Organizatia Natiunilor Unite Onu

Introducere

Organizația Națiunilor Unite

Scopurile O.N.U.

PRINCIPIILE O.N.U.

CALITATEA DE MEMBRU O.N.U.

ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA O.N.U.

ADUNAREA GENERALĂ A O.N.U.

Consiliul de Securitate

Consiliul Economic și Social

Consiliul de Tutelă

Curtea Internațională de Justiție

Secretariatul O.N.U.

Instituțiile specializate ale O.N.U.

BIBLIOGRAFIE

Pagini 13

=== Organizatia Natiunilor Unite ===

ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE

Expresia „Națiunile Unite” care este datorată Președintelui Statelor Unite Franklin D. Roosevelt, a apărut pentru prima dată în „Declarația Națiunilor Unite” din 1 ianuarie 1942. prin care reprezentanții a 26 de țări se angajau să continue împreună războiul împotriva puterilor (dominațiilor) din Axă.

Carta Națiunilor Unite a fosta elaborată de reprezentanții a 50 de țări la Conferința Națiunilor Unite din Organizația internațională reunită la San Francisco din 25 aprilie până pe 26 iunie 1945. Ei au luat pentru temelia (baza) munci lor propuneri redactate între august și octombrie 1944 la Dumbarton Oaks de reprezentanții Chinei, ai Statelor Unite și ai URSS – ului.

Carta a fost semnată la 26 iunie 1945 de reprezentanții a 50 de țări. Polonia, care nu a avut reprezentanți la Conferință, a semnat mai târziu, dar ea face totuși parte din cele 51 de State Membre originare.

Organizația Națiunilor Unite sa născut oficial la 24 octombrie 1945 atunci când a fost ratificată (confirmată) de China, Statele Unite, Franța, Regatul Unit, URSS și de majoritatea celorlalte țări semnatare. Ziua Națiunilor Unite este sărbătorită (celebrată) la 24 octombrie în fiecare an.

A) INSTITUȚIILE COMUNITARE

PARLAMENTUL EUROPEAN

1.1 Componență, constituire

Parlamentul european, compus din reprezentanți ai popoarelor reunite la Comunitate exercită puterile care îi sunt conferite prin Tratat, (art. 137). Aceste dispoziți legale au o dublă semnificație prima – în sensul că de vreme ce membrii Parlamentului reprezintă popoarele respective, ei nu pot să fie mandatați de guvernele statelor lor spre a îndeplini anumite instrucțiuni și nici nu pot să fie ținuți de vreo obligație de consultare, a doua – în sensul că statele sunt reunite în Comunitate, ceea ce relevă o comuniune de interese și aspirații, potrivit obiectivelor ce le stabilesc.

Până la 17 iulie 1979 când a intrat în vigoare actul privind alegerea reprezentanților Parlamentului prin vot universal direct, membrii acestei instituții, potrivit art. 138 alin. 1 și 2, CE, erau considerați delegați, care trebuiau să fie desemnați de parlamentele naționale dintre membrii lor, conform procedurii stabilite în fiecare stat în numărul prestabilit prin Tratat. De la această dată art. 138, alin 1 a devenit inaplicabil, fiind valabile dispozițiile art. 1 din Actul respectiv în sensul că „reprezentanți în Parlament european ai popoarelor reunite în Comunitate vor fi alese prin vot universal direct”. Primele alegeri s-au desfășurat în perioada 7-10 iulie 1979, apoi între 14-17 iunie 1984, între 15-18 iunie 1989 și între 9-12 iunie 1994 ceea ce înseamnă că mandatul reprezentanților este limitat la 5 ani.

Numărul total al reprezentanților aleși este în prezent de 626, din care 99 revin Germaniei, câte 87 revin Franței, Italiei și Marii Britanii, 64- Spaniei, 31-Olandei, câte 25 pentru Belgia, Grecia și Portugalia, Suediei-22, Austriei-2, câte 16 Danemarcei și Finlandei, 15-Irlandei și numai 6 pentru Luxemburg, față de totalul anterior de 567 la alegerile din 1994 și 518 anterior.

Nu este prevăzută o procedură unică de alegere pentru reprezentanți, dar, potrivit art. 138, par. 3 din Tratat și art. 7, par. 1 și 2 din Act, Parlamentul ar urma să elaboreze propuneri pentru alegeri prin vot universal direct în conformitate cu o procedură uniformă în toate statele membre pentru adoptarea potrivit cerințelor lor constituționale respective.

1.2 Atribuțiile parlamentului

În conformitate cu art. 138 B din Tratat, în măsura în care acesta din urmă prevede, Parlamentul european participă la procesul ce conduce la adoptarea de acte comunitare, exercitând atribuțiile sale în cadrul procedurilor definite la art. 189 B și art. 189 C, precum și elaborând avize conforme și dând avize consultative (alin.1). El poate, la cererea majorități membrilor săi, să ceară Comisiei să-i prezinte orice propunere corespunzătoare asupra problemelor care apar să necesite elaborarea de acte comunitare pentru punerea în aplicare a Tratatului (alin.2) prevedere nou introdusă prin TMs. De asemenea, Parlamentul va discuta în ședință deschisă raportul general anual ce îi este prezentat de Comisie (art. 143), contra căreia va putea să introducă o moțiune de cenzură (art. 144).

CONSILIUL EUROPEAN

2.1 Componență, Constituire

Consiliul este instituția comunitară căreia prin tratatele comunitare i s-au încredințat cu generozitate importante atribuțiuni, pe care urmează să le îndeplinească potrivit unei stricte proceduri. De aceea, compoziția sa, precum și instrumente ce-i stau la îndemână sunt astfel concepute încât acțiunile comunitare să fie bine definite și fundamentate.

Consiliul este format din câte un reprezentant din fiecare stat membru, la nivel ministerial, împuternicit (abilitat) să angajeze guvernul acestui stat membru (art. 146, alin. 1). Prin urmare, membrii Consiliului sunt reprezentanți ai statelor, prin intermediul lor statele sunt implicate în domeniul decizional la nivel politic și juridic. În cadrul Consiliului ei vor exprima interesele naționale și nu vor acționa cu titlu independent, ca în cazul membrilor Comisiei.

Președinția Consiliului este exercitată pe rând de către fiecare stat membru pentru o durată de șase luni, potrivit unei ordini stabilite prin Tratat (art. 146, alin2, nou introdus prin TMS.):

Pentru un prim ciclu de șase ani: Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Marea Britanie,;

Pentru ciclul următor, tot de șase ani: Danemarca, Belgia, Grecia, Germania, Franța, Spania, Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Portugalia.

Prin Decizia Nr. 95/2 din 1 ian. 1995, a Consiliului, (J.Of.L. 1/221 din 1 ian. 1995) s-a stabilit că președinția Consiliului urmează să fie asigurată în următoarea ordine: pentru 1995 – , Franța și Spania și, în continuare: Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Austria, Germania, Finlanda, Portugalia, Franța, Suedia, Belgia, Spania, Danemarca, Grecia. Totodată, Consiliul va putea să decidă, acționând unanim la propunerea unui stat membru interesat, ca un stat membru să poată reține președinția în timpul unei alte perioade decât acea care rezultă din ordinea menționată în această Decizie.

Pe lângă Consiliu funcționează un Comitet al reprezentanților permanenți ai statelor membre (COREPER), care are sarcina de a pregăti lucrările Consiliului și de a executa mandatele care le sunt încredințate de acesta (art. 151, par.1). Reprezentanți permanenți sunt de fapt ambasadori ai statelor respective pe lângă Comunitate.

2.2 Atribuțiile consiliului

Tratatele comunitare încredințează în principal Consiliului atribuțiile necesare realizării obiectivelor stabilite. În acest scop, potrivit art. 145, CE, Consiliul, în conformitate cu prevederile Tratatului:

Asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre;

Are puterea de a lua decizii;

Conferă Comisiei, în actele pe care le adoptă, puteri pentru implementarea regulilor pe care el le stabilește, putând să impună unele condiții în exercitarea acestor puteri; Consiliul poate de asemenea, să-și rezerve dreptul ca, în anumite cazuri, să exercite el însuși în mod direct puterile de implementare. Procedurile astfel avute în vedere mai sus trebuie să fie în acord cu principiile și regulile de stabilit în prealabil de către Consiliu, care acționează unanim, pe baza unei propuneri din partea Comisiei și după obținerea avizului Parlamentului European

Actele consiliului sunt adoptate potrivit principiului stabilit la art. 148, par.1, în sensul că „în afara dispoziției contrare a prezentului Tratat, Consiliul va acționa cu majoritatea membrilor săi”.

Așadar, este vorba de principiul votului majoritar de la care se poate deroga așa cum este prevăzut, de exemplu, la art. 109 I, 126, par. 4, 130I, par. 4, 130 S, par. 2, când se cere majoritatea calificată. În această situație actele Consiliului vor fi adoptate cu întrunirea a cel puțin 62 voturi favorabile, dacă el va decide pe baza unei propuneri a Comisiei, sau a cel puțin 62 voturi favorabile exprimând votul a cel puțin zece state membre, în celelalte cazuri.

Când Consiliul trebuie să acționeze cu majoritatea calificată, ponderea voturilor statelor membre este următoarea:

Câte 10 pentru Germania, Italia, Marea Britanie și Franța.

8 pentru Spania,

câte 5 pentru Grecia, Olanda, Portugalia și Belgia,

câte 4 pentru Austria și Suedia,

câte 3 pentru Danemarca, Irlanda și Finlanda,

2 pentru Luxemburg.

Unele decizii trebuie să fie luate cu respectarea principiului unanimității, aplicându-se în acest scop art. 148, par. 3: „abținerile din partea membrilor prezenți personal sau reprezentanți nu vor putea împiedica adoptarea de către Consiliu a actelor pentru care se cere unanimitatea”. În consecință, prevederea în sine permite să se facă aprecierea că, în realitate, este necesară numai o majoritate de fapt prin care punerea în practică a dispozițiilor Tratatului este asigurată.

Unanimitatea este cerută în situații strict delimitate și mai ales atunci când sunt în cauză hotărâri de o excepțională importanță. Astfel, ea poate fi prevăzută:

pentru o perioadă limită, până la o anumită dată, în prima, a doua sau întreaga perioadă de tranziție, după care este necesară majoritatea, spre exemplu, art. 57, 63, par. 2, 69, 100,101;

pentru o perioadă neprecizată, spre exemplu, art. 51, 73 C,75, 100,103A, 138, 151 par.2, 199, 201 ori 208.

3. COMISIA

3.1Componență, constituire

Comisia poate fi considerată ca fiind organul executiv comunitar cu atribuțiuni foarte importante pentru a căror îndeplinire este afectată cea mai mare parte a personalului comunitar de unde și caracterul său supranațional.

În prezent, ea se compune din 20 membri, resortisanți ai statelor respective, aleși potrivit art. 157, par.1, avându-se în vedere competența lor generală și oferirea tuturor garanțiilor de independență. Prin urmare, criteriile principale în desemnarea membrilor Comisiei sunt competența lor deosebită recunoscută și garanțiile de independență care sunt neîndoielnice și care trebuie să fie furnizate în interesul comunitar, dat fiind că, deși trebuie să fie naționali ai unor state, ei nu le reprezintă pe acestea. De aceea, în îndeplinirea îndatoririlor lor, ei nu trebuie să solicite, nici să accepte instrucțiunile vreunui guvern sau ale vreunui organism și se vor abține de al orice acte incompatibile cu caracter funcțiilor lor, fiecare stat membru angajându-se să respecte acest caracter și să nu caute să influențeze membrii Comisiei în exercitarea sarcinilor lor.

Funcția de membru al Comisiei încetează prin:

reînnoirile obișnuite ale Comisiei;

demisie voluntară;

demisie din oficiu;

deces;

O modalitate aparte de încetare a mandatului este cea care se produce ca urmare a unei eventuale reușite a moțiuni de cenzură, potrivit art. 144, situației când, deci, Comisia va demisiona în bloc, ea având o responsabilitate politică.

Principalele atribuțiuni ale Comisiei, care îi definesc competența, sunt circumscrise unor domenii de interes deosebit pe plan comunitar, având în vedere că ele îi sunt încredințate, în principal, cu finalitatea „asigurării și funcționării pieței comune”, în conformitate cu art. 155 din Tratat. În concret, Comisia:

va asigura că prevederile Tratatului și măsurile luate de instituții potrivit acestuia sunt aplicate;

va formula recomandări ori va prezenta avize asupra materiilor avute în vedere de Tratat, dacă el astfel prevede ori în cazul în care Comisia consideră necesar acest lucru;

va avea puterea proprie de decizie și va participa la conturarea măsurilor luate de Consiliu și Parlament în modul prevăzut în Tratat;

exercită puterile ce-i sunt conferite de Consiliul pentru implementarea regulilor de acesta.

B) CARTA NAȚIUNILOR UNITE

Carta Națiunilor Unite este instrumentul constituiri al Organizației. Ea fixează drepturile și obligațiile Statelor Membre, Convenția internațională codifică marile principii ale relațiilor internaționale, de la egalitatea suverană a Statelor până la interdicția de a folosi forța în aceste relații.

Carta se deschide cu un preambul, însoțit de un cert număr de capitole ce au la bază următoarele subiecte: scopurile și principiile ONU, membrii săi, organele sale, regulamentul pacific al diferendurilor, acțiunea în caz de amenințare a păcii, de ruptură a păcii și a actului de agresiune, cooperația economică internațională și teritoriile neautonome.

Preambulul Cărți Națiunilor Unitei

Preambulul (Introducerea) din Carta Națiunilor Unite exprimă idealurile și scopurile comune tuturor popoarelor ale căror guverne (conduceri) s-au reunit pentru a forma Organizația Națiunilor Unite:

„Noi popoarele Națiunilor Unite” hotărâte a apăra generațiile viitoare de nenorocirile războiului care de două ori în spațiul unei vieții umane a aplicat umanității inexprimabile suferințe, a proclama noua noastră credință în drepturile fundamentale ale omului, în demnitate și valoarea persoanei umane în egalitatea în drepturi a bărbaților și a femeilor, așa precum națiunile mari și mici creează condițiile necesare mențineri dreptății și respectului din obligațiile născute din tratate și alte surse de drept internațional care au favorizat progresul social și au instaurat cele mai bune condiții de viață într-o libertate mai mare, și în final, să fim toleranți, să trăim în pace unul cu celălalt în spiritul vecinătății, să ne unim forțele pentru menținerea păcii și a securității internaționale, să acceptăm principiile care instituie metode garantate care nu fac uz d forța armelor, să recurgem la instituțiile internaționale pentru favorizarea progresului economic și social al tuturor popoarelor.

Să fim deciși să ne asociem eforturile pentru realizarea acestor proiecte.

1. SCOPURI ȘI PRINCIPII

Scopurile Națiunilor Unite enunțate în Carta ONU sunt următoarele:

Menținerea păcii și securității internaționale;

Dezvoltarea între națiuni a relațiilor amicale fondate pe respectul principiului de egalitate în drepturi a popoarelor și a dreptului lor de a dispune de ele însele;

Realizarea cooperări internaționale prin rezolvarea problemelor internaționale de ordin economic, social, cultural și umanitar și prin dezvoltarea respectului dintre oameni și libertăților fundamentale.

Principiile ONU:

Organizația este fondată pe principiul egalității suverane a tuturor membrilor;

Toți Membrii săi trebuie să îndeplinească cu bună credință obligațiile pe care și le-au asumat conform condițiilor din CARTĂ;

Trebuie să-și regleze neînțelegerile internaționale folosind mijloace pașnice, fără a pune în pericol pacea și securitatea internațională precum și justiția;

Trebuie să se abțină de a recurge la amenințări sau la forță împotriva oricărui alt Stat;

Trebuie să sprijine Organizația în toate acțiunile întreprinse de ea conform cu dispozițiile din CARTĂ și să abțină de a acorda (asistență) sprijin unui stat împotriva cărui Organizația întreprinde o acțiune preventivă sau de constrângere;

2. ALCĂTUIREA ONU

Pot deveni Membrii ONU, toate Statele pașnice care acceptă dispozițiile, obligațiile din CARTĂ, și în raționamentul Organizației și sunt capabile să le îndeplinească.

Noile State Membre sunt admise prin decizia Adunării Generale, la recomandarea Consiliului de securitate. CARTA prevede suspendarea sau expulzarea unui Membru care încalcă principiile ei, dar nici o măsură de acest fel n-a fost niciodată luată.

1.4 LIMBIILE OFICIALE ONU

Limbile oficiale ale Națiunilor Unite sunt: engleza, chineza, spaniola, franceza și rusa. Araba a fost adăugată ca limbă oficială a Adunări Generale a Consiliului de Securitate și a Consiliului economic și social.

CAP II STRUCTURA ORGANIZAȚIEI

CARTA a stabilit șase organisme principale ale ONU:

Adunarea generală;

Consiliul de securitate;

Consiliul economic și social;

Consiliul de tutelă (protecție);

Curtea internațională de justiție;

Secretariatul.

2.1 ADUNAREA GENERALĂ

Adunarea generală este principalul organism de deliberare. Ea se compune din reprezentanții ai tuturor Statelor Unite, care dispun fiecare de un vot. Deciziile asupra subiectelor importante asemenea păcii și securității internaționale, admiterea de noi Membrii sunt luate în majoritate de două treimi.

FUNCȚII ȘI PUTERI

În termenii Cărții, funcțiile și puterile Adunării generale sunt următoarele:

Studierea principiilor de cooperare în vederea mențineri păcii și securității internaționale;

Examinarea tuturor problemelor referitoare la menținerea păcii și a securității internaționale și formularea de recomandări la acest subiect, exceptând cazul unde o neînțelegere sau o situație este în cursul examinării în Consiliul de securitate.

În termenii rezoluției instituită „Uniunea pentru menținerea păcii” adoptată de Adunarea Generală în noiembrie 1950, Adunarea poate, în toate cazurile unde pare să existe o amenințare a păcii, un act de agresiune, să ia măsuri dacă Consiliului de securitate nu i-a parvenit decizia în urma căreia unanimitatea nu s-a putut realiza printre membrii săi permanenții. Ea are însușirea de a examina imediat problema, pentru a face Membrilor recomandări potrivite măsurilor colective luate, înțelegând dacă este vorba despre o întrerupere (ruptură) a păcii sau de un act de agresiune, utilizarea forței în caz de nevoie pentru a menține sau a restabili pacea și securitatea internațională.

Examinarea tuturor întrebărilor (chestiunilor) ce fac parte din CARTĂ sau se raportează la puterile și funcțiile oricărui organism din Organizație și sub aceeași rezervă (reținere) formularea de recomandări privitoare la acest subiect;

Întăresc (accentuează, susscitează) studiile și se fac recomandări în vederea promovării cooperări internaționale în domeniul politic, dezvoltarea dreptului internațional și codificarea sa, folosirea (întrebuințarea) drepturilor omului și a lichidităților internațională în domeniile economice, social, cultural și educativ;

Formularea de recomandări în vederea reglementării pașnice în toate situațiile care par a compromite relațiile amicale dintre națiuni.

2.2 CONSILIUL DE SECURITATE

Consiliul de securitate are în termenii CĂRȚII, responsabilitatea principală de menținere a păcii și a securității internaționale.

Consiliul se compune din 15 membrii, din care 5 membrii permanenți (China, SUA, Rusia, Franța și Regatul Unit) și 10 membri aleși (votați) de Adunarea Generală pentru un mandat de 2 ani.

Fiecare membru al Consiliului dispune de un vot (o opinie). Deciziile de procedură se iau printr-un vot afirmativ a cel puțin 9 din cei 15 membri. Deciziile asupra unor probleme de forță (esențiale) sunt luate printr-un vot afirmativ a 9 membri de asemenea printre care trebuie să figureze cei 15 membri permanenți.

Este regula „umanității marilor puteri”, adesea numită drept de veto. Dacă un membru permanent s-a opus unei decizii el poate vota împotrivă (contra).

Dacă un membru permanent nu sprijină o decizie dar nu dorește să blocheze dezbaterile uzând (folosindu-se) de dreptul său de veto, el se poate abține.

În termenii din CARTĂ, toți Membrii ONU acceptă și aplică deciziile Consiliului.

FUNCȚIILE ȘI PUTERILE CONSILIULUI

Menținerea păcii și securității internaționale conform scopurilor și principiilor Națiunilor Unite;

Cercetarea tuturor neînțelegerilor sau tuturor situațiilor care ar putea antrena un dezacord între națiuni;

Elaborarea de planuri în vederea stabiliri unui sistem de reglementare a armamentelor;

Constatarea existenței unei amenințări a păcii sau a unui act de agresiune și recomandarea măsurilor ce trebuie luate;

Luarea de măsuri de ordin militar împotriva agresiunilor;

Invitarea Membrilor să aplice sancțiuni economice și alte măsuri ce nu implică utilizarea forței armate pentru prevenirea unei agresiuni;

2.3 CONSILIUL ECONOMIC ȘI SOCIAL

Consiliul economic și social, este organismul principal ce coordonează activitățile economice și sociale ale Organizației și ale organismelor și instituțiilor specializate care constituie ceea ce se numește „Familia Națiunilor Unite”. Consiliul include 54 de membri aleși pe trei ni și ia decizi cu o majoritate simplă fiecare membrii dispunând de un vot.

2.4 CONSILIUL DE TUTELĂ

Consiliul de tutelă, unul dintre principalele organisme ale ONU, a fost fondat pentru a supraveghea administrarea teritoriilor plasate în interiorul regimului de tutelă (protecție) pentru a face să progreseze condiția locuitorilor a 11 teritorii de tutelă, existente la origine și pentru a favoriza evoluția lor progresivă spre autonomie sau independență.

Consiliul de tutelă se compune din cinci membri permanenți ai Consiliul de Securitate: China, Statele Unite, Rusia, Franța și Regatul Unit.

În această zi, toate teritoriile aflate sub tutelă au acces la autonomie sau la independență fie în calitate de state distincte, fie alăturate (alipite) țărilor independente vecine.

2.5 CURTEA INTERNAȚIONALĂ DE JUSTIȚIE

Curtea Internațională de justiție, situată în LaHaye (Țările de jos) este organismul juridic al Organizației Națiunilor Unite. Ea reglează neînțelegerile juridice dintre state și dă avize consultative Națiunilor Unite și instituțiilor sale specializate. Statutul său face parte integrantă din Carta Națiunilor Unite.

Toate Statele Membre ale Organizației sunt autonome părți ale statutului Curții.

Adunarea Generală și Consiliul de Securitate pot cere Curții un avis consultativ asupra tuturor problemelor juridice. Alte organisme ale ONU ca și instituțiile specializate pot cu autorizația Adunări generale să ceară un avis consultativ asupra problemelor juridice intrate în cadrul activității lor.

Curtea se compune din 15 magistrați aleși de Adunarea Generală și de Consiliul de Securitate. Membrii Curți sunt aleși pentru competența lor, fără a se ține seama de naționalitatea lor.

2.6 SECRETARIATUL

Secretariatul ONU se compune din funcționari înscriși pe plan internațional, care lucrează în birouri din lumea întreagă, achitându-se de diverse sarcini cotidiene din Organizație.

Secretariatul este la dispoziția altor organisme principale ale ONU, la care administrează politicile și programele iar în fruntea sa este Secretariatul general numit de Adunarea Generală pe o durată de 5 ani ce poate fi reînnoită la recomandarea Consiliului de Securitate.

Sarcinile Secretariatului sunt de asemenea variate la fel ca și problemele cu care se ocupă Organizația. Acestea constau în administrarea operațiunilor de Menținere a Păcii prin medierea neînțelegerilor internaționale, de observare a tendințelor (înclinărilor) și a problemelor economice și sociale în realizarea studiilor asupra drepturilor omului și a dezvoltării durabile.

Secretariatul se compune din mai mult de 8600 de bărbați și femei, aparținând aproximativ a 170 de țări. Acești funcționari internaționali ca și Secretarul general nu predau (socotelile) calculele activităților lor decât Organizației și fac promisiunea de a nu solicita nici de a accepta instrucțiuni nici unei guvernări, nici unei autorități exterioare.

Națiunile Unite își au sediul la Ney York dar ele mențin o prezență importantă la Geneva, Viena și Nairobi.

Oficiul Națiunilor Unite din Geneva (ONUG) este un centru pentru conferințe diplomatice și centru pentru drepturile omului.

Secretariatul general.

Descris în CARTA ONU ca „cel mai înalt funcționar” al Organizației Secretariatul general, este evident mai mult decât atât. În același timp, diplomat și extremist, conciliator și instigator, el este ochiul comunității mondiale, emblema însăși a Națiunilor Unite.

Actualul Secretar general al ONU, al șaptelea titular al acestui post , este KofiaAnnan, care se află în această funcție de la 1 ianuarie 1997.

CAP III. REFORMA ȘI MĂSURILE EI

În decursul primului an al mandatului său Domnul Annan a prezentat un ansamblu de profunde reforme care au fost adoptate, o mare parte în Adunarea Generală de la finele anului 1997. aceste reforme, care reflectă dorința statelor membre de raționalizare în Organizație și de a crește efectele concrete, au fost duse (purtate) în același timp în administrație – îndeosebi un buget de dezvoltare zero, fără precedent și eforturi riguroase de ameliorare a procedeelor de gestiune – și în organizație, prioritatea era de a permite unei Organizații de raționalizare de a răspunde mai eficace și mai rapid la întrebările din ce în ce mai numeroase care-i sunt adresate, în mod deosebit pe planurile regional și național.

Măsurile au avut deja consecințe în Organizație, în particular în munca Secretariatului, și consolidează programele, procesul de dezvoltare al elaborării politice și coordonarea în domenii esențiale care sunt pacea și securitatea, dezvoltarea economică și socială, drepturile omului și asistența umanitară la scara sistemului.

Măsurile au fost de asemenea luate pentru unificarea programelor referitoare la dezvoltarea la drepturile omului, lupta împotriva crimei organizate și traficul de droguri și asistență umanitară.

Întărirea legăturilor cu societatea civilă – ONG, sindicate, grupuri de afaceri și alții – este o nouă prioritate importantă, obiectivul era de a făuri parteneriate concrete în preocuparea de a promova scopurile și misiunile Organizației. Aceste eforturi au fost în special bine primite și multe donații private au fost făcute pentru a întării, a intensifica munca din diverse sectoare ale sistemului Națiunilor Unite. Una dintre aceste donați îi aparține copreședintelui de la Time care a făcut o contribuție de un miliard de dolari pentru Națiunile Unite, în anul 1997.

Adunarea generală continuă să examineze importante reforme îndeosebi extinderea Consiliului de Securitate, reorganizarea Consiliului economic și social , o modificare de calcul cu cote părți a Statelor Membre pentru bugetul Organizației.

Ea studiază de asemenea, modalității care-i permit (îmbunătățirea) coordonări de ansamblu a ONU și a familiei sale de instituții specializate. Se consideră că aceste schimbări cu o mai mare durată sunt indispensabile pentru a asigura Națiunilor Unite fundamentul politic și financiar necesar pentru a juca un rol central în sânul comunității internaționale în deceniile ce vor veni.

3.1 ASPECTE PRIVIND REFORMA PREZENTATE DE SECRETARUL GENERAL KOFI ANNAN ÎN RAPORTUL SĂU PE ANUL 2000 – „DESTIN COMUN”

Venirea noului mileniu aduce un avantajos punct de vedere din care se vede progresul jucat de omenire. Raportul lui Kofi Annan către noi oameni: Rolul Națiunilor Unite din sec. 21, am oferit aprecierea lui și a sugerat modalitățile în care întreaga comunitate internațională poate lucra la un loc pentru a îmbunătăți viețile oamenilor rămași încă în urmă.

Anul trecut ne-a anunțat că comunitatea internațională nu este încă suficient de aproape ca să atingă acel țel. Din luna septembrie anul trecut (1999) noile războaie au izbucnit în câteva părți ale lumii și multe conflicte de durată au continuat să sfideze cele mai bune eforturi ale mediatorilor de a le încheia. Devastarea produsă de dezastrele naturale a continuat să crească, cu secete, inundați și cutremure de pământ distrugând viețile a milioane de oameni. La cererile Națiunilor Unite agențiile umanitare au depășit mult prezicerile pentru cazurile cele mai rele.

În timp ce standardele de viață din lumea în dezvoltare continuă să se îmbunătățească, în multe din țările slab dezvoltate ele au rămas în decline. Acesta este particular în Africa subsahariană unde SIDA, conflictele violente și în unele cazuri comportamente prădalnice ale Guvernelor și fracțiunilor politice au luat un bir greu în timp ce pe cap de locuitor ajutorul economic din lumea bogată a scăzut dramatic.

În Africa SIDA omoară anual cel puțin de 4 ori mai mulți oameni decât conflictele armate de pe continent. În alte părți ale lumii măcelul continuă să se răspândească cu o rapiditate înspăimântătoare.

În timpul anului, crearea a 3 misiuni pentru pace a rezultat cu triplarea numărului Națiunilor Unite autorizate de menținere a păcii la 45000 încărcând resursele sediilor Națiunilor Unite la limite maxime. Operațiunile Națiunilor Unite în Timorul de E și în Kosovo, Republica Federală Jugoslavă, sunt cele mai complexe și într-un anume fel cele mai pretențioase din istoria organizației.

În 1999 în tipul războiului din Kosovo, întrebarea cum va răspunde comunitatea internațională grelei violări a drepturilor omului a fost aspru dezbătută. Pentru organizație aceasta este o problemă critică de ceva timp, deloc mică deoarece inabilitatea comunității internaționale de a ajuta la presiunea genocidului în Rwanda în 1994 sau masacrul a mii de bărbați și băieți neînarmații aparținând Națiunilor Unite dintr-o zonă liberă din Srebrenica în 1995, continuă să atârne greu în conștiința noastră.

Două inspecții ale Națiunilor Unite au intenționat în 1999 să determine ce a cauzat aceste eșecuri – un studiu de secretariat în Sebrenica. Acest studiu au dezvăluit lipsa de voință politică, mandate nepotrivite ale Consiliului de Securitate și resurse neadecvate au contribuit la aceste eșecuri, împreună cu judecări greșite, doctrinale și instituționale precum și deficiența din partea Națiunilor Unite.

În timp ce ambele inspecții au oferit recomandări demne de luat în considerare, era evident că un diagnostic mai cuprinzător a fost necesitat de probleme mai profunde, care au chinuit atât de multe din misiunile Națiunilor Unite, și mai ales o rețetă pentru evitarea unor asemenea eșecuri în viitor. Prin urmare, în Martie 2000 s-a stabilit un comitet la nivel înalt, condus de Lakhadar Brohimi, să întreprindă o inspecție majoră și să recomande mijloace prin care să asigure că operațiile pentru pace din viitor vor fi mai eficiente.

Raportul Comitetului tocmai a început. El conține o analiză sinceră și limpede a problemelor cărora continuăm în încercarea să le facem față în operațiunile efective pentru pace. Recomandările Comitetului pentru schimbare sunt realiste și bine argumentate.

Deloc surprinzător, prin urmare, unele din recomandările Comitetului vor necesita resurse suplimentare pentru a fi suplimentate. Comunitatea internațională trebuie să accepte că acestea sunt cu adevărat esențiale dacă dorim să îndeplinim obligațiile de pace și securitate. Costul estimat al operațiunilor pentru păstrarea păcii ale tuturor Națiunilor Unite în anul 2000 totalizează mai puțin de o jumătate dintr-un procent de 1% din aproximativ 800 miliarde pe care Statele Membre îi cheltuiește pe protecția națională. Resursele suplimentare necesare a fi implementate prin recomandările Comitetului sunt foarte modeste în comparație cu datele de mai sus.

Susținerea păcii și securității pentru toate țările și toți oamenii rămâne un obiectiv central al Națiunilor Unite la începutul secolului 21. Nici o problemă nu reține mai mult atenția noastră și resursele noastre la fel cum munca intensă pentru pace a Consiliului de Securitate a arătat-o anul trecut. Comunitatea internațională a căutat să răspundă cauzelor complexe în situații la fel de diverse ca cele din Afganistan, Burundi, Republica Democrată Congo, Timorul de Est, Etiopia, Kosovo și Sierra Leone.

Cererile făcute Națiunile Unite reflectă un schimb în natura factorilor ce amenință pacea și securitatea de la sfârșitul războiului rece, de la conflicte interstatale de la violarea frontierelor la o mare accentuare a violări drepturilor oamenilor. Unde conflictele erau odată conduse de dezacordurile ideologice ale unei lumii bipolare, conflictele sunt acum alimentate de intoleranțe etnice și religioase, lăcomii și ambiții politice și sunt adesea exacerbate de traficul ilicit de arme, bijuterii și droguri.

Cererile pe care le întâmpinăm reflectă de asemenea un consens în dezvoltarea că, colectivul de securitate nu poate fi pentru mult timp explicat limitat de absența conflictelor armate, pe el între state sau în interiorul lor. Mari abuzuri ale drepturilor omului, destituirea populației civile, terorismul internațional, SIDA, droguri și arme în trafic și dezastre naturale (din mediu) prezintă o amenințare directă a securități umane, forțându-se să adaptăm un mod de abordare, unei game de probleme. O asemenea abordare, pe cere am făcut-o clară în raportul meu Millenium Assembly, ne obligă să gândim creator. Ea ne cere în primul rând să înțelegem că diferitele elemente ce contribuie la securitatea umană trebuie adresate într-un mod cuprinzător dacă noi susținem pacea durabilă în viitor.

Faptul că noi mergem pe acest drum este evidențiat de schimbările în felul în care conducem operațiile pentru pace unde promptitudinea crește în lucrul cu granițele administrative și instituționale în urmărirea soluțiilor trainice a problemelor complexe.

Pacificatorii din Națiunilor Unite au început să coopereze mai intens decât până acum cu guverne și alte instituții din interiorul sistemului Națiunilor Unite, cu grupări regionale și organizații non – guvernamentale precum și cu sectorul privat ca să ajute la crearea unei baze pentru o guvernare bună și decizii pașnice între părți. Activitățile urmărite acum sunt mai intense și complexe decât cele tradiționale pentru menținerea păcii. Ele includ eliberări preventive în caz de urgență; asistența în curățarea și distrugerea minelor; reformă constituțională și legală; sfaturi preventive cu privire la susținerea drepturilor omului; crearea și reforma instituțiilor din state și asistența electorală. Activități tradiționale, ca de exemplu, supravegherea încetării focurilor, continuă să joace un rol critic în operațiunile de menținerea păcii.

Ne-am confruntat cu schimbări majore în timpul anului trecut și este clar că nu este un loc pentru complacere.

Trei studii majore au început anul trecut au căutat să promoveze o mai bună înțelegere a nevoilor și (posibilelor) operațiuni pentru pace ale Națiunilor Unite. Din raporturile comisionarilor tragediile din Srebrenica și Rwanda, sperăm să clarifice ceea ce era greșit- incluzând interiorul Națiunilor Unite – ce să sugereze ce vom putea face diferit de viitor.

Aceste lecții includ importanța acțiunii avute a Statelor Membre și a Secretariatului de a întări mecanismul păstrării păcii; nevoia de a înțelege clar dacă păstrarea păcii sau forțarea este nevoită într-o anumită situație; importanța resurselor preventive adecvate necesitatea misiunilor, dur în interiorul operațiunilor pentru pace, o piedică credibilă; importanța pregătirilor pentru înscenarea cazurilor maxime, necesitatea îmbunătățirii fluxurilor informaționale între Statele Membre și Secretariat și în interiorul Secretariatului; nevoia pentru mai multe efective și analize informaționale oportune de pe teren.

În raportul lui Kofi Annan numit de acesta „dilema intervenției” consideră că este, relativ ușor pentru comunitatea internațională să afirme că tragediile din Rwanda și Serbia nu ar trebui să se repete. Dar dacă reacția la adresa lui Kofi Annan anul trecut la Adunarea Generală este vreun ghid, mă tem că încă ne dovedim incapabili de a da un răspuns credibil intrării ce se va întâmpla data viitoare când suntem puși în fața unei situați comparabile de crimă împotriva umanității.

Recunoașterea faptului că multe state au serioase și legitime îngrijorări despre intervenție, nu răspunde întrebării exprimate în raportul meu.

În recunoașterea faptului că sarcinile Națiunilor Unite sunt în creștere și sunt complexe deoarece caută să prevină și să rezolve conflicte, să păstreze și să facă pace, am cerut un complet de experți condus de Primul Ministru pentru Afaceri Străine din Algeria, Lakhdar Brahimi, care să facă un raport care va furniza un studiu general despre operațiunile pentru pace și să sugereze cum pot fi ele întărite în viitor. Raportul Comitetului pe Operațiunile pentru Pace ale Națiunilor Unite tocmai a început. Sunt mulțumit că recomandările Comitetului, unele discutate în introducerea prezentului raport.

Dacă nu se angajăm noi înșine în aceste reforme vitale, este un risc real ca noi să continuăm să nu reușim să vedem problema nevinovăției salvată din zgârcenia războiului.

3.2 PACE ȘI SECURITATE INTERNAȚIONALĂ

Unul dintre obiectivele principale de la înființarea Națiunilor Unite, care este inima însăși a misiuni Organizației, este MENȚINEREA PĂCII ȘI A SECURITĂȚII INTERNAȚIONALE. De la înființarea lor Națiunile Unite au avut nenumărate solicitări pentru a împiedica o situație periculoasă ce poate degenera într-un război, a convinge adversari să se așeze mai curând la masa de conferință, decât să facă armele să vorbească și a facilita revenirea la pace, de îndată ce un conflict a izbucnit cu orice preț.

De-a lungul anilor, Națiunile Unite au contribuit la sfârșitul a numeroase conflicte, adesea operație acțiunii Consiliului de securitate, principalul organism ONU ce tratează problemele păcii și a securității internaționale. La sfârșitul războiului rece, a urmat o perioadă de speranțe și schimbări, Națiunile Unite au trebuie să răspundă așteptărilor superioare ale Statelor Membre, au căutat mijloace de întărire, de creștere a capacității Organizației practicând diplomația preventivă și organizând operațiuni de restabilire și de menținere a păcii.

Pentru a face față unor vagi conflicte interne din State, Consiliul de Securitate a dat garanția operațiilor de menținere a păcii inovatoare și complexe. În El Salvador și Guatemala, în Cambodge și Mozambic, Națiunilor Unite au jucat un rol de o importanță majoră, la sfârșitul războiului civil, în consolidarea păcii. Dar conflictele recente, care multe se caracterizează printr-o violență etnică, în Somalia, Rwanda sau în fosta Zugoslavie, spre exemplu, au adus noi provocări Națiunilor Unite în rolul pe care acestea îl joacă pentru consolidarea păcii.

Sistemul ONU, în totalitatea sa, este axat mai mult ca niciodată pe consolidarea păcii – acțiunea vizând sprijinirea structurilor care întăresc și consolidează pacea. Experiența a demonstrat că menținerea păcii, în sensul de a evita conflictele militare nu este suficientă pentru a instaura o pace solidă durabilă. O securitate de acest tip poate doar să se realizeze cu sprijinul țărilor ce promovează dezvoltarea economică, protecția drepturilor omului, buna guvernare și procesele democratice. Nici o altă instituție, nu dispune de experiență multilaterală, competența, capacitatea de coordonare și imparțialitatea aduse de Națiunile Unite atunci când ele asumă responsabilitatea în realizarea acestor sarcinii.

Consiliul de securitate, Adunarea Generală și Secretarul General joacă toți roluri majore și complementare pentru a favoriza Pacea și Securitatea.

CONSILIUL DE SECURITATE

CARTA, convenția internațională, impune Statelor Membre obligațiile de reglare a neînțelegerilor dintre ele prin mijloace pașnice, de o așa manieră încât Pacea și Securitatea Internațională și Justiția să nu fie amenințate.

Ele trebuie să se obțină sau de a recurge la forța împotriva oricărui Stat și pot prezenta toate neînțelegerile Consiliului de Securitate.

Atunci când o neînțelegere captează atenția sa, prima măsură a Consiliului este de obicei, de a recomanda părțile de a ajunge la un acord de pace. În cazuri sigure, Consiliul însuși întreprinde o anchetă, el poate enunța principiile unei reglementări pe cale pașnică.

ADUNAREA GENERALĂ

CARTA ONU (Articolul 11) învestește Adunarea Generală cu puterea de „a studia principiile generale de cooperare pentru menținerea păcii și a securității internaționale” și de a face recomandări fie Membrilor Organizației, fie Consiliului de Securitate fie Consiliului de Securitate și Membrilor Organizației.

Pentru a favoriza menținerea păcii Adunarea Generală organizează sesiuni extraordinare sau sesiuni extraordinare de urgență asupra unor probleme precum dezarmamentul, o problemă a Palestinei sau a Afganistanului.

Adunarea Generală examinează problemele păcii și securității în Prima Comisie așa (dezarmare și securitate internațională) și în A patra Comisie (chestiunii de politică specială și de decolonizare).

În 1990, Adunarea Generală aprobă instituția din San Jose (Costa Rica), „Universitatea pentru pace” instituție internațională specializată în studii, căutarea și transmiterea chestiunilor referitoare la pace.

Adunarea a desemnat ziua deschiderii sesiuni anuale ordinare, în septembrie, ZIUA INTERNAȚIONALĂ A PĂCII.

A) RESTABILIREA PĂCII

Restabilirea păcii se referă la utilizarea de mijloace diplomatice pentru a convinge părțile angajate într-un conflict de a ceda ostilităților și a negocia un regulament pașnic pentru neînțelegerile lor.

Națiunile Unite oferă diverse mijloace de a stăpâni, a înăbuși a găsi soluții conflictelor și de a trata cauzele lor profunde.

Secretarul general joacă un rol central în restabilirea păcii, prin titlul personal și prin grăbirea trimișilor speciali sau a misionarilor pentru sarcinile de negociere sau de anchetă, spre exemplu.

În scopul de a ajuta la rezolvarea la găsirea soluțiilor neînțelegerilor, Secretarul general poate recurge la funcție sale pentru practicarea „diplomației preventive”,. Imparțialitatea Secretarului General este un mare atu pentru Națiunile Unite. În numeroase ocazii, Secretarul general a contribuit, într-o manieră decisivă pentru a îndepărta amenințările împotriva păcii sau pentru a obține acorduri de pace.

Acest lucru s-a manifestat printr-o manieră de sesizare, în februarie 1998 atunci când în urma unei consultați cu membrii Consiliului de Securitate, Secretarul general a mers la Bagdad și a reușit să rezolve o neînțelegere în Irac, privind armamentul care făcea teama unei reluări a ostilităților cu această țară.

Un deceniu mai înainte, în 1998, măsurile luate de Secretarul general din epoca ce avea să conducă la sfârșitul războiului dintre Iran și Irac au produs furie după 1980.

Diplomația preventivă se referă la măsurile adoptate pentru a se evita neînțelegerile, pentru a de rezolva înainte ca ele să genereze un conflict sau pentru a definitiva conflicte în caz că ele izbucnesc.

B) MENȚINEREA PĂCII

Operațiile de menținere a păcii sunt autorizate de către Consiliul de Securitate, sunt un instrument hotărâtor la dispoziția comunității internaționale pentru a face ca pacea și securitatea internațională să progreseze.

Acest rol de menținere a păcii a fost recunoscut de comunitatea internațională, în 1998, atunci când forțele Națiunilor Unite obțineau premiul NOBEL pentru pace.

Deși menținerea păcii nu a ost luată în considerare în mod specific în CARTĂ, a fost inițiată de Națiunile Unite încă din 1948 atunci când a fost creat Organismul Națiunilor Unite încărcat cu supravegherea încetării ostilităților în Orientul Mijlociu.

Operațiunile de menținere a păcii constau în luarea (primirea) de la Consiliul de Securitate a unui autorizații de desfășurare cu consimțământul țării gazdă și de obicei și a altor părții privite. Ele pot cuprinde în personalul militar și polițiști dar în același timp și civili. Operațiunile pot pune în joc misiuni de observare militare de forțe pentru menținerea păcii sau a combinației a acestora două.

Misiunile de observație sunt alcătuite din ofițeri neînarmați pentru care munca tipică este de veghea punerea în aplicare a unui acord sau a unui armistițiu.

Soldați puternici (de forță) pentru menținerea păcii poartă arme, dar în cea mai multe cazuri nu sunt autorizați să le folosească decât în cazul unui legeitime apărări.

Operațiunile pot lua numeroase forme și evoluează în mod constant în funcție de circumstanțe.

Vom considera printre sarcinile de care se achită de-a lungul anilor operațiunile de mențineri a păcii:

Menținerea armistițiului și separarea forțelor. Oferind timp de a respira, o operațiune bazată pe un acord limitat între părți poate contribui la crearea unui climat favorabil negocieri.

Desfășurarea preventivă. A desfășura înaintea unui conflict neizbucnit, o operațiune poate furniza o prezență liniștitoare și o treaptă a transparenței ce favorizează progresele politice.

Protecția operațiunilor umanitare în timpul conflictelor.

În numeroasele conflicte, populațiile civile au fost hotărâte luate ca țintă pentru obținerea de avantaje politice. În acest tip de situație s-au cerut forțele pentru menținerea păcii pentru a asigura protecția operațiunilor de înaintare a ajutorului umanitar. Aceste responsabilități riscă totuși de a plasa forțele pentru menținerea păcii în situații politice dificile și de a se ajunge la punerea lor în pericol.

=== ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE – ONU – ===

Introducere

Organizațiile internaționale reprezintă un cadrul deosebit de important al cooperării între state în variate domenii și constituie un fenomen relativ nou în procesul de dezvoltare a relațiilor internaționale și dreptului internațional.

Organizațiile internaționale își găsesc originile în secolul al XIX-lea, când au fost create primele organizații internaționale, și anume: Uniunea Telegrafică Internațională înființată în anul 1865, și Uniunea Poștală, înființată în anul 1874. Acest fapt s-a datorat dezvoltării căilor de comunicație și comerțului internațional. O dată cu dezvoltarea raporturilor interstatale și a progresului tehnologic, au apărut și alte organizații internaționale, care după înființarea Organizației Națiunilor Unite au devenit instituții specializate ale acestei organizații mondiale.

Organizațiile internaționale sunt destinatarele normelor dreptului internațional și ele participă la procesul normativ internațional, dar într-o măsură mai mică decât statele. Totuși, practica relevă o tendință de extindere a rolului organizațiilor în procesul normativ internațional ca și în ce privește opozabilitatea erga omnes a personalității organizațiilor internaționale, în sensul că acestea să fie opozabile nu numai statelor membre, ci și celor care nu au această calitate.

În prezent, este tot mai accentuată opinia potrivit căreia organizațiile internaționale au personalitate juridică proprie, conform dreptului internațional, și, în colaborare cu statele participante, din ce în ce mai mult, la crearea și menținerea ordinii internaționale, fiind un pilon esențial al acestei ordini.

Prima organizație cu caracter universal a fost Societatea Națiunilor, luând ființă după primul război mondial și a avut activitate în domenii precum economicul, cultura, juridicul, fiind în principal un instrument de asigurare a păcii și dezvoltării cooperării multilaterale între state.

Întrat în vigoare în 1920, Pactul Societății Națiunilor, inclus în tratatele de la Versailles, și-a încetat existența după 1940. Din punct de vedere juridic, organizația a fost desființată în anul 1946.

Experiența Societății Națiunilor a fost utilă pentru crearea Organizației Națiunilor Unite, după cel de al doilea război mondial, urmărindu-se să înlăture deficiențele întâmpinate de prima organizație cu caracter universal.

Proliferarea organizațiilor internaționale în variate sectoare al cooperării dintre state constituie o caracteristică a comunității internaționale. Astăzi, există peste 800 de organizații în întreaga lume, având o contribuție foarte importantă la dezvoltarea dreptului internațional.

Organizațiile internaționale sunt caracterizate de natura lor interstatală. Calitatea de instrument de cooperare, caracterul lor permanent, înzestrarea cu organe proprii și cu personalitate juridică internațională necesare scopurilor pentru care au fost înființate.

Organizația Națiunilor Unite

Organizația Națiunilor Unite își are fundamentul în preambulul Cartei O.N.U. semnată la San Francisco, la 26 iunie 1945, intrând în vigoare la 24 octombrie 1945.

Evenimentele care au stat la baza Cartei O.N.U. sunt:

Conferința de la Dumbarton Oaks între 21 august – 7 octombrie 1944, unde ideea unei noi organizații internaționale a început să se contureze, fiind elaborat primul proiect al statutului noii organizații;

Conferința de la Yalta, februarie 1945 când s-a stabilit că O.N.U. trebuie să fie organizația de asigurare a păcii și securității;

Conferința d ela San Francisco din aprilie – iunie 1945 când s-a adoptat documentul constitutiv al organizației, iar cele 51 de state semnatare au fost socotite fondatori ai O.N.U.

Scopurile O.N.U.

Organizația Națiunilor Unite are drept scop menținerea păcii și securității internaționale, luând măsuri colective eficace în vederea prevenirii și întăririi amenințărilor împotriva păcii și reprimării oricăror acte de agresiune sau a altor violări ale păcii și să înfăptuiască prin mijloace pașnice, în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional, aplanarea sau rezolvarea diferențelor care ar putea duce la o încălcare a păcii.

Organizația își propune să dezvolte relații prietenești între națiuni, relații întemeiate pe respectarea principiului egalității în drepturi și al autodeterminării popoarelor și să ia oricare alte măsuri menite să consolideze pacea lumii.

De asemenea, O.N.U. urmărește realizarea colaborării internaționale, rezovlând probleme internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, dezvoltând și încurajând respectarea drepturilor omului și libertățile fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă, religie etc.

O.N.U. se dorește a fi un centru în care să se armonizeze acțiunile națiunilor pentru atingerea acestor scopuri comune.

Organiazația Națiunilor Unite este organizația mondială de asigurare a păcii și securității menite a acționa pentru a preîntâmpina agresiunea, pentru a înlătura pericolele de război pe calea realizării unei colaborări strânse și permanente între toate statele lumii.

PRINCIPIILE O.N.U.

Principiul egalității suverane a statelor membre;

Principiul autodeterminării popoarelor și a națiunilor;

Princpiul îndeplinirii cu bună – credință a obligațiilor asumate prin Cartă;

Principiul reglementării prin mijloace pașnice a diferendelor internaționale în așa fel încât să nu se prejudiciască pacea și securitatea internațiuonală;

Principiul abținerii de la amenințarea cu forța sau de la folosirea forței împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat;

Principiul neintervenției în problemele care sunt esențial de competența internă a statelor, ceea ce reprezintă o consacrare a principiului neamestecului în treburile interne și respectării suveranității statelor membre.

CALITATEA DE MEMBRU O.N.U.

Carta O.N.U. rezervă un spațiu important problemelor privind modul în care un stat poate deveni membru al organizației, în ce condiții un stat își poate pierde calitatea de membru, precum și ce sancțiuni i se pot aplica în calitate de membru.

Conform Statutului Cartei, membrii organizației sunt împărțiți în membri originari și membri noi. Membrii originari sunt cele 51 de state fondatoare care au participat la semnarea Cartei, iar noii membri sunt statele care au fost primite ulterior, și care acceptă condițiile Cartei și se obligă la îndeplinirea obligațiiilor ce le revin. În prezent O.N.U. numără 185 de state.

Orice stat poate deveni membru al organizației dacă îndeplinește următoarele condiții:

Să fie un stat suveran;

Să fie un stat iubitor de pace;

Statul să accepte obligațiile ce decurg din Cartă;

Statul să fie în stare și dispus să îndeplinească aceste obligații.

Aprecierea îndeplinirii acestor condiții revine Organizației prin Adunarea Genarală a O.N.U.și Consiliului de Securitate. Din punct de vedere procedural, admiterea d enoi mambri se face la recomandarea Consiliului de Securitaste adoptată cu 9 voturi, inclusiv voturile celor cinci membri permanenți – prin hotărârea Adunării Genarale, adoptată cu votul a 2/3 din membrii prezenți și votați.

Neîndeplinirea uneia din condițiile cerute atrage după sine respingerea cererii de admitere a O.N.U., iar dacă odată primit, statul nu și îndeplinește obligațiile asumate, este sancționat. O sancțiune gravă este aceea de excludere a unui stat din organizație, sancțiune la care nu s-a recurs niciodată.

ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA O.N.U.

Pentru realizarea obiectivelor, organizația dispune de un vast complex de organe constituite într-un sistem funcțional. O.N.U. funcționează pe baza a șase organe principale, create prin Cartă:

Adunarea Genarală;

Consiliul de Securitate;

Consiliul Economic și Social;

Consiliul de Tutelă;

Curtea Internațională de Justiție;

Secretariatul.

Totodată, există numeroase organe subsidiare ale O.N.U. Acestea pot fi înființate după necesități de către organele principale. Rolul lor este acela de a ajuta organele principale în atribuții și au o competență delegată de organul principal.

O.N.U. coordonează, prin intermediul Consiliului Economic și Social, activitatea instituțiilor create pe baza unor convenții interstatale, care urmăresc să întărească colaborarea economică, socială și culturală în viața internațională.

ADUNAREA GENERALĂ A O.N.U.

Adunarea Genarală este organul de deliberare și recomandare compus din reprezentanții tuturor statelor membre, plus consilieri și experți.

Atribuțiile Adunării Generale sunt: adoptarea și discutarea de rezoluții în probleme fundamentale vizând pacea și securitatea internațională, cooperarea dintre state, sub toate aspectele ei, apărarea și dezvoltarea normelor dreptului internațional.

În cadrul Adunării Genarale, fiecrae stat are dreptul doar la un singur vot.

Adunarea lucrează în sesiuni ordinare, convocate de obicei o dată pe an. La aceste sesiuni, pot participa pe lângă membri și obsrvatori. Adunarea se poate întruni și în sesiuni extraordinare, atunci când este cazul.

Lucrările sunt conduse de Comitetul Genaral al Adunării Genarale, care este compus dintr-un președinte, 17 vicepreședinți și 6 președinți ai Comitetelor principale.

Hotărârile Adunării Genarale în probleme improtante se adoptă cu majoritate de 2/3 a membrilor prezenți și votanți. Hotărârile privind alte domenii se adoptă cu majoritate simplă.

Funcțiile Adunării Genarale

Adunarea Generală își împarte funcțiile și puterile în două categorii: cu caracter general și cu caracter special.

Funcții cu caracter general sunt:

Discutarea problemelor ce sunt cuprinse în Cartă, având dreptul să facă recomandări statelor și Consiliului de Securitate;

Studierea principiilor generale de colaborare în scopul menținerii păcii și securității, inclusiv principiile privind dezarmarea și reglementarea armamentelor;

Discutarea oricăror probleme privind menținerea păcii și securității internaționale;

Încurajarea dezvoltării progresivce a dreptului internațional și a codificării lui.

Dintre funcțiile cu caracter special:

Admiterea de noi membri și aplicarea de sancțiuni;

Administrarea teritoriilor sub tuttelă, cu excepția zonelor strategice, și informarea asupra situației din teritoriile care nu se guvernează singure;

Aprobarea bugetului;

Dreptul de a cere avize Curții Internaționale de Justiție, etc.

Consiliul de Securitate

Consiliul de Securitate este un organ principal al ONU. cu activitate permanentă, având ca obiectiv principal luarea măsurilor pentru asigurarea păcii și securității internaționale și înlăturarea încălcării acestora.

Consiliul de Securitate este alcătuit din 15 membri, din care 5 membri permanenți desemnați prin Cartă și 10 membri nepermanenți, aleși de Adunarea Genarală pe o perioadă de 2 ani.

Ca organe subsidiare, Consiliul de Securitate și-a creat Comitetul de Experți pentru studierea problemelor de procedură și Comitetul cererilor de admitere de noi membri.

Consiliul de Securitate este un organ politic și nu unul judiciar.

Funcțiile Consilului de Securitate

Consiliului de Securitate îi revine răspunderea principală pentru menținerea păcii și securității internaționaleș iel va acționa în numele membrilor Organizației, care au obligația de a executa hotărârile sale, adoptate în conformitate cu Carta. Principalele funcții sunt:

Rezolvarea pe cale pașnică a diferendelor internaționale;

Constatarea unei amenințări împotriva păcii,

Luarea de decizii și de recomandări pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale;

Recomandările vizează mijloacele pașnice de rezolvare a conflictelor, iar în situațiile când gravitatea amenințării reclamă luarea d emăsuri, Consiliul de Securitate poate decide în acest sens, recurgând la următoarele mijloace:

Măsuri provizorii care trebuie să fie necesare și utile și prin care să nu fie prejudiciate drepturile și obligațiile părților;

Măsuri de constrângere fără folosirea forței armate (ruperea generală a relațiilor diplomatice);

Măsuri de constrângere cu folosirea forței armate prevăzute în art. 42 al Cartei.

Conform art. 43 al Cartei, toți membri Organizației Națiunilor Unite, pentru a contribui la menținerea păcii și securității internaționale, se obligă să pună la dispoziția Consiliului de Securitate forțe armate pe baza rezoluțiilor Consiliului, asistența, inclusiv dreptul de trecere, necesare pentru a menține pacea și securitatea internațională.

Operațiile pentru menținerea păcii care sunt hotărâte prin rezoluții ale Consiliului de Securitate și se referă la folosirea de personal militar sub autoritatea Națiunilor Unite în alte scopuri decât cele ale măsurilor de constrângere. România participă, în diverse forme, la operațiile de menținere a păcii.

Consiliul Economic și Social

Acest Consiliu funcționează sub îndrumarea directă a Adunării Genarale, și are ca atribuții îndeplinirea obiewctivelor O.N.U. în domeniul colaborării economice, sociale ș irespectării drepturilor omului.

Principalele obiective sunt:

Ridicarea nivelului de trai prin folosirea completă a forței de muncă și favorizarea de condiții pentru progresul economic și social, în toate statele lumii;

Rezolvarea problemelor internaționale în domeniul economic, social, sanitar, cultural, educațional;

Urmărirea respectării universale și efective a drepturilor omului, fără discriminare.

Funcțiile Consiliului Economic și Social sunt:

Efectuarea de studii și rapoarte, pregătește proiecte de convenții și organizează conferințe internaționale în domenii economice și sociale;

Asigură legătura între O.N.U. și instituțiile specializate cu care încheie acorduri;

Execută măsurile recomandate de Adunarea Genarală a ONU în domeniul său de activitate.

Consiliul de Tutelă

Carta O.N.U. conține reglementări cu privire la administrarea de teritorii și instituirea unui sistem de Tutelă, ca unul dintre organele principale ale O.N.U.

Declarația privind teritoriile care nu se autoguvernează stabilește obligațiile statelor care le administrează, care trebuie să aplice principiul potrivit căruia interesele locuitorilor acestor teritorii au întâietate și, să accepte, ca o misiune sacră, obligația de a promova la maxim bunăstarea din acele teritorii, în cadrul sistemului de pace și securitate stabilit de Cartă.

Din prevederile Cartei rezultă că sistemul de tutelă are un caracter tranzitoriu, scopul principal al acestuia constând în evoluția popoarelor în cauză spre autoguvernare și independență. În Cartă sunt stabilite obiectivele fundamentale ale sistemului de tutelă, aplicarea sa, acordurile de tutelă, obligațiile autorităților administrante și funcțiile Adunării Generale în acest domeniu.

Declarația pentru acordarea independenței popoarelor coloniale adoptată de Adunarea Genarală a O.N.U. în anul 1960 prevede lichidarea oricăror forme de colonialism, inclusiv a sistemului de tutelă, așa încât acest organ își va înceta existența în momentul când și ultimele teritorii sub tutelă își vor dobândi independența.

Curtea Internațională de Justiție

Aceasta face parte din categoria organelor principale ale O.N.U. și funcționează pe baza unui statut care face parte integrantă din Cartă.

Curtea Internațională de Justiție este principalul organ judiciar al ONU fiind alcătuită din 15 judecători aleși în mod individual de către Adunarea Genarală și Consiliul de Securitate pe o durată de 9 ani, ei fiind înlocuiți odată la 3 ani.

Curtea judecă diferendele apărute între statele care sunt părți la statutul acesteia și9 care acceptă jurisdicția ei.

Toți membri Onu sunt obligatoriu părți la statutul Curții Internaționale de Justiție. Un stat care nu este membru al organizației poate deveni parte la Statutul Curții în condițiile care urmează să fie determinate în fiecare caz în parte de către Adunarea Genarală, la recomandarea Consiliului de Securitate.

Secretariatul O.N.U.

Secretariatul reprezintă organul administrativ și executiv al O.N.U., fiind alcătuit din Secretarul Genaral și personalul pe care Organizația îl consideră necesar.

Secretarul general al O.N.U. este numit de către Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pe o durată de 5 ani, mandatul său putând fi prelungit cu încă 5 ani.

Funcțiile Secretarului General al O.N.U. sunt determinate de calitatea sa, de cel mai important funcționar administrativ al O.N.U. Astfel, Secretarul Genaral are posibilitatea de a sesiza Consiliul de Securitate asupra oricăror probleme, care după părerea sa, pun în primejdie pacea și securitatea internațională.

Ca organ permanent al O.N.U., Secretarul General primește din partea Consiliului de Securitate și a Adunării Generale o serie de însărcinări importante pe linia îndeplinirii hotărârilor lor. Secretarul General și personalul său nu trebuie să ceară și să primească instrucțiuni de la vreun guvern sau vreo autoritate exterioară organizației și trebuie să se abțină de la orice acțiuni incompatibile cu statutul de funcționari internaționali, răspunzători numai față de organizație.

Instituțiile specializate ale O.N.U.

Instituțiile specializate ale O.N.U. sunt organizații internaționale interstatale care fac parte din sistemul națiunilor Unite și care, potrivit actelor lor constitutive, îndeplinesc funcții în domeniul economic, social, cultural, educațional și în alte domenii legate de scopurile O.N.U.

Funcțiile pe care le îndeplinesc instituțiile specializate sunt limitate la anumite domenii. În același timp, ele sunt destinate să cuprindă toate statele, iar activitatea lor nu are limite geografice.

Colaborarea între O.N.U. și instituțiile specializate este reglementată prin încheierea de către Consiliul Economic și Social a unor acorduri ce prevăd condițiile în care instituția respectivă va fi pusă în legătură cu O.N.U. acestea conferă organizației ce-l încheie, statut de instituție specializată a O.N.U.

O.N.U., prin Consiliul Economic și Social, coordonează activitatea instituțiilor specializate, pentru ca în realizarea obiectivelor lor să respecte scopurile și principiile O.N.U., să le poată utiliza în vederea realizarea programelor acesteia.

Coordonarea s erealizează prin consultări, rapoarte și studii, pe care instituțiile le transmit O.N.U., precum și prin participarea reprezentanților instituțiilor specializate la lucrările organelor O.N.U.

Caracteristicile instituților specializate se caracterizează prin:

Sunt create printr-un tratat;

Au personalitate juridică internațională;

Fiecare stat are un singur vot;

Structura organizatorică este tripartită, curpinzând adunarea generală, un organ administrativ și un secretariat.

În organele reprezentative și administrative, hotărârile se adoptă cu majoritate de voturi sau prin consens; funcțiile instituțiilor au caracter de coordonare, uneori de conducere și chiar control, și caracter normativ.

BIBLIOGRAFIE

Bodulescu, Ion; Bodulescu, Daniela – „Relații internaționale, problematici și priorități pentru mileniul III”, Ed. Tipoalex, București, 2000

Calvocoressi, Peter – „Politica mondială după 1945”, Ed. All, București, 2001

Fuerea, Augustin – „Drept internațional public”, ed. Universul Juridic, București, 1999

Kissinger, Henry – „Diplomația”, Ed. All, București, 2002