Organizarea Sportului In Romania Comunista

Organizarea sportului în România comunistă

I.1. Aspecte generale ale organizării sportului în statele socialiste.

Încă de la apariția Uniunii Sovietice, în 1917, liderii acesteia au definit sportul ca fiind în strânsă interdependență cu politica partidului, devenind o instituție politică condusă de către stat. Sportul a jucat un rol important în dezvoltarea sovietică, având un avantaj asupra literaturii, teatrului sau a altor forme culturale, prin faptul că era mai accesibil maselor și fiind mai puțin susceptibil era, cel puțin la nivel teoretic era mai puțin probabil să-i fie controlat politic conținutul și stilul, astfel a ajuns să fie declarat o parte esențială din viața tuturor cetățenilor.

Marx, Engels și Lenin. Cel puțin la nivel teoretic, sportul oferea o modalitate prin care se ajungea la crearea omului nou, contribuind atât la socializarea comunistă, cât și la dimensiunea biologică a acestuia – un om mai puternic și mai sănătos, cu performanțe mai mari în muncă. Din această perspectivă, trebuie să avut în vedere faptul că sportul din perioada comunistă era împărțit în două mari categorii: sportul de performanță și sportul de masă. Dacă prin prima categorie se urmărea achiziția de beneficii ideologice, a doua componentă avea ca principal obiectiv îmbunătățirea situației biologice a omului socialist. Ambele componente aveau în prim plan achiziția de capital ideologic și abia apoi dezvoltarea propriu-zisă a mișcării sportive.

Aflat sub responsabilitatea guvernului, sportului i-au fost stabilite explicit anumite utilități practice pentru regim. Unul dintre scopurile principale era legat de pregătirea pentru muncă și pregătirea militară a cetățenilor, pentru crearea cetățeanului model și pentru atingerea țelurilor politicii externe, așa cum este cazul Cubei, unde Fidel Castro nu a ascuns niciodată rolul politic al sportului.

Într-o zi, o să-i învingem (pe Yankey) și la baseball și atunci avantajele sportului revoluționar asupra celui capitalist vor fi demonstrate. [tr.n.]

Unul dintre cei mai importanți cercetători occidentali în domeniul sportului din Uniunea Sovietică și din Estul Europei, James Riordan, a identificat șase principale obiective ale sportului în spațiul comunist. Conform teoriei lui Riordan, prioritățile pe care sportul trebuia să le îndeplinească în statul comunist erau urmatoarele:

Construirea națiunii – cum toate statele comuniste se confruntau cu probleme legate de stabilizarea politică, economică și mai ales socială, sportul era soluția perfectă. Acesta făcea trimitere la educație, sănătate, igienă, politică și era extrem de util datorită capacității sale de a mobiliza oamenii. Sportul era ușor de înțeles și bucura publicul și practicanții. Dincolo de barierele sociale, economice, etnice, educaționale, religioase și lingvistice, sportul permitea eliberarea emoțională (în mod rezonabil) în condiții de siguranță. Faptul că era relativ ieftin îl făcea ușor de adaptat pentru a sprijini obiectivele sociale de sănătate și bunăstare.

Integrarea – acest obiectiv se afla în strânsă legătură cu construirea națiunii. Având în vedere că autoritățiile socialiste doreau o construcție cât mai solidă a statului și se confruntau cu o populație multinațională, s-a încercat integrarea acestora și promovarea unui patriotism care să transcendă granițele etnice.

Apărarea – din moment ce multe regimuri comuniste s-au născut în război și au trăit sub amenințarea constantă a războiului, a terorismului și a subversiunii, nu este de mirare că apărarea a reprezentat o prioritate. Sportul a fost, de multe ori, în subordinea rolului de pregătire militară a populației, fapt care a dus la o militarizare a fenomenului. Rolul militar în sport a fost în continuare sporit de controlul centralizat al dezvoltării acestuia. În multe state comuniste mișcarea sportivă a reprezentat responsabilitatea organizațiilor militare și paramilitare, toate statele comuniste având un program național de pregătire fizică orientat către apărare și muncă. De asemenea, au existat numeroase cluburi ale armatei și ale forțelor de securitate.

Sănătate și igienă – sportul a reprezentat o modalitate eficientă, ieftină și rapidă de a ridica standardele de sănătate și, în același timp, a fost un canal de educație pentru igienă și alimentație. Noul curent a purtat numele de cultură fizică și a fost considerat de autoritățiile sovietice drept unul dintre instrumentele cele mai potrivite și eficiente pentru punerea în aplicare a politicilor sociale. Astfel, la locurile de muncă exista un regim terapeutic de gimnastică. Acesta a fost introdus cu intenția de a stimula productivitatea, prin reducerea absenteismului produs de boli și accidente, reducerea oboselii și răspândirea normelor de igienă în rândul muncitorilor. Acest sistem de sănătate, orientat spre sport (cultură fizică) a fost fie impus, fie adoptat de către fiecare stat care a luat drumul comunismului.

Politici sociale – există mai multe moduri în care sportul a fost folosit ca politică socială, de la combaterea alcoolismului, a prostituției la îndepărtarea tinerilor de religie și până la emanciparea femeilor. În zone multietnice această politică a fost folosită foarte frecvent (în special în zonele musulmane, unde femeile, conform normelor tradiționale, erau supuse bărbatului), emanciparea femeilor fiind considerată a fi una dintre cele mai importante realizări ale sovieticilor în acest domeniu.

Recunoașterea internațională și prestigiul – pentru toate tinerele state comuniste care încearcau să își creeze o imagine de națiuni respectate și recunoscute, sportul le putea oferi o oportunitate unică de a fi în lumina reflectoarelor. Marile state comuniste Rusia și China reușeau să obțină victorii de prestigiu în fața statelor capitaliste, mult avansate din punct de vedere economic, deși acest lucru se întâmpla în competițiile sportive, generând astfel un transferul de putere politică prin sport.

Majoritatea statelor căutau stabilitate pe plan intern și status pe plan extern, iar sportul a fost una dintre modalitățile prin care aceste aspirații putea fi atinse. Odată cu începuturile regimului comunist în Rusia, sportul a fost aservit regimului. După primul război mondial, Uniunea Sovietică a făcut un efort considerabil pentru dezvoltarea unor activități de relaxare, pentru îmbunătățirea condiției fizice a soldaților și muncitorilor, iar sportul și programele de educație fizică reprezentau o soluție. Într-un mod similar, participarea în competițiile sportive internaționale de elită a devenit un semn al puterii naționale, iar într-un regim obsedat de cuantificare și comparație, competițiile internaționale păreau să ofere o bază echitabilă pentru comparațiile măsurabile ale succesului național prin valorificarea resurselor populației – o soluție politică care s-a dovedit irezistibilă chiar și pentru mentalitatea stalinistă total ostilă formelor capitaliste de internaționalism.

În anii `20 și la începutul anilor `30 s-au pus bazele sistemului sportiv sovietic prin înființarea cluburilor sportive ale forțelor armate și de securitate. Acestea dominau competițiile interne, în special datorită resurselor financiare la care aveau acces. Pe lângă această categorie, în 1935 guvernul sovietic a luat decizia creării societăților sportive bazate pe sindicate (Spartak pentru gulerele albe, Lokomotiv pentru căile ferate, Torpedo pentru industria auto etc.).

Într-o primă fază, Uniunea Sovietică a pus accentul pe dezvoltatea sportului de masă, acest lucru datorându-se într-o oarecare măsură și izolării internaționale în care s-a găsit noul stat după primul război mondial.

Astfel, noua cultură fizică sovietică își propunea să crească productivitatea muncii, să pregătească muncitorii pentru apărarea statului și să inducă populației obiceiuri de grup, igienă și disciplină. Pentru atingerea acestor scopuri regimul și educatorii fizici au creat o structură vastă și diversificată care combina gimnastica la locul de muncă, exerciții corective, jocuri, concursuri și excursii. Individualismul, vânătorii de recorduri și mediul competitiv erau vicii care trebuiau descurajate în această perioadă.

Odată cu comuniștii au început să depună eforturi pentru a-și dezvolta acest palier. Pentru a reuși acest lucru, au început să aducă occidentali și au trimis oameni la specializare în Europa. Pe măsura evoluției, sportivii sovietici au fost înscriși la diverse competiții internaționale, unde s-a încercat înfrângerea performerilor occidentali (se urmăreau în special competițiile cu deținatori de recorduri). Chiar Stalin a încurajat competiția împotriva occidentalilor: Concurăm cu burghezii din punct de vedere economic, politic și nu fără succes. Concurăm oriunde este posibil. De ce să nu concurăm și în sport?. Această practică, de alegere și participare, în special la competițiile în care aveau șanse reale de reușită, avea să fie utilizată în mod frecvent.

Importanța sportului în politica externă sovietică a oscilat de-a lungul anilor, reflectând atât schimbările din politica internă, cât și din cea externă, dar și rapiditatea cu care acestea s-au produs. În condițiile în care sportul din statele comuniste era centralizat și pe deplin integrat în sistemul politic, James Riordan în lucrarea sa, Sport Under Communism identifică cinci direcții ale sportului în politica externă sovietică:

a. promovarea relațiilor cu statele prosovietice și grupurilor posibil simpatizante și de subminare a autorității burgheze și social-democrate;

b. promovarea de relații de bună vecinătate cu statele riverane URSS, pentru motive strategice și pentru a demonstra progresul înregistrat de popoarele înrudite în socialism;

c. atingerea supremației mondiale pe plan sportiv, în special la Jocurile Olimpice, cu interesul expres de a se consolida poziția Uniunii Sovietice și a comunismului în străinătate;

d. menținerea și consolidarea unității blocului sovietic;

e. câștigarea de sprijin pentru U.R.S.S. și pentru politicile sale în rândul statelor în curs de dezvoltare din Asia, Africa și America Latină.

Pe baza acestor direcții, Uniunea Sovietică a început să-și folosească sportul în plan internațional. Astfel, odată cu sfârșitul războiului și împărțirea Europei Centrale și de Est în sfere de influență între marii învingătorii, s-a început impunerea modelelor politice, economice și sociale în statele protejate. Astfel de impuneri nu s-au limitat doar la domeniile enumerate, ci s-au extins și în sport. Începând cu 1945 cele mai multe state socialiste au preluat, în mod voit sau nu, modelul sovietic. Programul de pregătire sovietic a fost adoptat chiar și de state cu o lungă tradiție sportivă, așa cum este cazul Germaniei, Ungariei ori Cehoslovaciei.

În această perioadă, în statele satelit ale Uniunii Sovietice au apărut, după model sovietic, cluburile sportive ale armatei (Steaua, TSKA, Vorwarts, Honved, Legia, Dukla) și ale forțelor de securitate (Dinamo, MTK, Gwardia, Levski). Aceste cluburi monopolizau atât resursele financiare ale statului, cât și resursa umană.

În 1958, la Moscova se forma un comitet sportiv al prieteniei armatelor (S.C.F.A.), format din toate statele membre ale Tratatului de la Varșovia, plus China, Coreea de Nord și Vietnamul de Nord, dar fără Iugoslavia. Scopul S.C.F.A. era acela de a întări prietenia între armate, îmbunătățirea calității pregătirii fizice și sportive în rândul militarilor și de a populariza realizările sportive ale armatei. Anual, se organiza un campionat format din aproximativ 15 cluburi ale armatei sau forțelor de securitate, un hibrid între olimpiadă și sporturi paramilitare. l izică) a fost fie impusetingainear pentru crearea Omului nou SOpa sia la intarirea caracterului, la dezvoltarea morala

Debutul statelor comuniste la Jocurile Olimpice a avut loc în 1952, la Helsinky, unde au avut rezultate bune, obținând 29% din medalii. Liderii sovietici aveau să observ posibilitățiile oferite de succesul sportiv pe plan internațional și s-au folosit de utilizarea acestuia pentru creșterea prestigiului național și a publicității regimului lor politic. Astfel, s-a accentuat din ce în ce mai mult succesul la Olimpiade: în 1976 blocul comunist a câștigat mai mult de jumătate dintre medalii (57%), iar în 1988 a ajuns la recordul de 64% din totalul medaliilor.

La scurt timp după debutul la Olimpiadă, Uniunea Sovietică avea să cucerească la ediția de iarnă a jocurilor din 1956 mai multe medalii decât oricare alt stat participant. Acesta a fost începutul supremației olimpice a Uniunii Sovietice care a fost secondată în general de Republica Democrată Germană (cu două excepții: Jocurile Olimpice din 1968, când Uniunea Sovietică s-a clasat pe locul II, după Statele Unite, și Olimpiada din 1984, când majoritatea statelor comuniste au boicotat Jocurile).

Succesul de care s-a bucurat Uniunea Sovietică pe plan sportiv avea la bază o structură organizațională bine pusă la punct, deciziile importante din domeniul educației fizice fiind gestionate centralizat de către Ministerul Educației, alături de Comitetul de Educație Fizică și Sport din URSS. Vorbim astfel despre un structură centralizată piramidal în care deciziile luate în forurile superioare se propagau pe scara ierarhică până la baza sistemului.

Dezvoltarea sistemului sportiv din Uniunea Sovietică a avut la bază doi piloni esențiali: programul sportiv adresat maselor denumit Gata pentru muncă și apărare, înființat în 1937 (GTO – Gotov k trudu i oborone), precum și introducerea unei grile uniforme de clasificare și acordare de ranguri, titluri și categorii care viza în special sportul de elită.

Introducerea în 1937 a sistemului uniform de clasificare urmărea o mai bună monitorizare a performanțelor sportivilor profesioniti și acoperea 56 de ramuri sportive unde existau delimitari foarte clare între diferitele grade/titluri acordate sportivilor la finalul fiecărui ciclu olimpic. Existența acestui model nu era suficientă însă, sportul de performanță fiind completat de către sportul adresat publicului larg, chiar dacă acest lucru avea să se întâmple în mod impus și centralizat. Apariția programului GTO (Gata pentru muncă și apărare) evidențiază interesul sovietic pentru sportul de masă. Prin intermediul acestui program se încuraja practicarea zilnică a sportului și se urmărea o bună pregătire fizică a populației pentru apărarea militară și civică. Totodată, se încerca și îmbunătățirea igienei personale. Având în vedere faptul că acest program se adresa intervalului de vârstă cuprins între 10 și 60 de ani, liderii sovietici au gândit și un program de pregătire pentru GTO intitulat Fii pregătit pentru muncă și apărare.

Alături de programele descrise mai sus un rol foarte important în dezvoltarea sportului în Uniunea Sovitetică l-a avut sistemul de învățământ, unde educația fizică era obligatorie pentru clasele 1-10 și avea câte două cursuri pe săptamână a câte 45 de minute, fiind materia cu cel mai mare numar de ore după limba maternă și matematică. În cadrul aceleiași structuri educaționale putem observa și diverse competiții școlare dintre care cea mai importantă ar fi Jocurile Școlii URSS. Elevii care se evidențiau în cadrul competițiilor sportive sau în timpul orelor aveau posibilitatea de a urma cursurile școlilor speciale, unde beneficiau de pregătire alături de antrenori profesioniști, făceau sport 6 zile/săptămână, iar toate cheltuielile erau suportate de către stat. Pe lângă aceste școli speciale (unde accesul tinerilor se făcea destul de greu și era condiționat pe lângă talent de deținerea titlului/rangului de Junior 1 pentru sportul ales, acordat pe baza criteriilor din grila unică de clasificare), existau și anumite școli sportive unde copii și tinerii aveau posibilitatea să se antreneze gratuit după-amiaza. În 1974 existau mai mult de 4.600 de astfel de școli în URSS, în cadrul lor fiind implicați peste 1,6 milioane de copii cu vârsta cuprinsă între 9-14 ani.

Comuniștii doreau să evidențieze mereu în public caracterul predominant al sportului de masă în fața celui elitist, profesionist. De fiecare dată când avea ocazia, regimul accentua câteva elemente definitorii pentru sistemul sportiv sovietic:

practicarea regulată a sportului de către milioane de activiști;

majoritatea studenților și elevilor posedau un GTO (Gotov k trudu i oborone – Gata pentru muncă și apărare), obținut în urma programului național de pregătire fizică;

milioane de oameni (mai exact 1/3 din populație) luau parte la spartakiadele organizate o data la patru ani;

cea mai mare partea a muncitorilor făceau norma zilnică de gimnastică de producție la locul de muncă.

Însă, conform anchetei jurnalistice a lui O. Dimitrieva din perioada de început a liberalizăririi politice și de exprimare, aceste raportări erau false și aveau scopul de a frapa. În realitate, doar 8% dintre bărbăți și 2% dintre femei făceau sport cu regularitate.

La sfârșitul anilor `80, glasnostul a reprezentat un moment de răscruce pentru sistemul sportiv comunist. S-au putut observa o liberalizare a fenomenului, încercări de descentralizare, de promovare a sportului pentru toți și trecerea acestuia sub federații independente. Mișcarea de reformare ainițiată China, la începutul anilor `80, când s-a putut constata o deschidere a țării spre capitaliste, de plăcere și relaxare. În același timp a început să se acorde mai multă atenție grupurilor și sporturilor neglijate până atunci, așa cum ar fi sportul pentru persoanele cu handicap, ori jocurile populare ale națiunilor minoritare. Măsuri asemănătoare au început să fie aplicate după martie 1985 în Uniunea Sovietică și Europa Centrală și de Est.

Cetățenii Uniunii Sovietice trebuiau să aibă o dublă raportare la realitate și la situația sportului. Astfel, într-o scrisoare trimisă de un tânăr ziarului Yunost, acesta spune: Ne-am obișnuit să trăim o viață dublă pentru că mulți dintre idolii noștrii făceau la fel. Condamnam sportul vestic, profesionist și eram mândri de campionii noștri amatori, luam de bună credința că ei se pregăteau timp de 6-7 ore pe zi, după muncă sau școală. Dar toată lumea știa că majoritatea sportivilor nu merseseră niciodată la muncă sau la facultate și că își întâlneau colegii de muncă sau de facultate doar în ziua de salariu. [tr.n.] Această situație se întâlnea în toate statele blocului comunist, care doreau să evidențieze faptul că sportivii comuniști erau amatori. Jurnalistul sportiv Ovidiu Ioanițoaia descrie această situație astfel: era un profesionism deghizat și blocul răsăritean făcea un tam-tam că sportivii nu trăiesc din sport și că ei au niște profesii, ceea ce este fals. Sportivii noștri erau profesioniști de facto și amatori de iure, asta fără îndoială. Ei făceau sport și din asta și trăiau, dar lucrurile erau prezentate în mod intenționat fals.

După al doilea război mondial, modelul sovietic s-a impus în Europa Centrală și de Est, Uniunea Sovietică fiind cel mai de succes stat din istoria competițiilor internaționale. Cu toate acestea, nu se poate vorbi despre un singur sistem sportiv comunist, ci despre asemănări structurale ale sportului socialist. Impactul sovietic a fost destul de mare inclusiv în partea occidentală a Europei, dovada cea mai elocventă fiind reprezentată de alegerea Moscovei pentru găzduirea Jocurilor Olimpice din 1980.

Statele comuniste au conștientizat avantajul acumulării de succes din sport și în consecință au depus eforturi considerabile pentru a-și îmbunătăți performanțele. Semnalul succesului statelor comuniste în confruntările olimpice a fost văzut ca un mijloc eficient de a demonstra posibilitățiile dezvoltării socialiste, câștigând astfel o bătălie din războiul ideologic cu Occidentul.

Totodată, odată cu dispariția imperiilor coloniale și începutul competiției Est-Vest pentru sfera de influență asupra statelor lumii a treia, autoritățile comuniste au început să le acorde sprijin pentru a se dezvolta și pentru a adopta modelul socialist. Sprijinul a venit atât pentru dezvoltarea economică, socială, culturală, cât și pentru dezvoltarea în plan sportiv. Asistența sportivă lua forma trimiterii de specialiști și antrenori, dar și construirea de baze sportive.

U.R.S.S. aloca anual cel puțin 2,5 milioane de ruble pentru programe de ajutorare sportivă în Asia, Africa și America Latină (mai mult decât oricare alt stat al lumii). În anii `80 antrenorii sovietici ajunseseră să lucreze cu echipe naționale din peste 30 de state în curs de dezvoltare. În cele mai sărace state ale blocului comunist (Cuba, Coreea de Nord și Mongolia), investițiile în sportul de elită s-au făcut în mod distorsionat, în defavoarea celorlalte elemente importante ale societății: educație, sănătate, alimentație, locuințe, bunuri de consum și chiar față de sportul de masă. În aceste cazuri, accentul s-a pus pe sportul elitist, în defavoarea sportului de masă.

O serie de state din lumea a treia priveau țările comuniste și în special U.R.S.S. ca fiind campionii cauzei lor în arena sportivă. Din punctul de vedere al sovieticilor, acest lucru a permis angajarea sportului pentru integrarea societăților socialiste, care să le unească politic și instituțional, și de a consolida poziția de avangardă a Uniunii Sovietice. Judecând după rapiditatea și amploarea operațiunilor pentru promovarea sportului în dezvoltarea națiunilor, liderii comuniști au privit sportul ca pe o importantă armă în bătălia pentru mințile oamenilor.

Unul dintre cele mai puternice exemple de transformare a sistemului sportiv după cel de-al doilea război mondial este reprezentat de Republica Democrată Germană. În cazul RDG putem vorbi despre un teritoriu în care sportul avea o tradiție veche și atinsese un anumit grad de maturitate până la izbucnirea războiului. Sportul cunoscuse deja recunoașterea internațională, dar liderii comuniști au ales să rupă legăturile cu vechiul sistem sportiv, pe care îl considerau nazist, și totodată să ofere posibilitatea afirmării tinerilor. Pentru început, aceste măsuri au generat un oarecare decalaj față de restul statelor și în special față de Republica Federală Germană.

În scurta sa existență ca stat, Republica Germană Democrată a reușit să pună bazele unuia dintre cele mai eficiente sisteme sportive din lume. Construirea acestui sistem complex a început imediat după cel de-al doilea război mondial, când a intrat sub sfera de a Uniunii Sovietice. Dacă începuturile sportului est-german se găsesc în a doua jumătate a deceniului cinci, maturitatea este atinsă după douăzeci de ani, când RDG-ului i se acordă dreptul de a participa la Jocurile Olimpice organizate Mexico City în 1968. De la această ediție a Jocurilor până la cea din 1988, Germania de Est a obținut 519 medalii în comparație cu cele 774 ale Uniunii Sovietice și 624 ale Statelor Unite ale Americii. Relaționat la populația acestora, RDG avea de 10 ori mai multe medalii/locuitor decât Uniunea Sovietică și aproximativ de 13 ori mai multe decât SUA.

În analiza sportului din Germania de Est trebuie avută în vedere marea rivalitate RDG-RFG și faptul că până în 1968 cele două state au concurat în cadrul Jocurilor Olimpice cu un lot comun, sub steagul cercurilor olimpice și având ca imn Simfonia a 9-a a lui Bethoveen. Din cauza neînțelegerilor dintre cele două state au existat cazuri când trialele pentru lotul comun s-au desfășurat în zone mai mult sau mai puțin neutre, așa cum a fost cazul desemnării echipei pentru Olimpiada din 1964, când majoritatea concursurile de selecție au avut loc în Suedia și Cehoslovacia. În contextul acestor tensiuni, pe lângă scopul general al sportului din statele comuniste de a-și demonstra superioritatea în fața ccidentului, Republica Democrată Germană urmărea și scopul particular de a-și subordona și pe plan sportiv țara soră de la vest. Prin intermediul sportului, RDG urmărea și soluționarea unor probleme de legitimare și recunoaștere internațională.

Organizarea sistemului sportiv est-german era asemănătoare celui din Uniunea Sovietică datorită sprijinului pe care guvernul sovietic l-a acordat dezvoltării sportului din RDG. Era vorba despre o structură centralizată în care statul controla totul prin diferitele organizații create pentru a supraveghea dezvoltarea sportului în direcția dorită. În acest sens, în 1946, Comitetul Central de Cultură al Partidului Socialist Est-German (SED – Sozialistische Einheitspartei Deutschland) a decis instituirea unei forme puternice de control asupra organizării mișcării sportive. Unul din principalele motive care au dus la această decizie a fost reprezentat de teama că simpatizanții sportului ar fi fost împărțiți în facțiuni politice, religioase și astfel s-ar fi îndepărtat de la principiile socialiste.

Sportul nu ar mai trebui împărțit în cetățeni, sportivi-muncitori, sau organizații și cluburi religioase. Toți sportivii (de orice convingere politică și/sau religioasă) trebuie să îmbrățișeze mișcarea sportivă a oamenilor… Sportul va deveni în curând un punct colectiv de întâlnire pentru tineri… din nou, forțele reacționare vor încerca să folosească sportul pentru a atrage tinerii de partea lor, pentru a-i distrage de la o gândire pozitivă și socială. [tr.n.]

Din punct de vedere al structurii de conducere, sistemul sportiv est-german avea o structură piramidală asemănătoare celui sovietic, unde forurile centrale erau sub directa supraveghere a guvernului, și era dependent de alocările bugetare ale statului (1% din bugetul RDG mergea către sport, aproximativ 660 milioane de dolari anual). Diferitele organizații care aveau atribuții în sport sau în domeniile conexe, așa cum e cazul medicinei sportive, erau subordonate unei organizații centrale – Comitetul de Stat pentru Cultură Fizică și Sport, înființat în 1952 tocmai pentru o mai bună gestionare a activității sportive.

În ceea ce privește activitatea sportivă propriu-zisă, sistemul era foarte bine organizat iar metodele științifice erau parte componentă din selecția, pregătirea și recuperarea sportivilor. Selecția și sistemul de pregătire era destul de asemănător cu cel din Uniunea Sovietică. Această structură organizațională cuprindea pe lângă orele de educție fizică din școlile normale și școli sportive și de elită unde accesul se făcea destul de greu. Aproximativ 2000 de tineri erau invitați anual să urmeze cusurile acestor instituții unde beneficiau de metode și condiții de pregătire profesioniste, iar majoritea cheltuielilor erau suportate de către stat.

Partea cea mai interesantă în ceea ce privește sistemul sportiv est-german o reprezintă modalitatea de selecție a tinerilor sportivi. Copiii erau urmăriți de la cele mai mici vârste, la grădiniță orele de educație fizică fiind obligatorii. Activitatea continua în școala primară, unde apăreau teste anuale pentru descoperirea talentelor în anumite sporturi. Ca și în cazul tinerilor cu potențial din URSS, și în RDG existau școli speciale sportive.

În selecția sportivilor se foloseau metode științifice, iar un rol foarte important îl ocupa medicina sportivă, tinerii fiind supuși la diverse teste medicale înainte de a fi selectați și repartizați către un anumit sport mai potrivit constituției lor fizice. Odată cu apariția unor practici de folosire a substanțelor ilegale, s-au introdus în procesul de selecție și teste pentru ficat. Aceste teste au fost introduse tocmai pentru a vedea dacă organismul sportivului făcea față unor astfel de stimulente, dăunătoare mai ales ficatului.

Totodată, sportul din RDG beneficia și de o importantă instituție academică de model sovietic, la Leipzigmetode de antrenament.

Odată cu evidențierea Germaniei Democrate pe scena sportivă intrnațională, Leipzigul a devenit un centru important pentru antrenorii străni care doreau să se perfecționeze. Anual, erau primite mii de solicitari din partea străinilor pentru a studia metodele de antrenament și unele aspecte ale medicinei sportive. RDG a acordat posibilitatea străinilor să studieze la Leipzig, însă din motive de securite accesul era limitat. Est-germanii erau atenți inclusiv cu proprii sportivi și era indicat să aibă cât mai puține rude în străinătate (în special în RFG) tocmai pentru a nu se afla metodele de antrenament.

Dreptul la sport al cetățenilor est-germani era garantat prin constituție, dar acest lucru nu reprezenta decât o noțiune teoretică pentru că, în practică, statul era interesat în special de sportul de performanță, asta deși în societățile comuniste nu trebuia să existe sport profesionist. Trebuia să existe doar sportivi amatori care practicau sportul de plăcere. În realitate, și în Germania de Est, ca și în Uniunea Sovietică, sportivii erau profesioniști, subvenționați de către stat și primeau recompense materiale pentru succesele obținute. În 1988, în mod oficial, 3,6 milioane de persoane (aprox. 21% din populația RDG) erau membre ale unuia dintre cele 17.651 de cluburi sportive, plătind o taxă lunară de membru echivalentă cu 1 dolar.

În concluzie, Republica Democrată Germană reprezintă un exemplu de stat comunist în care accentul a fost pus în special pe sportul de performanță, tocmai din nevoia de recunoaștere internațională, dar și pentru a-și demonstra superioritatea față de Republica Federală Germană. În continuare voi face o scurtă prezentare a unui caz diametral opus și în care sportul de masă a avut un rol mai important în cadrul statului comunist decât sportul profesionist: China.

După cel de-al doilea război mondial, China a , la fel cum s-a întâmplat și cu restul statelor unde comunismul se instalase pe cale pașnică sau forțată. chinezun caracter tradițional, dar sovietic, iar sportul trebuia să devină o parte a noului sport mondial. O analiză a istoriei dezvoltării sportului modern în China evidențiază faptul că sportul a fost în dese rânduri conectat cu ideologia politică.

Sportul trebuia să aibă un rol unificator și progresist, care să contribuie la acțiunile comuniste care luptau împotriva sistemului feudalist și imperialist al occidentalilor. Astfel, în primii ani de existență ai noii republicii populare s-a adoptat sistemul sovietic. Influența sovietică a fost evidentă în crearea instituției culturii fizice, în finanțarea sportului de către guvern și a controlului acestuia, apariția cluburilor forțelor armate și pregătirea continuă a atleților profesioniști cu titlul de amatori.

Asemenea lui Stalin, Mao nu avea o afinitate specială pentru sport, dar a observat posibilitățile pe care sportul i le oferea și de care avea să se folosească. Din punctul său de vedere era mai importantă partea de educație fizică și igienă decât aspectele competitive vestice. În articolele sale timpurii care fac mențiuni despre sport, acesta accentua naționalismul și spiritul militar. Aceste aspecte aveau să fie evidențiate și de faptul că încă de la crearea Repulicii Chineze, în 1911, poporul chinez a trăit sub amenințarea directă și constantă a războiului civil. În aceste condiții, nu este surprinzătoare orientarea activităților sportive pentru apărarea statului și întărirea naționalismului. De asemenea, trebuie avută în vedere și diversitatea statului chinez, un stat întins pe un teritoriu vast, cu o populație diversificată, unde particularitățile regionale și chiar locale sunt foarte proeminete.

În 1953, aflat la al II-lea Congres Național al (varianta chineză a UTC-ului), Mao afirma: Acum trebuie să fim siguri că toată lumea, inclusiv muncitorii, țăranii, studenții și cadrele pot să fie în formă. [tr.n.] Chiar dacă nu avea afinități speciale pentru sport, Mao a realizat importanța acestuia și chiar poziționa cultura fizică înaintea culturii mentale.

Cultura fizică e complementară virtuții și înțelepciunii. În termeni de prioritate, corpul este cel care deține cunoaștere, iar cunoșterea este conectată cu virtutea. Astfel, atenția ar trebui să fie îndreptattă către nevoile fizice al copilului, fiind timp mai târziu pentru cultivarea moralității și a înțelepciunii. [tr.n.]

În același timp, comuniștii chinezi vedeau sistemul sportiv occidental, în special pe cel american, ca pe o formă de dominare a claselor neaccesibilă maselor. Chinezii priveau sportul prin prisma culturii fizice de masă, care trebuia să fie accesibilă în toate colțurile țării și pentru toate categoriile sociale. Această viziune este în mod evident o influență a comunismului de tip sovietic, care în aceea perioadă era singura variantă pentru noul stat socialist.

Sportul maoist s-a dezvoltat sub influența unei ideologii specifice, fiind o îmbinare între naționalismul chinez și revoluția comunistă. Spre deosebire de Uniunea Sovietică sau alte state comuniste influențate de modelul sovietic, China lui Mao nu s-a folosit de sport ca o unealtă competitivă cu scopul de a învinge statele capitaliste. Sloganul acelei perioade era prietenia prima, competiția a doua.

La începutul anilor `80, China a început însă să-și orienteze treptat politica sportivă spre ,sportul comercial, de relaxare și de petrecere a timpului liber.unealtă care trebuia să servească prestigiului național.

Sistemul sportiv de factură sovietică reprezenta, în teorie, o variantă ideală în care sportul de masă și cel de performanță trebuiau să fie complementare și accesibile întregii populați. În practică avem însă de-a face cu un sistem în care accentul cădea în special pe una dintre cele două ramuri, iar schimbarea accentelor se făcea în funcție de interesele regimului.

I.2. Cadrul instituțional al sportului în România comunistă.

În toate regimurile de tip comunist sportul a avut un rol important în cadrul statului. Sistemul sportiv comunist din România se încadrează în acest tipar și este un exponat important al utilizării sale politice, iar autoritățile de la București au reușit o foarte bună dezvoltare și valorificare a fenomenului. Prin investițiile importante făcute atât în sportul de performanță, cât și în cel de masă, acestea aveau să contribuie la reușite sportive notabile, politizate ulterior de către regim prin atribuirea de conotații ideologice, sociale și economice.

Organizat după modelul sovietic, sportul românesc era centralizat și coordonat în totalitate de către stat. La preluarea puterii, noul regim a modificat fundamental mișcarea sportivă românească, negând și blamând vechea organizare. Regimul burghezo-moșieresc era acuzat oficial că restricționase accesul oamenilor la sport, fiind doar un apanaj al elitelor și conducătorilor. În retorica de partid, statul comunist a redat poporului un drept cuvenit, acela de a face sport. Totodată, importanța pe care regimul comunist de la București a acordat-o sportului este într-o oarecare măsură recunoscută și prin apariția sportului și a educației fizice în textul primei constituții comuniste. În Constituția din 1948, la Titlul III. Drepturi și îndatoriri fundamentale ale cetățenilor, sportului îi este recunoscut aportul atât pentru partea de recreere și petrecere a timpului liber, cât și pentru partea de sănătate.

Organizarea concretă a sportului românesc în perioada comunistă a început în septembrie 1944 prin apariția unei organizații înființate de către Partidul Comunist, cu scopul de a se ocupa de mișcarea sportivă din România. Este vorba despre Organizația Sportului Popular (OSP), inițial nerecunoscută de către stat. Prin Decretul nr. 725 din 7 martie 1946 organul oficial de conducere al sportului românesc, Uniunea Federațiilor de Sport din România, era desființat, iar Organizația Sportului Popular a fost nominalizată ca organ de stat ce funcționa pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri, devenind astfel forul central de decizie în plan sportiv prin Legea nr. 135 din 9 martie 1946. Susținută politic, Organizația Sportului Popular a reușit la nici măcar doi ani de la înființare să înlocuiască un organism de tradiție în sportul românesc, marcând astfel începutul oficial al coordonării sportului de către stat.

Noul organ responsabil de domeniul sportului a început colaborarea cu diferite organizații sportive constituite după 1944. Prin aceste colaborări se urmăreau dezvoltarea sportului de masă, lărgirea bazei de recrutare pentru loturile naționale, precum și integrarea anumitor segmente ale populației în mișcarea sportivă (în special femeile și persoanele din zonele rurale, mai ales în contextul în care România era în continuare un stat cu un puternic caracter agrar). Totuși, acest nou organism a dispărut relativ repede, iar în locul său a apărut Comitetul pentru Cultură Fizică și Sport (CCFS), de pe lângă Consiliul de Miniștri, prin Decretul nr. 329 din 6 august 1949. Acest nou organ de conducere reprezintă, practic, prima reorganizare a forului de administrare al sportului românesc. CCFS era condus de un președinte împreună cu patru vicepreședinți numiți prin hotărârea Consiliului de Miniștri, precum și din 12 – 18 membri, numiți tot prin hotărârea Consiliului de Miniștri, la propunerea președintelui Comitetului.

Conform Decretului de înființare a Comitetului pentru Cultură Fizică și Sport, acesta avea următoarele atribuții:

a) Stabilește normele și ia măsurile necesare desvoltării culturii fizice și sportului în Republica Populară Română în vederea promovării și răspândirii lor în masele muncitorilor, țăranilor, muncitori și tineretului studios;

b) Conduce și controlează activitatea tuturor organizațiilor de cultură fizică și sport;

c) Coordonează activitatea organizațiilor de masă și instituțiilor publice, privind cultura fizică și sportul;

d) Studiază, stabilește și aplică pe baza cercetărilor științifice, luând exemplu și folosind experiența sportului sovietic, metodele noi de predare și practicare a culturii fizice și a sportului în vederea însușiri tehnicei sportive cele mai avansate și realizării culturii fizice înaintate;

e) În colaborare cu Ministerul Învățământului Public stabilește programele de cultură fizică și sport și controlează aplicarea lor în toate instituțiile de învățământ de orice grad;

f) Organizează, îndrumează și controlează învățământul tehnic sportiv de toate gradele, luând măsuri pentru recrutarea, formarea și utilizarea rațională a cadrelor necesare culturii fizice și sportului precum și pentru ridicarea nivelului ideologic al acestor cadre și al sportivilor de frunte;

g) Stimulează și supraveghează ridicarea permanentă a noilor cadre sportive în rândurile masei de tineret și se îngrijeste îndeaproape de pregătirea lor pentru a putea face față cu succes întrecerilor la care vor participa echipele reprezentative ale Republicii Populare Române;

h) Ia măsuri pentru desvoltarea rețelei de terenuri, instalațiuni și amenajări sportive, stabilește normele de construire a lor, controlează și coordonează utilizarea lor;

i) Stabilește cantitatea și felul materialelor și echipamentelor sportive necesare scopului urmărit de Comitet; le supune spre examinare Comisiunii de Stat a Planificării și spre aprobare Consiliului de Miniștri; supraveghează producerea și repartizarea rațională a materialelor și echipamentelor sportive primite;

j) Îndrumează presa sportivă, editeaza cărți, broșuri, îndreptare, buletine, almanahuri și alte publicații în legătură cu problemele de cultura fizică și sport și își dă avizul asupra publicațiilor având acest caracter editate de alte organizații sau instituții;

k) Organizează, în colaborare cu Ministerul Sănătății, asistența medicală necesară sportivilor;

l) Acordă distincțiuni sportive pentru activitatea în domeniul culturii fizice și al sportului și stabilește calificarea sportivilor și a instructorilor de orice grad;

m) Stabilește și menține legăturile sportive cu străinătatea și reprezintă prin delegații săi interesele Republicii Populare Române în chestiunile sportive, în forurile și în conferințele internaționale de specialitate.

Din atribuțiile CCFS-ului se poate observa influența a Uniunii Sovietice printr-un sistem de organizare similar, dar și prin menționarea oficială a Uniunii Sovietice ca model de bună practică. Totodată, prin atribuțiile normale pe care o astfel de organizație ar fi trebuit să le aibă (coordonarea activităților sportive la nivel național, acordarea de distincții și recompense, asigurarea bazei materiale etc.) ceea ce iese în evidență este faptul că în cadrul Comitetului trebuia să acorde o atenție sporită sportului de masă, nivelului ideologic al sportivilor și antrenorilor. De asemenea, avea în subordine presa sportivă și îndruma întreaga producție de carte și materiale de promovare care vizau activitățile fizice.

După această primă reorganizare, au mai existat două momente în care instituția centrală de conducere a sportului românesc a fost restructurată. Astfel, prin hotărârea Comitetului Central al PMR și a Consiliului de Miniștri din 2 iulie 1957 cu privire la reorganizarea mișcării de cultură fizică și sport din România, Comitetul pentru Cultură Fizică și Sport se transforma în Uniunea pentru Cultură Fizică și Sport (UCFS). Această reorganizare venea pe fondul nemulțumirilor generate de către activitatea CCFS-ului care neglijase mișcarea sportivă de masă, fiind un sistem depășit din punct de vedere organizațional. Hotărârea de reorganizare a mișcării sportive prevedea ca începând cu data de 2 iulie 1957 activitatea CCFS să înceteze treptat. S-au înființat colective sportive organizate la locurile de muncă (pe întreprinderi, instituții, cooperative meșteșugărești, școli, Stațiuni de Mașini și Tractoare, Gospodării Agricole de Stat și cămine culturale). În cadrul acestora trebuiau să existe secții de sport prin care să se faciliteze participarea la competițiile sportive cu caracter intern orășenesc, regional sau republican. Se legifera și apariția cluburilor sportive care trebuiau să se ocupe de sportul de performanță, iar acestea puteau fi sindicale, studențești, militare, cooperatiste, sătești etc. La baza organizării acestor cluburi stătea principiul teritorial sau al funcționării pe lângă întreprinderi mari.

Tot prin același decret se legifera și activitatea sportivă pentru copii și tineret care se făcea în coordonare cu organizațiile de pionieri, Ministerul Învățământului și Culturii și Uniunea Tineretului Muncitor. De asemenea, este înființată Asociația Turismul Popular cu scopul de a dezvolta activitatea de turism și excursii. Ziarele Sportul Popular și Uj Sport, împreună cu revistele Cultură Fizică și Sport și Stadion, deveneau publicații ale UCFS. Restul publicațiilor specializate pe un anumit sport (Fotbal, Șah etc.) intrau în subordinea federațiilor de specialitate (subordonate oricum UCFS-ului). În același timp, împreună cu Ministerul de Finanțe, se încerca îmbunătățirea bazei materiale sportive prin aplicarea unor măsuri menite să scadă costurile de producție/import pentru materiale sportive și scăderea impozitului pentru activitățile sportive organizate de UCFS.

Toate aceste măsuriîntăresc controlul statului asupra sportului și totodată să demonstreze importanța pe care regimul de la București o acorda mișcării sportive. În aceeași ordine de idei, în 1967 a avut loc o nouă reorganizare a structurii de conducere a mișcării sportive românești și venea în urma lucrărilor Conferinței pe țară a mișcării sportive din 28-29 iulie 1967, unde se subliniase importanța educației fizice și a sportului în întărirea sănătății, în sporirea capacităților fizice și intelectuale ale populației și în dezvoltarea armonioasă fizică și morală a tineretului.

Odată cu această reorganizare s-a realizat încă o transformare a denumirii instituției din Uniunea pentru Cultură Fizică și Sport în Consiliul pentru Educație Fizică și Sport, iar educația fizică și sportul deveneau activități de interes național. Prin această schimbare a denumirii se poate vedea însă și o oarecare detașare de influență sovietică, prin înlocuirea termenului de cultură fizică (concept sovietic) cu cel de educație fizică. Este vorba despre o revenire, cel puțin la nivel declarativ, la un termen consacrat în România dinaintea celui de-al doilea război mondial.

Fie că se numea UCFS sau CNEFS, instiuția avea atribuții și responsabilități asemănătoare în practică, singura diferență concretă fiind de denumire și perioadă. În zona comunistă, sportul era delimitat clar în sport de masă și de performanță, dar mai existau și alte entități ale statului și ale societății care trebuiau să se preocupe de bunul mers al sportului. În acest sens, pot fi amintite sindicatele, UTC-ul, ministerele învățământului și sănătății, Oficiul Național de Turism, ministerele apărării și de interne, organizațiile de pionieri sau Uniunea Cooperativelor Agricole și Meșteșugărești.

În Protocolul nr. 24 al ședinței Comitetului Exercutiv al CC al PCR, din data de 20 iunie 1967, se aproba referatul care cuprindea propunerile privind îmbunătățirea activității de educație fizică și sport. Prin acest referat se clarifica rolul sportului pentru statul comunist și se făceau propuneri pentru îmbunătățirea educației fizice și a sportului. Astfel, sportul avea drept principale scopuri întărirea sănătății, dezvoltarea fizică armonioasă și recrearea fizică și psihică, iar publicul țintă era reprezentat de oamenii muncii, de la orașe și sate – în special tinerii. În același document se accentuează importanța educației fizice și a sportului din școli, pentru formarea sănătoasă a tinerelor generații într-un mod multilateral. Totodată, se încerca implicarea unui număr cât mai mare de elevi și studenți în activități sportive prin organizarea de diferite competiții și concursuri.

Prin același document se acorda o importanță deosebită și oamenilor din întreprinderi și instituții, care pe lângă activitățile organizate de forurile competiționale (diferite concursuri, cupe și competiții locale, insigna de polisportiv) se recomanda și practicarea altor activități sportive care să-i ajute în recreerea fizică și psihică. Pentru acest lucru trebuia făcută o propagandă întreținută, căci avea că principal scop întărirea sănătății. Locuitorii din mediul rural desfășurau astfel de activități, dar cu mențiunea că acestea urmau să fie organizate în special în zilele de sărbătoare, tocmai pentu a nu perturba munca în agricultură.

Pe lângă sportul de masă, din școli și instituțiile statului, s-a reglementat și sportul de performanță care avea ca principale obiective progresul continuu în toate ramurile sportive, lichidarea rămânerii în urmă a unor sporturi, în vederea obținerii de rezultate valoroase în competițiile internaționale. Se încerca o îmbunătățire a calității celor care ar trebui să-i instruiască pe sportivi, iar în acest sens a fost înființată, pe lângă Institutul de Cultură Fizică, o școală de antrenori care să pregătească sportivi de o calitate superioară. Este menționată și cercetarea științifică pentru creșterea șanselor de succes ale sportivilor, printr-o susținută activitate științifică.

Unul dintre cele mai importante aspecte ale acestui document este reprezent de munca de propagandă și educare. Prin încercarea sistemului de a educa sportivii în vederea creșterii conștiinței patriotice și cetățenești, se dorea practic o schimbare de mentalitate și o îndoctrinare a acestora. Se urmărea eliminarea practicilor abuzive și indisciplinei din rândurile sportivilor de performanță. Tot la acest capitol intră și directiva privind îmbunătățirea presei sportive, creșterea combativității și spiritului critic al acesteia pentru combaterea deschisă și competentă a problemelor. Pentru atingerea acestui scop se avea în vedere întărirea redacției cu cadre bine pregătite. În acest sistem de propagandă și educare, pe lângă organele statului în administrarea cărora intra sportul, presa avea cel mai important rol.

Începând cu 1965 s-a încercat o diferențiere în ceea ce privește sportul și responsabilii acestuia. Sportul de performanță trebuia să fie în responsabilitatea CNEFS (Consiliul Național Educație Fizică și Sport), iar sportul de masă intra în atribuția UTC-ului, sindicatelor, organizațiilor de pionieri, asociaților sportive, Ministerului Învățământului și Ministerului Sănătății. De cele mai multe ori, conducătorii sistemului sportiv nu erau persoane avizate, cu experiența și pregătirea necesare pentru acest domeniu de activitate. Ovidiu Ioanițoaia consideră că majoritatea sportivilor era nepregătită, chiar dacă erau oameni cu înzestrare, erau oameni necultivați, oameni care veneau din uzină sau veneau de pe câmp și atunci sigur că trebuia să recupereze acest handicap educațional și unii nu reușeau toată viața […] Sportul în sine era condus de activiști de partid sau de militari, de oameni nepricepuți, unii dintre ei chiar cumsecade, dar care nu știau. Sunt antologice astea, să intre peste ei la volei, "domne indiferent ce se întamplă intrați peste ei și-i puneți cu umerii la pământ" (la volei nu poți să treci dincolo că nu e un sport de contact, este fileul), sau 8+1 la canotaj, tăiem unul, numai 8, nu se poate că nu te lasă să participi în competiție dacă nu ai cârmaci. Era un General, unul Dragnea, care încă mai trăiește, fusese general de tanc, era un om cumsecade din Teleorman, un om cu suflet bun, dar era pus într-un post la care habar n-avea și se întâmpla de regulă din ce am constatat eu, când reușeau să învețe îi dădea afară și puneau pe alții la fel de nepricepuți și care trebuiau să treacă și ei prin sistemul ăla de a învăța ceva, cum reușeau și ei să mai deprindă două trei noțiuni îi dădeau afară și băgau pe alții. Era o meserie bună, la sport n-aveai o răspundere, una era la industrie, la agricultură, unde te trăgeau la răspundere. Pe lângă faptul că sportul nu era condus de persoane avizate, toate deciziile importante erau luate la nivelul Comitetului Central, unde opinia lui Nicolae Ceaușescu era decisivă, deși părerile sunt împărțite în ceea ce privește înclinațiile sale către sport.

Întocmai ca în cazul Uniunii Sovietice, planurile de dezvoltare a sportului și educației fizice erau făcute și incluse în planurile cincinale, deci se poate vorbi despre o planificare a sportului, ca în cazul economiei sau industriei. În elaborarea planului pe cincinalul 1981-1985 s-a avut în vedere o modifcare de optică în ceea ce privește orientarea sportului față de cincinalul 1971-1975. Spre deosebire de cincinalul 1971-1975, unde accentul era pus pe dezvoltarea sportului de masă, în cadrul cincinalului 1981-1985 s-a accentuat dezvoltarea bazei materiale pentru sportul de performanță în special, iar bugetul pentru sport a crescut de la 49 milioane lei în cincinalul 1976-1980 la 1.124 milioane lei în cincinalul 1981-1985. Tot către sport se direcționau alte 560 milioane de la învățământ, bani prevăzuți pentru construirea unor bazine de înot și săli de gimnastică.

Pentru perioada 1965-1989 din documentele de arhivă reiese faptul că regimul considera că baza sportivă este suficientă, dar că aceasta era nefolosită adecvat și la adevărată capacitate. Înainte de a se aduce îmbunătățirea bazei sportive se făceau recomandări din partea membrilor Comitetului Central al PCR pentru o folosire rațională, optimă și pentru îngrijirea ei de către cei care o folosesc, iar lui Ceaușescu nu i se părea normală existența unor angajați pentru îngrijirea acestor baze, când acestea ar putea fi întreținute de cei care practică sportul, dezvoltându-se astfel și ideea de muncă în rândurile tinerilor. Se critica în repetate rânduri faptul că, în ciuda investițiilor făcute de către stat, bazele sportive erau nefolosite de cele mai multe ori și astfel se degradau: stau în foarte multe cazuri nefolosite și se degradează.

Într-o ședință a Secretariatului CC al PCR din 25 decembrie 1969, Nicolae Ceaușescu soluționa problema bazei materiale pentru educație fizică și sport. Acesta considera că pentru tineret ar fi mai util un marș de 5 km în aer liber (chiar și iarna) decât două ore într-o sală de sport. Se încurajau consiliile populare în vederea construirii bazelor sportive, dar fără să aloce resurse finaciare, acestea trebuiau îndreptate strict către producție. Pentru construirea acestor baze ar trebui folosită doar resursa umană, nu și materiale. Practic, se încerca amenajarea unor terenuri virane și transformarea acestora în niște baze sportive rudimentare, asemenea celor din copilăria lui Ceaușescu.

În stenograma ședinței Secretariatului CC al PCR din 29 aprilie 1969 s-a discutat activitatea de educație fizică și sport prin aplicarea unei hotărâri mai vechi a Comitetului Executiv al CC al PCR cu privire la îmbunătățirea situației sportive și a educației fizice. Virgil Trofin critica faptul că exista o slabă activitate sportivă de performanță în rândul studenților. Cu această ocazie, Nicoale Ceaușescu a adus în discuție o hotărâre luată în urmă cu cinci ani prin care se decidea lichidarea sportului de performanță din sistemul universitar. Se pare că motivul care a stat la baza acestei decizii a fost reprezentat de interesul sporit pe care îl acordau studenții sportului de performanță, în detrimentul sportului de masă și al studiului iar Ceaușescu a îndemnat la respectarea deciziei.

În ciuda acestor ezitări ale regimului de a investi în sport, s-au creat totuși unele condiții minime pentru o activitate sportivă dezvoltată, capabilă să producă performanță, iar prin dezvoltarea sportului de masă și a diferitor campionate și cupe naționale care aveau uneori un caracter semi-profesionist, s-a ajuns la lărgirea bazei de recrutare pentru sportul de performanță. Chiar dacă prin acțiunile sale regimul a aspecte care au adus un plus mișcării sportive din România, nu trebuie pierdut din vedere aceste decizi erau investiții care aveau să fie recuperate

Totodată, în cadrul mișcării sportive românești din perioada 1944-1989 un rol foarte important l-a avut și presa sportivă care, începând cu 1945 și apariția cotidianului Sportul Popular, a fost o prezență constantă în spațiul public și un organ de presă direct subordonat instituțiilor centrale de conducere a sportului.

Prin intermediul ziarului Sportul se pot observa expunerile cu privire la statutul sportului înainte de 23 august 1944, dar și evoluția remarcabilă a acestuia odată cu venirea la putere a comuniștilor. Aceste prezentări apăreau în special în ajunul marilor sărbatori ale regimului, când în ziar existau rubrici destinate prezentării perioadei negre a sportului dinaintea instaurării regimului popular, începutului celui socialist și importantei sale ascensiuni Un exemplu de astfel de rubrică apare în paginile ziarului din 1981, Sub conducerea glorioasă a partidului, sintagmă destul de descriptivă pentru a se observa modul în care era văzută evoluția mișcării sportive. Un alt exemplu al unui asemenea serial este cel din 1965, Tineretul sportiv întâmpină marea sărbătoare, când se detaliază evenimentele și activitățile sportive care aveau loc în diferite zone al țării. Astfel de serii sunt prezente în aproape fiecare an în presa scrisă. Prin ele se încearca demonstrarea progresului făcut din 1944 și cum sportul este practic recunoscător pentru condițiile pe care regimul le-a creat.

După această expunere a cadrului legislativ, a evoluției acestuia și a mișcării sportive în perioada comunistă, în continuare voi face o scurtă descriere a componentelor activității sportive și a modului în care sportul era structurat.

I.3. Componentele activității sportive

I.3.1. Sportul de performanță

Oficial, în cadrul regimului comunist nu exista conceptul de sport profesionist, sportul fiind prin definiție amator. Acest lucru nu era în conformitate cu situația reală, comunismul negând constant faptul că ar fi existat sportivi profesioniști. Acest lucru se afirma la nivel oficial, unde se dorea evidențierea faptului că după câteva ore de muncă, sportivul mergea și făcea antrenamente și reușea chiar să învingă atleții capitaliști. Dar în interiorul sistemului exista o distincție clară între sportivii de performanță (profesioniști) și cei amatori. Această diferențiere este evidentă și pentru cazul românesc unde în cadrul Comitetului Central al PCR se făcea o împărțire a sportivilor în două categorii: profesioniști și amatori, referindu-se la sportivii care fac sport de performanță și cei practicanți ai sportului de masă. Era un sport în general trucat, un sport în general mincinos tocmai pentru ca el era ultraprofesionist și era prezentat ca un sport al amatorilor, al oamenilor care fac performanță după ce vin de la serviciu. Unii treceau pe la serviciu, mi-aduc aminte fotbaliștii Craiovei erau unii angajați la fabrica de burghiuri de la Balș și nu se duceau nici măcar în zilele de salarii, unii se mai duceau prin alte părți să-și ia salariul, altora li se aducea salariul acasă, dar figurau pe ștat pe acolo.

Avându-se în vedere faptul că în societățile comuniste nu exista sport profesionist în mod oficial, era necesară o încadrare a sportivilor în diferite domenii de activitate. Astfel, se diferențiau mai multe categorii de sportivi, în funcție de zona de activitate în care clubul își angaja sportivii: militari, muncitori și studenți.

Asemenea restului statelor comuniste, organizațiile sportive apărute pe lângă ministerele forțelor armate sau de securitate reprezentau categorii favorizate. Această zonă sportivă a fost reprezentată în România de clubul armatei (Steaua) și clubul Ministerului de Interne și al Securității (Dinamo), iar pe lângă aceste două existau și o serie de cluburi-satelite. Aceste două formații sportive au fost înființate încă din anii de început ai comunismului. La 7 iunie 1947 apărea Asociația Sportivă Armata București, transformată în 1948 în Clubul Sportiv Central Armata (CSCA), din 1950 Casa Centrală a Armatei (CCA), iar din 1962 Steaua. La doar un an de la înființarea clubului Ministerului Apărării, pe 14 mai 1948, prin contopirea divizionarelor A Unirea Tricolor și Ciocanul a fost înființat Clubul sportiv Dinamo, apropiat Ministerului de Interne.

Datorită faptului că beneficiau de o dublă finanțare și aveau susținerea unora dintre cele mai puternice ministere, aceste cluburi ofereau cele mai bune condiții de pregătire, având astfel cei mai buni tineri sportivi, și obțineau cele mai importante succese sportive, trimițând totodată cel mai mare număr de sportivi la loturile naționale și olimpice. Astfel, pentru Olimpiada de la Montreal din 1976, România a participat cu o delegație formată din 173 de sportivi, dintre care 60 erau legitimați la Steaua, iar 56 la Dinamo. Pentru Olimpiada de la Moscova din 1980, delegația era formată din 270 de sportivi, cu 104 sportivi de la Dinamo și 79 de la Steaua. La olimpiadele menționate cele două organizații trimiteau mai bine de două treimi dintre sportivi și aduceau cele mai multe medalii.

O a doua categorie de cluburi pe care o putem identifica în funcție de încadrarea sportivilor este aceea a cluburilor muncitorești, unde sportivii apăreau angajați ai diferitelor fabrici și înteprinderi. Acestea se întâlneau în toate orașele unde existau asemenea unități și intrau în responsabilitatea sindicatelor (Rulmentul Brașov, Rulmentul Alexandria, Rocar București, Jiul Petroșani etc). În teorie, această categorie era preferata regimului pentru că reprezenta clasa muncitoare, dar în practică situația era diferită, de cele mai multe ori aceste cluburi se autofinanțau, iar sindicatul încasa cotizații de la muncitori pentru susținerea financiară. Cea de-a treia categorie importantă este cea a sportivilor studenți. Aceștia erau legitimați la cluburi studentești ca Sportul Studențesc, Universitatea București, Universitatea Craiova, Politehnica Timișoara sau Politehnica Iași, fiind categoria cel mai puțin susținută din punct de vedere financiar.

Totodată, din analiza sistemului sportiv din perioada cercetată, reiese rolul de model al sportivului român și în special al celor performanți. Această ultimă categorie avea să fie cea mai căutată de către regimul comunist pentru a-și transmite mesajele către populație, iar cei selectați trebuiau să reprezinte adevărate modele pentru societate din punct de vedere moral, etic și profesional.

Rolul sportivilor nu se limita doar la acela de model pentru publicul larg, aceștia trebuind să sprijine regimul prin participarea la marile manifestări naționale, unde se întâlneau efective impresionante ale acestei categorii profesionale. Pe lângă statutul de model civic sau parte integrantă în marile parade naționale, sportivului profesionist îi revenea și obligația transmiterii de mesaje liderilor și partidului comunist cu ocazia sfârșitului și începutului de an, a diferitelor aniversări ori a obținerii unor performanțe sportive remarcabile.

Pe lângă obligațiile pe care sportivii le aveau față de regim și beneficiile pe care sportivii de performanță le puteau

.Odată cu performanțe, sportivii primeau

decorații recompense materiale. Astfel, după Jocurile Olimpice de la Montreal, Nicolae Ceaușescu a decis premierea sportivilor medaliați. În ședința Biroului Executiv al CC al PCR din 18 august s-a decis decorarea Nadiei Comăneci cu cea mai înaltă distincție a R.S. România: Erou al Muncii Socialiste. Alături de Nadia, au fost decorați și restul medaliaților olimpici, iar distincțiile acordate au fost dublate și de o premiere materială. Cel mai elocvent exemplu în acest caz este Nadia, care a primit o Dacia 1300 și suma de 100.000 lei.

În ciuda faptului că, în teorie, în sistemele sportive din statele comuniste nu exista sport de performanță, acest lucru este infirmat inclusiv de exemplul românesc, unde sportul de performanță nu doar că era o prezență cotidiană, dar era și încurajat de către autorittățile statului. Totodată, prin intermediul lui se ofereau posibilități de afirmare și depășire a statutului social, fapt ce atrăgea participanți.

I.3.2. Sportul de masă

Sistemul sportiv românesc din perioada studiată este unul de sovietică, atât din punct de vedere organizatoric, cât și conceptual. Regimul comunist a încercat să folosească sportul la întregul său potențial, iar existența sportului de performanță nu aducea suficiente beneficii, în aceste condiții fiind necesară dezvoltarea sportului de masă. Acesta este o invenție sovietică de perioadă interbelică, care avea să fie implementată în toate statele comuniste de după al doilea război mondial. Importanța sportului de masă pentru fiecare regim comunist a variat în funcție de zona geografică și perioadă, însă a existat mereu într-o formă sau alta. În România anului 1965 sportul de masă exista sub forma mai multor competiții și activități în care oamenii trebuiau să facă sport frecvent.

Scopurile sportului de masă și dezvoltarea acestuia au fost discutate în repetate rânduri în ședințele Comitetului Central, care avea în vedere implicarea întregii populații în mișcările sportive de masă. Prima problemă identificată în cadrul acestor ședințe este slaba pregătire a elevilor la orele de educație fizică din școală. Acestea reprezentau primul contact al copiilor cu sportul și ar fi trebuit să constituie baza pentru sportul de masă, implicarea acestora în activități sportive din afară activității școlare, chiar și pentru cel de performanță. În acest sens, se încerca o îmbunătățire a activității de educație fizică din școlii, pentru că ce sport de masă mai poate face un muncitor la vârsta de 35 de ani dacă până atunci n-a avut nicio contigență cu sportul […], omul trebuie să facă sport din tinerețe nu când ajunge la 30-35 de ani […] trebuie făcut în tinerețe, numai atunci poate omul capătă reflexe, să fie obișnuit să facă dimineața mișcare, să aibă posibilitatea să meargă la aer liber pentru a face cultură fizică. În organizarea acestor competiții sportive în afara programului școlar, dar și pentru organizarea competițiilor sportive pentru muncitori responsabilitatea revenea UTC-ului, asociațiilor sportive și sindicatelor. Statul trebuia să acorde sprijin pentru desfășurarea activităților sportive de masă prin permiterea accesului la bazele sportive existente. Cifrele oficiale raportate către Comitetul Central pentru anul 1966 anunțau că peste 2.000.000 de persoane au fost angrenate în peste 15.000 de competiții sportive de masă.

Ca urmare a unei hotărâri din iulie 1967, prin care se încerca îmbunătățirea activității de educație fizică și sport, se făceau periodic raportări cu privire la progresele în această direcție, așa cum sunt informările din 29 aprilie 1969 și cea din 25 decembrie 1969. Prin intermediul acestora se dorea verificarea aplicării hotărârii mai sus menționate și se căutau modalități prin care sportul să se dezvolte continuu. În cadrul acestor informări se consta frecvent că sportul de masă nu era dezvoltat conform normelor și că era necesară o mai bună organizare și supervizare. În același timp, presa era criticată că nu acorda atenția cuvenită manifestărilor de acest tip, fiind în general vorba despre o propagandă unilaterală a presei pentru sport, care relata în special competițiile de performanță. În ceea ce privește îmbunătățirea bazei materiale dedicate atât sportului de masă, dar și celui de performanță, răspunsul era invariabil același: se puteau face anumite îmbunătățiri, dar în primul rând trebuia folosită baza materială existentă și implicați beneficiarii acesteia în sistemul de întreținere.

În mesajul adresat conferinței pe țară a mișcarii sportive, întrunită la București între 5-6 martie 1982, Nicolae Ceaușescu semnala faptul că omul muncii trebuia să aibă pe lângă alte calități și o bună dezvoltare și pregătire fizică ca o condiție esențială a împlinirii multilaterale a personalității și bunei integrări în viața socială. Ceaușescu milita pentru creșterea rolului educației fizice și sportului în procesul educației socialiste și formării omului nou, dar și implicarea întregii populații în mișcarea sportivă. În același mesaj, el lăuda mișcarea sportivă de masă pentru anvergura pe care a obținut-o de-a lungul timpului, ajungând în anul 1981 la 8.000.000 de participanți numai în cadrul Daciadei. Pe lângă acestea, Ceaușescu îndeamna la o mai bună dezvoltare a sportului și, în special a celui de masă, iar pentru a se încadra în parametrii stabiliți și în conformitate cu planul cincinal, sportul trebuia să atingă o calitate nouă, superioară, din toate punctele de vedere.

Pe măsură ce informările și rapoartele de activitate cu privire la sport și educația fizică erau prezentate în Comitetul Central, se poate observa că problemele erau aproximativ aceleași în ceea ce privește sportul de masă, care trebuia să fie un pilon principal a sistemului sportiv românesc, o bază de recrutare pentru sportul de performanță și, în același timp, o oază de sănătate, relaxare și întărire. Astfel, principalele probleme cu care se confrunta sportul de masă erau reprezentate de baza materială insuficientă, dar și prost întreținută și administrată. Se poate remarca o neglijare a sportului de masă din partea tuturor organismelor responsabile pentru dezvoltarea sa, de la CNEFS până la UTC, sindicate și diferitele ministere implicate (învățământ, sănătate etc.).

Pe lângă partea administrativă și organizatorică a sportului de masă există și o parte practică, axată pe sportul de masă din punctul de vedere al diferitelor competiții care erau organizate de către stat prin intermediul organizațiilor sale de masă sau al sindicatelor. În cadrul acestor evenimente putem vorbi despre mai multe competiții organizate cu ocazia sărbătoririi zilei minerului, petrolistului, electricianului, siderurgistului etc. Se organizau diferite competiții cu caracter agricol în mediul rural, așa cum erau Cupa Mecanizatorul, Cupa CAP sau Cupa Recoltei. Demne de menționat sunt și manifestările organizate cu prilejul marilor sărbători naționale prin care se sărbătorea comunismul (românesc și nu numai): 23 august, 1 mai, Ziua Republicii ori diferitele aniversări ale statelor socialiste.

Putem vorbi despre sportul de masă în regimul comunist românesc încă de la începuturile sale, însă trebuie să avem în vedere faptul că odată cu venirea lui Ceaușescu la conducerea Partidului, sportul de masă avea să-și sporească treptat importanța pentru regim și totul avea să culmineze cu înființarea Daciadei în 1976, un program național complex care trebuia să înglobeze toate activitățiile de masă și să devină cea mai mare competiție de sport de masă, a cărei structură organizatorică era asemanatoare cu olimpiadele.

Atribuțiile sistemului sportiv comunist identificate de către James Riordan, și menționate la începutul acestui articol, sunt vizibile și aplicabile într-o mare măsură și la nivelul mișcării sportive românești. Regimul comunist a reușit să importe și să implementeze modelul fratelui mai mare, iar acest lucru este observat prin sistemul de organizare, de funcționare, în declarațiile oficiale și mai ales în presa vremii.

Deși în teorie statele comuniste prezentau sistemul sportiv ca fiind unul ideal, unde accesul tuturor persoanelor era garantat și încurajat, în practică situația era mai complexă, atenția autorităților fiind îndreptată în teorie către sportul de masă și în practică către sportul de performanță, tocmai datorită potențialelor beneficii. Totodată, din studiul realizat se poate observa faptul că în schimbul susținerii sportului și sportivilor le erau impuse anumite îndatoriri ca semn de recunoștință.

Sistemul sportiv sovietic a reprezentat un model și un sprijin pentru restul statelor comuniste (și nu numai), fapt ce a generat asemănări structurale în organizarea sportului din zonele comuniste. Nu putem vorbi despre un singur sistem sportiv, cât despre anumite caracteristici principale care pot fi observate în cadrul statelor comuniste. De asemenea, trebuie făcută distincția clară între sistem sportiv comunist și sport comunist, căci sportul este unul singur la nivel mondial (nu există sport bun sau rău). Ceea ce găsim în statele comuniste reprezintă o formă de organizare a sportului, o percepție asupra acestuia și nu un sport comunist. Faptul că sportul dintr-o anumită zonă a fost influențat de către un anumit regim politic nu-l transformă în sportul acelui regim, fiind vorba doar despre o percepție, iar percepția se poate schimba în funție de poziția din care sunt privite lucrurile.