Organizatia de Cooperare de la Shanghai

2.5.3. Organizația de Cooperare de la Shanghai

Organizația de Cooperare de la Shanghai este o organizație internațională interguvernamentală constituită la 15 iunie 2001 și alcătuită din șase state care au statutul de membru cu drepturi și obligații depline: Federația Rusă, China, Kazahstan, Kîrgîzstan, Tadjikistan și Uzbekistan. Iran, India Pakistan și Mongolia au statut de observator, statut care, în anul 2006, a fost refuzat Statelor Unite. Din iunie 2009, OCS cooperează cu Belarus și Sri Lanka, în calitate de parteneri de dialog. Putem aprecia că împreună controlează integral perimetrul Asiei Centrale.

Evoluția pozitivă a relațiilor bilaterale sino-ruse a stat la baza creării unui cadru multilateral care să eficientizeze procesul de negociere a demarcării frontierelor și al reducerii numărului de trupe și să creeze o convergență bazată pe compromis între interesele statelor. Primul pas a fost reprezentat de fondarea forumului „Shanghai Five” (1996), interfața pentru extinderea sferei dezbaterilor și promovarea încrederii reciproce între țările participante (Federația Rusă, China, Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan), în scopul reducerii tensiunilor existente încă din 1960.

În 2001, grupul va adopta, la propunerea lui Jiang Zemin, denumirea de Organizația de Cooperare de la Shanghai, transformându-se „într-un mecanisminstituționalizat pentru cooperarea multilaterală” cu un nou membru, Uzbekistan. Astfel, vor debuta și discuții având ca subiecte economia, schimburile, cultura și mediul. Apreciem că apariția și evoluția Organizației de Cooperare de la Shanghai se înscriu în logica unui parteneriat strategic, concept analizat într-o remarcabilă lucrare a doi specialiști militari români, Mircea Mureșan și Gheorghe Văduva. În opinia acestora, parteneriatul strategic reprezintă, într-o anumită măsură, o alternativă la confruntare, dar nu o exclud, ci doar recoalizează țările planetei, îndeosebi marile puteri, pentru a evita confruntarea dintre ele în competiția piețelor și resurselor.

Obiectivul major al acestor parteneriate este ” prevenirea războiului și asigurarea unui mediu de securitate care să permită, pe de o parte, gestionarea crizelor și conflictelor și oprirea extinderii lor și, pe de altă parte, realizarea unor asocieri în vederea accesului (privilegiat sau neîngrădit) la resurse, la finanțe și la piețe ”

Alături de celelalte paliere de cooperare (politică, economică, culturală, energetică, științifică și de mediu), angajarea militară în problemele păcii și războiului este foarte importantă pentru Organizație, în viziunea noastră, poate chiar o prioritate, centrată pe îngrijorările statelor membre vizavi de principalele amenințări: terorismul, separatismul și extremismul. Înainte de toate, această angajare militară nu se poate realiza într-un mod eficient dacă forțele implicate nu se antrenează corespunzător și nu sunt interoperabili inclusiv din punct de vedere lingvistic, asemeni altor organizații de acest gen cu tradiție în domeniul securității colective.

Astfel că, din 2002 până în prezent, au avut loc următoarele exerciții comune antiteroriste, în care remarcăm o desfășurare impresionantă de forțe combatante și de tehnică, capabile a fi dislocate, cel mult o săptămână, în afara granițelor, și, nu întâmplător, în diferite regiuni „calde”, în care cele trei tipuri de amenințări s-ar putea manifesta:

• China – Kîrgîzstan 2002: primul exercițiu comun antiterorist desfășurat în zona lor de graniță, în care forțe ale Armatei de Eliberare a Republicii Populare Chineze participă alături de forțe externe. A avut loc în perioada 10-11 octombrie;

• Coalition 2003: desfășurat în perioada 6-12 august, fiind implicate forțe ale Chinei, Kazahstanului, Kîrgîzstanului, Rusiei și Tadjikistanului;

• Cooperation 2006: desfășurat în trei faze: exercițiile comune China- Uzbekistan (5-9 martie), China-Kazahstan (26 august) și China-Tadjikistan ( 22-23 septembrie);

• Peace Mission 2005: 19-25 august;

• Peace Mission 2007: 9-17 august;

• Peace Mission 2009: 22-26 iulie;

Ultimele trei exerciții militare comune au fost realizate, preponderent, cu efective combatante ruso-chineze, prezența forțelor celorlalte țări membre ale OCS fiind, cel puțin din punct de vedere numeric, nesemnificativă. Oficiali ruși și chinezi au afirmat că acestea ” nu vizează o terță parte, dar demonstrează capabilitățile celor două părți de a acționa în comun împotriva diferitelor tipuri de amenințări la adresa securității, precum terorismul, separatismul și extremismul”. Mai mult, experți politici și militari au dezbătut asupra implicațiilor strategice ale parteneriatului militar ruso-chinez, inclusiv în ceea ce privește exportul de armament rusesc către China, definind aceste impresionante desfășurări de forțe și echipamente militare ca posibile reacții anti-americane, inclusiv asupra bazelor lor staționate în Asia Centrală și a scutului antirachetă, la adresa Taiwanului și Republicii Democrate Populare Nord-Coreene

În concluzie, Organizația pentru Cooperare de la Shanghai dispune de un real potențial pentru a juca un rol de sine stătător în menținerea stabilității și securității, cel puțin la nivel regional. Cooperarea militară în cadrul OCS reprezintă un pilon de bază al parteneriatului strategic dintre cele două mari puteri vecine care nu au altă șansă, în condițiile actuale, decât să-și construiască relații de bună vecinătate și să devină parteneri în construcția viitorului. Iată, deci, că dacă vom considera mai spectaculoasă angajarea Organizației în problemele războiului (realizare de exerciții militare comune, desfășurare de forțe terestre, navale și aeriene, desfășurare de forțe și operațiuni expediționare etc.), totuși, nu este mai puțin relevantă implicarea sa în problemele păcii, ce țin de cooperare economică, socială, culturală, de mediu ș.a.m.d.

2.5.4. SUA ȘI CHINA între competiție și cooperare

În cele ce urmează intenționez să analizez unul dintre cele mai importante puncte de disensiune dintre Statele Unite, cel mai puternic actor al mediului internațional a cărei activitate de la sfârșitul Războiului Rece și până în zilele noastre a fost aceea de a căuta, prin mijloace pașnice sau prin intermediul activităților violente de eliminare a terorismului, să asigure o securitate relativ crescută a mediului internațional și China, actor suveran ce prin activitatea sa de înarmare susținută, rezultată în parte din capacitatea economică în continuă creștere, amenință să destabilizeze mediul internațional. Voi face o foarte scurtă diagnoză a fenomenului de înarmare chinez pentru ca mai apoi să scot în evidență principalele puncte de disensiune generate de politica de înarmare a Chinei și felul în care acestea lovesc în Statele Unite ale Americii și implicit în mediul de securitate colectivă pe care SUA caută să îl mențină în mediul internațional.

În această ordine de idei încep prin a menționa că există oficiali americani, precum Robert Willard, șeful Comandamentului SUA din Pacific, ce susțin faptul că „ pe parcursul ultimului deceniu, China a depășit majoritatea evaluărilor serviciilor noastre de informații privind capacitățile militare ”

Statele Unite au toate motivele să se teamă de politica Beijingului de înarmare. Asta nu pentru că tehnologia militară chineză ar fi mai bună decât cea americană, ci pentru că Beijingul refuză în mod sistematic să elucideze misterul acestei curse. „ Linia oficială a Beijingului este că vrea să se poată apăra împotriva agresiunilor externe și să recupereze decalajul față de Occident ” Afirmația este una greu de crezut în condițiile în care am menționat deja mai devreme faptul că Statele Unite au o tehnologie militară ce nu poate fi egalată de vreun rival decât cel puțin peste câteva decenii.

Cu alte cuvinte, dacă statul chinez chiar are de gând să prindă America din urmă din perspectivă militară, ar trebui să fie blocată într-un spațiu ideal în care decenii întregi de acum încolo să beneficieze de aceeași rată de creștere economică, asociată cu o creștere a capacităților sale de influențare din punct de vedere diplomatic a unui spațiu internațional extins. Ori această situație este fără nici o urmă de îndoială improbabilă și nu putem bănui faptul că Beijingul nu conștientizează asta. Și chiar dacă acest lucru se va întâmpla SUA va decide să ia măsuri pentru evitarea acestei situații, caz în care trendul ascendent al Chinei ar fi în mod serios înfrânat. De altfel Statele Unite, prin aparatul lor de decizie politică vor transforma politica de îngrădire a capacităților economice chineze într-un laitmotiv administrativ, dacă ținem cont de faptul că amenințarea economică chineză devine una cu atât mai vocală cu cât China a devenit în mod oficial a doua economie a lumii.

Având în vedere desfășurarea impresionanată de forțe pe care China o are în apropierea Taiwanului putem declara fără a risca să ne hazardăm, faptul că orice fel de conflict regional pe care China îl poate declanșa și care ar leza în mod direct interesele Statelor Unite ale Americii ar începe cu o agresiune asupra Taiwanului. China are resursele necesare combaterii Taiwanului, însă nu poate să combată la această dată sprijinul pe care Taiwanul l-ar primi evident din partea Statelor Unite. Orice agresiune a Chinei în spațiul Taiwanului ar reprezenta un motiv suficient pentru ca Statele Unite să se poată implica. Orice semn de agresiune din partea Chinei ar reprezenta motiv suficient ca Statele Unite să își justifice intervenția pe scena internațională și mai mult să se bucure de legitimitate și sprijin, evitând eventuale situații neplăcute și caracterizări tendențioase ca cele îndreptate asupra ei ca urmare a intervenției din Irak. Pentru ca Statele Unite să poată rezolva problema ascensiunii puterii statului chinez pe cale militară, China va trebui să facă primul pas.

Din acest punct de vedere putem observa cum „ America ar trebui să prefere menținerea unor relații de cooperare cu toate țările asiatice și să evite o politică bazată pe prezumția de ostilitate inerentă a vreunei puteri asiatice majore atât timp cât nu posedă o demonstrație clară a acestui fapt. În acest fel, Statele Unite vor fi în postura de a-și oferi sprijinul decisiv atunci când va fi necesar cu adevărat, vor evita să inducă o stare de pasivitate celorlalte țări și nu vor intra în joc împotriva unui fals adversar” mai ales în condițiile în care China pare să caute să se apropie de Taiwan pe cale diplomatică prin utilizarea pârghiilor și a argumentelor de natură economică.

Dacă situația economică a Chinei nu se deteriorează și creșterea statutului său de putere rămâne un efort caracterizat de un trend vădit ascendent, iar dacă peste asta și politica Chinei de neangajare militară până la momentul în care să aibă capacitatea reală de a face față Statelor Unite se vor păstra, atunci Statele Unite vor avea o problemă, neputând rezolva problema chineză pe cale militară. Cum Beijingul nu dă deocamdată semne de agresiune fizică evidentă, ci doar semne de amenințare potențială, dacă doresc să adune în jurul lor sprijin internațional în gestionarea chestiunii chineze, Statele Unite vor trebui să exploateze variante alternative de acțiune în China, fie pe cale diplomatică, fie pe cale economică. De asemenea Statele Unite vor trebui să descopere variante alternative, probabil tot diplomatice, de a limita potențialul sprijin extern pe care China îl poate coaliza în jurul său. Dacă statul chinez aspiră la hegemonie atunci ne putem aștepta în mod evident la o încercare susținută a Beijingului de suscitare a unui comportament favorabil lui din partea altor state. SUA trebuie să se asigure că o astfel de activitate a Chinei nu se va desfășura cu ușurință și că statul chinez fie își va păstra actualul sprijin diplomatic, fie că actualul sprijin diplomatic va scade.

La această dată, deși nu există riscuri iminente legate de angajarea efectivelor militare chineze într-un conflict deschis, simpla politică de înarmare a Chinei are darul de a destabiliza mediul internațional de securitate. Statele Unite, ca garante ale securității colective, vor trebui așadar să descopere variante de descurajare a atitudinii chineze de înarmare păstrând în aceeași măsură în minte vie informația conform căreia lumea se îndreaptă nu atât spre consolidarea unipolarității americane cu vădite tente hegemonice ci spre o multipolaritate ce amenință hegemonia americană prin intermediul centrelor alternative de putere. Conform ultimelor estimări ale comunităților de intelligence, China pare să fie cel mai impunător astfel de centru de putere alternativă prin capacitatea sa directă de a exporta modelul său economic și prin felul în care demersul său de politică externă reușește în permanență să gnereze situații favorabile pentru decidenții politici de la Beijing.