Organizatia Natiunilor Unite

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE LITERE

Departamentul de studii culturale

Specializarea Studii europene

ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE

Istoria și teoria relațiilor internaționale

Studentă,

Nedelcu Cristina-Florentina, anul I, semestrul I, gr. III

București

Mai 2016

Filosoful Immanuel Kant este persoana care a adus în discuție încă din anul 1795 concepul de,, comunități pașnice’’, acesta, în eseul său “ Perpetual Peace-A Philosophical Sketch” promova ideea existenței unei societăți care să mențină pacea mondială.

Ca urmare a desfășurării Primului Război Mondial, în 1919 are loc o Conferință de Pace la Paris, finalizată cu Tratatul de la Versailles, acesta avea drept scop menținerea păcii și securității la nivel global. Astfel, se înființează o organizație premergătoare Organizației Națiunilor Unite, Liga Națiunilor. Dorința creării unei astfel de organizații, cu vocație universală a pornit din impulsul statelor, care își doreau să prevină repetarea primului război mondial. Această organizație era considerată a fi și rezultatul dorințelor președintelui Woodrow Wilson, pentru că acesta face referire la înființarea unei astfel de organizații încă din formularea ” Cele 14 puncte”- deoarece în cel de-al doilea punct , cel care face referire la libera navigație se precizează și faptul că în timpul unui război deschis, Liga Națiunilor ar fi cea care are control asupra navigației pe mări, iar în cel de-al paisprezecelea punct apare ideea creării unei instituții internaționale menite să mențină pacea mondială. Liga urma să fie o organizare a tuturor statelor, indiferent de statutul lor. Scopul prim al Ligii Națiunilor a fost acela de a menține și promova pacea și de a preveni repetarea primului război mondial. În atenția Ligii Națiunilor au fost aduse aproximativ 30 de chestiuni diferende, unele au avut succes , ca de exemplu chestiunea Insulelor Aland/ Aaland( arhipelag dintre Suedia și Finlanda). Problema locuitorilor care vorbeau suedeză a fost rezolvată cu ajutorul Societății Națiunilor, rezolvarea problemei devenind astfel primul acord european rezolvat de Liga Nașiunilor. Pe lângă toate reușitele Societății Națiunilor au intervenit și probleme care nu au putut fi rezolvate de aceasta, precum invazia din Manchuria din 1932, care se finalizează cu părăsirea de către Japonia a Ligii. Motivele eșecului Societății Națiunilor sunt complexe de la faptul că Societatea nu dispunea de o armată militară proprie, modul de rezolvare a conflictelor prin arbritrajul internațional nu era cea mai bună soluție, SUA a refuzat să adere la Liga Națiunilor, izbucnirea celui de-al doilea război mondial.

Astfel, la 14 august 1941 se creează un document întocmit de M. Winston  Churchill, prim-ministrul britanic și Franklin D. Roosevelt, președintele Statelor Unite ale Americii sub numele de Carta Atlanticului, acest document avea rolul de a menține securitatea globală, un document fondat pe dorința de un viitor mai bun al lumii .Președintele SUA, Franklin D. Roosevelt este cel care a folosit pentru prima dată expresia ,,Națiunile Unite”, fiind folosită pentru prima dată în ianuarie 1942, în ,,Declarația Națiunilor Unite”. Declarația va fi semnată la 1 ianuarie 1942, de către președintele Roosevelt, M. Winston Churchill, M. Maxim Litvinov (Uniunea Sovietică ) și M. T. V. Soong (China), document la care vor adera alte 22 de alte state, prin care își luau angajamentul de a continua luptele împotriva Puterilor Axei.

La 25 aprilie 1945, Conferinta de la San Francisco (Conferința ,,Națiunilor Unite privind Organizația Internațională”- denumire oficială) și-a început lucrările, la conferință au participat reprezentanții a 50 de state, lucrările au fost consacrate îndeosebi elaborării Cartei ONU. Carta Națiunilor este un document de natură juridică, esențial pentru reglementarea relațiilor internaționale politico-juridice, poate fi privit drept punct de plecare în elaborarea planurilor cu privire la organizarea postbelică a lumii. Carta ONU este un document împărțit în linii generale de organizare a forumului, aceasta este structurată în nouăsprezece capitole, împărțite la rândul său mai multe articole.

Preambulul Cartei Națiunilor Unite este foarte important, începând cu sintagma,, Noi oamenii Națiunilor Unite” definește atât scopurile cât și obiectivele Organizației Națiunilor Unite. Scopurile și obiectivele expuse în Carta ONU sunt foarte bine structurate, într-o manieră simplistă. Analizând în detaliu fiecare obiectiv expus în Cartă, Organizația Națiunilor Unite e menită să mențină pacea internațională, dorind o conviețuire pașnică practicată prin intermediul toleranței, dar și un progres economic și social al tuturor popoarelor.

,, Scopurile Națiunilor Unite sunt următoarele:

1. Să mențină pacea și securitatea internațională și, în acest scop, să ia măsuri colective eficace pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor împotriva păcii și pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor violări ale păcii și să înfăptuiască, prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situațiilor cu caracter internațional care ar duce la o violare a păcii.

2. Să dezvolte relații prietenești între națiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalității în drepturi a popoarelor și dreptului lor de a dispune de ele însele, și să ia orice alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale.

3. Să realizeze cooperarea internațională, rezolvând problemele internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, promovând și încurajând respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

4. Să fie un centru în care să se armonizeze eforturile națiunilor către atingerea acestor scopuri comune.” ( Carta ONU- 26 iunie 1945)

ONU și membrii săi trebuie să acționeze în conformitate cu următoarele principii:

,,egalitatea suverană a tuturor statelor membre;

îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate conform Cartei;

soluționarea diferendele internaționale prin mijloace pașnice;

abținerea de a recurge la amenințarea cu forța sau folosirea ei împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile ONU;

statele membre trebuie să acorde Organizației asistență în orice acțiune pe care aceasta o întreprinde în conformitate cu Carta ONU și să se abțină de a da ajutor vreunui stat împotriva căruia ONU întreprinde o acțiune preventivă sau de constrângere;

nici o prevedere a Cartei nu autorizează Organizația să intervină în chestiuni care aparțin esențial competenței interne a fiecărui stat.” ( http://www.mae.ro/node/1587 – accesat la 29.04.2016)

În importanța evolutivă a Organizației Națiunilor Unite a intrat și Conferința de la Teheran (28 noiembrie- 1 decembrie 1943, Iran), în cadrul întâlnirii dintre Roosevelt, Churchill și Stalin au fost puse la punct probleme legate de cel de-al doilea război mondial, discutându-se despre statutul postbelic al Germaniei și organizarea lumii postbelice.

În cadrul conferinței de la Dumbarton Oaks, desfășurată în august- octombrie 1944, în Washington, reprezentanții Chinei, Uniunii Sovietice și Regatului Unit au fost formulate principile Națiunilor Unite, potrivit acestora numele organizației era dat pentru a desemna o cooperare continuă în timp de pace.

Un alt eveniment important în evoluția ONU a fost Conferința de la Yalta, din februarie 1945, loc în care liderii a 3 mari puteri Roosevelt, Churchill și Stalin, s-au întâlnit pentru a-și expune obiectivele.

Conferința de la Postdam( Germania) reprezintă și ea un eveniment important în lista evenimentelor care au fost reprezentative evoluției ONU, desfășurată în perioada 16 iulie-2 august. La aceasta, au luat parte reprezentanții Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Uniunii Sovietice și ai Statelor Unite ale Americii. Delegațiile au fost conduse de reprezentanții fiecărui stat participant Secretarul General al partidului comunist al Uniunii sovietice- Iosif Vissarionovici Stalin, Primul-ministru englez, Clement Attlee și, respectiv, Președintele american, Harry S. Truman. Aceștia s-au întalnit pentru a administra Germania nazistă înfrântă.

Carta ONU a fost semnată la 26 iunie 1945 de reprezentanții celor 50 de țări.( Africa de Sud, Arabia Saudită, Argentina, Australia, Belgia, Belarus, Bolivia, Brazilia, Cehoslovacia, Chile, Taiwan, Danemarca, Ecuador, Egipt, El Salvador, Etiopia, Filipine, Franța, Grecia, Guatemala, Haiti, Honduras, India, Irak, Iran, Iugoslavia, Canada, Columbia, Costa Rica, Cuba, Liban, Liberia, Luxemburg, Regatul Unit, Mexic, Nicaragua, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Panama, Paraguay, Peru, Polonia, Republica Dominicană, Siria, SUA, Turcia, Ucraina, Uniunea Sovietică (mai târziu Rusia), Uruguay, Venezuela.

Conform Cartei Națiunilor Unite, Capitolul 2, articolul 4, pot deveni membri ai ONU toate celealte state iubitoare de pace, cu condiția ca acestea să accepte obligațiile prezentate în Cartă, și care sunt capabile să le îndeplinească. Rolul Cartei e acela de a încearca să stabilească responsabilități.

Conform Cartei Națiunilor Unite, Organizația Națiunilor unite va fi compusă din următoarele organe: Adunarea generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție și Secretariatul.

Adunarea generală, alcătuită din cel mult 5 reprezentanți ai fiecărui stat membru,fiecare stat membru având dreptul la un singur vot, Adunarea este un organ cu rol deliberativ, decizional și reprezentativ, în fiecare an, în luna seprembrie are loc o dezbatere generală a Adunării, care se desfășoară la New York. Adunarea Generală îndeplinește atribuțiile unui parlament mondial, deciziile sale fiind adoptate adesea cu majoritatea voturilor.,, Adunarea Generală a Națiunilor Unite este cel mai important forum de discuție a politicii globale.” ( Peterson, M.J.- The UN General Assembly, Routledge, 2006)

Consiliul de Securitate era alcătuit din 11 membrii, schimbarea s-a produs în anul 1965 când numărul lor a crescut la 15, diluându-se puterea de veto a celor 5 membri permanenți( Franța, Regatul Unit al Marii Britanii, Uniunea Sovietică și Statele Unite. Membri permanenți vor fi: China, Franța, Rusia, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și Statele Unite ale Americii și alți 10 membri nepermanenți ținându-se cont în primul rând la contribuția lor la menținerea păcii și securității internaționale, dar se va avea în vedere și o împărțire geografică echitabilă, aceștia fiind numiți membri ai Consiliului de Securitate o perioadă de 2 ani. Responsabilitatea principală a Consiliului de Securitate este aceea de a menține pacea și securitatea internațională,pe lângă aceste funcții, în cazul nerezolvării pe cale diplomatică a unei diferende între state Consiliul are rolul de a o regla prin mijloace pașnice și prin recomandări.

Consiliul Economic și Social( ECOSOC), acesta are rolul de a îndeplini obiectivele legate de domeniile economice și sociale. Membrii Consiliului Economic și Social sunt în număr de 54 și sunt aleși de către Adunarea Generală.

Consiliul de Tutelă a fost creat în 1945, drept răspuns al capitolului XIII al Cartei pentru a supraveghea 11 teritorii plasate sub administrarea a 7 dintre statele membre ONU. Activitatea Consiliului de Tutelă a fost suspendată, pe 1 octombrie 1994, imediat după rezolvarea cazului celor unsprezece teritorii aflate sub tutelă( Palau).

Curtea Internațională de Justiție (CIJ) este organul judiciar principal al ONU și este singurul dintre cele 6 organe principale care nu își are sediul la New York, ci în Haga, Olanda. Atribuțiile Curții sunt rezumate în Capitolul XIV al Cartei ONU. Conform Capitolului XIV, Articolul 93, paragraful 1 ,,toți membrii Națiunilor Unite sunt ipso facto părți”- ceea ce înseamnă că fiecare stat membru al ONU are dreptul de a avea un reprezentant la Haga.

Secretariatul, acesta se află în serviciul celorlalte organe ONU, șeful Secretariatului este numit de către Adunarea generală, printr-un mandat de 5 ani. Sarcinile pe care trebuie să le îndeplinească Secretarul General sunt atât de natură administrativă, dar și politică. Secretarul General al ONU coordonează activitățiile celorlalte organe, cu excepția Curții Internaționale de Justiție, reprezentând organizația în sfera internațională.

Pentru a menține securitatea și pacea la nivel internațional ONU se folosește de două mijloace, primul e reprezentat de un acord pașnic între cele 2 părți, iar cel de-al doilea cuprinde măsuri luate împotriva statului care periclitează sau rupe pacea. Instrumentele diplomatice folosite în cazul diferendelor sunt utilizate în următoarea ordine: negociere, aranjamente, mediere, conciliere, arbitraj, așezări judiciare.

Prima perioadă a desfășurării activității ONU a fost dominată de caracteristicile Războiului Rece, pentru că imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial, în Europa și-a făcut simțită prezența o perioadă caracterizată prin tensiune și confruntare ideologică, între estul și vestul continentului existând diferențe ideologice, Germania fiind împărțită în două sfere de influență.

În ceea ce privește activitățile desfășurate de ONU în perioada Războiului Rece, luarea decizilor era destul de îngreunată de cele două mari puteri membre permanente în Adunarea Generală, Statele Unite și U.R.S.S, în privința voturilor. În ciuda acestor diferențe ideologice, ONU a putut interveni în politicile Războiului Rece, făcându-se progrese în privința agresiunii dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud( Dorința de realizare a unei uniri pe cale democratică a Coreei au dus la atacul Coreei de Nord asupra Coreei de Sud- aceasta va fi sprijinită de către ONU, conflictul finalizându-se cu un armistițiu între Coreea de Nord și Coreea de Sud).

Alte evenimente importante în legătură cu Războiul Rece, care dovedesc faptul că ONU s-a dezvoltat au fost: ostilitățile dintre Israel și SUA și tensiunea dintre membrii africani și ONU, în Africa fiind practicat un regim aparheid.

După anul 1900, când revoluțiile au luat sfârșit, continentul european a început să se relaxeze, statele din centrul și estul Europei s-au eliberat de sub tutela comunistă, iar cele două părți germane se aflau la un pas de a constitui o singură Germanie. În întreaga lume conflictele dintre mari puteri începeau să se rezolve. Puteau fi văzute progrese în disputa Iran- Irak ( Război cunoscut și sub denumirea de ,, Primul Război din Golful Persic “- Consiliul de Securitate al ONU a cerut să se termine cu utilizarea focurilor de armă), operațiunea de menținerea a păcii în Namibia, care a fost rezolvată în prima jumătate a anului 1990. Astfel ONU a demonstrat capacitatea de a conduce și organiza acțiuni complexe. Toate aceste intervenții subliniază faptul că ONU a evoluat în domeniul diplomației internaționale, ocupând o poziție mult mai bună.

Primii 45 de ani de activitate ai ONU au fost marcați de prezența Războiului Rece, finalizarea Războiului Rece a însemnat sfârșitul confruntărilor Est-Vest. Iar pentru ONU începea defapt acum o nouă etapă, asemănată unei ,, navigări pe ape necunoscute “.

O problemă destul de delicată în ceea ce privește luarea decizilor de către Consiliul de Securitate, este folosirea forței în cazul unei diferende între state. Luarea deciziei de către Consiliul de Securitate de a folosi forța este ultima dintre metodele folosite de rezolvare a unui conflict. Atunci când Consiliul autorizează utilizarea forței, organizația devine combatant în conflict. În timpul Războiului Rece, rivalitatea dintre Statele Unite și U.R.S.S a îngreunat deciziile luate de către Consiliul de Securitate, pentru că ambele state membre aveau drept de veto, iar orice decizie luată de Consiliu putea fi oprită printr-un singur vot de veto. Consiliul de Securitate a autorizat o singură dată, în timpul Războiului Rece utilizarea forței. Această decizie a fost luată în urma analizei unor seturi de circumstanțe, astfel s-a luat decizia intervenției în Războiul Coreei de Nord împotriva Coreei de Sud, SUA sprijinind militar Coreea de Sud, care era invadată de trupele Coreei de Nord.

După ce Războiul Rece a luat sfârșit Consiliul de Securitate a autorizat utilizarea forței în 7 ori:

în 1990, în problema Irak- Kuweit, Consiliul a decis sprijinirea Kuweitului de către armata SUA, împotriva invaziei irakiene.

1992 în privința Somaliei, pentru capturarea liderilor tribali care au blocat livrarea de ajutoare.

1993 în Iugoslavia, Consiliul a aprobat blocada NATO în privința suportului acordat de către Iugoslavia, sârbilor bosniaci.

1994 în Haiti, în privința alegerii democratice a președintelui Aristide.

2002 în Afganistan, Consiliul a autorizat ,,International Security Assistance Force” să asigure reconstrucția economică și politică a Afganistanului. În prezent această funcție este ocupată de către forțele NATO, care luptă împotriva forțelor talibane.

2003 în Congo, Consiliul a autorizat forțele Uniunii Europene de a interveni pentru oprirea violențelor din regiunile estice ale Republicii democrate Congo.

Toate intervențiile de forță reprezintă de fapt dorința Consiliului de a proteja suveranitatea statului, de asigurare cu ajutoare umanitare, de a proteja drepturile omului, de a introduce alegerile democratice. Consiliul de Securitate nu a cerut niciodată statelor membre să plaseze trupele militare proprii sub controlul ONU. ONU nu are forțe militare proprii și de aceea nu poate interveni militar imediat. Consiliul de Securitate autorizează utilizarea forței atunci când statele membre cu drept de veto sunt de acord că e necesară intervenția și când membri sunt pregătiți să asigure forță militară. Toate aceste intervenții militare pot avea influențe în privința securității internaționale.

Potrivit Cartei Națiunilor Unite, Capitolul 7, Articolul 2 paragraful 3 coroborat cu Articolul 2 paragraful 4, aceasta își propune să scoată războiul în afara legii, propunând drept soluții alternative, rezolvarea tuturor diferendelor prin mijloace pașnice, renunțându-se astfel la la recurgerea intervenției cu forța împotriva unei integrități teritoriale. După Războiul Rece Consiliul de Securitate a început să se consulte mai mult cu P-5( cei 5 membrii permanenți cu drept de veto). Astfel au apărut tensiuni între Consiliul de Securitate și membrii ONU, pentru faptul că multe dintre întâlniri aveau loc numai între P-5 și Consiliul de Securitate. Au existat, de asemenea dispute și în privința legitimării de către Consiliu a utilizării forței. După 1990, decizile adoptate de către Consiliul de Securitate sub Capitolul VII al Cartei, au fost fără precedent, pentru că se dorea ca ONU să dovedească capabilitatea sa de a începe și controla operațiunile de implicare a forței, după evenimentele dezastruase care s-au petrecut în Iugoslavia, Somalia și Rwanda, pentru că după aceste evenimente rolul ONU a fost aspru criticat.

Pe langă decizia de a utiliza forța, Consiliul de Securitate putea recurge la sancțiuni economice, impuse sub Capitolul VII al Cartei. Sancțiunile economice erau văzute ca fiind mult mai diplomatice decât utilizarea forței.

La sfârșitul Războiului Rece, organizația a început să joace un rol de conducere important în menținerea păcii și securității mondiale, pentru că până atunci existau tensiunile Est-Vest, erau promovate ideile lui Gorbaciov.

Natura ONU e de a asigura suveranitatea statelor, este destul de dificil ca o grupare cu un număr atât de mare de state să creeze planuri coerente la nivel internațional. Pentru că fiecare stat încearcă să-și folosească calitatea de membru în propriul serviciu. Multe dintre statele membre ONU nu au aderat încă la ideea principală ONU, aceea de creeare a unei organizații puternice prin transferarea propriilor puteri către organizație.

În 1992, Secretarul General al ONU- Boutros Boutros-Ghali (Egypt) a definit trei funcții ale Consiliului de Securitate: diplomație preventivă ,,peacekeeping”(menținere a păcii) și ,,peacemaking” ( intervenție în a face pace). Liniile de demarcație între peacekeeping și peacemaking nu pot fi pronunțate întotdeauna clar, pentru că forțele de menținere a păcii pot fi mobilizate în legătură cu diplomația preventivă, aceste aspecte sunt precizate în Capitolul VII al Cartei ONU. O a patra a funcție a Consiliului de Securitate este determinată de implicarea masivă în cazul unei diferende între state.

În concluzie, ONU este o organizație cu un rol import în legiferarea relațiilor internaționale dintre state. Această organizație dorește menținerea păcii și securității mondiale, prin negociere și prevenire, punând capăt ostilitățiilor.

BIBLIOGRAFIE

Lucrări Consultate

1. BUȘE, Constantin,Alexandru Vianu, , Zorin Zamfir, Gh. Bădescu, Relații internaționale în acte și documente, vol. I 1917-1939, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1974. pp 17-25.

2. FREDERKING, Brian- The United States and the Security Council, Collective security since the Cold War, 2007, Routlege, New York.

3. JAMES, Alan, The United Nations, 1990, Routlege, Arizona State University, London.

4. MALONE, David M., The Security Concil in the Post-Cold War Era: A Study in the creative interpretation of the U.N. Charter ,2003, New York University,pp 490-495.

5. MANUSAMA, Kenneth, The United Nations Security Council in the Post- Cold War Era, Applying the Principle of Legality, MARTINUS NIJHOFF PUBLISHERS, Leiden/Boston,p.2.

6. Peter R. Baher and Leon Gordenker, The United Nations: Reality and Ideal, Palgrave Macmillan, pp. 61-62.

7. Sven Gareis/Johannes Varwick, Die Vereinten Nationen. Aufgaben, Instrumente und Reformen; Bundeszentrale für politische Bildung Schriftenreihe Band 403, Bonn 2003, p. 57-58.

Siteuri consultate

http://www.un.org/fr/sections/about-un/main-organs/index.html, accesat la 29.04.2016.

http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Carta_Organizatiei_Natiunilor_Unite_ONU_.pdf, accesat la 29.04.2016.

http://www.dadalos.org/uno_rom/un-charta.htm, accesat la 02.05.2016.

http://www.mae.ro/node/1587, accesat la 29.04.2016.

https://slought.org/media/files/perpetual_peace.pdf, accesat la 29.04.2016.

http://www.u-s-history.com/pages/h1324.html, accesat la 29.04.2016.