aivă aprobarea de fiecare dată a Consiliului Superior, a Consiliului Permanent sau a Președinției OSCE. Înaltul Comisar informează și consultă Președinția și prezintă rapoarte Comitetului Înalților Funcționari asupra fiecărei misiuni realizate, având grijă , totodată, să obțină implicarea pe termen mediu și lung a OSCE în prevenirea , gestionarea și soluționarea conflictelor privind minoritățile naționale.
Înaltul Comisar acționează în funcție de specificul fiecărei situații, dar concluziile și soluțiile sale trebuie să țină seama de unele criterii de ordin general , cum ar fi : loialitatea ; rezolvarea problemelor apărute în cadrul statului în care minoritatea respectivă viețuiește; interdependența dintre problema apărută și considerente de ordin principal (respectarea drepturilor omului pentru întreaga populație ,majoritară și minoritară) .
Protejarea persoanelor aparținând minorităților naționale trebuie considerată ca fiind de interes major atât pentru statul în cauză cât și pentru populația majoritară, deoarece, atunci când se respectă drepturile minorităților naționale și securitatea și stabilitatea internă sunt , de regulă, mai bine asigurate. Dar,când statul manifestă grijă și loialitate faăț de persoanele aparținând minorităților, acesta este îndreptățit să aștepte și din partea lor aceiași loialitate față de stabilitatea și bunăstarea statului. Practica în domeniu ne arată că orice problemă , care apare între stat și o minoritate , nu poate fi pe deplin soluționată decât în cadrul statului respectiv.
Prevenirea conflictelor interetnice necesită considerarea acestora în strânsă legătură cu factorii economici și cu aspectele generale ale dimensiunii umane , valabile pentru întreaga populație a țării, precum și în contextul respectării integrității teritoriale a statelor și a inviolabilității frontierelor acestora. Secesiunea pe criterii entice, separatismul, nu rezolvă problemele , ci crează altele noi , desea mult mai complicate și generatoare de conflicte noi.
Invocarea secesiunii , a separatismului, ca o posibilă soluție de păstrare a identității entice nu face decât să complice situația și să descurajeze sau să blocheze eventualele inițiative sau acțiuni de diplomație preventivă. Dimpotrivă , promovarea unor raporturi mai bune și mai armonioase între minoritate și majoritate , în cadrul aceluiași stat s-a dovedit a fi calea cea mai bună de soluționare a problemelor existente sau a celor care pot apărea în relațiile interetnice. Respectarea drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale nu își poate găsi în cadrul statal o expresie teritorială , aceasta realizându-se printr-o legislație care promovează dezvoltarea identității minorităților în domeniul culturii, educației, obiceiurilor și tradițiilor.
Dezvoltarea economică din fiecare țară costituie un factor important în prevenirea conflictelor, de care Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale trebuie să țină seama , pentru că de multe ori, factorul economic poate influența sau chiar genera stări de tensiune considerate în mod eronat afi de natură etnică.Toate statele în tranziție din aria OSCE au avut sau au încă dificultăți economice, cu scăderi ale producției , șomaj, creșterea prețurilor, ceea ce a dus la sărăcire generală și la tensiuni sociale și politice, la instabilitate internă. În asemenea condiții , tentația autoritară și xenofobă sau naționalistă se manifestă mai puternic decât în condiții de evoluție și dezvoltare economică normală.
Alt instrument al diplomației preventive este reprezentat de misiunile OSCE . Acestea au fost create la începutul anilor `90 ca mecanisme de diplomație preventivă, necesare implicării directe și operative pe teren a instituției paneuropene. Scopul a fost identificarea situațiilor tensionale și de conflict și de a încerca o perspectivă de dialog pe termen lung , de a defini un nou cadru și de a stabili termene pentru depășirea dificultăților. În concluzie , scopul misiunilor este de a contribui la înlăturarea cauzelor care au făcut necesară prezența lor în zona de tensiune sau de conflict .
Demersul de diplomație preventivă al misiunilor OSCE ar fi incomplete și puțin eficient , dacă nu ar avea în vedere și asigurarea continuității angajamentelor și activităților vizând menținerea păcii. Este foarte important ca OSCE să poată avea un rol precis și angajant în asigurarea continuității oricărui proces de diplomație preventivă și gestionare a crizelor. Un exemlu în această direcție ar fi Misiunea OSCE în Republica Moldova , unde angajarea instituției paneuropene apare ca fiind esențială în urmărirea îndeaproape și chiar în supravegherea retragerii armatei a 14-a ruse , ca o condiție indispensabilă a reglementării crizei din regiunea de est a acestei țări. Misiunile OSCE în Georgia , Republica Moldova și în Nagorno-Karabah au fost trimise în zonele de tensiune sau de conflict , în urma unor confruntări sângeroase și dificile, generate de îcercările unor grupuri locale de a impune o autonomie teritorială a regiunilor respective, punând astfel în discuție integritatea teritorială a statului deja existent.
Angajarea OSCE în zonele de conflict respective nu a însemnat numai o prezență fizică a unui grup de diplomați sau militari pe teren , ci mai ales menținerea permanentă în atenția instanțelor OSCE a evoluțiilor din zonele de tensiune sau de conflict , misiunea reprezentând o prelungire vizibilă a implicării colective a tuturor statelor participante în gestionarea situațiilor de criză respective.
În prezent ,asistența tehnică pentru misiuni este mai bine organizată față de primele misiuni, dar mai sunt încă unele disfuncții între echipa aflată în misiune , respectarea strictă a mandatului cu care a fost investită și menținerea legăturii cu Secretariatul de la Viena și cu alte structuri ale OSCE , competente în materie .
6.3. Valențe , limite și perspective ale diplomației preventive
În prezent ,nici statele participante , luate individual, nici OSCE în ansamblul său ca instituție , nu sunt în măsură să acționeze prompt și hotărât la nevoile impuse de prevenirea conflictelor. Procesul de luare a deciziilor și de punere a lor în practică este anevoios și complicat, instituția paneuropeană fiind încă departe de a deveni o structură de armonizare rapidă a pozițiilor și de luare urgentă a deciziilor ce se impun de evoluțiile imprevizibile în spațiul OSCE. Numai comportându-se ca o comunitate de state independente , OSCE, poate să determine succesul sau insuccesul eforturilor sale de diplomație preventivă. Problema reacției și a urmărilor la semnalele sistemului de alarmă timpurie este o problemă de responsabilitate a statelor OSCE ca grup, pentru securitatea și stabilitatea în Europa.
Diplomația preventivă tinde să devină o funcție complexă a OSCE , în care fiecare instituție de vocație continentală trebuie să aivă un loc bine stabilit pentru a evita suprapunerile, concurența inutilă și mai ales risipa de resurse și de energie. Complexitatea funcției de diplomație preventivă decurge nu numai din acțiunea rapidă, responsabilă și eficientă a OSCE de a împiedica stările tensionale să devină stări conflictuale, dar și din acțiunea profilactică pe care instituția este chemată să o efectueze pe termen mediu și lung, chiar și în domenii care aparent nu sunt legate de prevenirea unui conflict sau altul, cum ar fi de exemplu dimensiunea economică a OSCE.
Concentrarea Forumului Economic al OSCE asupra problemelor privind tranziția la economia de piață în scopul construirii unor societăți democratice , contribuie la menținerea păcii și a stabilității , ceea ce este echivalent cu un exercițiu de diplomație pe termen lung. Atât în acțiunea imediată de diplomație preventivă ,cât și în demersurile și programele cu caracter profilactic ,OSCE trebuie să-și armonizeze eforturile și inițiativele cu alte organizații și instituții internaționale , mai ales cu ONU și Consiliul Europei, care prin statutul și activitățile lor sunt chemate să exercite acțiuni similare de diplomație preventivă în spațiul OSCE. Exemple în acest sens , sunt misiunile ONU și ale OSCE în Georgia și în zona Balcanilor deVest acțiunile întreprinse de cele două instituții dovedind atât avantajele cooperării și coordonării cât și inconvenientele unor acțiuni paralele suprapuse sau concurențiale.
Diplomația preventivă promovată de OSCE merge mai departe decât mijloacele tradiționale de reglementare pașnică a diferendelor , cum sunt concilierea , medierea și arbitrajul. În timp ce recurgerea la aceste mijloace presupune existența unui conflict, diplomația preventivă acționează tocmai pentru a împiedica ajungerea la un conflict. Această acțiune are avantajul că operează în numele și sub autoritatea tuturor statelor participante și se bazează pe înțelegerea comună că în virtutea angajamentelor asumate în cadrul OSCE, toate guvernele dau socoteală unul altuia de comportamentul lor față de proprii cetățeni și față de alte state . Practica OSCE din ultimii ani ne arată că formele și modelele de diplomație preventivă la care s-a recurs sunt foarte diverse .
7. Considerații finale
Actuala Organizație pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) este rezultatul așa-numitului “proces de la Helsinki “ care , inițial , a fost de fapt un forum de dialog și negocieri multilaterale între Est și Vest . Istoria CSCE a cunoscut două etape. Prima etapă (între anii 1975 – 1990 ) constituie și două momente de transformare fundamentală a CSCE , pe de o parte , începutul perioadei (marcat de semnarea Actului Final de la Helsinki prin care s-a consfințit funcționarea CSCE ca un proces de conferințe și reuniuni periodice) și sfârșitul acesteia marcat prin adoptarea Cartei pentru o nouă Europă , la Paris , în 1990. Reuniunea la nivel înalt de la Paris a marcat începutul instituționalizării CSCE , ca urmare a necesității de adaptare la schimbările petrecute în Europa și la cerințele perioadei post – război rece.
Carta de la Paris pentru o nouă Europă reprezintă un reper important în istoria CSCE , care a dus la transformarea sa într-o organizație internațională instituționalizată de dialog și negocieri , cu o structură operațională.
Evoluțiile pe planul securității europene au impus schimbări esențiale atât în privința structurii și caracterului instituțional al procesului conceput la Helsinki, cât și al rolului acesteia. Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE) s-a schimbat concomitent cu transformările ce se produceau în Europa. Astfel , în urma lucrărilor pregătitoare și a negocierilor (care au durat până în decembrie 1994 ) s-a decis schimbarea statutului și , în consecință , a denumirii CSCE în Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa ( OSCE ).
Odată cu summit-ul de la Budapesta , OSCE a devenit o „ organizație și element-cheie al arhitecturii europene de securitate … și , alături de NATO și Uniunea Europeană , va deține un rol în creștere în asigurarea securitătii și stabilității pe continent, în implementarea măsurilor de sporire a încrederii și cooperării între state”.
În interiorul spațiului OSCE , amenințările și formele de conflict au cunoscut o permanentă transformare, natura lor fiind foarte diversă. Instrumentele folosite de organizație pentru rezolvarea conflictelor și a situațiilor de conflict potențiale sunt multiple și se vede tot mai clar că eficiența scăzută a demersurilor proprii derivă din extinderea sarcinilor și restrângerea posibilităților financiare, precum și din obstrucția exercitată de unele state membre, prin folosirea dreptului de veto în adoptarea deciziilor importante. O relansare a activității OSCE impune mai multă voință de acțiune și implicare din partea statelor spațiului, îndeosebi a celor mari, eforturi de întărire a acesteia, de sporire a cooperării organismelor de securitate, demersuri mai hotărâte în folosirea permanentă și de durată a unor mijloace coordonate politic de către toate statele membre, așa cum prevede Carta Europeană a Securității.
În arealul OSCE, conflictele au luat forma atipică a confruntărilor etnice, interne, cu implicarea unor actori nonstatali și folosirea armamentelor acumulate în spațiul ex-iugoslav, în regiunea Mării Negre, a Caucazului și a Asiei Centrale, care au condus la intensificarea spiralei violenței.
Pentru prevenirea conflictelor și rezolvarea conflictelor și a situațiilor cu potențial de conflict, OSCE folosește o gamă largă de instrumente și anume : misiuni pentru strângerea datelor și misiuni ale raportorilor; misiuni ale reprezentanților personali ai Președintelui OSCE cu mandat precis în domeniul prevenirii conflictelor și gestionării crizelor; misiunea unor comitete ad-hoc de consiliere a Președinției organizației cu privire la prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor și rezolvarea disputelor; operații de menținere a păcii ; mecanisme pentru rezolvarea pașnică a conflictelor (proceduri care facilitează contactul direct și oportun între părțile aflate în conflict) , etc.
În ceea ce privește colaborarea dintre OSCE și Uniunea Europeană (UE) , se poate afirma că ambele au în comun o serie de colaborări și obiective de atins .De exemplu instrumentul regional pentru prevenirea conflictelor , managementul crizelor și reabilitarea după situații de de criză și conflicte . De asemenea , cele două organizaii s-au implicat ; OSCE în fostele republici sovietice pentru misiunile de monitorizare în Cecenia , Nagorno-Karabach , Osetia de Sud , Abhazia și Transnistria, iar UE în Balcanii de Vest .
Colaborarea dintre UE și OSCE a avut loc în mai multe ocazii . De exemplu , UE este prezentă în Oficiul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului (ODIHR ) , vizând monitorizarea alegerilor libere , dezvoltarea unor practici electorale corecte și transparente și a unor practici în domeniul drepturilor omului pentru noile democrații . Intre anii 1997-1998 , UE a conlucrat cu OSCE în Bosnia pentru monitorizarea alegerilor , în timp ce experții OSCE au participăat la misiunile UE (ex. – cea din Belarus din ianuarie 1997) .
În urma acestei scurte analize se poate concluziona că , în pofida unor incertitudini , OSCE rămâne cel mai larg for paneuropean și transatlantic de dialog în domeniul securității . Amploarea sa geografică , îi conferă însă și un dezavantaj , legat de mecanismul greoi de adoptare a deciziilor .
În ceea ce privește viitorul OSCE , evoluția sa va depinde de abilitatea de a activa un sistem capabil să pună în practică politicile și deciziile adoptate la cel mai înalt nivel , precum și de găsirea unor solutii de colaborare complementara cu UE și NATO , potrivit cu misiunile specifice fiecăreia dintre aceste organizații .
ANEXA 1
Statele membre ale Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa(OSCE)
State membre Data admiterii
Albania 19 iunie1991
Andorra 25 aprilie 1996
Armenia 30 ianuarie 1992
Austria 25 iunie 1973
Azerbaidjan 30 ianuarie 1992
Belarus 30 ianuarie 1992
Belgia 25 iunie 1973
Bosnia-Herțegovina 30 aprilie 1992
Bulgaria 25 iunie 1973
Canada 25 iunie 1973
Croația 24 martie 1992
Cipru 25 iunie 1973
Republica Cehă 1 ianuarie 1993
Danemarca 25 iunie 1973
Estonia 10 septembrie1991
Finlanda 25 iunie 1973
Franța 25 iunie 1973
Georgia 24 martie 1992
Germania 25 iunie 1973
Grecia 25 iunie 1973
Vatican 25 iunie 1973
Ungaria 25 iunie 1973
Islanda 25 iunie 1973
Irlanda 25 iunie 1973
Italia 25 iunie 1973
Kazahstan 30 ianuarie 1992
Kârgâstan 30 ianuarie 1992
Letonia 10 septembrie1991
Liechtenstein 25 iunie 1973
Lituania 10 septembrie1991
Luxemburg 25 iunie 1973
Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei 12 octombrie 1995
Malta 25 iunie 1973
Moldova 30 ianuarie 1992
Monaco 25 iunie 1973
Muntenegru 22 iunie 2006
Olanda 25 iunie 1973
Norvegia 25 iunie 1973
Polonia 25 iunie 1973
Portugalia 25 iunie 1973
România 25 iunie 1973
Federația Rusă 25 iunie 1973
San Marino 25 iunie 1973
Serbia 10 noiembrie 2000
Republica Slovacă 1 ianuarie 1993
Slovenia 24 martie 1992
Spania 25 iunie 1973
Suedia 25 iunie 1973
Elveția 25 iunie 1973
Tadjikistan 30 ianuarie 1992
Turcia 25 iunie 1973
Turkmenistan 30 ianuarie 1992
Ucraina 30 ianuarie 1992
Marea Britanie 25 iunie 1973
Statele Unite ale Americii 25 iunie 1973
Uzbekistan 30 ianuarie 1992
State partenere OSCE :
State partenere din zona Mării Mediterane
Algeria
Egipt
Israel
Iordania
Maroc
Tunisia
State partenere din zona Asiei
Relațiile cu țările asiatice au fost inițiate încă de la începutul anilor `90 , după cum urmează:
Japonia (1992)
Republica Korea (1994)
Thailanda (2000)
Afghanistan (2003)
Mongolia (2004)
* Sursa acestor date este OSCE Handbook , OSCE Press and Public Information Section, Vienna , 2007, p. 107 .
ANEXA 2
PREȘEDINȚIA OSCE
La Consiliul Ministerial al OSCE de la Madrid , din noiembrie 2007 s-a decis ca pentru anii 2009 – 2011 , funcția de președinte să fie deținută de :
* Sursa acestor date este www.osce.org – site-ul oficial al Organizației pentru
Securitate și Cooperare în Europa (OSCE)
BIBLIOGRAFIE
Anghel M. Ion , Dreptul Diplomatic și Consular, Editura Lumina Lex , București ,2002 ;
Constantinescu Mihai , Șerban Nicolae , Amzulescu Marius, Instituții Parlamentare Internaționale , Editura Fundației România de Mâine , București , 2005 ;
Diaconu Ion , Dimensiunea umană a CSCE , în „ Actul final al CSCE și Europa de azi ” , Editura Fundației România de Mâine , București , 1995 ;
Diaconu Ion , Manual de drept internațional public , Editura Lumina Lex , București , 2007 ;
Filip Anda, Lipatti Valentin, Securitatea și Cooperarea în Europa. Documente(1992-1994) , vol.3, Editura Fundației România de Mâine, București ,1996 ;
Grecu Ioan , Securitate prin cooperare , soluția stabilitatii regionale , Centrul Tehnic-Editorial al Armatei , București , 2005 ;
Iordache Nicolae , OSCE și diplomația preventivă , în “Actul final al CSCE și Europa de azi , Ediție îngrijită de Valentin Lipatti , Editura Fundației România de Mâine , București , 1995 ;
Lipatti Valentin , Actul final al CSCE și Europa de azi , Editura Fundației România de Mâine, București , 1995 ;
Lipatti Valentin , Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa . Însemnări despre o negociere și urmările ei , Editura Politică , București , 1985 ;
Lipatti Valentin , Integrarea europeană , prioritate în politica externă a României , Editura Fundației România de Mâine , București , 1996 ;
Lipatti Valentin , În tranșeele Europei . Amintirile unui negociator,Editura Militară , București , 1993 ;
Lipatti Valentin, Diaconu Ion , Securitatea și Cooperarea în Europa. Documente(1989-1992) , vol. 2 , Editura Academiei Române , București,1993;
Mureșan Mircea , Simona Malescu , Amenințări și conflicte în spațiul OSCE, în “ Impact Strategic” , nr. 1 / 2006 , Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate ;
Năstase Adrian , Documente Fundamentale ale Dreptului Internațional și ale Relațiilor Internaționale , vol. 1a , 1b , Regia Autonomă “Monitorul Oficial” , București , 1997 ;
OSCE Handbook , OSCE Press and Public Information Section , Vienna , 2007 ;
Pâlșoiu Ion , Organizații politice și militare internaționale , Editura universitaria , Craiova , 2006 ;
Petrescu Stan , Apărarea și securitatea europeană , Editura Militară , București , 2006 ;
Popa Iulian , Organizații internaționale , Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei , București , 2007 ;
Popa Vasile , Alexandra Sarcinschi , Perspective în evoluția organizațiilor internaționale de securitate , Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I” , București , 2007 ;
Popescu Andrei , Dinu Alina , Organizații europene și euroatlantice , Editura Fundației România de Mâine , București , 2004 ;
Popescu Andrei , Ion Jinga , Organizații europene si euroatlantice , Editura Lumina Lex , Bucuresti , 2001 ;
Preda – Mătăsaru Aurel , Tratat de drept internațional public , Editura Lumina Lex , București , 2002 ;
Sandu Marian , Siteanu Eugen , Securitatea națională prin securitatea colectivă , Centrul Tehnic-Editorial al Armatei , București , 2007 ;
Vlad Constantin , “Decalogul” de la Helsinki și europa de azi , în “ Actul final al CSCE și Europa de azi” , Editura Fundației România de Mâine , București , 1995 .
Alte surse :
www.mae.ro – site-ul Ministerului Afacerilor Externe din România
www.osce.org – site-ul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa(OSCE)
CUPRINS
ABREVIERI…………………………………………………………………………………………2
1. Introducere …………………………………………………………………3
2. Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE)……………….7
2.1. Fazele Conferinței…………………………………………………………………7
Faza preliminară sau faza consultărilor…………………………7
Prima fază a Conferinței………………………………………………14
2.1.3. Faza a doua a Conferinței………………………………………………14
2.1.4. Faza a treia a Conferinței………………………………………………16
2.2. Urmările Conferinței……………………………………………………………..16
2.2.1. Reuniunea de la Belgrad………………………………………………..17
2.2.2. Reuniunea de experți de la Bonn (R.F.Germania)……………..18
2.2.3. Reuniunea de experți de la Montreux(Elveția)…………………..18
2.2.4. Reuniunea de experți de la Valetta(Malta)………………………..18
2.2.5. Reuniunea de la Madrid………………………………………………….19
2.2.6. Reuniunea de la Stockholm……………………………………………..19
2.2.7. Reuniunea de la Viena…………………………………………………….20
3. Evoluția CSCE în perioada post război rece…………………………………..21
3.1. Reuniunea de la Helsinki ………………………………………………………..22
3.2. Reuniunea de la Budapesta………………………………………………………23
3.3. Reuniunea la nivel înalt de la Lisabona……………………………25
3.4. Summit-ul de la Istanbul…………………………………………….27
4. Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa(OSCE)……………………27
4.1. Aspecte generale…………………………………………………..27
4.2. Structurile și instituțiile OSCE………………………………………………….29
4.2.1. Structura decizională………………………………………………………29
4.2.2. Structuri și instituții operaționale ……………………………………..30
4.3. Acțiunile OSCE……………………………………………………………………..35
5. România și OSCE ……………………………………………………………………………..36
6. Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa , for
paneuropean de diplomație preventivă și prevenire a conflictelor………….41
6.1. Aspecte generale……………………………………………………41
6.2. Procedurile, instrumentele, structurile și mecanismele diplomației
preventive………………………………………………………………………………….43
6.3. Valențe , limite și perspective ale diplomației preventive………………..48
7. Considerații finale …………………………………………………………………………………49
ANEXA 1 – Statele membre ale Organizației pentru Securitate și
Cooperare în Europa(OSCE)………………………………………52
ANEXA 2 – Președinția OSCE…………………………………………………..55
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………56
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Organizatia Pentru Securitate Si Cooperare In Europa (osce) (ID: 125580)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.