Organizatia Mondiala a Comertului Intre Regionalism Si Multilateralism
Organizatia mondiala a comertului intre regionalism si multilateralism
Abstract: Organizația Mondială a Comerțului – una din cele mai importante organizație economice internaționale, fondată pe principiile Acordului General pentru Tarife și Comerț (GATT) – constituie cadrul instituțional internațional al sistemului comercial multilateral, desăvârșit o dată cu finalizarea Rundei Uruguay în 1994, al cărui obiectiv fundamental este acela de a determina dispariția progresivă, prin concesii, prin intermediul rundelor de negocieri, a tuturor obstacolelor tarifare și netarifare în comerțul cu mărfuri, servicii și în domeniul drepturilor de proprietate intelectuală.
Prezenta lucrare își propune să realizeze o prezentare a Organizației Mondiale a Comerțului și pozitia sa intre regionalism si multilateralism prin relațiile economice internaționale, prin prisma prezentării modului de organizare și funcționare al acesteia, a relațiilor cu alte organizații internaționale, precum și a avantajelor pe care le oferă sistemul instituit prin crearea acestei organizații internaționale.
INRODUCERE
Tendința către sistemul comercial multilateral este determinată de evoluția adîncirii proceselor economice internaționale, a interdependențe lor în producția și circulația mărfurilor, în cadrul diviziunii internaționale a muncii, sub incidența și impactul progresului tehno-științific. În aceste condiții, politicile comerciale promovate de diverse state dobîndesc forme, dimensiuni și valențe noi.
Fenomenele care marchează evoluția economiei mondiale în ultimele decenii stau sub semnul globalizării, al interdependențelor și interacțiunii. Orice s-ar întâmpla, în orice colț al lumii, are efecte mai mult sau mai puțin ample asupra întregii economii mondiale.
Rolul statului, în contextul globalizării, tinde să se minimizeze. Dacă, până acum câteva decenii, el reprezenta principalul actor al relațiilor economice internaționale, regulatorul activității economice naționale, se apreciază că statul a pierdut astăzi acest rol în favoarea companiilor transnaționale.
Efectele balanțelor de plăți, ale ratelor de schimb și ale celorlalte aspecte economice sunt resimțite în economia mondială și prin prisma implicațiilor lor politice. Statele naționale operează la nivel internațional pe diferite stadii de putere, concurând pentru o poziție mai bună în comerțul internațional, atragerea de investiții străine, creșterea competitivității, toate acestea cu scopul maximizării bunăstării sociale.
În strânsă legătură cu internaționalizarea producției, un alt factor al globalizării îl reprezintă comerțul internațional. Comerțul internațional, ca cel mai vechi flux al circuitului mondial a fost devansat de producția globală. Și comerțul internațional este puternic dominat de companiile transnaționale! Instituționalizarea comerțului internațional după cel de-al doilea Război Mondial a avut drept consecință principală reducerea tarifelor, în special la produsele manufacturate, ceea ce a permis țărilor în dezvoltare să câștige noi și noi piețe. Valorificarea oportunităților oferite prin prisma globalizării s-a constituit într-un factor dinamizator al comerțului internațional. Ritmul mediu anual de creștere al exporturilor internaționale a fost în perioada 1995 – 2000 de 3,6% pe ansamblul economiei mondiale, iar cel al importurilor de 3,8%. Cele mai ridicate ritmuri le-au înregistrat țările în dezvoltare, ceea ce demonstrează o evoluție ascendentă a poziției lor în comerțul internațional. Cu toate acestea, evoluția comerțului internațional în ultimii ani a fost marcată de crizele care au avut loc în diferite regiuni ale lumii. Procesul globalizării a demonstrat o dată în plus că interdependențele dintre state sunt mai strânse ca oricând și că nimeni nu este invulnerabil în fața fenomenelor negative care afectează o regiune sau alta. În ceea ce privește termenii schimbului, se constată o înrăutățire a acestora, mai ales pentru țările africane, ceea ce reflectă o adâncire a decalajului dintre aceste țări și cele dezvoltate.
Capitolul I
Organizația Mondială a Comerțului – baza noului
sistem comercial multilateral
1.1 ORGANIZAȚIA MONDIALĂ A COMERȚULUI
1.1.2 Scurt istoric
Ideea înființării Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) a apărut după cel de-al Doilea Război Mondial, din inițiativa Organizației Națiunilor Unite. Scopul urmărit a fost de a stabilii reguli și principii privind relațiile comerciale internaționale care să asigure o anumită disciplină și un mediu favorabil privind desfășurarea acestora, prin reducerea treptată a tuturor barierelor tarifare și netarifare, precum și a altor restricții discriminatorii.
În urma însărcinării Consiliului Economic și Social al ONU, o comisie formată din reprezentanți ai 23 state de membre ONU a inițiat un proces de elaborare a unei Carte privind viitoarea OMC, precum și o serie de negocieri cu privire la reducerea taxelor vamale și a altor restricții din cadrul comerțului internațional. Aceste demersuri de negociere s-au finalizat prin semnarea la data de 30 octombrie 1947 a Acordului General pentru Tarife și Comerț(GATT), care a intrat în vigoare în data de 1 ianuarie 1948.
GATT a fost un tratat multilateral interguvernamental prin care țările membre se obligă să respecte anumite principii și reguli în domeniul relațiilor comerciale: să reducă, să elimine sau să consolideze taxele vamale și să înlăture restricțiile cantitative sau de altă natură din calea schimburilor comerciale reciproce, trecând treptat la liberalizarea acestora.
Țările care au semnat inițial GATT, denumite membre fondatoare, sunt cele 23 de țări implicate în cadrul negocierilor acordului: Australia, Belgia, Brazilia, Birmania, Canada, Ceylon, Chile, Cuba, SUA, Franța, India, Liban, Luxemburg, Norvegia, Noua Zeelandă, Pakistan, Olanda, Rhoedezia de Sud, Anglia, Siria, Cehoslovacia, Uniunea Sud-Africană și China.
La momentul 31 decembrie 1994 numărul statelor participante la GATT a atins cifra de 140, fiind reprezentate de: 128 părți contractante (membri cu drepturi depline) și 12 membri de facto (foste colonii pe teritoriul cărora au fost puse în aplicare prevederile acordului înainte de câștigarea independenței și care au dreptul să devină părți contractante după câștigarea independenței politice).
b#%l!^+a?
1.2 Acordul GATT
Inițial, obiectivul principal al GATT a fost crearea de condiții favorabile pentru desfășurarea schimburilor comerciale între țările membre. Pe parcursul timpului, datorită creșterii numărului de țări care au aderat la acest acord, în special țările în curs de dezvoltare, obiectivele și atribuțiile GATT s-au lărgit, vizând, în special, sprijinirea procesului de dezvoltare a comerțului exterior al acestor țări.
Astfel, începând cu anul 1964, acordul a fost completat cu Partea a patra (Comerț și dezvoltare) care vizează cu predilecție țările în curs de dezvoltare, iar începând cu anul 1968 a fost creat organismul comun de comerț internațional GATT-UNCTAD.
Funcționarea GATT s-a bazat pe respectarea următoarelor principii care rezultă din textul acordului :
Principiul nediscriminării în relațiile comerciale dintre părțile contractante
Acest principiu implică acordarea reciprocă între părțile contractante a clauzei națiunii celei mai favorizate5 (care asigură nediscriminarea statelor), precum și a tratamentului național în materie de impozite și reglementări interne (care asigurănediscriminarea mărfurilor și a persoanelor).
În cadrul GATT, aceste două clauze se acordau pe cale multilaterală, cu excepția SUA, care a fost adepta variantei bilaterale.
b) Interzicerea de către părțile contractante, în relațiile reciproce, a restricțiilor cantitative sau a altor măsuri cu efecte similare la importul și exportul de mărfuri;
c) Aplicarea nediscriminatorie a restricțiilor cantitative (sau a altor măsuri cu efecte similare) în relațiile comerciale dintre părțile contractante, în măsura în care, în anumite situații, acestea sunt admise ca derogări de la principiul menționat anterior;
d) Eliminarea sau limitarea subvențiilor la export în relațiile comerciale dintre părțile contractante;
e) Protejarea economiilor naționale de concurența străină se realizează, în principiu, cu ajutorul tarifelor vamale, care nu trebuie să fie însă prohibitive;
f) Folosirea de către părțile contractante a consultărilor ca metodă fundamentalăpentru evitarea prejudicierii intereselor comerciale ale acestora;
g) Adoptarea deciziilor de către părțile contractante prin consens general; deciziile se supun la vot numai atunci când nu se realizează consensul general sau la cererea uneia dintre părțile contractante (fiecare parte contractantă dispunând de 1 vot).
De la aceste principii au fost instituite o serie de derogări și excepții. Cele mai importante dintre acestea vizează:
a) recunoașterea sistemului preferințelor vamale în vigoare la data semnării acordului, cu condiția ca limitele acestor preferințe să nu fie extinse ulterior de către părțile contractante;
b) admiterea creării de zone de liber-schimb și de uniuni vamale, cu tarife vamale externe comune, la care să participe două sau mai multe părți contractante, cu condiția sănu fie instituite noi bariere și liberalizarea comerțului să afecteze majoritatea comerțului între părți;
c) negocierea de protocoale preferențiale între țările în curs de dezvoltare, părți contractante la GATT (de exemplu Protocolul celor 166) și instituirea, prin derogare de la clauza națiunii celei mai favorizate, a Sistemului generalizat de preferințe vamale nereciproce și nediscriminatorii în favoarea țărilor în curs de dezvoltare, precum și negocierea Sistemului global de preferințe comerciale8 între țările în curs de dezvoltare, membre ale „Grupului celor 77”;
d) autorizarea țărilor în curs de dezvoltare – părți contractante la GATT – de a promova măsuri de politică comercială cu caracter protecționist pentru apărarea economiei naționale, și în special a industriei, de concurența puternică a țărilor dezvoltate;
e) admiterea temporară de restricții cantitative (sau alte măsuri netarifare cu efecte similare) în relațiile comerciale dintre părțile contractante la importul unor produse care ar periclita producția internă sau în scopul de a contribui la echilibrarea balanței de b#%l!^+a?plăți (măsuri de salvgardare).
În ceea ce privește negocierile tarifare, acestea respectă următoarele principii:
– participă doar părțile interesate – fiecare parte contractantă are dreptul de a decide dacă participă sau nu la negocierile comerciale;
– principiul reciprocității concesiilor – nici unei părți nu i se poate cere să facă concesii unilaterale, între părțile contractante trebuind să se acorde concesii de egală valoare; de la acest principiu există o derogare în favoarea țărilor în curs de dezvoltare (Sistemul global de preferințe);
– toate părțile contractante beneficiază de rezultatele negocierilor tarifare în virtutea clauzei națiunii celei mai favorizate, cu excepția derogărilor, indiferent dacă participăsau nu la negocieri; în ceea ce privește alte acorduri negociate (netarifare sau din domeniul juridic), aplicarea acestora depindea de măsura în care statele aderau la acestea;
– retragerea concesiilor convenite pe cale multilaterală în cadrul GATT nu se poate face de nici o parte contractantă pe cale unilaterală decât numai cu condiția acordării altor concesii de egală valoare; de la această regulă există o derogare legiferată în cadrul unui acord în favoarea țărilor în curs de dezvoltare – măsuri de salvgardare în scopul dezvoltării.
Concesiile tarifare se referă la: eliminarea totală a taxelor vamale de import la anumite produse, reduceri directe de taxe vamale la import (cu un procent convenit), consolidarea taxelor vamale (în principal, vizează menținerea taxei la nivelul existent pe o perioadă determinată de timp).
Negocierile netarifare au determinat înlăturarea sau atenuarea obstacolelor netarifare din calea schimburilor comerciale dintre țările contractante (de exemplu, Acordul cu privire la achizițiile publice – achizițiile de peste 150.000 DST sunt realizate în baza unei licitații la care pot participa în condiții egale și nediscriminatorii atât furnizorii interni, cât și cei străini). De asemenea, negocierile netarifare au condus la instituirea unor coduri de conduită privitoare la condițiile în care pot fi folosite anumite obstacole netarifare în relațiile comerciale dintre părțile contractante.
În acest context, o importanță deosebită este deținută de Acordul privind subvențiile la export și taxele compensatorii10, precum și de Codul antidumping11.
Pe parcursul existenței sale, GATT a întreprins următoarele runde de tratative: Runda de la Geneva (aprilie-octombrie 1947), Runda de la Annecy (Franța, 1949), Runda de la Torquay (Anglia, 1950-1951), Runda de la Geneva (1955-1956), Runda Dillon (1960-1962), Runda Kenedy-Geneva (1964-1967), Runda Tokyo (1973-1979) și Runda Uruguay (1986-1994).
1.3 OMC – creare, stadiu actual
OMC reprezintă baza instituțional-juridică a sistemului comercial multilateral, fiind unica organizație internațională care tratează regulile globale ale comerțului dintre țări.
OMC este forul multilateral de punere în aplicare a ansamblului măsurilor de liberalizare a comerțului cu mărfuri, servicii, și drepturi de proprietate intelectuală, de desfășurarea de noi runde de negocieri pentru extinderea liberalizării în comerțul cu produse agricole, industriale și cu servicii, precum și de supraveghere multilaterală a punerii în aplicare a prevederilor referitoare la regulile, disciplinele și practicile de comerț convenite.
Structura instituțională a OMC cuprinde: Conferința ministerială (care se întrunește cel puțin o dată la 2 ani), Consiliul General (conduce activitatea OMC între Conferințele ministeriale – acesta cuprinde și 2 Organisme distincte pentru revizuirea politicii comerciale și pentru reglementarea diferendelor dintre statele membre), Consilii (Consiliul pentru comerțul cu mărfuri, Consiliul pentru aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală, Consiliul pentru comerțul cu servicii), Comitete de lucru (precum Comitetul pentru comerț și dezvoltare, Comitetul pentru restricții de balanțe de plăți, Comitetul pentru buget, finanțe și administrație).
1.3.1 Principiile Organizației Mondiale a Comerțului
Acordurile OMC sunt voluminoase și complexe din considerente că acestea reprezintă texte juridice ce cuprind o gamă largă de activități, care se referă la agricultură, industria textilă și îmbrăcăminte, sistemul bancar, standarde industriale, proprietatea intelectuală și multe alte domenii. Și totuși, la baza tuturor acestor documente stau un șir de principii care constituie fundamentul sistemului comercial multilateral. Aceste principii sunt:
acordarea reciprocă și necondiționată, în relația dintre statele părți, a clauzei națiunii cele mai favorizate (NMF). În conformitate cu acordurile OMC, țările nu trebuie să manifeste discriminare față de partenerii lor comerciali. În cazul în care se acordă unui partener o favoare specială (cum ar fi o taxă vamală mai redusă pentru un produs oarecare), acest lucru urmează să fie aplicat și față de toți ceilalți membri ai OMC. Importanța acestui principiu este așa de mare încît constituie primul articol al GATT-ului, el fiind prioritar și în GATS (Articolul II), și în TRIPS(Art.4). Totuși, regulile GATT permit, ca taxele vamale și alte bariere în calea comerțului să fie reduse în mod preferențial, în cadrul aranjamentelor regionale. Reducerea taxelor vamale, aplicabile în relațiile dintre membrii în cadrul unor aranjamente regionale nu trebuie să fie extinse și altor țări. Aranjamentele preferențiale regionale constituie astfel o importantă excepție de la regula clauzei națiunii celei mai favorizate. Asemenea aranjamente pot lua forma uniunilor vamale sau a zonelor de comerț liber.
În vederea protejării intereselor comerciale ale țărilor terțe, sunt prevăzute condiții extrem de stricte cu privire la formarea unor asemenea aranjamente. Acordarea clauzei tratamentului național, fapt ce presupune o atitudine egală față de bunurile de import și b#%l!^+a?cele autohtone, cel puțin după momentul pătrunderii bunurilor de import pe piață. Nu este permis unei țări să impună asupra unui produs importat, după ce acesta a intrat în teritoriul vamal și s-au plătit taxele vamale la frontieră, taxe interne (cum ar fi taxele asupra vînzării) la nivele mai ridicate decît produsele interne similare. Același lucru trebuie să se aplice atît față de serviciile acordate de străini și cele acordate de naționali, cît și față de mărcile naționale și cele străine, dreptul de autor și brevete. Acest principiu la fel este prevăzut în toate trei acorduri principale ale OMC, deși el este abordat un pic diferit în fiecare din ele.
Eliminarea restricțiilor cantitative și aplicarea acestora între țările membre numai în situații de excepție, admise de acord pe o bază nediscriminatorie, avîndu-se în vedere că protejarea economie naționale față de concurența străină să se facă în exclusivitate pe calea tarifelor vamale. Regula este supusă totuși unor excepții specificate. O excepție importantă permite țărilor care întîmpină dificultăți ale balanței de plăți să restricționeze importurile pentru a-și salvgarda poziția financiară externă. Această excepție acordă o flexibilitate mai mare țărilor în curs de dezvoltare față de țările dezvoltate, în utilizarea restricțiilor cantitative la importuri, dacă aceste restricții sunt necesare pentru prevenirea unui declin serios al rezervelor monetare.
Neadmiterea concurenței neloiale, constînd din practicarea de subvenții și prețuri de dumping la export. Regulile nediscriminatorii – NMF și tratamentul național – sînt elaborate în așa fel ca să asigure condiții loiale pentru comerț. Multe dintre acordurile OMC au scopul să susțină concurența loială. De exemplu, în domeniul agriculturii, proprietății intelectuale, serviciilor. Acordul privind achizițiile publice contribuie la extinderea regulilor referitoare la concurență și asupra achizițiilor efectuate de mii de instituții publice în multe țări.
Utilizarea unei metodologii de evaluare vamală care să reflecte valoarea reală a mărfurilor, în scopul de a realiza funcționarea corectă a taxelor vamale rezultate din negocierile multilaterale.
Previziune: prin intermediul îndeplinirii obligațiilor. În cadrul OMC, cînd țările sunt de acord să deschidă piețele lor pentru bunuri și servicii, este ca și cum își asumă unele angajamente obligatorii. O țară poate să-și modifice angajamentele sale obligatorii, dar doar după negocierea cu partenerii săi comerciali, ceea ce poate însemna că aceștia să primească compensații pentru prejudiciul ce-l suportă în urma pierderii comerțului. Deci, sistemul comercial multilateral constituie o încercare a guvernelor de a asigura un anturaj stabil și previzibil.
Instituirea angajamentului țărilor-părți de a negocia pe plan multilateral reducerea și eliminarea taxelor vamale și a altor obstacole din calea comerțului internațional. Țărilor li se cere ca, ori de cîte ori este posibil, să reducă sau să elimine protecția producției interne, prin reducerea taxelor vamale și înlăturarea celorlalte bariere din calea comerțului. Taxele vamale astfel reduse sunt consolidate împotriva unor majorări posibile și sunt cuprinse în listele naționale ale țărilor membri.
Încurajarea reformei de dezvoltare și reformei economice. Este bine cunoscut faptul că sistemul OMC contribuie la dezvoltare. Țările mai puțin dezvoltate au nevoie de flexibilitate pe parcursul perioadei cînd acestea încearcă să implementeze acordurile. Iar acordurile, ca atare, au moștenit prevederile anterioare ale GATT, care permit acordarea unei asistențe speciale și a unor concesiuni comerciale țărilor în curs de dezvoltare.
1.3.2 Structura instituțională a Organizației Mondiale a Comerțului
Organul suprem din cadrul OMC, responsabil pentru luarea deciziilor este Conferința Ministerială, care se reunește la fiecare doi ani. Ea va exercita funcțiile OMC și va lua măsuri necesare în acest scop. Ea va fi abilitată să ia decizii cu privire la toate aspectele ținînd de orice Acord comercial multilateral dacă un Membru solicită aceasta. De la înființarea OMC au avut loc patru Conferințe Ministeriale :
Singapore (1996) – în cadrul acestei Conferințe au fost examinate evoluțiile în b#%l!^+a?cadrul comerțului internațional precum și problemele și aspectele de implementare a diverselor Acorduri OMC. Miniștrii țărilor participante au decis includerea în programul de lucru al OMC șase noi subiecte care au impact asupra dezvoltării comerțului internațional, și anume:
– comerțul și mediul înconjurător;
– comerțul și politica concurenței;
– facilitarea comerțului;
– transparența achizițiilor guvernamentale;
– comerțul electronic;
– comerțul și investițiile.
Referitor la ultimul domeniu menționat, investițiile au fost permanent în atenția OMC. Astfel, GATS a stabilit o serie de standarde privind prezența unui furnizor de servicii în altă țară membră GATS, iar acordul TRIPS abordează aspecte legate de condițiile ce se pot impune unui investitor de țară gazdă. Acest ansamblu de măsuri se dovedește a fi nesatisfăcător în ceea ce privește realizarea și protejarea investițiilor străine. OMC poate constitui un instrument util în rezolvarea acestor probleme, prin faptul că este o instituție cu vocație universală, precum și prin relația indisolubilă existentă între comerțul mondial și fluxurile de investiții străine.
Geneva (1998) – Conferința Ministerială de la Geneva a autorizat Consiliul General al OMC să stabilească un program de activități și negocieri ulterioare în cadrul OMC luînd în considerație și alte cîteva aspecte importante:
– problemele apărute în urma implimentării Acordurilor OMC;
– prevederile agendei incorporate în diferite Acorduri;
– de a face o retrospectivă a evoluției comerțului internațional.
La Geneva a fost instituit un Grup de Lucru pentru studierea problemei ce ține de interacțiunea dintre comerț și politica concurențială în cadrul OMC. Grupul de Lucru creat, începînd din anul 1999, examinează în special trei probleme relevante:
– pertinența pentru politica concurențială la principiile fundamentale ale OMC ( tratamentul național, transparența, clauza națiunii cele mai favorizate );
– cooperarea între țările membre în domeniul cooperării tehnice;
– contribuția politicii concurențiale la realizarea obiectivelor OMC.
Doha (2001) – Conferința Ministerială de la Doha poate fi considerată un succes atît pentru țările membre cît și pentru OMC. S-a depus o muncă enormă atît de Secretariatul OMC, cît și de țara gazdă. În acest sens trebuie să reținem trei evenimente importante care s-au derulat la Doha:
– au fost obținute rezultate excelente în cea ce ține de Acordul TRIPS (s-au dus negocieri în vederea creării unui sistem multilateral de notificări și înregistrare a indicațiilor geografice a pentru vin și băuturi spirtoase, în conf. Cu art. 23.4 al TRIPS etc);
– s-au obținut rezultate semnificative în domeniul agriculturii (principalul subiect în acest domeniu a fost sprijinul producătorilor interni și promovarea exportului, tot aici au fost propuse negocieri de extindere a accesului pe piață, reducerea tuturor formelor de subvenționare a exportului, reducerea sprijinului intern ce afectează negativ comerțul, etc);
– aderarea Chinei și a Taiwanului la OMC (China a devenit cea de-a 143 țară membră a OMC după 15 ani de negocieri. Pe 12 noiembrie ,2001, cu o zi după semnarea Protocolului de Aderare a Chinei la OMC, Taiwan-ul, țară rivală Chinei, a devenit formal cea de-a 144-a membră a OMC).
La Conferința Ministerială de la Doha s-au dus dezbateri și negocieri și-n alte domenii ca: securitatea alimentară și protecția sănătății; comerțul cu servicii; comerțul electronic; domeniul investițiilor; problemele cu care se confruntă țările în curs de dezvoltare în implementarea acordurilor curente ale OMC, etc.
OMC dispune de un Secretariat, condus de un director general, care este asistat de trei directori generali adjuncți. Conferința Ministerială numește Directorul General pe o perioadă de 4 ani și adoptă regulile referitoare la puterile, atribuțiile, condițiile de lucru și b#%l!^+a?durata mandatului. Secretariatul OMC are un personal de 500 de angajați, de naționalități diferite. În îndeplinirea sarcinilor lor, atît Directorul General, cît și personalului OMC li se solicită ”să nu ceară sau să accepte nici un fel de instrucțiuni de la vre-un Guvern sau de la vre-o Autoritate din afara OMC”, menținîndu-se astfel caracterul internațional al Secretariatului.
1.4 POZIȚIA DOMINANTĂ A UE
Pe lângă faptul că în 2012 a fost cel mai mare exportator și investitor la nivel mondial, Uniunea Europeană a fost partenerul comercial principal pentru mai mult de 100 de țări din toată lumea. UE este o piață foarte deschisă cu un nivel ridicat de inserție în economia mondială. Mai mult de 10 % din forța de muncă din UE depinde de comerțul exterior.
Ca rezultat al dimensiunii și deschiderii pieței sale interne, UE a jucat un rol central în organizarea sistemului comercial global și a contribuit în mod semnificativ la înființarea Organizației Mondiale a Comerțului (OMC).
Comerțul exterior a contribuit și el în mare parte la sporirea nivelului de trai în UE și nu numai. Deschiderea economică a adus avantaje pentru Uniune. UE este de departe cea mai mare și mai integrată zonă de liber schimb din lume, iar comerțul a generat locuri de muncă; 36 de milioane de locuri de muncă din Europa depind, în prezent, direct sau indirect, de schimburile comerciale. Îmbunătățirea competitivității Europei a făcut ca aceasta să devină o destinație mai atractivă pentru societățile comerciale și investitorii din străinătate.
Cu toate acestea, comerțul mondial se schimbă. Noii actori economici și descoperirile tehnologice au modificat în mod semnificativ structura și tendințele comerțului internațional. Mai ales utilizarea pe scară largă a tehnologiilor informației a făcut posibil schimbul de bunuri și servicii, cu care, anterior, nu se putea face comerț. Cursul de schimb valutar a crescut spectaculos în ultimii 20 de ani, ajungând la niveluri fără precedent. Economia globală de azi este extrem de integrată, iar lanțurile de aprovizionare mondiale au înlocuit în mare măsură comerțul tradițional de produse finite.
Uniunea Europeană a favorizat, în mod tradițional, un sistem comercial internațional deschis și echitabil. A depus mari eforturi în scopul garantării „integrării tuturor țărilor în economia mondială, inclusiv prin eliminarea treptată a barierelor în calea comerțului internațional”.
Intrarea în vigoare în 2009 a Tratatului de la Lisabona a extins competențele exclusive ale UE în domeniul comerțului internațional care cuprind, în prezent, și investițiile străine directe. Tratatul de la Lisabona a consolidat, de asemenea, rolul Parlamentului European de colegiuitor — egal al Consiliului — în materie de legislație privind comerțul. Tratatul a acordat totodată Parlamentului un rol mai activ în negocierea și ratificarea acordurilor comerciale internaționale. Odată cu introducerea acestor noi schimbări, Parlamentul a dat dovadă de un angajament deosebit în domeniul comerțului. Deciziile sale timpurii, precum respingerea tratatului ACTA de combatere a contrafacerii, au avut deja un impact mare asupra politicii comerciale comune a Uniunii.
1.5 Participarea României
La invitația Secretariatului GATT, România a participat în calitate de observator în cadrul acordului încă din anul 1957. Din luna iulie 1966, între Camera de Comerț și Industrie a României și Centrul internațional de comerț al GATT a fost stabilită o legătură cu caracter tehnic.
Cererea oficială a României de aderare la GATT ca membru cu drepturi depline a fost depusă în luna iulie 1968. În urma examinării acesteia de către Consiliul reprezentanților, a fost constituit un grup de lucru (format din reprezentanți din 27 de țări participante la GATT) care a negociat cu țara noastră condițiile de aderare.
În octombrie 1971, Consiliul reprezentanților a aprobat raportul grupului de lucru și protocolul de aderare rezultat în urma negocierilor.
România a semnat protocolul de aderare la GATT12 în data de 15 octombrie 1971, devenind astfel membru cu drepturi depline.
În cadrul GATT, România a participat în cadrul Rundelor Tokyo și Uruguay (în cadrul acestei runde participând efectiv la negocieri).
După anul 1989, datorită schimbărilor intervenite în sistemul economic românesc, angajamentele cantitative stipulate de protocolul de aderare (importurile României din părțile contractante, luate împreună, nu trebuia să se situeze sub ritmul general al importurilor, prevăzut în planurile cincinale) nu au mai putut fi respectate.
Ca urmare, a fost inițiat un proces de renegociere a protocolului de aderare la GATT. Acest proces nu a fost finalizat niciodată, deoarece România a devenit membru b#%l!^+a?OMC, nemaipunându-se astfel problema încheierii unui nou protocol de aderare la GATT.
În ceea ce privește aderarea la OMC, din data de 1 ianuarie 1995 România are calitatea de membru originar, deoarece a îndeplinit cumulativ condițiile impuse în acest sens: avea calitatea de parte contractantă la GATT-1947, a acceptat și ratificat documentele Rundei Uruguay (Acordul de la Marrakech, acordurile comerciale multilaterale și listele de angajamente și concesii anexate GATT-1994, precum și listele de angajamente specifice anexate la GATS).
Astfel, România nu a mai fost nevoită să parcurgă etapele obișnuite privind aderarea la OMC.
CAPITOLUL II
Regionalism și Multilateralism – concepte actuale ale economiei globale
2.1 Regionalismul – CONCEPT
Este un termen utilizat în relațiile internaționale si reprezintăRegionalism also constitutes one of the three constituents of the international commercial system (along with multilateralism and unilateralism ). [ 1 ] It refers to the expression of a common sense of identity and purpose combined with the creation and implementation of institutions that express a particular identity and shape collective action within a geographical region. una din cele trei componente ale sistemului internațional comercial (împreună cu multilateralismul și unilateralismul). Regionalismul se referă la expresia unui simț al identității și al scopului combinate cu crearea și punerea în aplicare a instituțiilor care exprimă o identitate particulară și formează acțiuni colective într-o regiune geografică.
Primele inițiative regionale coerente au apărut în anii 1950 și 1960, dar ele au realizat puțin, cu excepția Europei de Vest, unde s-au înființat Comunitățile Europene. Unii analiști numesc aceste inițiative "regionalismul vechi". La sfârșitul anilor 1980, o nouă încercare de integrare regională (denumită și "noul regionalism") a început și încă mai continuă. Some analysts call these initiatives "old regionalism". [ 1 ] In the late 1980s, a new bout of regional integration (also called "new regionalism") began and still continues.Un nou val de inițiative politice care au determinat integrarea regională a avut loc la nivel mondial în ultimele două decenii, în timp ce, în comerțul internațional, după declanșarea rundei Doha din cadrul Organizației Mondiale a Comerțului, tranzacțiile comerciale regionale și bilaterale au explodat ca număr.
Uniunea Europeană poate fi clasificată ca un rezultat al regionalismului.The idea that lies behind this increased regional identity is that as a region becomes more economically integrated, it will necessarily become politically integrated as well. Ideea care se află în spatele acestei identități regionale este că dacă o regiune devine tot mai integrată din punct de vedere economic, acesta va deveni în mod necesar integrată din punct de vedere politic de asemenea.The European example is especially valid in this light, as the European Union as a political body grew out of more than 40 years of economic integration within Europe. Exemplul european este valabil mai ales în acest context, Uniunea Europeană fiind un organism politic ce s-a dezvoltat în peste 40 de ani de integrare economică în interiorul Europei.The precursor to the EU, the European Economic Community (EEC) was entirely an economic entity. Precursorul Uniunii Europene, Comunitatea Economică Europeană (CEE) a fost în întregime o entitate economică.
2.1.1 Scurt istoric al conceptului de regionalism în relațiile economice internaționale
Ultimele două decade au cunoscut o explozie a acordurilor comerciale regionale, unele dintre ele cuprinzând multe țări, multe fiind bilaterale. Unele dintre ele au fost locale, în cadrul regiunilor, altele s-au întins spre zone mai îndepărtate de regiunile lor. Unele au cunoscut o integrare profundă, în timp ce altele au fost destul de superficiale. Totuși, 350 de astfel de acorduri există încă.
După al II-lea război mondial, datorită faptului că piața capitalului s-a dezvoltat mai repede decât cea a mărfurilor, liberalizarea comerțului a devenit și mai imperioasă. În acest sens se manifestă două tendințe pe planul comerțului internațional: globalizarea pieței, așa cum a fost promovată de SUA în cadrul Acordului General pentru Tarife și Comerț (GATT) și, începând cu 1995, de nou înființată Organizație Mondială a Comerțului și crearea de organisme economice regionale promovate mai întâi de statele europene și mai apoi de către statele din celelalte continente.
Globalizarea economiei mondiale a ridicat probleme fenomenologice noi, conducând la apariția unor modele de factură regională, însoțind doctrinele separatiste nord-sud, încercând să prezinte realitatea mondială din perspectiva unui centru de putere simbolizat de statele dezvoltate economic și a unei periferii de state cu structuri de economie concurențială slab conturate.
De fapt globalizarea și regionalizarea sunt tendințe complementare; realizarea de grupări regionale facilitează și grăbește liberalizarea internațională a comerțului. Se poate aprecia, deci, că regionalizarea, la rândul ei, a devenit un fenomen global.
Evoluția din ultimii ani a fenomenului de integrare economică se reflectă în realizarea și funcționarea a trei mari zone integratoare ale planetei: zona europeană, zona americană și zona asiatică.
Procesul de integrare economică și comercială regională început în anii '60 a urmărit realizarea unei diversități de avantaje: accesul reciproc preferențial pe piață; realizarea de zone de liber schimb sau cu regim vamal preferențial față de terți; folosirea în comun a infrastructurii și a instituțiilor și, nu în cele din urmă, realizarea unei strânse b#%l!^+a?integrări politice, ca motiv important de depășire a unor dispute și diferende.
Organismele economice regionale au apărut și ca răspuns la lipsa unor instituții globale, atât GATT, cât și OMC nepropunându-și realizarea de măsuri radicale de liberalizare a comerțului până la stadiul de zone libere.
Regionalismul economic împarte lumea în parteneri preferați și parteneri discriminați. De aceea, compatibilitatea între integrarea regională și GATT/OMC este esențială.
Regiunile și regionalismul au o lungă istorie în Europa. Dacă la apariția primelor organizații regionale (Comunitatea Economică Europeană, Asociația Europeană a Liberului Schimb) politica vamală și agricolă comună a condus la un gen de uniuni vamale, pe parcurs cei 15 au dorit integrarea, adică piața unică (de la 1 ianuarie 1993) – mișcarea liberă a mărfurilor în spațiul comunitar. În aceste condiții, modelul comunitar prevede un tarif vamal extern comun, cu două coloane de taxe vamale aplicate terților: taxe autonome și taxe convenționale; pentru importul pe care o țară comunitară îl realizează din Uniunea Europeană nu se aplică taxe vamale; în cazul importurilor din țările în curs de dezvoltare se aplică un sistem de preferințe vamale (pentru a se respecta cerințele GATT și OMC).
Din Europa, aflată în fruntea concepției integrării în organizații regionale, ideea de bloc comercial și de integrare regională a continuat în ritm susținut și s-a extins și în alte continente. Mărturie stau următoarele:
Zona de Liber Schimb din Europa Centrală – CEFTA în baza unui acord semnat între țările membre (Polonia, Ungaria, Cehia și Slovacia) intrat în vigoare în anul 1993 a decis eliminarea taxelor vamale la majoritatea produselor prelucrate;
În Asia apare ASEAN, Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est ce numără 10 state (Brunei, Cambodgia, Filipine, Indonezia, Laos, Malaezia, Myanmar, Singapore, Thailanda, Vietnam), cu peste 300 milioane de locuitori;
Zona de Comerț Liber Nord-Americană – NAFTA – prin participarea SUA, Canadei și a Mexicului, o piață cu peste 360 milioane locuitori. SUA, făcând abstracție de greutățile de adaptare a diferitelor țări din cele două Americi, a extins aria liberului schimb la 34 de state, prevăzându-se crearea unei zone de liber schimb între acestea (ETAA), care să se dezvolte pe structura actualului Acord de Liber Schimb al Americii de Nord – NAFTA, o zonă economică ce ar cuprinde 850 milioane locuitori;
Reuniunile la nivel înalt între statele din Comunitatea și Piața Comună a Caraibilor – CARICOM au decis realizarea unei piețe unice și a unui tarif vamal comun în anul 1972; CARICOM evoluează în prezent spre realizarea de obiective complexe și anume: instituirea unui tarif vamal comun, armonizarea fiscalității, crearea unui fond de investiții, libera circulație a persoanelor, abordarea în comun a negocierilor internaționale pe probleme de mediu înconjurător și turism, etc.;
Forumul de cooperare Asia – Pacific – APEC a fost creat ca for de negociere și cooperare în problemele comerciale și financiare, obiectivul urmărit fiind crearea unei comunități a economiilor din Asia – Pacific prin liberalizarea schimburilor comerciale reciproce și libera circulație a factorilor de producție în cadrul regiunii;
O altă grupare economică în America Latină, la început "de forță", dar care, ulterior s-a micșorat ca importanță, o constituie Pactul Andin (Piața Comună Andină), creat în 1971 între: Bolivia, Columbia, Ecuador și Peru, care și-a propus b#%l!^+a?realizarea unei uniuni vamale între țările membre, cu perspective de piață comună. Marile discrepanțe economice ce există între țările membre, ca și instabilitatea politică și conflictele dintre unele țări au încetinit mult procesul de integrare, care în prezent ia forma unei zone de comerț liber;
De mare interes pentru America Latină este și gruparea economică SELA – Sistemul Economic Latino – American, constituită în 1975, la care participă toate țările latino-americane și are ca obiective: promovarea cooperării inter-regionale în scopul accelerării dezvoltării economico-sociale a țărilor membre, consultare și coordonare pentru adoptarea de poziții și strategii comune asupra problemelor economice și sociale în organismele și forurile internaționale, cât și față de țările terțe sau grupuri de țări;
Accentuarea procesului de integrare la nivel regional se reliefează și prin semnarea în anul 1991 a tratatului de cooperare între Argentina, Brazilia, Paraguay și Uruguay, care a avut drept obiectiv crearea între țările semnatare începând cu 1994 – Piața Comună a Sudului – MERCOSUR ;
Cooperarea și integrarea economică la nivelul Africii a condus la crearea spațiului economic african, îndeosebi prin crearea de grupări economice subregionale, preludiu al unei Piețe Comune la nivelul continentului, care se poate realiza numai prin eficientizarea actualelor nuclee de integrare și cooperare economică: ECOWAS – Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest, COMESA – Piața Comună a Africii de Est și Sud, CEMAC – Comunitatea Economică și Monetară a Africii Centrale;
Inițiativa Central-Europeană – ICE a luat ființă din inițiativa Italiei, care în 1989 a format împreună cu Ungaria și Austria o grupare regională. În 1991 a fost admisă în grupare Polonia, iar în 1992 se mai alatură 3 state. În anul 1996 numărul membrilor ajunsese la 10 state: Austria, Bosnia, Croația, Cehia, Macedonia, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria și Italia și tot atunci România a devenit membru al grupării. ICE are ca obiectiv central dezvoltarea în această zonă a unor rețele transeuropene în domeniul transporturilor, telecomunicațiilor, energiei, turismului, protejării mediului, etc., dând posibilitatea ca unele țări membre să beneficieze de ajutoare din partea BERD și a programului Phare;
La începutul lunii februarie 1992 a fost semnat la Istambul acordul prin care a luat ființă Zona de Cooperare Economică a Mării Negre (ZCEMN), prin participarea Albaniei, Bulgariei, Greciei, României, Turciei, R. Moldova, Rusiei, Ucrainei și altor trei țări caucaziene (Armenia, Azerbaidjan și Georgia). Regiunea CEMN se întinde, ca suprafață, de la Marea Adriatică la Oceanul Pacific și cuprinde în arealul său un număr de opt mări. La 30 aprilie 1999 a fost înființată Organizația Cooperării Economice a Mării Negre care a devenit o structură regională de cooperare în domeniul economic. OCEMN își propune să realizeze în spațiul său geografic proiecte de interes comun în domeniul transportului, telecomunicațiilor, informațiilor, schimburilor economice, turismului, agriculturii, protecției sanitare, științei, tehnicii și mediului înconjurător. Zona respectivă este o zonă a cooperării economice, dar și a păcii și stabilității, urmând ca treptat să se integreze în spațiul economic al întregii Europe.
Urmarea acestor inițiative este că circa 60% din comerțul mondial se desfășoară în cadrul acestor organisme regionale. Contrar așteptărilor, în ultima perioadă nu s-a înregistrat o creștere spectaculoasă în cadrul organismelor și acordurilor de integrare regională, cu excepția Uniunii Europene. Un studiu recent al Băncii Mondiale asupra impactului integrării regionale menționează că "experiența arată că prin aderarea la blocuri comerciale nu s-au urmărit în mod absolut performanțe comerciale deosebite, ci și înțelegeri care pot genera un acces mai mare și mai stabil la piețe și creșterea credibilității politicilor promovate, mijloace de atragere a investițiilor și tehnologiilor".
2.1.2 Grupările Regionale
Importanța Acordurilor Comerciale Regionale în ordinea economică mondială actuală este de necontestat, în special în ultimii 15 ani când proliferarea lor s-a accelerat dramatic și scopul și structura lor s-au schimbat radical.
Evoluția grupărilor regionale și încercările de integrare economică a țărilor membre au condus la apariția unor puncte de vedere divergente privind compatibilitatea acestora cu tendințele generale de globalizare și multilateralizare a relațiilor comerciale. Unii analiști consideră proliferarea, în ultimii ani, a negocierilor bilaterale și regionale un simptom alarmant al fragmentării și incoerenței sistemului comercial, reprezentând tot atâtea devieri de la principiul multilateralității, consfințit de-a lungul timpului drept principiul călăuzitor al sistemului comercial internațional.
Până în prezent însă, regionalismul nu a produs un efect devastator asupra procesului de multilateralizare și globalizare. Au existat însă și acțiuni care ar fi putut avea efecte deosebit de grave, ca de exemplu apariția grupărilor NAFTA și APEC în perioada de criză a negocierilor în cadrul Rundei Uruguay, care au avut ca scop de a servi drept alternative dacă sistemul global preconizat nu putea fi înfăptuit.
Regionalismul din partea de sud trebuie să se confrunte cu diversitatea intereselor țărilor b#%l!^+a?membre care rezultă din diferențele de mărime, nivelurile de dezvoltare și structura economică. Un astfel de caz este experiența ACS – Asociația Stratelor din Caraibe, o organizație interguvernamentală alcătuită din 28 de țări localizate în apropierea Mării Caraibilor, ale cărei obiective sunt cooperarea în domeniul economic și dezvoltarea socială.
Procesul de integrare comercială și economică, după criterii regionale, al unor economii naționale cu potențialuri și niveluri diferite, dă expresie tendinței mai vechi, devenită acum mai pregnantă, de a valorifica factorii geografici pentru interese economice sau ecologice comune și de a aloca și reuni mai eficient la scară internațională unele resurse și capacități, care, utilizate numai în cadrul național ar avea efecte mult mai puțin semnificative.
Atunci când regionalizarea este instituționalizată – sub forma unui acord internațional, unui organism supranațional sau chiar sub forma unui stat-națiune regrupând societăți mai puțin integrate anterior, avem de-a face cu un fenomen politic, condus de forțe politice care se bazează pe puterile statului și care sunt motivate de preocupări economice sau de securitate, căutând să întărească creșterea și puterea participanților prin reducerea obstacolelor intra-regionale din calea circulației bunurilor, capitalurilor și, în anumite cazuri, indivizilor.
Polemicile apărute în cadrul dezbaterilor teoretice și diferitelor reuniuni internaționale, derivate din opunerea regionalismului și a globalizării, par a avea un caracter artificial și a nu observa o caracteristică dominantă a perioadei actuale cu perspective de menținere și anume: niciuna din aceste tendințe nu poate fi eliminată din economia mondială, una nu exlude pe cealaltă, multilateralismul este sprijinit de regionalism. Formarea de grupări regionale comerciale și economice flexibile, cu reguli de funcționare, dar și cu interese diferite, se constituie într-un proces necesar, o etapă intermediară înainte de a ajunge la economia globală integrată.
Regionalismul nu constituie o alternativă la globalizare, ci un proces complementar care facilitează globalizarea. Regionalismul și globalizarea sunt două procese independente, care se sustin reciproc, contribuind la liberalizarea relațiilor economice internaționale.
Prin constituirea spațiilor economice regionale, regionalismul este fără îndoială calea cea mai eficientă pentru a favoriza deschiderea progresivă a economiilor naționale și liberalizarea fluxurilor globale într-o perioadă de competiție exacerbată. Pe măsură ce sistemele de producție se extind în mod frecvent dincolo de granițele naționale, pentru a cuprinde și țările învecinate, nu trebuie să mire faptul că se accentuează presiunile pentru eliminarea impedimentelor din calea comerțului internațional.
În timp ce anumite aspecte ale producției contemporane îmbracă nu numai dimensiuni regionale, ci și globale, datele disponibile relevă deosebit de clar că producția a devenit mult mai integrată la scară regională decât la scară globală. Pe de altă parte, se poate considera că internaționalizarea producției reprezintă și forța motrice care alimentează acordurile regionale de comerț liber.
Acordurile comerciale regionale permit depășirea contradicției între mondializarea economiilor și tendința de fracționare politică a statelor. Tendința de protecție este astfel îndepărtată în folosul cooperării între națiuni. Însă aceste acorduri nu conduc în mod necesar la triumful logicii blocurilor asupra cooperării multilaterale.
Noile realități conturate în cadrul economiei mondiale presupun ca partenerii comerciali să ajungă la înțelegerea faptului că piața globală este o competiție acerbă între jucători, dispunând de diferite planuri ale jocului, dar că, pentru a supraviețui în aceste circumstanțe noi, raporturile de colaborare trebuie să prevaleze asupra celor de confruntare. Tendințele manifestate la nivel internațional converg, implacabil, către adâncirea interdependențelor economice, politice și culturale dintre state, ceea ce presupune în mod necesar cooperare atât în cadrul regional, cât și multilateral.
2.2 Multilateralismul – CONCEPT
Este un termen utilizat în relațiile economice internaționale care se referă la mai multe țări ce lucreză împreună pentru atingerea unui țel comun.
Cele mai multe organizații internaționale, cum ar fi Organizația Națiunilor Unite și Organizația Mondială a Comerțului sunt organizații multilaterale în esență. Susținătorii principali ai multilateralismului au fost în mod tradițional puteri de medie cum ar fi Canada, Australia, Elveția, țările Benelux și țările nordice. Statele mai mari de multe ori acționează în mod unilateral, în timp ce statele mai mici pot avea implicare redusă în afacerile internaționale, exceptând participarea în cadrul Organizației Națiunilor Unite. Mai mult decât atât, multilateralismul implică toate națiunile care acționează împreună, ca în cadrul ONU și nu implică alianțe regionale sau militare, pacte sau grupări.
Analiza dezvoltării economice a fiecărei națiuni, ca și a economiei mondiale în ansamblul său, scoate în evidență succesiunea în timp a mai multor tipuri de politică comercială, fiecare fiind însoțită de argumentele corespunzătoare. Ceea ce este de remarcat este faptul că în pofida argumentelor tot mai sofisticate în favoarea protecționismului, cauza pentru un comerț internațional liber rămâne puternică.
Dezvoltarea, în general, și comerțul exterior, respectiv internațional, în special, nu mai depind numai de acțiunile izolate ale agenților economici individuali, ci mai ales de structurile complexe în cadrul cărora se mișcă ei (firme, state, grupări de state, organizații regionale și mondiale) și de strategiile practicate de acestea.
Istoria dezvoltării economice mondiale relevă existența unei lupte puternice între forțele naționaliste pe de o parte, și de cooperare internațională pe de altă parte, care a generat cicluri de protecționism și de comerț liber. Constatarea care se impune în urma acestei lupte este că măsurile de politică comercială tarifară, netarifară sau de promovare b#%l!^+a?și stimulare a exportului au un impact puternic nu numai pentru țara care le adoptă și în interiorul ei, ci și asupra țărilor partenere și în interiorul acestora. O taxă vamală, spre exemplu, sprijină producția internă, dar dezavantajează pe proprii consumatori, iar dacă țara respectivă are o pondere mare în importul mondial, îi îmbunătățește raportul de schimb, însă, în același timp, reduce producția în țara exportatoare, îi creează șomaj și îi deteriorează raportul de schimb. În consecință, țara exportatoare afectată poate, la rândul ei, să adopte măsuri de politică comercială restrictive față de țara care a introdus astfel de măsuri. Deci, politica comercială proprie sau a celorlalte țări poate avea efecte externe puternice asupra politicii economice generale a fiecărei țări în parte ca și asupra economiei mondiale.
Pentru a evita măsurile de protecție în lanț și privarea de beneficiile comerțului internațional, țările au ajuns la concluzia că este mai rezonabil și reciproc avantajos ca în materie de politică comercială să negocieze între ele, atât în situația în care vor să întreprindă măsuri protecționiste, cât și atunci când vor să-și liberalizeze schimburile. Aceste negocieri se pot desfășura în cadrul bilateral, regional sau într-un cadru multilateral oferit de organizațiile economice internaționale.
Au existat numeroase discuții și cu privire la globalizare, integrarea într-o măsură tot mai mare a economiilor din întreaga lume. Cel mai dramatic aspect al globalizării este creșterea comerțului, exportului și importului.
2.3 Inițiative de multilateralism în relațiile comerciale internaționale
În pragul celui de-al treilea mileniu, economia mondială parcurgea o nouă etapă, fiind b#%l!^+a?marcată în special de modificarea, diversificarea, extinderea și creșterea interdependențelor dintre economii și dintre fluxurile economice, pe scurt, înlocuirea negocierilor bilaterale cu negocieri multilaterale.
Procesul și momentul istoric în care se afla omenirea în domeniul relațiilor comerciale era cel al tranziției de la negocierile bilaterale și regionale la economia globală integrată, caracterizată prin negocieri multilaterale.
Față de relațiile internaționale bilaterale clasice, multilateralismul oferă, în principiu, noi posibilități de conlucrare reciproc avantajoase, introduce mai multă stabilitate în relațiile interstatale și, mai ales, reduce considerabil riscul confruntărilor.
Multilateralizarea relațiilor economice internaționale decurge din necesitatea rezolvării problemelor globale cu care se confruntă omenirea.Probleme la scară planetară cum sunt cea valutară, a datoriilor externe, alimentară, a mediului ambiant, dar, mai ales subdezvoltarea impun soluții globale a căror transpunere în practică presupune angajarea și conlucrarea tuturor statelor lumii prin coordonarea eforturilor în vederea unei acțiuni eficiente.
Globalizarea economiei mondiale este definită ca fiind procesul deosebit de dinamic al creșterii interdependențelor dintre statele naționale, ca urmare a extinderii și adâncirii legăturilor multilaterale în tot mai largi și mai variate sfere ale vieții economice, sociale, politice și culturale și având drept implicație faptul că problemele devin tot mai mult globale decât naționale, aceasta însemnând că rezolvarea multor probleme naționale presupune negocierea acestora multilaterală, prin participarea tot mai multor țări.
Mai mult, multilateralismul reprezintă stadiul la care a ajuns, la sfârșitul secolului XX, procesul istoric de internaționalizare a economiilor și a activităților economice, ca urmare a mutațiilor survenite în structurile economice interne și internaționale.
Multilateralismul este rezultatul conjugat al mai multor factori cum sunt:
tendințe tot mai accentuate de liberalizare a schimburilor comerciale;
dezvoltarea fără precedent a piețelor de capitaluri, care reclamă o tot mai mare libertate de mișcare;
internaționalizarea producției și a distribuției marilor societăți transnaționale;
saltul uriaș al comerțului cu servicii;
multiplicarea și diversificarea schimburilor comerciale internaționale ce se derulează pe baza unor reguli universal convenite;
schimbări substanțiale în structurile capitalului și în cele financiare;
intensificarea fluxurilor de investiții în străinătate, mai ales a celor directe;
stabilirea și extinderea unor vaste rețele de comunicații rapide și de transport, ce facilitează legăturile economice între toate zonele și economiile planetei;
formarea, atât în zonele dezvoltate, cât și în cele rămase în urmă, a unor grupări de economii cu diferite grade de integrare a pieței și circulației bunurilor și serviciilor, capitalului și forței de muncă;
constituirea unei economii mondiale transfrontaliere și funcționarea ei grefată pe economiile naționale;
extinderea economiei de piață la nivelul economiei mondiale;
adoptarea de politici economice și modele de orientare liberală în diverse țări, mai ales sub influența organismelor financiare internaționale.
Procesul de globalizare a vieții economice, cu toate elementele sale caracteristice, în cadrul cărora negocierile multilaterale dețin un loc prioritar, demonstrează că economia mondială se află într-o etapă de restructurare, ce se petrece în continuare și pe fondul procesului secular de dezvoltare a interdependențelor economice dintre națiuni, pe baza intensificării schimburilor, a adâncirii diviziunii internaționale a muncii, a multiplicării și interconectării fluxurilor economice.
În cadrul economiei mondiale, în ceea ce privește relațiile economice dintre națiuni, se întâlnesc două componente care se intersectează: b#%l!^+a?
Prima este aceea a economiilor naționale ca entități de bază, care nu sunt izolate, ci sunt interconectate prin comerț, relații financiare, investiții, schimburi științifice, asistență tehnică, convenite prin diferite acorduri bilaterale. Unele dintre ele se grupează pe uniuni economice integratoare cu caracter regional, de diferite tipuri, dar, în ansamblul lor nu manifestă, cel putin în etapa actuală, o atracție spre o grupare planetară. Această componentă ar putea fi numită "economie mondială cu frontiere".
A doua componentă este cea a corporațiilor transnaționale, care formează o rețea, aflată în unele privințe pe deasupra granițelor naționale. În cadrul acestei componente se practică negocieri multilaterale, în principal între agenții economici din diferite țări, pe de o parte, dar și între țările participante la circuitul economic mondial în cadrul GATT și OMC, pe de altă parte.
GATT a apărut ca urmare a Conferinței de la Bretton Woods (SUA, 1944) la care țările participante au decis o nouă organizare a relațiilor economice internaționale, după cel de-al doilea război mondial, prin convenirea de reguli monetare, valutare, de credit și comerciale internaționale și înființarea în acest scop a Fondului Monetar Internațional, a Băncii Mondiale pentru Reconstrucție și Dezvoltare și a unei Organizații Mondiale a Comerțului (OMC). Deoarece Congresul american nu a ratificat statutul OMC, regulile comerțului internațional au fost încorporate în GATT, ca tratat comercial multilateral. Deși inițiativa creării GATT a fost a ONU, acest acord nu a fost subordonat ONU și nu a avut statut juridic de organizație internațională.În practică însă, el a funcționat ca o organizație, colaborând cu instituțiile specializate ale ONU. GATT reprezenta un tratat multilateral – interguvernamental ce reglementa cele mai importante aspecte ale cooperării economice și comerciale între statele semnatare.
În cadrul negocierilor multilaterale ce se desfașoară sub egida GATT sunt prevăzute anumite reguli:
clauza națiunii celei mai favorizate, principiu fundamental al comerțului internațional, conform căruia orice avantaj de politică comercială pe care o țară îl oferă alteia trebuie să fie extins automat și necondiționat asupra comerțului cu toate celelalte țări membre GATT;
tariful vamal este principalul instrument de protecție a economiei naționale, fiind posibilă utilizarea restricțiilor cantitative la import, exceptând cazuri speciale;
țările vor negocia între ele în cadrul unor runde de negocieri multilaterale reducerea taxelor vamale și alte măsuri de liberalizare a comerțului internațional;
regula tratamentului național potrivit căreia produsele provenind din import după ce au fost supuse taxelor vamale trebuie tratate ca și mărfurile naționale similare;
alte reguli se referă la: libertatea tranzitului, dumping și taxe antidumping, subvenții și taxe compensatorii și obligativitatea fiecărei țări de a publica reglementările de politică comercială. Totodată, în cadrul reglementărilor GATT este prevăzută și posibilitatea neaplicării clauzei națiunii celei mai favorizate în relațiile cu țările terțe de către țările care formează între ele o uniune vamală, o zonă de comerț liber sau o grupare economică regională care limitează posibilitatea negocierilor multilaterale.
În cadrul GATT, în afara faptului că sunt instituite regulile de bază ale comerțului internațional, pe care le perfecționează continuu, au fost organizate runde de negocieri multilaterale, în cursul cărora s-a realizat o semnificativă reducere a taxelor vamale și eliminarea treptată a restricțiilor de ordin cantitativ din calea schimburilor comerciale.
Primele cinci runde de negocieri multilaterale s-au desfășurat dupa principiul "produs cu produs", fiind negociate reduceri de taxe vamale pentru fiecare produs în parte. Ca regulă, concesiile reciproce trebuie să asigure avantaje egale pentru toti participanții. De la această regulă fac excepție țările în curs de dezvoltare, cărora țările dezvoltate nu le pretind concesii egale cu cele pe care le acordă.
La runda a șasea de negocieri multilaterale din cadrul GATT – Runda Kennedy – a fost adoptat principiul reducerii liniare a taxelor vamale la 6300 de poziții tarifare, uniform pentru toate produsele, cu același procent de 35% în timp de 5 ani și au fost abordate alte b#%l!^+a?trei probleme: obstacolele netarifare, liberalizarea comerțului cu produse agricole și luarea în considerare a situației țărilor în curs de dezvoltare. În domeniul obstacolelor netarifare s-a elaborat și adoptat un Cod Antidumping. La runda următoare de negocieri, Runda Tokyo, au fost aduse precizări importante privind subvențiile și taxele compensatorii.
Cea mai importantă rundă de negocieri multilaterale în cadrul GATT a fost Runda Uruguay, desfășurată în perioada 1986 – 1994, în cadrul căreia s-a prevăzut continuarea procesului de reducere liniară a taxelor vamale, au fost abordate pentru prima dată subvențiile în domeniul agricol și s-a prevăzut trecerea la liberalizarea comerțului cu servicii.
O preocupare importantă a GATT o reprezintă sprijinirea prin intermediul comerțului internațional a dezvoltării economice a țărilor în curs de dezvoltare. Astfel, pe lângă preferințele vamale acordate unilateral de țările dezvoltate țărilor în curs de dezvoltare la importul de produse manufacturate, în cadrul GATT a fost convenit "Protocolul celor 16" privind acordarea de reduceri de taxe vamale în comerțul cu anumite produse între țările participante, precum și Sistemul Global de Preferințe Vamale (SGPV) în cadrul căruia 35 de țări în curs de dezvoltare și-au redus și pot să-și reducă în continuare taxele vamale în comerțul lor reciproc.
Una din principalele realizări ale Rundei Uruguay o constituie întărirea mecanismului instituțional pentru punerea în aplicare a regulilor și angajamentelor asumate de țări în cadrul rundelor de negocieri comerciale multilaterale prin înființarea Organizației Mondiale a Comerțului, care reprezintă un forum de negocieri continue între țările membre, atât în ceea ce privește liberalizarea în continuare a comerțului cu bunuri și servicii, cât și pentru abordarea altor domenii ale relațiilor economice internaționale.
OMC a fost concepută să devină un forum de negocieri pe bază continuă, renunțându-se la practica GATT de derulare de negocieri în cadrul unor runde. Acordul OMC prevede, totodată, realizarea unui sistem comun de reguli și proceduri aplicabile diferendelor ce ar putea apărea între toate țările participante, fiind înființat Organul de Reglementare a Diferendelor (ORD). În ceea ce privește activitatea de examinare periodică a politicilor comerciale ale țărilor membre, OMC urmărește verificarea gradului în care țările membre respectă disciplina și angajamentele asumate în cadrul acordurilor multilaterale, precum și transparența politicilor comerciale ale țărilor membre.
2.4 Regionalism – multilateralism în comerțul internațional
Regionalismul presupune o formă de cooperare instituțională între diferite grupe de state, care generează o serie de avantaje comerciale reciproce între participanți și care, de regulă, nu se extind către țările terțe. Unii analiști apreciază că regionalizarea constituie o încercare de a frâna presiunile globalizării printr-o colaborare intensificată îndeosebi în Europa prin Uniunea Europeană, în America de Nord prin NAFTA și în Asia-Pacific prin APEC. Astfel, partizanii multilateralismului și adversarii regionalismului au considerat că o definiție a regionalismului trebuie să arate cu precădere natura discriminatorie în ceea ce privește liberalizarea. Accentul este pus asupra faptului că preferințele sunt limitate la un subgrup de țări și nu sunt extinse asupra tuturor țărilor implicate în sistemul comercial mondial.
Regionalizarea permite acorduri de liberalizare care ar fi inaccesibile la nivel multilateral. În anii '20 de exemplu, o aplicare strictă a clauzei națiunii celei mai favorizate a împiedicat țările vechiului Imperiu Austro-Ungar să reconstituie legăturile economice dintre ele. Absența unei astfel de excepții regionale a fragilizat țările respective și a ruinat stabilitatea politică în Europa Centrală. Ce a urmat, se știe. În ultimii ani, regionalismul și multilateralismul au apărut mai curând ca interdependente decât ca substituibile sau complementare, acordurile regionale având adesea caracterul unui "multilateralism regional".
Acordurile de integrare regională pot lua diferite forme în funcție de gradul de integrare: b#%l!^+a?
zona de comerț liber presupune eliminarea restricțiilor comerciale între țările membre, iar în relațiile cu terții fiecare țară își menține propria politică comercială;
uniunea vamală este o zonă de comerț liber cu politici comerciale externe comune;
piața comună este o uniune vamală care permite în plus libera mișcare a factorilor de producție;
uniunea economică este o piață comună care include un anumit grad de armonizare a politicilor economice naționale între statele membre;
uniunea monetară este o piață comună sau uniune economică, care a adoptat o monedă unică.
În practică, acordurile de integrare regională se prezintă sub forma unei combinații între aceste tipuri. Astfel, de exemplu, armonizarea în cazul uniunii economice și/sau monetare are loc în domenii politice, alese pe baza unor factori politici.
La rândul său, multilateralismul reprezintă sistemul comercial universal susținut de OMC între ai cărui membri se derulează fluxurile comerciale pe principii nediscriminatorii. Dacă este privit în antiteză cu regionalismul, atunci multilateralismul poate fi definit ca o reducere nediscriminatorie a barierelor comerciale.
Opiniile privind relația regionalism – multilateralism pot împărți, în ansamblu, pe aceia care le promovează în trei categorii: regionaliști, multilateraliști și promotori ai unei opinii de echilibru:
partizanii regionalismului consideră că acesta conduce țările membre și întreaga lume către un comerț mai liber;
partizanii multilateralismului consideră că aranjamentele sunt o piedică în calea unei liberalizări reale și fragmentează sistemul comercial global;
promotorii unei opinii de echilibru pornesc de la considerentul că ambele fenomene coexistă cu părțile lor pozitive și negative într-o economie mondială tot mai globală. Ca urmare, aceștia evită contrapunerea regionalism – multilateralism, căutând îndeosebi punctele lor de convergență într-o economie mondială în care fluxurile internaționale de bunuri, servicii și capital cunosc o dinamică mult mai accentuată de creștere decât PIB-ul mondial, iar barierele comerciale și necomerciale înregistrează o diminuare considerabilă.
În rapoartele publicate anual de OMC se apreciază că trendul către încheierea de acorduri regionale de comerț, care s-a intensificat în anii ’90, a continuat să se manifeste puternic și la începutul secolului al XXI-lea.
Motivația acestui trend este faptul că astfel de acorduri permit partenerilor să accelereze și să adâncească liberalizarea comerțului și a investițiilor pe o bază bilaterală sau plurilaterală și să abordeze, totodată, alte probleme de importanță comercială în relațiile economice, îndeosebi investițiile, protecția proprietății intelectuale, cooperarea privind politica concurenței, evaluarea conformității la standardele și reglementările tehnice și accesul la achizițiile guvernamentale. Astfel, participanții beneficiază de avantajele sporirii integrării economice, iar perspectivele lor de creștere se consolidează, lucru de care beneficiază partenerii comerciali ai acordurilor.
Partea negativă a acordurilor comerciale se referă, conform opiniei Secretariatului OMC, la aspecte privind tratamentul preferențial, îndeosebi în ceea ce privește comerțul cu bunuri, care are ca rezultat deturnarea de comerț în defavoarea părților terțe și subminează principiul fundamental al clauzei națiunii celei mai favorizate.
Unul din argumentele promovate adeseori este acela că tendința către integrarea regională poate cunoaște o intensificare dacă evoluția sistemului comercial multilateral se dovedește a fi o dezamăgire. În acest sens secretariatul OMC consideră că este necesară evidențierea anumitor aspecte ale interfeței dintre integrarea regională și cea multilaterală, între care:
accesul preferențial rămâne de un interes comercial major în acele sectoare unde tarifele rămân ridicate, ceea ce face ca membrii OMC să continue să fie atrași de b#%l!^+a?opțiunea regională, așa cum țările în dezvoltare apreciază accesul preferențial pe piețe prin sistemul de preferințe generalizate sau alte programe similare. În același timp, preferințe pentru o țară înseamnă discriminarea pentru o parte terță, inclusiv prin regulile de origine, conducând la deturnare de comerț, ceea ce constituie o preocupare deosebită într-un moment de proliferare rapidă a acordurilor comerciale regionale.
multe țări care încearcă să beneficieze de pe urma integrării economice iau în considerare opțiunea regională pentru a obține rezultate mai rapide decât pe calea unui consens multilateral care trebuie asigurat. În același timp, mulți membri consideră că înțelegerea regională pregătește terenul pentru un proces multilateral.
negocierile mai multor acorduri comerciale regionale împovărează resursele deja restrânse de negociere ale țărilor în dezvoltare, în timp ce negocierile multilaterale asigură o acțiune și rezultate mult mai concentrate.
Pe ansamblu se apreciază că OMC, prin numărul mare de membri și prin cadrul de reguli consolidat privind procedurile de reglementare a disputelor comerciale, rămâne încă forumul conducător pentru acordurile privind accesul pe piețe sau pentru un cadru universal de reguli privind măsurile comerciale.
Astfel, de exemplu, protecția drepturilor de proprietate intelectualăeste mai mult valoroasă pe scară globală decât pe o bază bilaterală sau plurilaterală. De asemenea, realizarea reformei politice în anumite domenii, îndeosebi în ceea ce privește politica de sprijinire a producătorilor agricoli, s-a dovedit mult mai fezabilă la nivel multilateral. În plus, asigurarea de piețe deschise, pentru bunuri și servicii pe o bază globală este mai adecvată pentru strategiile comerciale ale întreprinderilor pe piețe globalizate comparativ cu opțiunea regională. Ca urmare, deși membrii OMC explorează opțiunea regională, forțe importante se pronunță pentru sistemul de comerț multilateral.
Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică susține faptul că abordările regionale și multilaterale privind comerțul și investițiile au interacționat într-un mod dinamic care a fost în folosul reciproc. Nu este nici o exagerare să se afirme că o încetinire sau o inversare a procesului de aranjamente de integrare regională existente ar afecta în mod similar procesul multilateral. Același lucru este adevărat dacă ar avea loc o încetinire sau o inversare a progresului în multilateralism.
Studiile OCDE consideră că integrarea regională și globală nu mai corespund tipului de separare clară cuprins în articolul XXIV din GATT; ambele sunt fațete ale aceluiași efort de a adapta complexitățile crescânde ale interdependenței economice la diversitatea preferințelor sociale. OCDE apreciază că acordurile de integrare regională s-au dovedit compatibile cu multilateralismul și au avut un impact de ansamblu pozitiv asupra sistemului comercial internațional.
De asemenea, se mai apreciază că, prin prevederile lor, acordurile de integrare regională au reprezentat o piedică în calea continuării liberalizării multilaterale. În realitate am asistat la o amplificare a multilateralismului, integrarea regională având adesea un efect pozitiv din acest punct de vedere. Ajustările interne legate de liberalizarea intra-regională pot determina economiile membre ale acordurilor de integrare regională să devină mai competitive și mai bine pregătite să accepte, economic și politic, liberalizările multilaterale. Acordurile de integrare regională pot, de asemenea, contribui printr-o mare conștientizare a interdependenței la o mai mare disponibilitate de acceptare a unor reguli și proceduri de aplicare a acestora la nivel internațional.
Astfel spus, putem afirma că acordurile regionale au reprezentat laboratoarele de testare pentru abordări și tehnici care ulterior au găsit aplicare în sistemul multilateral de comerț. În studiile OCDE se apreciază, de asemenea, că o problemă cheie a viitorului va fi aceea de a ne asigura că abordările regionale și multilaterale vor continua să fie complementare. În acest scop și pentru a asigura în continuare credibilitatea sistemului comercial multilateral este esențial ca OMC să țină pasul cu evoluțiile din acordurile regionale. Studiile OMC sugerează următoarele domenii asupra cărora este necesar să se concentreze atenția în viitor:
crearea consensului asupra rolului pe care le au sistemele regionale și multilaterale;
abordarea problemei accesului pe piață și a oportunităților competitive pentru țări terțe;
identificarea căilor și mijloacelor de a injecta și mai mult dinamism în sistemul de b#%l!^+a?comerț internațional pentru a mări capacitatea sa de reacție la modificările și necesitățile pieței.
Între deschiderea primei runde de negocieri multilaterale sub egida GATT, la Geneva în 1947, și până la finele Rundei Uruguay, care prin Tratatul de Creare a OMC a pus bazele celui de-al trilea pilon al arhitecturii politice și economice postbelice, multilateralismul comercial a cunoscut numeroase redefiniri principale, a dat substanță liberalizării schimburilor interstatale, dar a și creat numeroase puseuri de protecționism al unei noi generații. În această lungă perioadă de liberalizare comercială au apărut și s-au maturizat mai multe valuri de regionalizare pe temelia unor angajamente comerciale cu grade diferite de viabilitate și cu deziderate tot mai complexe.
Primul val de regionalizare al comerțului internațional a debutat la începutul anilor '60 în Europa, prin crearea Comunităților Europene; a continuat în Africa din considerente de realizare a unor deziderate economice stringente sau pur și simplu din rațiuni de imitare a marilor metropole și s-a extins în America Centrală și de Sud, Asia de Sud-Est și Orientul Mijlociu, având ambiții mari și forță relativ redusă de a deveni viabil. Specifică acestei perioade a fost dorința de a realiza efectele sinergice menite a dinamiza schimburile intrazonale, a reacționa la incapacitatea sistemului comercial multilateral de a proteja interesele comerciale ale tuturor. Ca mare putere comercială, cu mare forță de influențare a sistemului GATT, SUA era atunci susținatoarea necondiționată a multilateralismului comercial bazat pe clauza națiunii celei mai favoriate, având definitorii schimburile comerciale intrazonale, bazându-se pe niveluri apropiate de dezvoltare și o complementaritate redusă a structurilor comerciale. Acest val de regionalism a fost doar începutul unui proces de mare complexitate. Cu inflexiuni și redefiniri, acest proces va continua și pe parcursul anilor '70.
Al doilea val de regionalizare a comerțului internațional a debutat la mijlocul anilor '80, perioadă în care SUA a devenit principalul actor. Procesul de integrare europeană a simțit nevoia adâncirii sectoriale și a lărgirii geografice, s-a confruntat tot mai mult cu înțelegerea pragului de integrare de către decidenții politici, a dificultății procesului și a efectelor pozitive și negative generate. În această perioadă CEE, care cunoscuse o lărgire deosebită prin cuprinderea altor șase țări cu nivele apropiate de dezvoltare, a lansat în execuție Cartea Albă și Actul Unic European menite a pune bazele pieței unice interne, privită fie ca o soluție la marile probleme comerciale ale zonei, fie ca o "fortăreață" închisă pentru țările terțe. În același timp, după semnarea și încheierea unor acorduri de liber-schimb bilaterale cu Israel și Canada, SUA a lansat propunerea de creare a unei zone de liber schimb la nivel nord-american. Procesul de creare a North American Free Trade Agreement (NAFTA) cu Mexic și Canada a devenit o realitate incontestabilă cu foarte mare forță de influențare la scară globală. Vechile uniuni vamale sau zonele de liber schimb din Africa, Asia și America Latină au fost revizuite sau au fost completate cu altele noi. Noi dimensiuni ale colaborării se înregistrează în Piața Comună a Americii Centrale și în ASEAN, care își propun să devină piețe comune, prima mai devreme, cealaltă într-o perioadă mai lungă. Și în partea de sud a Americii Latine a fost creată Piața Comună a Sudului (MERCOSUR) ca o uniune vamală și chiar mai mult, într-o regiune în care existau și alte grupări regionale.
Explicația orientării către regionalizarea schimburilor comerciale, inclusiv din partea Statelor Unite, trebuie căutată într-un panel de evoluții în conduita comercială și în mecanismele instituționale la scară globală. Astfel, pot fi identificate o serie de motivații, cum ar fi:
Redefinirea raportului de forțe pe plan comercial la scară internațională, definite și prin declinul treptat în ceea ce privește dominația SUA, ceea ce a redus posibilitatea influențării semnificative de către un număr mic de țări a cadrului principal al comerțului internațional;
Numărul participanților la negocierile internaționale a devenit foarte mare (peste 130 de țări), ceea ce fac îndelungate tratativele, dificil consensul și prelungește perioada de aplicare a rezultatelor;
Caracterul protecției s-a modificat: proliferarea barierelor netarifare și paratarifare, creșterea rafinamentului cu care se aplică deplasarea spre măsuri b#%l!^+a?din noua generație (cum ar fi acordurile de comercializare ordonată, practicile de retorsiune la măsurile considerate neloiale) măresc gradul de administrare al protecției, lărgesc spațiul de negociere și complică obținerea de rezultate favorabile;
Diferențierile instituționale între state fac negocierile mai complicate;
Marele ecart dintre nivelurile de dezvoltare economică a țărilor participante la comerțul internațional scot în evidență deosebirile de opinii și imposibilitatea unui cadru principal bazat pe reguli general aplicabile;
Proliferarea comerțului intracompanii, generat de un nou tip de specializare internațională modifică mecanismele de control al aplicării respectării conduitei comerciale multilaterale.
Recenta revigorare a regionalismului, de fapt un“al trilea val” de regionalism,în continuarea celor două, dar și în contrast cu acestea, a actualizat o serie de opinii conturate în timp. Pricipiul nediscriminării, așa cum este el formulat în articolul I al GATT 1947, a continuat să fie puternic susținut ca suport al nediscriminării, instituind obligația părților să-și acorde reciproc și necondiționat clauza națiunii celei mai favorizate de la care cel mai fervent susținător al său, SUA, a derogat temeinic. Cum apreciam, una dintre singurele derogări semnificative este cuprinsă în art. XXIV al GATT. Ea permite crearea de uniuni vamale și zone de liber schimb cu condiția să nu genereze amplificarea protecționismului față de terți și sancționează reducerile preferențiale de bariere tarifare între țări membre GATT dacă acestea vor proceda la exacerbarea lor. O problemă controversată se referă la argumentele care au stat la baza acceptării sale de către majoritatea statelor participante la tratativele multilaterale. De asemenea, trebuie văzut impactul pe care această derogare instituționalizată l-a avut asupra celui de-al doilea val de regionalism. Este puțin probabil că o excepție de la principiul nediscriminării va fi mai ușor acceptată atunci când pledează pentru preferințe totale (eliminarea taxelor vamale între țări) decât atunci când este doar parțială.
Analiza pachetelor de opinii în această dispută scoate în evidență și ideea că regionalizarea este mai eficientă și produce rezultate mai bune. Un argument tipic este că, în calitate de participant la negocierile privind crearea NAFTA, Mexicul a acceptat practic toate solicitările SUA cu privire la protecția proprietății intelectuale. În țările în curs de dezvoltare circulă o povestioară care poate servi ca probă critică acestei aserțiuni. Ambasadorul Carla Hills a fost într-un turneu în America de Sud, pledând pentru virtuțile "capitulării" mexicane. La un dineu în onoarea sa la Caracas, ea a declarat: "Mexicul are acum o legislație privind protecția proprietății intelectuale de clasă mondială". În acel moment, președintele Carlos Perez se spune că s-ar fi întors spre stânga și ar fi remarcat: "Dar Mexicul nu a avut un Parlament de clasă mondială". Adevărata morală a acestei povestiri este că statele mai slabe vor fi de acord cu solicitările specifice ale statelor mai puternice, chiar dacă acestea nu sunt optime din punct de vedere al sistemului comercial global. Ca replică, totuși, aceste concesii pot fi eliminate în cazul unor negocieri globale.
CAPITOLUL III
Comertul mondial – intre regionalism si multilateralism
3.1 PRINCIPALELE CARACTERISTICI ALE COMERȚULUI INTERNAȚIONAL
Comerțul internațional este primul flux al circuitului mondial și el cuprinde mișcarea bunurilor și serviciilor dintr-o țară în alta, prin trecerea frontierelor vamale ale țării respective. Comerțul internațional are două componente: export și import. Exportul exprimă ieșirea de pe teritoriul vamal al unei țări a mărfurilor și serviciilor. Exportul a?implică încasări valutare pentru țara exportatoare. Importul se referă la intrarea pe teritoriul vamal al unei țări a bunurilor și serviciilor din alte țări și el implică un efort valutar din partea țării importatoare.
Exportul și importul desemnează, în unitatea lor, comerțul exterior al unei țări.
Comerțul internațional a cunoscut un avânt deosebit începând cu marile descoperiri geografice, când au fost atrase în circuitul mondial noi teritorii. Comerțul internațional a fost dintotdeauna o oglindă a diviziunii internaționale a muncii, exprimând foarte fidel specializarea internațională. Până în secolul trecut, fluxurile comerciale internaționale au fost dominate de comerțul cu materii prime, pe relația colonii – metropole.
Adevărata explozie a comerțului internațional a survenit după cel de-al doilea război mondial, odată cu cuceririle tehnico-științifice, dar și cu mutațiile ce au survenit în ordinea economică mondială.
Destrămarea imperiilor coloniale și cucerirea independenței de către tot mai multe state au dus implicarea în fluxurile comerciale a tot mai mulți participanți. Practic, toate țările lumii sunt astăzi angajate în circuitul economic mondial prin relații de import și de export, făcând din comerțul internațional cel mai cuprinzător flux al circuitului economic mondial.
Analiza comerțului internațional relevă câteva caracteristici generale, ce definesc acest flux:
– comerțul internațional este un flux dinamic. Valoarea exporturilor mondiale a crescut permanent, ajungând astăzi la aproape 11 000 miliarde de dolari. Ritmul de creștere al exporturilor mondiale a fost superior ritmurilor de creștere economică sau a producției manufacturate.
Evoluția principalilor indicatori la nivel mondial (creștere anuală, în %)
(World Trade Report, 2012)
Dinamismul deosebit al fluxurilor comerciale este determinat și de creșterea interdependențelor sporite din economia mondială, de faptul că schimburile comerciale reprezintă prima formă și cea mai facilă pentru țările mai puțin avansate de angrenare în circuitul economic mondial. În ultimul deceniu, avântul deosebit dat de cuceririle informaționale, de scăderea costului transporturilor, de accesul mai rapid și mai ieftin la informații, coroborat cu diminuarea tarifelor la nivel internațional au constituit tot atâtea motivații ce au contribuit la impulsionarea comerțului internațional.
Diversificarea continuă a fluxurilor comerciale internaționale. Sub imperiul progresului tehnologic, al inovației, nomenclatorul de produse s-a îmbogățit continuu, iar gradul de complexitate al produselor a crescut foarte mult. De asemenea, diversitatea comerțului poate fi exprimată și de faptul că produsele au devenit astăzi tot mai „internaționale”, la realizarea lor participând firme din diverse țări. Produsele prelucrate au început să domine comerțul exterior nu numai al țărilor dezvoltate, dar și al țărilor în dezvoltare, pe ansamblul acestora. Structura pe mărfuri a comerțului internațional reflectă această diversificare, prin ponderea foarte mare a produselor manufacturate (prelucrate) în totalul schimburilor. Peste 70% din comerțul mondial este reprezentat de produsele prelucrate, urmate de combustibili și produse minerale, produse agricole și textile. De asemenea, din gama produselor prelucrate, domină mașini și echipamente de transport, produsele chimice și farmaceutice și echipamentele electronice și de birou.
În ceea ce privește repartiția geografică a comerțului cu produse manufacturate, pot fi desprinse câteva caracteristici: țările dezvoltate apar în postura celor mi mari exporatori și importatori de produse manufacturate, fapt explicabil prin structura extreme de diversă a acestor economii, structură ce se reflectă în exporturi și importurile acestor țări, conectarea lor la economia globală extreme de puternică și dominația lor în domeniile b#%l!^+a?tehnicii și tehnologiei Țările în dezvoltare sunt mai degrabă importatori de produse prelucrate decât exportatori, cea mai clară diferență dintre exporturile și importurile de produse manufacturate fiind în cazul Orientului Mijlociu și al Africii. Dacă în ceea ce privește Orientul Mijlociu, explicația rezidă în abundența petrolului și a faptului că aceste țări si-au construit economiile (și averea) pe exportul de petrol, în cazul Africii motivația este dată de sărăcia acestor țări, de faptul că structura economiilor țărilor africane nu poate asigura un export dominat de produse prelucrate. Este de remarcat faptul că în cazul Asiei, ponderea produselor prelucrate este mai mare la export decât la import, iar această diferență poate fi explicată prin faptul că în Asia au fost delocalizate foarte multe industrii, de la cea textilă, la produse electronice și electrocasnice sau jucării. Practic, cu greu mai pot fi gasite azi produse de larg consum care să nu poarte inscripționarea made in China sau alte țări din zonă (Corea, Thailanda, etc.)
Ponderea produselor manufacturate în comerțul mondial, pe regiuni (2012)
Țările dezvoltate domină, în continuare comerțul internațional, chiar dacă țările în dezvoltare înregistrează evoluții pozitive. Primii 10 exportatori și importatori ai lumii aparțin în țărilor dezvoltate, cu excepția Chinei și totalizează peste jumătate din exporturile și importurile mondiale. Pe ansamblu, țările în dezvoltare derulează în jur de 30% din comerțul mondial, iar cea mai mare parte a acestei ponderi este realizată doar de câteva dintre țările în dezvoltare (China, Brazilia, Argentina, Mexic, țările Asiei de Sud Est, țările Orientului Mijlociu exportatoare de petrol). Restul țărilor înregistrează ponderi scăzute în comerțul mondial.
Din punct de vedere regional, cel mai mare comerciant al lumii rămâne Uniunea Europeană, care în formula sa de 25 de state, realizează aproximativ jumătate din exporturile mondiale. Urmează Asia, care împreună cu China și Japonia dețin peste o pătrime din exporturile mondiale și America de Nord, cu cca. 15%. Aceste evoluții sunt în parte rezultatul grupării în aceste regiuni a celor mai avansate țări ale lumii, care sunt cei mai mari exportatori și importatori (în cazul Europei și al Americii de Nord), în parte al dinamismului deosebit înregistrat în ultimul deceniu și jumătate de Asia, în special a Chinei, care a detronat Japonia, devenind al treilea mare comerciant al lumii, dar și datorită formării de blocuri comerciale regionale.
Înrăutățirea termenilor schimbului în defavoarea țărilor în dezvoltare, ca rezultat al evoluției divergente a prețurilor produselor cu grade diferite de prelucrare. Comerțul exterior al țărilor în dezvoltare este, în continuare, dominat de produse cu grad mai redus de prelucrare, chiar dacă, pe ansamblu, materiile prime au fost depășite de produsele prelucrate. În plus, accesul pe piețele țărilor dezvoltate este mai facil pentru produsele care încorporează mai puțină tehnologie și care, în general, sunt mai ieftine decât cele avansate din punct de vedere tehnologic. Înrăutățirea termenilor schimbului este amplificată și de perioadele de recesiune din economia mondială, când țările cele mai defavorizate sunt primele care înregistrează din plin efectele negative ale stagnării sau descreșterii economice.
Tripolizarea comerțului internațional este una dintre cele mai evidente tendințe ale acestui flux. Tripolizarea se află, însă, într-o dinamică permanentă, dacă avem în vedere faptul că acum un deceniu triada era formată din UE, SUA, Japonia, iar astăzi ea este formată de UE, SUA, China. De asemenea, și între acești lideri se poate schimba ierarhia, șansele ca China să detroneze SUA nu sunt atât de mici. Considerăm că din acest punct de vedere, precizarea cea mai corectă ar fi că din ce în ce mai mult această tripolizare vizează blocuri comerciale: UE, NAFTA, ASEAN (plus China) sunt grupările ce dețin peste trei pătrimi din exporturile mondiale.
Regionalizarea comerțului internațional, pe fondul unei instituționalizări tot mai accentuate a acestuia constituie o altă caracteristică a fluxurilor comerciale b#%l!^+a?internaționale. Tot mai multe acorduri regionale sunt negociate în cadrul OMC, iar cele existente tind să își consolideze din ce în ce mai mult poziția. UE se extinde tot mai mult, zona Asia Pacific se conturează din ce în ce mai convingător ca o viitoare putere economică, țările de pe continentul african se străduiesc să realizeze grupări funcționale, toate pe fondul unui efort susținut din partea OMC de a asigura un comerț cât mai liber.
Comerțul mondial pe grupări regionale (2009, mld. USD, World Trade Report, 2009)
Creșterea protecționismului de ordin netarifar, pe fondul diminuării protecționismului tarifar. Eforturile OMC de a reduce nivelul taxelor vamale a dat un impuls nu doar schimburilor comerciale internaționale, ci și dezvoltării de noi instrumente de protecție a economiei, care să eludeze acordurile comerciale multilaterale negociate.
Internalizarea comerțului mondial, ca urmare a activității societăților transnaționale. În contextul globalizării și al creșterii interdependențelor, rolul granițelor naționale tinde să se estompeze. În ceea ce privește corporațiile transnaționale, comerțul între filiale este comerț intrafirmă, chiar dacă aceste fluxuri presupun trecerea frontierelor naționale ale țărilor pe teritoriul cărora aceste filiale funcționează. După aprecierea unor specialiști, comerțul intrafirmă se situează în jurul valorii de 8 000 mld. USD, ceea ce reprezintă peste trei pătrimi din valoarea importurilor mondiale.
3.2 Economia mondială la confluența dintre globalizare și regionalizare
Fenomenele care marchează evoluția economiei mondiale în ultimele decenii stau sub semnul globalizării, al interdependențelor și interacțiunii. Orice s-ar întâmpla, în orice colț al lumii, are efecte mai mult sau mai puțin ample asupra întregii economii mondiale.
Procesul globalizării este de dată relativ recentă. El s-a manifestat mai ales după al doilea război mondial și a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă mai ales după anii 80, odată cu globalizarea piețelor financiare. Zonele cele mai „expuse” globalizării au cunoscut cele mai înalte creșteri. Între 1987 și 2001, ponderea în P.N.B. mondial a Americii Latine a crescut de la 4,1% la 5,7%, pentru Asia (fără Japonia), de la 8,8% la 12,2%, în timp ce pentru Africa (zona cel mai puțin atinsă de „virusul”globalizării) această pondere a scăzut de la 2,4% la 1,5%. Eficiența finanțării private în pocesul de globalizare este, de asemenea, demonstrată de fapte: investițiile în țările emergente au crescut de la 13 miliarde dolari pe an între 1981 și 1989 la o medie de 84 miliarde pe an între 1990 și 2001. În ceea ce privește Asia, dezvoltarea nu este un mit, ci o realitate. b#%l!^+a?Durata medie a vieții în Coreea de Sud, Thailanda și Malaiezia este acum de 68 de ani, față de 57 în anii „70. În aceeași perioadă, rata de alfabetizare a crescut de la 83% la 91% în aceste țări.
Viteza deosebită cu care globalizarea a cuprins întreaga lume i-a făcut pe unii specialiști să aprecieze că „… trăim transformări profunde care vor rearanja politica și economia secolului următor. Nu vor mai fi economii naționale, atunci când acest proces va fi încheiat. Tot ceea ce va mai rămâne în cadrul unor granițe vor fi oamenii, care vor compune națiunile…” . Cu alte cuvinte, tot ceea ce ține de activitatea economică va aparține unei economii globale, în care naționalul va fi foarte greu de identificat. În opinia aceluiași specialist, bunăstarea oamenilor va depinde de succesul marilor corporații și nu de succesul fiecărei națiuni.
Rolul statului, în contextul globalizării, tinde să se minimizeze. Dacă, până acum câteva decenii, el reprezenta principalul actor al relațiilor economice internaționale, regulatorul activității economice naționale, se apreciază că statul a pierdut astăzi acest rol în favoarea companiilor transnaționale.
Cu toate acestea, există și opinii conform cărora instituțiile politice ale statului rămân principala forță în modelarea economiei mondiale. Economia mondială este astăzi tot mai politizată, interdependențele dintre țări sunt tot mai mari, nu numai în plan economic, ci și politic. Efectele balanțelor de plăți, ale ratelor de schimb și ale celorlalte aspecte economice sunt resimțite în economia mondială și prin prisma implicațiilor lor politice.
Statele naționale operează la nivel internațional pe diferite stadii de putere, concurând pentru o poziție mai bună în comerțul internațional, atragerea de investiții străine, creșterea competitivității, toate acestea cu scopul maximizării bunăstării sociale.
În afară de acestea, globalizarea ridică și multe alte controverse. Volatilitatea ridicată a variabilelor pieței (rate de schimb, rate ale dobânzii, cursul titlurilor) este o consecință a globalizării. Liberalizarea piețelor (80% din piețele emergente au o totală convertibilitate a monedei, față de 37% în 1987) concomitent cu menținerea unor rate fixe de convertibilitate au încurajat speculațiile, care au condus în cele din urmă la declanșarea unor adevărate crize (vezi criza din Asia ). Alte neajunsuri ale procesului de globalizare a finanțelor le reprezintă deficitele conturilor curente, care în ultima decadă au crescut, îngreunând și mai mult îndatorarea externă, peste capacitatea de finanțare a acesteia de la bănci sau instituții multilaterale. Decalajul între nevoile de finanțare pe termen lung și resursele disponibile a început să fie acoperit de fondurile volatile pe termen scurt. După 1992, piețele emergente au devenit puternic dependente de piețele de export, mai ales ca urmare a politicilor monetare și bugetare.
Până la globalizarea finanțelor, principalele probleme ce trebuiau avute în vedere erau de natură macroeconomică: inflație, buget, comerț exterior. După anii „80, dezechilibrele ce trebuie gestionate sunt de natură microeconomică și privesc :
întărirea sectorului financiar,
evitarea excesului de ofertă financiară, care poate conduce la operațiuni speculative de anvergură, întărirea sistemului companiilor private,
evitarea dezechilibrului reformelor structurale, în sensul că o deschidere bruscă către exterior poate conduce la un puternic deficit al balanței de plăți,
modelul asiatic de dezvoltare, în special neajunsurile sale.
De altfel, specialiștii5 consideră criza din Asia și o criză a modelului asiatic de dezvoltare, de fapt a modelului japonez de dezvoltare, considerat cel mai bun până acum și anume dezvoltarea industrială orientată către export.
3.2.1 Integrarea economica a gruparilor regionale si multilaterale
Deși liberalizarea comerțului internațional, în special prin prisma acordurilor negociate în cadrul Rundei Uruguay, este un fapt de necontestat, aceasta nu a condus întotdeauna la accelerarea dezvoltării în țările mai puțin avansate. Produsele de interes la exportul țărilor în dezvoltare continuă să se confrunte cu bariere la intrarea în țările dezvoltate. Este vorba în special de produsele agricole și cele textile. Se apreciază că în comerțul cu produsele textile, restricțiile cantitative existente la exportul țărilor în dezvoltare, rezultate din acorduri nu vor fi înlăturate înainte de anul 2005. Dificultățile resimțite ca urmare a restricționării comerțului cu aceste produse, se reflectă negativ asupra unor aspecte deosebit de sensibile ale economiei acestor țări. Accesul greu al produselor agricole pe piețele țărilor dezvoltate influențează negativ agricultura acestor țări, care este și așa puțin performantă. De cealaltă parte, sectorul textilelor și confecțiilor absoarbe forță de muncă necalificată și în mare parte feminină, care este excedentară în aceste țări.
Sunt și alte aspecte care îndreptățesc țările în dezvoltare să considere că sistemul comercial actual nu susține întotdeauna în mod real dezvoltarea acestora. Ele se referă la maniera în care sunt implementate măsurile sanitare și costurile de certificare, creșterea utilizării abuzive a măsurilor antidumping în acele domenii în care țările în dezvoltare au reușit să penetreze piețele țărilor dezvoltate, gradul mult mai înaintat de liberalizare a comerțului și serviciilor pentru acele sectoare de inters pentru țările dezvoltate comparativ cu cele de inters ale țărilor în dezvoltare, dificultățile înregistrate de țările în dezvoltare în exercitarea drepturilor lor în cadrul O.M.C., etc.
Regionalismul actual este expresia ordinii economice mondiale aflată la ora redefinirilor. Tot mai multe state din diferite regiuni ale lumii și cu niveluri de dezvoltare economică diferite își reunesc eforturile pentru realizarea unei dezvoltări economice durabile.
Dezvoltarea relațiilor comerciale și cooperarea internațională, ca și intensificarea bprocesului de integrare la scară regională constituie o necesitate obiectivă, luând în considerare următoarele elemente definitorii:
– potențialul material, financiar și uman care poate fi antrenat prin cooperare în circuitul național, regional și mondial de valori;
– proximitatea geografică, cu efecte favorabile asupra raporturilor de complementaritate între dimensiunile economice, politico-diplomatice și cultural-umane, amplificate de afinitățile spirituale;
– grupările regionale preferențiale, precum și uniunile vamale și zonele de liber schimb cresc acumularea națională și regională, având efecte pozitive asupra schimburilor comerciale în cadrul grupărilor, precum și asupra locului țărilor membre în comerțul internațional.
Tendința de formare a unor blocuri regionale comerciale este determinată de acțiunea mai multor factori, atât de natură endogenă, cât și exogenă. Factorii endogeni sunt rezultatul evoluțiilor care s-au petrecut în interiorul unor țări sau grupări de țări deja constituite:
– dificultățile economice cu care s-au confruntat țările ca urmare a crizei energetice, și care a avut ca efect conștientizarea faptului că există potențial de creștere insuficient valorificat;
– opțiunile fundamentale de politică economică similare, concepția comună despre dezvoltare;
– politicile de liberalizare a comerțului întreprinse de multe țări în dezvoltare, proces care va facilita liberalizarea accentuată în vederea unei viitoare integrări cu statele industrializate.
Ca factori exogeni menționăm:
– modalitatea de acoperire a riscurilor potențiale determinate de evenimente care se petrec fie în zonă, fi în alte zone;
– încercări de a compensa, printr-o intensificare a schimburilor intragrup, eventualele pierderi datorate din îngustarea unor piețe extraregionale, ca urmare tot a unor procese integraționiste;
– dorința de stabilitate politică și de întărire a sistemelor democratice.
Formele pe care le îmbracă integrarea economică regională sunt determinate de multitudinea de relații care se stabilesc între două sau mai multe state care-și conjugă eforturile spre atingerea unui obiectiv comun. Dimensiunile unui proces integrativ sunt date, în principal, de axa verticală, cea a adâncimii gradului de integrare și cea orizontală, respectiv numărul de state membre. Grupările integraționiste existente astăzi, chiar dacă au obiective diferite sau grad de instituționalizare inegal (elemente ce caracterizează intensitatea procesului de integrare), sunt grupări deschise, ce permit aderarea de noi state, în condițiile stabilite de fiecare acord în parte. Analiza diverselor forme de integrare are în vedere în principal axa verticală, respectiv intensitatea procesului integrativ. Principalele forme de integrare, în funcție de intensitatea procesului integrativ sunt: zone de liber schimb, uniunea vamală, piața comună, uniunea economică, uniunea monetară și uniunea politică
Zona de liber schimb se compune din națiuni care au decis să elimine progresiv taxele vamale și restricțiile cantitative din calea liberei circulații a produselor originare din aceste țări și să-și promoveze politica comercială proprie față de țările terțe.
Un exemplu, în acest sens, îl constituie AELS (Asociația Europeană a Liberului Schimb) înființată prin Convenția de la Stocholm, din 4 ianuarie 1960, din care mai fac parte astăzi Norvegia, Elveția, Lichtenstein și Islanda. Alt exemplu, mai recent, este intrarea în vigoare (la 1 ianuarie 1994) a NAFTA (Acordul de Liber Schimb Nord American) semnat între Canada, SUA și Mexic.
Un nivel superior zonei de liber schimb îl reprezintă uniunea vamală. Într-o uniune vamală, statele semnatare realizează reducerea și apoi eliminarea barierelor tarifare și a restricțiilor cantitative din cale schimburilor lor comerciale și, în plus, decid înlocuirea progresivă a propriilor politici comerciale cu o politică comercială comună, care se traduce prin punerea în practică a unui tarif vamal extern comun.
MERCOSUR (Piața comună a Americii Latine) ale cărei țări membre (Argentina, Brazilia, Paraguay și Uruguay) au decis punerea în practică a unui tarif extern comun la b#%l!^+a?1 ianuarie 1995, reprezintă o ilustrare mai recentă a unei uniuni vamale.
Piața comună este superioară uniunii vamale, realizând comerțul liber cu servicii, libera circulație a persoanelor și capitalurilor și libera stabilire a resortisanților din țările partenere (libera circulație a factorilor de producție). În plus, eliminarea obstacolelor vamale din cale liberei circulații a mărfurilor, poate duce la reducerea obstacolelor netarifare, ceea ce conduce cu siguranță la armonizarea normelor tarifare și tehnice și a fiscalității indirecte asupra produselor.
Chiar dacă tratatul de la Roma din 1957 prevedea instaurarea unei piețe comune, aceasta nu s-a realizat decât prin impulsul dat prin Actul Unic European (1986).
În economia mondială există zeci de asocieri regionale, diferind între ele prin diversitatea obiectivelor sau gradul de instituționalizare. Conform datelor OMC, au fost notificate peste 200 de acorduri comerciale regionale, de tipul uniunilor vamale, zonelor de comerț liber sau alte tipuri de aranjamente preferențiale; mai mult de 150 fiind astăzi în funcțiune. Se așteaptă ca până în anul 2015, numărul acordurilor regionale negociate să crească la 320. Structura acestor acorduri este deosebit de complexă și multe țări fac astăzi parte din mai multe acorduri. În general țările mici, în dezvoltare, sunt implicate în mai multe blocuri comerciale(media fiind de 3 acorduri). Pentru aceste țări, speranțele sunt mai mari din partea regionalizării decât din partea globalizării. Trecerea de la apologia strategiei de substituire a importurilor la cea a piețelor mari regionale, care poate asigura o protecție sporită, concomitent cu un acces la un număr tot mai ridicat de consumatori constituie una din principalele motivații ale opțiunii acestor țări. Comerțul internațional constituie un factor mult mai important în cadrul dezvoltării economice pentru țările mici decât pentru țările mari. De aceea, pentru acestea, regionalizarea constituie o modalitate mai eficientă de integrare în economia globală.
Grupările integraționiste regionale sunt extrem de diferite și sub aspectul motivațiilor ce determină țările să inițieze astfel de acorduri. Impulsionarea comerțului dintre statele, cel mai adesea, vecine, accesul la o piață de desfacere mai mare sau la o sursă de aprovizionare ce poate deveni mai ieftină, compensarea deficitului sau excedentului de forță de muncă (în funcție de gradul de integrare) pot constitui câteva dintre motivațiile economice. Multe dintre țări sunt animate și de interese politice. Apartenența la o grupare integraționistă poate oferi garanții de securitate deloc de neglijat. Afinitățile culturale, istorice reprezintă, de asemenea, motivații ce pot sta la baza consolidării unor acorduri regionale. Surmontarea unor dificultăți legate de distanța dintre parteneri și dorința de a impulsiona schimburilor comerciale dintre state, ca urmare a eliminării taxelor vamale, a reprezentat o motivație pentru țările insulare, în special, în dorința acestora de a compensa cheltuielile de transport foarte ridicate ce constituie un serios obstacol în creșterea comerțului exterior.
Acordurile comerciale variază destul de mult în ceea ce privește gradul de instituționalizare. Majoritatea se bazează pe concesii comerciale reciproce, existând, în acest sens un forum pentru negocieri, dar frecvența acestora diferă de la caz la caz. Mecanismele de rezolvare a diferendelor comerciale prevăd în mod frecvent negocieri bilaterale, numai câteva aranjamente au prevăzut crearea unei instanțe multinaționale care să arbitreze în cazul apariției unui dezacord între statele membre. Multe dintre acordurile comerciale preferențiale sunt mai ambițioase în ceea ce privește angajamentele comparativ cu punerea în aplicare a prevederilor acestora.
Și din punct de vedere instituțional există deosebiri semnificative între diversele acorduri regionale. Grupările din Asia și Pacific, spre exemplu, sunt mai puțin instituționalizate decât cele din America Latină sau America de Nord. În general, gradul de instituționalizare este direct proporțional cu profunzimea integrării. Cea mai instituționalizată grupare este Uniunea Europeană, în Asia Pacific, neexistând nici o uniune vamală, nu este nevoie de o structură instituțională pentru negocierea cu alte state din afara acordului.
Grupările integraționiste regionale și subregionale apărute după cel de-al doilea război mondial au urmărit armonizarea politicilor lor economice, asigurând, în funcție de gradul de integrare, libera circulație a produselor, serviciilor, capitalurilor și a forței de muncă. Prin constituirea acestora, țările lumii și, în special, țările în dezvoltare au urmărit să-și potențeze eforturile în vederea creșterii economice susținute, să contracareze efectele relațiilor externe inechitabile și să lichideze subdezvoltarea.
Europa reprezintă exemplul cel mai semnificativ al acestui proces de regionalizare a economiilor naționale, respectiv Uniunea Europeană este cea mai avansată pe calea punerii în practică a unui aranjament de integrare regională. Succesul dobândit aici a oferit motivele imitării și copierii acestui fenomen și în alte părți ale lumii.
Primul val de regionalizare a comerțului internațional a debutat la începutul anilor ‟50 în Europa, prin crearea Comunității Europene, a continuat în Africa, din considerente de realizare a unor deziderate economice stringente sau, pur și simplu, din b#%l!^+a?rațiuni de imitare a marilor metropole, și s-a extins în America Centrală și de Sud, Asia de Sud-Est și Orientul Mijlociu. Specifică acestei perioade a fost dorința de a dinamiza schimburile intraregionale. Acest val de regionalism reprezintă începutul unui proces de mare complexitate.
Al doilea val de regionalizare a comerțului internațional a debutat la mijlocul anilor ‟80, perioadă în care SUA a devenit principalul actor. În această perioadă CEE a pus bazele pieței interne unice. În același timp, după semnarea și încheierea unor acorduri de liber schimb bilaterale cu Israel și Canada, SUA a lansat propunerea de creare a unei zone de liber schimb la nivel nord-american, concretizată în crearea NAFTA. Vechile uniuni vamale sau zonele de liber schimb din Africa, Asia și America Latină au fost revizuite sau au fost completate cu altele noi. Noi dimensiuni ale colaborării se înregistrează în Piața Comună a Americii Centrale și în ASEAN. În partea de sud a Americii Latine a fost creată Piața Comună a Sudului (MERCOSUR), într-o regiune în care existau și alte grupări integraționiste regionale.
Ultimele evenimente arată că procesele integraționiste au căpătat un nou impuls și noi dimensiuni. Lărgirea fără precedent a Uniunii Europene, eforturile susținute ale SUA de a pune bazele unei zone de liber schimb la nivelul celor două Americi constituie dovezi ale dinamismului regionalismului. Privit din perspectivă economică, procesul de integrare regională a înregistrat o dinamică ascendentă datorită, în special, a următoarelor evenimente:
creșterea posibilității obținerii de efecte de creare de comerț, creșterea rolului în negocierile internaționale și scăderea costurilor de distribuție;
incapacitatea organizațiilor internaționale, în special a Organizației Mondiale a Comerțului, de a soluționa cu succes problemele legate de liberalizarea schimburilor comerciale la nivel multilateral, ducând la reanalizarea rolului grupărilor integrative regionale în construirea unui sistem de comerț liber global.
S-a demonstrat că aranjamentele comerciale regionale sunt generatoare de deturnare13 de comerț prin instituirea unui tratament comercial preferențial între participanți, în raport cu terții. Pe de altă parte se susține ideea că aranjamentele comerciale regionale promovează ideea de comerț liber și consolidează prin aceasta conduita comercială multilaterală, cel puțin, prin două căi: pe de o parte, crearea de comerț, și pe de altă parte, adâncirea integrării contribuie atât la dinamica internă, cât și la dinamica externă a liberalizării globale.
În fine, adepții regionalismului apreciază că acesta are, mai degrabă, efecte pozitive pe termen mediu și lung, chiar dacă, pe termen scurt, apar și unele efecte negative pentru anumiți participanți. Astfel, schimburile comerciale statuate pe noi coordonate, adâncirea procesului de integrare până la stadiul de uniune economică și monetară, au făcut practic imposibile conflictele între țările participante astăzi la UE. De asemenea, Argentina și Brazilia folosesc MERCOSUR pentru a pune capăt rivalităților istorice dintre ele. Unul dintre dezideratele centrale ale APEC vizează transformarea acestei zone de liber schimb într-o ancoră de stabilitate economică și geopolitică și ca liant instituțional între posibilele diferende între China, Japonia și alte țări din regiune.
Analiza efectelor blocurilor comerciale regionale poate fi analizată și pe câteva direcții, cum ar fi:
efectele de creare de comerț. Liberalizarea schimburilor în cadrul blocului comercial regional are efecte de creare de comerț, permițând surselor de aprovizionare ieftine să le înlocuiască pe cele mai puțin eficiente. Efectele de creare de comerț sunt cu atât mai mari, iar cele de deturnare de comerț cu atât mai mici cu cât: comerțul dintre state era mai puternic înaintea constituirii blocului, partenerii au un nivel de dezvoltare mai ridicat și o economie cât mai diversificată, apropierea prețurilor produselor comercializate în interiorul grupării față de prețurile mondiale este mai mare, nivelul taxelor vamale înaintea formării grupării era mai ridicat, țările au dimensiuni mari, nivelul taxelor extragrupare este mai redus
Veniturile din taxele vamale. Reducerea sau eliminarea taxelor vamale determină dezvoltarea altor alternative (TVA) pentru a compensa reducerile încasărilor bugetare. Implicarea în astfel de acorduri implică restructurarea sistemului vamal și fiscal, ceea ce în multe cazuri presupune o armonizare a acestor sisteme între membri grupării, cu efecte benefice, dar și cu costuri pe termen scurt.
Investițiile străine directe. În general, efectele sunt benefice, pentru că acordurile comerciale regionale presupun o piață mai mare, un cadru b#%l!^+a?legislativ armonizat, elemente favorizante investițiilor.
Concurența. Blocurile comerciale regional induc o creștere a concurenței, ceea ce are efect asupra creșterii eficienței și eliminării monopolurilor. De asemenea, se crează premise pentru apariția economiilor de scară, acces liber la o piață mai mare, pentru inițierea de reforme economice, cu efecte directe asupra creșterii concurenței, pentru integrarea la nivel de firmă (așa cum s-a întâmplat în cazul NAFTA). De cealaltă parte, instituirea unor bariere pentru cei din afara grupării, are efect de reducere a concurenței.
Acordurile comerciale regionale constituie, totodată, sursă pentru numeroase controverse. Dat fiind numărul lor foarte mare, volumul semnificativ al fluxurilor comerciale care intră sub incidența lor, grupările cu caracter integraționist suscită dezbateri din ce în ce mai aprinse. Principalele aspecte aduse în discuție se concentrează pe:
– beneficiile și costurile pentru statele membre, comparativ cu promovarea globalizării și neimplicarea în acorduri regionale,
– efectele asupra statelor nemembre ale unor astfel de grupări,
– măsura în care astfel de acorduri subminează sistemul comercial multilateral creat sub egida OMC,
– măsura în care reglementările OMC cu privire la crearea și funcționarea acestor acorduri sunt adecvate situației internaționale actuale,
– diferențele în capacitatea de negociere în cadrul OMC dintre diferitele grupări cu caracter integraționist, pe de o parte și țările membre OMC și grupările regionale, pe de altă parte.
Proliferarea blocurilor comerciale regionale poate conduce la scăderea credibilității OMC, dat fiind faptul că acestea constituie derogări de la principiile liberalizării comerțului. Implicarea în acorduri regionale s-a făcut concomitent cu participarea la GATT sau OMC. Se poate pune problema care mai este rostul demersurilor organizației, din moment ce excepția devine mai puternică decât regula. În plus, nu există prevederi OMC, care să impună sancțiuni acelor blocuri regionale care nu respectă prevederile organizației în materie de impunere tarifară și netarifară. Unii specialiști consideră că riscul de a ajunge la un comerț între blocurile comerciale regionale, neinteresate de participarea la negocieri privind liberalizarea comercială globală, nu este deloc atât de îndepărtat pe cât pare. Blocurile comerciale regionale satisfac cerințele anumitor grupuri de interese, care, ajungând la o anumită suficiență, nu mai manifestă nici un fel de interes pentru liberalizare. De altfel, din țările membre OMC, doar Mongolia nu face parte din nici un acord regional, 97% din comerțul mondial este derulat de state ce sunt membre în cel puțin o grupare integraționistă (față de 70% în 1990), iar cele trei mari grupări (UE, NAFTA și APEC) dețin 70% din comerțul mondial. În plus, creșterea forței blocului în comerțul internațional poate face dificilă exercitarea vreunei presiuni în cazul în care tendința către protecționism devine evidentă.
UE promovează liberul schimb prin:
reducerea reciprocă a tarifelor externe;
acorduri economice;
acorduri asociative;
acorduri de piață reglementate pentru domeniile sensibile;
măsuri defensive în cazul unor practici comerciale neloiale;
cooperare în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului.
b#%l!^+a?
SUA sunt primul partener extracomunitar al tuturor țărilor UE, cu excepția Danemarcei și în același timp, UE este, după Canada, partenerul principal al SUA, atât în ceea ce privește importul cât și exportul.
CONCLUZII
Astăyi, strategia de comerț internațional promovată de OMC are ca și nucleu următoarele principii:
– eradicarea și combaterea discriminărilor economice
– punerea în aplicare a tratamentului națiunii celei mai favorizate și a tratamentului național;
– libera negociere și libertatea comerțului – obținută gradual, pe cale diplomatică
– abilitatea de predictibilitate – caracteristica obligatorie a acordurilor și procedurilor pentru membrii OMC, precum și asigurarea transparenței;
– promovarea concurenței loiale;
– încurajarea dezvoltării și reformei economice, vizând, în special, țările mai puțin dezvoltate și în curs de dezvoltare.
În viziunea OMC, acest sistem va aduce o serie de beneficii, cele mai importante fiind reprezentate de: rezolvarea constructivă a diferendelor, reducerea costurilor de trai, creșterea veniturilor și sporirea posibilităților de alegere în ceea ce privește bunurile/serviciile și calitatea acestora. Astfel, se păstrează ideea de multilateralism, atâta timp cat se vor respecta aceste idei și principii.
Comunicarea Comisiei din 2011, intitulată „Comerț, creștere și afaceri internaționale”, a recunoscut comerțul ca fiind unul dintre pilonii noii Strategii Europa 2020, care vizează o Uniune Europeană mai competitivă și mai eficientă din punct de vedere al utilizării resurselor. Pe lângă sublinierea necesității unei abordări coordonate privind politicile interne și externe ale UE, Strategia Europa 2020 pune un accent mai mare pe relațiile economice externe ale Uniunii, acestea constituind un catalizator pentru creșterea economică și ocuparea forței de muncă.
În comunicare, Comisia a reiterat angajamentul UE de a încheia Runda de la Doha și de a consolida OMC. Cu toate acestea, textul recunoaște, de asemenea, că negocierile multilaterale joacă în prezent un rol secundar pentru noua generație de acorduri bilaterale de liber schimb (ALS) pe care UE intenționează să le încheie în următorii ani.
Impasul în negocierile multilaterale — și în special în cadrul Rundei de negocieri de la Doha — a determinat UE să găsească metode alternative pentru a garanta accesul la piețele din țările terțe. O nouă generație de ALS — introduse pentru prima dată în 2006 — trece dincolo de reducerea tarifelor și liberalizarea comerțului cu mărfuri. După ani de negocieri intense, acordul de liber schimb cu Coreea de Sud a fost ratificat în 2011. b#%l!^+a?Negocierile cu Ucraina, Columbia, Peru, Singapore și țările din America Centrală au fost, de asemenea, finalizate. Negocierile cu membri individuali ai Asociației Națiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN) — în special Thailanda, Vietnam și Malaysia — sunt în curs de desfășurare. De asemenea, UE a deschis negocierile acordurilor de liber schimb cu SUA, India, Japonia și Canada. În total, UE are 29 de acorduri comerciale în vigoare.
Avantajele acestor acorduri sunt semnificative. Tarifele medii impuse exporturilor UE urmează să fie reduse cu aproximativ 50 %. Acordurile de liber schimb vor contribui, conform estimărilor, la creșterea economică a UE cu un plus de 2,2 % din PIB-ul UE. Finalizarea acestor acorduri poate dura, cu toate acestea, mai mulți ani.
Datele arată că UE a înregistrat rezultate bune mai ales în segmentele de piață superioare, unde cota sa pe piața globală este de aproximativ 30 % (în comparație cu 20 % pentru produsele exclusiv non-energetice). În timp ce economiile de tranziție îmbunătățesc rapid calitatea produselor pe care le produc, exporturile lor sunt încă dominate de mărfuri de piață de nivel scăzut și mediu.
Statisticile privind comerțul pot induce oarecum în eroare. În timp ce UE în ansamblul său a fost mai bine pregătită decât alți actori consacrați să reziste schimbărilor structurale prin care a trecut sistemul comercial internațional în ultimii zece ani, este încetinită însă de capacități în scădere și de lipsa investițiilor în cercetare și inovare. UE pierde treptat teren în domeniul afacerilor, pe măsură ce noi actori din țări emergente dinamice își consolidează prezența pe piețele mondiale.
Mai mult, exporturile UE au o pondere mare în țările industrializate (cum ar fi Statele Unite și Elveția), dar sunt mai puțin competitive pe piețele în creștere rapidă, mai ales în Asia. Există un risc real ca rezultatele slabe ale UE pe unele dintre cele mai dinamice piețe din lume să compromită grav și pe termen lung poziția Uniunii în comerțul internațional.
UE a fost cel mai mare importator și exportator mondial în 2013, urmată de Statele Unite și China. Comerțul UE cu mărfuri cu restul lumii a atins 3 681 400 de milioane EUR în 2013.
UE este lider mondial în comerțul cu servicii. În 2013, a înregistrat un surplus de 162 200 de milioane EUR în tranzacțiile de servicii cu restul lumii, exporturile ajungând la 754 600 de milioane EUR, iar importurile la 502 400 de milioane EUR. Comerțul cu servicii a reprezentat 24,9 % din totalul de importuri de bunuri și servicii ale UE în 2013. SUA, Asia și țările care fac parte din Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS) s-au numărat printre principalii parteneri ai UE în comerțul cu servicii. În 2013, peste două treimi din importurile (70,2 %) și exporturile (68,3 %) UE în sectorul comerțului internațional cu servicii au aparținut următoarelor trei categorii: transporturi, turism și servicii pentru întreprinderi.
b#%l!^+a?
b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Organizatia Mondiala a Comertului Intre Regionalism Si Multilateralism (ID: 143812)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.