Organizatia Natiunilor Unite – Consiliul de Securitate
Tema: Organizația Națiunilor Unite – Consiliul de Securitate
Cuprins
CAPITOLUL I : ISTORICUL, STRUCTURA, SCOPURILE ȘI PRINCIPIILEORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE
ISTORICUL FONDĂRII ONU
STRUCTURA ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE
Adunarea Generală al O.N.U
Consiliul de Securitate Al O.N.U
Consiliul Econimic și Social (ECOSOC) al O.N.U
Consiliul de Tutelă al O.N.U
Curtea Internațională de Justiție al O.N.U
Secretariatul O.N.U
SCOPURI ȘI PRINCIPII ALE ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE
Capitolul II: CONSILIUL DE SECURITATE AL ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE
2.1 CE REPREZINTĂ SECURITATEA ÎN RAPORT CU EXISTENȚA SOCIETĂȚII UMANE
2.2 ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA CONSILIULUI DE SECURITATE
2.2.1 Membrii permanenți ai Consiliului de Securitate
2.2.2 Membrii nepermanenți ai Consiliului de Securitate
2.2.3 Președintele Consiliului de Securitate
2.2.4 Întrunirile Consiliului de Securitate
2.3 ROMÂNIA – MEMBRU NEPERMANENT ÎN CONSILIUL DE SECURITATE
2.3.1 Mandatul României în Consiliul de Securitate al O.N.U. în anul 1962
2.3.2 Mandatul României în Consiliul de Securitate al O.N.U. în 1976-1977
2.3.3 Mandatul României în Consiliul de Securitate al O.N.U. în 1990-1991
2.3.4 Mandatul României în Consiliul de Securitate al O.N.U. in 2004-2005
Capitolul III: ROLUL CONSILIULUI DE SECURITATE ÎN MENĂȚINEREA PĂCII ȘI SECURITĂȚII INTERNAȚIONALE
3.1 ROLUL CONSILIULUI DE SECURITATE ÎN MENȚINEREA PĂCII ȘI SECURITĂȚII INTERNAȚIONALE
3.2 REZOLVAREA PAȘNICĂ A DIFERENDELOR INTERNAȚIONALE
3.2.1 Mijloacele pașnice cu caracter diplomatic
3.2.1.1 Mediațiunea
3.2.1.2 Negocierile directe
3.2.1.3 Bunele oficii
3.2.1.4 Concilierea internaționala
3.2.1.5 Ancheta internațională
3.2.2 MIJLOACELE PAȘNICE CU CARACTER POLITIC
3.2.2.1 Organizațiile internaționale
3.2.3 REGLEMENTAREA JURISDICȚIONALA
3.2.3.1 Mijlocul jurisdicțional al arbitrajului internațional
3.3 ACȚIUNI ÎN CAZ DE AMENINȚARI ÎMPOTRIVA PĂCII ȘI SECURITĂȚII INTERNAȚIONALE
3.3.1 Operțiuni pentru menținerea păcii
3.3.2 Factori-cheie pentru operațiunile de menținere a păcii
3.4 PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA OPERAȚIUNI ONU DE MENȚINERE A PĂCII
Capitolul I: ISTORICUL, STRUCTURA, SCOPURILE ȘI PRINCIPIILE
ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE
“Noi, Popoarele Națiunilor Unite, hotărâte să izbăvim generațiile viitoare ale flagelului războiului care, de două ori în cursul unei vieți de om, a provocat omenirii suferințe de nespus, să ne reafirmăm credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea in drepturi a bărbaților și a femeilor, precum și a națiunilor mari și mici, să creăm condițiile necesare menținerii justiției și respectării obligațiilor decurgând din tratate și alte izvoare ale dreptului internațional, să promovăm progresul social și condiții mai bune de trai îintr-o mai mare libertate, și in aceste scopuri să practicăam toleranța și săa trăim în pace unul cu celălalt, ca buni vecini, să ne unim forțele pentru menținerea păcii și securității internaționale, să acceptăm principi și să instituim metode care sa garanteze ca forța armata nu va fi folosită decât interesul comun, să folosim instituțiile internaționale pentru promovarea progresului economic și social al tuturor popoarelor,
Am hotărât să ne unim eforturile pentru înfaptuirea acestor obiective
Drept urmare, guvernele noastre, prin repreyentanții lor, reuniți în orașul San Francisco și având depline puteri, recunoscute ca valabile și date în forma cuvenită, au adoptat preyenta Cartă a Națiunilor Unite și înființeaza prin aceasta o organizație internaționala care se va numi Națiunile Unite”
(Citat din Carta Națiunilor Unite)
1.1 Istoricul fondării ONU
“Cele doua războaie mondiale aruncaseră omenirea într-o prăpastie a deznădejdii și facuseră într-o jumătate de secol peste 100 de milioane de victim. Părinții Națiunilor Unite și a Cartei doreau să împlinească dorința profundă a omenirii de pace și convingere că, după sfirșitul celui de-al Doilea Război Mondial, statele înfrățite vor putea realize o ordine mondiala pacifista de durată”
Gunther Unser și Michaela Wimmer
Organizația Națiunilor Unite este succesoarea Societății Națiunilor, care a activat în perioada interbelică. Societatea Națiunilor a fost prima organizație internaționala având ca obiectiv principal apărarea păcii și securității internaționale.
Calea către fondarea ONU ca organizație internațională având ca obiectiv menținerea păcii și securității internaționale, a fost următoarea: Sub conducerea SUA, URSS, a Marii Britanii și Chinei, la 1 ianuarie 1942, 26 de state au semnat “Declarația Națiunilor Unite” , unde acestea se obligau reciproc să continue lupta împotriva Axei și mai ales împotriva Reich-ului German, Italiei și Japoniei pâna la obținerea victoriei. Astfel statele respective au aderat și la principiile Cartei Atlantice Americano-britanice cu privire la ordinea postbelica cu ajutorul cărora să înființeze un sistem de securitate internațional de lungă durată. Alte 21 de state au semnat această Declarație pâna la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.
La inițiativa Statelor Unite ale Americii, planul pentru formarea unei organizații internaționale a început să se dezvolte foarte rapid. Astfel, SUA a prezentat un prim proiect înca din anul 1943. În luna octombrie al anului 1943, miniștrii de externe ai URSS, SUA, ai Marii Britanii și ai Chinei au ajuns la un accord la Conferința de la Moscova să constituie cât mai curând o organizație internaționala pentru pace și securitate.
Încă până la sfârșitul războiului, cele patru mari puteri au invitat toate statele care au semnat Declarația Națiunilor Unite, la Conferinta din San Francisco pentru a prezenta planul cu privire la formarea unei organizații internaționale. La această Conferința, care a avut loc între lunile aprilie și iunie 1945, au participat 50 de state.
Așa dar la această Conferința s-a adoptat Carta, în unanimitate pe 26 iunie 1945. Polonia care nu a putut să participle mai întâi la lucrare, a semnat și ea Carta ca cel de-al 51-lea membru fondator. Astfel s-a creat Organizația Națiunilor Unite (United Nations Organization UNO), iar după ce numărul necesar de state a ratificat tratatul, Carta a intrat în vigoare la data de 24 octombrie 1945. Din anul 1945, data de 20 octombrie reprezinta Ziua Națiunilor Unite.
La data de 1 februarie 1946 a fost numint primul secretar general al ONU, acesta fiind Trygve Lie, care a ocupat acest post până la 1953. Conform Cartei, ONU reprezintă, în opinia statelor fondatoare, cea ami important organizație internațională care are ca rol menținerea păcii și securității inetrnaționale, de a creste relațiile de prietenie între state, de a dezvolta și incuraja respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți fără deosebire de rasa, limba, sex sau religie precum și de a realize cooperarea pentru reyolvarea problemelor sociale, economice, cultural și umanitare cu care se confruntă omenirea.
Cartierul genereal al ONU se află la New York, este incredibil dar pe locul unde se află sediul ONU a existat cândva un abator, un depou feroviar si câteva fabrici vechi. Acum clădirile și cartierului general al ONU constituie o zona internațională care aparține tuturor statelor membere a acesteia. Drapelele tuturor țărilor membre sunt aranjate in ordinea alfabetică în fața cartierului general al ONU de la New York. ONU are drapelul său, el are fonul albastru în centrul căreia se află o emblemă albă. Emblema conține harta lumii înconjurată de ramuri de măslin care semnifică pacea în lume. ONU utilizează șase limbi oficiale araba, chineza, engleza, franceza, rusa și spaniola. În timpul reuniunilor oficiale, un reprezentant poate vorbi în una din cele șase limbi iar ceea ce spune este tradus simultan în celelalte limbi oficiale. Majoritatea documentelor ONU sint traduse în aceste șase limbi cu toate acestea activitatea ONU se desfăsoară în două limbi franceza și engleza. În baza Cartei ONU administratorul șef al Organizației Națiunilor Unite este secretarul general, începând cu 1 ianuarie 2007 această funcție este deținută de sud-coreeanul Ban Ki-moon, el a fost precedat de alți șapte demnitari. La 21 iunie 2011 Ban Ki-moon a fost reales în funcție de cele 192 de state member ale ONU pentru un al 2-lea mandat de 5 ani, cel de-al 2-lea mandat a început la 1 ianuarie 2012 și se va încheia la 31 decembrie 2016. Deși nu există nici o limită de numărul mandatelor exercitate de aceeași persoană, până acum nimeni nu a deținul acest post de două termene de 5 ani.
România și-a exprimat voința de a face parte din ONU încă din anul 1946, însă aderarea României a vut loc 9 ani mai târziu, la data de 14 decembrie 1945 când, prin Rezoluția nr 995(X), Adunarea Generală a decis primirea României în ONU, alături de alte 15 state.
În cei peste 55 de ani de membru la organizație, România a avut un rol activ în principalele organe ale ONU. Așa dar, Româina a deținut președenția Adunării Generale la a 22-a sesiune ordinară (1967-1968), prin Ministrul Afacerilor Externe la acel moment Corneliu Mănescu, a fost membru în Consiliul de Securitate în anii 1962, 1976-1977, 1990-1991 și 2004-2005, iar în ECOSOC a avut statut de membru în anii 1965-1967, 1974-1976, 1978-1980, 1982-1987, 1990-1998, 2001-2003 și 2007-2009.
România a participat, pe parcursul anilor ca membru al ONU, și continuă să participe, într.o serie de organe, comisii, comitete și programe importante din cadrul ONU cum ar fi: Comitetul Special pentru Operațiunile ONU de Menținere a Păcii, Comisia ONU pentru Dezvoltare Durabilă, Comitetul pentru Folosirea Pașnică a Spațiului Extra-atmosferic, Consiliul Drepturilor Omului, Comitetul Ad-hoc pentru Oceanul Indian, Comisia de Drept Internațional, Comisia pentru Contribuții, Comisia pentru Informații, Comisia Economica a ONU pentru Europa, Programul Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător, Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Împotriva Femeilor, Comitetul pentru Drepturile Omului, etc.
Momente importante care au prefațat Constituirea ONU:
1941-Churchill și Roosevelt proclamă Carta Atlantică în care se regăsesc primele
elemente ale unei noi ordini a păcii și cooperării;
01.01.1992- Numele “Națiunile Unite” apare pentru prima oara în declarația Aliaților din cel de-al Doilea Război Mondial, în care 26 de state se obligau să-și continue lupta împotriva Axei. Pină la finalul războiului, alte 25 de state aderă la Alianță.
30.10.1943- Prima conferință a miniștrilor de externe din statele Alianței la Moscova. SUA, Marea Britanie, URSS și China declară că trebuie creată o organizație internațională care să cuprindă toate statele care iubesc pacea, în vederea menținerii păcii mondiale și a securității internaționale.
01.12.1943- La Conferința de la Teheran, Roosevelt, Churchill și Stalin declară că atât ei, cât și Națiunile Unite au ca sarcină primordială instaurarea unei păci de durată.
Septembrie 1944- Reprezentanții SUA, ai Marii Britanii, URSS și China schițează la Dumbarton Oaks, SUA, șcheletul Cartei Națiunilor Unite.
Februarie 1945- Churchill, Roosevelt și Stalin cad de acord la Yalta asupra creării unui statul special al marilor puteri în cadrul Consiliului de Securitate (drept de veto).
Aprilie-iunie 1945- La Conferința de la San Francisco, reprezentanții celor 50 de state membre ale Alianței elaborează Carta Națiunilor Unite.
20.06.1945- Carta ONU este semnată de cele 50 de state fondatoare (Polonia devine mai târziu cel de-al 51-lea stat fondator).
24.10.1945- Carta ONU intră în vigoare după ce a fost ratificată de majoritatea memomânia a participat, pe parcursul anilor ca membru al ONU, și continuă să participe, într.o serie de organe, comisii, comitete și programe importante din cadrul ONU cum ar fi: Comitetul Special pentru Operațiunile ONU de Menținere a Păcii, Comisia ONU pentru Dezvoltare Durabilă, Comitetul pentru Folosirea Pașnică a Spațiului Extra-atmosferic, Consiliul Drepturilor Omului, Comitetul Ad-hoc pentru Oceanul Indian, Comisia de Drept Internațional, Comisia pentru Contribuții, Comisia pentru Informații, Comisia Economica a ONU pentru Europa, Programul Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător, Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Împotriva Femeilor, Comitetul pentru Drepturile Omului, etc.
Momente importante care au prefațat Constituirea ONU:
1941-Churchill și Roosevelt proclamă Carta Atlantică în care se regăsesc primele
elemente ale unei noi ordini a păcii și cooperării;
01.01.1992- Numele “Națiunile Unite” apare pentru prima oara în declarația Aliaților din cel de-al Doilea Război Mondial, în care 26 de state se obligau să-și continue lupta împotriva Axei. Pină la finalul războiului, alte 25 de state aderă la Alianță.
30.10.1943- Prima conferință a miniștrilor de externe din statele Alianței la Moscova. SUA, Marea Britanie, URSS și China declară că trebuie creată o organizație internațională care să cuprindă toate statele care iubesc pacea, în vederea menținerii păcii mondiale și a securității internaționale.
01.12.1943- La Conferința de la Teheran, Roosevelt, Churchill și Stalin declară că atât ei, cât și Națiunile Unite au ca sarcină primordială instaurarea unei păci de durată.
Septembrie 1944- Reprezentanții SUA, ai Marii Britanii, URSS și China schițează la Dumbarton Oaks, SUA, șcheletul Cartei Națiunilor Unite.
Februarie 1945- Churchill, Roosevelt și Stalin cad de acord la Yalta asupra creării unui statul special al marilor puteri în cadrul Consiliului de Securitate (drept de veto).
Aprilie-iunie 1945- La Conferința de la San Francisco, reprezentanții celor 50 de state membre ale Alianței elaborează Carta Națiunilor Unite.
20.06.1945- Carta ONU este semnată de cele 50 de state fondatoare (Polonia devine mai târziu cel de-al 51-lea stat fondator).
24.10.1945- Carta ONU intră în vigoare după ce a fost ratificată de majoritatea membrilor fondatori.
1.2 Structura Organizației Națiunilor Unite
Dispunând de un vast complex de organe, constituite într.un sistem funcțional, ONU își poate realiza scopurile și sarcinile ce-i revin la cel mai înalt nivel.
ONU are două categorii de organe: organe principale și organe subsidiare (auxiliare).
Organele principale ale ONU sunt:
a) Adunarea Generală;
b) Consiliul de Securitate;
c) Consiliul Economic și Social (ECOSOC);
d) Consiliul de Tutelă;
e) Curtea Internațională de Justiție;
f) Secretariatul ONU.
Printre organismele ONU, un loc aparte îl ocupă instituțiile sau agențiile specializate. Ele sunt numite astfel întrucât fiecare dintre ele deține cunoștințe, informații și experți de înaltă calificare, acumulând pe parcursul timpului o vastă și bogată experiență internațională într-un anumit domeniu de activitate de interes deosebit pentru comunitatea internațională. Printre instituțiile sau agențiile specializate putem enumera urmaltoarele: Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO), Organizația Internațională a Proprietății Intelectuale (OMPI), Organizația pentru Alimentație și Agricultură (FAO), Fondul Internațional pentru Dezvoltarea Agricolă (FIDA), Organizația Internațională a Muncii (OIM), Organizația Mondială a Sănătății (OMS), Agenția Internațională pentru Energia Atomică (AIEA), Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI), Organizația Meteorologică Mondială (OMM), etc.
1.2.1 Adunarea Generală al ONU
Adunarea Generală este organul principal al organizației și cel mai reprezentativ. Este formată din reprezentanții tuturor statelor membre ale organizației. Delegațiile statelor membre în Adunarea Generală sunt formate din cel mult 5 membri și 5 supleanți. Indiferent de numărul delegaților săi, fiecare stat membru are un singur vot în Adunarea Generală, potrivit principiului "un stat, o voce".
Adunarea Generală își desfășoară activitatea în sesiuni ordinare anuale, care încep întotdeauna în a treia zi de marți din luna septembrie și se incheie la o dată fixată de către Adunarea Generală înca de la începutul sesiunii. Adunarea Generală se poate întruni și în sesiune extraordinara, convocată de Secretarul General al organizației, la cererea Consiliului de Securitate sau a majorității membrilor organizației. Adunarea Generală mai poate fi convocata și în sesiune extraordinară de urgență, adică în decurs de 24 de ore de la primirea de către Secretarul General a unei cereri din partea Consiliului de Securitate sau din partea majorității membrilor organizației, pentru convocarea unei astfel de sesiuni.
Activitatea Adunării Generale nu are loc numai în perioada sesiunilor sale, ci în timpul anului, când funcționează organe de lucru sau reuniuni convocate de Adunare: comitete speciale, cum sunt cele care se ocupă de colonialism, apartheid, operațiuni de menținere a păcii, dezarmare, spațiul extraatmosferic, etc; organisme care se găsesc în directă legătură cu Adunarea Generală sunt: Agenția Națiunilor Unite de Ajutor și Activități pentru Refugiații Palestinieni în Orientul Mijlociu (U.N.R.W.A.) și Agenția Internațională pentru Energie Atomică (A.I.E.A.). În legătură cu Adunarea Generală și Consiliul Economic și Social se găsesc: Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (U.N.C.T.A.D.), Fondul Națiunilor Unite pentru Copii (U.N.I.C.E.F.), Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (H.C.R.), Programul Alimentar Mondial al O.N.U. (F.A.O.), Institutul de Formare și Cercetare al Națiunilor Unite (U.N.I.T.A.R.), Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (P.N.U.D.), Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (O.N.U.D.I.), Porgramul Națiunilor Unite pentru Mediu (P.N.U.M.), Universitatea Națiunilor Unite (U.N.U.), Fondul Special al Națiunilor Unite (F.S.N.U.), Consiliul Mondial pentru Alimentație (C.M.A.), Centru Națiunilor Unite pentru Așezări Umane (H.A.B.I.T.A.T.), Fondul Națiunilor Unite pentru Activități în Domeniul Populației (F.N.U.A.P.).
Fiecare sesiune a Adunării Generale își alege un președinte și mai mulți vicepreședinți. Aceștia împreuna cu cei 7 președinți ai comitetelor principale ale Adunării constituie Biroul sesiunii respective.
Activitatea Adunării Generale se desfășoară în ședințe plenare și în cadrul celor 7 comitete principale. Aceste comitete principale sunt:
comitetul politic special;
comitetul pentru problemele politice și de securitate;
comitetul pentru problemele economice și financiare;
comitetul pentru problemele sociale, umanitare și culturale;
comitetul pentru problemele de tutelă;
comitetul pentru problemele administrative și bugetare;
comitetul pentru problemele juridice.
Conform Regulamentului intern al Adunării Generale, limbile oficiale ale organizației sunt: engleza, chineza, spaniola, franceza, rusa și araba.
Adunarea Generală poate discuta orice chestiuni sau cauze care intră în cadrul Cartei ONU sau care se referă la puterile și funcțiile vreunuia din organele prevăzute în Cartă și, sub rezerva dispozițiilor Articolului 12, poate face recomandări Membrilor Națiunilor Unite sau Consiliului de Securitate, ori Membrilor Organizației și Consiliului de Securitate în oricare asemenea chestiuni sau cauze.
Conform Articolul 18 din Carta Națiunilor Unite, mecanismul de vot este următorul: Fiecare membru al Adunării Generale dispune de un vot. Hotărârile Adunării Generale în probleme importante vor fi adoptate cu majoritatea de doua treimi a membrilor prezenți și votanți. Vor fi considerate probleme importante:
recomandările cu privire la menținerea păcii și securității internaționale;
alegerea membrilor nepermanenți ai Consiliului de Securitate;
alegerea membrilor Consiliului Economic și Social;
alegerea membrilor Consiliului de Tutelă, în conformitate cu paragraful 1 lit. c al Articolului 86, admiterea de noi Membri în Organizație;
suspendarea drepturilor și privilegiilor Membrilor;
excluderea de Membri;
problemele referitoare la funcționarea sistemului de tutela;
problemele bugetare.
Hotărârile privind alte probleme, inclusiv stabilirea unor noi categorii de probleme asupra căcora să se decida cu o majoritate de 2/3, se vor adopta cu majoritatea membrilor prezenți și votanți.
Un Membru al Națiunilor Unite care este în întârziere cu plata contribuțiilor sale financiare către Organizație nu va putea participa la vot în Adunarea Generală dacă totalul arieratelor egalează sau depășește contribuția datorată de el pentru ultimii doi ani împliniți. Adunarea Generală poate totuși permite acestui Membru să ia parte la vot în cazul în care constată că neplata se datoreaza unor împrejurări independente de voița lui.
În cadrul sesiunii din 2004, Adunarea Generală a discutat peste 150 de probleme, inclusiv reforma ONU, restabilirea respectului pentru statul de drept, cerințele micilor state insulare aflate în curs de dezvoltare, schimbările climatice și pericolele umanitare inerente acestora, precum și participarea tutror statelor în sistemul de comerț internațional. S-au dezbătut, totodată, situații specifice din mai multe țări, inclusiv cea din Irak și Sudan (regiunea Darfur).
Punctul central al sesiunii aniversare din 2005 a Adunării General, ce a marcat 60 de ani de la înființarea ONU, a fost Raportul de 5 ani privitor la Declarația Mileniului (din 2000), care includea propunerile măsurilor necesare atingerii unor obiective recomandate de Secretarul General ONU în domenii precum reducerea sărăciei, rezolvarea amenințărilor legate de securitate, orpirea abuzurilor împotriva drepturilor omului și întărirea funcționării ONU.
1.2.2 Consiliul de Securitate
Consiliul de Securitate este principalul organ politic al Organizației Națiunilor Unite, care, în conformitate cu Carta ONU, are ca principal responsabilitate menținerea păcii și securității internaționale. Este format din 15 membri dintre care 5 sunt permanenți (Rusia, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franța și China), și 10 membri nepermanenți aleși în Consiliu pe o perioadă de 2 ani, în conformitate cu procedura prevăzută în Carta ONU.
Consiliul de Securitate are puteri largi în soluționarea pașnică a diferendelor internaționale, pentru a evita confruntări militare între state, suprimarea actelor de agresiune sau altor încălcări ale păcii și restabilirea păcii internaționale. În conformitate cu Carta ONU doar Consiliul de Securitate poate lua decizii cu privire la folosirea Forței Armate ale Organizației Națiunilor Unite, precum și aspecte legate de crearea și utilizarea de forțe armate ale Națiunilor Unite, în special compoziția și puterea lor, structura de comandă, durata șederii în zonele de oprațiuni ,precum și problemele legate de gestionarea și finanțarea acestora. În vederea exercitării unor presiuni asupra guvernelor ale căror acțiuni amenință pacea internațională sau constituie o încălcare a păcii, Consiliul de Securitate poate decide și să ceară de la membrii ONU luarea unor măsuri care nu implică folosirea forțelor armate, cum ar fi întreruperea totală sau parțială a relațiilor economice, feroviare, maritime, aeriene, poștale, telegrafice, radio sau alte mijloace de comunicare, precum și ruperea relațiilor diplomatice. În cazul în care aceste măsuri sunt considerate de către Consiliu ca sunt inadecvate sau s-au dovedi a fi inadecvate, este autorizat să ia măsuri cu privire la folosirea forțelor aeriene, maritime și terestre. Aceste acțiuni pot include demonstrații, blocada și operațiuni ale forțelor armate ale membrilor ONU și altele.
Consiliul de Securitate face recomandări cu privire la admiterea uni membru al ONU, excluderea membrilor ONU care încalcă systematic principiile Cartei ONU, de a suspenda exercitarea drepturilor și privilegiilor deținute de un membru al ONU, daca împotriva acestui membru a întreprins măsuri preventive sau de executare.
1.2.3 Consiliul Econimic și Social (ECOSOC)
Al 3-lea organ principal al Organizației Națiunilor Unite este Consiliul Economic și Social având ca principal atribuție coordonarea activității sale în urmatoarele domenii: economic, social, cultural, de educație și sănătate public, dar și in alte domenii adiacente. Având 54 de ,e,bri aleși de către adunarea Generală, el iși desfășoară activitatea sub directa indrumare și controlul acesteia. ECOSOC urmărește realizarea următoarelor obiective principale:
Să contribuie la ridicarea nivelului de viață al popoarelor și la folosirea cât mai completă a forței de muncă;
Să favorizeze condițiile necesare progresului lor economic și social;
Să rezolve problemele internaționale economice, sociale, cultural, de educație și de sănătate;
Să asigure respectarea universală și efetivă a drepturilor fundamentale ale omului.
Consiliul Economic și Social își desfășoară activitatea în sesinui ordinare, care se țin de doua ori pe an. El adoptă recomandări adresate Adunării Generale, membrilor organizațiri sau intituțiilor specializate. Aceste recomandări sunt adoptate cu majoritatea simpla de voturi. De asemenea ECOSOC poate să furnizeze informații Consiliului de Securitate și să acorde servicii membrilor organizației sau instituțiilor specializate, cu aprobarea Adunării Generale. El poate Consulta Organizațiile internaționale neguvernamentale care se ocupă de chestiuni ce intră în competența Consiliului.
Printe cele mai imporatnte funcții și puteri ale Consiliului Economic și Social putem enumera următoarele:
Să efectueze cercetări și rapoarte cu privire la problemele care țin de competența sa și să formulize recomandări catre Adunarea Generala privind aceste problem;
Să facă recomandări pentru garantarea repectării effective a drepturilor fundamentale ale omului, fără vreo discriminare;
Să înainteze proiecte de convenții internaționale asupra problemelor ce țin de competența sa și să le supună spre aprobare Adunării Generale sau să convoace, in acest scop, conferințe internaționale:
Să incheie acorduri de asociere cu instituțiile specializate și sa gestioneze activitatea acestor instituții, prin consultări cu ele și recomandări făcute acestora.
Consiliul Economic și Social și-a creat numeroase organe auxiliare, sub forma unor comitete permanente și comisii, respectiv subcomisii. Din categoria comisiilor fac parte următoarele:
Comisiile economice regionale (pentru Europa, Asia și Extremul Orient, America Latină, Africa, Asia de Vest);
Comisia pentru statistica;
Comisia pentru populație;
Comisia pentru drepturile omului (cu Subcomisia pentru lupta impotriva discriminării și protecția minorităților);
Comisia pentru stupefiante.
1.2.4 Consiliul de Tutelă
Ca organ principal al ONU Consiliul de Tutelă se preocupă de regimul internațional al tutelei, instituit în conformitate cu Carta ONU, pe baza unor acorduri speciale de tutelă aprobate de Adunarea Generală. Acest regim este reglementat în Carta organizației, care precizeaza că statele care administrează popoare aflate pe teritorii ce nu se autoguvernează trebuie să respecte principiul potrivit căaruia “interesele locuitorilor din aceste teritorii au intâietate”. De asemenea, aceste state trebuie să promoveze bunăstarea locuitorilor de pe astfel de teritorii și să asigure, cu respectul cuvenit culturii popoarelor în cauză, progresul lor politic, economic, social și în domeniul educației,(articolul 73).
Consiliului de Tutela i-a revenit sarcina de a controla modul în care erau administrate teritoriile puse sub tutelă. Au fost plasate sub tutela ONU unsprezece state, apoi a ramas doar unul singur acesta fiind Palau din Pacificul de Sud, administrat de SUA, iar celelalte zece aflate inițial sub tutela și-au capatat statutul de independența.
Datorită evoluției vieții internaționale a determinat, în timp, restrângerea activității sale, pieryându-și importanța și utilitatea. În prezent, Consiliul de Tutelă este alcătuit numai din SUA în calitate de administrator și ceilalți patru membri permanenți ai Consiliului de Securitate. Împrejurarea ca acest organ și-a redus componența se explică prin faptul că problemele de tutelă au devenit perimate.
Ca urmare a finalizării procesului de decolonizare, și-a încheiat practice activitatea. Toate teritoriile sub tutelă au devenit independente sau și-au exercitat dreptul la autodeterminare.
1.2.5 Curtea Internațională de Justiție
Curtea Internațională de Justiție este cunoscută și sub numele de Curtea Mondială, fiind organul judiciar principal al Națiunilor Unite.
Statutul Curții Internaționale de Justiție cuprinde 70 de articole, acestea fiind anexate la Carta Națiunilor Unite, și poate fi amendat în același mod ca și Carta prin votul a 2/3 din membrii Adunării Generale și ratificarea a 2/3 din numărul statelor membre, incluzând membrii permanenți în Consiliul de Securitate.
Cauzele aduse în fața Curții și chestiunile special menționate în Carta Națiunilor Unite sau în tratatele și convențiile în vigoare formeaza jurisdicția Curții Internaționale de Justiție. Astfel, părțile între care există un conflict supun de comun acord Curții acest conflict, recunoscând astfel jurisdicția acesteia asupra unui caz particular. De asemenea, s-a practicat introducerea din ce în ce mai des în înțelegerile internaționale a unor clauze jurisdicționare care prevedeau mijloacele jurisdicționale de soluționare a diferendelor rezultate din punerea în aplicare a acestor acte internaționale.
Conform statutului Curții Internaționale de Justiție, numai statele pot să fi părți în litigiile supuse Curții, acestea neavând reprezentanți permanenți acreditați pe lângă CIJ. Astfel, în mod obișnuit, statele comunică cu Grefa prin intermediul Ministerului de Externe sau ambasadorului acreditat în Olanda.
Procedura de soluționare a litigiilor prezentate Curții este asemănătoare cu procedura de judecată din procesele civile, completul care judecă este alcătuit din minim 9 membri. Procedura de judecată cuprinde doua faze: una scrisă și una orala, desfășurându-se în această ordine.
CIJ nu este compusă din reprezentanți ai guvernelor statului, precum celelalte organe principale ale ONU, ci este alcătuită dintr-un corp de judecători aleși și independenți, având în vedere calitatea sa de organ judiciar.
Grefa este un organ administrativ al CIJ, fiind responsabilă numai față de aceasta. Activitățile desfășurate de Grefă sunt, pe de o parte, de ordin administrativ, juridic și financiar și, pe de o altă parte, cele cu care se confruntă o organizație internațională.
Tot din compunera CIJ fac parte și judecătorii ad-hoc – acei judecători care, fără să fie implicat în litigiu, ci pentru simplul fapt că este de aceeași naționalitate cu una din părți, își pot exercita dreptul de a face parte din completul de judecată.
În activitatea de judecată, CIJ se pronunță prin ordonanțe, care au caracterul încheierilor ce se dau în procesul civil, și prin decizii. În ceea ce privește părțile, hotărârea pronunțată de Curte este obligatorie, definitivă și irevocabilă.
În concluzie, Curtea Internațională de Justiție are o poziție distinctă în cadrul ONU față de celelalte organe principale ale acesteia, datorită naturii sale juridice și rolului atribuit de Cartă.
1.2.6 Secretariatul
Secretariatul reprezintă unul dintre organele principale ale ONU, destinte să servească activitatea altor organisme ale ONU și să pună în aplicare soluțiile și recomandările acestora. Regulile fundamentale care reglementează activitatea Secretariatului ONU sunt expres prevăzute în Capitolul XV art. 97-101 din Carta ONU. Secretariatul indeplinește funcții administrative și tehnice, în special, pregatește o parte din materiale: traduce, de imprimare și distribuirea de rapoarte, rezoluții și alte documente ale ONU. Interpretează discursurile făcute în cadrul reuniunilor organelor principale ale Organizației Națiunilor Unite precum și a organelor sale subsidiare (auxiliare) astfel: de pregătire, de imprimare precum și să distribuie înregistrări detaliate și sumare ale ședințelor, oferă spațiu de stocare a documentelor în arhiva ONU, distribuie toate documentele necesare Adunării Generale a ONU, Consiliului de Securitate precum și altor organe ale ONU și desfășoară alte activități ce pot fi încredințate Secretariatului de către principalele organe ale ONU.
Secretariatul este format din Secretarul General și personalul de care are nevoie Organizația Națiunilor Unite. Conform Cartei, Secretarul General este numit de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate pentru un mandat de 5 ani, acesta fiind funcționarul administrative principal al Organizației. În conformitate cu Articolul 100 din Cartă în îndeplinirea îndatoririlor sale, Secretarul General și personalul acestuia nu vo solicita și nici nu vor primi instrucțiuni de la vreun govern sau de la vreo autoritate exterioara Organizației. Aceștea se vor abține de la orice act incompatibil cu situația lor de funcționari internaționali care răspund doar în fața Organizației. Fiecare Membru al Națiunilor Unite se obligă să respecte caracterul exclusive internațional al funcțiilor Secretarului General și ale personalului și să nu caute să-I influențeze în executarea sarcinilor.
1.3 Scopuri și principii ale Organizației Națiunilor Unite
Scopurile si principiile Organizației Națiunilor Unite sunt expres prevăzute în Carta Națiunilor Unite în Capitolul I art. 1 și art. 2.
Scopurile ONU prevăzute în Articolul 1 sunt următoarele:
Să mențină pacea și securitatea internațională și, în acest scop: să ia măsuri colective eficace pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor împotriva păcii și pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor încălcări ale păcii și să înfăptuiască, prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situațiilor cu caracter internațional care ar putea duce la o încălcare a păcii;
Să dezvolte relații prietenești între națiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalității în drepturi a popoarelor și dreptului lor de a dispune de ele însele și să ia oricare alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale;
Să realizeze cooperarea internațională în revolvarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie;
Să fie un centru în care să se armonizeze eforturile națiunilor către atingerea acestor scopuri comune.
În urmărirea scopurilor enunțate în Articolul 1, Organizația Națiunilor Unite precum și membrii săi trebuie să acționeze în conformitate cu următoarele principii prevăzute in Articolul 2 din Cartă:
Organizația este întemeiată pe principiul egalității suverane a tuturor Membrilor ei;
Toți Membrii Organizației, spre a asigura tuturor drepturile și avantajele ce decurg din calitatea lor de Membru, trebuie să-și îndeplinească cu bună-credință ogligațiile asumate potrivit prezentei Carte;
Toți Membrii Organizației vor rezolva diferendele lor internaționale prin mijloace pașnice, în asa fel încât pacea și securitatea internațională, precum și justiția să nu fie puse în primejdie;
Toți Membrii Organizației se vor abține, în relațiile lor internaționale, de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei, fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite;
Toți Membrii Națiunilor Unite vor da acesteia întreg ajutorul în orice acțiune întreprinsă de ea în conformitate cu prevederile prezentei Carte și se vor abține de a da ajutor vreunui stat împotriva căruia Organizația întreprinde o acțiune preventivă sau de constrîngere;
Organizația va asigura ca Statele care nu sunt Membre ale Națiunilor Unite să acționeze în conformitate cu aceste principii, în măsura necesară menținerii păcii și securității internaționale;
Nici o dispoziție din prezenta Cartă nu va autoriza Națiunile Unite să intervină în chestiuni care aparțin esențial competenței interne a unui Stat și nici nu va obliga pe Membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte; acest principiu nu va aduce însă întru nimic atingere aplicării măsurilor de constrângere prevăzute în Capitolul VII.
Pentru ca Organizația Națiunilor Unite să-și îndeplinească atribuțiile și scopurile propuse la cel mai înalt nivel și cu o exacticitate maximă fără a aduce atingere suveranității și integrității altor state aceasta nu incalcă nici un principiu enumerat mai sus și se conformează în totalitate cu Carta Națiunilor Unite.
Capitolul II: CONSILIUL DE SECURITATE AL ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE
2.1 Ce reprezintă securitatea în raport cu existența societății umane?
Dicționarul explicativ al limbii române definește securitatea ca fiind faptul de a fi la adăpost de orice pericol, un sentiment de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol, putem spune ca acest concept presupune și protecție și apărare. Dacă să ne referim la securitate colectiva atunci aceasta reprezintă starea a relațiilor dintre state, creată prin luarea pe cale de tratat a unor măsuri de apărare comună împotriva unei agresiuni. O națiunie este în siguranță în măsura în care nu se află în pericolul de a trebui să sacrifice valori esențiale, dacă dorește să evite războiul și, poate, atunci când este provocată, să și le mențină, obținând victoria într-un război, definiția securității a suferit multe modificări de-a lungul timpului. Profesorul Ian Bellany scrie că securitatea , în sine, este o relativă absență a războiului combinată cu un nou introdus factor psihologic, reprezentat de o relativ solidă convingere că nici un război care ar putea avea loc nu s-ar termina cu o înfrângere.
Securitatea rămâne, totuși, o problemă esențială a existenței societății umane, iar definirea sa este subiectul ce-l mai important și în documentele oficiale ale unor organizații internaționale așa cum este Organizația Națiunilor Unite, o organizație non-guvernamentală, cu vocație universala, solid instituționalizată ce are ca scop pacea și securitatea internațională. În ceea ce privește Organizația Națiunilor Unite, forumul tuturor statelor, este semnificativ a analiza pericolele la adresa securității identificate de către aceasta în documentele oficiale. Astfel, în Raportul ONU intitulat „O lume mai sigură: responsabilitatea noastră comună”, sunt enumerate următoarele amenințări la adresa securității internaționale:
terorismul internațional;
proliferarea armelor de distrugere în masă;
conflictele interetnice și interreligioase;
rețelele crimei organizate;
problemele privind mediul;
adâncirea periculoasă a decalajelor de dezvoltare dintre Nord și Sud.
Dacă în perioada clasică a securității accentul se punea pe stat ca actor care trebuie să ofere dar și să beneficieze de securitate, în analiza contemporană accentul se mută tot mai mult pe individ ca beneficiar principal al securității și ca punct de referință. Globalizarea practic a crescut semnificația indivizilor ca obiecte ale securității. Conceptul a apărut prima dată în raportul din 1994 al Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, unde se propunea o schimbare de accent de la securitatea nucleară la securitatea umană, care poate fi definită drept „siguranța fizică și psihică a persoanelor, bunăstarea lor economică și socială, respectul demnității și a valorilor lor, prin protecția drepturilor și libertăților fundamentale”.
Raportul Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare subliniază șapte dimensiuni ale securității umane: securitatea economică, securitatea hranei, securitatea sănătății, securitatea de mediu, securitatea personală, securitatea comunitară și securitatea politică, și identifică șase principale amenințări la adresa securității umane: creșterea necontrolată a populației, disparități în oportunitățile economice, presiunile migrației, degradarea mediului, traficul de droguri, și terorismul internațional. În anul 1997, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare a revizuit conceptul de securitate umană, realizând disctincția dintre sărăcie în venit, care înseamnă un venit sub un dolar american pe zi, și sărăcia umană, care se referă la probleme precum speranța de viață, alfabetizarea etc.
2.2 Organizarea și funcționarea Consiliului de Securitate
Consiliul de Securitate este principalul organ politic al Organizației Națiunilor Unite, care, în conformitate cu Carta ONU, are ca obiectiv principal responsabilitate menținerea păcii și securității internaționale. Este format din 15 membri dintre care 5 sunt permanenți (Rusia, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franța și China), și 10 membri nepermanenți aleși în Consiliu pe o perioadă de 2 ani, în conformitate cu procedura prevăzută în Carta ONU.
Președenția Consiliului de Securitate este asigurată prin rotația lunară de către șefii delegațiilor statelor membre.
Consiliul de Securitate este structurat pe mai multe comintete permanente, grupuri de lucru ad-hoc, comisii pe diverse problematici și tribunale internaționale.
Comitete permanente care reunesc reprezentanți ai tuturor statelor membre ale Consiliului de Securitate sunt:
Comitetul pentru reuniuni în afara cartierului general;
Comitetul de experți privind regulile de procedură;
Comitetul privind admiterea de noi membri;
Comitetele de sancțiuni;
Comitetul militar;
Comitetul pentru operațiuni de menținerea păcii.
Comitetele ad-hoc sunt stabilite și reunesc toți membrii Consiliului de Securitate reuniți
în sesiune închisă:
Comitetul Consiliului de Securitate al Consiliului privind reunirea în afara cartierului;
Comitetul privind combaterea terorismului stabilită prin rezoluția 1373/2001;
Consiliul de guvernare al Comisiei de Compensare a Națiunilor Unite stabilită prin rezoluția 692/1991 a Consiliului de Securitate.
Grupurile de lucru privind chestiunile generale și sancțiunile:
Comitetul Consiliului de Securitate privind situația din Marea Jamahiriye Arabă Libiană Populară Socialistă;
Comitetul Consiliului de Securitate privind situația dintre Kuwait si Irak stabilit prin rezoluția 661/1990;
Comitetul Consiliului de Securitate privind situația din Somalia stabilit prin rezoluția 751/1992;
Comitetul Consiliului de securitate privind Liberia stabilit prin rezoluția 985/1995;
Comitetul Consiliului de Securitate privind Ruanda stabilit prin rezoluția 918/1994;
Comitetul Consiliului de Securitate privind situația din Angola stabit prin rezoluția 864/1993;
Comitetul Consiliului de Securitate stability conform rezoluției 1160/1998;
Comitetul Consiliului de Securitate privind Sierra Leone stability prin rezoluția 1132/1997;
Comitetul Consiliului de Securitate privind Eritrea și Etiopia stability prin rezoluția 1298/2000;
Comitetul Consiliului de Securitate stability conform rezoluției 1267/1999.
Consiliul de Securitate este astfel organizat, încât să-și poată exercita funcțiile permanent, fără întrerupere. În acest scop, fiecare membru al Consiliului de Securitate are un reprezentant permanent la sediu organizației.
Consiliul de Securitate este prevăzut să țină ședințe periodice, la care fiecare din membrii săi poate, dacă dorește, să fie reprezentat de un membru al guvernului său sau de un alt reprezentant special desemnat.
Particularitatea cea mai importantă a funcțiunii Consiliului de Securitate rezidă în ceea ce că, excluzând chestiunile de procedură, pentru a putea lua o hotărâre este nevoie de votul afirmativ a cel puțin nouă membrii printre care să figureze și toți cei cinci membrii permanenți. În problemele de procedură, hotărârile Consiliului de Securitate pot fi adoptate cu votul afirmativ a nouă membri, permanenți sau nepermanenți, după cum este prevăzut în Cartă.
2.2.1 Membrii permanenți ai Consiliului de Securitate
Consiliul de Securitate are 5 membri permanenți cu putere de veto asupra oricărei rezoluții a Consiliului de Securitate, desemnați prin Carta, respectiv Chinna, Franța, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Federația Rusă și Statele Unite ale Americii, și 10 membri nepermanenți, aleși pentru un mandat de doi ani.
Cei cinci membri permanenți sunt cele cinci puteri victorioase ale celui de-al Doilea Război Mondial, și de la întemeierea O.N.U., în 1946, Consiliul de Securitate a fost format din Franța, Republica China, Marea Britanie, SUA și URSS (în prezent Rusia).
Inițial, locul Chinei a fost completat de către Republica China, dar ca urmare a impasului din războiul civil chinez, în 1949, au existat doua state care pretindeau a reprezenta China, de atunci ambele pretind teritoriul celeilalte și reprezentarea internațională. În 1971, locul chinez la Organizația Națiunilor Unite a fost atribuit, prin rezoluția Adunării Generale a O.N.U. 2758, Chinei Comuniste, iar Republica China a pierdut calitatea de membru din toate organizațiile O.N.U.
Rusia, fiind succesorul legal de stat a Uniunii Sovietice după ce acesta din urmă a dispărut în 1991, a obținut locul sovietic, inclusiv în Consiliul de Securitate.
Cei cinci membri permanenți ai Consiliului de securitate sunt singurile națiuni recunoscute ca posesoare de arme nucleare sub tratatul de neproliferare nucleară, cu toate că unele țări cu arme nucleare nu au semnat tratatul. Statutul de țară cu arsenal nuclear nu este rezultatul calității lor de membru al Consiliului de securitate, cu toate că, uneori, este folosit ca o justificare pentru prezența lor permanentă în Consiliul de Securitate. India, Pakistan, Coreea de Nord dețin arme nucleare în afara cadrului stabilit în tratatul de neproliferare nucleară. În pofida unei aparente recunoașteri a prim-ministrului Ehud Olmert, Israelul nu a confirmat și nici nu a negat oficial că dețin arme nucleare, dar în general se consideră ca șe posedă.
Votul negativ al unui membru permanent al Consiliului de securitate în probleme de fond împiedică adoptarea unei hotărâri, chiar dacă tți ceilalți membri au votat pentru. Dreptul de veto al membrilor ai Consiliului de Securitate rezultă din regula unanimității, stabilit la Yalta în anul 1945. Dreptul de veto este contrar principiului egalității în drepturi a statelor membre ale O.N.U. Pentru a atenua rigiditatea acestui sistem de vot, practica O.N.U. a instituit un corectiv, conform căruia abținerea de la vot a unui membru permanent nu semnifică, automat, un vot negativ și prin urmare nu împiedică adoptarea în mod valabil hotărârile Consiliului de Securitate. În acest mod s-a putut evita blocarea unor hotărâri ale Consiliului în momente de criză.
2.2.2 Membrii nepermanenți ai Consiliului de securitate
Inițial, Consiliul de Securitate era compus din 11 membri (5 membri permanenți și 6 membri nepermanenți), însă, în anul 1963, Carta Națiunilor Unite a fost amendată pentru a permite creșterea numărului membrilor nepermanenți de la șase state, cum era inițial, la zece state. De la existența O.N.U. aceasta a fost singura tentativă reușită de reformare a Consiliului de Securitate. În prezent, restructurarea Consiliului de Securitate este dorită ce-l mai mult de Germania, Japonia, Brazilia și India care își exprimă interesul în acest sens, dar și pentru obținerea unui loc permanent în cadrul acestuia. Structura propusă de aceste state cuprinde 25 de membri, dintre care șase noi membri permanenți ( din Africa două state, din Asia două state, câte un stat din America Latină și din Europa de Vest) și patru membri nepermanenți aleși ( câte un loc pentru Africa, Asia, America Latină și Grupul est european- GEE). Însă această restructurare a CS nu este adoptată și e prea devreme de vorbit despre acest lucru întrucât calea spre o astfel de restructurare este destul de lunga și dificilă.
În prezent, în Consiliul de Securitate fac parte zece membri nepermanenți aleși pentru un mandat de doi ani. În fiecare an sunt aleși cinci noi membri nepermanenți. Alegerea membrilor nepermanenți se face în funcție de distribuția geografică, într-un mod cât mai echitabil astfel:
5 state din Grupurile regionale african și asiatic;
Un stat din Grupul regional est-european;
2 state din Grupul regional latino-american și caraibean;
2 state din Grupul regional vest-european.
Deciziile importante ale Consiliului de Securitate trebuie să fie votate de nouă membri, printre care să figureze și cei cinci membri permanenți. În problemele de procedură, hotărârile se adoptă cu votul a nouă membri, indiferent care ar fi aceștea.
2.2.3 Președintele Consiliului de Securitate
Președenția Consiliului de Securitate este asigurată prin rotația lunară de către șefii delegațiilor statelor membre.
Rolul de președinte al Consiliului de Securitate constă în:
stabilirea ordinii de zi;
prezidarea ordinii de zi;
prezidare reuninunilor Consiliului;
supervizarea oricărei crize.
Președintele este autorizat să facă declarații și să elibereze note, care sunt utilizate pentru a face declarații de intenție în numele întregului Consiliu de Securitate. Funcția de președinte al Consiliului de Securitate este deținută pe o perioada de o lună de zile după care se schimbă în ordinea alfabetică a numelui în limba engleză a membrilor Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite.
2.2.4 Întrunirile Consiliului de Securitate
Întrunirile Consililui de Securitate se realizează pe anumite nivele formale și informale.
La nivelul reuniunilor informale, la care iau parte numai reprezentanții statelor member ale CS, au ca scop punerea la dispoziția acestora a schimbului de păreri între aceste state privind subiectele aflate în discuție.
Reuniunile Formale la care iau parte toate statele membere ale O.N.U. sunt de ami multe tipuri:
dezbaterea deschisă în cadrul căreia orice stat interest poate participa la dezbateri;
conferință de presă la care sunt prezenți reprezentanții tuturor statelor member, însă ia cuvântul doar oficialul care susține conferința de presă;
întâlnire publică la care participă toate statele member, dar intervin doar cele direct implicate;
reuniuni particulare în cadrul cărora numai membrii Consiliului de Securitate își exprimă pozițiile sau chiar și țara implicată;
adoptarea unei rezoluții a CS se face în cadrul unei reuniuni formale.
2.3 România – membru nepermanent în Consiliul de Securitate
Ca membru O.N.U., România a avut o serie de inițiative apreciate de către comunitatea internațională, cum ar fi, de exemplu, implicarea în domeniul cooperării, al dezvoltării dialogului între state cu sisteme politice opuse și dezvoltarea unui climat de pace și securitate. De altfel, tema securității este una dintre cele mai importante și dezbătute probleme ale epocii și a devenit din ce în ce mai prezentă pe agenda tuturor liderilor lumii și la reuniunile de toate tipurile mai ales începând cu anii șaizeci.
Printre cele mai importante inițiative avute de România în cadrul problematicilor de securitate s-a numărat adoptarea rezoluției 2129 (XX) denumită ”Acțiuni pe plan regional în vederea îmbunătățirii de bună vecinătate dintre statele europene aparținând unor sisteme social-politice diferite” în anul 1965. Ideile documentului care făceau trimitere la tranformarea Balcanilor într-o zonă a păcii, pe baza respectării principiilor independenței, suveranității în drepturi, neamestecului în treburile interne au fost reiterate constant în poziția de principiu a României prezentată în cadrul Adunării Generale a ONU, până în 1975.
De altfel, elaborarea acestei rezoluții poate fi privită și ca unul din primele proiecte de securitate europeană, și asta cu atât mai mult cu cât principiile sale se regăsesc și în documentul final al lucrărilor CSCE, semnat la Helsinki, la 1 august 1975.
Mandatele obținute de România ca mambru nepermanent în Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite are o importanta deosebita pe plan internațional prin inițiativele și implicările României în adoptarea a numeroaselor rezoluții ale C.S. România a obținut calitatea de membru nepermanent în Consiliul de Securitate după cum urmează:
Mandatul României în Consiliul de Securitate al O.N.U. în anul 1962;
Mandatul României în Consiliul de Securitate al O.N.U. în 1976-1977;
Mandatul României în Consiliul de Securitate al O.N.U. în 1990-1991;
Mandatul României în Consiliul de Securitate al O.N.U. în 2004-2005.
2.3.1 Mandatul României în Consiliul de Securitate al O.N.U. în anul 1962
În anul 1962 România a fost aleasă pentru prima oară ca membru nepermanent al Consiliului de Securitate. Mandatul a avut o durată de numai un an, în urma unei înțelegeri prin care mandatul de 2 ani era împărțit cu Filipine.
Prin reprezentantul permanent la O.N.U., la acel moment fiind Mihail Hașeganu, România s-a implicat în dezbaterile și acțiunile desfășurate de Consiliul de Scuritate al Organizației Națiunilor Unite. A susținut principiul egalității între state, indiferent de puterea sau mărimea lor, principiul coexistenței pașnice și cel al eliminării sistemului colonial. A susținut admiterea de noi membri în O.N.U., state care își căpătase recemt independența ca stat. Astfel, în declarațiile susținute în cadrul CS, reprezentantul roman a sprijinit și admiterea unor state precum Trinidad-Tobago, Jamaica, Uganda sau Algeria.
Totuși, în unele moment de criză, precum cea a rachetelor din Cuba din octombrie al anului 1962, România s-a raliat pozițiilor exprimate de statele socialiste. România a deținut pentru prima oară președinția Consiliului de Securitate pe parcursul lunii septembrie.
2.3.2 Mandatul României în Consiliul de Securitate al O.N.U. în 1976-1977
La data de 20 octombrie 1975 România a fost aleasă, de Adunarea Generală, ca membru nepermanent în Consiliul de Securitate pentru un mandate de 2 ani.
Principala problemă cu care s-a confruntat Consiliul de Securitate în luna ianuarie 1976 a fost situația din Orientul Mijlociu. CS desfășurând numeroase ședințe pentru rezolvarea acestei problem, România, prin reprezentantul permanent la O.N.U. , la acel moment fiind ambasadorul Ion Datcu, a susținut soluționarea pașnică și prin dialog, printr-un efort comun al întregii comunități internaționale, a conflictului din Orientul Mijlociu. De asemenea, România a susținut propunerea Tanzaniei, din 13 ianuarie 1976, ca “ reprezentantul Organizației pentru Eliberarea Palestinei să fie invitat să participle la dezbaterile asupra problemei Orientului Mijlociu, inclusive a chestiunii palestiniene”.
România a militat pentru independența și dezvoltarea statelor din Africa, inclusiv și pentru rezolvarea numeroaselor crize apărute pe continentul respectiv, fiind autoarea, alături de alte state member, a numeroase rezoluții adoptate de Consiliul de Securitate. S-a pronunțat și pentru rezolvarea pașnică a diferendului teritorial dintre Grecia și Turcia, tensiunile dintre cele două state putând afecta stabilitatea regiunii din care România făcea parte. O altă problem a reprezentat-o situația din insula Cipru, unde tensiunile dintre cele două comunități, greacă și turcă, afectau serios stabilitatea regional.România s-a pronunțat pentru intensificarea dialogului și eliminarea surselor de tensiune dintre comunitățile cipriote.
România s-a implicat active în dezbaterile și deciziile referitoare la numeroasele crize izbucnite în lume, mai ales în Africa: Botswana, Benin sau Namibia.
În calitate de membru nepermanent al Consiliului de Securitate al O.N.U. ,România a sprijinit admiterea de noi membri, precum Djibuti sau R.S. Vietnam.
În luna decembrie 1976 România a deținut președinția Consiliului de Securitate.
2.3.3 Mandatul României în Consiliul de Securitate al O.N.U. în 1990-1991
În cadrul celei de-a 44-a sesiune a Adunării Generale a O.N.U., România a obținut la 1 ianuarie 1990, la puțin timp după Revoluția din Decembrie, cel de-al treilea mandat pe o perioadă de 2 ani ca membru nepermanent al Consilului ded Securitate.
România a deținut președinția Consiliului de Securitate la 1 august 1990, cu o zi înainte de producerea unuia dintre cele mai importante evenimente internaționale după încheierea Războiului Rece.
În urma refuzulul Kuweitului de a satisface cererile formulate de Saddam Hussein care prevedeau anularea unei datorii de 12 miliarde dolari și încă 2,5 miliarde despăgubiri pentru petrolul “sustras” din puțurile de la Ar-Rumailah și controlul insulelor Bubzian și Webita, în plus, mai ceruse micului vecin din sud un ajutor de 15 miliarde pentru refacerea propriei economii, la 2 august 1990, trupele irakiene au invadat Kuweitul, ocupând rapid teritoriul micului stat. Astfel a fost declanșată prima mare criză de la încheierea Războiului Rece.
La cererea Statelor Unite și Kuweitului, în seara zilei de 2 august, Consiliul de Securitate s-a reunite de urgență, în prezența secretarului general Javier Perez de Cuellar, sub președinția ambasadorului roman Aurel Dragoș Munteanu. Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluția 660 care cerea retragerea imediată și necondiționată a forțelor armate irakiene și demararea de negocieri irakiano-kuweitiene pentru aplanarea diferendelor existente. La 6 august, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluția 661 prin care impuneau sancțiuni economice ambelor state. România a votat în favoarea acestui important document care impunea un boicot obligatoriu tuturor statelor, în plan commercial, financiar și military ca răspuns la acțiunea întreprinsă de trupele irakiene în Kuweit. Era a treia oară când Consiliul de Securitate impunea un embargo total asupra unui stat membru al O.N.U., după sancțiunile impuse Rhodesiei în 1967 și Republicii Africa de Sud în 1977.
În urma refuzului Irakului de a se conforma precedentelor rezoluții ale Consiliului de Securitate, la 26 septembrie, acest for s-a reunite la nivelul miniștrilor de externe, România fiind reprezentată la dezbateri de ministrul afacerilor externe, Adrian Năstase, pentru a demonstra voința politică și solidaritate ce reprezintă baza sistemului Națiunilor Unite. Astfel, Consiliul a adoptat, cu un singur vot împotrivă, cel al Cubei, o nouă rezoluție, 670, a noua de la declanșarea crizei din Golful Persic. Rezoluția 670 solicita tuturor statelor să-și îndeplinească obligațiile pentru a asigura aplicarea strict și completă a rezoluției 661, confirmând că aceasta se aplică tuturor mijloacelor de transport, inclusive cel aerian. De asemenea, rezoluția preciza că cea de-a patra Convenție de la geneva, privind protecția persoanelor civile în caz de război, se aplică și în cazul Kuaweitului, victim unei grave încălcări ale prevederilor Convenției din partea Irakului.
Următoarea reuniune la nivel de miniștri de externe, a avut loc la 29 noiembrie 1990, în care s-a adoptat Rezoluția 678 prin care se autoriza ca statele member ale Națiunilor Unite care cooperează cu guvernul Kuweitian “să facă uz de toate mijloacele necesare“, dacă la 15 ianuarie 1991 Irakul nu va aplica toate rezoluțiile Națiunilor Unite care îl privesc. În document se mai menționează că Irakului I se acordă “o perioada de grație pentru a I se lăsa o ultimă șansă” de a se conforma rezoluțiilor adoptate după ce a invadat Kuweitul. Rezoluția a fost adoptată cu 12 voturi pentru, două împotrivă (Cuba și Yemenul) și o abținere (China).
Argumentând votul favorabil al României în adoptarea Rezoluției 678, care a stat la baza declanșării operațiunilor de eliberare a Kuweitului în ianuarie 1991, ministrul roman de externe, Adrian Năstase, declară la reîntoarcerea în țară că “a trebuit să exprimăm prin votul nostru în cadrul Consiliului de Securitate măsura responsabilității pe care o simțim în fața unei grave problem internaționale. Cred că am făcut acest lucru cu demnitate, cu decență poziția noastră fiind în consens cu principiile pe care ni le-am asumat”.
În perioada exercitării mandatului de membru nepermanent de către România, Consiliului de Securitate îi revenea o altă provocare: conflictul civil din fosta Iugoslavie. România, țară vecină cu Iugoslavia, a adoptat o poziție prin care se încuraja dialogul între părțile aflate în conflict și pentru aplanarea tensiunilor interetnice.
România a deținut președinția Consiliului de Securitate și în luna noiembrie 1991. Sfîrșitul anului 1991 a fost marcat la Națiunile Unite de importante evoluții, atât la nivel intern, precum alegerea unui noi secretar general al Națiunilor Unite, dar și problem internaționale, precum criza iugoslavă, situația din Irak și programul de înarmare al acestei țări, situația din Cipru, Cambodgia, America Centrală și Afganistan.
2.3.4 Mandatul României în Consiliul de Securitate al O.N.U. în 2004-2005
România a deținut, în perioada 2004-2005, calitatea de membru nepermanent, ales, al Consiliului de Securitate pentru un mandate de 2 ani.
România a anunțat intenția sa de a candida din nou pentru un mandate, cel din perioada 2004-2005, incă din anul 1997. La data de 23 octombrie 2003 au avut loc alegerile pentru cei 5 membri nepermanenți din Consiliul de Securitate. Din cei 191 de membri ai Adunării Generela a O.N.U., 170 au votat pentru alegerea Algeriei, Beninului, Braziliei, României și Filipinelor ca membri nepermanenți în Consiliul de Securitate pentru un mandate de 2 ani. Cele 5 țări se alăturau celor 5 membri permanenți, Statele Unite ale Americii, Federația Rusă, Republica Populară Chineză, Franța și Marea Britanie și celor 5 membri nepermanenți care și-au început mandatul la 1 ianuarie 2003, Angola, Chile, Germania, Pakistan și Spania. Printre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate care au votat pentru ca România sa obțină calitatea de membru nepermanent în CS au fost ambasadorul Statelor Unite la Organizația Națiunilor Unite, Johan Negroponte și omologii săi din Federația Rusă, Serghei Lavrov și cel din Republica Populară Chineză, Jiang Yang.
Cu prilejul alegrii României ca membru nepermanent în Consiliul de Securitate de către Adunarea Generala, Mihnea Motoc, care la acel moment fiind ambasadorul statului roman la Organizația Națiunilor Unite, declară că “ este o oportunitate excepțională prezența României într-unul dintre cele mai rarefiate organe, foruri politice internaționale, Consiliul de Securitate. Vom avea o răspundere solidară cu ceilalți 14 membri ai Consiliului pentru, practice, toate problemele ținând de pace și securitate internațională de la ora actuală”.
Pe perioada exercitării mandatului în Consiliul de Securitate, România, va urmări o serie de obiective prioritare, în conformitate cu interesul național și cu angajamentele internaționale asumate, prin promovarea unor poziții care să exprime angajamentul ferm față de principiile și obiectivele menționate în Cartă, continuarea procesului de reform a organizației, acordând prioritate consolidării rolului Consiliului de Securitate în menținerea păcii și securității internaționale, promovarea diplomației preventive și a soluționării pașnice a diferendelor ca metode principale de abordare a noilor amenințări la adresa securității și stabilității în lume. În atingerea obiectivelor propuse, România se bazează și pe alte elemente, precum impulsionara procesului decisional pe bază de consens în cadrul Consiliului de Securitate, angajamentul statului roman față de participarea la acțiunile de cooperare internațională în domenii precum combaterea terorismului, controlul traficului de droguri și a celui de ființe umane, combaterea proliferării armelor de distrugere în masă.
Din această poziție, România a contribuit concret la punerea în practică a prevederilor din Carta O.N.U. referitor la organizațiile regionale, prin promovarea unui proiect de rezoluție privind cooperarea O.N.U. cu organizațiile regionale în menținerea păcii și securității internaționale, proiect ce a fost adoptat la 17 octombrie 2005. Concretizarea proiectului inițiat de România are o dublă importanță:
este, deopotrivă, prima rezoluție românească adoptată în Consiliul de Securitate;
și, totodată, prima din istoria acestui organ al O.N.U. pe tema cooperării dintre O.N.U. și organizațiile regionale.
Începând cu 7 ianuarie, România deține președinția Comitetului 1518 privind Irakul și vicepreședinția Comitetului de sancțiuni contra Al-Qaida și Talibani, ambele organe subsidiare ale Consiliului de Securitate.
În primele luni ale anului 2004, în cadrul Consiliului de Securitate au fost abordate o multitudine de problem referitoare la crizele din Africa, Haiti și din provincial Kosovo, situația din Orientul Mijlociu, traficul de arme, arme de distrugere în masă (ADM) sau situația din Afganistan și problema talibanilor. De asemenea, au fost dezbătute o serie de misiuni aflate sub mandatul Organizației Națiunilor Unite.
Crizei din Haiti i-au fost consecrate mai multe reuniuni a membrilor Consiliului de Securitate. După demisia președintelui Aristide, Consiliul s-a reunite de urgență la 29 februarie 2004, adoptând, în unanimitate, rezoluția 1529 prin care se autoriza desfășurarea imediată a unei forțe multinaționale interimare. La 30 aprilie 2004, a fost adoptată rezoluția 1529 prin care se stabilea mandatul viitoarei misiuni a Națiunilor Unite de stabilizare în Haiti, MINUSTAH.
O altă criză puternică care a afectat stabilitatea regional a fost cea din provincial Kosovo, aflată sub administrarea Națiunilor Unite. Moartea a trei copii albanezi, atribuită sârbilor din provincie conform albanezilor kosovari, a declanșat la 17 martie 2004cel mai puternic val de violențe inter-etnice din ultimii ani. Încă din 26 ianuarie 2004, în cadrul unei reuniuni a Consiliului pe tema rolului O.N.U. în reconcilierea națională post-conflict, ambasadorul roman la O.N.U. a susținut reconcilierea reală între cele doua comunități entice din Kosovo, iar la 6 februarie 2004, cu prilejul reuniunii publice dedicate dezbaterii raportului secretarului general al Națiunilor Unite referitor la provincial Kosovo, Mihnea Motoc a reafirmat sprijinul României pentru realizarea unei societăți stabile, democratice și tolerante în provincie. De asemenea, ambasadorul roman a cerut ca statutul final al provinciei să nu fie discutat înainte de a fi atinse standardele stabilite de comunitatea internațională referitoare la democrație, statul de drept, dialog și toleranță.
La 21 aprilie 2004, România a preluat președinția Procesului de Cooperare din Europa de Sud-Est (SEECP), o reconfirmarea a rolului avut în promovarea constant a cooperării și stabilității regionale din această parte a Europei.
Începând cu 1 iulie 2004, România ocupă funcția de președinte al Consiliului de Securitate. După seria de consultări bilaterale cu ceilalți membri ai Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, a fost adoptat, prin consens, calendarul de lucru al acestui for internațional prezidat de România în cursul lunii iulie. Cu alte cuvinte, România deține timp de o lună, începând cu 1 iulie, președinția Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite. Potrivit agendei propuse de delegația română, atenția Consiliului de Securitate se va axa asupra situațiilor din regiunile unde sunt desfășurate misiuni ale O.N.U. de menținere a păcii (Etiopia si Eritreea, Sierra Leone, Georgia/Abhazia, Republica Democrată Congo, Liban), precum și asupra evenimentelor din Orientul Mijlociu si Somalia. Consiliul va monitoriza îndeaproape situația din Irak și Afganistan.
Capitolul III: ROLUL CONSILIULUI DE SECURITATE ÎN MENĂȚINEREA PĂCII ȘI SECURITĂȚII INTERNAȚIONALE
3.1 Rolul Consiliului de Securitate în menținerea păcii și securității internaționale
Carta O.N.U instituie un sistem de rezolvare pașnică a diferendelor internaționale care prezintă o anumită gravitate și a căror prelungire în timp pune în pericol pacea și securitatea internațională. Dintre organele principale ale O.N.U sunt competente să acționeze pentru soluționarea pașnică a diferendelor internaționale: Consiliul de Securitate, Adunarea Generală și, în anumite condiții, Secretariatul General al organizației.
Consiliul de Securitate al O.N.U poate acționa pentru soluționarea unui diferend internațional care amenință pacea și securitatea internațională, din proprie inițiativă sau la cererea oricărui stat membru al organizației. Consiliul de Securitate este principalul organ al O.N.U. răspunzător pentru menținerea păcii și securității internaționale. Carta O.N.U. prevede obligația părților într-un diferend ca, în situația în care nu reușesc să îl soluționeze, să îl supună Consiliului de Securitate, care, fie le recomandă să recurgă la un anumit mijloc pașnic de soluționare, fie propune o soluție de fond în vederea soluționării diferendului. Consiliul de Securitate are dreptul, potrivit Cartei O.N.U., să adopte decizii (rezoluții) privind măsurile aplicabile statului vinovat. Aceste măsuri pot să nu implice folosirea forței (întreruperea totală sau parțială a relațiilor economice ale statelor membre cu statul vinovat, ruperea relațiilor diplomatice cu statul vinovat etc) sau, în cazurile excepționale, pot fi aplicate măsuri de constrângere, bazate pe forță.
Potrivit articolului 34 din Carta O.N.U. care precizează următoarele Consiliul de Securitate poate amcheta orice diferend sau orice situație care ar putea duce la fricțiuni internaționale sau ar putea da naștere la un diferend, în scopul de a stabili daca prelungirea diferendului sau situației poate pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale, putem spune că acestui organ principal cu atribuție în menținerea păcii și securității internaționale are o putere vastă în ceea ce privește intervenția într-un diferend internațional precum și în luarea deciziilor cu privire la ameliorarea situației apărute în vederea menținerii păcii și securității internaționale. Această putere fiindu-i garantată și reglementată de Carta O.N.U.
Implicarea Consiliului de Securitate pentru soluționarea pașnică a unui diferend are loc în urma unei sesizări făcută de:
Statele în litigiu – Consiliul poate interveni daca toate părțile îi solicită intervenția (art. 38 al Cartei);
Numai de către unul dintre statele aflate în litigiu – Consiliul poate fi sesizat și în mod unilateral de una dintre părți la diferend dacă diferendul respectiv nu s-a rezolvat prin arbitraj, conciliere, tratative, anchetă sau prin alte mijloace pașnice;
Alt stat membru O.N.U., orice stat terț, membru O.N.U., neimplicat într-un diferend, poate sesiza Consiliul de Securitate daca consideră că prelungirea acestuia poate pune în primejdie menținerea pcii și securității internaționale;
De către un stat care nu este membru O.N.U. implicat într-un diferend daca acesta acceptă obligațiile de reglementare pașnică prevăzută de Carta;
De către un organ al O.N.U – dreptul de a sesiza Consiliul de Securitate revine și Adunării Generale a O.N.U. atunci cînd acesta consideră ca o anumită situație sau diferend ar putea pune în pericol pacea și securitatea internațională.
Consiliul de Securitate poate interveni și din propria inițiativă, dacă consideră necesar, invită părțile să-și reglementeze diferendele prin mijloace pașnice în condițiile în care nici unul dintre statele sau organele enumerate mai sus nu au sesizat CS. Consiliul de Securitate poate interveni chiar și împotriva voinței părților la litigiu.
Adunarea Generală a O.N.U. este competentă doar să pună în discuție și să facă recomandări cu privire la soluționarea unui diferend internațional și numai cu privire la procedurile de aplanare pașnică a diferendului.
Secretariatul General al O.N.U. este competent să atragă atenția Consiliului de Securitate asupra oricărei probleme legată de apariția unui diferend. De asemenea, el poate îndeplini misiuni de “bune oficii” sau de mediațiune.
3.2 Rezolvarea pașnică a diferendelor internaționale
O regulă importantă a dreptului internațional contemporan este regula caracterului facultativ al mijloacelor pașnice, conform căreia, statele își aleg în mod liber și pe baza acordului dintre ele, mijlocul pașnic la care să recurgă pentru soluționarea unui diferend apărut între ele.
Reglementări privind mijloacele pașnice de drept internațional sunt stipulate si in Carta ONU. Mijloace diplomatice regăsite pot fi clasificate în două categorii: politice (nejurisdicționale) și mijloace jurisdicționale. O categorie aparte o constituie mijloacele pașnice bazate pe constrângere.
Mijloacele pașnice de drept internațional – diplomatice și politice – sunt reglementate prin convenții internaționale universale sau regionale. În general, soluțiile adoptate ca urmare a folosirii acestor mijloace pașnice au un caracter de recomandare față de părțile diferendului, cu excepția hotărârilor adoptate de Consiliul de Securitate al O.N.U.
Rezoluția prevede că procedura concilierii este declanșată prin acord, în scris. Din acel moment se aplică regulile prevăzute în rezoluție. Dacă statele nu ajung la un acord cu privire la definirea subiectului diferendului părțile pot, prin cereri reciproce, să ceară asistența Secretarului General al O.N.U. ca să rezolve orice dificultate.
În continuare, rezoluția prevede numărul și numirea conciliatorilor pe care statele în cauză trebuie să îi desemneze. Dacă nu reușesc, aceștia vor fi numiți de guvernul unui alt stat, terț, ales prin acord între părți sau dacă un asemenea acord nu va fi încheiat în termen de trei luni, de președintele Curții Internaționale de Justiție.
Comisia de conciliere acționând independent și imparțial, va face eforturi ca să ajungă la o reglementare pașnică a diferendului. Aceasta poate elabora și impune recomandări adecvate părților, spre a fi luate în considerare.
3.2.1 Mijloacele pașnice cu caracter diplomatic
Din această categorie fac parte: mediațiunea, negocierile directe între statele aflate în diferend, bunele oficii, concilierea internațională și ancheta internațională.
3.2.1.1 Mediațiunea presupune, de asemenea, intervenția unui terț, care poate fi un stat, o organizație internațională sau o persoană fizică. Terțul, de această dată, participă la negocieri și face propuneri referitoare la felul în care se poate soluționa conflictul. Propunerile terțului nu sunt însă obligatorii pentru părțile aflate în diferend. Mediațiunea ia sfârșit fie în momentul în care părțile reușesc să ajungă la un acord în baza propunerilor mediatorului, fie în momentul în care impasul constatat în discuțiile dintre părți vădește că prin continuarea acțiunii de mediațiune nu s-ar ajunge la soluționarea diferendului. Mediațiunea este cunoscută și în practica Organizației Națiunilor Unite. În 1979 România a propus crearea în cadrul ONU a unei Comisii permanente de mediere, bune oficii și conciliere, ca organism permanent al Adunării Generale a ONU.
3.2.1.2 Negocierile directe sunt mijlocul diplomatic cel mai important de soluționare a diferendelor internaționale. Negocierile diplomatice directe între statele aflate într-un diferend sunt purtate de către ministerele afacerilor externe ale statelor, de către șefii guvernelor sau, în unele cazuri, chiar de către șefii statelor. În cazul organizațiilor internaționale, negocierile se poarta de către cei mai înalți funcționari ai acestora (secretari generali, directori sau președinți).
Bunele oficii și mediațiunea sunt două forme speciale ale negocierilor diplomatice, elementul lor specific fiind intervenția unui terț, acceptat de statele în diferend.
3.2.1.3 Bunele oficii reprezintă demersul întreprins pe lângă statele-părți la un litigiu, de către un terț – stat sau organizație internațională – din proprie inițiativă sau la cererea părților, cu scopul de a convinge statele litigante să îl rezolve pe calea negocierilor diplomatice. Obiectul bunelor oficii îl constituie prevenirea apariției unui diferend între state sau soluționarea unui diferend produs deja. În cazul bunelor oficii, rolul terțului încetează în momentul începerii negocierilor directe între părțile aflate în diferend. Terțul nu participă la negocieri și nici nu face propuneri referitoare la modul de soluționare a diferendului, ci doar facilitează începerea tratativelor. Datorită multitudinii de tratate care reglementează procedura bunelor oficii aceasta devine o forma speciala de negociere diplomatică des uzitată. Consiliul de Securitate, când socotește necesar, invită părțile să-și rezolve diferendele prin mijloacele pașnice enumerate la par. 1 al aceluiași articol. El poate, de asemenea, în orice stadiu al unui diferend sau situație, a cărei continuare poate primejdui pacea și securitatea internațională, „să recomande procedura sau metodele de aplanare corespunzătoare”.
Adunarea Generală poate, de asemenea, îndeplini rolul de bune oficii în condițiile similare Consiliului de Securitate, neputând însă să adopte recomandări într-un diferend aflat pe ordinea de zi a Consiliului. Hotărârile adoptate de cele două organe ale Organizației Națiunilor Unite în îndeplinirea acestor atribuții au valoarea unor recomandări cu caracter facultativ pentru state, care-și păstrează dreptul de liberă apreciere în alegerea mijloacelor pașnice de soluționare a diferendelor.
3.2.1.4 Concilierea internaționala (Comisia internațională de conciliere) constă în examinarea unui diferend de către un organ prestabilit (permanent) sau instituit ad-hoc după apariția diferendului, cu scopul soluționării aspectelor litigioase dintre părțile în diferend care să conducă la împăcarea lor. Comisia internațională de conciliere cercetează nu numai faptele care au generat diferendul respectiv, dar face și recomandări asupra modului de soluționare a lui. Recomandările sau avizele Comisiei de conciliere nu sunt obligatorii pentru părțile aflate în diferend. România a inițiat o serie de acțiuni, ce își au izvoarele în documentele noastre de partid și care vizează consolidarea eficacității mijloacelor pașnice de reglementare, inclusiv a comisiei internaționale de conciliere.
3.2.1.5 Ancheta internațională (Comisia internațională de anchetă) se poate utiliza în cazul diferendelor internaționale generate de aprecieri diferite asupra unor situații de fapt. Părțile aflate în diferend pot să constituie o comisie internațională de anchetă, pe baza acordului dintre ele, în care se precizează faptele pe care Comisia trebuie să le elucideze, modul de alcătuire al acesteia și întinderea împuternicirilor membrilor săi. Comisia nu se pronunță asupra răspunderii părților în diferend. Deliberările Comisiei internaționale de anchetă au loc cu ușile închise și rămân confidențiale. Comisia își încheie lucrările printr-un raport, care se limitează doar la stabilirea faptelor și nu are caracterul obligatoriu al unei sentințe judecătorești.
3.2.2 Mijloacele pașnice cu caracter politic
3.2.2.1 Organizațiile internaționale, în special cele apărute după cel de-al doilea război mondial, au un rol important în acțiunea de soluționare pașnică a diferendelor ivite între statele membre. Organizațiile internaționale, în special O.N.U, sunt competente să acționeze în mod direct pentru soluționarea diferendelor internaționale, fie la cererea părților diferendului, fie din proprie inițiativă.
Capitolul VIII din Carta Națiunilor Unite care este consacrat organizațiilor regionale prevede în art.25(1) recunoașterea compatibilității acordurilor constitutive cu Carta. Paragraful II precizează că membrii Națiunilor Unite care încheie asemenea acorduri trebuie să facă toate eforturile ca să reglementeze în mod pașnic diferendele de ordin local înainte de a le supune Consiliului de Securitate O.N.U.
În afară de aceasta, art.52(3) din Cartă prevede : Consiliul de Securitate să încurajeze utilizarea prevederilor disponibile pe plan regional pentru diferendele din plan local, fără ca această competență proprie să fie cu nimic micșorată, iar în paragraful următor confirmă competența sa generală, precum și pe cea a Adunării Generale, prevăzută în art.34 și 35.
În art.32(3) din Cartă se pot deosebi cel puțin trei consecințe:
– Consiliul de Securitate poate oricând să recurgă, din oficiu, la o dată anume, spre a constata dacă prelungirea diferendului sau situației regionale amenință pacea;
– în afară de aceasta, dacă unul sau mai multe dintre statele implicate, din varii motive, nu pot pune în mișcare procedurile regionale, Consiliului îi rămâne intact dreptul garantat de art.35;
– în sfârșit, în privința litigiilor între statele membre ale unei organizații regionale nu există nici un motiv din punct de vedere politic de a pedepsi acele state pentru dubla lor apartenență la organizația regională și la O.N.U., pentru că înțeleg să aleagă instanța care li se pare cea mai eficace.
3.2.3 Reglementarea jurisdicționala
3.2.3.1 Mijlocul jurisdicțional al arbitrajului internațional
Arbitrajul internațional este judecata pe plan internațional a unui diferend de către o instanță ad-hoc, constituită de părțile în diferend. Sentințele arbitrale au efect obligatoriu doar pentru părțile diferendului și sunt limitate la cauza în care au fost pronunțate. Recurgerea la arbitraj este facultativă, fiind condiționată de acordul părților într-un diferend. Acordul părților poate să îmbrace următoarele forme:
a) Compromisul, care reprezintă un tratat internațional prin care părțile consimt să supună diferendul dintre ele unei instanțe arbitrale, constituită fie dintr-un arbitru unic, fie dintr-un organ colegial ad-hoc, fie dintr-un tribunal prestabilit.
b) Clauza compromisorie, care este o clauză (generală sau specială) inclusă într-un tratat încheiat de părți prin care acestea înțeleg să supună eventualele diferende dintre ele unei instanțe arbitrale.
În competența unei instanțe arbitrale intră soluționarea diferendelor de ordin juridic și politic dintre state sau alte subiecte ale dreptului internațional public. Tribunalul arbitral decide asupra competenței sale, pe baza compromisului arbitral și a altor tratate în legătură cu cauza, precum și prin aplicarea principiilor de drept. În soluționarea cauzei, tribunalul aplică regulile determinate prin compromisul părților (dreptul internațional sau echitatea). Sentința pronunțată este motivată, are caracter obligatoriu și definitiv. Se admit, în mod excepțional, anumite căi de recurs:
Recursul în interpretare, dacă între părțile diferendului a apărut un dezacord asupra sensului hotărârii;
Recursul în corectare, dacă tribunalul a săvârșit o eroare de drept sau de fapt sau a manifestat exces de putere;
Recursul în revizuire, dacă se descoperă un fapt nou, cu caracter esențial care nu a fost cunoscut la data pronunțării sentinței.
3.3 Acțiuni în caz de amenințari împotriva păcii și securității internaționale
La baza realațiilor internaționale stau principii consacrate de o practică îndelungată, cum sunt principiile suveranității, egalității în drepturi, neintervenție, respectarea tratatelor internaționale, principii care cunosc o continuă dezvoltare și al căror conținut se îmbogățește tot mereu cu noi elemente, cu noi aspecte, marcând pași importanți pe care societatea umană îi face spre progres și civilizație.
Odată cu crearea Organizației Națiunilor Unite, procesul de cristalizare a noilor principii și norme privind asigurarea securității internaționale și interzicerea recurgerii la forță în relațiile dintre state cunoaște un adevărat salt calificativ.
Carta Organizației Națiunilor Unite exprimă hotărârea statelor membre de a-și uni eforturile pentru menținerea păcii și securității internaționale în vederea izbăvirii generațiilor ce urmează „de flagelul războiului care, în cursul unei vieți de om, a provocat de două ori omenirii suferințe nespuse” și, în acest scop, de a accepta principii și de a institui metode „ care să garanteze că forța armată nu va fi folosită altfel decât în interesul comun”. Materializând aceste deziderate, articolul 2, punctul 4 al Cartei O.N.U. prevede că membrii organizației „se vor abține, în relațiile lor internaționale, de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei, atât împotriva integrității teritoriale ori idependenței politice a vreunui stat, cât și orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite”.
Luarea unor măsuri de apărare împotriva agresiunii prezintă o mare importanță pentru fiecare stat, în special pentru acelea care datorită caracterului orânduirii lor social-politice, mărimii teritoriului sau populației, ori forței lor economice limitate este de presupus că nu vor recurge nicicând la folosirea forței armate în scopuri agresive, dar că ar putea cădea victime ale actelor agresive ale altor state.
Situațiile în care forța armată poate fi folosită în mod legal își găsesc reflectarea în Carta Organizației Națiunilor Unite. Potrivit Cartei, forța poate fi folosită de către însăși Organizația Națiunilor Unite, ca sistem universal de securitate, de către organizațiile regioanale de securitate, sub controlul O.N.U., de către fiecare stat în parte potrivit dreptului de autoapărare legitimă, individuală sau colectivă, precum și, deși nu există o mențiune expresă în acest sens în Carta Organizației Națiunilor Unite, de către popoarele coloniale și dependente împotriva țărilor coloniste care continuă a exercita asupra acestor popoare o dominație ilegală, contrară normelor de drept internațional contemporan și Cartei O.N.U.
Carta Organizației Națiunilor Unite prevede și posibilitatea folosirii forței în situația specială a articolelor 53 și 107, împotriva statelor foste inamice ale Puterilor Aliate și asociate în cel de-al Doilea Război Mondial.
În concordanță cu principiul securității colective care stă la baza Cartei O.N.U., statele membre ale organizației se angajează să-și garanteze reciproc securitatea și să contribuie prin toate mijloacele conforme cu normele dreptului internațional la reprimarea agresiunii indiferent unde, din partea cui și împotriva cui s-ar produce aceasta.
Potrivit Cartei, statele membre își propun sã realizeze, prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional, aplanarea sau rezolvarea diferendelor și situațiilor cu caracter internațional care ar putea duce la încălcarea păcii.
În rezolvarea pe cale pașnică a diferedndelor, Consiliul de Securitate are o competență subsidiară față de cea a statelor implicate, putând să invite părțile să-și rezolve diferendul pe cale pașnică și să le recomande procedura sau metodele de aplanare corespunzătoare. Dacă părțile, după folosirea unor asemenea mijloace, nu ajung la un rezultat pozitiv, Consiliul de Securitate pote interveni direct, cerând părților să-i supună diferendul spre soluționare si indicându-le metodele de aplanare corespunzătoare.
Potrivit Cartei O.N.U., Consiliul de Securitate are atât competența de a constata existența unei amenințări contra păcii, a violării păcii, sau a unui act de agresiune, cât și de a acționa în mod corespunzător în vederea menținerii păcii și securității pe plan internațional.
După constatarea unei situații în care se impune intervenția sa, Consiliul de Securitate poate acționa fie pe calea formulării de recomandări, fie prin adoptarea unor hotărâri, în funcție de caracterul situației.
Recomandările nu au caracter obligatoriul. Ca urmare, Consiliul de Securitate nu va putea decide pe această cale măsuri de constrângere împotriva statelor implicate, el rezumându-se la semnalarea proceduriloe și metodelor pentru rezolvarea situaței.
Hotărârile stabilesc măsuri concrete menite a duce la menținerea sau prestabilirea păcii și securității internaționale. Consiliul de Securitate este în măsură să hotărească, cu caracter obligatoriu, luarea de măsuri provizorii sau definitive care pot să implice sau nu folosirea forței armate.
Măsurile provizorii se iau în scopul de a preveni agaravarea unei situații constatate ca atare, înainte de cerecetarea amănunțită a acesteia și de adaptarea unor recomandări sau hotărâri de rezolvare.
Măsurile care nu implică folosirea forței armate se adoptă spre a se da urmare hotărârilor anterioare prin care se stabilesc acțiunile necesar a fi întreprinse de către statele implicate, în vederea curmării situației periculoase pentru pacea și securitatea mondială, dacă statele în cauză nu s-au conformat acelor hotărâri. Măsurile care nu implică folosirea forței armate pot să se refere la izolarea internațională a statului în culpă, crearea unor dificultăți pentru poziția politică internațională și pentru economia acestuia prin exercitarea de presiuni, în scopul de a determina astfel să-și corijeze conduita, să renunțe la actele sale condamnabile și să reintre în legalitate.
Măsurile bazate pe folosirea forței armate se iau în cazul în care măsurile cu caracter provizoriu, recomandările Adunării Generale sau ale Consiliului de Securitate, precum și măsurile indicate de acesta din urmă, inclusiv măsurile bazate pe forță fără caracter militar, s-ar dovedi insuficiente. Aceste măsuri nu pot depăși cadrul competenței Consiliului de Securitate, după cum nu pot avea drept urmare încălcarea drepturilor suverane ale statelor, violarea independenței și integrității teritoriale ori a existenței desinestătătoare a acestora.
3.3.1 Operțiuni pentru menținerea păcii
Operațiunile pentru menținerea păcii (Peace Keeping Operation): Consiliul de Securitate desfășoară acțiuni fără caracter coercitiv materializate în teren; operațiunile nu sunt îndreptate – cum ar cere un sistem de securitate colectivă – împotriva unui stat, conform procedurii art.39 din Cartă.
În fapt, aceste operațiuni nu constituie un procedeu autoritar de menținere a păcii. Ele sunt desfășurate prin recomandări acceptate de toate statele interesate, în special de cele asupra teritoriului cărora operațiunile au loc. Ele prezintă un evident caracter consensual.
Operațiunile tind să asigure prezența fizică a O.N.U. în locuri tulburi, prin lupte. Această prezență a unui martor imparțial reprezentativ al comunității internaționale este principala justificare, care este cunoscută de opinia publică sub titulatura de „căștile albastre”.
Ținând seama de acest scop, operațiunile pentru menținerea păcii nu reclamă forțe armate naționale prezente iar volumul și compoziția forțelor multinaționale diferă în raport cu misiunea care le-a fost încredințată.
După cum arată practica, două formule principale sunt operaționale. În prima, o sarcină de observare și de informare este încredințată unui grup redus de observatori militari.
Cea de-a doua este constituită dintr-o forță armată mai consistentă având ca sarcină de a se interpune între adversari în așa fel încât reluarea ostilităților să implice un act de constrângere îndreptat împotriva acestei forțe; în acest caz va fi ușor să se decidă care este statul care va comite agresiunea.
Logica acestei operații ar trebui să fie temporară, pentru o perioadă scurtă. În lipsa unei schimbări a situației în bine sau de prelungire a operațiunii, aceasta va tinde să se instituționalizeze, ceea ce ar atrage noi cheltuieli.
Operațiunile O.N.U. de menținere a păcii au fost înființate în timpul Războiului Rece ca o modalitate de rezolvare a conflictelor dintre state prin trimiterea de personal neînarmat sau purtând numai arme ușoare. Trupele se aflau sub comanda O.N.U. și interveneau între cele două forțe armate aflate în conflict. Trupele erau chemate atunci când puterile internaționale mandatau Națiunile Unite să intervină pentru încetarea conflictului (așa numitul „proxi-război”) care amenința stabilitatea regională și pacea și securitatea internațională.
Trupele de menținere a păcii nu trebuiau să răspundă la foc cu foc. Ca regulă generală, rolul lor era acela de a interveni atunci când se înceta focul și când cele două părți implicate consimțeau asupra prezenței lor. Trupele evaluau situația din teren și raportau cu imparțialitate daca s-a încheiat acordul de încetare a focului, dacă insurgenții și-au retras trupele și dacă au fost îndeplinite și alte elemente ale acordului de pace. Toate aceste eforturi ofereau răgazul necesar pentru ca diplomații să îndepărteze cauzele conflictului.
3.3.2 Factori-cheie pentru operațiunile de menținere a păcii
Pentru ca o misiune, indiferent de locație, să poată fi îndeplinită cu succes este necesar ca o sumă de cerințe universal valabile să fie atinse. Înainte de a recomanda tratamentul „operațiune de menținere a păcii”, comunitatea internațională trebuie să pună corect diagnosticul unei probleme: trebuie să existe „pace” pentru ca aceasta să poată fi „menținută”, toate părțile implicate fiind dornice să înceteze lupta și să accepte rolul O.N.U. în rezolvarea disputei. Membrii Consiliului de Securitate trebuie să cadă de acord asupra unui mandat clar și realist, menționând și rezultatul dorit. În plus, trupele trebuie desfășurate într-un interval precis.
Comunitatea internațională trebuie să fie pregătită să țină pasul cu noile cerințe. Este esențial ca statele membre să ajungă la un numitor comun și să susțină O.N.U. din toate punctele de vedere: politic, financiar și operațional, astfel încât O.N.U. să fie o sursă de pace credibilă. Procesul de pace necesită, însă, timp; la fel și construirea instituțiilor, ca și reconstrucția unei țări. Iar trupele de menținere a păcii trebuie să-și îndeplinească mandatul cu profesionalism, competență și integritate.
Primul factor-cheie : personalul
Principala problemă rămâne găsirea personalului (mai ales din țările nordice) pentru misiunile de menținere a păcii. Totuși, problema cea mai mare este ca specialiștii să îndeplinească cerințele necesare recrutării, mai ales că este nevoie de mii de polițiști militari și de angajați civili cu experiență în justiție, administrație publică, dezvoltare economică sau în alte domenii. Misiunile O.N.U. trebuie să asigure și sprijin în domenii precum transport aerian tactic, spitale de campanie sau controlul mișcării operațiunilor, resursele necesare fiind adesea furnizate de statele membre.
În situația ideală, personalul ar trebui să fie cunoscător de limbi străine și să fie la curent cu situația politică și culturală din țara în care urmează să-și desfășoare activitatea. În plus, personalul trebuie să fie gata să se prezinte la post în cel mai scurt timp. O.N.U. a lărgit criteriile de eligibilitate pentru poliția civilă, la misiuni putând participa și ofițeri pensionați. În plus, se acordă o importanță sporită educației, disponibilității și calificării celor care urmează a fi recrutați.
Al doilea factor-cheie : nevoia de a restaura serviciile de bază și guvernarea
În trecut, donatorii au dat dovadă de rețineri atunci când au trebuit să plătească salariile funcționarilor sau să achiziționeze birotică pentru birourile locale. În prezent, însă, consensul este tot mai ușor de atins atunci când este nevoie de servicii publice de bază, inclusiv cel juridic, administrativ, utilități publice sau trecerea societăților post-conflict la normalitate în cel mai scurt timp posibil.
Al treilea factor-cheie : legea și ordinea
O.N.U. considera „supremația legii” ca fiind o componentă extrem de importantă în planificarea unei misiuni, înregistrând progrese notabile în dezvoltarea capacității polițienești și juridice care să sprijine și să corecteze din mers activitățile aflate în derulare.
În societățile post-conflict sistemul juridic (cadru legislativ, curți, judecători, procurori, penitenciare) trebuie să fie capabile să funcționeze independent și corect încă de la început. Daca forțele de poliție și-au pierdut credibilitatea în rândul populației, s-ar putea dovedi necesară desfășurarea temporară a unor forțe internaționale sau derularea unui program de re-profesionalizare profundă. Situația ar putea necesita înființarea unui tribunal special care să judece crimele de război sau înființarea unei comisii de reconciliere si stabilire a adevărului.
Al patrulea factor : alegeri și reinstaurarea democrației
Unele operațiuni de menținere a păcii au fost mandatate să organizeze alegeri. Totuși, alegerile nu sunt ușor de organizat, iar O.N.U. a învățat cât de importanta este întâi crearea condițiilor propice, inclusiv asigurarea unui nivel de securitate acceptabil, un cadru legislativ și un proces de înregistrare a votanților transparent, uneori chiar o constituție, toate acestea implicând toți actorii si obținând acordul lor.
Al cincilea factor-cheie : securitatea
Un mediu instabil anulează eforturile de construire sau de menținere a păcii. Misiunile necesită adesea un număr mare de trupe, în special în perioada de început, iar prezența lor poate fi un factor de stabilitate și securitate până în momentul în care forțele locale de poliție sunt pe deplin funcționale. Siguranța și securitatea personalului O.N.U. a devenit un subiect fierbinte în interiorul Organizației, mai ales după atacul asupra sediului O.N.U. din Bagdad, din 19 august 2003. Evenimentul l-a determinat pe Secretarul General al O.N.U de la acea dată, Kofi Annan, să revizuiască întregul sistem de securitate din interiorul O.N.U. Acesta necesită îmbunătățiri permanente și necesită sprijin permanent din partea statelor membre. Ultimul exemplu de acest fel a fost cel din Siria unde forța ONU însărcinată cu observarea dezangajării în Golan a primit mai multe vehicule blindate iar capacitățile ei de analiză politică au fost întărite.
Iată unele dintre misiunile care au înregistrat succese notabile
Eșecurile unora dintre misiuni au fost larg mediatizate, însă poveștile de succes nu s-au bucurat de atenție la același nivel. Absența unui conflict nu este niciodată subiect de primă pagină. În continuare voi prezenta exemple de misiuni care au înregistrat succese notabile:
Bosnia și Herțegovina
În decembrie 2002, când și-a încheiat mandatul Misiunea din Bosnia și Herțegovina (UNMIBH), se termina și cea mai amplă reformă și cel mai profund proiect de reorganizare a poliției derulate vreodată de O.N.U. Prin UNMIBH a fost pregătită și acreditată o forță națională de poliție, formată din 17.000 de persoane. În afara asigurării securității interne, această forță înregistra succes după succes în reducerea traficului de persoane, a comerțului cu droguri și a contrabandei.
Sudan
Misiunea Organizației Națiunilor Unite în Sudan (UNMIS) a fost adoptată pentru a sprijini punerea în aplicare a Acordului Global de Pace semnat de Guvernul Sudanului și Mișcarea Populară din Sudan de Eliberare/Armata la 9 ianuarie 2005 și pentru a efectua anumite funcții legate de asistența umanitară, precum protecția și promovarea drepturilor omului. UNMIS a oferit sprijin politic părților, a monitorizat și verificat măsurile lor de securitate si a asistat la o serie de alte domenii, inclusiv guvernarea, recuperarea și dezvoltarea.
Misiunea ONU in Sudan nu a fost in zadar astfel ca la 9 iulie 2011 Sudanul de Sud a devenit cea mai nouă țară din lume. Nașterea Republicii Sudanului de Sud este punctul culminant al unui proces de pace de șase ani. Mandatul UNMIS s-a încheiat pe 9 iulie după încheierea perioadei interimare înființat de Guvernul Sudanului și MEPS în timpul semnării Acordului de pace global (CPA) la 9 ianuarie 2005.
Întrucât mandatul Misiunii ONU din Sudan (UNMIS) s-a încheiat la 9 iulie, când Sudanul de Sud și-a declarat oficial independența, iar Consiliul de Securitate al ONU a creat o altă misiunea, UNMISS, cu un personal militar de 7000 de persoane. UNMISS este pe teren, pentru a consolida pacea și securitatea și pentru a ajuta la stabilirea condițiilor pentru dezvoltare.
Timor Leste
Prezența O.N.U. a fost solicitată în Timorul de Est (astăzi Timor Leste) la finele anului 1999. Organizația urma să-i îndrume pe locuitorii provinciei cum să renunțe la violențe și la devastarea care a urmat consultărilor de integrare cu Indonezia. Administrația interimară a Națiunilor Unite în Timorul de Est (UNTAET) a funcționat pe baza unui mandat multidimensional și a asigurat securitatea, a menținut liniștea si ordinea publică și a colaborat cu locuitorii pentru a pune bazele unei guvernări democratice. A fost astfel pusă în funcțiune o administrație eficientă care a contribuit apoi la întoarcerea refugiaților, a construit serviciile civile si sociale, a asigurat asistenta umanitară, a sprijinit eforturile de auto-guvernare si pe cele de creare a condițiilor necesare unei dezvoltări durabile. Misiunea Organizației Națiunilor Unite în Timorul de Est și-a încheiat mandatul la data de 31 decembrie 2012.
Sierra Leone
Eforturile comunității internaționale de a pune capăt unui război civil de unsprezece ani și de a sprijini intrarea țării pe un făgaș de normalitate și de tranziție către democrație au fost derulate prin intermediul misiunii UNAMSIL. De la alegerile din mai 2002, Sierra Leone s-a bucurat, în interiorul granițelor, de o securitate sporită și de măsuri susținute pentru consolidarea păcii. Printre cele mai bune rezultate se numără atât dezarmarea și demobilizarea completă a unui număr de 75.000 de combatanți (dintre aceștia peste 7.000 fiind copii), cât și distrugerea armelor folosite în luptă. Trupele de menținere a păcii au reconstruit drumuri și șosele, au renovat și construit școli sau spitale, au început proiecte de dezvoltare a agriculturii și programe sociale. UNAMSIL a finalizat cu succes mandatul său, în decembrie 2005. Acesta a fost urmat de o nouă misiune a Națiunilor Unite pentru Sierra Leone (UNIOSIL) stabilită de Consiliul de Securitate pentru a ajuta la consolidarea păcii în țară.
Liberia
Misiunea de pace a fost trimisă în această țară în timp record și a avut rolul de a pune în aplicare un acord larg de pace. Chiar înainte ca misiunea să fie deplin autorizată, contingentul de 15.000 de căști albastre era gata sa intervină. Astfel, securitatea țării s-a îmbunătățit semnificativ. Violențele și încălcările acordurilor de încetare a focului au scăzut ca număr si ca intensitate, creând condiții de derulare a asistenței umanitare și a demobilizării, dezarmării si reintegrării foștilor combatanți în activitățile economice si sociale.
3.4 Participarea României la operațiuni ONU de menținere a păcii
Începând cu anul 1991, România a contribuit la numeroase operațiuni de menținere a păcii cu un număr destul de mare de militari, ofițeri de poliție precum și cu tehnică militară, logistică etc. România fiind recunoscută de comunitatea internaționala ca fiind un partener de încrede și de bază în ceea ce privește contribuția acesteia pentru stingerea focarelor de conflict și intrarea în normalitate a vieții economico-sociale din regiunile de conflict.
Prima misiune la care România a luat parte a fost UNIKOM, Misiunea Națiunilor Unite de observare din Irak-Kuweit la care a contribuit inițial cu 10 ofițeri. Ulterior, la solicitarea Secretarului General al O.N.U., România a participat și la alte misiuni de pace sub egida O.N.U. precum cea din Somalia, în perioada iunie 1993 – octombrie 1994,(UNOSOM II, cu un spital de companie, 236 de militari). În Angola, România a participat, în perioada mai 1995 – iunie 1997, la misiunea UNAVEM III, cu un batalion de infanterie format din peste 750 de militari, un detașament de poliție militară, un spital de companie cu 110 personal, din care 45 medical. După iunie 1997, pînă în august 1999, în Angola au mai fost detașați mai mulți militari români, care au îndeplinit diferite misiuni de protecție și securitate a personalului O.N.U. România a mai contribuit și cu ofițeri de poliție la diferite misiuni sub egida O.N.U., precum Forța Internațională de Poliție (IPTF) din cadrul Misiunii Națiunilor Unite în Bosnia și Herțegovina începând cu iunie 1998 și forța de poliție pentru Misiunea Administrației Interimare a O.N.U. în provincia Kosovo, începând cu iunie 1999. De asemenea, România a participat cu ofițeri de legătură la Misiunea Națiunilor Unite de Observare în RD Congo, în 1999.
Începând cu anul 1991 România a participat la operațiuni de tip Coaliție, în Irak la Operațiunea, ca parte a Forței Multinaționale de Pace, cu un spital de companie, în Afganistan la Operația ENDURING FREEDOM cu un batalion de infanterie și tot în Irak la Operațiunea IRAQI FREEDOM cu un batalion de infanterie și Operația IRAQI SUNSET cu un batalion de infanterie.
În cursul Summit-ul ONU din septembrie 2005, statele membre au convenit înființarea unui organism care să gestioneze consolidarea păcii în fostele zone de conflict. Acest organism este Comisia pentru Consolidarea Păcii (Peace Building Commission). Pentru prima dată în istoria ONU, a fost creat un organism interguvernamental (compus din 31 de membri) care își va focaliza atenția asupra situației din teren a țărilor care necesită sprijin în procesul de reabilitare de după conflict.
Mandatul PBC, conform rezoluțiilor adoptate, constă în propunerea unor strategii integrate pentru realizarea stabilizării, reconstrucția economiei și stimularea dezvoltării, această Comisie urmând a emite recomandări pentru îmbunătățirea coordonării eforturilor la nivelul ONU.
România ca stat membru al Uniunii Europene susține poziția comună europeană – identificabilă în proiectul de document circulat de Președinția suedeză,precum și în liniile directoare din anexa acestuia – care consideră că „New Horizon Agenda” constituie o bază solidă pentru eforturile susținute de reformare a sistemului ONU de menținere a păcii. Focalizarea acestor eforturi în cele patru mari arii de interes – dezvoltarea politicilor, dezvoltarea capabilităților, sprijinul în teren și planificarea și controlul – reprezintă prioritățile statelor membre UE in domeniul respectiv, pe termen scurt și mediu.
La nivelul anului 2010 România ocupa locul 70 din 115 state membre contribuitoare cu trupe și poliție la operațiunile ONU de menținere a păcii.
Reprezentanții României (în total 69 dintre care 4 sunt femei) la nivelul anului 2010 se aflau în următoarele misiuni ONU:
• Misiunea ONU din Sudanul de Sud (UNMIS) – 1 observator militar și 3 experți;
• Misiunea ONU din Timorul de Est (UNMIT) – 5 polițiști;
• Misiunea ONU din Coasta de Fildeș (ONUCI) – 6 experți;
• Misiunea ONU din Haiti (MINUSTAH) – 24 polițiști;
• Misiunea ONU din Liberia (UNMIL) – 2 experți;
• Misiunea ONU de Stabilizare în RD Congo (MONUSCO) – 21 experți și 6 ofițeri
de poliție;
• Misiunea ONU Interimară de Administrare în Kosovo (UNMIK) – 1 expert;
În plus, SPP participa cu ofițeri de pază și protecție imediată sub conducerea Departamentului de Siguranță și Protecție (DSS) în misiunile pentru menținerea păcii din Afganistan, Sudan/Khartoum și Sudan/Darfur.
Participare României la misiunile desfășurate de către Organizația Națiunilor Unite a costato cu pierderi de vieți omenești ca urmare a acțiunilor asimetrice ale insurgenților. Astfel, în Irak 2 militari au căzut la datorie ca urmare a acțiunilor indirecte ale forțelor insurgente, iar alți 14 au fost răniți, în Afganistan 15 militari au căzut la datorie, iar alți 51 au fost răniți, iar pe teritoriul Bosniei Herțegovina, Kosovo și Angola au fost 1 militar decedat și 2 răniți.
România continuă să fie preocupată de menținerea unui mediu stabil de securitate atât în Balcani, cât și în zona extinsă a Mării Negre, luând în calcul toate implicațiile de natură politică și de securitate pentru zonele din vecinătate. Prezența unei forțe internaționale în zonele de conflict este necesară până când, părțile implicate, vor fi în măsură să își asigure securitatea proprie.
Contribuția cu trupe în regiuni mai îndepărtate spațiului euro-atlantic, dar cu un potențial ridicat de destabilizare a securității internaționale, a demonstrat receptivitatea și atitudinea pro-activă a României la eforturile comunității internaționale vizând combaterea terorismului. Acțiunile României în acest domeniu au sporit credibilitatea statului roman în privința potențialului pe care îl deține în astfel de angajamente internaționale și au reconfirmat faptul că România este un participant active la procesul de menținere a păcii și securității în plan internațional, precum și un important furnizor de securitate în plan regional.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Organizatia Natiunilor Unite – Consiliul de Securitate (ID: 128825)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.