Organizarea Structurilor Administrative In Tari ale Uniunii Europene

3. ORGANIZAREA STRUCTURILOR ADMINISTRATIVE ÎN ȚĂRI ALE UNIUNII EUROPENE

Termenul de structură provine din cuvântul latin struere, care înseamnă a construi, a clădi. Astfel, prin termenul de structură putem înțelege modalitatea de alcătuire, de construcție, de organizare a unui domeniu de activitate.

Plecând de la modul în care sunt ordonate elementele unui sistem precum și de la relațiile ce se stabilesc între acestea, în procesul de realizare a funcțiilor sistemului respectiv, teoria și practica au definit numeroase tipuri de structuri.

Din acest punct de vedere, putem spune că un sistem se poate organiza sub forma următoarelor tipuri de structuri;

structură liniară (ierarhică), ce asigură coerența în conducere;

structură funcțională, care determină pluralitatea conducerii;

structură mixtă, ce îmbină cele două tipuri de structuri și este mai răspândită în practica administrativă și economico – socială;

Cu privire la administrația publică, multitudinea autorităților administrative ale satului și

ale colectivităților locale – determină ordonarea, în vederea realizării funcțiilor pe care acestea le au, pe baza a două criterii respectiv; criteriul teritorial, căruia îi corespunde structura ierarhică și criteriul competenței materiale, căruia îi corespunde structura funcțională. Astfel, întregul sistemul administrației publice este ordonat sub forma unei structuri mixte, ierarhic – funcționale.

Criteriul teritorial – este la baza împărțirii administrației publice în autorități centrale și autorități locale, după raza teritorială în care poate acționa autoritatea publică respectivă. Ulterior, dintr-o altă perspectivă, motivarea structurii teritoriale a administrației publice o constituie colectivitatea de cetățeni pentru care acționează în interesul întregii colectivități umane existente în sistemul social global, adică la nivelul statului, în timp ce autoritățile administrației publice locale au în vedre soluționarea intereselor colectivităților locale, într-o anumită parte a teritoriului, interese care sunt armonizate cu cele generale.

Relațiile dintre aceste autorități – locale și centrale – sunt variate și exprimă fie o centralizare accentuată, fie o autonomie diferențiată. Însă, caracteristica esențială este colaborarea dintre ele. Această colaborare fiind asigurată în principal prin intermediul prefectului, autoritate a administrației publice locale creată în acest scop.

Organizarea administrativ – teritorială constituie este o problemă importantă, necesar a fi abordată în contextul studierii structurilor administrație publice. [1. p. 27]

Organizarea administrativ teritorială are ca obiectiv, creșterea eficienței activități autorităților publice, sporirea inițiativei și a operativității acestora, îmbunătățirea legăturilor dintre autoritățile centrale și locale, în special cu unitățile de bază, asigurarea unui control mai eficient și a unui sprijin competent unităților administrativ – teritoriale.[1. p. 12]

Progresul societății fiind legat de organizarea judicioasă a teritoriului și a administrației locale, care favorizează amplasarea rațională a investițiilor publice pe cuprinsul țării, dezvoltarea diferitelor zone și localități.

Organizarea administrativă a teritoriului interesează nu numai administrația publică, dar și întregul sistem de autorități și servicii publice.

O delimitare corespunzătoare a unităților – administrativ teritoriale asigură condițiile necesare pentru accesul și participarea populației la activitatea autorităților publice, pentru raționalizarea și simplificarea aparatului birocratic.

Criteriul funcțional sau al competenței materiale – stă la baza împărțirii autorităților administrației publice în autorități cu competență generală și autorități publice cu competență de specialitate, determinând o structurare a administrației publice respectiv structura funcțională a acesteia.

Activitatea administrativă a statului, dar și a colectivităților locale, cuprinde o multitudine de sarcini care se pot realiza fie printr-o singură grupare de funcționari, fie prin amenajarea mai multor grupări specializate funcțional.[ 2. p. 18]

În a două situație se realizează o distribuție funcțională, specializată, a sarcinilor autorităților administrației publice, atribuindu-li-se o competență specifică, astfel că fiecare autoritate are obiectul său de activitate. Atât doctrina, cât și legislația utilizând termenul de ramuri și domenii de activitate.

Structura pe specific de activitate – funcțională a sistemului autorităților administrației publice are o însemnătate deosebită, deoarece, în mare măsură, de modul cum este așezată această structură depinde eficiența activității acestora. De exemplu, se consideră deosebit de importantă, în această ordine de idei, problema stabilirii numărului optim, cât mai apropiat de nevoile reale, de ministere și organe centrale de specialitate ale administrației publice, cunoscut fiind faptul că un număr prea mic, cât și un număr prea mare de ministere poate crea dificultăți în capacitatea de administrare a autorităților administrației publice.[ 3. p. 78]

Structura organizatorică și funcțională a sistemului autorităților administrației publice este alcătuită prin subordonarea – din treaptă în treaptă a diverselor autorități care realizează activitatea administrativă a statului sau a colectivităților locale, față de un organ de vârf- Guvern, Consiliul de Miniștrii etc., – al puterii executive, care exercită în conformitate cu legea , administrația publică pe teritoriul țării.

3.1. Organizarea administrației publice locale în Franța

Centralizarea administrativă în Franța este una dintre cele mai pronunțate, cu vechi rădăcini în istoria țării, care s-a păstrat și accentuat în timpul lui Napoleon și continuat în toate regimurile politice ulterioare. Cu toate acestea începând din, 1970, a fost posibilă începerea descentralizării prin schimbarea orientării în sensul cedării puterii de decizie de la stat către autoritățile administrative autonome, și către deconcentrare respectiv transmiterea puterii de decizie de la departamentele centrale către cele aflate în subordine și cele locale. Acestea au fost consacrate prin reformele regionale și municipale din 1972, 1982/1983 și 1992.

Legislația anilor 1972, 1982/1983 a realizat unele reforme regionale și municipale, dar fără a afecta exercițiul unitar al puterii centrale, în modul de conducere directă și unitară a Franței și nici asupra controlului central al statului.

Administrația publică centrală directă – are o structură ierarhică condusă fiind de către președintele republicii și prim – ministru. Președintele este cel care numește pe primul ministru, iar la propunerea acestuia din urmă numește și revocă pe ceilalți miniștri.

Șeful statului este cel care numește în funcții civile și militare, prezidează ședințele Consiliului de Miniștri, semnează decretele și ordonanțele adoptate de guvern, care de regulă sunt contrasemnate de către primul ministru, și de către miniștri de resort.

Guvernul este cel acre stabilește politica națională, fiind reprezentat în teritoriu de către prefecți.

Prin reforma constituțională din 2003 și cea din 2008 s-a stabilit că unitățile administrativ teritoriale au un rol important în stabilirea politicii naționale și comunitare. Delegation a′ l′ Amenagement du Territoire et a′ Action Regionale ( DATAR) prin modificările administrației guvernamentale, din 2005 s-a trecut după 40 de ani de activitate în amenajarea teritoriului la noile situații economice.

În primă fază DATAR, era un serviciu subordonat primului ministru, care ulterior a trecut în subordinea Ministrului funcției publice, al reformei de stat și amenajarea teritoriului, urmând a se transforma ulterior în De′le′gation interministeriele a′ l′amenageame′nt et a′ la compe′titivite′ des territorires DIACT), aflat în coordonarea Ministrului de interne și al amenajării teritoriului.

Astfel, Franța prin revizuirea Constituției din 2003 și 2008 și mai ales prin legea privind libertățile și responsabilitățile locale din 13 august 2004, să descentralizeze responsabilitățile statului și modernizarea managementului public.

Statul era reprezentat în departamente de către un comisar sau împuternicit al Republicii, căruia ia luat locul prefectul. Prefecții sun numiți prin decret al Președintelui în baza hotărârii Consiliului de Miniștri la propunerea Primului Ministru și a Ministrului de interne. Prefectul reprezintă guvernul și este șeful serviciilor deconcentrate ale statului în teritoriu. Prefectul de departament unde se află capitala/ centrul de regiune acționează și ca prefect de regiune și este asistat de sub – prefecții de arondismente. Între prefectul de departament și cel de regiune nu există raporturi de subordonare în exercitarea atribuțiilor, însă după 1992, prefectul de regiune fixează pentru prefectul de departament orientarea necesară în vederea dezvoltării politicilor economice și sociale precum și direcțiile cu privire la amenajarea teritoriului.

Prefectul este reprezentantul Primului ministru și al celorlalți miniștri fiind, responsabil de ordinea publică, cu organizarea diferitelor alegeri și organizarea în caz de calamități. Are un rol important în stabilirea relațiilor contractuale, acordurilor și convențiilor care se încheie în numele statului și al colectivităților locale, precum și rol de negociator al contractelor de urbanism dintre stat și regiuni.

Administrația indirectă – funcția publică teritorială – este reprezentată de autoritățile publice teritoriale respectiv: zone de apărare civilă, regiuni, departamente, arondismente și comune care au fost constituite ca un model uniform, care nu ține cont de delimitările reale geografice, electorale sau economice. După descentralizare administrația publică locală se caracterizează prin existența a trei nivele de colectivități locale și anume: regiuni, departamente și comune.

Franța este Republică parlamentară, parlament bicameral, stat unitar descentralizat format din 26 de regiuni, 100 de departamente și 36.763 de comune.

Unitățile administrativ-teritoriale reprezintă colectivități locale, de nivel diferit, cu statut propriu ce exercită multiple atribuții expresie a autonomiei locale și a descentralizării având o natură administrativă, stabilite conform legii, și garantată constituțional (art. 72 alin. 1 și 2).

Statul, deținătorul suveranității naționale, fiind degrevat de multiple sarcini locale, își exercită supremația puterii publice prin emiterea reglementărilor legislative și executive de nivel central, obligatorii de aplicat concomitent cu exercitarea controlului juridic (administrativ și judiciar, în special) în mod curent, constant, din oficiu sau la sesizare, ori de câte ori acesta se dovedește a fi necesar, util și eficient pentru remedierea încălcărilor de lege, indiferent de autoritatea locală în culpă.

Exercitarea atribuțiilor organelor reprezentative ale comunităților locale are la bază unele principii:

– administrarea liberă, prin consilii alese, în condițiile prevăzute de lege;

– interdicția exercitării tutelei administrative a unei colectivități locale asupra alteia;

– transferul de competență sau putere normativă de la nivel central spre nivel local pentru exercitarea corespunzătoare a sferei de atribuții transmise în acest mod;

– transferarea de bunuri, persoane și servicii în competența locală însoțită de compensarea financiară pe baza cheltuielilor suportate de stat la data transmiterii acestora.

Caracteristicile structurilor administrative ale comunităților locale constau în:

a) existența consiliilor ca organe de conducere locală, cu caracter eligibil, colegial, deliberativ, reprezentativ și de conducere, alăturat cărora există un președinte executiv, respectiv primar pentru localități, persoane alese de către și din rândul membrilor organului colegial;

b) între autoritățile locale de diferite nivele nu operează principiul subordonării, dar nici între acestea, pe de o parte, și reprezentantul statului în teritoriu, pe de altă parte (tutela administrativă), ci numai principiul colaborării și subsidiarității;

c) exercitarea unor atribuții comune acestor autorități locale fie de ordin general (precum elaborarea planului de dezvoltare locală, cel de amenajarea teritoriului, sau, după caz a celui de urbanism, adoptarea bugetului, organizarea serviciilor administrative publice locale, gestionarea patrimoniului propriu, protecția mediului înconjurător, etc.), precum și a unor atribuții specifice (stare civilă, turism, etc.), are loc în funcție de nivelul organizării administrative și de particularitățile acesteia;

d) distribuția echilibrată a unor atribuții comune între stat și comunitățile locale, în funcție de natura și amploarea interesului social promovat, în care sens, de exemplu, în materie de învățământ primul are responsabilitatea organizării generale a sistemului educativ, recrutarea, gestionarea și salarizarea personalului didactic, inclusiv finanțarea învățământului universitar, în timp ce finanțarea liceelor revine regiunilor, a colegiilor revine departamentelor, iar pentru școli și grădinițe obligația revine localităților (comunelor) ;

e) reprezentarea statului în cadrul acestor entități are loc prin prefect (regiunea), comisar (împuternicit al Republicii) care a luat locul prefectului (pentru departament), respectiv primarul pentru localități prin unele atribuții speciale încredințate în acest sens;

f) prefectul își exercită autoritatea numai asupra serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și altor organe centrale constituite la nivel regional și departamental;

g) controlul administrativ general asupra actelor autorităților publice locale este numai de legalitate, nu și de oportunitate, se exercită numai ulterior activității verificate și se înfăptuiește de prefect (comisar) prin sesizarea tribunalului administrativ competent.[ 1. p. 104]

Zonele de apărare civilă – sun eșaloane specializate care au ca rol: elaborarea de măsuri non – militare de apărare și cooperare cu autoritățile militare; coordonarea mijloacelor de securitate din zonă; administrarea unui număr de mijloace ale poliției naționale și de mijloace de transmisie a ministerului de interne. Cele 7 zone de apărare au fost create în 1959 și redefinite în 2000. Acestea sunt conduse de prefecții de zone, care acționează și ca prefecți de regiune.

Regiunea – a fost recunoscută oficial prin legea 72 – 619 din iulie 1972, modificată ulterior de cel puțin 15 ori având ca fundament creșterea autonomiei locale. Astfel, regiunea devine colectivitate teritorială iar în 16 martie 1986 au avut loc primele alegeri ale consilierilor regionali cu un mandat de 6 ani. Competențele Consilierilor regionali sun legate de: administrarea bugetului, conducere personalului și a politici regionale bazată pe dezvoltarea economică si socială , amenajarea teritoriului formare profesională. În Franța sunt 26 de regiuni din care 4 în teritoriile de peste mare. Conducerea executivă a Consiliului regional se realizează de un președinte și mai mulți vicepreședinți aleși din rândurile lor, care împreună cu alți consilieri formează comisia permanentă care exercită atribuțiile curente delegate de plenul organului colegial. Prefectul regiunii reprezintă statul și este funcționar executiv al guvernului, exercitând aceeași funcție și asupra departamentului component în care își are sediul regiunea (comisar, după 1982/83, care a luat locul prefectului), având autoritate ierarhică asupra celorlalți comisari din departamentele care alcătuiesc regiunea, conducând, totodată, serviciile deconcentrate ale ministerelor constituite la nivelul regiunii.

Departamentul – a fost creat încă din 1790, modificări în structura acestuia având loc până în 1988. Acesta reprezintă eșalonul de drept comun însărcinat să conducă în ansamblu politica guvernamentală.

Organul reprezentativ și deliberativ al departamentului este reprezentat de consiliul general format din consilieri aleși prin sufragiu direct și universal, pentru un mandat de 6 ani.

Consilierii aleg din rândul lor, un președinte, ca autoritate executivă, precum și mai mulți vicepreședinți, care împreună cu alți membri aleși formează comisia permanentă care exercită și unele atribuții curente delegate de plen. Există 100 de departamente din care 4 în teritoriile de peste mare. În frunte administrației teritoriale se află prefecții.

Departamentul are ca atribuții asigurarea solidarității și echilibrării intercomunale, iar ca atribuții proprii, distincte, asigurarea unor servicii și ajutoare sociale, sanitare, a transportului școlar din afara perimetrelor comunale, realizarea programelor de dotate a localităților rurale.

Arondismentul – reprezintă un eșalon specializat în administrația de proximitate, în vârful căruia se află sub – prefectul, care este subordonat ierarhic. Există un număr de aproximativ 340 de sub – prefecți din care 13 sunt în teritoriile de peste mare.

Comunele – reprezintă nivelul de bază al administrației publice locale. Franța mai multe comune decât ansamblul partenerilor săi din Uniunea Europeană respectiv – 36. 580, la care se adaugă încă 183 aflate în teritoriile de peste mare.

Având în vedere art. 34 și 72 din Constituție, comunele sunt colectivități teritoriale care se administrează în mod liber, pin consilieri aleși în condițiile legii.

Comunele sunt conduse de către:

autoritatea deliberativă – consiliul municipal;

autoritatea executivă – primarul;

Consiliul municipal – este ales prin sufragiu universal direct, pentru 6 ani fiind un organ deliberativ. Este format din 9 consilieri în comunele inferioare cifrei de 100 de locuitori, ajungând la 69 în comunele cu mai mult de 300.000 de locuitori. În total fiind aproximativ 500.000 de consilieri municipali în toată Franța.

În alegerea consilierilor municipali există anumite reguli de neeligibilitate care vizează îndepărtarea indivizilor indezirabili, fie pentru a împiedica funcționarii cu autoritate să domine consiliul municipal, fie pentru legături de rudenie sau raporturi financiare cu o comună să nu trezească suspiciuni asupra obiectivității deciziilor.

Sunt două modalități de scrutin. Astfel, dacă comuna are sub 3500 de locuitori se utilizează scrutinul majoritar, iar dacă comuna este mai mare se utilizează scrutinul mixt în care jumătate din membrii sunt aleși prin vot majoritar iar cealaltă majoritate prin reprezentare proporțională.

Consiliul își poate organiza diverse comisii, compuse din consilieri, având profile diferite, care efectuează analize, documentații, inițiază proiecte de hotărâri, le avizează fără a avea atribuții decizionale care aparțin plenului.

Comuna are ca misiune principală organizarea urbanistică a localității și utilităților publice de detaliu.

Consiliul are ca atribuții proprii organizarea învățământului elementar, transportul școlar în perimetrul său, acordarea ajutoarelor de urgență, elaborarea planurilor de dezvoltare intercomunală.

Ca atribuții delegate de stat, stabilite sectorial prin reglementări speciale indicăm pe cele în materia stării civile, ordinii publice și cea electorală.

Municipalitatea – cuprinde primarul, pe adjuncții săi și pe consilieri. Consiliul municipal ales prin sufragiu universal odată la șase ani, alege dintre membrii săi pe primar și adjuncții lui.

Primarul – este ales din rândul consilierilor municipali și are trei misiuni diferite respectiv: agent al statului atunci când implementează legea; agent al comunei și șeful administrației comunale.

Primarul are ca atribuții proprii conducerea ședințelor consiliului, eliberarea autorizațiilor de construcție, iar ca reprezentant al statului asigură punerea în executare a legilor și hotărârilor de guvern, este ofițer de stare civilă și de poliție judiciară.

În exercitarea atribuțiilor proprii dispune de autonomie locală, dar pentru cele delegate de stat este subordonat ierarhic prefectului.

Astfel, organizarea administrativă a Franței rămâne una coerentă având în vedere că: arondismentele sunt formate dintr-un număr întreg de comune; departamentele cuprind un număr întreg de arondismente; regiunile un număr întreg de departamente iar zonele de apărare civilă un număr întreg de regiuni.

Cu toate acestea din lipsă de flexibilitate au apărut tipuri noi de unități administrative. În acest sens, menționăm corporațiile publice, care sunt entități legale supuse dreptului public cărora li s-au conferit funcții publice pentru a fi exercitate cu un grad considerabil de autonomie și a căror acțiune este supusă controlului de stat.

Cooperarea intercomunală – este un mijloc de fărâmițare a comunelor franceze. Este larg răspândită și cuprinde un număr de 17.000 de instituții publice de cooperare intercomunală. Prin Legea administrației teritoriale din 3 februarie 1992, pentru a stimula cooperarea intercomunală pe lângă cele trei instituții clasice respectiv: sindicatul, districtul și comunitatea urbană două forule noi: comunitatea de comune și comunitatea orașelor.

Sindicatul intercomunal – permite comunelor învecinate să raționalizeze costurile serviciilor cum ar fi apa și transporturile. Poate avea vocație unică (SIVU) sau vocație multiplă (SIVOM) spre mai multe competențe sau legat de un proiect global.

Există și varianta sindicatului mixt, care permite asocierea unei comune cu o regiune, cameră consulară etc. pentru SIVU dar și pentru SIVOM, finanțarea intervine prin participări ale comunelor. Poate fi fiscalizat, SIVU sau SIVOM, percepând contribuții direct de la contribuabili. La ! octombrie 1992 existau 14.449 SIVU și 2.478 SIVOM.

Districtul – asigură diferite servicii în locul comunelor și face față problemelor de echipare ale aglomerațiilor suburbane. Au fiscalitate proprie și sunt în număr de 242.

Comunitate urbană – este formată din mai multe comune de mai mult de 50.000 de locuitori și exercită un drept deplin, în locul comunelor, au competențe în materie de amenajare a teritoriului, de echipare și dezvoltare economică. Există un număr de nouă comunități urbane cu fiscalitate proprie.

Comunitatea comunelor sau orașelor – au competențe în materie economică și amenajarea teritoriului. În afară de acestea, competențele lor trebuie să acopere cel puțin unul din cele patru domenii: mediu, locuințe, drumuri, echipamente culturale, sportive și școlare, având o fiscalitate proprie.

Gradul lor de autonomie este legat de importanța resurselor proprii, printre care găsim:

fiscalitatea locală și încasările tarifare induse de gestionare serviciilor și veniturile

domeniului;

fiscalitatea locală: taxa funciară asupra terenului construit și a celui neconstruit, taxa profesională, taxa de locuire. Fiscalitatea locală reprezentând aproape jumătate din finanțare;

transferuri: dotarea globală de funcționare și dotarea globală de echipare;

împrumuturi: se apropie de 10% din resurse.[1. p. 94]

3.2. Organizarea administrație publice locale în Marea Britanie

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord are ca formă de guvernământ monarhia parlamentară (constituțională), un executiv puternic, respectiv cabinetul de miniștri condus de premier și parlamentul deținător al suveranității naționale.

Primul ministru a evoluat, de-a lungul timpului, de la rangul de ministru delegat de rege pentru a conduce ședințele cabinetului în absența monarhului, la persoana pe care monarhul trebuia să o numească obligatoriu în fruntea guvernului deoarece reprezenta liderul majorității parlamentare câștigătoare din Camera Comunelor.

În prezent cabinetul este format din aproximativ 20 de miniștri, care în marea lor majoritate, sunt și membri ai parlamentului, câțiva dintre ei făcând parte din Camera Lorzilor.

Responsabilitățile membrilor cabinetului se împart între cele două ramuri ale guvernării, ei fiind în același timp și membrii ai executivului dar și legislativului.

Prerogativele Premierului sunt bazate mai curând pe convenții, decât pe drept, și are, printre altele, următoarele atribuții:

– alcătuirea listei cabinetului;

– propune monarhului numirea sau revocarea miniștrilor;

– stabilirea și realizarea direcțiilor politice ale guvernării, aprobate de parlament;

– controlul asupra majorității parlamentare din cameră.

Executivul britanic exercită o legislație delegată de parlament în limitele împuternicirii conferite precum și procedurile prestabilite de ea, fără a putea depăși sau încălca puterile încredințate.

Sistemul executiv britanic este unul unitar, în care există un singur rând de organe centrale în cadrul cărora ministerele (departamente) pot avea funcții majore în cazul unor interese naționale generale de prim ordin (sănătate, interne, apărare, externe) sau funcții minore, mai reduse ca importanță națională (artă, vamă, informații, etc.).

În teritoriu aparatul administrativ local acționează, mai degrabă, ca agent guvernamental, chiar dacă unele zone se bucură de un anumit grad de independență regională care nu conduce, însă, la o structură de tip federal a statului.

Structura teritorială a Marii Britanii ține de tradiția istorică a principalelor sale regiuni istorice, Anglia, Țara Galilor, Scoția și Irlanda de Nord, în cadrul cărora diferă atât modul de organizare administrativ-teritorială, cât și gradul de autonomie a comunităților locale, reflectate în particularitățile reglementărilor juridice din domeniu.

Marea Britanie nu are o Constituție unitară, sistematizată și integral scrisă în care să fie prevăzută și garantată autonomia locală sau descentralizarea, așa cum întâlnim în cazul noilor constituții sau a celor revizuite din cadrul statelor europene continentale, mai ales în cadrul legilor fundamentale adoptate în ultima perioadă, din care cauză se impun unele constatări.

Parlamentul britanic stabilește sau modifică, oricând și fără nici o îngrădire constituțională, raporturile dintre puterea centrală și cea din teritoriu, recunoscând existența unei „guvernări locale”, echivalentul european al autonomiei, consacrate legal, concomitent cu dreptul de control al statului, prin intermediul administrației și a justiției, asupra actelor autorităților locale.

De asemenea, nu există o reglementare care să atribuie autorităților locale o competență generală, cadru, în problemele de interes local ale comunității ci numai împuterniciri special conferite pe anumite domenii de activitate în baza legii scrise sau a cutumei (obiceiului) locale, ori chiar a unor reglementări proprii locale în probleme de strict interes local neprevăzute în conținutul legilor, dar recunoscute de puterea centrală.

Guvernul acționează în raporturile sale cu administrația locală, numai în limitele puterilor (atribuțiilor) conferite de parlament prin lege oricând modificabilă de către legislativ. Depășirea competenței încredințate de parlament executivului central sau celui local („ultra vires”) este sancționată, printre altele , cu nevalabilitatea actului juridic administrativ emis în acest fel.

În sfârșit, cu toate aceste limitări legislative și chiar în condițiile absenței unor prevederi constituționale în materie, totuși în Marea Britanie există o reală, profundă și originală autoguvernare locală similară autonomiei locale continentale în rezolvarea problemelor de interes local de către autoritățile locale comunitățile respective.

Structura autorităților locale a fost reorganizată prin Legea guvernului local din 1972, care a intrat în vigoare în 1977, și care a operat o reducere a corpurilor locale printr-o sporire a puterilor acestora. Anglia fiind împărțită în ținuturi, iar Țara Galilor în districte. Aceste autorități locale sunt conduse de către un consiliu ales.

Acestora le este garantată autoritatea de un act al parlamentului, în plus departamentele guvernului central care exercită supraveghere administrativă, în domeniul managementului financiar. În ansamblu, corpurile care se autoguvernează au fost desemnate cu puteri administrative extrem de importante pe care le exercită cu mare autonomie. Menținerea ordinii publice este în mare măsură în grija acestor corpuri și nu în grija agentului local al guvernului central, ca în majoritatea statelor continentale. [ 1 p. 75]

O altă categorie de autoritate administrativă este reprezentată de „corporațiile publice”. Sunt responsabile de unitățile organizatorice, stabilite prin act parlamentar și investite cu datoria de a îndeplini anumite îndatoriri publice. Se comportă ca întreprinderi comerciale în industriile naționalizate, ca diferite corpuri administrând beneficiile sociale conferite de stat, sau ca organe consultative speciale sau de supraveghere. [2 p. 101]

Organizarea autorităților locale. În Anglia și Scoția cu excepția Londrei, autoritatea locală este exercitată prin intermediul:

– comitatelor (ținuturi sau departamente), la care se adaugă Londra (formată din 32 de burguri și City);

– districtelor, ca entități intermediare, la cere se adaugă districtele metropolitane (marile orașe care cunosc subdiviziuni municipale, sectoare,secții, etc.);

– parohiilor, ca entități de bază ale comunităților locale.

Cele 47 de consilii ale ținuturilor non – metropolitane erau majoritatea, foarte vechi, comitate istorice, având ca centru un oraș mai important.

Ținuturile metropolitane cuprindeau cele mai mari conurbații (6): Greater Manchester, Meseyside, West Midlande, Tyne and Wear, South Yoryshire.

În fiecare dintre aceste ținuturi metropolitane existau 36 de consilii districtuale, având populații cuprinse între 170.000 de persoane și 1.000.000 (Birmingham).

Districtele non – metropolitane sunt bun amestec de urban și rural, predominând ruralul. De remarcat este că nu toate districtele au consilii parohiale. Dacă parohia are mai puțin de 200 de electori, aceasta este opțional.

În Londra Consiliul marii Londre (GLC), acoperă o suprafață de aproape 800 de mile pătrate, cu o populație de 7 milioane de locuitori. În interiorul acestei zone se aflau 32 de burguri londoneze, la care se adaugă City –ul, acea milă pătrată care concentrează principalele instituții financiare, care ți-a menținut independența față de stat având chiar propria forță de poliție.

În vederea coordonării serviciilor din educați într-o capitală cum este Londra, a fost creată – autoritatea internă londoneză pentru educație (ILEA), considerată ca și comitet al GLC.

După 1986 a fost realizat un transfer de competențe de la consiliile ținuturilor metropolitane către consiliile districtuale metropolitane, iar în cazul Londrei, desființarea GLC a generat unele probleme fapt ce a determinat crearea unui nou comitet londonez – London Residuary Body ( LRB).

Membri LRB sunt numiți pe o durată de 5 ani, perioadă care poate fi prelungită dacă nu intervine o altă reformă în administrarea Londrei.

După toate modificările care au fost făcute, Londra este singura capitală din lume care nu are o autoritate responsabilă pentru toate serviciile și activitățile, pe care orice mare oraș este îndreptățit să le ceară.

Anglia nu cunoaște nici regiunile administrative și nici autorități regionale, dar din anul 1997 s-au creat agenții regionale de dezvoltare care nu sunt autorități decizionale.

În privința celorlalte trei regiuni istorice ele se constituie în comunități regionale care cunosc doar o singură subdiviziune administrativ-teritorială(circumscripții sau districte), au adunări legislative proprii, alese pe un mandat determinat, precum și un executiv propriu condus de un premier.

Scoția are Parlamentul scoțian, un executiv propriu condus de primul ministru, având un grad ridicat de autonomie administrativă, dispunând de departamente proprii pentru sănătate, agricultură, pescuit, etc.

După reorganizarea din 1975, autoritățile locale, ca și cele centrale, acționează prin departamente, care diferă între ele prin rangul celor care le conduc la nivel politic.

Departamentele locale sunt controlate și răspund în fața comitetelor. Aceste comitete, la nivelul întregii țării cuprind un număr de aproximativ 100.000 de consilieri aleși. Activitatea lor este temporară și nu sunt remunerați. Deosebirea dintre guvernarea centrală și cea locală se referă și la gradul de pregătire pe care îl au conducătorii departamentelor. În acest sens, secretarii permanenți sunt considerați „generaliști” în sensul că nu au o specializare anume, în timp ce majoritatea „ofițerilor locali”, sunt specialiști în diferite domenii de activitate ( inginerești, economice, etc.).

Baza financiară a guvernării locale este una nesatisfăcătoare, iar componența politică a consiliilor locale le-a adus de multe ori în conflict deschis cu autoritățile centrale. Existând de asemenea, și restricții cu privire la cheltuielile publice.

Irlanda de Nord are o adunare semiautonomă, un comitet executiv și un prim ministru.

Irlanda de Nord, are propriul Senat și Cameră a Comunelor, propriul Cabinet și un Guvernator general, are și proprii săi reprezentanți în parlamentul britanic.

Ultimele două regiuni cunosc un regim de autoguvernare regională recunoscându-lise statutul de comunități autonome, deși toate trei sunt, în egală măsură, și comunități regionale, ceea ce nu este și cazul Angliei. Totuși gradul diferit de independență regională nu conduce, în cazul Marii Britanii, la o structură de tip federal.

Toate colectivitățile locale, indiferent de existența sau nu a mai multor nivele de subdiviziuni administrativ-teritoriale, își aleg consiliile locale în mod diferit pe un mandat de 3 ani, cu reînnoirea anuală a unei treimi din consilieri, organisme care, în plenul lor, hotărăsc asupra bugetului local și a taxelor locale în acord cu legislația națională.

Consiliile pot delega unele atribuții unor comitete sau comisii, ce reflectă componența politică a consiliului sau unui funcționar public desemnat de ele.

Comitetele sau comisiile funcționează între ședințele plenului pregătind lucrările și proiectele acestuia.

Consilierii locali nu au funcții în executivul local, iar funcționarii locali nu pot desfășura activități politice și nici să candideze pentru consiliu, fiind executanții deciziilor adoptate de plenul organului colegial.

Nu există funcția de primar, ci alte funcții ca:

– „mayor”, persoana aleasă dintre consilieri care prezidează ședințele consiliului, reprezentându-l în exterior, ales pe termen de 1 an cu posibilitatea de a fi reales;

– „leader” cel care prezidează comisia de politică generală locală;

– „președinții” („chairmen” sau „chais”) care prezidează celelalte comisii;

– „șeful executivului local” („chief executive”) este un funcționar public retribuit ajutat de șefii de servicii, cu care formează echipa administrativă având atribuții paralele sau suprapuse competenței comisiilor de profil.

Chiar dacă, nu există o autoritate guvernamentală care să reprezinte statul în teritoriu, de genul prefectului cunoscut în Franța, Italia, România, etc., totuși la nivel central avem câte un secretar de stat responsabil cu relațiile dintre guvernul britanic cu regiunile respective, Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord, iar departamentele sau ministerele centrale britanice supraveghează, pe domeniul lor, activitățile autorităților similare din regiuni, exercitând și un control financiar.

Repartizarea atribuțiilor între autoritățile locale

În Anglia distingem următoarele structuri:

– consiliile de comitat au atribuții vizând ordinea publică, servicii sociale, educația, drumurile, transporturile, protecția consumatorilor, prevenirea și stingerea incendiilor, prelucrarea și depozitarea deșeurilor;

– consiliile de district au atribuții în materia fondului locativ, regimul construcțiilor, protecția sanitară și a mediului, igienă publică și salubritate, colectarea deșeurilor;

– atribuțiile comune celor două categorii vizează urbanismul, gestiunea muzeelor și parcurilor, organizarea activităților recreative, etc.;

– consiliile de parohii răspund de lotizarea terenurilor, construcții publice, amenajarea și întreținerea parcurilor, zonelor verzi, bazelor sportive, drumurilor, trotuarelor, parcărilor, iluminatului public, cimitirelor, etc.

În Țara Galilor Adunarea Națională reglementează ulterior („secundum legem”) parlamentului britanic în domenii expres încredințate precum sănătate, educație, formare profesională, preluând de la Secretariatul de stat britanic pentru Țara Galilor atribuții ce vizează telecomunicațiile, finanțele publice, ordinea publică, justiția și penitenciarele.

Consiliile de circumscripții au atribuții vizând dezvoltarea economică locală, agricultură, silvicultură, pescuit, drumuri, transporturi, urbanism, protecția consumatorului, servicii sociale, cultură, artă, sport, prevenirea și stingerea incendiilor, colectarea și procesarea deșeurilor.

În Scoția, Parlamentul poate reglementa în mod propriu (primar), cât și în baza legilor naționale în domenii similare Adunării Galeze, dar având și competența de a majora sau micșora, cu anumite procente, impozitele regiunii. Comisiile de circumscripție au atribuții asemănătoare cu cele din Țara Galilor.

În Irlanda de Nord Adunarea semiautonomă reglementează, atât în mod propriu, cât și în baza legii britanice, în domenii ca justiția, administrația locală, sănătate, educație, cultură, patrimoniu local și fond locativ. Secretarul de stat britanic pentru Irlanda de Nord poate suspenda activitatea Adunării, după caz, și are atribuții proprii privind telecomunicațiile, finanțele publice, politica de securitate, ordinea publică, justiția penală, penitenciare.

Consiliile de district au pierdut treptat atribuțiile proprii preluate de consilii de circumscripție – ca autorități ale puterii centrale începând cu anul 1973 – în domenii ca urbanism, fond locativ, drumuri principale, asistență sanitară și socială, educație,etc.

Rolul autorităților locale în exercitarea unor atribuții diferă, astfel:

– rol de reglementare, de exemplu în materia controlului – rol de reglementare și stimulare a organismelor locale și private, în domenii ca dezvoltarea economică, urbanismul, etc.;

– rol de prestator de servicii publice și de monopol asupra acestora în materii precum, salubritatea, colectarea deșeurilor, etc.

Astfel, guvernul central dorește încetarea statutului autorităților locale de furnizoare directe de servicii publice care să fie transferate unor corporații publice de genul întreprinderilor, societăților comerciale, deci societăți concurențiale care îndeplinesc sarcini publice economice, sociale, etc., administrând întreprinderi, bunuri, fonduri sau unor corpuri ce se autoguvernează, cum ar fi de exemplu, în domeniul ordinii publice locale, preluate de la agentul teritorial al guvernului.

Relațiile între autoritățile locale și controlul celor centrale.

În Anglia, toate consiliile, indiferent de nivel, au statute egale, fără relații de subordonare sau control între ele, fiind autonome pe linia competențelor exclusive, iar pentru cele paralele sau comune ori concurente (ca, de exemplu, domeniul urbanismului) au obligația să se pună de acord acționând împreună.

În Țara Galilor și Scoția, Adunarea Națională și respectiv, Parlamentul, exercită controlul de legalitate și cel financiar asupra consiliilor locale fără ca acestea să le fie subordonate.

În Irlanda de Nord cvasi inexistența atribuțiilor proprii ale consiliilor de district, conduce la inexistența oricăror raporturi cu Adunarea semiautonomă.

Controlul este exercitat în mod diferit de către puterea centrală asupra structurilor locale.

a) În cazul secretariatelor de stat create pe anumite domenii guvernul verifică, în Anglia, sectoare precum mediul, transporturile, iar în cazul celorlalte regiuni se exercită un control similar.

În cazul Irlandei de Nord, secretariatul de stat anume creat controlează circumscripțiile administrative înființate de puterea centrală în teritoriu pe anumite sectoare de activitate.

b) Miniștrii și funcționarii publici centrali, din celelalte sectoare controlează colectivitățile locale numai în baza unor împuterniciri legale exprese exercitând, după caz, sectorial, mai multe forme de verificare după cum urmează:

– controlul prealabil (anterior), prin autorizarea prealabilă a actelor emise de autoritatea locală pe anumite domenii expres prevăzute, de exemplu, în materie de împrumuturi publice;

– controlul ulterior activității verificate, în urma sesizării autorităților centrale de cetățeni vătămați prin actele organelor locale când un inspector desemnat anchetează și se pronunță în caz în cadrul unei proceduri cvasi jurisdicționale;

– controlul prin stabilirea limitelor de acțiune a autorității locale împuternicite în acest sens de către secretariatul de stat competent, de exemplu în materia impozitelor și taxelor locale.

În general, autoritățile locale acționează independent atât în exercitarea atribuțiilor proprii sau încredințate (transferate) ori recunoscute de puterea centrală, fără acordul sau avizul prealabil al autorităților naționale.

Autoritățile locale au libertatea de a încheia contracte, iar controlul financiar asupra cheltuielilor este exercitat de întregul consiliu, apoi de comisia (comitetul) pentru finanțe din cadrul acestuia împreună cu un trezorier, dar și de către un agent al guvernului central („District auditor”) care examinează toate conturile.

Rezultă că departamentele executive centrale exercită o supraveghere continuă administrativă în materia legalității actelor organelor locale, indiferent de natura publică (de autoritate) sau privată (contractuală) a acestora, și, mai ales, cu precădere în domeniul managementului financiar.

Justiția britanică de drept comun soluționează, potrivit principiilor generale de drept civil, conflictele dintre particulari și autorități, generate de actele ilegale ale organelor locale, ori conflictele dintre autoritățile locale și cele centrale privind deciziile guvernamentale ilegale, ori de câte ori se invocă depășirea competențelor proprii („ultra vires”) sau a celor delegate, încredințate organelor locale.

Practic în Marea Britanie nu există, pe deplin format ca și în Europa continentală, un drept administrativ național unitar și nici un sistem de tribunale administrative anume specializate în litigiile purtate de particulari cu executivul local sau central, pentru actele și faptele de autoritate cu caracter vătămător sau ilicit.[1 p. 57]

3.3. Organizarea administrației publice locale în Germania

Republica Federală Germania este un stat compus ca structură și o republică parlamentară sub aspectul formei de guvernământ.

Din această cauză separația puterilor în stat se realizează atât la nivel federal sau central, cât și la nivelul fiecărui land, respectiv orizontal, între legislativ, executiv și justiție, cât și pe nivel vertical între autoritățile federale precum și cele din aceeași categorie aparținând landurilor componente ale federației.

Constituția din anul 1949 (art. 20) reglementează repartizarea competențelor între autoritățile federale și landuri, acestea din urmă având acele atribuții în măsura în care ele nu au fost conferite expres puterii centrale.

Parlamentul german este alcătuit din două camere, una inferioară (Bundestag), unde electoratul este reprezentat în funcție de ponderea numerică a opțiunii politice a alegătorilor, și camera superioară (Bundesrat) în care această reprezentare, numai a landurilor care compun statul, este egală numeric.

În mod evident și landurile își au propriile parlamente locale.

Puterea executivă este exercitată pe plan central de guvernul federal condus de cancelar și alcătuit din miniștri federali; premierul fiind propus de președintele republicii și ales de camera inferioară cu majoritatea voturilor exprimate.

Cancelarul stabilește liniile directoare ale politicii guvernamentale interne și externe și își asumă responsabilitatea aplicării acesteia de către executivul condus de el.

Guvernul federal răspunde în fața cancelarului și a parlamentului, el decide și asupra divergențelor dintre miniștri care îl compun sau dintre aceștia și omologii lor din guvernele de land. Miniștrii federali sunt numiți și revocați de șeful statului la propunerea cancelarului, fiecare din ei conducând în mod autonom propriul departament și pe propria sa răspundere.

La nivelul landurilor funcționează guverne distincte conduse de un prim ministru.

În afara nivelului federal sau central de organizare, Germania mai cunoaște și următoarele nivele teritoriale:

– landurile (Länder), țări ale federației, reprezentând nivelul regional;

– arondismentul (Landkreise) – județ, departament, district, după diverse terminologii, ca

nivel intermediar;

– comuna (Gemeinden) sau localitatea (urbană ori rurală) ca nivel de bază.

Alăturat acestora, potrivit tradițiilor istorice recunoscute legislativ, Germania mai cunoaște și așa numitele orașe libere sau autonome respectiv:

– orașe stat, cu regim asemănător landurilor (Berlin, Hamburg, Bremen); – marile orașe arondisment, cu un statut specific în cadrul landurilor și de egalitate cu respectiva structură administrativ-teritorială căreia îi corespund.

Germania este o federație în care:

– landurile au preexistat istoric federației, având o suveranitate originară, înăscută, care, în urma unificării statale, s-a limitat, transferându-și unele atribuții (de exemplu, în domeniul apărării, finanțelor, politicii monetare, acelei externe, etc.), în beneficiul federației, păstrându-și unele competențe specifice și având parlament, guvern și justiție proprii;

– arondismentele și comunele au autonomie limitată la rezolvarea problemelor specifice în baza competenței atribuite de federație și land, conform Constituție federale precum și a Constituției și a codurilor proprii landului, potrivit statutelor respectivelor colectivități locale și a tradițiilor istorice locale.

Fiecare din cele trei nivele de organizare, land, arondisment și comună dispune de:

– autorități reprezentative proprii, alese de comunitate;

– autonomie proprie, distinctă și determinată ca aptitudine de a acționa în nume propriu pentru rezolvarea problemelor comunității locale respective;

– capacitate de drept public și privat care permite exercitarea în regim de putere sau de inițiativă particulară, prin acte de autoritate administrative sau contractuale emise sau încheiate în vederea realizării propriilor atribuții.

Autoritățile federale cât și landurile își pot exercita funcțiile direct prin propriile organe federale sau de land în cadrul tuturor structurilor inferioare până la nivel de arondisment sau comunal ori în mod indirect, în cazul competențelor locale exclusive, asupra cărora exercită doar un control de legalitate superior (aparținând de stat sau de land). Competențele legislative, executive și judiciare sunt riguros determinate la nivelul structurilor teritoriale și în raport cu puterea centrală.

Competența legislativă are ca subdiviziuni:

– competența proprie sau exclusivă a federației;

– competența concurentă sau comună (paralelă) a federației și a landului;

– competența proprie landului.

Competența legislativă generală deși, teoretic este atribuită landului, practic este încredințată federației, în condițiile în care, totuși, Consiliul Federal (camera superioară, Bundesrat), format din reprezentanții numeric egali ai landurilor, contribuie decisiv la elaborarea legii federale aplicate efectiv de administrația landurilor, în domenii de importanță națională precum apărarea, politica externă, finanțe, servicii publice naționale (poștă, telecomunicații, căi ferate).

Competența concurentă (comună sau paralelă) vizează justiția, asistența socială, domeniile dreptului civil, penal, muncii, iar în caz de conflict între cele două are prioritate legislația federală.

Competența proprie (exclusivă) a landurilor vizează învățământul, cultura, ordinea publică, statutul colectivităților locale și procedurile administrative.

Respectarea repartizării de atribuții și soluționarea conflictelor juridice derivând din acest domeniu revine Tribunalului Federal Constituțional.

Arondismentele și comunele au:

– caracter de colectivitate teritorială locală, dispunând de autonomie administrativă proprie, și nu de autonomie legislativă încredințată doar landului din care fac parte;

– exercită competențe executive proprii și exclusive pentru rezolvarea problemelor specifice, iar, alăturat lor, au și competențe delegate de federație sau de land;

– principiul subsidiarității, respectiv intervenția autorităților superioare în sprijinul celor inferioare, acționează ori de câte ori acestea din urmă sunt depășite economic sau financiar de amploarea unei sarcini, care nu o pot realiza integral prin efort propriu, caz în care landul intervine în sprijinul arondismentului, iar acesta din urmă în sprijinul comunelor.

Arondismentul

Acesta reprezintă o colectivitate teritorială locală intermediară între land și comună, având un statut special stabilit printr-un cod adoptat ca lege a landului și care dispune de autonomie administrativă.

Adunarea arondismentului este organul colegial, reprezentativ, aleasă pe un mandat de 5 ani prin vot universal, egal, direct și secret de către electoratul local respectiv.

Adunarea decide în toate problemele de competența arondismentului și poate delega unele atribuții președintelui ei sau unor comitete restrânse formate din membrii acesteia.

Președintele de arondisment este ales de adunare pe un mandat cuprins între 6-12 ani, având atât statutul de ales și de reprezentant local, dar și calitatea de funcționar public, fiind atât conducătorul organului colegial, cât și șef al aparatului administrativ al arondismentului.

Arondismentul desfășoară activități ce depășesc mijloacele financiare și capacitatea de gestiune a comunelor componente, având atribute de activitate publică în acest sens constând în capacitatea de a organiza, recruta și gestiona personalul administrativ, dispunând de puterea bugetară și financiară necesară, având competența de a emite reglementări juridice aplicabile întregului arondisment, precum și dreptul la sigiliu, stemă și drapel propriu.

Atribuțiile arondismentului se clasifică în:

– atribuții proprii care, la rândul lor, sunt obligatorii vizând amenajarea teritoriului și a drumurilor intercomunale, întreținerea parcurilor naturale, construirea și întreținerea spitalelor, școlilor profesionale și liceelor, asistența socială, colectarea, depozitarea și prelucrarea reziduurilor menajere și atribuții facultative precum susținerea activităților culturale, a bibliotecilor publice, bazelor sportive, promovarea turismului, în funcție de capacitatea financiară; – atribuții delegate încredințate, respectiv transferate sau preluate după caz,comunelor mai mari sau de la comunele mai mici în funcție de posibilitățile reale ale acestor comunități de a le realiza efectiv.

Aparatul administrativ al arondismentului are o alcătuire dualistă, atât ca serviciu propriu al acestei structuri, cât și ca serviciu deconcentrat al landului, fiind format din funcționari aparținând celor două entități.

Ca serviciu propriu exercită atribuțiile stabilite potrivit statutului său, iar ca serviciu al landului exercită competențe de poliție, disciplină în construcții, amenajarea drumurilor, căilor de navigație și teritoriului, iar costurile prestațiilor administrative fiind împărțite între land și arondisment.

Președintele arondismentului ca șef al adunării conduce lucrările acesteia, fără drept de vot, pregătește și execută hotărârile adoptate de plen, având drept de opoziție („veto”) împotriva celor ilegale, putând decide în domeniile conferite de lege, în cele delegate de adunare, iar în situațiile de urgență în toate domeniile de competența acesteia din urmă.

Președintele, ca șef al aparatului administrativ al arondismentului, este superior ierarhic atât propriilor funcționari locali de arondisment, cât și celor ai landului de la nivelul arondismentului răspunzând de activitatea lor.

Administrația publică locală comunală.

Administrația comunală cuprinde localitățile urbane (orașele) și cele rurale. Statutul comunei este supus principiului liberei administrări și celui al autonomiei locale ceea ce permite să decidă în nume și pe răspunderea proprie pe ansamblul problemelor locale în domenii precum dezvoltarea economică și financiară, recrutarea și gestionarea personalului propriu, adoptarea de reglementări proprii, etc.

Atribuțiile proprii exclusive pot fi:

– obligatorii în domeniul urbanismului, construcției și întreținerii școlilor primare, drumurilor locale, cimitirelor, ajutoarelor sociale; – facultative privitoare la promovarea economiei locale, infrastructura transportului local în comun, susținerea activităților sportive, culturale, distractive, a unor obiective sociale, crearea unor case de economii comunale, etc.;

Atribuțiile neexclusive pot fi:

– delegate de land în materia stării civile, evidenței populației, recensământ, control alimentar, a comerțului cu băuturi alcoolice, a alimentației publice;

– transferate de arondisment.

Comunele pot acționa ca agenți economici, în limitele legii, putând înființa întreprinderi economice pentru nevoi locale, cu caracter rentabil, vărsând în întregime tot profitul la bugetul local. Un mare număr de sarcini administrative locale au fost transmise unor particulari ca, de exemplu, în materie de transport public local, salubritate, etc., sub controlul autorităților locale, realizându-se, după caz, asociații comunale, acolo unde interesele economice și efortul financiar impun o asemenea colaborare.

În funcție de mărimea comunelor distingem:

– marile orașe, asimilate arondismentelor, având o populație de peste 100.000 de locuitori care exercită atât atribuții de arondisment cât și de comună;

– orașele mijlocii (peste 20.000 de locuitori) care exercită numai unele atribuții de arondisment, cât și atribuții proprii;

– orașele mici și satele care exercită atribuții proprii, iar alte atribuții sunt exercitate pe seama lor de către arondisment.

Comunele cunosc trei modele distincte de organizare și exercitare a conducerii administrative locale.

Modelul „consiliului” (utilizat în nord) de inspirație engleză, respectiv un organ colegial, deliberativ, ales pe un mandat de 4 ani, în mod direct de locuitorii comunei, care deține toate atribuțiile importante, alegând la rândul său, un primar onorific, dar și un director executiv numit care conduce toate serviciile administrației comunale locale.

În Saxonia există un comitet de administrație care cuprinde pe acest director și adjuncții săi, precum și un număr de consilieri comunali, care pregătește și execută hotărârile consiliului local având, totodată, și un drept de decizie în domenii limitate.

Modelul „magistratului” care presupune un consiliu ca organ colegial, deliberativ și eligibil și „magistratul” ca organ executiv restrâns, format din primar și adjuncții săi, aleși de consiliu, fiecare având atribuții proprii, cu rolul de a pregăti ședințele și proiectele de acte ale consiliului pe care le duce la îndeplinire.

Modelul „primarului” ce presupune un primar ales direct de locuitori, cu puteri importante, dublat de un consiliu comunal, organism colegial, deliberativ și eligibil prezidat de primar ca organ comunal executiv și șef al administrației locale.

Primarul conduce atât administrația locală (aparatul), cât și consiliul local, având sau nu, în funcție de legislația locală, și un drept de vot, fiind ales, de regulă, pentru un mandat de 5 ani.

Oricum, cetățenii și nivelele inferioare ale organizării administrative, au dreptul la reprezentare legală la nivel de comună, respectiv arondisment și land, prin alegeri generale și nemijlocite (directe).

Relațiile locale și controlul administrativ

Între toate nivelurile organizării administrative din Germania nu există raporturi administrative ierarhice de subordonare datorită recunoașterii autonomiei.

Controlul landului asupra arondismentului vizează atât actele emise în exercitarea atribuțiilor proprii acestei structuri cât și asupra atribuțiilor delegate de land.

Controlul asupra actelor emise în exercitarea atribuțiilor proprii este ulterior emiterii, vizează numai legalitatea actului administrativ și este înfăptuit de un organ deconcentrat subordonat direct ministrului de interne al landului.

Controlul nu este general (de fond) și nici de oportunitate, nu este sistematic ori periodic, sau din oficiu, fiind declanșat numai dacă există o sesizare privind legalitatea actelor adunării de arondisment sau a președintelui acesteia. Atribuțiile acestei forme de verificare constau în:

– dreptul de informare a autorității de control, la cererea acesteia, și obligația de furnizare a tuturor datelor solicitate în problema respectivă, existând posibilitatea organului de control de a participa la ședințele adunării de arondisment, a comitetului ei, putându-se face recomandări în cadrul acestora;

– dezaprobarea oficială a actului ilegal ceea ce poate antrena revocarea măsurii de către emitent sau, în caz de menținere a actului, organul de control poate hotărâ anularea lui, ca sancțiune coercitivă, indicându-se ce măsuri trebuie luate, inclusiv un termen rezonabil de îndeplinire;

– substituirea organului de control în atribuțiile autorității verificate, prin emiterea unui act administrativ contrar, asigurându-se punerea în executare a acestuia, inclusiv atitudinea celui verificat de conformare față de dispozițiile noului act, iar în cazul în care nu se mai pot dispune măsuri administrative asupra actelor verificate se va declanșa, după caz, controlul judecătoresc de anulare a acestora, la sesizarea autorității de control;

– numirea unui comisar, dacă autoritățile arondismentului nu mai funcționează, și care va prelua, total sau parțial, atribuțiile arondismentului, când apar blocaje sau disfuncționalității grave în activitatea executivului local, cu respectarea unor condiții strict determinate legal privind preluarea atribuțiilor;

– demiterea sau dizolvarea, după caz, a președintelui sau a adunării de arondisment, pentru încălcări deosebit de grave.

În cazul controlului exercitat asupra atribuțiilor delegate de land arondismentului verificarea poate să fie și de oportunitate, nu numai de legalitate, exercitându-se și verificarea prealabilă sau anterioară emiterii actului, nu numai ulterioară acestui moment, declanșată din oficiu sau la sesizare, concomitent cu dreptul de a emite îndrumări obligatorii de urmat de către organul supus verificării.

În cazul verificării de oportunitate asupra actelor emise în temeiul atribuțiilor delegate nu se exercită controlul judiciar declanșat de autoritatea de control în justiție.

În mod similar sau analog arondismentul exercită asupra comunelor, același gen de verificări ca și landul asupra arondismentului, președintele de arondisment exercitând controlul asupra administrației locale comunale atât în calitatea de autoritate locală cât și de reprezentant al landului.

În mod identic, privitor la atribuțiile proprii ale comunei verificarea este numai de legalitate și exclusiv ulterioară emiterii actului, iar referitor la atribuțiile delegate localității controlul mai poate fi și de oportunitate, cât și prealabil emiterii actului, indiferent că delegarea inițială s-a încredințat de land ori de arondisment.

3.4 Organizarea administrației publice locale în România