Organizarea Spatiilor DE Agrement
ORGANIZAREA SPAȚIILOR DE AGREMENT
Cuprins
Introducere
CAPITOLUL I. CONCEPTUL DE SPAȚIU URBAN
1.1. Natura și caracteristicile spațiului urban
1.2. Urbanizarea – concept, caracteristici
1.3. Organizarea spațiului urban
1.4. Spațiile de recreere- clasificare și caracteristici
1.5. Importanța spațiilor de agrement
CAPITOLUL II. ORGANIZAREA SPAȚIILOR DE AGREMENT LA NIVEL INTERNAȚIONAL
2.1. Considerente generale privind locurile de joacă
2.1.1. Materialele utilizate pentru fabricarea echipamentelor
2.1.2. Pericole la locul de joacă
2.2. Întreținerea unui loc de joacă
2.2.1. Inspecțiile de întreținere
2.2.2. Reparații
2.2.3. Întreținerea suprafețelor cu materiale de umplutură
2.3. Elementele componente ale unui spațiu de joacă
2.3.1. Platformele, balustradele și barierele de protecție
CAPITOLUL III. ORGANIZAREA SPAȚIILOR DE RECREERE LA NIVELUL ORAȘULUI CRAIOVA
3.1. Craiova – prezentare generală
3.2. Managementul spațiului urban din Craiova
3.3. Spațiile de recreere ale Municipiului Craiova
3.4. Recomandări cu privire la îmbunătățirea aspectului și calității parcului
CAPITOLUL IV. CONCLUZII
Introducere
Psihologia socială confirmă faptul că cei mai mulți oameni manifestă un atașament puternic, chiar dacă uneori vag conștientizat, față de lumea naturală (pădurea, izvorul, florile, iarba ș.a.).
Încă de la început, realizarea unei analize asupra organizării spațiilor de recreere a reprezentat o provocare pentru mine, datorită complexității acesteia și mai ales a importanței pe care o manifestă asupra planurilor de amenajare teritorială. Un alt motiv pentru care mi-am dorit să aduc o contribuție la această temă, este reprezentat prin nevoia de extindere a zonelor verzi atât pe plan global, cât și la nivelul municipiului Craiova. La o scară mai mică, din punct de vedere calitativ, spațiile de agrement aferente Craiovei nu respectă normele generale de amenajare, fiind de asemnea destul de slab echipate. De asemenea, un factor determinant pentru alegerea lucrării de față a fost implicarea afectivă, din punctul meu de vedere parcul este locul ideal de izolare față de aglomerarea urbană și activitățile cotidiene.
Realizarea acestei lucrări este conturată de un scop principal determinat de dorința obținerii diplomei de licență și formarea abilităților necesare elaborării unei lucrări științifice de mare amploare și complexitate.
Pentru o analiză cât mai amănunțită a fost necesară consultarea unei vaste și variate bibliografii (lucrări scrise, hărți, statistici, imagini etc.). Am reușit să o întocmesc cu ajutorul preluării și interpretării datelor puse la dispoziție de ASTM și a imaginilor oferite de site-urile de navigație.
Observațiile și măsurătorile ce au fost efectuate pe teren reprezintă o altă sursă de documentare, acestea împreună cu cele enumerate mai sus, au fost ulterior prelucrate, interpretate și reprezentate grafic.
Pe această cale doresc să îi mulțumesc, în special, domnului Prof. Lect. Dr. Sorin Avram pentru tot sprijinul, răbdarea, ajutorul și implicarea acordate în vederea finalizării acesteia.
Nu în ultimul rând, aș vrea să mulțumesc colectivului catedrei de geografie al Universității din Craiova pentru promptitudinea și amabilitatea de care au dat dovadă.
CAPITOLUL I. CONCEPTUL DE SPAȚIU URBAN
Orașele sunt și rămân ”motorul progresului și leagănul a numeroase cuceriri intelectuale, culturale … și tehnologice”, cea mai bună organizare a coabitării umane, deși proporțiile urbanizării sunt și vor rămâne mult timp diferite de la o regiune la alta, de la o țară la alta și în funcție de nivelul de dezvoltare economico – socială, tradiții culturale și istorice etc.
Cert este însă că viața urbană a căpătat un ”statut” propriu, sub aspecte multiple, care reclamă o desfășurare ordonată a fenomenelor și proceselor, existența unor ”reguli” juridice specifice care să asigure organizarea și dezvoltarea sustenabilă a comunităților locale și naționale.
Orașul, spațiul urban în general, este o realitate care s-a impus atenției geografilor încă din secolul XIX, explozia urbană din ultimele decenii amplificând acestei orientări.
Este un spațiu intens populat, cu un înalt grad de concentrare și organziare, care se dezvoltă în anumite condiții de timp și teritoriale, grație convergenței forțelor de producție și în permanentă opoziție cu satul.
1.1. Natura și caracteristicile spațiului urban
Spațiul urban este conceput ca o entitate care, împreună cu spațiul rural, compune spațiul geografic național, caracterizându-se printr-o mare densitate a populației și a construcțiilor, o poziție aparte în procesul schimburilor de valori, cu funcții de concentrare, transformare și redistribuire a bunurilor spirituale și materiale, cu un mediu ambiental puternic antropizat.
De-a lungul timpului, orașul a fost văzut ca un centru administrativ pentru controlul unui teritoriu, ca un zid de apărare împotriva agresiunilor din afară, ca un mod specific de organizare a spațiului, ca un izvor de cultură.
Rațiunile dominante ale existenței orașelor, în perioada contemporană, sunt cele de ordin economic, spațiul urban devenind cel mai ”dens” sub aspectul activităților productive, locurilor de muncă, investițiilor etc.
El este spațiul cel mai eterogen, productiv și complex dintre toate spațiile, fiind considerat o asociere interdependentă de subspații parțial autonome, cu o evoluție nu totdeauna organică.
Înainte de toate spațiul urban este un spațiu geografic care se definește printr-o serie de proprietăți metrice, prin dimensiuni, suprafețe, densități. De altfel, spațiul urban cunoaște o dezvoltare tridomensională:
în suprafață, prin extensiunea rapidă a periferiei lui,
o creștere în înălțime,
o creștere în profunzime, sub nivelul solului.
Când utilizarea terenului este controlată, reglementările impun un anumit raport între suprafața construită și suprafața terenului.
Este, de asemenea, un spațiu fizico-geografic care se caracterizează printr-un relief anume, o structurăgeografică a subsolului său, o rețea de ape de suprafață și subterane – cu importanță deosebită în localizarea unor componente interne, un climat și microclimat specific, o vegetație naturală sau plantată – care, toate la un loc, constituie ”sit”-ul.
Ca și spațiu economic, prezintă cele mai mari densități de investiții și echipamente pe unitate de suprafață, reunind majoritatea capitalurilor disponibile, chiar și pe cele provenite din spațiul rural.
Prin ofertele și cererile zilnice spațiul urban se constituie în ”piață” a muncii. Fiecare activitate economică și întreprindere își are zona sa de recrutare – în funcție de posibilitățile de deplasare, salariile oferite etc.
Spațiul urban este și un spațiu social, cu o segregare mai mult sau mai puțin evidentă a habitatului, activităților și utilizării.
În același timp, spațiul urban este un spațiu adaptat, rezultat în urma adaptării – operată în timp – între activitățile sociale, economice și amplasamentul lor. Este vorba de o adaptare și o interacțiune reciprocă între spații și nevoile rezultate din activitățile economico – sociale.
Spațiul urban este și spațiu perceput și locuit diferit de indivizi, în funcție de nivelul lor de viață, vârsta și pregătirea lor, locul de rezidență și de muncă etc.
În ceea ce privește caracteristica de spațiu industrial: în orașele cu activități preponderent industriale, unde unitățile industriei prelucrătoare pot pătrunde peste tot în interiorul spațiului urban, generând o adevărată ”țesătură” de uzine și locuințe muncitorești.
În spațiile urbane echilibrat dezvoltate localizarea spațiilor industriale depinde de natura lor. Unitățile industriale care poluează fonic, cele care produc reziduuri și necesită mult spațiu sunt împinse spre periferie.
Tipurile și formele de spații industriale sunt foarte variate și pot fi grupate în funcție de o serie de criterii: gradul de nocivitate, gradul de cooperare, extindere, poziția în teritoriu.
Tipurile secundare de spații intraurbane (verzi, de transporturi, comerciale, social-culturale); delimitarea lor prezintă o importanță deosebită în organizarea spațiului urban.
Aceste subspații social-culturale, de deservire, recreere și odihnă apar fie grupate în adevărate zone funcționale, fie dispersate, suprafața ocupată de ele fiind stabilită în funcție de numărul total al populației urbane.
Spațiile verzi de odihnă și recreere variază ca mărime în funcție de caracteristicile spațiului urban, funcțiile lui, numărul populației.
1.2. Urbanizarea – concept, caracteristici
Spațiul urban este definit deseori ca un teritoriu material, produs permanent al intervențiilor sociale, determinat permanent de sistemul economic și politic.
Urbanizarea este, sub toate aspectele, trăsătura cea mai frapantă și specifică a perioadei contemporane, un proces ireversibil de transformare a spațiului și de răspândire în teritoriu a condițiilor generale caracteristice mediului urban.
Ea constituie o parte integrantă a dezvoltării economico – sociale a unui teritoriu, a țării în ansamblu, care se asociază cu creșterea rapidă a economiilor și preponderența activităților neagricole.
Urbanizarea înseamnă un proces de dezvoltare intensă a orașelor existente și de creștere, în ritm accelerat, a numărului orașelor și populației urbane, ce are la bază dezvoltarea social – economică și evoluția politică a țării (dezvoltarea activităților de producție, dezvoltarea și diversificarea serviciilor, dezvoltarea circulației și transporturilor etc.).
Procesul de urbanizare reflectă totalitatea proceselor și fenomenelor legate de apariția, creșterea și dezvoltarea orașelor, procese și fenomene condiționate de intensitatea diferitelor activități desfășurate și concentrate în anumite spații geografice.
Urbanizarea se asociază procesului de industrializare și modernizare, procese active de extindere și difuzare a particularităților mediului urban în cel rural.
Unii dintre factorii urbanizării sunt:
cadrul istoric de la care se pleacă în procesul urbanizării,
sistemul economic de producție și studiul de dezvoltare economică,
sistemul politic și divergențele de opinie și concepție generate de apartenența politică a autorităților locale pot antrena atitudini diverse în privința procesului de expansiune urbană,
factorii fizico – geografici se pot constitui, mai ales prin caracteristicile formelor de relief, în factori de favorabilitate sau restrictivitate în procesul de expansiune urbană, deși progresul tehnic transformă noțiunea de impropriu pentru construcții într-o noțiune relativă,
particularitățile populației din diferite subspații reflectate în nevoi, aspirații, comportament predispus spre anumite stiluri de viață urbană, refuzul proprietarilor de a-și vinde terenurile, voința comunității de a proteja anumite spații verzi sau rurale.
1.3. Organizarea spațiului urban
La stabilirea zonelor funcționale se ține cont, în măsura posibilităților, de activitatea dominantă a teritoriului.
Dificultățile unei împărțiri corecte rezidă din faptul că aceste zone funcționale adesea se întrepătrund, astfel există insule de grupuri de locuințe în plină zonă industrială, sau industrii în zone de locuit. Aceste interferări de funcțiuni nu permit o delimitare precisă, netă a fiecărei zone funcționale.
Din punct de vedere funcțional, teritoriul urban este deci organizat în zone monofuncționale (rezidențiale, industriale, de recreere etc.) sau/și zone polifuncționale (rezidențial-industriale, industriale și de transportur, rezidențial-ecologice etc).
Zona rezidențială (de locuit) se compune, în cea mai mare parte, din clădiri de locuit, dar apar și dotări social-culturale, amenajări de diferite tipuri, uneori chiar mici unități industriale nepoluante. Suprafața sa poate cuprinde de la 30-35% din suprafața orașului (în cazul orașelor mari) până la 55-60% în cazul orașen nevoi, aspirații, comportament predispus spre anumite stiluri de viață urbană, refuzul proprietarilor de a-și vinde terenurile, voința comunității de a proteja anumite spații verzi sau rurale.
1.3. Organizarea spațiului urban
La stabilirea zonelor funcționale se ține cont, în măsura posibilităților, de activitatea dominantă a teritoriului.
Dificultățile unei împărțiri corecte rezidă din faptul că aceste zone funcționale adesea se întrepătrund, astfel există insule de grupuri de locuințe în plină zonă industrială, sau industrii în zone de locuit. Aceste interferări de funcțiuni nu permit o delimitare precisă, netă a fiecărei zone funcționale.
Din punct de vedere funcțional, teritoriul urban este deci organizat în zone monofuncționale (rezidențiale, industriale, de recreere etc.) sau/și zone polifuncționale (rezidențial-industriale, industriale și de transportur, rezidențial-ecologice etc).
Zona rezidențială (de locuit) se compune, în cea mai mare parte, din clădiri de locuit, dar apar și dotări social-culturale, amenajări de diferite tipuri, uneori chiar mici unități industriale nepoluante. Suprafața sa poate cuprinde de la 30-35% din suprafața orașului (în cazul orașelor mari) până la 55-60% în cazul orașelor mici și imprimă o notă aparte personalității acestuia.
Zona industrială și de depozitare caracterizează orașele cu funcții industriale evidente, apărând în peisajul urban spre sfârșitul secolului XIX, odată cu intensificare procesului de industrializare.
Localizarea industriei este foarte complexă, ea poate pătrunde uneori peste tot în spațiul urban, alcătuind un ”țesut” nedefinit de locuințe și unități industriale. De cele mai multe ori se grupează însă în jurul gărilor, în lungul axelor de penetrare sau canalelor, pe țărmul mărilor sau oceanelor, conturându-se zone industriale.
Zone verzi – intraurbane (zone de recreere) sunt părți ale spațiului urban supuse unui regim de amenajare specific și folosită pentru recreere și odihnă zilnică sau la sfârșit de săptămână.
Zona de transporturi: cele mai multe spații destinate transporturilor se situează în afara țesutului urban, din motive de accesibilitate mai mare, posibilități tehnice de depozitare, relații de integrare în rețele de transport internațional. Corespunzător unui nivel de dezvoltare tehnică ridicat, pot apărea mai multe tipuri de infrastructuri.
Zone de depozitare și de amenajări urbane au ca funcție principală aprovizionarea populației, precum și depozitarea mărfurilor și a produselor de diferite folosințe, materializându-se în peisajul urban prin:
piețe și hale agroalimentare,
târguri,
depozite și autodepozite, garaje, depouri pentru t transport rutier,
stații PECO.
Urbanismul și amenajarea teritoriului implicit, presupun o corelare multilaterală a politicilor de transport și de amenajare a teritoriului. Acestea trebuie realizate prin abordarea de soluții urbanistice creative și prin sporirea accesului la informație. Înlesnirea mișcării și a accesului constituie elemente importante ale vieții urbane, corelate cu o diversitate în ceea ce privește mijloacele de transport, de exemplu printr-o informare mai bună sau printr-o permisiune mai largă a accesului virtual cu ajutorul tehnologiilor noi.
1.4. Spațiile de recreere- clasificare și caracteristici
Acțiunea de ”căutare” susținută, de descoperire de spații verzi în zona periurbană se datorează, pe de o parte, dezvoltării insuficiente a sistemului recreativ în orașe, iar pe de altă parte, gradului din ce în ce mai mare de solicitare a unor astfel de spații în vecinătatea orașului, în condițiile creșterii populației urbane.
De asemenea, este recunoscut faptul că apariția și extinderea zonelor de vile, case sau loturi individuale de vacanță (după 1989) conduc la crize acute de terenuri necesare fie extinderii orașului, fie folosirii terenului în alte scopuri, negând fizionomia naturală a mediului periurban, printr-o invadare haotică a acestuia.
Terenurile din apropierea perimetrului urban care se caracterizează prin prezența unor peisaje naturale deosebite, trebuie să fie destinate activităților recreative (pentru un cerc cât mai larg de participanți), pentru folosirea publică permanentă sau temporară în scop recreativ, fără a greva productivitatea agricolă sau forestieră.
Dar lărgirea sferei de recreere, a spațiului verde periurban, este inevitabil legată de utilizarea intensivă a resurselor naturale, în consecință se naște o reală și importantă contradicție: pe de o parte ”orășanul” (dar nu numai) necesită un mediu recreativ natural, care se extinde pe măsura creșterii numărului populației, iar pe de altă parte, mediul natural din periurban trebuie – la rândul său – ocrotit, apărat de daunele ce i se pot aduce.
În acest context, pentru a satisface nevoile de agrement ale populației urbane, concomitent cu diminuarea consecințelor negative ce pot apărea, se impune alegerea și apoi amenajarea corespunzătoar a spațiilor verzi, respectiv a spațiilor forestiere cu valoare peisagistică deosebită, ținând cont de o serie de principii:
alegerea zonelor de agrement și delimitarea acestora trebuie să se bazeze pe criteriile accesibilității, atractivității și oportunității, existența sau inexistența drumurilor modernizate până în apropierea zonei și a potențialului turistic natural (pădure, lac, râu),
în cazul pădurilor cu funcție predominant recreativă, de argument (păduri-parc, păduri de agrement), suprafața acestora trebuie să fie corespunzătoare gradului de solicitare, adică numărului de vizitatori potențiali,
spațiul verde amenajat trebuie astfel organizat și amenajat încât să fie funcțional sub toate aspectele, calitatea spațiului verde fiind dată, în final, de gradul în care el stimulează ”sentimentul trăirii”.
Spațiile de recreere sunt recunoscute de mult timp ca o cerință de bază în planificarea teritoriului.
Termenul de spațiu de agrement are diferite înțelesuri pentru mulți oameni care îl folosesc. Pentru aceia care participă la activități recreative ce implică: fotbalul, baschetul, terenurile pentru alergat și cele pentru bicicliști, spațiile de recreere înseamnă terenuri acoperite cu gazon sau cu asfalt. Pentru alții, reprezintă locuri de joacă pentru copii, structuri speciale pentru alpinism etc. Dar cel mai adesea, spațiile de agrement sunt sinonime cu spațiile verzi – zone publice care prezintă peluze, arbori și alte tipuri de vegetație, toate acestea promovează o recreere pasivă cum ar fi cititul sau interacțiunea socială , dar și aprecierea naturii.
Ierarhizarea spațiilor verzi urbane se poate face luand în considerare mai multe criterii. În funcție de modul de folosință și funcționalitatea spațiilor verzi, se disting următoarele tipuri:
spații verzi de folosință generală (cu caracter public), din care fac parte: scuarurile, grădinile, padurile-parc, parcurile și plantațiile arterelor de circulație;
spații verzi cu acces limitat: grădinile instituțiilor, grădinile locuințelor, parcurile sportive, spațiile verzi ale întreprinderilor industriale;
spații verzi cu profil specializat, ce cuprind: grădinile botanice, parcurile dendrologice, grădinile de trandafiri, gradinile și parcurile zoologice, parcurile pentru expoziții, plantațiile în cimitire;
spații verzi cu funcții utilitare (plantații pentru consolidarea terenurilor, plantații de protecție a surselor de apă și de protecție contra incendiilor).
Luând în considerare amplasarea spațiilor verzi în cadrul orașului, se disting două categorii:
spații verzi intravilane, ce includ diverse formațiuni de spații verzi, facând parte din perimetrul construit al orașului. Acest tip de spațiu are o importanță deosebită, deoarece are rol ameliorant în ceea cce privește climatul urban, dar servește și ca spațiu de recreere fizică și psihică;
spațiile verzi extravilane, cuprind padurile-parc, zone de agrement și alte spații verzi suburbane, al căror scop este acela de a servi ca arie de petrecere a zilelor libere într-un cadru natural.
Această clasificare este necesară deoarece se poate aprecia care este aportul pe plan funcțional, bio-climatic și social în cadrul orașului.
În funcție de mărime, se diferențiază următoarele formațiuni de spații verzi publice: scuarul, grădina, parcul, pădurea-parc.
Scuarul este un spațiu verde cu o suprafață maximă de 3 ha, ce se regăsește pe teritoriul orașelor, fiind amplasat între străzi, în apropierea unor clădiri cu specific cultural, a unor instituții publice, în vecinătatea gărilor, autogărilor, piețelor. Funcția acestuia este aceea de a asigura odihna de scurtă durată a persoanelor, de a facilita circulația pietonilor de la o stradă la alta și uneori servește ca loc de joacă pentru copiii de vârstă mică. Mărimea și numărul scuarurilor dintr-un oraș prezintă diferențieri în funcție de indicele mediu global al suprafeței de spații verzi aferente unui locuitor. Scuarurile sunt amenajate cu alei, decorații florale, plantații de arbori și arbuști, fântâni arteziene etc., dispuse simetric sau libere, astfel încât din punct de vedere arhitectural să se integreze armonios.
Grădina reprezintă un spațiu verde urban cu o suprafață cuprinsă între 3 și 20 hectare, având drept funcție odihna și recreerea locuitorilor din zona respectivă. Cuprinde suprafețe importante de plantații de arbori și arbuști, contribuind într-o măsură mai mare decât scuarurile la ameliorarea climatului urban.
În cadrul orașelor mari amenajarea grădinilor trebuie să se facă la nivel de cartier, întrucât distanțele foarte mari până la spațiile verzi reprezintă un factor limitativ în frecventarea acestora. Din categoria grădinilor de cartier fac parte: terenurile de sport, locurile de joacă pentru copii, spații de plimbare și odihnă, construcții cu scopuri utilitare și de agrement, în funcție de mărimea terenului.
Parcul reprezintă categoria spațiilor verzi cu cea mai mare întindere din perimetrul orașului, depășind 20 de hectare. Mărimea parcurilor și a grădinilor publice depinde de mărimea zonei pe care o deservesc și de densitatea locuitorilor. De exemplu, pentru 30.000 de persoane este necesar un parc sau o grădină mare de cartier, deoarece norma pe locuitor este de 3-8 mp. Parcul are un relief variat, de multe ori intrând în componența sa și unități acvatice sau elemente de importanță culturală, ceea ce îi sporesc frumusețea și atracția. De asemenea, dispune de o vegetație bogată în plantații întinse de arbori și arbuști (40-60% din teritoriu), spații ocupate cu gazon (40-50%), flori ( 5-10%). În ceea ce privește aleile, acestea nu ocupă o suprafață foarte mare, raportate la suprafața totală a parcului reprezintă aproximativ 10%. Funcția parcului nu este doar cea recreativă, reprezentată de plimbările și odihna într-un cadru natural bogat și variat, ci și participarea la diferite activități cum ar fi: sportul, jocurile în aer liber, spectacole etc.
O funcționalitate complexă o exercită parcurile de odihnă și cultură, a căror suprafață depășește 30 de hectare. Aceste parcuri cuprind amenajări nautice pentru agrement și sport, teatre, cinematografe, spații de lectură în aer liber, expoziții, spații pentru distracție, restaurante, terenuri sportive etc.
Având în vedere că acest spațiu verde este destinat unui număr mare de persoane și este constituit din elemente cu mare frecvență la public, amplasarea acestora trebuie să se realizeze după anumite principii. Așadar, poziționarea trebuie să eludeze zonele de mare aglomerație urbană, dar să fie accesibile prin: infrastructura rutieră de bună calitate, corpuri de iluminat suficiente, prezența locurilor de parcare, existența rutelor de transport în comun care să facă legătura dintre parc și orașul propriu-zis etc. Un aspect important îl constituie numărul de intrări și felul în care sunt dispuse în raport cu structura stradală învecinată (intersecții, artere principale de circulație). De asemenea, dotările tehnico-edilitare sunt indispensabile (apă, instalații electrice, canalizare, telefon etc.).
În ceea ce privește organizarea interioară a parcului, trebuie să se țină cont de coeficientul de aglomerare maximă de 300 vizitatori/ha pentru zona de recreere activă și 160/ha pentru zona de odihnă. Rețeaua de circulație a parcului este compusă din alei carosabile pentru a putea face legătura cu obiectivele importante ale acestuia, iar densitatea lor este rezumată la un strict necesar pentru a nu afecta cadrul natural.
În sistematizarea terenului parcului se respectă anumite principii și norme. Astfel, obiectivele care atrag un număr mare de vizitatori (cinematografe, teatre, expoziții) sunt amplasate la periferie, având alei de acces corespunzător dimensionate. Spațiile destinate jocurilor și restaurantele sunt poziționate astfel încât sa fie ușor accesibile, dar să se afle la o distanță îndeajuns de mare față de zonele de recreere și odihnă, unde gradul de poluare fonică trebuie să fie cât mai redus. Zonele special amenajate pentru lectura în aer liber trebuie să fie izolate de spațiile limtrofe destinate altor activități, iar pentru a nu pierde din suprafață în încercarea de a păstra o distanță considerabilă, cea mai bună soluție o consituie plantațiile de arbori care au capacitatea de a diminua zgomotele. În cazul terenurilor de sport se aleg suprafețele plane, fiind situate de cele mai multe în apropierea arterelor principale de circulație. Structura parcurilor de odihnă și cultură trebuie să prezinte omogenitate în ceea ce privește repartiția elementelor componente, în felul următor: spațiile verzi propriu-zise (arbori, arbuști, gazon, flori) să ocupe 66-77% din totalul suprafeței, aleile 10-12%, unitățile acvatice 5-10%, terenurile de sport 5-8%, iar construcțiile 3-4%.
Pădurea-parc este un spațiu verde a cărui suprafață este cea mai întinsă, rezultat în urma amenajării arealelor forestiere din afara perimetrului orașului, având scop recreativ și de agrement. Transformarea pădurii în parc se realizează astfel încât presiunea asupra cadrului natural să fie una minimală, iar amplasarea utilităților să nu impună defrișări importante.
Rețeaua de drumuri din pădurea-parc este una rustică, ce poate fi parcursă pe jos sau cu bicicleta, iar suprafața acestora nu trebuie să depășească 4% din totalul suprafeței parcului. Locurile de parcare și căile rutiere de acces trebuie să fie situate la limita parcului.
Amenajările interioare ale pădurii-parc se compun din: terenuri de camping, grădini botanice și zoologice, spații de staționare pentru vizitatori, amenajări nautice în cazul celor care dispun de o unitate acvatică, terenuri de sport etc. Terenurile de joacă și de sport sunt prevăzute în spații neplantate și dețin până la 5% din suprafața totală.
Pe lângă elementele componente menționate mai sus, în acest tip de parc se mai pot amenaja tabere pentru copii, centre sportive, restaurante și hoteluri.
Conceptul de activitate de recreere și de agrement poate merge dincolo de cele care se desfășoară într-un spațiu deschis, deci poate include și activitățile sportive de interior. În funcție de tipul de desfășurare, terenurile trebuie să respecte o anumită configurație. De exemplu, o activitate ce presupune echitația sau ciclismul, se desfăsoară pe terenuri de tip liniar. Altele se realizează pe terenuri de sport. Multe necesită o topografie plată și uscată, dar există activități care au nevoie de pantă, cum este schiatul.
1.5. Importanța spațiilor de agrement
Nevoia de recreere este universală, iar parcurile și spațiile de agrement în general, oferă locuitorilor posibilitatea de a se relaxa, de a participa la diverse activități sportive, facilitează socializarea cu ceilalți și deservesc ca spații de izolare față de aglomerarea urbană și de activitățile cotidiene, în detrimentul explorării mediului natural. Așadar, dincolo de scopul recreativ, spațiile de agrement au un rol esențial pentru sănătatea fizică și mentală a oamenilor. De asemenea, este cunoscut faptul că din ce în ce mai mult se pune accent pe rolul de înfrumusețare al acestor spații, iar în acest sens sunt create adevărate opere de artă care să îi sporească atractivitatea.
Oportunitățile pe care le oferă spațiile de recreere variază în funcție de locul în care se află , de întrebuințarea lor, dar și de modul de viață, de abilitățile și interesele oamenilor.
Parcurile ar trebui să îndeplinească o varietate de nevoi adaptate la caracteristicile demografice și, mai important, la dorințele exprimate de populația fiecărei localități în parte. Sistemul parcurilor ca un întreg va trebui să ofere oportunități pentru activități ce presupun un efort fizic intens, dar și o relaxare în adevăratul sens al cuvântului, pentru activitățile individuale și de grup, desfășurate în mod spontan sau foarte bine organizate.
Spațiile de recreere vin în sprijinul conservării mediului și a patrimoniului, ajutând la păstrarea unor peisaje în forma lor naturală. Acestea au un impact pozitiv asupra calității aerului și a apei, în ceea ce privește biodiversitatea, reducând temperatura din cadrul orașelor.
De asemenea, spațiile verzi, terenurile sportive și spațiile de agrement în general, sunt zone ce atrag investiții din partea organizațiilor sportive și întreprinderilor din aceste domenii de activitate, determinând vizitatorii să participe la diverse evenimente ce se organizează cu scopul de a stimula economiile locale.
CAPITOLUL II. ORGANIZAREA SPAȚIILOR DE AGREMENT LA NIVEL INTERNAȚIONAL
În multe țări europene și din întreaga lume, cu tradiție în practicarea activităților de divertisment, s-a dezvoltat o ofertă de agrement de mare atractivitate de tip ”parc de distracție” sau ”parc tematic”.
Parcurile de distracții sau cele tematice constituie azi o adevărată industrie, prezentă pe toate continentele iar implantarea lor corespunde cu principalele zone de dezvoltare economică, punându-se în evidență trei piețe principale: America de Nord, Asia și Europa. Aceste parcuri de distracții constituie destinații importante pentru un număr de vizitatori în continuă creștere și consituie surse majore de venituri pentru țările și comunitățile locale respective.
Indiferent de dimensiunile lor, au același obiectiv, acela de a furniza clienților săi servicii de agrement de calitate la toate nivelurile.
Concurența între diferitele tipuri de distracții devine din ce în ce mai puternică, furnizorii unor astfel de servicii fiind nevoiți să-și adapteze în permanență oferta la așteptările clientelei și să conceapă mai bine diferitele componente ale produsului, respectând raportul calitate/preț.
Parcurile de distracții se înscriu într-un foarte lung fenomen istoric, social și economic și au parcurs o evoluție precisă. Pot fi considerate o adevărată ”industrie” în sensul că ele țin de un demers industrial ca și concepție, producție și gestiune, chiar dacă ele sunt, mai înainte de toate, un serviciu de agrement.
În ultimii ani, în Statele Unite ale Americii se estimează că există mai mult de 200.000 de leziuni anual pe terenurile de joacă publice din întreaga țară care au solicitat tratament de urgență. În acest sens se doresc a fi luate măsuri de prevenire, dar pentru început trebuie înțeleasă noțiunea de loc public de joacă. Echipamentele de joacă publice se referă la echipamentele utilizate de către copiii cu varsta cuprinsă între șase luni și doisprezece ani, din zonele de joacă ale: unităților comerciale cu facilități pentru copii, instituții specializate, pacuri, restaurante, stațiuni, școli, sau alte zone de întrebuințare publică.
Siguranța fiecărui element în parte de la spațiile de joacă, precum și structura întregii zone de joacă ar trebui sa fie luate în considerare la proiectarea sau evaluarea unui spațiu ce are acest scop. Din cauza faptului că accidentările sunt foarte frecvente în aceste spatii, instalarea și întreținerea suprafețelor de protecție sub și în jurul tuturor echipamentelor este esențială pentru a proteja copiii de răni severe.
Un loc de joacă ar trebui să le permită copiilor să se dezvolte treptat și să le testeze aptitudinile, oferindu-le o serie de provocări în mod repetat. Provocările trebuie să fie adecvate pentru abilitățile specifice vârstei și trebuie să fie cele pe care copiii le pot percepe și alege să le întreprindă. În funcție de nevoile pe care le au copiii, există mai multe grupe de vârstă specifice locurilor de joacă, cum ar fi: ”copii mici” – se referă la copiii ce au o varstă cuprinsă între șase luni și doi ani, ”copii de vârstă preșcolară” – doi până la cinci ani, ”copii de vârstă școlară” – categorie dedicată copiilor de cinci până la doisprezece ani. Suprapunerea dintre aceste grupuri este anticipată în ceea ce privește utilizarea echipamentelor de joacă și oferă o marjă de siguranță.
De asemenea, în proiectarea locurilor de joacă trebuie să se țină cont de Actul Americanilor cu Handicap (1990), o lege cuprinzătoare pentru drepturile civililor care interzice discriminarea pe bază de handicap.
Cel mai recent studiu a luat în considerare 2.691 locuri de joacă pentru a analiza incidentele care intervin din cauza echipamentelor, raportate către Comisia de Siguranță a Produsului Consumatorului, între anii 2001-2008, rezultatul acestuia indicând faptul că cele mai frecvente pericole sunt determinate de căzături (44% din accidente), urmate de accidentele legate de echipament (ruperea, răsturnarea, proiectarea, montajul), ce reprezintă 23% din totalul incidentelor.
Pentru a spori siguranța populației, a fost realizată o ”carte de buzunar pentru siguranța de la locurile de joacă publice”, în care există o serie de recomandări, cum ar fi cele legate de nevoia de echipament de protecție pentru atenuarea impacturilor, adaptarea dotărilor la vârsta utilizatorilor; evitarea muchiilor ascuțite, a protuberanțelor sau a deschiderilor etc.
De asemenea, pentru a ne putea face o idee cu privire la aspectul și la dotările parcurilor de pe continentul american, trebuie să înțelegem sensul unor termeni ce nu sunt altceva decât o serie de elemente componente din spațiile de joacă.
Bariera este un dispozitiv de închidere în jurul unei platforme, care este destinat să prevină atat accidentarea neintenționată, cât și pe cea produsă în mod deliberat.
Structura compozită este reprezentată de două sau mai multe structuri de joacă atașate sau legate funcțional, pentru a crea o unitate integrală care oferă mai mult de o singură activitate de joacă.
Înălțimea critică este determinată de înălțimea maximă de la care în urma unui accident nu există riscul de traumatisme craniene sau alte afecțiuni grave.
Suprafețe de joacă specializate. Orice suprafață destinată mersului pe jos, staționării, cățăratului, sau pur și simplu o suprafață plană a cărei unghi să fie mai mic de 30 de grade față de orizontală.
Leagăn de copii de tip cupa – un leagăn în general adecvat pentru copiii sub 4 ani, care oferă suport, neputând fi folosit decât cu ajutorul unui adult.
Parapet – un dispozitiv de închidere în jurul unei platforme ridicate, care este destinat pentru prevenirea căderilor accidentale.
2.1. Considerente generale privind locurile de joacă
Pentru a selecta un spațiu potrivit pentru amplasarea unui loc de joacă, trebuie luate în considerare mai multe aspecte, cum ar fi: accesibilitatea la pericole (apropierea de drumuri cu trafic, lacuri, iazuri, râuri, stânci etc.), expunerea la soare, panta, canalizarea etc.
Pentru a fi prevenite potențialele accidentele, între spațiile de joacă și factorii de risc, ar trebui să se amplaseze diferite obstacole, cum sunt gardul viu sau barierele, care la rândul lor trebuie să fie conforme cu normele locale de construcție. De asemenea, toboganele și alte platforme destinate copiilor, trebuie amplasate în zone umbrite. Potrivit Academiei Americane de Dermatologie, cercetarea indică faptul că unul din cinci americani vor dezvolta o formă de cancer de piele în timpul vieții lor, iar cinci sau mai multe arsuri solare dublează riscul de apariție a cancerului. Utilizarea zonelor umbrite (de exemplu: spații cu arbori) sau proiectarea spațiilor de joacă ca un mijloc pentru furnizarea de umbră (de exemplu: platforme ridicate cu spații umbrite sub acestea), sunt potențiale modalități de a proiecta un loc de joacă pentru a ajuta la protejarea pielii copiilor de razele solare nocive. Cand arborii sunt folosiți pentru a umbri spațiile, apar problemele în ceea ce privește întreținerea acestora, cum ar fi nevoia de curățare a resturilor vegetale și tăierea crengilor.
O atenție specială ar trebui acordată în ceea ce privește asigurarea accesibilității către suprafețele locului de joacă, care să îndeplinească Specificațiile Standard pentru Determinarea Accesibilității Sistemelor de Suprafață de la spațiul respectiv. Selecția echipamentelor și locația, împreună cu tipul de suprafață de protecție, reprezintă componentele cheie pentru a le putea asigura copiilor cu dizabilități oportunitatea de a utiliza spațiul de joacă.
Pentru locurile de joacă destinate să servească copiii de toate vârstele, aspectul aleilor și a peisajului parcului în general, ar trebui să prezinte zone distincte pentru diferite grupe de vârstă. Spațiile trebuie să fie separate de cel puțin o zonă tampon, care ar putea fi o zonă cu bănci sau una plantată cu arbuști. Aceast mod de separare va reduce posibilitatea de vătămare a celor mici de către copiii de vârste mai mari și, de asemenea, pe cei activi de cei pasivi.
Locurile de joacă ce sunt proiectate, instalate și întreținute în conformitate cu standardele de siguranță, pot prezenta în continuare un pericol pentru copii. Terenurile de joacă ar trebui să fie prevăzute astfel încât să le permită părinților sau îngrijitorilor să urmărească copiii în timp ce aceștia utilizează echipamentele specializate. Barierele vizuale trebuie minimizate pe cât de mult posibil. De exemplu, în cazul unui parc, echipamentele de joacă ar trebui să fie clar vizibile de la bancile din parcul respectiv.
Deși ar trebui să fie evident cărui grup îi este adresat spațiul, din proiecția și amploarea componentelor, dotarea cu semne/etichete de atenționare este necesară, poziționate în incinta parcului, dar și pe echipamentul de joacă, oferind informații cu privire la limita de vârstă și alte restricționări.
În ceea ce privește selectarea echipamentelor de joacă, este important să se cunoască intervalul de vârstă al copiilor căruia îi este destinat spațiul, cât și nevoile și abilitățile acestora.
Locurile de joacă trebuie să stimuleze copiii și să-i încurajeze să își dezvolte noi competențe, dar trebuie adaptate la nivelul lor de dezvoltare. De asemenea, trebuie asigurate echipamente speciale pentru copiii cu dizabilități, care să încurajeze integrarea acestora în viața socială.
Așadar, echipamentul locurilor de joacă destinate copiilor cu o vârstă cuprinsă între 6 și 23 de luni, poate cuprinde: elemente speciale pentru cățărat sub 82 cm/ 32 inchi, rampe, scări cu o singură treaptă, tobogane, spirale alunecoase de mai puțin de 30°, leagăne de tip cupă, scări fixe etc.
Unele echipamente de joacă nu se recomandă a fi utilizate în cadrul unui loc de joacă public, cum ar fi: trambulinele, corzi de alpinism care nu sunt securizate la ambele capete, leagăne metalice grele, leagăne cu locuri multiple, leagănele cu corzi, inele suspendate, bări de trapez etc.
Suprafața din jurul echipamentelor din spațiile de joacă reprezintă unul dintre cei mai importanți factori pentru reducerea probabilității producerii unui accident care să pună în pericol viața copiilor. O căzătură pe o suprafață de absorbție a șocurilor este mai puțin probabil să provoace un traumatism cranian grav decât una pe o suprafață dură. Cu toate acestea, pot apărea leziuni indiferent de materialele din care este compusă suprafața spațiului.
Cea mai frecvent utilizată metodă de evaluare a proprietății de atenuare a șocurilor dintr-un loc de joacă, pentru testarea materialului folosit la acoperirea acestuia, este aceea de a scăpa intenționat un instrument metalic pe un eșantion din materialul respectiv și de a înregistra accelerația/timpul de producere a impactului. Metodele de analiză pe teren și în laborator sunt descrise în Specifiicațiile Standard pentru Atenuarea Impactului.
Recomandările în ceea ce privește suprafața de protecție nu se aplică în cazul tuturor echipamentelor. Excepțiile se referă la: cutiile cu nisip, activitățile ce se realizează la nivelul solului, căsuțele de joacă, sau orice alt echipament pe care copiii îl folosesc atunci când picioarele lor rămân în contact direct cu suprafața solului.
Există două opțiuni disponibile pentru alegerea suprafeței locurilor de joacă publice: materiale omogene și cele de umplutură, libere. Un spațiu de joacă nu ar trebui să fie instalat fără o suprafață de protecție de orice tip. Betonul, asfaltul sau alte suprafețe dure nu ar trebui să se regăsească niciodată sub componentele din parc destinate copiilor. De asemenea, iarba sau pământul neacoperit nu sunt considerate suprafețe de protecție din cauza faptului că factorii de mediu le pot reduce mult eficiența. Materialele sintetice nu sunt adecvate decât în cazul în care respectă normele descrise în Specifiicațiile Standard pentru Atenuarea Impactului.
Materialele omogene sunt reprezentate în general de covoare de cauciuc sau dale, ori o combinație de materiale de absorbție a energiei, ținute în loc de un liant. Acestea sunt disponibile de la un număr mare de producători, dintre care mulți au o serie de materiale cu diferite proprietăți de atenuare a șocurilor. Componentele noi utilizate, cum sunt cele pe bază de fibră din lemn sau o combinație dintre cele unitare și cele ușoare, se consideră ca făcând parte tot din această primă categorie, a materialelor omogene.
Când se ia o decizie în ceea ce privește alegerea celor mai potrivite materiale care să compună suprafața trebuie să se țină cont că cele închise la culoare atrag razele solare, având un impact negativ asupra oamenilor.
Suprafețele acoperite cu materiale compuse din fibre ușoare sunt reprezentate de produse din lemn similare cu un mulci format din rumeguș, resturi vegetale, paie, frunze etc., fiind proiectate special pentru a fi utilizate ca suprafață de protecție în cadrul unui loc de joacă. Aceste componente trebuie să respecte Specificațiile Standard pentru Atenuarea Impactului, ca și în cazul produselor omogene dure. Pe lângă materialele din lemn mai există și produse de tip mulci din cauciuc, nisip, pietriș, așchii din lemn. La instalarea acestor produse trebuie să se țină cont de o serie de indicații:
Granulele de umplutură se comprimă în timp cu cel puțin 25% din cauza utilizării și a intemperiilor. Acest aspect trebuie luat în considerare în momentul planificării spațiului de joacă. De exemplu, în cazul în care pentru terenul de joacă va fi nevoie de 23 cm/ 9 inchi de așchii de lemn, atunci stratul inițial trebuie să fie de 31 cm/ 12 inchi (Tabelul 2.1.1).
Tabelul 2.1.1. Adâncimile minime ale suprafețelor cu material de umplutură
(Prelucrare după ”Public Playground Safety Handbook”, pag. 11)
Tabelul 2.1.1. prezintă cerințele minime obligatorii în ceea ce privește adâncimea suprafeței de umplutură necesară, în funcție de tipul materialului și înălțimea căderii. Adâncimile prezentate presupun materiale ce au fost comprimate ca urmare a utilizării și acțiunii factorilor atmosferici, dar care sunt menținute la un nivel corespunzător.
Suprafețele acoperite de materiale de umplutură necesită o întreținere frecventă pentru a se asigura că nivelul suprafeței nu va scădea sub nivelul minim de 16 cm/6 inchi pentru cauciuc și 23 cm/9 inchi pentru restul compușilor. Suprafețele de sub leagăne și cele de la tobogane sunt mai predispuse la deplasare; pentru întreținerea acestora trebuie acordată o atenție specială. În plus, în aceste zone pot fi instalate covorașe speciale pentru a spori stabilitatea.
Perimetrul din jurul echipamentelor de joacă trebuie să conțină materiale de umplutură.
Trebuie luată în considerare realizarea unor marcaje ale echipamentelor la un nivel minim de umplere, pentru a ajuta la menținerea adâncimii inițiale.
O bună scurgere este esențială pentru a se menține optim stratul de umplutură. Staționarea apei în acesta îi reduce din eficiență și duce la compactarea și descompunerea materialelor.
Înălțimea critică poate fi redusă pe timp de iarnă în zonele în care terenul îngheață.
Niciodată nu trebuie utilizat mai puțin de 23 cm/9 inchi de material, cu excepția situațiilor în care este folosit cauciucul (16 cm/ 6 inchi). Straturile subțiri se deplasează și compactează prea ușor.
Mulciul din lemn conține arseniat de cupru cromat (CCA) – produsele tratate din lemn și cele al căror CCA nu este cunoscut nu trebuie utilizate.
Personalul Comisiei pentru Siguranța Produsului Consumatorului recomandă însistent ca locurile de joacă să nu fie amplasate pe suprafețe dure, cum ar fi asfaltul sau betonul, cu excepția cazului în care instalația prezintă următoarele straturi de protecție: Deasupra stratului dur trebuie să existe un strat de bază de 7 cm/ 3 inch – 15 cm/ 6 inchi acoperit cu material de umplutură ( pietriș). Stratul următor ar trebui să fie un material geotextil, iar în partea superioară a acestuia este necesară o suprafață de umplutură care să respecte cerințele generale amintite mai sus și Tabelul 2.1.1. Ultimul strat ar trebui să încorporeze covorașe de atenuare a impactului, mai ales pe porțiunile cu circulație intensă, cum sunt suprafețele de la leagăne, ieșirile toboganelor și alte zone unde deplasarea este probabilă. Figura 2.1.1. oferă o reprezentare vizuală a acestor informații.
Figura 2.1.1. Dispunerea straturilor pe o suprafață dură a materialelor de umplutură
(Prelucrare după ”Public Playground Safety Handbook”, pag.11)
Locurile de joacă mai vechi ce sunt amplasate pe o suprafață dură ar trebui să fie modificate pentru a constitui un spațiu corespunzător cerințelor de siguranță.
2.1.1. Materialele utilizate pentru fabricarea echipamentelor
Durabilitate și finisaje:
Trebuie folosite echipamente fabricate numai din materiale care au o durabilitate demonstrată într-un loc de joacă sau un aranjament similar;
Finisajele, tratamentele și conservanții trebuie să fie alese cu atenție, astfel încât să nu prezinte vreun pericol pentru sănătatea utilizatorilor.
Componentele fizice:
Atunci când sunt instalate și menținute în concordanță cu instrucțiunile producătorului:
Toți conectorii, toate elementele de fixare și echipamentele de acoperire nu trebuie să fie slăbite sau scoase fără ajutorul uneltelor;
Toți conectorii, toate elementele de fixare și echipamentele de acoperire care sunt expuse trebuie să fie netede pentru a nu cauza răni, înțepături sau să agațe hainele;
Toate șuruburile si cuiele trebuie prevăzute cu șaibe pentru a împiedica desfacerea acestora;
Componentele din articulațiile mobile ar trebui, de asemenea, să fie verificate pentru a nu fi slăbite;
Toți conectorii trebuie să fie rezistenți la coroziune și să fie aleși astfel încât să minimizeze coroziunea materialelor cu care intră în contact. Acest lucru este important mai ales când se folosește lemn tratat cu ACQ/ CBA/ CA-B2, deoarece chimicalele din conservanții lemnului pot coroda anumite metale mai repede;
Rulmenții și bucșele folosite în articulațiile mobile trebuie să fie ușor de uns sau să fie de la sine unse;
Toate cârligele, cum ar fi cele în formă de ”S” sau de ”C”, trebuie să fie închise. Un cârlig este considerat închis dacă nu există vreun spațiu mai mare de 1 mm.
Metalele:
Trebuie să fie evitată folosirea metalului neacoperit pentru platforme, tobogane sau scări. Atunci când acesta este expus la soare poate ajunge la temperaturi suficient de înalte pentru a produce arsuri serioase în câteva secunde. Se recomandă folosirea altor materiale care pot reduce temperatura suprafeței, cum ar fi lemnul, plasticul sau metalul acoperit;
Dacă totuși este folosit metal neacoperit pentru platforme, scări sau tobogane, ar trebui orientate atfel încât să nu fie expuse la razele solare pe tot parcursul anului;
Vopseluri si finisaje:
Metalele care nu sunt rezistente la coroziune ar trebui vopsite, galvanizate sau tratate pentru a preveni rugina;
Producătorul trebuie să se asigure că utilizatorii nu pot să înghită, să inhaleze sau să absoarbă o cantitate periculoasă de chimicale sau alte tratamente aplicate echipamentului în urma contactului cu acesta;
Toate vopselurile și alte finisaje similare trebuie să satisfacă cerințele CPSC pentru nivelul plumbului din vopsea;
Suprafețele vopsite trebuie menținute pentru a preveni coroziunea si deteriorarea;
Vopselurile și alte finisaje trebuie menținute pentru a preveni ruginirea metalelor neacoperite și pentru a minimiza șansele ca un copil să se joace cu vopsea decojită;
Trebuie identificate locurile de joacă mai vechi, unde s-au folosit vopseluri pe bază de plumb, si trebuie construită o strategie pentru a controla expunerea la acest tip de vopseluri. Managerii locurilor de joacă trebuie să consulte rarportul CSPC din octombrie 1996 cu privire la recomandările pentru identificarea și controlarea vopselurilor pe bază de plumb în locurile de joacă publice, în timp ce se asigură că toate celelalte vopseluri si finisaje similare respectă regulamentul.
Lemnul:
Lemnul trebuie să fie rezistent la insecte și la putrezire pe cale naturală (de exemplu cedru sau alt lemn rășinos), sau să fie tratat pentru a se evita astfel de situații;
Lemnul tratat cu creozot sau alte învelișuri ce conțin pesticide nu trebuie folosit.
Lemnul tratat sub presiune:
O cantitate considerabilă de lemn din locurile de joacă mai vechi a fost tratată sub presiune cu chimicale pentru a preveni deteriorarea cauzată de insecte sau ciuperci. Arsenatul de cupru cromat (CCA) a fost o substanță chimică folosită decenii întregi în diferite structuri, inclusiv locuri de joacă. Din 31 decembrie 2003, lemnul tratat cu CCA nu a mai fost procesat pentru utilizarea în locurile de joacă. Sunt disponibile alte tratamente sub presiune pentru a conferi lemnului o rezistență la insecte și putrezire, iar acestea nu conțin arsenic. Totuși, atunci când se folosesc produse din lemn tratate recent, trebuie să se asigure că restul componentelor sunt compatibile cu substanțele chimice folosite pentru tratarea lemnului. Aceste substanțe pot coroda unele materiale mult mai repede decât altele.
Locuri de joacă ce folosesc lemn tratat cu CCA:
Mai multe grupuri au făcut sugestii cu privire la aplicarea anumitor învelișuri pe lemnul tratat cu CCA pentru a reduce riscul copiilor de a se expune la arsenicul din acesta. Anumite informații de la membrii CPSC și din studiile EPA sugerează faptul că un strat de vopsea pe bază de ulei sau apă, aplicat regulat ( cel puțin o dată pe an ), poate reduce migrarea arsenicului din lemnul tratat cu CCA. Instalatorii, constructorii și consumatorii care realizează operații de prelucrare a lemnului, cum ar fi șlefuirea, tăierea sau eliminarea rumegușului, asupra unui lemn care este tratat sub presiune, trebuie să citească fișa de informații disponibilă în punctele de vânzare. Această fișă conține informații importante pentru anumite măsuri de precauție ce trebuie luate pentru păstrarea sănătății.
Atunci când se selectează produse din lemn și finisaje pentru locurile de joacă publice, personalul CPSC recomandă să:
Să se evite coloranții care formează o peliculă care nu poate fi pătrunsă (latex semi-transparent, latex opac și coloranți opaci pe bază de ulei ) pe suprafețele exterioare deoarece, mai târziu, aceștia se pot exfolia, lucru care poate afecta durabilitatea și poate expune conservanții din lemn;
Creozotul, pentaclorfenolul și tributil-oxidul de staniu sunt prea toxice și pot produce iritații, iar din acest motiv nu ar trebui folosiți ca și conservanți pentru echipamentele din lemn prezente în locurile de joacă;
Finisajele cu conținut de pesticide nu ar trebui utilizate;
Lemnul tratat cu CCA nu ar trebui folosit ca mulci pentru locul de joacă.
Asamblarea și instalarea
Trebuie urmate cu strictețe toate instrucțiunile producătorului atunci când sunt instalate și asamblate echipamentele;
După asamblare și înainte de prima utilizare, echipamentul trebuie să fie supus unei inspecții riguroase de către o persoană autorizată;
Instrucțiunile de asamblare și instalare oferite de producător împreună cu celelalte documente adunate privind dispozitivul trebuie păstrate într-un dosar stabil;
Fixarea sigură este un factor cheie pentru a stabiliza instalația, iar procesul de fixare ar trebui să fie realizat în concordanță cu specificațiile producătorului.
2.1.2. Pericole la locul de joacă
Această secțiune oferă o prezentare generală a pericolelor care trebuie evitate la locurile de joacă. Se urmărește conștientizarea riscurilor produse de fiecare dintre acestea. Multe dintre aceste pericole au specificații tehnice și teste de conformitate cu Societatea Americană pentru Testare și Materiale (ASTM).
Zdrobiri și tăieturi
Orice obiect care ar putea zdrobi sau tăia membrele unui copil nu ar trebui să fie prezent la locul de joacă. Aceste obiecte pot fi componente mobile unele față de celelalte, sau cu un punct fix, cum ar fi balansoarul.
Pentru a determina dacă există riscul unei tăieturi sau zdrobiri intr-un spațiu, trebuie avute în vedere: posibilitatea ca un copil să își prindă o parte a corpului în locul respectiv, și puterea de prindere din jurul acelui loc.
Agățarea și înțeparea
Protuberanțele echipamentelor din locurile de joacă nu ar trebui să fie capabile să agațe hainele copiilor, sau să fie suficient de mari pentru a-i înțepa. Pentru a evita aceste riscuri:
Diametrul unei protuberanțe nu ar trebui să crească în direcția opusă suprafeței înconjurătoare, către capătul expus;
Șuruburile nu ar trebui să aibă expuse mai mult de două arcuri după terminarea piuliței;
Toate cârligele, cum ar fi cârligele în formă de ”S” sau de ”C”, trebuie să fie închise. Un cârlig este considerat închis dacă nu prezintă un spațiu mai mare de 1 mm. Orice dispozitiv de legătură care are interiorul astupat, prevenind intrarea vreunui articol de îmbrăcăminte în acesta, face excepție de la această regulă;
Leagănele și toboganele au recomandări adiționale pentru protuberanțe.
Elastice și sfori
Elasticele prezente la glugile jachetelor, hanoracelor sau la alte articole pentru partea superioară a corpului se pot agăța în echipamentele locului de joacă și pot duce la deces prin strangulare. Pentru a evita acest risc:
Copiii nu trebuie să poarte bijuterii, jachete sau hanorace cu elastice la glugă, mănuși legate de mâini cu elastice sau alte articole pentru partea superioară a corpului care să aibă elastice;
Trebuie înlăturate orice sfori, lese pentru câini sau alte obiecte similare care sunt atașate la echipamentele din locul de joacă;
Trebuie evitate echipamentele cu sfori care nu sunt securizate la ambele capete;
Eticheta alăturată, sau un semn asemănător, poate fi plasată în apropierea toboganelor sau a altor echipamente care prezintă un pericol de agățare (Figura 2.1.2.1).
Fig. 2.1.2.1. Panou de avertizare
(Prelucrare după ”Public Playground Safety Handbook”, pag. 15)
Blocarea capului
Blocarea capului este o preocupare serioasă la locurile de joacă, din cauza faptului că poate duce la strangulare. O componentă, sau un grup de componente, nu ar trebui să formeze orificii care să poată înțepeni capul unui copil. De asemenea, copiii nu ar trebui să poarte casca pentru bicicletă atunci când se află la locul de joacă. Au existat cazuri în care unii copii care purtau cască au rămas blocați în spații care, în mod normal,nu prezentau un astfel de pericol.
Anumite orificii pot prezenta un pericol de blocare dacă distanța dintre orice suprafețe interioare opuse este mai mare de 9 cm / 3.5 inch și mai mică de 23 cm / 9 inch. Atunci când dimensiunea unui orificiu este între aceste limite, trebuie considerate și toate dimensiunile acestuia împreună, pentru a evalua posibilitatea unei blocări. Chiar și orificiile care sunt suficient de joase pentru ca un copil să poată ajunge cu picioarele pe pământ pot prezenta un risc de strangulare pentru acesta, dacă ramâne blocat (Figura 2.1.2.2.).
Figura 2.1.2.2. Exemple de blocare a capului
(Preluare din ”Public Playground Safety Handbook”, pag.15)
Copiii mai mici pot să nu aibă cunoștințele intelectuale necesare sau abilitățile motorii necesare pentru a inversa procesul care a cauzat blocarea acestora, mai ales dacă se panichează.
Unghiuri si deschideri parțial legate
Copiii se pot bloca în unele deschideri parțial legate, cum ar fi acelea formate de două sau mai multe componente ale locului de joacă. Unghiurile formate de două componente alăturate trebuie să fie mai mare de 55o, cu excepția situației în care componenta inferioară este așezată la orizontală, sau sub aceasta.
Puncte ascuțite, colțuri si muchii
Punctele ascuțite, colțurile și muchiile aflate în orice parte a locului de joacă sau a echipamentelor pot produce tăieturi pe pielea copiilor. Marginile ascuțite pot cauza răni serioase dacă nu sunt luate măsuri de protecție. Pentru a evita riscul producerii unor accidente din cauza acestor tipuri de echipamente trebuie ca:
Marginile expuse ale tuturor tuburilor care nu se află pe pământ trebuie să fie acoperite cu capace sau dopuri care nu pot fi înlăturate decât cu ajutorul unor ustensile speciale;
Părțile din lemn trebuie să fie netede și să nu aibă așchii;
Toate colțurile, din metal sau din lemn, trebuie rotunjite;
Toate muchiile metalice trebuie să fie laminate sau să aibă un înveliș rotunjit;
Toboganele nu trebuie să aibă muchii ascuțite. Trebuie acordată o atenție sporită marginilor din metal ale toboganelor și ale ieșirilor acestora;
Dacă radialele cu curea din oțel sunt folosite ca echipamente pentru locul de joacă, acestea trebuie examinate îndeaproape regulat pentru a garanta faptul că nu sunt expuse fire sau curele din oțel;
Trebuie realizate inspecții frecvente pentru a ajuta la prevenirea accidentărilor cauzate de așchiile din lemn, vârfuri ascuțite, colțuri sau muchii care pot apărea ca un rezultat al uzurii echipamentului.
Pericole prezentate de echipamentele suspendate
Copiii care folosesc locul de joacă se pot accidenta dacă aleargă înspre sau cad peste unele componente suspendate (cum ar fi cabluri, sfori, fire sau alte părți flexibile) conectate de la o piesă a unui echipament al locului de joacă la alta, sau care atârnă pe pământ. Aceste componente suspendate devin periculoase atunci când sunt la mai puțin de 45o de orizontală și sunt la mai puțin de 2,10 metri deasupra suprafeței de protecție. Pentru a evita aceste pericole, componentele suspendate:
Trebuie să fie așezate cât mai departe de zonele populate;
Trebuie să fie colorate mai strident sau să fie în contrast cu echipamentele și suprafețele alăturate;
Nu trebuie să se înfășoare în jurul lor sau în jurul altor cabluri, sfori sau lanțuri pentru a crea un cerc cu un diametru de cel puțin 12.7 cm / 5 inchi;
Trebuie să fie strânse la ambele capete, cu excepția situației în care sunt mai scurte de 18 cm/ 7 inchi sau sunt atașate la un leagăn.
Aceste recomandări nu se aplică leagănelor, plaselor de cățărat sau dacă o componentă este la o distanță mai mare de 2,10 metri față de suprafața protectoare și are lățimea maximă de 2,5 cm/ 1 inch.
Pericolul de împiedicare
Locurile de joacă nu ar trebui să prezinte pericole de împiedicare (de exemplu schimbări bruște în înălțime) pentru copiii care le folosesc. Două cauze frecvente care duc la împiedicare sunt ancorarea dispozitivelor pentru echipamentele din locul de joacă și izolarea zidurilor pentru materialele de umplutură.
Toate dispozitivele de ancorare pentru echipamentele din locul de joacă, cum ar fi barele orizontale de la baza dispozitivelor de cățărare flexibile sau fundațiile din beton, trebuie să fie instalate sub nivelul pământului și deasupra bazei stratului de protecție. Acest lucru îi va face pe copii să nu se rănească mai rău atunci când cad pe o fundație expusă;
Contrastarea culorii suprafeței cu culoarea echipamentelor poate duce la o vizibilitate mai bună;
Zidurile de izolare a suprafeței trebuie să fie foarte vizibile;
Orice schimbare în înălțime trebuie să fie evidentă;
Contrastarea culorii barierei de izolare cu nuanța suprafeței poate duce la o vizibilitate mai bună.
2.2. Întreținerea unui loc de joacă
Întreținerea inadecvată a echipamentului duce la accidentări pe terenul de joacă. Datorită faptului că siguranța echipamentelor prezente în locurile de joacă, cât și folosirea potrivită a acestora depind de o inspecție și o mentenanță adecvată, instrucțiunile și programările producătorului pentru acestea trebuie urmate cu strictețe. Dacă recomandările producătorului nu sunt disponibile, o programare a lucrărilor de mentenanță trebuie creată pe baza anticipării modului de folosire a locului de joacă. Cu cât sunt mai des folosite, cu atât mai mult vor avea nevoie de lucrări de întreținere mai frecvente.
2.2.1. Inspecțiile de întreținere
Pentru fiecare loc de joacă ar trebui realizat un program de întreținere detaliat. Toate zonele și echipamentele din locul de joacă trebuie verificate pentru uzură excesivă, deteriorare și alte pericole posibile, cum sunt cele din Tabelul 2.2.1.1. O metodă posibilă este folosirea listelor de verificare.
Tabelul 2.2.1.1. Probleme apărute la inspecțiile de rutină
Unii producători oferă liste de verificare pentru inspecțiile detaliate sau generale împreună cu instrucțiunile de întreținere. Acestea pot fi folosite pentru a fi siguri că inspecțiile sunt în concordanță cu specificațiile producătorului. Dacă producătorul nu oferă liste de verificare, există un model mai general pentru inspecțiile de rutină ale locurilor de joacă publice. Acesta este destinat numai preocupărilor legate de mentenanța generală. Pentru componentele mobile și pentru alte părți care se uzează mai repede este nevoie de o inspecție mai detaliată. Lucrările de mentenanță trebuie realizate într-un mod sistematic de către (Prelucrare după ”Public Playground Safety Handbook”)
personalul familiarizat cu locul de joacă, cum ar fi lucrătorii de întreținere, supraveghetorii locului de joacă etc.
2.2.2. Reparații
Un program complet de întreținere nu este realizat doar cu ajutorul inspecțiilor. Orice problemă găsită în timpul acestora trebuie notată si reparată cât mai repede cu putință.
Toate reparațiile si înlocuirile unor părți ale echipamentelor trebuie să fie făcute urmând instrucțiunile oferite de producător;
Modificările realizate de utilizatori, cum ar fi unele frânghii agățate de echipamentele suspendate, trebuie înlăturate imediat;
Pentru fiecare parte dintr-un echipament, frecvența inspecțiilor amănunțite depinde de tipul și vârsta echipamentului, perioada de utilizare si climatul din zona respectivă;
Trebuie consultat producătorul pentru programarea lucrărilor de întreținere pentru fiecare parte a echipamentelor. Conform acesteia, poate fi creată o programare pentru întreg locul de joacă. Aceste programări ale inspecțiilor de rutină nu ar trebui să le înlocuiască pe cele normale.
2.2.3. Întreținerea suprafețelor cu materiale de umplutură
Suprafețele cu materiale de umplutură au nevoie de o îngrijire mai specială. Locurile de joacă publice frecvent folosite, cum ar fi centrele pentru copii și școlile, trebuie să fie verificate frecvent pentru a fi siguri că suprafața nu s-a deplasat semnificativ, mai ales în zonele locului de joacă în care este mai probabil să se întâmple acest lucru (exemplu: sub leagăne și la ieșirile de pe tobogan). Acest lucru poate fi facilitat prin marcarea adâncimii ideale a suprafețelor pe bările echipamentelor. Materialele de umplutură deplasate ar trebui aranjate cu o greblă până ajung la locul potrivit, astfel încât să fie menținută o adâncime constantă pe întreg locul de joacă. Covoarele pentru reducerea impactului plasate în zonele cu un trafic mai intens, cum ar fi sub leagăne sau la ieșiriea de pe tobogan, pot reduce semnificativ deplasarea materialelor. Acestea trebuie amplasate sub sau la același nivel cu suprafața pentru a înlătura riscul împiedicării.
Atunci când se realizează verificarea suprafețelor, următoarele spații sunt esențiale:
Zonele de sub leagăne și de la ieșirea de pe tobogan. Activitățile realizate în aceste locuri tind să deplaseze suprafața mai rapid. Trebuie greblat materialul de umplutură până ajunge la locul lui;
Bălțile prezente pe suprafața cu mulci. De exemplu, mulciul umed se compactă mult mai repede decât cel uscat. Apariția frecventă a bălților poate însemna că există o problemă la scurgere;
Suprafețele înghețate. Majoritatea suprafețelor cu materiale de umplutură care îngheață nu mai funcționează ca suprafețe protectoare. Chiar dacă primii centimetri sunt dezghețați, stratul de la bază poate fi înghețat, iar asta înseamnă că proprietățile acestuia de atenuare a impactului sunt reduse semnificativ. Nu este recomandabil pentru copii să se joace în aceste condiții.
Păstrarea rapoartelor
Ar trebui păstrate rapoarte ale fiecărei inspecții de întreținere, incluzând instrucțiunile producătorului și listele de verificare folosite. Atunci când o persoană realizează o inspecție, aceasta trebuie să își noteze data pe formularul folosit și să îl semneze. Orice însemnare a unui accident care s-a petrecut pe locul de joacă ar trebui de asemenea reținut. Acest lucru va ajuta la identificarea potențialelor pericole sau a unor caracteristici de design periculoase care trebuie corectate.
2.3. Elementele componente ale unui spațiu de joacă
2.3.1. Platformele, balustradele și barierele de protecție
În ceea ce privește platformele, acestea trebuie să respecte următoarele cerințe:
ar trebui să fie în general plate, cu ± 2 ° față de orizontală;
ar trebui să fie prevăzute cu deschideri pentru a asigura un bun drenaj;
platformele ar trebui să minimizeze colectarea resturilor;
platformele destinate pentru copiii de vârstă mică ar trebui să nu fie situate la o distanță mai mare de 82 cm/ 32 inchi față de sol.
Pe unele structuri compozite, platformele sunt stratificate sau dispuse pe niveluri, astfel încât un copil poate accesa platforma mai înaltă, fără trepte sau scări. Decât dacă există o modalitate alternativă de acces/ ieșire, diferența maximă de înălțime între platforme ar trebui să fie:
bebeluși: 18 cm / 7 inchi;
preșcolari: 30 cm/ 12 inchi;
elevi: 46 cm/ 18 inchi.
Un element de acces (cum ar fi o treaptă) este necesar dacă diferența de înălțime este mai mare de 30 cm/ 12 inchi pentru copiii de vârstă preșcolară și de 46 cm/ 18 inchi pentru elevi. Spațiul dintre platformele în trepte ar trebui să urmărească recomandările pentru a reduce potențialele accidente legate de deschiderile din aceste spații:
bebeluși: dacă spațiul este mai mic de 18 cm/ 7 inchi, umplutura ar trebui să fie utilizată pentru a reduce spațiul la mai puțin de 8 cm/ 3 inchi;
preșcolari: în cazul în care spațiul este mai mare de 23 cm/ 9 inchi, iar înălțimea platformei inferioare de deasupra suprafeței de protecție depășește 76 cm/ 30 inchi, umplutura trebuie folosită pentru a reduce spațiul la mai puțin de 9 cm/ 3,5 inchi;
elevi: dacă spațiul depășește 23 cm/ 9 inchi, iar înălțimea celei mai joase platforme de deasupra materialului de protecție este mai mare de 122 cm/ 48 inchi, umplutura se utilizează pentru a reduce spațiul la mai puțin de 9 cm/ 3,5 inchi.
Parapetele și barierele de protecție sunt utilizate pentru a reduce probabilitatea căzăturilor accidentale de pe platformele înalte. Barierele de protecție oferă o siguranță mai mare decât balustradele și ar trebui să fie concepute pentru a descuraja copiii să se cațere peste sau prin acestea. Balustradele și barierele ar trebui:
să înconjoare complet orice platformă înaltă;
cu excepția accesului către intrare/ieșire, deschiderea maximă orizontală fără balustradă ar trebui să fie de 38 cm/ 15 inchi;
să prevină căzăturile accidentale de pe platforme;
să prevină posibilitatea de blocare;
să faciliteze supravegherea.
De exemplu, balustradele pot avea o șină superioară orizontală cu umplutură, formată din bări verticale cu orificii mai mari de 23 cm/ 9 inchi. Aceste deschideri nu prezintă un pericol de blocare, însă nu împiedică un copil să se cațere folosindu-se de orificiile respective.
O barieră ar trebui să reducă la minim riscul de trecere a unui copil în timpul unor încercări deliberate de a traversa dincolo de aceasta. Orice deschidere între suprafața platformei și marginea inferioară a unei bariere de protecție ar trebui să împiedice trecerea unui șablon de o mărime reală a unui trunchi.
Balustradele sau barierele de protecție ar trebui să fie prevăzute pe platformele înalte, pasarele, scări, suprafețe de tranziție etc. În general, cu cât copilul este mai mic, cu atat au mai puțină coordonare și echilibru, ceea ce înseamnă că sunt mai vulnerabili în ceea ce privește accidentarea. Bebelușii sunt cei mai vulnerabili, iar echipamentele destinate acestei categorii de vârste ar trebui să fie prevăzute cu bariere pe toate suprafețele mai înalte de 46 cm/18 inchi.
Aptitudinile fizice se dezvoltă mai târziu, odată cu vârsta preșcolară și mai mult în cazul elevilor, de aceea recomandările minime altitudinale pentru balustrade și bariere sporesc cu fiecare grupă de vârstă.
Balustradele și barierele ar trebui să fie suficient de ridicate pentru a oferi siguranța că cei mai înalți copii nu au cum să cadă dincolo de acestea peste partea superioară. Pentru balustrade, marginea inferioară trebuie să fie suficient de mică, astfel încât cel mai scund copil să nu poată trece pe sub aceasta.
Figura 2.3.1.1. Exemple de balustrade și bariere de protecție
(Preluare din ”Public Playground Safety Handbook”, pag. 21)
Atat balustradele, cât și barierele protejează copiii de potențialele căzături de pe platformă, dar spre deosebire de balustrade, barierele împiedică trecerea copiilor pe sub sau peste acestea.
Metodele de acces la echipamentele de joacă
Accesul la echipamentele de joacă se poate face prin intermediul unor rampe convenționale, scări cu trepte sau a unor componente de cățărare, cum ar fi: scările arcuite, plase de cățărare sau anvelope (Figura 2.3.1.2.).
Figura 2.3.1.2. Metode de acces la echipamentele de joacă
(Preluare din ”Public Playground Safety Handbook”, pag. 22)
Pe măsură ce copiii se dezvoltă, capătă mai mult echilibru și coordonare, de aceea este important să se aleagă metodele de acces corespunzătoare vârstei acestora, în felul următor:
pentru copiii de vârstă mică sunt recomandate echipamentele cu un grad scăzut de dificultate, cum ar fi: rampele, scările drepte, scările în spirală, scările în trepte și cele de tip eșafodaj;
pentru preșcolari și școlari există echipamente cu un grad mai ridicat de dificultate: scări arcuite de cățărat, echipamente flexibile de cățărare (plase, anvelope, frânghii).
Accesul la platformele de peste 1,80 m (cu excepția celor destinate statului în picioare) ar trebui să asigure o suprafață intermediară de staționat, astfel încat copilul are ocazia de a lua o pauză, înainte să decidă dacă merge mai departe sau renunță.
Rampele, scările, scările cu trepte și scările de tip eșafodaj, au fiecare diferite recomandări în ceea ce privește înclinarea și dimensiunile de rulare, dar scările și treptele întotdeauna ar trebui amplasate în mod egal, la fel și în cazul spațiului dintre partea superioară a scării sau treapta superioară și suprafața platformei. Deschiderile dintre scări sau trepte și cele dintre partea superioară a acestora și partea inferioară a platformei, ar trebui să împiedice blocarea.
Echipamentele de cățărat ar trebui să le permită copiilor să coboare la fel de ușor ca atunci când le urcă. O modalitate de a pune în aplicare această recomandare este aceea de a asigura un mijloc mai ușor de coborâre, o platformă sau un alt echipament special. De exemplu, poate fi adăugată o scară pentru a asigura un mod mai puțin provocator de coborâre decât o scară verticală în trepte sau un dispozitiv de cățărare. Pentru copiii de vârstă mică și preșcolari, oferirea unei modalități ușoare de renunțare la activitate este deosebit de importantă, din moment ce abilitatea acestora de coborâre a componentelor pentru cățărare se dezvoltă mai târziu decât abilitatea de a urca aceleași componente.
Stinghiile și alte componente de prindere – spre deosebire de scările simple și cele dispuse în trepte care oferă suport pentru picioare, stinghiile pot fi folosite atât pentru sprijinirea picioarelor, cât și a mâinilor. Barele cu forme rotunjite sunt cele mai simple de utilizat pentru copii. Toate mânerele ar trebui să fie sigure, astfel încât să se prevină rotirea sau alunecarea mâinilor. Pentru copiii de vârstă mică, barele sau alte mijloace de sprijin a mâinilor ar trebui să aibă un diametru sau o secțiune transversală maximă cuprinse între 1,5 cm și 3 cm. Un diametru sau o secțiune transversală de 2,3 cm este de preferat pentru o putere de prindere maximă.
Pentru preșcolari și elevi, stinghiile, balustradele, barele de cățărare sau orice altă componentă de sprijinire a mâinilor, ar trebui să aibă un diametru sau o secțiune transversală maximă cuprinsă între 2,4 cm și 3,9 cm. Pentru a putea obține puterea maximă de prindere, este recomandat un diametru de 3,2 cm.
Balustradele dispuse la scări sunt destinate să furnizeze sprijin pentru mâini și să echilibreze utilizatorul. Cele continue, care se regăsesc pe întreaga lungime a zonei de acces trebuie să fie prevăzute pe ambele părți ale tuturor scărilor, indiferent de înălțimea acestora. Scările dispuse în trepte nu necesită balustrade din moment ce treptele sau suporturile laterale oferă stabilitate.
Balustradele ar trebui să fie disponibile doar la înălțimea potrivită, începând cu prima treaptă. Distanța verticală dintre marginea frontală superioară a unei trepte sau suprafețe în pantă și suprafața superioară a balustradei de deasupra acestora, trebuie să fie după cum urmează:
copiii de vârstă mică: între 38 cm și 51 cm;
preșcolarii: între 56 și 66 cm;
elevii: între 56 și 96 cm.
Balustradele sau mânerele sunt recomandate pentru toate punctele de tranziție (punctul în care copilul trebuie să se deplaseze de la zona de acces către echipamentul de joacă propriu-zis al platformei). Metodele de acces care nu sunt prevăzute cu balustrade, ca în cazul scărilor, echipamentelor flexibile pentru cățărat, scările arcuite și cele cu anvelope, trebuie să fie dotate cu suporturi pentru mâini pentru a putea face trecerea între partea superioară a zonei de acces și platformă.
Tipurile principale de echipamente ale spațiului de joacă
O altă componentă ce se regăsește într-un spațiu special amenajat pentru copii este bârna, un aparat de gimnastică format dintr-o grindă de lemn, dispusă orizontal deasupra solului, pe care se execută exerciții de echilibru.
Într-un spațiu de joacă, bârnele nu trebuie să fie mai înalte de:
pentru copiii de vârstă foarte mică nu sunt recomandate aceste aparaturi;
pentru preșcolari: 30 cm;
pentru elevi: 40 cm.
Înălțimea căderii unei bârne reprezintă distanța dintre suprafața de mers și suprafața de protecție de sub aceasta.
Echipamentele de cățărat sunt proiectate în general pentru a oferi un grad mai mare de dificultate fizică, decât alte aparaturi din locurile de joacă publice. Acest tip de echipament necesită folosirea mâinilor pentru a ajunge în partea superioară sau a-l traversa.
Aceste aparaturi înglobează o varietate de echipamente, cum ar fi (fără a se limita la acestea):
scări arcuite;
domuri;
plase sau lanțuri flexibile;
bare paralele;
bare verticale;
spirale;
echipamente pentru partea superioară a corpului ( scări suspendate, inele suspendate, ”șenile” suspendate).
Elevii au tendința de a folosi echipamentele de cățărat și pe cele care solicită partea superioară a corpului mai des și mai eficient decât preșcolarii. Tinerii preșcolari pot avea dificultăți în ceea ce privește folosirea unor echipamente de cățărat din cauza faptului că nu și-au dezvoltat încă abilitățile fizice necesare pentru acest tip de activități (echilibru, coordonare, forță).
Preșcolarii de vârstă mai mare (4- 5 ani) încep să folosească plasele și lanțurile pentru cățărat, scările arcuite și echipamentele pentru partea superioară a corpului.
Considerente de proiectare
Dispunerea componentelor de cățărat:
când aparaturile de cățărat fac parte dintr-o structură complexă, nivelul lor de dificultate și modul de folosință ar trebui să fie compatibil cu fluxul componentelor adiacente;
dispozitivele pentru partea superioară a corpului ar trebui așezate astfel încât mișcările realizate de copii să nu îi pună în pericol pe copiii ce utilizează echipamentele alăturate, în mod special copiii care coboară pe tobogane;
designul structurilor de joacă adiacente nu ar trebui să faciliteze cățărarea la barele de sprijin ale echipamentelor pentru partea superioară a corpului.
Unele dintre metodele de acces discutate anterior sunt de asemenea considerate dispozitive de cățărare, prin urmare, recomandările pentru mărimea stinghiilor sunt similare: trebuie să fie în general rotunde, să fie asigurate într-o manieră care să prevină rotirea, trebuie să urmeze aceleași dimensiuni ca cele prezentate anterior.
Zona de utilizare a unui dispozitiv:
trebuie să se extindă cel puțin 1,80 m/ 6 inchi în toate direcțiile din perimetrul echipamentului (Figura 2.3.1.3.);
Figura 2.3.1.3. Suprafața de utilizare din jurul unui dispozitiv de cățărare
(Prelucrare după ”Public Playground Safety Handbook”, pag. 26)
se poate suprapune echipamentelor adiacente dacă parțile componente ale dispozitivului alăturat permit suprapunerea zonelor de utilizare și: există cel puțin 1,80 m între componente atunci când zonele adiacente destinate jocului nu sunt mai înalte de 76 cm/ 30 inchi sau atunci cand există cel puțin 2,70 m între echipament când zonele alăturate destinate jocului sunt mai înalte de 76 cm/30 in.
O altă recomandare importantă este accea legată de faptul că un dispozitiv de cățărat nu ar trebui să fie realizat din țevi sau alte componente rigide în interiorul acestora, deoarece un copil poate cădea pe ele de la o înălțime mai mare de 46 cm/ 18 inchi.
Arcadele de cățărat sunt formate din trepte atașate la suporturile laterale convexe. Acestea pot fi de sine stătătoare sau pot fi prevăzute ca mijloace de acces mai dificile, în cadrul altor echipamente (Figura 2.3.1.4.).
Figura 2.3.1.4. Exemple de arcade pentru cățărat
(Preluare din ”Public Playground Safety Handbook”, pag. 27)
Având în vedere gradul de dificultate, arcadele nu ar trebui să fie utilizate ca mod unic de acces pentru echipamentele destinate preșcolarilor. Diametrul țevilor și distanța dintre ele trebuie să fie conforme cu normele.
Plasele sau lanțurile flexibile folosesc o rețea de frânghii, lanțuri, cabluri sau anvelope ce ajută la cățărare. Deoarece părțile flexibile nu oferă un mijloc de stabilitate, aceste echipamente necesită abilități de echilibru mai dezvoltate decât în cazul dispozitivelor rigide.
Figura 2.3.1.5. Exemple de plase pentru cățărat
(http://www.kompan.us/Handlers/Image.ashx?w=458&h=262&path=/ProductFiles/COR10130_CAD1_US.png&sm=rpwp)
Echipamentele de cățărat flexibile ce fac accesul la platforme trebuie să respecte următoarele cerințe:
să fie bine ancorate la ambele capete;
când sunt conectate la pământ, dispozitivele de ancorare ar trebui să fie instalate sub nivelul solului și sub materialul de protecție;
conexiunile între frânghii, cabluri, lanțuri sau anvelope trebuie fixate foarte bine;
nu se recomandă ca o singură modalitate de acces către echipamentele destinate copiilor de vârste mici și preșcolarilor;
distanța dintre componentele orizontale și verticale ale unei rețele de cățărat nu ar trebui să prezinte un pericol de blocare;
echipamentele flexibile de sine stătătoare nu sunt recomandate pe locurile de joacă destinate bebelușilor și preșcolarilor;
dimensiunea unei deschideri într-o structură de tip plasă ar trebui să fie mai mică de 43 cm/ 17 inchi, sau mai mare de 71 cm/ 28 inchi (Figura 2.3.1.6.).
Figura 2.3.1.6. Pericole de blocare la echipamente de cățărat flexibile
(Prelucrare după ”Public Playground Safety Handbook”, pag. 28)
Scările orizontale suspendate sunt un tip de echipament de cățărare, proiectate pentru a spori puterea în partea superioară a corpului. Sunt concepute pentru a le permite copiilor să se deplaseze de-a lungul scării de la un capăt la celălalt, folosindu-se doar de mâini.
Copiii de patru ani sunt în general cei mai tineri copii în stare să utilizeze dispozitivele de acest tip, prin urmare, scările orizontale suspendate nu ar trebui să fie instalate pe locurile de joacă ce se adresează copiilor cu o vârstă până la trei ani. În cele ce urmează, recomandările sunt destinate pentru a fi adaptate la copiii de patru ani, până la cei de doisprezece ani.
Primul mâner de la fiecare capăt al echipamentului pentru partea superioară a corpului nu ar trebui să fie plasat imediat deasupra platformei sau a treptelor pentru cățărat folosite pentru urcare și coborâre. Acest lucru minimizează riscul de impact al copiilor cu structurile de acces rigide, în cazul în care aceștia cad de la primul mâner în timpul urcării șau coborârii.
Distanța orizontală până la primul mâner trebuie să fie: nu mai mare de 25 cm/ 10 inchi, dar nu deasupra când accesul se face printr-o platformă; cel puțin 20 cm/ 8 inchi, dar nu mai mare de 25 cm/ 10 inchi, când accesul se face prin trepte din scânduri.
Spațiul dintre scândurile adiacente scărilor suspendate ar trebui să fie mai mare de 23 cm/ 9 inchi, pentru a fi prevenită blocarea.
Scările orizontale destinate preșcolarilor ar trebui să fie prevăzute cu scânduri paralele despărțite de aceeași distanță.
Înălțimea maximă a unei scări orizontale (măsurată din centrul dispozitivului până la partea superioară a suprafeței de protecție de sub acesta) ar trebui să fie: nu mai mare de 1,53 m/ 60 inchi în cazul preșcolarilor cu vârsta de patru sau cinci ani; nu mai mare de 2,13 m/ 84 inchi în cazul elevilor.
Distanțele centru- centru a stinghiilor scărilor orizontale trebuie să fie următoarele: 30 cm/ 12 inchi pentru preșcolarii de patru și cinci ani; maxim 38 cm/ 15 inchi pentru elevi.
Înălțimea maximă a platformei de desprindere/ aterizare de deasupra suprafeței de protecție ar trebui să fie de: maxim 46 cm/ 18 inchi pentru preșcolarii de patru și cinci ani; cel mult 91 cm/ 36 inchi în cazul elevilor.
Inelele suspendate sunt similare cu scările orizontale suspendate în ceea ce privește complexitatea utilizării. De aceea, inelele suspendate nu sunt destinate copiilor cu vârste până la trei ani. Recomandările de proiectare sunt concepute pentru a se potrivi copiilor de patru ani, până la cei de doisprezece ani.
Inelele suspendate se diferențiază de scările orizontale deoarece, în timpul utilizării, inelele prinse se leagănă printr-un arc și reduce distanța până la suprafața de prindere a inelului următor. De aceea, recomandările în ceea ce privește spațierea nu se aplică în totalitate și pentru aceste echipamente, ca în cazul scărilor suspendate.
Primul mâner de la fiecare capăt al echipamentului pentru partea superioară a corpului nu ar trebui să fie plasat imediat deasupra platformei sau a treptelor pentru cățărat utilizate pentru urcare și coborâre. Aceasta minimizează riscul ca utilizatorii sa lovească structurile rigide de acces, dacă aceștia cad de la primul mâner în timpul urcării sau coborârii.
Distanța orizontală până la primul mâner trebuie să fie: nu mai mare de 25 cm/ 10 inchi, dar nu deasupra când accesul se face printr-o platformă; cel puțin 20 cm/ 8 inchi, dar nu mai mare de 25 cm/ 10 inchi, când accesul se face prin trepte din scânduri.
Înălțimea maximă a inelelor suspendate (măsurată din centrul dispozitivului până la partea superioară a suprafeței de protecție de sub acesta) ar trebui să fie: nu mai mare de 1,53 m/ 60 inchi în cazul preșcolarilor cu vârsta de patru sau cinci ani; nu mai mare de 2,13 m/ 84 inchi în cazul elevilor.
Dacă inelele suspendate sunt prinse prin lanțuri, lungimea maximă a lanțurilor trebuie să fie de 18 cm/ 7 inchi.
Înălțimea maximă a platformei de desprindere/ aterizare de deasupra suprafeței de protecție ar trebui să fie de: maxim 46 cm/ 18 inchi pentru preșcolarii de patru și cinci ani; cel mult 91 cm/ 36 inchi în cazul elevilor.
Figura 2.3.1.7. Exemplu de bare verticale
(http://www.eagleplaystructures.com/wp-content/uploads/2012/04/SlidePole.jpg)
Barele verticale alunecoase sunt mai dificil de utilizat decât alte tipuri de echipamente de cățărare, din cauza faptului că acestea necesită o putere mai mare în partea superioară a corpului și coordonare pentru a efectua cu succes alunecarea până jos. Spre deosebire de alte metode de ieșire, în cazul acesta nu există modalitatea de întoarcere sau oprire din activitate, astfel încât un copil nu poate renunța la intențiile precedente. Copiii care utilizează acest echipament trebuie să aibă puterea necesară de a-l parcurge în întregime sau există riscul de a cădea. De asemenea, acestea nu sunt recomandate pentru copiii cu vârste foarte mici sau preșcolarilor, din cauza faptului că aceștia nu au o forță necesară în partea superioară a corpului/ mâini. Pe lângă aceste aspecte, barele verticale trebuie să întrunească o serie de criterii, cum ar fi:
Să nu prezinte suduri sau îmbinări proeminente de-a lungul suprafeței de alunecare;
Bara nu ar trebui să schimbe direcția de-a lungul suprafeței alunecoase;
Distanța orizontală dintre o astfel de bară și orice modalitate de acces folosită ar trebui să fie între 46 cm/ 18 inchi și 51 cm/ 20 inchi;
Bara ar trebui să se extindă cel puțin 1, 52 m/ 60 inchi deasupra nivelului platformei sau structurii utilizată ca mijloc de acces la aceasta;
Diametrul acestor țevi nu trebuie să fie mai mare de 4,8 cm/ 1,9 inchi;
Țevile și structurile de acces trebuie să fie poziționate astfel încât utilizatorii altor echipamente nu vor interfera cu cei care utilizează bara în timpul coborârii;
Accesul la partea superioară trebuie să se realizeze pe un singur nivel;
Zona superioară de acces prin parapet sau barieră trebuie să fie de cel puțin 38 cm/ 15 inchi lățime.
Pentru stâlpii accesați de pe platformă, înălțimea căderii reprezintă distanța dintre platformă și suprafața de protecție de sub aceasta. Pentru stâlpii al căror acces nu se face de pe o platformă, înălțimea căderii reprezintă distanța dintre un punct de 1,52 m/ 60 inchi mai jos de partea superioară a stâlpului și suprafața de protecție de sub acesta.
Partea superioară a structurii de sprijin a stâlpului nu ar trebui să fie desemnată ca suprafață de joacă.
Structurile de joacă independente sunt modalități foarte bune ce oferă un mediu de joacă alternativ pentru copii. În timp ce structurile principale din cadrul locului de joacă sunt foarte bune pentru jocurile de grup, aceste componente inteligente și creative de joacă atrag unul sau mai mulți copii în același timp, creând o experiență nouă de joacă. De asemenea, pot oferi o pauză de la aglomerația din spațiul de joacă.
Figura 2.3.1.8. Exemplu de echipament cu șenilă
(http://home.comcast.net/~d.dasaro/track.jpg)
”Șenilele” suspendate reprezintă o formă de echipament pentru partea superioară a corpului, unde copilul se ține de un mâner sau de un alt dispozitiv care culisează de-a lungul unei șenile deasupra capului său. Apoi copilul își ridică picioarele și este purtat de-a lungul șenilei. Aceste echipamente necesită o forță considerabilă în partea superioară a corpului și discernământul de a ști când este sigur să se elibereze.
Acestea abilități nu se dezvoltă până ce copilul nu împlinește vârsta școlară. Prin urmare, membrii CPSC recomandă ca:
Șenilele suspendate nu ar trebui utilizate pentru locurile de joacă destinate copiilor de vârstă foarte mică sau preșcolarilor;
Nu ar trebui să prezinte nici un obstacol de-a lungul traseului, incluzând orice ar putea cauza probleme la urcare și coborâre;
Două echipamente cu șenile alăturate ar trebui să fie plasate la o distanță de cel puțin 1,20 m;
Mânerul trebuie să fie între 1,60 și 2 metri de la suprafață și să respecte recomandările de prindere;
Nimic nu ar trebui să fie prins de vreo parte mobilă a echipamentului cu șenile;
Părțile culisante trebuie să fie închise pentru a preveni accidentările.
Înălțimea căderii echipamentului cu șenile reprezintă distanța dintre înălțimea maximă a acestuia și suprafața protectoare de sub el. Aparaturile cu bare de sprijin se abat de la aceaste recomandări.
Figura 2.3.1.9. Exemplu de echipament cu bușteni mobili
(http://img.archiexpo.com/images_ae/photo-g/playground-balance-beam-66655-7133447.jpg)
Echipamentele cu bușteni mobili îi ajută pe copiii mai mari să își dezvolte echilibrul și să își mărească puterea. Copiii trebuie să rămână echilibrați pe buștean în timp ce îl rotesc cu picioarele. Acestea nu sunt recomandate pentru copiii de vârstă foarte mică sau preșcolari, din cauza faptului că aceștia nu au echilibrul necesar, precum și coordonarea sau forța pentru a putea utiliza bușteni mobili.
Aceste echipamente ar trebui să fie prevăzute cu mânere pe a ajuta la menținerea echilibrului:
trebuie să fie conforme cu recomandările menționate anterior;
cel mai înalt punct al bușteanului ar trebui să fie la maxim 46 cm/ 18 inchi deasupra suprafeței de protecție de sub.
Când nu face parte dintr-o altă structură, zona de utilizare se poate suprapune cu echipamentele vecine dacă permit acest lucru și:
există cel puțin 1,80 metri între echipamente când suprafețele de joacă adiacente nu au mai mult de 76 cm înălțime;
există cel puțin 2,70 metri între echipamente când suprafețele de joacă adiacente au mai mult de 76 cm înălțime.
Distanța căderii a unui buștean mobil reprezintă distanța dintre cea mai înaltă porțiune din acesta și suprafața de protecție de sub el.
Tiribombele sunt cele mai des întâlnite echipamente rotative din locurile de joacă publice. De obicei, copiii stau în picioare sau așezați pe platformă, în timp ce alți copii sau adulți rotesc tiribomba. Acestea pot reprezenta un pericol pentru preșcolari, din cauza faptului că aceștia control puțin sau chiar deloc asupra acestor echipamente de îndată ce sunt puse în mișcare. Prin urmare, copiii de această vârstă ar trebui să fie supravegheați în timp ce utilizează tiribomba.
Următoarele recomandări se aplică atunci când tiribomba are cel puțin 51 cm în diametru:
Tiribombele nu ar trebui folosite în locuri de joacă destinate bebelușilor;
Suprafața de ședere a platformei ar trebui să aibă o înălțime maximă de: 36 cm deasupra suprafeței de protecție în cazul preșcolarilor; 46 cm deasupra suprafeței protective în cazul elevilor;
Platforma rotativă ar trebui să fie continuă și aproximativ circulară;
Suprafața platformei nu ar trebui să prezinte nici un fel de deschidere între axă și periferie care să îi permită unei tije de 13/40 cm în diametru să penetreze complet suprafața;
Diferența dintre raza minimă și raza maximă a unei platforme necirculare nu trebuie să depășească 5 cm/ 2 inchi (Figura 2.3.1.10.);
Partea inferioară a platformei nu ar trebui să mai joasă de 23 cm/ 9 inchi deasupra nivelului protector;
Nu ar trebui să existe nici o forfecare la nivelul șasiului sau mecanisme care să provoace accidente;
Copiii ar trebui să fie asigurați împotriva căzăturilor printr-o modalitate de susținere. În cazul în care sunt prevăzute cu mânere, acestea ar trebui să fie conforme cu recomandările generale;
Figura 2.3.1.10. Raza minimă și maximă a platformei unei tiribombe
(Prelucrare după ”Public Playground Safety Handbook”, pag. 31)
Nici o componentă a aparatului, inclusiv mânerele, nu trebuie să se extindă dincolo de perimetrul platformei;
Platforma rotativă a tiribombei nu ar trebui să prezinte muchii ascuțite;
Ar trebui să existe mijloace de limitare a vitezei de rotație a platformei la maxim 4 m/ sec;
Platformele tiribombelor nu ar trebui să aibă nici o mișcare de oscilație negativă sau pozitivă;
Zona de utilizare ar trebui să se extindă pe o suprafață de cel puțin 1,82 m dincolo de perimetrul platformei. Zona de utilizare a aparatului nu se poate suprapune cu zonele de utilizare a altor echipamente, cu excepția cazului în care tiribomba este mai mică de 51 cm/ 20 inchi în diametru și echipamentele adiacente permit suprapunerea.
Înălțimea căderii pentru o tiribombă reprezintă distanța dintre perimetrul platformei unde copilul staționează și suprafața de protecție de sub aceasta.
Balansoarul tipic este alcătuit dintr-o placă sau o țeavă cu câte un scaun la fiecare capăt, sprijinit în centru de un pivot (Figura 2.3.1.11.).
Din cauza modului de utilizare complex, copiii trebuie să coopereze și să își sincronizeze acțiunile. Din acest motiv, balansoarele nu sunt recomandate copiilor de vârstă mică sau preșcolarilor. De asemenea, punctul central de sprijin ar trebui să nu prezinte un pericol de prăbușire.
Figura 2.3.1.11. Balansoar cu punct fix de sprijin
(Prelucrare după ”Public Playground Safety Handbook”, pag. 31)
Anvelopele sau materialele utilizate pentru amortizarea șocurilor ar trebui să fie parțial îngropate în sol sub scaune, sau prinse de partea inferioară a scaunelor. Acest lucru va împiedica zdrobirea membrelor între scaun și pământ, precum și amortizarea impactului.
Unghiul maxim atins dintre linia ce unește scaunele și orizontală este de 25°. De asemenea, balansoarul nu trebuie să prezinte nici un fel de suporturi pentru picioare.
Balansoarele pe bază de arc pot fi folosite de preșcolari deoarece dispozitivul de centrare previne contactul brusc cu solul atunci când un copil coboară rapid.
Aceste aparate au avantajul de a nu avea nevoie de coordonarea mișcărilor a doi copii pentru a se juca în siguranță. Balansoarele cu arc ar trebui să urmeze recomandările în ceea ce privește utilizarea suporturilor pentru picioare.
Zona de utilizare a balansoarelor tipice și a celor cu arc, ar trebui să se extindă pe o suprafață de cel puțin 1,82 m de la capetele aparatelor. Aceasta se poate suprapune cu echipamentele vecine doar dacă acestea permit suprapunerea și:
Există cel puțin 1,82 metri între aparate când suprafețele de joacă adiacente nu au mai mult de 76 cm/ 30 inchi înălțime;
Există cel puțin 2,75 m între echipament atunci când suprafețele de joacă adiacente au mai mult de 76 cm/ 30 inchi înălțime.
Pentru fiecare scaun trebuie prevăzute mânere pentru ambele mâini care să nu se miște atunci când sunt apucate. De asemenea, acestea nu trebuie să treacă de marginile scaunelor.
Înălțimea căderii pentru un balansoar reprezintă distanța dintre punctul maxim la care ajunge o parte a balansoarului și suprafața protectoare de sub acesta.
În continuare ne vom concentra asupra toboganului, un echipament comun spațiilor de joacă publice. Copiii au tendința de a coborî pe aceste aparate în diverse moduri, nu doar stând în șezut, iar acest lucru trebuie descurajat pentru siguranța lor.
Toboganele pot avea o cădere dreaptă, în valuri sau spiralată și pot fi închise sau deschise. Pot fi de sine stătătoare (Figura 2.3.1.12.), pot face parte dintr-o structură mai complexă sau pot fi amenajate pe pante naturale sau făcute de om.
Figura 2.3.1.12. Tobogan cu o cădere dreaptă
(Prelucrare după ”Public Playground Safety Handbook”, pag. 32)
Indiferent de tipul toboganelor, trebuie să se evite folosirea la suprafață a metalului în cadrul platformelor, a culoarelor de alunecare și scărilor. Sub expunerea directă la soare, acesta poate ajunge la temperaturi suficient de înalte astfel încât să provoace arsuri grave în câteva secunde. Dacă toboganele sunt realizate din metal trebuie plasate în zone umbrite, însă cea mai bună opțiune este să se folosească alte materiale în alcătuirea acestora, cum ar fi plasticul sau metal acoperit.
Accesul la un tobogan de sine stătător se poate face cu ajutorul scărilor cu bare sau cu trepte. De asemenea, toboganul poate face parte dintr-o structură mai complexă, iar copiii îl pot accesa din alte componente ale structurii.
Toate toboganele trebuie să fie prevăzute cu o platformă suficient de mare pentru a facilita tranziția de la statul în picioare la statul jos în partea superioară culoarului de alunecare. Toboganele amplasate pe o pantă naturală se abat de la cerințele acestea din cauza faptului că acestea se află la nivelul solului. Cu toate acestea, există următoarele cerințe în ceea ce privește platforma, ce trebuie respectate:
Să aibă o adâncime de cel puțin 48 cm/ 19 inchi în cazul bebelușilor;
Să aibă o adâncime de minim 35 cm/ 14 inchi în cazul preșcolarilor și școlarilor;
Să fie orizontală;
Să fie cel puțin la fel de lată ca și culoarul de alunecare;
Să fie împrejmuită cu balustrade sau bariere de protecție;
Să respecte normele generale;
Să nu aibă goluri care ar putea agăța hainele sau părți ale corpului între platformă și începutul culoarului de alunecare;
Trebuie să fie echipată cu mânere care să faciliteze tranziția de la de la statul în picioare la statul jos și care să reducă probabilitatea producerii accidentelor, cu excepția culoarelor închise care asigură suportul mâinilor;
Trebuie să se extindă suficient de sus pentru a asigura sprijinul mâinilor pentru cel mai mare copil care stă în picioare și suficient de jos astfel încât cel mai mic copil să aibă stabilitate la nivelul mâinilor stând jos;
Oferă un mijloc de a canaliza utilizatorul într-o poziție de stat jos la intrarea pe culoar, cum ar fi o balustrada, un parapet sau alte mijloace care descurajează cățărarea.
Culoarul de alunecare a unui tobogan amenajat pe o pantă trebuie să aibă o distanță de maxim 30 cm/12 inchi față de suprafața pământului. Acest design pur și simplu elimină riscurile de a cădea de la o înălțime ridicată.
Toboganele de acest tip ar trebui să urmeze toate recomandările date pentru toboganele drepte, unde este cazul (exemplu: înălțimea laterală, pantă, zona de utilizare la ieșire etc.).
Ar trebui să existe anumite mijloace prevăzute la intrarea toboganului pentru a minimiza folosirea acestuia de către copiii cu skateboard, role sau biciclete.
Toboganele cu role trebuie să îndeplinească recomandările aplicabile altor dispozitive (de exemplu: înălțimea laturilor, panta, zona de utilizare la ieșire etc.). Spațiul dintre role adiacente și dintre capetele rolelor și structura staționară ar trebui să fie mai mic de 8/40 centimetri. Sunt recomandate inspecțiile frecvente pentru a se asigura că nu lipsesc role, că acestea se învârt și ca nu sunt rulmenți stricați.
Toboganele în spirală ar trebui să urmeze aceleași recomandări ca în cazul celor drepte, dacă este cazul (de exemplu: înălțimea laturilor, panta, zona de utilizare la ieșire etc.). Ar trebui să se ofere o atenție specială caracteristicilor de design care pot cauza probleme tobganelor în spirală, cum ar fi alunecarea copiilor de pe laturile acestora. Bebelușii și preșcolarii nu au abilitatea de a-și menține echilibrul și a-și menține postura, deci, pentru aceste grupe de vârstă, sunt recomandate doar tobogane în spirală mai scurte (o singură întoarcere la 360° sau mai puțin).
Toboganele drepte deschise ar trebui să aibă lateralele de cel puțin 10 cm/ 4 inchi înălțime, extinzându-se pe ambele părți ale culoarului de alunecare. Lateralele ar trebui să fie o parte integrată a culoarului, fără a exista goluri între acestea. Lateralele pot avea un culoar deschis cu o secțiune circulară, semicirculară sau cu o secțiune transversală curbată, în condițiile în care:
Figura 2.3.1.13. Secțiune transversală printr-un culoar circular
(Prelucrare după ”Public Playground Safety Handbook”, pag. 34)
Înălțimea pe verticală a laturilor nu este mare de 10 cm/ 4 inchi atunci când este măsurată la un unghi drept cu o linie orizontală care are o lungime de 20 cm/ 8 inchi atunci când toboganul este destinat bebelușilor, 30 cm/ 12 inchi când se adresează preșcolarilor și 40 cm/ 16 inchi lungime atunci când toboganul se adresează școlarilor (Figura 2.3.1.13.).
Pentru orice grupă de vârstă, înălțimea pe verticală a lateralelor nu este mai mică de 10 cm/ 4 inchi minus de două ori lățimea culoarului, împărțit la raza curburii culoarului (Figura 2.3.1.14.).
Figura 2.3.1.14. Formulă pentru calcularea înălțimii laterale a unui culoar curbat
(Prelucrare după ”Public Playground Safety Handbook”, pag. 34)
Pentru bebeluși:
Panta medie a unui tobogan nu trebuie să fie mai mare de 24° (adică, raportul dintre înălțime și lungimea orizontalei reprezentat în Figura 2.3.1.15. nu depășește 0,445);
Nici o secțiune a toboganului nu trebuie să aibă o pantă mai mare de 30°;
Toboganul trebuie să aibă între 20 cm/ 8 inchi și 30 cm/ 12 inchi lățime.
Figura 2.3.1.15. Panta de alunecare
(Prelucrare după ”Public Playground Safety Handbook”, pag. 35)
Pentru preșcolari și școlari:
Panta medie a toboganului nu trebuie să fie mai mare de 30° (adică, raportul dintre înălțime și lungimea orizontalei reprezentat în Fig. A nu depășește 0,577);
Nici o secțiune a toboganului nu trebuie să aibă o pantă mai mare de 50°.
Toboganele închise trebuie să îndeplinească toate recomandările aplicabile altor echipamente de acest tip (de exemplu: înălțimea laturilor, panta, zona de utilizare la ieșire etc.). Metode precum echiparea cu bariere sau suprafețe texturate ar trebui să fie luate în considerare pentru a se preveni alunecarea sau cățărarea pe partea superioară a tubului.
Diametrul interior al tubului toboganului trebuie să fie de cel puțin 58 cm/ 23 inchi. Tocmai pentru că aceste echipamente sunt închise, supraveghetorii trebuie să conștientizeze și să aibă o atenție sporită în momentul în care copilul își desfășoară activitatea.
Toate toboganele ar trebui să aibă o zonă de ieșire pentru a ajuta copiii la menținerea echilibrului și pentru a facilita o tranziție lină de la poziția șezut la cea bipedă. Zona de ieșire trebuie:
Să fie între 0 și -4°, măsurată dintr-un plan paralel cu solul;
Să aibă margini rotunjite sau curbate pentru a preveni orice accidentare ce poate rezulta din impactul cu o muchie ascuțită sau dreaptă.
Pentru bebeluși, zona de ieșire trebuie să respecte următoarele cerințe:
Să aibă între 18 cm/ 7 inchi și 25 cm/ 10 inchi lungime dacă o porțiune a toboganului depășește o pantă de 24°;
Să nu fie la mai mult de 15 cm/ 6 inchi deasupra stratului de protecție;
Să facă o tranziție de la culoarul de alunecare la zona de ieșire cu o rază de curbură de cel puțin 46 cm/ 18 inchi.
Pentru copiii de vârstă preșcolară și școlară, zona de ieșire trebuie să respecte următoarele:
Să fie de cel puțin 28 cm/ 11 inchi lungime;
Să nu fie la mai mult de 28 cm/ 11 inchi deasupra stratului de protecție dacă dispozitivul nu este mai mare de 1,22 metri înălțime;
Să fie de cel puțin 18 cm/ 7 inchi, dar nu mai mult de 38 cm/ 15 inchi deasupra stratului de protecție dacă toboganul are peste 1,22 metri înălțime.
Zona de utilizare a toboganelor trebuie să respecte anumite recomandări, în funcție de grupa de vârstă căreia îi este destinat echipamentul, în felul următor:
Pentru bebeluși – într-un mediu cu acces limitat:
Zona de utilizare trebuie să se extindă cel puțin 0,90 metri în jurul perimetrului toboganului;
Zona de la ieșirea toboganului nu ar trebui să se suprapună zonelor de utilizare a altor echipamente adiacente.
Pentru acceași grupă de vârstă, dar în cazul în care accesul este nelimitat:
Pentru un tobogan de sine stătător, zona de utilizare ar trebui să fie întinsă pe cel puțin 1,82 metri în jurul toboganului;
Pentru toboganele ce fac parte dintr-o structură complexă, zona minimă de utilizare dintre componentele de acces și latura culoarului de alunecare a toboganului trebuie să fie de 0,90 metri.
Zona de utilizare de la ieșirea de pe tobogan nu trebuie să se suprapună zonelor altor echipamente de la locul de joacă.
Pentru copiii de vârstă preșcolară și școlară se recomandă ca (Figura 2.3.1.16.):
Figura 2.3.1.16. Zona de utilizare pentru toboganele de sine-stătătoare
(Prelucrare după ”Public Playground Safety Handbook”, pag. 36)
Zona de utilizare din fața accesului către tobogan și laturile acestuia trebuie să se exindă la cel puțin 1,82 metri de la perimetrul echipamentului. Această recomandare nu se aplică toboganelor amenajate pe o pantă naturală sau celor care fac parte dintr-o structură complexă.
Zona de utilizare din fața ieșirii a unui tobogan nu trebuie să se suprapună niciodată zonelor de folosire a orcăror echipamente. Totuși, zonele de utilizare a două sau mai multe tobogane se pot suprapune dacă traseele lor de alunecare sunt paralele.
Pentru toboganele a căror înălțime este mai mică sau egală cu 1,82 metri, zona de utilizare din fața ieșirii de pe echipament trebuie să fie de cel puțin 1,82 metri.
Pentru toboganele a căror înălțime este mai mare de 1,82 metri, zona de folosire a echipamentului din fața ieșirii de pe culoarul de alunecare trebuie să fie cel puțin la fel de mare ca și toboganul, dar nu mai mult de 2,40 metri.
Înălțimea căderii pentru tobogane reprezintă distanța dintre platforma de tranziție și suprafața de protecție de sub aceasta.
Trebuie să se acorde o deosebită importanță recomandărilor în ceea ce privește toboganele din cauza faptului că au fost raportate multe cazuri în care copiii au suferit răni grave, iar alții au murit din cauza prinderii hainelor în proieminențele sau golurile din echipamente. Pentru a reduce riscul de prindere al hainelor în echipamente nu ar trebui să existe goluri în partea superioară a toboganelor, unde culoarul de alunecare se îmbină cu platforma.
Copiii de vârste foarte mici și preșcolarii apreciază foarte mult leagănele cu arc, aceștia fiind utilizatorii primari ai balansoarelor individuale. Copiii de vârstă mai mare este posibil să posibil să nu găsească acest echipament îndeajuns de provocator pentru abilitățile lor. Designul scaunului nu ar trebui să permită balansoarului să fie utilizat de un număr mai mare de persoane pentru care a fost creat.
Pentru bebeluși, balansoarele cu arc trebuie să respecte următoarele cerințe:
Scaunul trebuie să aibă o înălțime cuprinsă între 30 cm/ 12 inchi și 40 cm/ 16 inchi;
Balansoarele cu arc destinate unui număr mai mare de copii ar trebui să aibă o distanță de cel puțin 94 cm/ 37 inchi între centrul scaunelor.
Balansoarele cu arc destinate preșcolarilor trebuie să respecte anumite norme, cum ar fi:
Scaunul trebuie să aibă o înălțime între 35 cm/ 14 inchi și 71 cm/28 inchi înălțime;
Fiecare scaun trebuie să fie echipat cu mânere și suporturi pentru picioare. Diametrul acestora trebuie să respecte recomandările pentru componentele de susținere a mâinilor.
Echipamentele de balansare cu arc ar trebui să fie proiectate astfel încât riscul de strivire a mâinilor sau picioarelor între arc și partea superioară a dispozitivului să fie minimizat.
Zona de utilizare ar trebui să se extindă minim 1,82 metri de la ”zona de repaus” din perimetrul echipamentului;
Zona de utilizare se poate suprapune cu echipamentele adiacente dacă acestea permit suprapunerea și: există cel puțin 1,82 metri între aparaturi atunci când suprafețele adiacente destinate jocului nu au mai mult de 76 cm/ 30 inchi înălțime sau există cel puțin 23 cm/ 9 inchi între echipamente atunci când suprafețele de joacă învecinate au mai mult de 76 cm/ 30 inchi înălțime.
Balansoarul cu arc este proiectat pentru a fi utilizat doar dintr-o poziție de șezut.
Înălțimea căderii unui balansoar cu arc reprezintă fie distanța dintre cea mai înaltă suprafață a echipamentului și suprafața de protecție de sub acesta.
Leagănele reprezintă cel mai comun echipament de la locurile de joacă publice. Copiii de toate vârstele apreciază tipul acesta de echipament, însă de cele mai multe ori îl utilizează necorespunzător (stau în picioare, se leagănă stând pe burtă, sar de pe scaun în timp ce acesta se mișcă etc.), iar acest comportament trebuie descurajat pentru siguranța lor.
Leagănele pot fi împărțite în două tipuri:
Cele cu o singură axă – destinate să facă o mișcare față- spate într-un singur plan și, în general, sunt alcătuite dintr-un scaun susținut de cel puțin două structuri, conectate de câte un pivot la o structură superioară;
Cele cu axe multiple – formate dintr-un scaun (în general o anvelopă) suspendat de un singur pivot care permite legănarea în orice direcție.
Următoarele idei reprezintă cerințele generale în ceea ce privește proiectarea și realizarea leagănelor din spațiile de joacă pentru copii:
Materialele folosite pentru a fixa elementele suspendate la leagăn și la structura de sprijin nu ar trebui să fie detașabile fără utilizarea de unelte;
Cârligele de forma literei ”S” reprezintă adesea o parte a sistemului de suspendare a leagănului care atașează elementele suspendate la bara de sprijin superioară sau la scaunul leagănului. Cârligele de acest tip pot agăța hainele unui copil atunci când sunt deschise, lucru ce poate reprezenta un pericol de strangulare. Un astfel de element este considerat închis atunci când nu există nici un spațiu mai mare de 1 milimetru;
Leagănele trebuie să fie suspendate de structuri de sprijin care să descurajeze cățăratul;
Structurile de sprijin cu un cadrul de forma literei ”A” nu ar trebui să aibă bare transversale orizontale;
Frânghiile din fibră nu sunt recomandate ca mijloc de suspendare a leagănelor din cauză că acestea se pot degrada odată cu trecerea timpului;
Structurile cu leagăne trebuie să fie amplasate la distanță de alte echipamente sau activități pentru a reduce riscul de producere a accidentelor atunci când copiii trec prin raza de mișcare a acestora;
Trebuie prevăzută protecția suplimentară prin intermediul unei blocade joase, cum ar fi un gard simplu sau un gard viu, în jurul perimetrului leagănului. Blocajul nu trebuie să reprezinte un obstacol în zona de utilizare a structurii leagănului sau să îngreuneze supravegherea prin blocarea vizibilității;
Leagănele nu ar trebui să fie atașate la structuri complexe;
Scaunele leagănelor ar trebui să fie concepute pentru a fi folosite de un singur utilizator în același timp;
Materialele ușoare de cauciuc sau plastic sunt recomandate pentru scaunele leagănelor pentru a ajuta la reducerea leziunilor de impact;
Scaunele din lemn sau metale trebuie evitate;
Scaunele ar trebui să aibă margini rotunjite;
Dacă materialul de umplutură este folosit ca suprafață de protecție, recomandările pentru înălțime ar trebui să fie urmate după ce materialul a fost comprimat;
Figura 2.3.1.17. Permisiuni pentru leagănele cu o singură axă
(Prelucrare după ”Public Playground Safety Handbook”, pag. 38)
Leagănele cu scaun de tip cupă sunt similare cu leagănele cu o singură axă deoarece produc o mișcare față- spate. Cu toate acestea, tipul acesta de leagăn este destinat copiilor mai mici de patru ani și necesită prezența unui adult. Scaunele și sistemele de suspendare a acestor leagăne, printre care și materialul din care sunt realizate, trebuie să urmeze recomandările convenționale pentru leagănele cu o singură axă.
Leagănele cu cupă sunt recomandate deoarece oferă sprijin copilului pe toate parțile. Componentele acestora nu trebuie să prezinte un pericol de strangulare, cum ar putea să reprezinte funiile sau lanțurile. De asemenea, aceste leagăne ar trebui să fie suspendate de structuri ce sunt separate leagănele normale, sau cel puțin să fie suspendate de o bară separată a aceleiași structuri.
Punctele pivoților trebuie să fie la mai mult 119 cm/ 47 inchi, dar nu mai mult de 244 cm/ 96 inchi deasupra suprafeței de protecție.
Zona de utilizare din fața și spatele leagănelor cu o singură axă și cele cu cupă ar trebui să fie mai mare decât părțile laterale ale structurii unui astfel de echipament deoarece copiii pot încerca să părăsească leagănul în timp ce acesta se află în mișcare, iar asta îi poate răni pe cei din jur (Figura 2.3.1.18.). Zona de utilizare pentru un leagăn prevăzut cu centură ar trebui să se extindă în fața și spatele unui leagăn cu o singură axă o distanță minimă cât de două ori distanța verticală de la punctul pivotului și partea superioară a suprafeței de protecție de sub acesta.
Figura 2.3.1.18. Zone de utilizare pentru leagănele cu centură
(Prelucrare după ”Public Playground Safety Handbook”, pag. 40)
Zona de utilizare pentru un leagăn cu cupă ar trebui să se extindă în fața și spatele pe o distanță minimă cât dublul distanței verticale de la nivelul suprafeței scaunului utilizatorului până la punctul pivotului.
Aceste zone niciodată nu trebuie să se suprapună zonelor de utilizare a altor echipamente din spațiul de joacă public.
Zona de utilizare a parților laterale a unui leagăn cu o singura axă ar trebui să se extindă minim 1,80 m de la perimetrul leagănului.
Leagănele cu axe multiple (cu anvelope) sunt de obicei suspendate și au o orientare la suprafață orizontală, folosindu-se trei lanțuri sau cabluri conectate la un singur mecanism pivotant care să permită atat rotația, cât și mișcarea în orice direcție.
Un leagăn cu anvelopă nu ar trebui să fie suspendat de o structură pe care să se mai regăsească și alte leagăne. Atașarea acestora la structuri mai complexe nu este recomandată.
Pentru a minimiza riscul de impact, anvelopele grele de camion ar trebui să fie evitate. Mai mult, dacă sunt utilizate radiale cu curele din oțel, aceastea ar trebui să fie examinate cu atenție pentru a se asigura că nu sunt expuse centurile de oțel sau cablurile, ce ar putea reprezenta un pericol de accidentare. Materialele din plastic pot fi o alternativă foarte bună pentru înlocuirea anvelopelor. De asemenea, aceste scaune specifice leagănelor cu axe multiple trebuie să prezinte orificii de drenaj în partea inferioară.
Trebuie acordată o atenție deosebită întreținerii mecanismului de suspendare din cauza faptului că probabilitatea de cedare este mai mare pentru leagănele cu anvelope, asupra cărora se exercită un stres adăugat de mișcarea de rotație și de utilizare de către mai multe persoane.
Figura 2.3.1.19. Permisiuni pentru leagănele cu axe multiple
(Prelucrare după ”Public Playground Safety Handbook”, pag. 40)
Distanța minimă dintre suprafața de ședere a unui leagăn cu anvelope și partea superioară a structurii de susținere ar trebui să fie de 76 cm/ 30 inchi atunci când anvelopa este poziționată foarte aproape de structura de sprijin ( Figura 2.3.1.19.).
Spațiul minim dintre scaun și suprafața de protecție de sub acesta ar trebui să nu fie mai mică de 30 cm/ 12 inchi.
Zona de utilizare a leagănelor cu axe multiple ar trebui să se extindă în orice direcție, de la un punct situat exact sub pivot, pe o distanță minimă de 1,80 metri plus lungimea pilonilor de suspensie (Figura 2.3.1.20.). Această zonă de utilizare nu ar trebui să se suprapună zonelor echipamentelor adiacente.
Figura 2.3.1.20. Zona de utilizare pentru leagănele cu axe multiple
(Prelucrare după ”Public Playground Safety Handbook”, pag. 40)
Zona de utilizare ar trebui să se extindă minim 1,80 metri de la perimetrul structurii de susținere. Această zonă de 1,80 metri se poate suprapune unei structuri adiacente a unui leagăn sau altor echipamente de la locul de joacă.
Proeminențele de pe leagăne sunt extrem de periculoase din cauza potențialului de producere a incidentelor de imact. Nimic, inclusiv șuruburi sau alte obiecte pe partea din față, spate sau pe cea inferioară a unui leagăn, nu ar trebui să iasă în relief mai mult de 1/ 8 din 2,5 cm.
Atunci când două sau mai multe componente de joacă complementare sunt legate între ele într-o structură complexă (de exemplu: echipamente de cățărat, tobogan și scări orizontale suspendate), zona de utilizare ar trebui să se extindă minim 1,80 metri de la perimetrul exterior al structurii (Figura 2.3.1.21.).
Când sunt atașate tobogane la o platformă mai înaltă de 1,80 metri de la suprafața de protecție, zona de utilizare este necesar să se extindă mai mult în fața zonei de ieșire a toboganului.
Figura 2.3.1.21. Zona de utilizare pentru structurile complexe
(Prelucrare după ”Public Playground Safety Handbook”, pag. 41)
Majoritatea echipamentelor de joacă aparțin uneia dintre categoriile enumerate mai sus. Daca nu, următoarele recomandări generale ar trebui să fie aplicate:
Înălțimea căderii unei componente a echipamentului de joacă reprezintă distanța dintre cea mai înaltă suprafață destinată jocului și suprafața de protecție de sub aceasta.
Zona de utilizare ar trebui să se extindă minim 1,80 metri în toate direcțiile de la perimetrul echipamentului.
Zonele de utilizare a două componente staționare de la echipamentul de joacă poziționate în apropiere una față de cealaltă se pot suprapune dacă suprafețele de joacă ale structurii nu au mai mult de 76 cm/ 30 inchi deasupra suprafeței de protecție, iar echipamentul este la cel puțin 1,80 m depărtare.
Dacă suprafețele de joacă adiacente de pe fiecare structură depășesc o înălțime de 76 cm/ 30 inchi, distanța minimă dintre structuri ar trebui să fie de 2,75 metri.
Zonele de utilizare ar trebui să fie lipsite de obstacole de orice natură.
CAPITOLUL III. ORGANIZAREA SPAȚIILOR DE RECREERE LA NIVELUL ORAȘULUI CRAIOVA
3.1. Craiova – prezentare generală
Istoria orașului Craiova începe în perioada 400-350 î.e.n., după cum indică descoperirile arheologice, când apare aici o așezare geto-dacică – Pelendava.
La începutul secolului al II-lea e.n., romanii au construit aici un castru, întâi din valuri de pământ întărit (în timpul Împăratului Traian), apoi din piatră și cărămidă (în vremea lui Hadrian), iar Pelendava romană a cunoscut o viață înfloritoare.
Apărută în ultimele decenii ale secolului al XV-lea, Marea Bănie de Craiova a devenit într-un timp relativ scurt cea de-a doua instituție politică importantă, după domnie. Veche instituție românească, Bănia a constituit la începuturile sale o instituție locală, sătească, derivată din obștea teritorială. În anul 1968 Craiova este declarat municipiu.
Figura 3.1.1. Așezarea geografică a municipiului Craiova în context național, regional și județean
(Preluare după: Amalia Bădiță, Raportul imagine turistică-imagine urbană în municipiul Craiova, București, 2013)
Municipiul Craiova, o zonă de referință pentru întreg spațiul geografic al Olteniei, este situat în sud-vestul țării, la intersecția paralelei de 44°19'30" latitudine nordică cu meridianul de 23°50'45" longitudine estică (Figura 3.1.1.). Amplasat în nord-estul județului Dolj, municipiul Craiova ocupă o suprafață de 81,41 km2.
Sub aspect regional, orașul Craiova este reședință a județului Dolj, fiind situat în centrul Regiunii Oltenia, în nord-vestul Câmpiei Romanați, la o distanță de 227 km față de capitala țării, fiind străbătut de importante căi rutiere – drumul european E70 sau calea ferată Craiova – Timișoara.
Din punct de vedere geografic, spațiul urban al municipiului este situat pe un culoar larg, bine conturat și delimitat, la contactul Piemontului Getic cu Câmpia Olteniei, având o altitudine cuprinsă între 70-75 m în luncă și 140-150 m la nivelul celei mai înalte terase. De fapt, așezarea geografică a Craiovei sub aspect morfologic, se limitează sectorului de vale al râului Jiu, cu extensiune pe complexul de terase dezvoltate pe partea stângă a acestuia.
Conform Comunicatului de presă emis de Institutul Național de Statistică la data de 5 iulie 2013, populația municipiului Craiova este de 269.506 locuitori (Recensământul Populației și al Locuințelor 2011), reprezentând 40,8 % din totalul populației județului Dolj.
3.2. Managementul spațiului urban din Craiova
Mediul urban văzut prin prisma calității componentelor specifice, trebuie gestionat și la nivelul eficienței și funcționalității, prin măsuri de renovare și restructurare parțială sau totală.
Starea mediului urban este un factor important care condiționează sănătatea și calitatea vieții locuitorilor din oraș și poate impune costuri substanțiale asupra dezvoltării economice și sociale. Impactul orașului asupra mediului din zonele periurbane constituie o altă importantă preocupare, în condițiile în care zona urbană este considerată a fi principalul generator al activităților economice, consumator al resurselor naturale și producător al deșeurilor poluante pentru mediu.
Obiectivul principal urmărit în ceea ce privește managementul mediului urban în orașul Craiova este ca, în cadrul tuturor acțiunilor de intervenție urbanistică, indiferent de natura lor să existe o strategie ecologică unitară și viabilă de protecție a componentelor ecosistemului urban.
Acțiunile urbanistice în scopuri ecologice pentru localitatea Craiova, pot fi structurate la nivelul a trei categorii de intervenții:
Structura, mărimea și amplasarea, aspectele majore care interesează în acest context, fiind analizate din punct de vedere al conceptelor și direcționate nemijlocit spre soluționarea unor probleme de mediu.
Principalul instrument urbanistic de influențare a mediului în acest sens este tehnica alegerii amplasamentelor, putându-se influența astfel în anumite limite, sporul natural și migrator al populației, concentrarea urbană, mărimea forței de muncă navetiste, distanța și durata medie a navetei.
Forma, zonarea funcțională, zonarea spațială a localității: procentul clădit la sol și coeficientul de utilizare a terenului reprezintă indici globali cu ajutorul cărora se poate face o apreciere corectă a modului în care terenul Craiovei este utilizat, valorile acestor indici fiind semnificativ din punct de vedere ecologic, deoarece atât risipa de teren, cât și acoperirea excesivă a terenului din localitate cu construcții contribuie la degradarea unor factori ai mediului urban, precum și la degradarea unor factori ai mediului urban și la condiții nefavorabile vieții și activității umane.
Intervențiile la nivel local sunt importante sub aspectul contactului între populație și mediu, în cea mai mare parte a timpului și pentru aproape toate categoriile de vârstă ale locuitorilor, contactul nemijlocit cu mediul petrecându-se la acest nivel.
3.3. Spațiile de recreere ale Municipiului Craiova
Una dintre problemele orașului Craiova este reprezentată de degradarea și diminuarea spațiilor verzi existente. Restrângerea spațiilor verzi accentuează masiv riscurile ecologice urbane, având un impact negativ imediat asupra viabilității și sustenabilității acestora, asupra calității vieții și stării de sănătate a populației. Deja, de mai multe decenii, creșterea densității locuitorilor din zonele urbane produce o „foame” crescândă de spațiu. În paralel cu evoluția teritorială tentaculară a marilor orașe, s-au modificat structura, arhitectura și design-ul urbanistic, de cele mai multe ori, în detrimentul spațiilor verzi. În prezent s-a încercat o reabilitare a acestora.
Situat aproximativ în centrul Olteniei, în județul Dolj, Craiova este orașul cu cel mai mare număr de locuitori, iar pentru fiecare dintre aceștia trebuie să existe minim 40 m2 de covor vegetal. Acest lucru nu ar fi imposibil dacă noile planuri urbanistice generale ar fi prevăzut o expansiune controlată a zonelor construite din intravilan și a celor din extravilan, care în anul 1990 erau încă prezente la periferia orașului.
Recomandarea Centrului Regional de Protecție a Mediului pentru Europa Centrală și de Est (REC) este aceea că unui locuitor trebuie să îi revină 65 m2 din zona verde. În orașele Europei suprafața variază între 3-4 m2 (Reggio di Calabria, Almeria) și 300 m2 (Liege). În cazul orașului Craiova, suprafața de spațiu verde/ locuitor este de 30, 58 m2.
Din totalul suprafeței Craiovei de 81.410.000 m2, spațiile verzi ocupă 2.811.801 m2, reprezentate de: parcuri, grădini, scuaruri și alte zone cu vegetație. Adevărate resurse recreaționale, spațiile verzi condiționează prin cantitatea, calitatea și localizarea lor calitatea mediului urban pentru locuitorii Craiovei.
Figura 3.3.1. Ponderea totalului suprafețelor verzi ale Craiovei pe categorii
(Prelucrare după datele statistice din Analele Universității din Craiova, seria Agricultură – Montanologie – Cadastru, Vol. XLIII 2013)
Figura de mai sus ne arată câți metri pătrați din suprafața totală verde sunt repartizați fiecărui tip de spațiu verde întâlnit în municipiul Craiova. După cum se poate observa, cea mai mare suprafață o dețin parcurile, cu aproximativ 65%, urmate de alte zone verzi (verdele privat) ce reprezintă 18%, grădinile ocupă aproximativ 13% din total, iar scuarurile 3,14%.
Scuarurile, verdele privat, aliniamentele stradale, culoarele de gard viu și zonele verzi mediane au un rol deosebit de important, deoarece acestea constituie elemente de conectivitate ale suprafețelor oxigenate dintr-un oraș.
Repartiția acestor spații la nivelul Craiovei nu este una omogenă, după cum se poate observa și în Figura 3.3.2., parcurile de mari dimensiuni ocupând arealele periferice ale orașului, iar grădinile sunt distribuite majoritar zonelor centrale. Principalele disfuncționalități înregistrate la nivelul funcției ecologice și recreaționale în municipiul Craiova, sunt legate în principal această repartiție neechilibrată a spațiilor verzi pe teritoriul localității, insuficiența spațiilor aferente funcțiunii sub aspect cantitativ și calitativ.
Figura 3.3.2. Repartiția spațiilor verzi la nivelul orașului Craiova
(Prelucrare după harta realizată de Schubert & Franzke pentru Primăria Craiova și Raportul Primăriei Craiova din anul 2012)
În cele ce urmează, vom face referire la un areal mai restrâns al orașului Craiova, Grădina Rovine, un spațiu verde al cartierului cu același nume (Figura 3.3.3.).
Figura 3.3.3. Cartierul Rovine din Craiova cu spațiul verde aferent acestuia
(Prelucrare după http://www.nanoterra.ro/harti/craiova.html#)
Conform Analelor Universității din Craiova, suprafața grădinii de cartier Rovine este de 5.100 m2, situându-se pe locul 11 la nivelul grădinilor Craiovei. Aceasta ocupă o poziție centrală în cadrul cartierului, reprezentând un factor pozitiv în ceea ce privește accesibilitatea, oamenii alegând să se deplasese și să profite de facilitățile parcului având în vedere distanțele mai mici, în comparație cu parcurile de la periferia orașului. Deși nu are o suprafață foarte mare, parcul este deosebit de important mai ales pentru locuitorii din proximitatea acestuia.
Pentru a putea realiza o analiză cât mai elaborată și precisă, măsurătorile pe teren au fost necesare în vederea stabilirii dacă aceast parc se conformează recomandărilor generale emise de ASTM Internațional (Societatea Americană pentru Testare și Materiale).
Privind în ansamblu, parcul Rovine are un design simplu dar contrar acestui aspect, facilitățile pe care le oferă permit desfășurarea unei game largi de activități.
Structura parcului cuprinde:
Figura 3.3.4. Exemplu de parcelă
Opt parcele cu forme neregulare, acoperite de o vegetație complexă, reprezentată de gard viu la limitele exterioare ale acestora, arbori (Robinia pseudoacacia, Aesculus hippocastanum, Thuja occidentalis, Picea pungens etc.), arbuști ornamentali, gazon și roduri de flori în partea interioară a parcelelor.
Arealele de vegetație sunt despărțite de șase alei principale dispuse liniar, ce au lungimi variate, lățimea de aproximativ 10 metri, fiind alcătuite dintr-un produs solid, de culoare neagră, obținut din reziduuri de petrol sau prin distilarea huilei, folosit la prepararea asfaltului, numit bitum (Figura 3.3.5.)
Figura 3.3.5. Parcele despărțite de alei acoperite cu bitum
Un spațiu de joacă a cărui echipamente au fost furnizate de o firmă turcească numită King Industrial Enterprises SRL București, printr-un acord-cadru de circa 30 milioane de lei. Spațiul de joacă este destinat copiilor cu vârstă cuprinsă între 2 și 13 ani, cuprinzând elemente precum: tobogane, leagăne, balansoare, tiribombe etc.).
Un teren de baschet echipat cu două panouri de aruncare de înălțimi diferite, pentru a servi mai multor categorii de vârstă (Figura 3.3.6.).
Elemente de infrastructură tehnico-edilitară, cum ar fi: coșurile de gunoi sunt distribuite uniform pe toată suprafața parcului, realizate din material plastic, atașate de bare metalice verticale; recipiente de colectare și reciclare a deșeurilor pe categorii, amplasate pe trotuarul adiacent parcului; toaletă publică; canalizare; alimentare cu apă potabilă dispusă aproximativ central.
Figura 3.3.6. Terenul de baschet din Parcul Rovine
Componente de staționare: bănci de mărime, structură și materiale diferite. Majoritatea au o dimensiune de 1,60 metri lungime și 40 centimetri lățime, având o structură alcătuită din stâlpi de susținere din beton și un cadru de fier acoperit cu scânduri din lemn. Cel de-al doilea tip are o dimensiune de 2,55 metri lungime și 40 centimetri lățime, sunt constituite dintr-un cadru metalic acoperit cu lemn, în componența lor intrând și un spătar.
De asemenea, componentele de staționare mai sunt reprezentate de un monument înconjurat de bănci și de un foișor din lemn cu o dimensiune de 7 metri lungime și 4 metri lățime.
În interiorul foișorului se regăsesc componente din lemn și două elemente complexe din metal, special amenajate pentru jocul de șah.
Piloni ce delimitează trotuarul de suprafața parcului propriu-zisă. Aceștia sunt alcătuiți din beton și au o înălțime de aproximativ 50 centimetri (Figura 3.3.7.)
Figura 3.3.7. Delimitarea trotuarului de suprafața parcului propriu-zisă
Deși parcările nu intră în componența spațiului de joacă propriu-zis, acestea reprezintă un punct forte deoarece sunt poziționate în imediata apropiere a parcului. De asemenea, în vecinătatea parcului se întâlnesc o serie largă de unități comerciale (magazine mixte, farmacii, bancă, poștă, restaurante, centru de pariuri sportive) care servesc nevoilor tuturor celor care vizitează parcul, dar și celor care locuiesc în împrejurimi.
Spațiul de agrement propriu-zis este reprezentat de locul de joacă din cadrul parcului, ce ocupă o suprafață de 80 m2. Acesta este delimitat de un gard cu o înălțime de 1,20 metri alcătuit din lemn viu colorat, pentru a spori atractivitatea. Accesul se poate face pe două intrări cu lățimea de 1 metru, iar portițele se deschid spre interior și au un sistem de prindere sigur, pentru a reduce posibilitatea de accidentare. Aleile care fac degătura între suprafața de protecție și ieșire au o lățime de 1,20 metri, fiind acoperite cu pavele.
Zona de utilizare este acoperită cu un material de protecție, având scopul de a atenua impactul în caz de accidente. După cum se poate oberva în Figura 3.3.8., zonele exterioare suprafeței de protecție sunt acoperite de un material de umplutură pe bază de nisip.
Spațiul în care copiii își desfășoară activitățile este echipat cu o serie de dispozitive, precum:
Figura 3.3.8. Arealul de joacă
O structură complexă alcătuită din: echipamente de cățărat (scări verticale), scări în trepte, un tobogan drept și unul în spirală;
Scările în trepte au o lățime de 80 centimetri, iar platforma are o lățime de 1,20 metri, iar lățimea toboganelor este de 80 centimetri. Această structură este realizată pe două niveluri, primul având o înălțime de 1,10 metri, fiind destinat copiilor de vârstă mai mică; cel de-al doilea nivel are o înălțime de 2,10 metri și se adresează preșcolarilor și școlarilor.
Sunt accesibile două tipuri de leagăne, unite printr-un ax central cu o lungime de 3,3 metri, iar distanța dintre punctele de sprijin este de 1,10 metri. Primul tip este destinat copiilor cu o vârstă mai mică de patru ani, acestea prezentând o formă atractivă și trei piloni de sprijin ce oferă o siguranță sporită. Celălalalt tip este reprezentat de leagănele cu centură, un model destinat copiilor cu vârsta cuprinsă între 6 și 13 ani, având doi piloni de sprijin uniți cu scaunul prin lanțuri, permițând o balansare mai liberă. Distanța dintre cele două tipuri de leagăne, măsurată între bara/ lanțul de sprijin, este de 1,40 metri, iar distanța dintre barele aceluiași tip este de 90 centimetri. Lățimea dintre cei doi piloni ai unui leagăn este de 50 centimetri.
Prin analiza distanței dintre ieșirea de pe tobogan și zona de utilizare a leagănului (3 metri), am constatat că se respectă întocmai recomandările oferite de ASTM.
Figura 3.3.9. Echipamente ale spațiului de joacă
Un balansoar ce are o lungime de 3 metri, cu axul de sprijin de 1 metru. Este dotat cu mânere de sprijin și suporturi pentru picioare, cele din urmă nefiind recomandate de ASTM.
O tiribombă circulară cu axa de 1,2 metri, prevăzută cu scaune de diferite forme și aspecte, dotate cu mânere, care nu respectă în totalitate criteriile pentru siguranță.
Un balansoar cu arc destinat copiilor cu vârsta cuprinsă între 2 și 4 ani, având formă și culoare atractive.
Două tipuri de aparate pentru fitness, echipamente ce nu ar trebui să se regăsească în perimetrul locului de joacă, ci în afara acestuia.
Zona marginală de umplutură este utilizată în principal de supraveghetori, oferind o bună imagine vizuală asupra activităților desfășurate de copii, având în componența sa următoarele:
Douăsprezece bănci cu spătar ce au o lungime de 2,55 metri și 40 cm lățime, dispuse uniform pe marginea acestei zone;
Patru coșuri de gunoi poziționate în colțurile spațiului de joacă;
Copaci de diferite specii, ce asigură umbra necesară, dar în același timp, pot reprezenta un pericol minor;
Există două zone triunghiulare delimitate, aflate la colțurile zonei de utilizare, ce sunt destinate copiilor de vârstă mică pentru a desfășura activități în nisip.
Deși există o zonă de umplutură bine delimitată, aceasta nu are o grosime adecvată.
3.4. Recomandări cu privire la îmbunătățirea aspectului și calității parcului
Deși a fost reamenajat recent, parcului Rovine i se mai pot aduce o serie de îmbunătățiri, iar în acest sens vom enumera câteva recomandări:
Conservarea calității materiei vegetale și mărirea suprafeței acesteia în detrimentul aleilor care au o lățime mult prea mare (10 metri);
Crearea de suprafață albastră, de exemplu construirea unei fântâni arteziene;
Creșterea suprafeței totale a parcului, în defavoarea parcărilor adiacente ce pot fi mutate într-o zonă fără utilizare aflată la aproximativ 200 m.
Montarea unor panouri de atenționare a vizitatorilor cu privire la conduita parcului;
Organizarea unor evenimente cu tentă recreativă (ex: instalarea unui cinematograf în aer liber);
Instalarea unor rampe destinate iubitorilor de sport, cum ar fi: skateboarding, ciclism ș.a.
Îmbunătățirea și îngrijirea corespunzătoare a toaletelor publice;
Suplimentarea coșurilor de gunoi;
Aducerea unor echipamente care să se adreseze mai multor categorii de vârste;
Înlocuirea și suplimentarea materialului din zona de umplutură a spațiului de joacă, pentru a respecta criteriile ASTM;
În perimetrul spațiului de joacă trebuie avută în vedere acoperirea trunchiurilor copacilor cu un material de protecție, având în vedere că aceștia sunt plantați în limita interioară a spațiului;
Modificarea sau înlocuirea scaunelor de la tiribomba din spațiul de joacă, astfel încât să nu mai prezinte un pericol;
Înlocuirea mijloacelor de spijin pentru picioare de la balansoar cu o altă metodă care să atenueze impactul (exemplu: anvelope);
Montarea unor panouri suplimentare în interiorul spațiului de joacă, legate de păstrarea curățeniei acestuia și înlocuirea panourilor existente cu unele care să poată fi înțelese cu ușurință de către copii (exemplu: panouri cu ilustrații);
Eliminarea aparatelor de fitness din perimetrul locului de joacă pentru că acestea reprezintă un pericol major de accidentare.
Figura 3.4.1. Plan general al Grădinii Rovine
CAPITOLUL IV. CONCLUZII
Lucrarea de față ”Organizarea spațiilor de agrement”, reprezintă o analiză a normelor generale de proiectare și amenajare a spațiilor de recreere, conform Societății Americane pentru Testare și Materiale (ASTM), dar și a spațiilor de agrement din Craiova, punând accent pe un spațiu verde din cartierul Rovine.
ASTM Internațional, anterior cunoscută sub numele de Societatea Americană pentru Testare și Materiale, este un lider recunoscut la nivel global în ceea ce privește dezvoltarea și furnizarea voluntară a standardelor internaționale bazate pe o relație consensuală. În prezent, în jur de 12.000 de standarde ASTM sunt utilizate în toată lumea pentru a îmbunătăți calitatea produselor, pentru a mări siguranța, pentru a facilita accesul pe piață și pentru a întări încrederea consumatorilor.
Managementul ASTM în dezvoltarea standardelor internaționale este susținut de contribuția membrilor săi: 30.000 dintre experții de top ai lumii și specialiști în afaceri ce reprezintă 150 de țări. Lucrând într-un mod deschis și transparent și folosind infrastructura electronică avansată a societății, membrii acesteia furnizează metodele de testare, specificațiile, ghidurile și obiceiurile care susțin industriile și guvernele din toată lumea.
Pe baza studiului sistematic realizat asupra fiecărui aspect în parte, se pot extrage următoarele concluzii:
Termenul de ”spațiu de agrement” poate avea înțelesuri multiple, în funcție de necesitățile fiecărui om în parte. Pentru persoanele active din punct de vedere fizic, aceste spații reprezintă terenuri acoperite cu gazon sau cu asfalt și implică activități precum: fotbalul, baschetul, crosul, ciclismul etc. Persoanele inactive din punct de vedere fizic consideră spațiul de agrement ca fiind sinonim cu spațiul verde – o zonă publică ce este compusă din arbori, peluze și alte tipuri de vegetație, promovând o recreere pasivă cum ar fi cititul, interacțiunea socială și mai ales, aprecierea naturii. Nevoia de recreere este universală, iar parcurile și spațiile de agrement în general, oferă vitzitatorilor posibilitatea de a se relaxa, de a participa la diverse activități sportive, facilitează socializarea cu ceilalți și deservesc ca spații de izolare față de aglomerarea urbană și de activitățile cotidiene, în detrimentul explorării mediului natural. Așadar, dincolo de scopul recreativ, spațiile de agrement au un rol esențial pentru sănătatea fizică și mentală a oamenilor.
Pentru a putea fi considerat un spațiu de recreere sigur, unde pericolelele sunt diminuate pe cât de mult posibil, acest spațiu trebuie să îndeplinească o complexitate de cerințe ce privesc fiecare componentă a echipamentelor de joacă de pe terenul respectiv, norme care la o vedere de ansamblu par redundante și inutile, dar care au o influență decisivă transpuse în viața reală.
Un loc de joacă ar trebui să le permită copiilor să se dezvolte treptat și să le testeze aptitudinile, oferindu-le o serie de provocări în mod repetat. Provocările trebuie să fie adecvate pentru abilitățile specifice vârstei și trebuie să fie cele pe care copiii le pot percepe și alege să le întreprindă.
Privind la o scară mai mică, în lucrarea de față am realizat un studiu de caz asupra spațiilor de recreere din municipiul Craiova, realizând o analiză detaliată asupra unui areal restrans numit Grădina Rovine, pentru a scoate în evidență modul în care sunt organizate spațiile de joacă din această localitatea, realități ce se aplică în cazul tuturor terenurilor cu aceeași folosință din Craiova și de cele mai multe ori în cazul spațiilor de recreere ale localităților de pe întreg cuprinsul țării noastre. Măsurătorile pe teren au fost determinante pentru întocmirea unei studiu cât mai elaborat și precis, determinând în ce măsură se conformează acest spațiu de agrement normelor emise de ASTM Internațional.
Principalele disfuncționalități înregistrate la nivelul funcției ecologice și recreaționale în municipiul Craiova, sunt legate în principal de repartiția neechilibrată a spațiilor verzi pe teritoriul localității, insuficiența spațiilor aferente funcțiunii sub aspect cantitativ și calitativ.
De asemenea, este absolut necesar să se includă parcurile și grădinile publice, în categoria zonelor în care nu este permisă amenajarea sau desfășurarea unor activități care să depășească limitele de suportabilitate ale suprafețelor naturale, indiferent de destinația lor.
Bibliografie
Avram, S., (2011), ” Extinderea franjei rur – urbane a orașului Craiova și impactul asupra mediului”, București;
Avram, S., (2010), ”Historical urban development of Craiova city between 1820 – 1990 , Geographica Timisiensis”, Vol. XIX, Nr. 1, Edit. Universității de Vest, Timișoara;
Bădiță, Amalia Roxana, (2013), ”Raportul imagine turistică-imagine urbană în municipiul Craiova”, București;
Călinoiu, Maria, Mitran, Ramona Violeta, (2011), ”Amenajarea complexă a mediului”, Editura Academica Brâncuși, Târgu-Jiu;
Cândea, Melinda, Cimpoeru, Irina, Bran, Florina, (2006), ”Organizarea, amenajarea și dezvoltarea durabilă a spațiului geografic”, Editura Universitară, București;
Chiriță, V., Netea, I., Pușcașu Violeta, (2006), ”Orașul Frasin. Argumente geografice pentru dezvoltarea locală”, Editura Europlus, Suceava;
Cocean, P., (2011), ”Strategii de dezvoltare urbană”, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca;
Cucu, V., (2001), ”Geografia orașului”, Editura Fundației Culturale ”Dimitrie Bolintineanu”, București;
Ianoș, I., (1987), ”Orașele și organizarea spațiului geografic”, Editura Academiei, București;
Ianoș, I., (2000), ”Sisteme teritoriale. O abordare geografică”, Editura Tehnică, București;
Iordache, Costela, (2009), ”The Evolution of the Urban Public Transport during the 1950-2006 Period in Romania”, Geographical Phorum, Geographical Studies and Environment Protection Research, nr. 8, Editura Universitaria, Craiova;
Iliescu, A.-F., (2006), Arhitectură peisageră, Editura Ceres, București;
Marinescu, I., (2006), ”Disfuncționalitățile mediului urban – Studiu de caz – Municipiul Craiova, Editura Universitaria, Craiova;
Mărginean, I. (coord.), Diagnoza calității vieții, 1990–2006, Institutul de Cercetare a
Calității Vieții, București;
Stephens, C., Stair, P., (2008), Noi căi pentru sănătatea publică urbană, în vol. Starea lumii 2007. Viitorul nostru urban, Editura Tehnică, București;
Surd, V. (coord.), Bold, I., Zotic, V., Chira Carmen, (2005), ”Amenajarea teritoriului și infrastructuri tehnice”, Editura Universitară Clujeană, Cluj-Napoca;
Rojanschi, V., Bran Florina, (2002), ”Politici și strategii de mediu”, Editura Economică, București;
Wilson, E., Kellert, S., (1993),The Biophilia Hypothesis, Shearwater Books;
Wilson, E., (1984), Biophilia, Harvard University Press;
*** Anuarul Statistic al României (1980–2006), București, INS.
*** Green Paper on the Urban Environment, Com (90)218 final, Brussels, Commission of the European Communities, 1990.
*** (1994), Carta Municipiilor și Orașelor Europene pentru Durabilitate (Carta Aalborg), Danemarca;
Site-uri consultate:
Baycan-Levent, T., Nijkamp, P., Urban Green Space Policies: Performance and Success Conditions in European Cities, http://www.ersa.org/ersaconfs/ersa04/PDF/660.pdf, 2004;
Ghelase, D., Marile parcuri ale Bucureștiului, obiective de patrimoniu național și european, www.intbau.org/SibiuConference.htm;
Sendi, R., Aalbers, M., Boškič, R., Goršič, N. Trigueiro, M., Public Spaces on large housing estates, http://www. restate. geog.uu.nl/conference/downloads/Paperworkshop8.doc;
https://www.loftrek.ro/amenajarea-unui-loc-de-joaca/legislatie.html
https://mail-attachment.googleusercontent.com/
Public Playground Safety Handbook
https://mail-attachment.googleusercontent.com/
Bibliografie
Avram, S., (2011), ” Extinderea franjei rur – urbane a orașului Craiova și impactul asupra mediului”, București;
Avram, S., (2010), ”Historical urban development of Craiova city between 1820 – 1990 , Geographica Timisiensis”, Vol. XIX, Nr. 1, Edit. Universității de Vest, Timișoara;
Bădiță, Amalia Roxana, (2013), ”Raportul imagine turistică-imagine urbană în municipiul Craiova”, București;
Călinoiu, Maria, Mitran, Ramona Violeta, (2011), ”Amenajarea complexă a mediului”, Editura Academica Brâncuși, Târgu-Jiu;
Cândea, Melinda, Cimpoeru, Irina, Bran, Florina, (2006), ”Organizarea, amenajarea și dezvoltarea durabilă a spațiului geografic”, Editura Universitară, București;
Chiriță, V., Netea, I., Pușcașu Violeta, (2006), ”Orașul Frasin. Argumente geografice pentru dezvoltarea locală”, Editura Europlus, Suceava;
Cocean, P., (2011), ”Strategii de dezvoltare urbană”, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca;
Cucu, V., (2001), ”Geografia orașului”, Editura Fundației Culturale ”Dimitrie Bolintineanu”, București;
Ianoș, I., (1987), ”Orașele și organizarea spațiului geografic”, Editura Academiei, București;
Ianoș, I., (2000), ”Sisteme teritoriale. O abordare geografică”, Editura Tehnică, București;
Iordache, Costela, (2009), ”The Evolution of the Urban Public Transport during the 1950-2006 Period in Romania”, Geographical Phorum, Geographical Studies and Environment Protection Research, nr. 8, Editura Universitaria, Craiova;
Iliescu, A.-F., (2006), Arhitectură peisageră, Editura Ceres, București;
Marinescu, I., (2006), ”Disfuncționalitățile mediului urban – Studiu de caz – Municipiul Craiova, Editura Universitaria, Craiova;
Mărginean, I. (coord.), Diagnoza calității vieții, 1990–2006, Institutul de Cercetare a
Calității Vieții, București;
Stephens, C., Stair, P., (2008), Noi căi pentru sănătatea publică urbană, în vol. Starea lumii 2007. Viitorul nostru urban, Editura Tehnică, București;
Surd, V. (coord.), Bold, I., Zotic, V., Chira Carmen, (2005), ”Amenajarea teritoriului și infrastructuri tehnice”, Editura Universitară Clujeană, Cluj-Napoca;
Rojanschi, V., Bran Florina, (2002), ”Politici și strategii de mediu”, Editura Economică, București;
Wilson, E., Kellert, S., (1993),The Biophilia Hypothesis, Shearwater Books;
Wilson, E., (1984), Biophilia, Harvard University Press;
*** Anuarul Statistic al României (1980–2006), București, INS.
*** Green Paper on the Urban Environment, Com (90)218 final, Brussels, Commission of the European Communities, 1990.
*** (1994), Carta Municipiilor și Orașelor Europene pentru Durabilitate (Carta Aalborg), Danemarca;
Site-uri consultate:
Baycan-Levent, T., Nijkamp, P., Urban Green Space Policies: Performance and Success Conditions in European Cities, http://www.ersa.org/ersaconfs/ersa04/PDF/660.pdf, 2004;
Ghelase, D., Marile parcuri ale Bucureștiului, obiective de patrimoniu național și european, www.intbau.org/SibiuConference.htm;
Sendi, R., Aalbers, M., Boškič, R., Goršič, N. Trigueiro, M., Public Spaces on large housing estates, http://www. restate. geog.uu.nl/conference/downloads/Paperworkshop8.doc;
https://www.loftrek.ro/amenajarea-unui-loc-de-joaca/legislatie.html
https://mail-attachment.googleusercontent.com/
Public Playground Safety Handbook
https://mail-attachment.googleusercontent.com/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Organizarea Spatiilor DE Agrement (ID: 122703)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.