Organizarea Sociala Si Normele de Conduita ale Geto Dacilor

=== Organizarea Sociala si Normele de Conduita ale Geto – Dacilor in Epoca Prestatala ===

Organizarea sociala si normele de conduita ale geto-dacilor in epoca prestatala

Geto-dacii fac parte din marele neam etnic al tracilor, care, dupa cum spunea Herodot este cel mai numeros dupa cel al inzilor.

Tracii au patruns pe teritoriul tarii noastre la sfarsitul neoliticului tarziu, cam intre anii 3000-2000 i.Hr. cand s-a petrecut procesul de indoeuropenizare a spatiului carpatic.

Tracii au creat o stralucita civilizatie situata pe un intins areal geografic cuprins intre zona Pripetului la N., Marea Egee la S., in V. Dunarea Panonica si in E. valea Bugului.

Dintre neamurile tracice se disting geto-dacii ca fiind cei care au creat o civilizatie naturala si spirituala de exceptie si organizat o politica aparte.

Triburile geto-dace au trait in spatiul geografic cuprins intre Carpatii Padurosi la N., Muntii Hemus la S., Tisa la V. si Nistru la E. Ei au fost purtatorii civilizatiei fierului si autohtoni pe pamantul tarii noastre.

Istoriografia greaca si latina care a lasat insemnari cu privire la viata geto-dacilor. Erau numtiti diferit: grecii ii numeau geti pe cei din exteriorul arcului carpatic iar latinii ii numeau daci pe cei din interiorul arcului carpatic. Cu toate acestea izvoarele arata clar ca getii si dacii sunt acelasi popor, vorbind aceeasi limba si avand aceleasi obiceiuri.

Istoricii greci si latini au consemnat fapte cu privire la geto-daci doar in acele momente cand ele se legau de istoria grecilor sau a romanilor si prin urmare intrau in sfera de interes a cronicarilor,de aceea izvoarele nu sunt numeroase, ele fiind completate, insa cu rezultatele cercetarilor arheologice.

Prima stire despre geto-daci este transmisa de catre Herodot, parintele istoriei, care consemneaza in 514 i.Hr. atacul pe care regele persan Darius l-a intreprins in N-ul Dunarii impotriva scitilor. Istoricul arata ca toate neamurile s-au plecat in afara de geto-daci care au fost supusi desi erau cei mai viteji si mai drepti dintre traci.

Istoricul Tucidide, in cartea sa “razboiul Peloponesiac” mentioneaza o uniune de triburi a odrizilor, neam geto-dacic, uniune situata in Dobrogea si aflata sub conducerea lui Sitalkes si apoi a lui Seuthes. Acelasi istoric mentioneaza ca getii si scitii si celalate popoare invecinate au aceleasi arme si aceleasi obiceiuri.

Istoricii Strabon si Adrian relateaza campania lui Alexandru Macedon la N-ul Dunarii intreprinsa in anul 335 i.Hr.

Izvoarele arata ca Alexandru Macedon a trecut Dunarea cu armata sa folosind barcile scobite in trunchiuri de copaci (monoxile) pe care localnicii le foloseau pentru pescuit si pentru a trece de la unii la altii.

Pe malul stang al Dunarii armata macedoneana a intalnit intinse lanuri de grau pe care pedestrasii le-au culcat cu lancea inclinata la ordinul lui Alexandru Macedon.

Dupa ce au ajuns pe un teren neculltivat macedoneeni au intalnit oastea geto-daca care insa n-a putut opune rezistenta. Geto-dacii au intentionat mai intai sa se retraga intr-un oras apropiat, intentie pe care au abandonat-o insa, probabil datorita faptului ca orasul nu era destul de bine intarit. De aceea, luand pe cal femeile si copiii au fugit in locuri pustii.

Alexandru Macedon a ocupat cetatea si dupa ce a luat o prada considerabila s-a intors in S-ul Dunarii in aceeiasi zi.

Istoricii Diodor din Sicilia si Polialinos, precum si geograful Paosanias relateaza conflictul dintre Lisimah, un urmas al lui Macedon, si Dromihete, regele geto-dacilor din Campia Munteana. Conflictul este situat intre anii 300 si 292 i.Hr. Desi nu au trecut nici 4 decenii de la infrangerea suferita de la Alexandru Macedon, geto-dacii sunt mai bine organizati si,nu numai ca se opun macedonenilor, dar ii si infrang, a.i. Lisimah impreuna cu oastea lui sunt luati prizonieri.

Adunarea poporului cere moartea generaluilui macedonean insa Dromihete reuseste sa-i convinga ca e mai bine ca Lisimah sa le devina aliat decat ca in locul lui sa se ridice o alta capetenie ostila.

Istoricul Iustinus vorbeste despre conflictul dintre Oroles, regele unei uniuni a geto-dacilor situata in S-E Transilvaniei si S Moldovei, si bastarnii (neam germanic razboinic). Deoarece geto-dacii fusesera infranti, Oroles ii pedepseste pe soldatii sai sa doarma cu picioarele pe capatai si sa faca muncile femeilor lor pana cand ii vor infrange pe bastarni.

Doua inscriptii de la Histria mentioneaza numele altor doi regi geto-daci: Rhemaxos si Zalmodegicos, probabil urmasi ai lui Dromihete in Campia Munteana care exercitau autoritatea asupra cetatilor grecesti de pe malul Pontului Euxin.

Stirea aceasta ca si cea anterioara se situeaza in jurul anului 200 i.Hr.

Tot in sec. III i.Hr. istoricul Pompeius Trogus mentioneaza o crestere a puterii geto-dacilor din iteriorul arcului carpatic sub conducerea lui Rubobostes.

Din aceste izvoare putem deduce date cu privire la organizarea economica si conducerea sociala a geto-dacilor. Desprindem deci ca geto-dacii erau o populatie sedentara, care se ocupa cu agricultura, apoi faptul ca in cea de-a doua varsta a fierului au dezvoltat mestesugurile, dovada fiind prada bogata capturata de Alexandru Macedon.

In ceea ce priveste forma de organizare sociala, geto-dacii se aflau in perioada de destramare a organizarii gentilice si anume in faza democratiei militare a triburilor si uniunilor de triburi.

Organele de conducere sociala erau: 1. adunarea poporului

2. regele.

1.Adunarea poporului era constituita din barbati inarmati. Era cea care decidea in cele mai importante chestiuni ale societatii si in special in cele privitoare la starea de razboi si de pace. Soldatii considerau ca intrucat ei isi risca viata in lupta, tot ei trebuie sa si hotarasca.

2. Regele nu era un veritabil sef de stat, ci doar un sef militar ales si revocat de adunarea poporului, care ii stabilea si atributiile. Acesti sefi militari, insa incearca sa-si consolideze si sa-si permanentizeze conditia si sa prevaleze in fata adunarii poporului, cum vedem in ex lui Dromihete asa incat ei vor fi sprijiniti si de artisocratia tribala, viitori sefi politici.

Normele de conduita

In epoca prestatala nu putem vorbi de norme juridice pentru ca nu exista stat care sa sanctioneze, ci doar de norme de conduita, obiceiuri nejuridice respectate de multe ori de buna-voie. Astfel Herodot ne arata ca fiii de familie puteau cere de la parintele lor partea de proprietate care li se cuvenea, situatie in care putem observa inceputul formarii proprietatii private.

In acelasi sens trebuie interpretata si informatia potrivit cu care furtul era considerat ca aducand o grava atingere raporturilor sociale.

Invoielile erau incheiate, fiind insotite adeseori de juraminte, care erau de 2 tipuri:

-unul in care partile amestecau cateva picaturi de sange intr-o cupa cu vin si apoi consumau continutul cupei (acest procedeu este inrudit cu institutia infratirii din dreptul feudal);

-celalalt tip de juramant era practicat pe vetrele palatului regal. Ori de cate ori regele se imbolnavea se considera ca unul dintre supusi a jurat stramb si in procedura de aflare a vinovatului era chemat un nr. de ghicitori, care daca nu reuseau sa-l identifice era inlocuit cu un nr. dublu de ghicitori. In aceasta dublare a nr. de ghicitori putem vedea o prefigurare a probei cu juratori din dreptul feudal.

In ceea ce priveste institutia casatoriei, poetul Menandru arata pentru o perioada mai veche ca geto-dacii practicau poligamia, insa poetul Horatiu consemneaza pentru o perioada mai recenta ca ei pastrau cu strictete monogamia. Situatia femeii in cadrul casatoriei era una inferioara , dupa cum rezulta si din pedeapsa pe care Oroles a dat-o ostasilor sai.

Aceste norme juridice erau respectate de unele triburi de buna-voie, asa cum arata Aristotel despre agatârși, un neam scitic, care isi versificau normele si apoi le cantau.

O informatie concordanta este cea a lui Herodot, care ii numeste pe geto-daci “cei mai drepti dintre traci”.

Statul si dreptul geto-dac

Formarea statului geto-dac

La formarea statului geto-dac au contribuit atat factori interni cat si externi.

Pe plan intern observam o dezvoltare a mestesugurilor si prin urmare a productivitatii care duce la intensificarea comertului, ca dovada avand tezaurele monetare, in care se regasesc monede grecesti si romane, dar si cele batute in atelierele locale geto-dace.

Ca urmare a acestei cresteri economice, se mareste diferenta intre intre bogati si saraci si asistam astfel la o stratificare sociala, dublata de stabilirea legaturilor gentilice bazate pe rudenia de sange.

Prin urmare dispunem de cele 2 criterii prin care distingem intregentili si statal, adica, criteriul stratificarii sociale si criteriul tritorial, care face ca apartenenta individului la societate sa se faca dupa teritoriul locuit si nu dupa rudenia de sange.

Pe plan extern asistam la o scadere a puterii celtilor si ilirilor ca urmare a deselor confruntari cu romanii, precum si la pericolul expansiunii.

Statul geto-dac s-a format in jurul puternicei personalitati a regelui Burebista, acesta, dupa cum spune Strabo, a unificat triburile geto-dace si le-a supus prin ascultare de porunci si prin abstinenta.

Pe langa reforma politica a unirii triburilor , Burebista a infaptuit si o reforma religioasa, aducand la unitate credintele disparate ale diferitelor triburi, intr-un sistem politeist si in plus a infaptuit o reforma administrativa, construind cetatea Sarmizegetusa centru al puterii politice si al sistemului de aparare, ea fiind inconjurata de alte cetati intarite.

Organele centrale ale statului

Statul era condus de persoana regelui, ca sef al aristocratiei de tip sclavagist, el reprezentand puterea suprema.

In scurta existenta a statului geto-dac s-a manifestat tendinta de transmitere ereditara a tronului, ca dovada fiind faptul ca tendinta nu s-a putut impune definitiv.

Ca o particularitate a succesiunii la tron observam faptul ca nu numai descendentii regelui aveau acest drept, dar si fratii regelui, precum si marele preot.

Marele preot era a II-a presoana dupa rege, indeplinind deci functia de vice-rege, izvoarele mentionandu-l ca avand o putere aproape regala. In afara de atributiile religioase el indeplinea si atributia de judecator suprem, stiut fiind ca normele juridice in epoca veche erau foarte mult tributare religiei.

Pe langa rege exista si o curte, formata din inalti dregatori executanti ai poruncilor regale.

Despre acest sistem de dregatorii nu cunoastem foarte multe, cu exceptia inscriptiei de la Dionisopolis, pusa in cinstea lui Acornion,????? grec fiind trimis de cetatea sa cu o solie la marele rege Burebista. Regele Burebista nu numai ca a acordat protectia sa cetatii Dionisopolis, dar l-a si oprit pe Acornion ca prim sfetnic si ambasator.

Acornion s-a bucurat de aceasta cinste ani indelungati, de unde rezulta ca dregatoriile aveau un caracter de stabilitate si continuitate.

In ceea ce priveste organizarea locala Suidas ne arata ca unii erau pusi mai mari peste triburile agricole,iar altii,din jurul regelui erau pusi la baza cetatilor a.i. observam ponderea pe care o avea agricultura in statul sclavagist geto-dac, dar si organizarea sistemului de aparare, in centrul careia se gaseau cetatile intarite.

Normele juridice/Dreptul geto-dac

In ceea ce priveste institutia proprietatii,aceasta era de 2 tipuri

-proprietatea individuala

-proprietatea colectiva

Dupa cum aflam din relatarea lui Criton, medicul grec al imparatului Traian, la venirea in Dacia, romanii au gasit proprietari de intinse pamanturi si de vite. La acestea se mai adauga si frecventa cu care geto-dacii vindeau sclavi pe pietele romane si grecesti.

Obiectul proprietatii private il constituiau – pamantul

– sclavii

– vitele

iar titularii ei erau tarabostes (pileati)

La celalalt pol al societatii se aflau comati (copileati), taranii liberi si mestesugari, organizati in obsti satesti.

Pamanturile obstilor erau nehotarnicite cultivarea lor facandu-se dupa regula asolamentului, si anume, in fiecare an pamantul era impartit in loturi atribuite fiecarei familii, prin tragere la sort, in folosinta individuala. Dupa strangerea recoltei care intra tot in proprietate comuna, pamantul reintra in folosinta obsteasca, iar anul urmator se atribuia printr-o noua tragere la sort.

Aceste informatii pretioase provin din odele lui Herodot care a prezentat intr-o forma artistica realitatile geto-dace.

In ceea ce priveste institutia casatoriei Herodot arata ca in neamurile tracice exista obiceiul ca sotia sa fie cumparata de la parinti de catre sotul sau, de unde rezulta situatia inferioara a femeii in cadrul casatoriei, situatie sustinuta si de Ovidiu care in poeziile sale relateaza muncile grele la care era supusa femeia geto-daca.

Horatiu in “Odele” sale arata ca femeia contribuia la casatorie cu o zestre, cuvant de origine geto-daca, insa tot el subliniaza ca cea mai imoprtanta zestre a femeii era virtutea ei.

In domeniul penal au fost sanctionate fapte care aduceau organizarii de stat si proprietatii private. Stim de asemenea ca adulterul era pedepsit cu moartea. In privinta vatamarilor corporale se aplica sistemul razbunarii sangelui.

Desi statul geto-dac a facut eforturi de a prelua si institutionaliza activitatea judiciara, stiut fiind faptul ca marele sacerdot era si judecator, cu toate acestea justitia privata continua sa se manifeste.

Dacia,provincie romana

In urma razboaielor de cucerire conduse de imparatul Traian intre anii 101-102, 105-106 d.Hr, Decebal este invins, statul dac este desfiintat si Dacia este organizata in provincie romana in rand cu celalate provincii ale imperiului.

Nu tot teritoriul locuit de daci a fost cucerit de catre romani. Crisana, Maramuresul si partea de N. a Moldovei si Crisana Munteana au fost incorporate provinciei Moesia.

Dobrogea facea deja parte din provincia Moesia inca din 46 d.Hr. Provincia Dacia,asa cum a fost organizata de Traian era marginita de Tisa, Somes, Carpatii Rasariteni si Meridionali si de Dunare. Intre aceste garnite a ramas pana in anul 117, la moartea imparatului Traian. In acel an s-a produs o rascoala a dacilor cuceriti ajutati de dacii liberi si de sarmati, a.i. imparatul Hadrian a fost obligat sa reorganizeze provincia a.i. el a abandonat S Molovei si Campia Munteana ca fiind greu de aparat iar coltul S-E al Transilvaniei l-au unit cu Oltenia formand provincia Dacia Inferior.

Celalalte teritorii ale fostei privincii cucerite au constituit Dacia Superior.

In anul 124, vrand sa organizeze mai bine apararea in extremitatea de N a provinciei, a desprins teritoriul aflat la N de Aries si de Muresul superior si a format Dacia Porolosensis.

Imparatul Marc Aureluis a facut ultimele organizari ale provinciei in anul 168. A unit Dacia Inferior cu Dacia Superior formand Dacia Apulensis iar 1 an mai tarziu a desprins Banatul formand Dacia Malvensis.

Organele centrale

Guvernatorul

Dacia , fiind provinicie imperiala, subordonata direct imparatului, era condusa de un reprezentant al acestuia numit Legatus augusti pro praetore. Acesta era din ordinul senatorial al Romei si de rang consular adica fost consul la Roma.

Rangul sau se justifica prin faptul ca avea in subordine mai multe regiuni. El avea depline puteri administrative, jurisdictionale si militare.

Aceasta situatie s-a mentinut intre anii 106-117 cat timp provincia a fost unitara.

In Dacia Superior regatul devine de rang pretorian adica fost pretor la Roma pentru ca avea in subordine o singura legiue, a XIII-a Gemina, cu sediul la Apul.

Capitala provinciei se mentine la Ulpia Traina Sarmizegetusa.

In Dacia Inferior si in Dacia Porolisensis conducerea era exercitata de un procurator presidial (praeses) din ordinul ecvestru investit cu ius gladii care ii dadea competente depline in domeniul civil, administrativ, judiciar si militar.

Capitala Daciei Inferior era la Drobeta iar a Daciei Porolisensis la Napoca.

Dupa ultima organizare a lui Marc Aurelius, Dacia Malvensis este condusa de un procurator presidial. Dacia Porolisensis este condusa de comandantul legiunii a V-a Macedonica, transferata de Marc Aurelius din Dobrogea in N provinciei iar Dacia Apuleius este condusa de un guvernator numit Legatus augusti pro praetore daciarum trium (Regatul celor 3 Dacii) care revine la rangul sau consular deoarece ii sunt subordonate mai multe regiuni.

Concilium provinciae

Tot la nivel central functiona consilium provinciae sau concilium Daciarum trium, care era format din reprezentanti ai oraselor alesi din ordinul decurionilor si ordinul ecvestru si care se intrunea o data pe an la Sarmizegetusa.

Atributiile adunarii erau pur consultative. Ea putea inregistra plangeri ale provincialilor impotriva administratiei romane si le putea inainta imparatului. O atributie importanta era si intretinerea cultului imparatului si al Romei in tanara provincie.

Organizarea financiara

Era condusa de un procurator financiar care-si avea sediul in capitala unde erau centralizate toate veniturile si impozitele provinciei.

In Dacia Inferior, in Dacia Porolisensis si in Dacia Malvensis atributiile financiare reveneau procuratorilor presidiali care conduceau provinciile respective.

Dupa mutarea legiunii a V-a in Dacia Porolisensis competenta financiara i-a revenit unui procurator financiar subordonat comandantului legiunii.

Impozitele erau stabilite in urma unor recesaminte efectuate din 5 in 5 ani de magistrati speciali numiti duumviri quinquenalis. .

Impozitele erau de 2 tipuri – directe (tributa)

– indirecte (vectigalia)

Impozitele directe purtau asupra solului, tributum soli, si aspupra persoanelor, tributum capitis.

Impozitele indirecte erau de 5% pe mosteniri si eliberari de sclavi, 4% pe vanzarile de sclavi, 1 % pe vanzarile de marfuri si 2.5% pe circulatia marfurilor si a persoanelor.

Au fost organizate oficii vamale cu functionari specializati care colectau aceste impozite.

Organizarea armatei

In Dacia au mai ramas cativa ani dupa cucerire leguinile care au participat la razboaiele de cucerire, dupa care ele au fost tarnsformate in alte provincii.

Legiunea care a stationat in Dacia de la cucerire si pana la retragerea aureliana este legiunea a XIII-a Germina.

Ulterior a fost deplasata in Dacia Porolosensis legiunea a V-a Macedonica.

In afara de legini in Dacia au mai stationat si trupe auxiliare, cohorte si ale, precum si detasamente militare numite numeri, si trupe neregulate.

Sistemul de aparare era format din valuri de pamant, castre si castele.

Organele locale in Dacia

In localitatile urbane

Civilizatia romana a adus cu sine o inflorire a oraselor fara precedent in Dacia. Orasele erau de 2 categorii: colonii si municipii.

Coloniile erau locuite de cetatenii romani. Ele beneficiuau de ius italicum, o fictiune care asimila pamantul provinciei solului italic a.i. asupra pamantului coloniei investita cu ius italicum se putea exercita dreptul de proprietate quiritara.

Municipiile erau locuite de latini si peregrini avand la conducere insa tot cetateni romani.

Atat coloniile cat si municipiile erau organizate dupa modelul Romei a.i. scriitorul Aulus Gelius le-a numit mici efigii le poporului raman.

Conducerea oraselor

Era exercitata de un consiliu municipal asemanator senatului Romei format din cetateni romani, ingenui, cu o varsta de peste 25 de ani si cu o avere mai mare de 100000 de sesterti.. Numarul lor varia intre 30-50, fiind fixat prin actul de intemeiere al orasului. Ei formau ordinul decurionilor si erau alesi de magistrati numiti quinquenalis. Intre atributiile lor se numarau acordarea de proprietati, solutionarea problemelor edilitare, organizarea de jocuri si spectacole, intretinerea cultului Romei si numirea magistratilor municipali.

Cei mai importanti magistrati municipali se numeau in colonii duumviris iure dicundo si in municipii quattuorviri iure dicundo si aveau atributii judiciare.

In orase mai functionau si edilii care aveau atributii: intretinerea drumurilor si a cladirilor publice si aprovizionarea pietelor, si questorii care se ocupau cu administrarea finantelor si a bunurilor oraselor.

Mai existau si magistratii sacerdotali dupa modelul colegiilor romane si anume pontifii, laminii, augurii.

In esalonul II in conducerea oraselor regasim ordinul augustalilor formate din persoane care nu aveau acces la ordinul decurionilor fiind latini sau peregrini dar care trebuiau sa dispuna de o avere considerabila intrucat cinstea de a face parte din acest ordin ii obliga la donatii banesti catre oras pentru sustinerea lucrarilor si activitatilor publice.

In randul al III-lea erau colegiile, asociatii constituite pe diferite criterii (etnic, professional, religios), tot dupa modelul colegiilor romane. Asociatiile profesionale aveau o structura similara cu cea a armatei organizate in centurii si decurii, conduse de un prefectum sau magister, care se puneau sub protectia unuui inalt personaj numit patronus sau defensor.

Localitatiile rurale

Erau de doua tipuri, fie dupa modelul autohton, al obstilor satesti geto-dace, fie dupa modelul administratiei romane.

Dupa modelul roman satele se clasificau in pagus si vicus.

Pagile sunt sate existente pe teritoriul coloniilor, de multe ori conduse de un reprezentant al orasului, membru al ordinului decurionilor.

Viciile sunt sate mai mici situate la mai mare departare de orase si conduse de un prefectus sau magister.

Stationes sunt punctele vamale, fiscale, postale, de paza si de control al drumurilor si granitelor.

Canavele sunt asezari care au luat nastere pe langa castre fiind populate de familiile soldatilor, de mestesugari si negustori.

La acestea puteam adauga si stiatiunile balneare.

Dreptul in Dacia, provincie romana

Constatam ca dreptul in Dacia are un puternic caracter statutar. Datorite categoriei de persoane care locuiau provincia.

Astfel, cetatenii romani care au colonizat Dacia se bucurau ca si la Roman de plenitudinea drepturilor civile si politice cu exceptia dreptului de proprietate quiritara asupra pamantului care nu putea fi exercitat decat in coloniile care se bucurau de fictiunea lui ius italicum.

Latinii erau o categorie intermediara intre cetateni si peregrine. Eui aveau doar o parte din drepturile rezervate cetatenilor romani si trebuie mentionat ca sunt o categorie juridica in scadere, pe masura ce se manifesta tendinta de generalizare a cetatenilor romani.

Peregrinii formau marea majoritate a poporului din Dacia. Asa cum cetatenii puteau folosi intre ei normele lui ius civilae, adica a dreptului quiritar tot asa cum peregrinii puteau folosi intre ei obiceiurile locale daca nu contraveneu dreptului roman, insa ei aveau acces si la normele lui ius gentium pe care le puteau utiliza fie in raporturile dintre ei, fie cu cetatenii romani.

Principalele categorii de norme ale dreptului din Dacia

Institutia proprietatii

Cunoaste mai multe forme:

1.Proprietatea quiritara. Putea fi exercitata doar de cetatenii romani si doar asupra pamanturilor care beneficiau de ius italicum.

2.Proprietatea provinciala. Se exercita in mare parte de provinciali (peregrini) asupra pamanturilor provinciei. Jurisconsulti romani au incercat sa defineasca folosind conceptele timpului si au desemnat-o prin possessio et uzusfructus. Romanistii moderni au ajuns la concluzia ca provincialii geto-daci exercitau un veritabil drept real asupra pamantului pe care l-au numit dreptul de proprietate provinciala. Titularii lui puteau transmite pamantul prin acte intre vii si mortis causa, il puteau greva cu sarcini si servitutii.

Uzucapiunea

Datorita faptului ca uzucapio era o institutie a dreptului civl, a fost creata in dreptul gintilior prescriptio longi temporis, care presupunea un termen de 10 ani intre prezenti si 20 de ani intre absenti si avea un efect extinctiv.

In vremea imparatului Constantin cel Mare a fost creata prescriptio longisimus temporis cu termen de 40 de ani care e fost redus la 30 de ani in vremea lui Teodosie al II-lea si care se aplica inclusiv bunurilor imperiale si ale bisericii, avand tot un efect extinctiv.

Sfantul imparat Justinian a desfiintat distinctia dintre fondurile italice si provinciale si a unificat regimul lui uzucapio si a prescris longi temporis astfel:

-bunurile mobile erau dobandite cu titlu de proprietate in termen de 3 ani prin uzucapiune

-bunurile imobile erau dobandite in 10 sau 20 de ani prin prescriptio longi temporis.

Era nevoie de just titlu si de buna-credina iar prescriptia avea caracter achizitiv.

Proprietatea peregrina se aplica celorlalte bunuri mai putin pamantul si era aparata prin actiune, dupa modelul dreptului civil roman suprimandu-se si sintagma “ex iure quiritium” sau adaugandu-se fictiunea cetateniei.

În materia căsătoriei peregrinii puteau încheia căsătorii între ei,era cunoscută de asemenea instituția tutelei și cea a adopțiunii fraterne,care a stat la baza instituției înfrățirii din dreptul feudal. Erau cunoscute și căsătoriile dintre cetățenii romani și peregrini.însă acestea nefiind valabile conform dreptului civil roman,care cerea ca ambii soți sa aibă cetățenie romana, tatăl nu dobândea puterea părintească (patria potestas) asupra copiilor și nu se produceau efectele în materia succesiunii.

În ceea ce privește succesiunile, peregrinii puteau presta în formă orală testament cunoscut mai târyiu în feudalism sub numele de testament cu limbă de moarte. De asemenea, peregrinii aveau testament in factio pasiva și puteau veni la succesiunea cetățenilor romani.

În materia obligațiițor ne aflăm în fața unui sistem de drept original creat prin întrepătrunderea elementelor din dreptul roman cu cele ale cutumei locale. Ilustrative în această materie sunt tripticele din Transilvania. Tripticele din Transilvania au fost descoperite între anii 1786-1855 la Roșia Montana pe numele latinesc Alburnus Maior, intr-o mină de aur. Au fost studiate cu interes de istorici, filologi si juriști din întreaga lum, fiind un document foarte important al Antichității. Astfel de triptice au mai fost descoperite la Pompei. Istoricul și romanistul german Theodor Mommsen a cercetat îndeaproape tăblițele și a încercat să facă un istoric al lor, plecând de la faptul că ultimul act din triptice este datat la 29 mai 167 d.Hr. La acea epocă romanii se aflau în război cu marcomanii, de aceea, istoricul Mommsen a considerat că satul a fost părăsit din cauza luptelor, că sătenii au ascuns actele conținute în trptice și alte bunuri valoroase în mină și că nu s-au mai întors în satul lor. Având în vedere însă că în acea perioada Dacia era organizată ca provincie romană și că pt. romani de cel mai mare interes era exploatarea minelor de aur este mai realist sa presupunem că o singură persoană a ascuns actele și că ea nu s-a mai întors.

Tripticele se prezumă sub forma a 3 tăblițe de brad legate la cotor sub formă de carte, fețele interioare fiin scobite, în scobitură s-a aplicat un strat de ceară pe care s-a scris cursiv cu un vârf ascuțit. Textul fiecărui act este scris de două ori,prima dată în interiorul primelor două tablițe care sunt legate separat și sigilate cu sigiliile martorilor, text care se cheamă scriptura interior și a doua oară este scris pe fața exterioară a tăbliței din mijloc și pe fața interioară a celei de-a treia tăblițe care este lăsată liberă, text care se cheamă scriptura exterior. Aceasta din urmă putea fi consultată oricând de părți, iar scriptura interior era desigilată și făcea dovadă numai în instanțe. Dintre cele 24 de tăblițe descoperite numai 14 au putut fi citite. Acestea conțin 4 contracte de vânzare, 3 contracte de muncă, 2 contracte de împrumut, 1 contract de societate, 1 contract de depozit, 1 proces verbal de desființare a unei asociații funerare, lista pentru cheltuielile unui banchet și obligațiile unei persoane de a plăti o datorie.

Analizând actele observăm că forma, elementele și efectele lor nu sunt total conforme nici cu cerințele dreptului roman, nici cu prevederile cutumei locale de unde deducem că aceste acte sunt expresie a unui drept nou cu o fizionomie aparte,dreptul daco-roman. Astfel într+un contract de împrumut creditorul este o femeie peregrină numită Anduema lui Bato .Știm că în dreptul roman femeia era pusă sub tutela perpetuă a agnaților săi și prin urmare nu avea capacitate juridică deplină. În dreptul grecesc situația era asemănătoare astfel încât actul a fost probabil încheiat sun influența cutumei locale. În contractul de depozit un bacher este de acord să primească aceeași sumă cu cea pe care a primit-o în depozit. Nu se face referire la dobânzi de unde rezultă că actul a fost încheiat ad probationem și nu ad validitatem . Primul act fiind încheiat probabil conform cutumei locale.

În contractul de locațiune de serviciu (de muncă) se pune problema suportării riscului în contract și anume dacă lucrătorul era îndrituit să primească salariul în yilele în care nu putea lucra fără vina sa. Inițial, în dreptul roman, riscul aparține lui conductor,adică lucrătorului și acesta nu-și primea plata dacă nu putea munci. În dreptul roman clasic pe care-l avem in vedere în perioada de care vorbim riscul aparține lui locator, adică patronului astfel încât acesta era obligat să plătească salariul muncitorului. În triptice vedem că această regulă e răsturnată și că lucrătorul nostru nu-și primea plata pe zilele pt care nu putea munci fără vina sa spre exemplu: mina era inundată. Această situație se datorează discrepanței economice dintre patron și lucrător.

În ceea ce privește contractul de vânzare observăm următoarele. Sub aspectul formai, în dreptul roman clasic operația vânzării se realiza prin contractul consensual de vânzare astfel încât din simplul acord de voință al părților rezultă toate obligațiile ce reveneau vânzătorului și cumpărătorului. În triptice găsim însă câte o clauză diferită pt. declanșarea fiecărui efect în parte astfel încât avem o declarație de cumpărare pt. evicțiune și vicii și o declarație a garantului. Cu privire la forma actului, în dreptul roman, actele ăn mod tradițional erau semnate de martori, aveau o formă obiectivă. Sub influența dreptului grecesc ele au început să fie semnate de părți, să aibă o formă subiectivă. În triptice actele sunt semnate și de martori și de părți ca o fază intermediară de trecere de la forma obiectivă la cea subiectivă. Ca o ciudățenie a contractului de vânzare acesta este încheiat folosind două forme: contractul consensual și mancipațiunea. S-au emis mai multe ipoteze. Într-o opinie efectele se produc în baza contractului consensual, act de drept al ginților pt că mancipațiunea, act de drept civil nu era valabilă. Într-o altă opinie ar fi vorba de o substituire de termeni, parțile vrând sa scrie tradițiune în loc de manipațiune, pt ca tradițiunea fiind act de drept al ginților era valabilă. În altă parere se susține că parțile au folosit doua acte pentru mai multă siguranța. Noi trebuie sa vedem un act original de drept daco-roman care unește macipațiunea translativă de proprietate cu contractul consensual de vânzare generator de obligații, făcând trecerea către contractul consensual de vânzare translativ de proprietate.

Organizarea socială și normele de conduită în cadrul obștii sătești teritoriale între secolele IV și IX

După retragerea aureliană din 271/275 d.Hr., în Dacia a rămas populația romanizată plecând doar administrația, armata și o parte din coloniști, cei care aveau interese legate de impriu însă deși Dacia nu mai era formal o provincie a Imperiului, activitatea romană a continuat să se desfășoare și la nordul Dunării din motive variate. În plan militar, granița de Nord a Impriului situată pe cursul Dunării nu putea fi apărată eficient dacă nu se organizau garnizoane și capete de pod și pe malul stâng. De altfel, Dobrogea a continuat să facă parte integrantă din imperiu. Împărații Constantin cel Mare și Iustinian au manifestat un interes deosebit pentru fosta provincie, nu numai din punct de vedere militar, relațiile cu romanii fiind intense și din punct de vedere comercial.

Romanizarea și creștinizarea geto-dacilor

După cucerirea Daciei s-a desfășurat un intens proces de romanizare la sfârșitul căruia a rezultat o populație romanică care vorbea o limbă cu caracter latinofon. Cel mai important rol în acest proces l-au avut armata, administrația și coloniștii.

În paralel cu procesul de romanizare s-a desfășurat și procesul de creștinare. Cei doi factori fiind cei care au contribuit la formarea populașurat și procesul de creștinare. Cei doi factori fiind cei care au contribuit la formarea populației daco-romane și a apoi a poporului român. Procesul de creștinizare începuse încă din primul secol al erei creștine din vremea regelui Decebal și mai înainte când Sf. Apostol Andrei și ucenicii săi au desfășurat activități misionare în Dobrogea.

A urmat apoi creștinarea prin intermediul soldațiilor și coloniștiilor romani, mulți dintre ei provenind din provinciile creștinate de ceilalți apostoli.

Cele mai importante dovezi de creștinității din Dacia sunt martirii care au fost persecutați în primele secole și în special în vremea lui Dioclețian astfel încât cunoaștem moartea martirică a preotului daco-roman Montanus împreună cu soția sa, Maxima probabil în vremea împăratului Dioclețian. Tot în aceeași perioadă sunt martirizați cei 4 mărturisitori creștini de la Niculițel : Zotic, Camasis, Atal, Filip.

În anul 373 o comunitate din Dacia gotică trimite în Cappadocia, la cererea Sf. Vasile cel Mare moaștele Sf. Savagotul care fusese aruncat în apele Buzăului. Moaștele sunt însoțite de o scrisoare care descrie pătimirile sfântului.

Obștea sătească teritorială

De la retragerea aureliană și până în secolul IX dupa Hr., populația daco-romană și apoi română nu s-a mai putut organiza în stat datorită deselor valuri de popoare migratoare. De aceea in această perioadă singura formă de organizare a fost obștea sătească teritorială. Obștea sătească avea un caracter democratic datorită egalității dintre membrii ei și un caracter teritorial care a făcut posibilă integrarea ei în stat. Termenii prin care a fost desemnată obștea sunt cel de ‘sat’ care provine din latinescul ‘fasatum’care înseamnă sat întărit și cel de ‘cătun’ care l-a dublat pe cel de sat. Termenul de ‘sat’ desemna atât organizarea geografică cât și cea demografică în acest ultim sens fiind sinonim cu termenul de ‘obște’ de proveniență slavă.

Caracterele obștii sătești

Caracter teritorial

Obștea sătească e definită ca o asociație de familii organizată pe baza unui teritoriu stăpânit în comun. Pământul obștii sătești este desemnat cu termenul de ‘moșie’ care derivă de la cuvântul geto-dac ‘moș’. Prin termenul de ‘moș’ era desemnat lotul aflat în stăpânire individuală a fiecărei familii. Termenul de ‘moș’ a fost dublat de cel de ‘bătrân’ cu același sens provenit din latinescul ‘veteranus’. După invazia slavilor din secolul VI în limbă au intrat dubletele slave: ‘ocină’, ‘dedină’, ‘baștină’ cu sensul de proprietate ereditară și cuvântul ‘megieș’ cu sensul de proprietatar, membru al obștii.

În proprietate devălmașă se aflau pădurile, pășunile, iazurile, livezile. Câmpul de cultură însă se afla în stăpânire individuală fiind împărțit în loturi, atribuite fiecărei familii prin tragere la sorți odată pentru totdeauna.

Tot în stăpânire individuală se aflau locul de casă și curtea. Semnul stăpânirii indivduale era gardul. Membrii obștii puteau să mai desprindă din stăpânire devălmașă anumite terenuri pe care le amenajau prin muncă proprie, prin defrișare sau de desțelenire, și pe care le stăpâneau individual cu titlu de ‘stăpâniri locurești’. Toate aceastea cu acordul obștii.

Caracter agrar și pastoral

Teritoriul obștii era împărțit generic în 2 categorii: câmpul care reprezintă terenul de cultură și pășunea care includea în sens larg și pădurea. Această clasificare reprezintă cele 2 ocupații tradițonale : agricultura (de care se ocupa majoritatea membrilor) și păstoritul (de care se ocupa un număr restrâns).

Organele de conducere ale obștii

Adunarea Generală

La aceasta participau toți membrii majori ai obștii, majoratul fiind fixat între 18-30 de ani în funcție de vârstă sau de data căsătoriei. Participarea femeilor e incertă, fiind sigur numai faptul că ele luau parte când se dezbătea o problemă care le privea. Adunarea Generală avea o competență generală cu privire la atribuirea de terenuri, soluționarea unor litigii, organizarea apărării obștii, transferul de bunuri și alte tranzacții, numirea aleșilor obștii.

Sfatul oamenilor buni și bătrâni

Era format din membrii care se distingeau prin o conduită morală de înaltă ținută. Aveau atribuții judiciare. Aleșii obștii erau persoane cu calități deosebite care anunță prin atribuțiilelor dregătoriile feudale de mai târziu. Aleșii erau :

vornicul – primul între aleși, avea atribuții în legătură cu alegerea obștii

postelnicul – se îngrijea de biserică

jitarul – păzea recolta

nemesnicul – avea în grijă gardurile țarinii

judele – atribuții militare și judecătorești

Uniunile de obști

Obștea teritorială era cea mai simplă formă de organizare, însă ea se putea încadra în confederații mai largi numite “uniuni de obști” sau “obști de obști”.

Acestea se formau din motive economice sau militare, iar în cadrul lor obștile își păstrau autonomia, organele de conducere și normele de conduită.

Uniunile erau conduse de Marele Sfat care avea ca atribuții soluționarea problemelor teritoriale comune, strângerea de contribuții și organizarea apărării.

Normele de conduită în cadrul obștilor sătești

Norme privitoare la proprietate (vezi cursul anterior)

Norme privitoare la relațiile de muncă– reglementează cele două activități de bază:

agricultura

creșterea vitelor.

1. Agricultura –> normele aveau drept conținut:

repartizarea loturilor de cultura între membri

stabilirea felului culturii

începutul muncilor agricole (ex.: pornirea plugurilor)

strângerea de contribuții pentru anii cu recoltă slabă

repartizarea produselor comune.

2. Creșterea vitelor –> normele se refereau la:

pornirea turmelor

stabilirea locului și perioadelor de pășunat

împărțirea produselor comune.

Normele privitoare la statutul juridic al persoanelor

În cadrul obștii guverna principiul egalității în drept al tuturor membrilor săi, bazat pe proprietatea devălmașă și munca în comun. Cei care se distingeau (oamenii buni și bătrâni – aleșii obștii) o făceau datorită calităților personale. Ei se aflau însă sub controlul obștii care avea dreptul să-i revoce din funcție.

Norme privitoare la familie, căsătorie, succesiuni, obligații

Familia avea un caracter democratic, pornind de la organizarea familiei geto-dace și întărit fiind de preceptele religiei creștine. Această egalitate a membrilor familiei a dat naștere obligațiilor reciproce de întreținere între soți precum și între părinți și copii.

Căsătoria se încheia prin acordul liber consimțit al soților, întemeindu-se pe taina cununiei săvârșită în biserică.

Divortul era cunoscut si permis ambilor soti pentru egalitate de motive.

Succesiunile – descendenții aveau egală vocație succesorală fiind cunoscut și dreptul la moștenire al soțului supraviețuitor.

Obligațiile – toți membrii obștii aveau capacitate deplină de a contracta, distingându-se contractul de vânzare ca fiind cel mai folosit, contract care ajunsese consensual și translativ de proprietate.

Normele privind răspunderea și organizarea judecătorească

Răspunderea membrilor obștii pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii și soluționarea litigiilor se făceau pe baza solidarității rudelor, a Legii Talionului și a compozițiunii.

Răspunderea solidară funcționa pentru membrii obștii și atunci când se cauza un prejudiciu obștii învecinate.

Organizarea judecătorească– oamenii buni și bătrâni și juzii aveau competență în materie civilă și penală, putând aplica sancțiuni, mergând până la excluderea din obște.

Probele

jurământul cu brazda

proba cu jurători (pe care le vom regăsi și în feudalismul dezvoltat).

Capitolul III (?)

Apariția formațiunilor prestatale românești

Formarea statelor feudale de sine stătătoare

Sec IV – X -> se desăvârșește procesul de etnogeneză al poporului român astfel încât după această perioadă el începe să se manifeste în cele două componente esențiale ale sale:

romanitatea

creștinătatea

astfel încât el este menționat ca popor vorbitor de limbă romanică de către autorii epocii, cum ar fi Constantin Porfirogenetul care îi numește romani pentru a-i deosebi de celelalte populații nelatine.

Popoarele din jur, germanii, maghiarii, slavii îi numesc pe români vlahi, valahi, volohi, olahi denumiri cu care poporul german îi desemnau pe vorbitorii de limbă latină (de la numele unui trib celtic – “volcae”, trăitor pe teritoriul Austriei și al Elveției de azi, care s-a romanizat, astfel încât vecinii lor, germanii au extins numele tribului la toți vorbitorii de limbă latină).

Autohtonii însă și-au spus întotdeauna “români” fiind unul dintre puținele popoare care a păstrat numele de roman.

În paralel cu romanitatea, românii și-au manifestat creștinătatea de rit ortodox asa cum rezultă și din izvoare. Ex.: scrisoarea Papei Grigorie al IX- lea care în 1234 se plângea de succesele “pseudoepiscopilor otrodocși” din dioceza cumanilor din Moldova.

În această perioadă se manifestă și o crestere a nivelului economic pornind de la activitățile principale, agricultura și creșterea vitelor. Pe acest fond și potrivit cu evoluția mentalităților apar clasele sociale care sunt consemnate ce atare într-un document de mare importanță – “Diploma cavalerilor ioaniți”. În acest document se vorbește despre o clasă a feudalilor – “maiores terra” (mai marii pământului), proprietari de pământuri și de vite.

În alte documente ei sunt menționați ca ”potentes duces” sau “domini”.

Alături de acestă clasă și în opozitie cu ea, găsim pe cea a țăranilor – “rustici valahi”. Ei sunt consemnați ca prestând renta feudala sub cele trei forme:

venituri

foloase

slujbe

(în bani, produse sau muncă).

Țăranii liberi sau aserviț..i, continuă să trăiască în obști. Vedem că țăranii aseviți continuă să stăpânească loturile lor, numite “sorți/soarte”.

Pe fondul acestei stratificări sociale apar primele formațiuni prestatale românești. Ele au primit la început numele de “țară”/ “câmpulung”, denumiri cu care erau desemnate anterior uniunile de obști. Termenul de “țară” < lat. terra, a primit la noi sensul de organizare politică pe un anumit teritoriu. Pentru sensul material de pământ am moștenit în limbă un cuvânt povenit din lat. pavimentum = loc pardosit.

Termenul de “țară” era completat de denumiri:

georgrafice: Țara Hațegului, Țara Crișurilor

entice: Țara Bolohovenilor, Terra Vlahorum

etnico-geografice: Țara Berladnicilor (lângă Bârlad), Țara Brodnicilor (lângă Vaduri)

denumiri desemnând numele conducătorilor: Țara lui Litovoi, Țara lui Menumorut.

Alături de termenul “țară”, a pătruns în limbă și termenul de “jupă” povenit din tracicul “diurpaneus”, termenul german de “cnezat” și termenul slav de “voievodat”.

Conducătorii acestor fromațiuni se numeau jupani, cnezi, voievozi.

Termenul de “jude” își avea tradiția în cel de “duumiviri iure dicundo” (cei doi bărbați care spun dreptul), foștii magistrați din colonii precum și în denumirea “juzi”, aleșii obștii cu atribuții judiciare și militare.

Acești feudali se bucurau de o forță economica, pornind de la proprietatea asupra pământurilor și a țăranilor dependenți precum și de o forță militară denumită în “”Diploma cavalerilor ioaniți” “aparatus bellicus” = aparat de război. Acești nobili locali tind spre sfârșitul sec. al XIII- lea și începutul sec al XIV-lea să-și unifice puterea și să-și manifeste independența astfel încât se ajunge la începutul sec al XIV-lea la formarea statelor feudale românești independente.

Formarea statelor feudale românești

Țara Românească – Basab I unește teritoriul din stânga și din drepta Oltului și formeazș un stat unitar, deocamdată sub vasalitate maghiară.

1330 – bătălia de la Posada în care Basarab învinge trupele regelui maghiar Carol Robert de Anjou și obține independența.

Moldova

1364 – voievodul maramureșean Bogdan îi înlătură pe urmașii lui Dragoș și creeaza Statul feudal al Moldovei care în 1386 obține independența față de mongolii Hoardei de Aur.

Trasilvania

Datorită pătrunderii ungurilor încă din sec. IX – X, nu s-a putut organiza un stat feudal de sine stătător, ci doar un voievodat autonom al Transilvaniei sub vasalitate maghiară.

Dobrogea – numită în actele vremii și Țara Cavarnei, a avut o existență independentă destul de scurtă, fiind integrată de Mircea cel Bătrân Țării Românești și apoi inclusă în Imperiul Otoman.

Formarea dreptului feudal nescris. Legea Țării

Cunoaștem că în sec IV – IX obștea sătească a format anumite categorii de norme după care se conducea, norme care însă nu se bucurau de o sancțiune statală. Ele aveau caracter democratic ca și obștea teritorială.

După sec. al X-lea, o dată cu apariția claselor sociale și apoi cu formarea țărilor, cnezatelor și voievodatelor, la primul grup de norme s-au adăugat cele privitoare la:

privilegiile feudalilor

obligațiile țăranilor

caracterul ereditar al institutiei cnezatului

caracterul electiv sau electiv-ereditar al institutiei voievodatului.

Acest drept avea o formă nescrisă cutumiara, care a primit mai multe denumiri:

dupa cancelaria polonă – “Voloschi Zacon”

cancelaria sârbă – “Zacon Vlaschi”

cancelaria maghiară – Ius Valahicum/ Lex Olahorum.

Toate aceste denumiri se traduc prin dreptul valahilor.

Acest lucru se explica prin faptul că străinii îi priveau pe români sub aspect etnic și identificau dreptul lor ca fiind un drept personal (adică drept după care se conduce o anumită categorie de persoane). Românii însă au desemnat dreptul lor nescris cu numele de “Legea Țării” arătând prin aceasta că este un drept teritorial, adică al unei populații organizate politic pe un anumit teritoriu. Deci Legea Țării are un caracter unitar fiind denumită la fel în toate cele trei țări române și având un conținut similar. Are caracter teritorial, după cum am arătat și este o creație originală a poporului român.

Cu privire la formarea și conținutul Legii Țării s-au formulat mai multe teorii:

Teorii cu privire la formarea Legii Țării

Un grup de istorici (Hașdeu, Tocilescu, Pârvan) și juriști (Longinescu, Peretz, Rădulescu) au afimat originea pur romana a dreptului nostru feudal nescris, astfel încât juristul Ștefan Longinescu a afirmat că în timpul stăpânirii romane în Dacia s-au format un fond și o mentalitate juridică romană.

Alți istorici (Andrieșescu, Densușianu) și juriști ca Nădejde, Fotino au susținut originea tracă a Legii Țării. Ioan Nădejde a arătat că sunt multe instituții de sorginte tracică în dreptul nostru feudal precum:

dreptul de protinis

aldămașul

înfrățirea

proba cu jurători

jurământul cu brazda etc.

Alți istorici ca D. Cantemir, N. Iorga au afirmat originea daco-romana. Iorga a văzut în normele dreptului roman și ale celui dac cele două rădăcini profunde ale vechiului drept feudal românesc.

Istorici ca Onciur, Xenopol și juristi ca Negulescu și Dissescu au cautat originea dreptului în normele slave.

O opinie rămasă izolata susține și influențe germane și maghiare.

În realitate dreptul feudal s-a format pornind de la normele dreptului roman unite cu obiceiurile geto-dace și primind influențe în particular slave datorită coabitării îndelungi cu acest popor.

În județe și ținuturi, după sec XVI, odată cu centralizarea puterii de stat, dregătorii tradiționali sunt dublați de dregători domnești.

Organizarea orașelor

Încă de la început orașele din Țara Românească și Moldova s-au manifestat ca entități libere, formate din meseriași, negustori și țărani. În Țara Românească orașele aveau o autonomie mai mare, iar domnitorul nu putea dispune de moșia orasului fără a o răscumpăra de la orășeni. În Moldova, însă, în virtutea lui dominium eminens, domnitorul se considera stăpân peste întreg teritoriul orașului putând dispune de el, iar orășenii erau socotiți ca având doar drept de uzufruct. Conducerea oraselor era asigurată de un judet în Țara Românească și un șoltuz în Moldova împreună cu un Sfat orășenesc format din 12 pârgari. Pe lângă aceștia, mai funcționa un Sfat al oamenilor buni și bătrâni, cu o componență mai largă și Adunarea generală a orașului.

Șoltuzii, județii și pârgarii aveau următoarele atribuții:

soluționau litigiile

percepeau veniturile

băteau moneda

organizau și întrețineau armata

asigurau reprezentarea orașului.

Din secolul XVI pe lângă dregătorii aleși de orășeni apar și dregătorii domnești (starostele, vameșul, ureatnicul).

Satele

Odată cu organizarea statului, satele au fost integrate în organizarea politică însă nu s-a renunțat cu totul la vechiul lor sistem de autoconducere. Din vechea organizare satele mai păstrează:

dreptul de protinis (dreptul de precumparare si rascumparare)

răspunderea colectivă în materie penală și fiscală

judecarea proceselor în afara celor sancționate cu pedeapsa capitală.

Satele erau libere și aservite. Satele libere erau conduse de juzi și cnezi, iar cele aservite de un reprezentant al proprietarului.

Organizarea de stat a Voievodatului Transilvaniei între sfârșitul secolului al XII lea și începutul secolului al XVI lea

Din cauza pătrunderii ungurilor, Transilvania nu s-a putut organiza ca stat românesc de sine stătător cum erau Țara Românească și Moldova. La începutul secolului al XII lea maghiarii au vrut să conducă Transilvania în forma principatului și este menționat un principe Mercurius care stăpânea doar colțul Nord-Vestic al Transilvaniei și își avea curtea regelui maghiar. Restul teritoriului se afla sub conducerea juzilor, cnezilor și a voievozilor români.

Spre sfârșitul secolului al XII lea s-a impus forma de organizare traditional-românească a voievodatului, care a fost extins la scara întregului teritoriu intra-carpatic.

Primul conducător cu titlul de voievod menționat în documente este Leustachius (Eustație), pomenit în 1176 ca voievod al Transilvaniei. Coroana maghiară văzând ca nu își poate impune puterea față de majoritatea autohtonilor români a recurs la colonizare de maghiari, sași și secui.

Secuii au fost colonizați în partea estică a Transilvaniei pentru a o apăra de atacurile mongole. Sașii au fost colonizati în partea central-vestică cu scopul de a introduce o agricultură mai avansată și de a organiza orașele.

Organele centrale

Voievodul Transilvaniei era șeful micului stat afla în dependență față de coroana maghiara. Deși vasali ai regelui Ungariei, voievozii Transilvaniei au încercat în permanență să își lărgească atribuțiile și să își consolideze autonomia. Unele familii domnitoare erau de proveniență românească.

Voievodul avea atributii politico- administrative, judiciare, legislative si militare.

În legatură cu organizatia politică, el îi numea pe înalții dregători, pe conducătorii comitatelor, convoca și prezida Congregatia nobililor, încheia tratate cu alte state, declara război și încheia pace.

În plan judecătoresc, el era judecătorul suprem.

Pe plan militar, el conducea armata Transilvaniei distincta de cea a regatului Maghiar.

Trebuie menționat că, deși atributiile voievodului erau în creștere, începând cu secolul al XV lea el își ia și titlul de “comit al secuilor”. Cu toate acestea puterea lui a fost permanent limitată de vasalitatea față de Ungaria, de larga autonomie de care se bucurau unitatile administrative (comitatele și scaunele), de privilegiile acordate Bisericii Catolice și de autonomia feudelor deținute de domnii Țării Românești și ai Moldovei în Transilvania.

În Transilvania – Almașul, Făgărașul, Cetatea de Baltă, Rodna, Ungurașul etc.

Dregătorii centrali

Sistemul dregătorilor în Transilvania nu s-a dezvoltat la fel de bine ca cel din Țara Românească și Moldova. Voievodul era însă ajutat la conducerea statului de câțiva înalți demnitari: vice-voivodul, notarul voievodal, care era șeful cancelariei și avea atribuții asemănătoare logofătului și judele voivodal cu atribuții asemănătoare vornicului.

Congregatia nobililor era o adunare reprezentativă pe stări la care participă la început și nobilimea română alături de maghiari, sași, secui, înalți demnitari și înalți ai orașelor. Congregația nu avea activitate permanentă fiind convocată de voievod la Turda.

În 1437, după răscoala țărănească în urma căreia s-a format Unio Trium Natiorum, nobilii români au fost excluși de la conducerea statului.

Organizația financiară

În Transilvania erau percepute 2 tipuri de dări: unele către stat, altele către feudali și către biserică. Dările către stat erau strânse de voievodul Transilvaniei din care acesta reținea o mare parte, iar restul era trimis Coroanei maghiare. Cel mai important impozit era “venitul cămării” (lucrum camerae) la care erau incluși toți locuitorii și care a crescut necontenit. Un alt impozit era cel funciar numit terragium, plătit doar la început doar de țărani, apoi extins și la orășeni. Țăranii români erau în plus obligați să dea o oaie cu un miel din 50 – quinquagesima ovium.

Sașii plăteau anual un impozit de 500 de mărci de argint, plătind prin contribuția tuturor gospodăriilor și numit “darea Sfântului Martin”.

Secuii, datorită obligatiilor lor militare, erau scutiți de impozite, însă plăteau darea boilor, câte un bou de fiecare gospodărie, la încoronarea regelui Ungariei, cu ocazia primei căsătorii și cu ocazia nașterii primului copil.

Orășenii plăteau anual censul.

Organizarea bisericii

Datorită faptului că regii maghiari se legaseră cu jurământ în fața Scaunului Papal să nu admită schismatici regatul lor Biserica Ortodoxă din Transilvania a fost continuu prigonită și împiedicată să se organizeze și să funcționeze.

Biserica oficială era ca și în Ungaria, Biserica Catolică care beneficia de privilegii, de venituri de pe urma tuturor credincioșilor care aveau în frunte înalți prelați care formau nobilimea ecleziastică.

Biserica Ortodoxă a funcționat în toată această perioadă având și ea biserici, mânăstiri, preoți și episcopi. Dintre cele mai vechi biserici care se mai văd și astăzi sunt: biserica de la Densuș (clădită pe un monument funerar păgân și care a funcționat încă din primele secole ale creștinismului), biserica de la Streisângeorgiu (secolul XIII ). La acestea se mai adaugă și alte biserici din secolele XIII, XIV. Cea mai veche biserică din Transilvania este cea de la Periș din Maramureș, ctitorita de Sas Vodă, fiul lui Dragoș cel plecat în Moldova. În pisania bisericii de la Streisângeorgiu este pomenit numele preotului Naneș ca cel mai vechi cunoscut în Transilvania alături de care au fost și alți preoți ortodoicși pentru săvârșirea tainelor în folosul romînilor din Transilvania. La mânăstirea Râmneț s-a descoperit o inscriptie cu numele arhepiscopului Gherasim care este primul arhepiscop român din spațial intra-carpatic care a funcționat în secolul XIV. La Feleag, lângă Cluj a funcționat în secolele XV- XVI care avea legături cu Moldova lui Ștefan cel Mare.

Organizarea armatei

În Transilvania funcționau 2 armate: una a regelui Ungariei și una a voievodului Transilvaniei. Din armata regală făceau parte: nobilii, înalții dregători, reprezentanții comitatelor și scaunelor precum și ai orașului. Aceasta armată participa atât la războaiele de apărare, cât și la cele de cucerire. Armata Transilvaniei era formată din slujitorii feudalilor locali și participa doar la războaie de apărare.

Din secolul XV, odată cu reforma regelui Sigismund, armata Transilvaniei a fost organizată pe principiul banderiilor (al steagurilor ). Fiecare nobil, comitat, scaun și oras avea obligația să întrețină banderii proprii care beneficiau de însemne militare distinctive.

Organizarea locala

Teritoriile locuite de români erau organizate în districte conduse de cnezi, juzi și voievozi locali. Districtele românești s-au aflat în Maramureș, Banat, Rodna, Hațeg, Amlaș și Făgăraș. În teritoriile în care exista populație maghiară s-au organizat comitate conduse de un comite numit inițial de regele Ungariei și din secolul al XIII lea de voievodul Transilvaniei. Comitele era ajutat de un vice-comite și de pretori care conduceau plășile (plasa era o subdiviziune a comitatului). Secuii au fost organizați în scaune după modelul scaunelor de judecata românești. Cele 7 scaune secuiești formau Universitatea Secuilor (Universitas Siculorum) cu sediul la Odorhei.

Scaunele erau conduse de căpitani ajutați de un jude scăunal.

După secolul XV voievodul Transilvaniei devine și comite al secuilor, iar în scaunele secuiești apare căte un jude regal. Obștea sașilor ( Universitas Saxorum) era formată din 9 scaune cu sediul la Sibiu. Scaunele erau conduse de un jude scăunal ajutat de un vice-jude pe lângă care apare și un jude regal. Obștea sașilor se afla sub conducerea unui comite.

Orașele din Transilvania se bucurau de o autonomie mult mai mare decât cele din Țara Românească și Moldova. Ele erau conduse de un jude ajutat de un consiliu format din 10 burgări aleși din rândul patriciatului orășenesc. Satele erau conduse de juzi și cnezi. Satele libere au supraviețuit numai în zona de graniță.

Organizarea Principatului Transilvaniei (1541- 1691)

În 1541, ca urmare a victoriilor repetate ale armatelor turcești, partea centrala a Ungariei este transformată în pașalâc cu centrul la Buda. Ca urmare a dispariției Coroanei maghiare, Transilvania își mărește autonomia și este organizată ca principat autonom sub suveranitatea Portii. .

Organele centrale

Principele era ales de Dietă și confirmată de către sultan, procedură pe care Poarta a promis inițial că o va respecta, dar pe care, ca și în cazul celorlalte 2 țări românești, a încălcat-o în repetate rânduri așa încât de multe ori confirmarea ajungea înaintea alegerii făcute de Dieta și chiar împotriva acesteia.

El avea însă atribuții foarte largi în plan politico-administrativ, el îi numea pe înalții funcționari, conferea titlurile de noblețe, încheia tratate și declara starea de război sau de pace.

Pe plan militar, el era conducătorul suprem al armatei.

În materie legislativă, el avea initiativă legislativă, putea să confirme sau să respingă hotărârile Dietei. În plan judecătoresc, principele era judecătorul supreme, putând grația și comuta pedepsele.

Dieta Transilvaniei era Adunarea reprezentativă a principatului care a înlocuit Congregatia nobililor. Și în această perioadă feudalii români erau excluși de la conducerea statului. Dieta avea atribuții foarte largi și a desfășurat o activitate legislativă susținută, concretizată în acte normative date în cele mai diverse domenii care datorita mulțimii lor au fost codificate în culegeri speciale. Spre deosebire de Congregatie, Dieta a avut o activitate permanentă.

Consiliul Intim era format din 10- 12 persoane, reprezentanți ai nobilimii și ai Înaltului Cler care aveau format rolul de a-l sfătui pe principe, dar, în fond, rolul de a-i supraveghea activitatea.

Organizarea financiară

Veniturile principelui proveneau din 2 surse. Pe de o parte, din operatiunile monetare și din taxele impuse exploatarilor minelor și salinelor și pe de altă parte, din impozitele la care erau supuse gospodăriile. Țăranii aveau de plătit dările față de stat, dar și cele față de feudali și biserică.

Organizarea armatei

Principii Transilvaniei s-au preocupat de o mai bună organizare a armatei și de stabilirea condițiilor de participare la oaste așa încât rezultau anumite reguli:

Toate categoriile sociale aveau aceast obligatie

Nobilii participau cu un număr proportional cu iobagii lor

Scaunele, comitatele și orasele aveau obligații militare specifice

Țăranii din regiunile de graniță beneficiau de înlesniri în schimbul apărării hotarelor

Organizarea bisericii

Autonomia Tansilvaniei a fost benefică bisericii ortodoxe pentru că aceasta și-a consolidat organizarea având în frunte Mitropolia de la Alba-Iulia și episcopii de la Vad, Ineu, Silvaș și Gioagiu. Pe de alta parte, însă, cele 4 religii oficiale numite recent erau: catolicismul, biserica reformata, calvinismul și luteranismul.

În această perioadă românii se confruntă cu intensa ofensivă a calvinismului față de care arhiereii ortodocși s-au opus vehement remarcându-se mitropoliții: Ilie Ioreș și Sava Brancovici. Amândoi au suferit în închisori și prin înlăturarea din scaun pentru atitudinea ortodoxă a lor. Sunt prăznuiți ca sfinți de Biserica Ortodoxa Română.

Teoriile cu privire la continutul Legii Tarii

Intr-o prima opinie se afirma ca Legea Tarii are ca obiect dreptul de proprietate asa incat Nicolae Iorga afirma in lucrarile sale de tinerete ca Legea Tarii e un drept agrar imobiliar.In lucrarile sale mai tarzii insa tot Nicolae Iorga afirma ca legea tarii e un drept al agricultorilor si al pastorilor desemnand prin aceasta doar categoria juridica a taranilor fara sa faca referire si la cea a boierilor sau la raporturile dintre cele doua categorii sociale.

Intr-o alta opinie, Bogdan si Onciul afirmau ca Legea Tarii este un drept nezial si voievodal, limitandu-i continutul doar la dispozitiile dreptului pubilc.

Intr-o opinie afirmata in preajma celui de al II-lea razboi mondial se sustine ca Legea Tarii contine : 

Dreptul de proprietate

Clasele sociale

Organizarea de stat

Aceasta opinie trebuie largita in sensul ca dreptul nescris romanesc contine intregul drept public si privat.

Organizarea de stat a Tarii Romanesti si a Moldovei in epoca feudalismului dezvoltat

Organele centrale

Domnul

Domnul era detinatorul puterii supreme in stat si varful ierarhiei feudale.Titulatura sa provine din latinescul ‘dominus’ care inseamna ‘stapan’ si care in limba romana a dat cuvantul ‘domn’ care l-a desemnat in egala masura pe imparatul pamantesc cat si pe cel ceresc.

Institutia domini este una originala, ea nemaifiind intalnita in statele vecine.Ea se bazeaza pe traditia romaneasca si pe unele trasaturi imprumutate de la ierarhia bizantina.

Domnul purta si titlul de mare voieod care semnifica prerogativele sale miliatre si judecatoresti fiind si stapan absolut peste intreg teritoriul tarii.Domnul avea atributii politico administrative, militare, judecatoresti si legislative.

In sfera politico administarativa intra :

Delimitarea unitatilor administrativ teritoriale din cadrul statului

Perceperea de taxe

Numirea si revocarea dregatorilor

Dreptul de a bate moneda

Dreptul de a incheia tratate economice si militare cu alte state

Dreptul de a declara starea de pace si de razboi

In plan militar el era conducatorul suprem al oastei.La inceput coordona in lupta steagurile marilor boieri.

In plan judecatoresc, era judecator suprem putand judeca orice pricini civile sau penale fara drept de apel.El putea delega acest drept unor dregatori sau marilor boieri si manastirilor in cadrul sistemului imunitatilor feudale.

Hotararea judecatoreasca anuntata de domn avea forta juridica doar pe timpul vietii acestuia, domnii posteriori putand rejudeca procesul si modifica hotararea.

In plan legislativ, vointa domnului era considerata lege.Ea imbraca la inceput forma orala iar din secolul al XVI- lea forma scrisa odata cu aparitia hrisoavelor legislative.

Sistemul electivo-ereditar

Legea tarii nu a conservat un sistem precis de succesiune la tron cu o monarhie ereditara si recunoasterea dreptului de crinogenitura asa cum s-a intamplat in celelalte state feudale.

Sistemul romanesc a fost unul mixt, electivo-ereditar, cu traditii in ceea ce priveste electivitatea.

In istoria obstilor satesti (alesii obstii) si in alegerea voievodului din randul mai multor cnezi, iar in ceea ce priveste ereditatea, cu traditie in caracterul ereditar al institutiei cnezatului.

Asa incat, pentru a accede la tron, candidatul trebuia sa implineasca urmatoarele conditii :

sa fie ruda legitima sau nelegitima cu oricare din domnii anteriori (ascendent, descendent, colateral), conditie pe care Grigore Ureche o numea astfel ‘sa fie din os domnesc’

sa fie roman crestin- ortodox

sa nu fie insemnat fizic

Procedura alegerii – presupune 2 etape : I- investitura ;

II- incoronarea

Investitura se facea de marii boieri, inaltul cler si tara (o adunare restransa pe stari civile).Poporul era doar informat.Urma apoi ceremonia incoronarii.Acest sistem a fost considerat de romanii Evului Mediu ca fiind legitim sau legiuit.De aceea, domnitorii care urmau prevederile sistemului electivo-ereditar erau numiti ‘domni din mila lui Dumnezeu’ sau ‘unsii lui Dumnezeu’.

Cei care incalcau prevederile sistemului erau considerati usurpatori si denumiti peiorativ ‘domnisori’.

Au existat metode de influentare fie a laturii ereditare, fie a celei elective.Asa incat functiona asocierea la domnie prin care domnul restrangea cercul pretendentilor, asociindu-si inca din timpul vietii pe unul dintre ei.Functiona si recomandarea prin care domnul, la sfarsitul vietii indica starilor sociale un urmas favorit.

Pentru perioada in care domnul era minor, el era pus sub regenta, alcatuita din mama sa si un alt mare boier.

Sistemul electivo-ereditar a prezentat atat avantaje cat si neajunsuri.Avantajul era ca putea fi aleasa o persoana cu calitati reale de conducator.Dezavantajul insa consta in faptul ca de multe ori urcarea pe tron antrena lupte intre partidele boieresti in care erau indicate uneori si puterile straine, lupte care au slabit statul din interior.

O data cu instaurarea ocupatiei otomane, sistemul se elibereaza pentru ca investitura venita de la Poarta preceda uneori alegerea facuta de tara sau acoperea vicii juridice.

Aceste precedente au deschis calea numirii directe a domnilor de catre Porti in epoca regimului fanariotic.

Sfatul Domnesc

Era organul prin care boierii participau la conducerea tarii.El era convocat si prezidat de domn avand o componenta variabila intre 12 si 25 de membri.

Atributiile sfatului domnesc :

confirma transferurile de proprietate

intarea si garanta tratatele externe incheiate de domn

judeca impreuna cu domnul

acorda sfat domnitorului ori de cate ori era solicitat.

Observam din aceste atributii ca rolul sfatului este preponderent unul consultativ.Cu toate acestea importanta sa a fost mult mai mare. Rolul si componenta sfatului domnesc au variat in functie de epoca la care ne referim, asa incat pana in sec al XVlea din sfatul domnesc faceau parte marii proprietari de pamant numiti ‘jupani’ in Tara Romaneasca si ‘pani’ in Moldova.

Domnul era obligat sa tina seama de parerea lor intrucat puterea centrala era inca neconsolidata, iar puterea politica a boierilor era foarte mare si era inca vie in amintirea lor, epoca cand dintre ei s-a ales domnitorul.

Dupa sec al XV-lea puterea domnului se intareste si de unde pana atunci sfatul era compus din boierii de tara ,acum patrund in sfat dregatorii sau boierii de slujbe, loiali politicii domnului si numiti si revocati de catre acesta.

In epoca imediat urmatoare, o data cu instauratia ocupatiei otomane marii boieri incep iarasi sa-si impuna vointa vazand ca puterea domnului slabea.

Dregatorii -al III-lea organ central

Sunt inalti functionari numiti si revocati de domn cu atributii administrative, judiciare si militare.Ei au indeplinit intai functii legate de persoana domnului.Apoi au patruns in sfatul domnesc si au inceput sa exercite puterea.

Sistemul dregatorilor asemanator in cele 2 tari romane s-a cristalizat in Tara Romaneasca in timpul domniei lui Mircea cel Batran iar in Moldova in timpul lui Alexandru cel Bun.

Dregatorii erau de 2 categorii :

marii dregatori care intrau in sfatul domnesc

micii dregatori care nu faceau parte din sfat

–‘Banul’ – in Tara Romaneasca in dreptul Oltului isi desfasoara activitatea cel mai important dregator dupa domn.

–Banul de Severin sau al Craioviei.El avea cele mai importante atributii, putand pronunta si pedeapsa cu moartea.

–Vornicul- In Tara Romaneasca era de competenta doar in stanga Oltului, iar in Moldova existau 2 vornici

vornicul Tarii de Sus

Marele Vornic al Tarii de Jos

Acesta din urma fiind mai important, considerat al II-lea dupa domn.

Vornicul avea in subordine slujitorii domnesti, fiind insarcinati cu paza granitelor si fiind dupa domn cel mai important conducator.

–Logofatul- era pastratorul sigiliului domnesc, seful cancelariei si cel care redacta actele domnului.Avea si unele atributii judiciare.

–Postelnicul- era sfetnicul de taina si talmaciul domnului cunoscator a mai multor limbi. El coordona politica externa avand si unele atributii judiciare marunte.

–Spatarul- era pastratorul spadei domnesti si comandantul cavaleriei, uneori in timp de razboi putand comanda intreaga armata.

–Vistiernicul se ocupa cu strangerea impozitelor asigurand veniturile pentru intretinerea curtii domnesti si a armatei.Dupa instaurarea dominatiei otomane, el era insarcinat cu strangerea fondurilor necesare pentru plata haraciului(tribut catre Poarta)

–Paharnicul- se ocupa de pivnitele domnesti

–Stolnicul – avea in grija camarile, gradinile si pescariile domnesti

–Comisul- se ingrijea de grajdurile domnesti

Organizarea financiara

In virtutea prerogativelor sale, domnul putea fixa dari si organiza strangerea acestora.In Tarile Romane darile au fost in 3 feluri :

In natura

In munca

In bani

Darile in natura se numeau zeciuiala in Tara Romaneasca si deseatina in Moldova.Incepand cu sec al XVI-lea ele au putut fi rascumparate in bani.

Darile in munca -‘slujbe’ sau ‘robota’.Incepand cu secolul al XVIII lea si aceste dari au putut fi rascumparate in bani.

Darile in bani- numite ‘dare’ in Tara Romaneasca si ‘dajdie’ in Moldova, ulterior consacrandu-se termenul de ‘bir’

Ele contineau : – impozitul pe persoana

taxe cu privire la comercializarea bunurilor

taxe cu privire la folosirea drumurilor publice

taxe de granita

Dupa sec. al XVI- lea nu numai taranii dar si boierii si manastirile au fost supusi la plata impozitelor. Sistemul de impunere era ‘cisla’ si anume se fixa o suma globala pentru un anumit grup fiscal ( un sat), dupa care suma era impartita pe unitati impozabile (gospodariile). Criteriul il constituia averea taranului evaluata in numarul de vite astfel incat in catastiful de cisle ale lui Petru Schiopul se gasesc 2 categorii de tarani :

taranii saraci- care plateau impozit mai mic

taranii de istov( bogati)- care plateau impozit mai mare

Boierii si manastirile erau impusi dupa intinderea mosiilor si numarul de tarani aserviti.

Dupa intinderea dominatiei otomane, taxele s-au marit fiind necesara aceasta crestere pt plata haraciului/tributului care si el a crescut necontenit.

Pe langa tribut mai erau cerute de Poarta si alte dari in bani, precum si cele in produse si in munca ,necesare in general ajutorarii armatei otomane in caz de razboi.

Organizarea armatei

Domnitorul fiind seful armatei, in perioada imediat urmatoare fondarii statului, pt ca inca nu avea o armata proprie, coordona in lupta steagurile boieresti si cetele de viteji(de calareti). Dupa sec al XV – lea se formeaza oastea cea mica alcatuita din slujitori domnesti, mici boieri, tarani liberi care participau la oaste in schimbul unor avantaje oferite de domni.

Oastea domnului era organizata pe principiul teritorial in cadrul judetelor si al tinuturilor, sub comanda unor vatafi sau stegari aflati in subodinea celor 2 vornici in Moldova si a banului si a vornicului in Tara Romaneasca.

In caz de mare primejdie era convocata oastea cea mare alcatuita din toti cei care puteau purta arme.

Dupa sec al XVI lea apar armele de foc si trupele de mercenari extrem de costisitoare pt domnie.

Organizarea Bisericii

Stim ca in cele 2 state feudale inca inainte de intemeiere, functionau biserici intai in cadrul satelor si apoi pe domeniile boieresti ale cnezilor, juzilor si voievozilor.

La curtea acestor feudali este probabil ca au functionat si scaune episcopale. Dupa intemeierea statelor feudale asistam si la o organizare ierarhica a bisericii care mai intai s-a aflat sub autoritatea spirituala a patriarhiei de la Ohrida, in cazul T.Rom, si a mitropoliei Haliciului, in cazul Moldovei ; iar mai apoi s-au pus sub autoritatea spirituala a patriarhiei de la Constantinopol.

Asa incat, in T.Rom., Nicolae Alexandru organizeaza mitropolia Ungaro-Valahiei cu sediul la Curtea de Arges, avandu-l in frunte pe Iachim (fostul mitropolit al Vicinei). In 1359, el obtine recunoasterea patriarhiei de la Constantinopol. Se organizeaza episcopii la Severin, Buzau si Rm.Valcea.

In Moldova

episcopul de Suceava, Iosif, este sfintit mitropolit la Halici. In 1388, se obtine recunoasterea autoritatii patriarhiei de la Constantinopol. Se infiinteaza episcopii la Roman, Radauti si Husi.

Oraganizarea administrativ-teritoriala

In cele 2 tari romane subzista unele subdiviziuni teritoriale care nu sunt propriu-zis unitati administrative ci reminiscente ale organizarii de dinainte de intemeierea statelor feudale. Cum avem Bania in T.Rom. in dreapta Oltului, foarte clar delimitata de teritoriul din stanga Oltului si cum sunt in Moldova Tara de Sus si Tara de Jos.

Unitatile adm-teritoriale propriu-zise sunt judetele in T.Rom., si tinuturile in Moldova. Primele si-au luat numele de la apele curgatoare iar ultimele de la orasele de resedinta.Primele erau conduse de judet sau ban, si ultimele de starosi sau vatafi. Judetele nu aveau subdiviziuni iar tinuturile erau impartite in pogoare.

INSTITUȚIILE LEGII ȚĂRII

Proprietatea

În dreptul feudal proprietatea este ierarhizată, divizată și complexă, îmbinând forma de stăpânire devălmașă cu cea individuală și diferențiindu-se în funcție de titularul ei. Astfel, proprietatea nu mai are un caracter absolut ca în dreptul roman, ci un caracter divizat și ierarhizat, în vârful piramidei aflându-se dominium eminens care aparținea domnului, urmat de dominium utile care aparținea feudalilor, țăranilor liberi și celorlalți proprietari și apoi dreptul de folosință al țăranilor aserviți asupra loturilor pe care le munceau.

I. Dominium eminens aparținea domnului ca șef al statului și varf al ierarhiei feudale. În virtutea lui dominium eminens, domnul avea următoarele prerogative:

Exercita un drept superior de supraveghere și control asupra întregului teritoriu al țării

Culegea moștenirile vacante

Lua în stăpânire terenurile pustii (care nu aparținuseră niciodată nimănui) sau pustiite (abandonate de proprietarii lor). Supraveghea mările, apele curgătoare și lacurile folosite la pescuit, adăpat și navigație

Încuviința boierilor desprinderea unor terenuri din proprietatea publica și intrarea lor în stăpânirea personală pentru înființarea de sate numite “slobozii”, deoarece domnul le scutea de taxe cu această ocazie

Confisca terenurile și averile de la boierii hicleni

Acorda danii boierilor pentru dreaptă și credinciosă slujbă sau mânăstirilor, acestea din urmă putând fi danii de ctitorie sau de închinare.

Acorda imunități boierilor și mânăstirilor

Încuviința actele de transfer de proprietate asupra pământurilor și robilor, ocazie cu care părțile dădeau domnului un cal bun sau o cupă din metal prețios -> instituție numită de Legea Țării – “darea calului sau a cupei”

Exercita dreptul de preadalică sau prădalică -> semnifica dreptul de a culege moștenirile vacante chiar dacă defunctul era membru al obștii, precum și dreptul de retract (revocare) a daniilor (donațiile domnești)

Putea să renunțe la dreptul său de prădalica, înscriind în act formula: “prădalică sănu fie”, iar pentru aceasta pătile erau obligate la darea calului sau a cupei.

Percepea dijme, biruri și munci în folosul domniei.

II. Dominium utile aparținea în general feudalilor și țăranilor liberi.

Proprietatea feudala s-a format pe cale originară prin moștenire și pe căi derivate prin donație, vânzări, înfrățire pe mosie. Pe lângă aceste căi juridice existai și căi nejuridice – cotropirea sau sila.

Proprietatea feudală era de trei feluri:

Domnească

Boierească

Mânăstirească

1. Proprietatea domnească era proprietatea privată ce aparținea domnului ca mare boier și se deosebea de dominium eminens care era proprietatea publica ce aparținea domnului ca șef al statului.

Proprietatea domnească era alcătuită din bunurile pe care le deținea domnitorul înainte de urcarea sa pe tron. La acestea se adaugă cele dobândite în timpul domniei pe diferite căi judiciare (vânzări, schimburi etc.) precum și unele venituri care reveneau domnului și intrau in cămara domnească și nu în vistieria țării.

2. Proprietatea boierească s-a format în principal prin moștenire și prin danie domnească. Dania domnească a avut până în sec XV caracter temporar, limitat la viața domnitorului care îl dăruise pe boier precum și eventual la viața fiilor acestuia. În urma luptei susținute a boierilor, după a doua jumătate a sec XV, dania a dobândit caracter perpetuu și nu mai putea fi revocată decât în caz de hiclenie (înaltă trădare față de domn).

3. Proprietatea mânăstirească s-a format în principal prin dania făcuta de domn, boieri și toate celelalte categorii sociale.

Domnitorii acordau danii de ctitorie atunci când înființau o mânăstire și o înzestrau cu sate și moșii, cum s-a întâmplat în cazul mânăstirilor Cozia (Mircel cel Bătrân), Putna (Ștefan cel Mare), Hurez (Constantin Brâncoveanu) etc. Domnii mai acordau și danii de închinare atunci când, după ctitorie, voiau să asigure veniturile mânăstirii.

Boierii procedau în același fel, fie înzestrând mânăstiri, fie cittorindu-le pe moșiile lor sau chiar transformând conacul boieresc în mânăstire, cum s-a întâmplat în cazul clucerului Tudorean Vlădescu care, după moartea soției sale, s-a călugărit sub numele de Teodosie și a transformat casele sale boierești în chilii pentru călugări și biserica din curtea conacului în biserica mânăstirii Aninoasa.

De obicei, donațiile făcute mânăstirilor erau cu sarcină, impunânduli-se obligația de a nu le înstrăina.

Indiferent de titularul ei, proprietatea feudală era structurată în:

rezerva feudală, care aparținea propritarului

loturile aflate în stăpânirea țăranilor dependenți.

Proprietate feudală a fost însoțită de o instituție provenind din dreptul bizantin – imunitatea feudală. Aceasta era acordată de domn prin hrisov domnesc către boieri sau către mânăstiri și îi atribuia titularului următoarele drepturi:

de administrare politică,

de judecată,

de comandă a armatei,

– de a face comerț,

de a fi scutit de anumite dări

de a încasa venituri în folos propriu.

Imunitatea acorda o anumită autonomie deoarece slujitorii domnești nu aveau acces pe moșia respectivă.

După întemeirea statelor feudale, datorită puterii de care se bucurau boierii, imunitatea a avut un caracter general.

Formula prin care era acordată imunitatea era:

în Țara Românească: “Să-i fie de ocina și de ohabă”

în Moldova: “Să-i fie uric cu tot venitul”.

După consolidarea puterii domnești imunitățile au devenit speciale, prevăzându-se în act ce anume înlesniri se acordau titularului. Aceste imunitati speciale sunt întâlnite mai ales în cazul mânăstirilor deoarece proprietatea mânăstirească s-a format mai târziu. De exemplu, într-un act al lui Ștefan cel Mare, acesta scutește de vamă grâul și mierea pe care mânăstirea Putna le va comercializa la Chilia (important centru comercial de la gurile Dunării) precum și peștele pe care mânăstirea îl va aduce de la Chilia.

III. Proprietatea țărănească

Diferea în funcție de titularul ei: dacă țăranii erau liberi sau aserviti, dacă erau organizați în obști sau în afara obștilor.

În obștea liberă pământul se împărțea în :

vatra satului = gospodăriile țărănești

loturile țăranilor, în stăpânire individuală

celelalte terenuri aflate în hotarul obștii care se aflau în stăpânire devălmașă: păduri, pășuni, fânețe, ape.

Se înregistrează tendința ca tot mai multe terenuri să treacă din stăpânire devălmașă în cea personală, dar cu toate acestea obștea își păstrează un drept superior de supraveghere și control asupra întregii moșii a satului, drept concretizat în dreptul de protinis (precumpărare și răscumpărare).

Țăranii liberi care nu erau organizați în obști exercitau proprietatea asupra gospodăriei, uneltelor, vitelor și loturilor de cultură.

Țăranii aserviți aveau un drept de proprietate asupra gospodăriei, a uneltelor și a vitelor și un drept de folosință asupra pământului care se afla în proprietatea boierului.

Meșteșugarii aveau drept de proprietate asupra atelierelor, a uneltelor și asupra produselor muncii lor.

Robii aveau un drept de stăpânire asupra sălașelor lor (locuințele), a uneltelor și asupra produselor muncii lor.

STATUL JURIDIC AL PERSOANELOR

În feudalismul dezvoltat persoanele au un caracter statutar și discriminatoriu, statului juridic al persoanei depinzând de locul pe care acestea îl ocupau în societate.

Feudalii – clasă socială care dateaza dinainte de întemeierea statelor feudale, ei fiind mari proprietari de pământ, așa numiții “boieri de țară”.

După întemeierea statelor feudale, calitatea de boier le este recunoscută de domn și apar dregătoriile sau boierii de slujbe.

Calitatea de boier era indispensabil legată de calitatea de mare proprietar de pământ, pierderea moșiei atrăgând după sine și pierderea titlului nobiliar.

Dacă în toată lumea feudală domeniul feudal exista și avea acestă structură (rezerva feudală și loturile de pământ) raporturile de vasalitate însă au prezentat mai multe variante: în cazul țărilor române regimul nobiliar era un subtip al celui bizantin și anume, nu exista o anumită piramidă faudala de tipul suzeran –> vasali-> subvasali, ci toți boierii, indiferent dacă erau mari sau mici aveau aceleași obligații de ascultare față de domn, care reprezenta o copie a bazilului bizantin (împăratul de la Constantinopol).

Neascultarea boierilor constituia infracțiunea de hiclenie, considerată cea mai gravă și pedepsită cu moartea și confiscarea averii. Deci boierii erau obligati să asculte de poruncile domnești, să acorde domnului ajutorului militar (auxilum) în timp de război și sfat în timp de pace (consilium). În schimb, asteptau de la domnitor miluirea sau dania pentru dreaptă și credincioasă slujbă precum și dregătorii.

Pe lânga feudalii laici, exista și clasa feudalilor ecleziastici formată din mitropolit, episcopi, protopopi și egumenii marilor mânpstiri (stareții).

Țăranii erau liberi sau aserviți si erau organizați în obști sau în afara lor.

Țăranii liberi cu pământ se numeau: – moșneni în Țara Românească

– răzeși în Moldova.

Țăranii fără pământ se numeau: – săraci/siromahi în Moldova

– vlahi în Țara Românească

– jeleri în Transilvania.

Țăranii liberi cu pământ, dar neorganizați în obști se numeau crezi sau judeci.

Țăranii aserviți se numeau: – rumâni în Țara Românească

– vecini în Moldova

– iobagi în Transilvania.

Regimul lor juridic a diferit în timp; spre sfârsitul sec. XVI ei au fost legați de glie, consecința a fost că nu se mai puteau muta de pe o moșie pe alta, dar nici stăpânii nu-i puteau alunga; era impusă vinderea moșiei împreună cu toți țăranii aserviți, dar nu la proprietari diferiți pentur a nu se ajunge la destrămarea familiilor țărănești.

După achitarea rentei feudale, țăranii puteau să dispună de restul produselor și aveau capacitatea de a încheia acte juridice în legatură cu aceste produse.

Căile de cădere în rumânie erau:

a) juridice:

contractul de vânzare, când țăranul își vindea pământul și libertatea, de obicei ca urmare a imposibilității de plată a dărilor

contractul de donație

contractul de împrumut – garantat cu libertatea personală

hotărârea judecătorească de aservire a unor țărani sau a întregii obști, de obicei pentru neplata unei amenzi fixate pentru săvârșirea unei infracțiuni sau neplata datoriilor.

b) nejuridice

falsificarea titulurilor de proprietate de către boieri

sila/cotropirea (asevirea cu forța).

Căile de ieșire din rumânie:

a) juridice:

eliberarea de către stăpân, se făcea numai “cu capul” = se acorda libertatea personala, dar nu se retroceda și ocina (lotul de pământ)

răscumpărarea – țăranii plăteau o sumă de bani în schimbul libertății

hotărârea judecătorească – foarte rar, li se dădea câștig de cauză țăranilor și erau eliberați.

b) nejuridice

arderea titlurilor de proprietate

răscoala

cnezirea/ judecirea cu forța = țăranii refuzau să se mai considere aserviți și să mai plătească dijma

fuga de pe moșie.

Orășenii – clasă mai dezvoltată în Transilvania pentru că în celelalte două țări românești cei bogați preferau să cumpere moșii și să intre în rândurile boierimii.

Populația orașelor care se bucura de un caracter autonom era împărțită în:

patriciat (oamenii bogați)

pătura de mijloc (micii negustori, meșteșugarii)

plebea orășenească (săraci în Țara Românească și mișei în Moldova).

Robii – categorie formată din populații neortodoxe (tătari și țigani), dar ea dateaza dinainte de întemeierea statelor feudale, de pe vremea pecenegilor și cumanilor.

Statului lor juridic era reglementat de un drept al robilor numit în slavonă “holopscoe pravo”. Ei se aflau în stăpânirea domnului, a boierilor sau a mânăstirilor care îi puteau vinde, dona, greva cu servituți, acorda ca imunități.

Toți robii fără stăpân deveneau robi domnești. Domnul avea un drept superior asupra robilor, el încuviintând toate actele de transfer cu referire la aceștia. Pentru că robii aveau un statut juridic mai bun decât al sclavilor din Antichitate, ei nemaiputând fi uciși și pentru că se bucurau de o anumită capacitate juridică ( puteau să comercializeze produsele muncii lor și deci să obțină venituri ), s-a înființat o taxă numită birul pe țigani care era strânsă de juzii de tigani în Țara Româneascș și de vatmani în Moldova.

RUDENIA

Rudenia = relație specială dintre oameni izvorâtă fie dintr-o origine biologică comună (rudenia de sânge), fie din anumite principii religioase (rudenia prin alianță/ afinitate), fie din botez/ cununie ( rudenia spiritulă).

Mai exista rudenia prin adopție și rudenia izvorâta din înfrățirea pe moșie.

Rudenia de sânge este: 1. directă > suitoare/ ascendantă

> coborâtoare/ descendentă

2. colaterală

Rudenia de sânge se stabilește între membrii cu aceeași origine biologică, fiecare generație ce se interpune reprezentând un grad. Rudenia generează drepturi și obligații de ajutorare reciprocă de întreținere și drepturi succesorale, de asemenea ea este un impediment la căsătorie.

Rudenia prin alianță se stabilește între un soț și rudele celuilalt soț. Pentru păstrarea bunelor moravuri Biserica Ortodoxă a stabilit reguli detaliate de comportament în această materie.

Rudenia spirituală se stabilește între fini și nași, generînd aceleași efecte juridice ca rudenia de sânge.

CĂSĂTORIA

În Legea Țării nu este prevăzută căsătoria civila în categoria contractelor civile. Erau suficiente formalitățile religioase stabilite de Biserica Ortodoxă sub forma benedicțiunii religioase.

Etapele premergătoare căsătoriei:

1. vederea în ființă (cunoașterea)

2. urmarea de vorbă – tratative între familii

3. foaia de zestre

4. binecuvântarea părinților

ZESTREA (dota) este o străveche tradiție geto-dacă fiind un drept al ambilor soți. Zestrea reprezintă ponderea muncii în gospodaria părintească și se constituie prin strigări publice în timpul serbării nunții la care se mai adaugă și cadourile de nuntă, formând astfel baza materialp necesară pentru întemeierea noii familii.

În sec XVII apar foile de zestre; zestrea pierde intelesul tradițional, fiind constituită doar pentru viitoarea soție și devenind un fel de afacere pentru viitorii soți, numiți “vânătorii de zestre “.

O variantă este CĂSĂTORIA CU FUGA, realizată prin simularea răpirii viitoarei soții de către viitorul soț pentru a forța consimțământul părinților fetei.

La căsătorie, în afara rudeniei, mai exista un impediment feudal, anume starea de robie a unuia dintre viitorii soți care ducea, conform Legii Țării, la căderea în robie atât a celuilalt soț, cât și a viitorilor copii.

Biserica Ortodoxa admitea divorțul -> deplină egalitate între soți cu privire la motivele invocate, soția putându-si părăsi soțul prin repudiu. Apoi urma partajul prin care fiecare dintre soți își retrăgea din comunitatea de bunuri partea ce le aparținea.

FAMILIA

Familia era grupul format din rudele cele mai apropiate, având ca nucleu părinții și copiii.

Legea Țării preia modelul familiei geto-dace conform căreia familia avea un caracter democratic, nu autocratic ca la romani -> deplina egalitate între membrii, puterea părinteasca cu obligațiile de întreținere și protejare a copiilor fiind exercitate de ambii părinți; ei nu aveau dreptul de a-și vinde copiii. După moartea soțului, soția exercita puterea părintească.

Între soți existau obligatii reciproce de întreținere, iar dacă un soț nu-și exercita obligația era supus oprobiului public și sancționat cu o pedeapsă infamantă = "darea prin târg/ purtarea pe uliță"

ADOPȚIA

Se practica adopția rudelor apropiate și chiar a unor persoane străine. Copilul adoptat se numea copil de suflet. Asupra acestei instituții a fost exercitată o putenică influență atât din parte Bisericii Creștin-Ortodoxe cât și din partea dreptului bizantin.

SUCCESIUNI

Succesiune = transmiterea bunurilor pentru cauză de moarte de la defunct la succesorii acestuia. Succesorii mai erau numiți herezii sau moștenitori. Acești termeni fac parte din familia cuvântului de origine tracă moș < moșie = proprietate ereditară.

Moștenirea era de doua feluri: 1. LEGALĂ

2. TESTAMENTARĂ

1.MOȘTENIREA LEGALĂ se manifesta atunci când nu exista testament sau dacă acesta era nul ori caduc.

În materia mostenirii legale exista o egală vocație succesorală între copiii legitimi, nelegitimi, adoptivi, între feteși baieti și atât asupra lucrurilor de baștină (moștenite), cât și asupra lucrurilor de cumpărătură (dobândite prin acte intre vii) ale părintilor lor.

Exceptie (doar in Țara Românească): privilegiul masculinității pentru lucrurile de baștina care nu puteau fi moștenite de fete. Fetele primeau echivalentul părtiilor fie în bani, fie în lucruri de cumpărătură.

Obligația de înzestrare revenea părintilor sau în lipsa acestora, fraților. Zestrea era un instrument prin care fiecare își primea cota sa parte sau câtimile succesorale.

Copiii naturali veneau la succesiunea mamei lor (mater sempre certa est), iar copiii vitregi aveau vocație succesorală numai la succesiunea părintelui bun.

Legea Țării reglementa – succesiunea prin reprezentare

– dreptul de mostenire al sotului supravietuitor în concurs cu copiii.

Prin moștenire se transmita atât activul succesoral, cât și pasivul succesoral.

2. MOȘTENIREA TESTAMENTARĂ se realizeaza pe baza testamentului întocmit de defunct și producea efecte dacă era regulat întocmit.

Sub aspectul formei, testamentul putea fi scris (diată), dar și în formă orală (cu limbă de moarte), ambele necesitânt prezența martorilor. Cea mai uzitată era forma orală datorită slabei răspândiri a științei de carte. Diata era utilizată cu precădere de preoți și de unii boieri.

O paticularitate a testametelor din Evul Mediu era inserarea în cuprinsul testamentului a unui blestem care să asigure respectarea ultimei voințe a testatorului.

Era reglementată și substituțiunea fideicomisară preluată din dreptul roman și interzisă în dreptul modern. Aceasta este instituție prin care disponentul roagă pe fiduciar (legatar/ donatar) să păstreze bunurile primate și să le transmită la decesul său unei alte persoane numită fideicomisar, persoană aleasă de disponentul-testator.

OBLIGAȚIIE

Izvoare -> contracte

-> delicte (clasificarea bipartită a lui Gaius)

I. RĂSPUNDEREA SOLIDARĂ

Tradiționala solidaritate a obștilor sătești și anumite interese ale statului feudal au făcut posibilă răspunderea colectivă deși se încerca o trecere la răspunderea personală. Existau forme specifice de răspundere colectivă:

1. răspunderea în materie penală

2. răspunderea în materie fiscală

3. despăgubirea de la altul

1. Răspunderea în materie penală – este reminiscență a sistemului răzbunării sângelui. Astfel, atunci când se comitea un delict, ginta sau familia victimei exercita un drept de răzbunare asupra gintei sau familiei făptuitorului.

Sistemul compozițiunii voluntare presupunea o întelegere prin victima renunța la dreptul său de răzbunare în schimbul unei sume de bani cu caracter de despăgubire și de ispășirea a faptei comise.

Ulterior acest sistem a fost înlocuit de compozițiunea legală = părțile erau obligate să compună, iar statul fixa cuantumul despăgubirilor. Evoluția acestui sistem este corelată cu o evoluție in plan terminologic, astfel încât sistemul a purtat mai întâi numele “dușegubină” (în slavona însemna ispășirea sufletului), apoi numele de “gloabă” deoarece amenda era fixată înntr-un număr de vaci, iar cei ce plăteau dădeau vacile cele mai slabe.

Înainte de întemeierea statelor feudale românești, obștele organizau principiile de conducere a cercetărilor și sancțiunile pentru cei care săvârșiseră infracțiuni pe teritoriul obștei; după întemeierea statelor, obștile sătești și-au păstrat dreptul de a identifica faptașul și de a-l preda pe acesta slijbașilor statului, numiți “golitorii din urmă”. Dacă obștea nu putea să îl predea era obligată să indice locul pe unde a părăsit obștea, iar dăcă nu putea era obligată să plătească amenda către stat. Imposibilitatea plătii amenzii ducea la aservirea întregii obști.

În cazul săvârsirii infractiunilor pe domenii feudale imune ( slujbașii statului nu aveau acces), identificarea și sancționarea făptașului aparținea în exclusivitate stăpânului feudal. (?)

2. Răspunderea în materie fiscală – mijloc de aservire a obștei sau a unui teritoriu căci, după stabilirea sumei globale pe grup fiscal și defalcarea sa pe unități impozabile (gospodării) de răbojari, membrii obștei răspundeau solidar pentru plata birului; datoriile celor insolvabili erau preluate de ceilalti membrii ai obștei, iar dacă obștea era insolvabila atunci era aservită de domn sau de boier în contul datoriei.

3. Despăgubirea de la altul are o sfera larga, ea cuprinde categorii sociale întregi aparținând unui popor. Aceasta formă este specifică Evului Mediu și a functionat în toate statele europene.

În dreptul modern, dacă un străin nu își îndeplinește obligațiile izvorâte dintr-un contracrât, atunci el poate fi constrâns sâ-și execute obligația, fie pe baza unor tratate încheiate între state, fie pe calea procedurii exequatului prin care o hotărâre a instanței asupra unui cetățean străin devine executorie în statul de care acesta aparține.

În dreptul medieval creditorii români primeau de la Dumnezeu dreptul de a-și realiza creanțele pe care le aveau față de un debitor străin pe seama unui conațional al acestuia aflat în trecere în Țările Române. Conaționalului executat silit i se dădea dovada cu privire la existența creanței și modul în care s-a realizat executarea asupra lui pentru ca la întoarcerea în țara de origine să poată cere despăgubiri conaționalului pentru care a fost urmărit.

II. RĂSPUNDEREA PERSONALĂ – contractele

Contractul de vânzare-cumpărare a fost cel mai răspândit contract. În Legea Țării vânzarea era consensuala și translativă de proprietate și avea 3 elemente: * consimțământ

* obiect

* preț.

1. Consimțământul izvora din voința liberă a părților și în acest caz era irevocabilă; în cazul în care consimțământul era viciat contractul era nul. Cel mai răspândit viciu era sila/ violența.

Motivele economice pentru care o persoană trebuia să vândă nu erau considerate vicii de consimțământ, iar eroarea și dolul erau rare întrucât contractul era încheiat în prezența martorilor.

La vânzarea pământului era cerut și acordul rudelor și al vecinilor exprimat în forma dreptul de protinis. Dacă obiectul era o moșie sau un rob era nevoie de consimțământul domnului care trebuia să întărească (în virtutea calității sale de titular de dominium eminens) prin hrisov domnesc actul de transfer al proprietății. Pentru obținerea acordului trebuia să se facă darea calului sau a cupei.

2. Obiectul – trebuia să fie susceptibil de a fi înstrăinat și să fie în circuitul civil.

Cel mai important bun era pământul care putea fi vândut in proprietate exclusivă fie pe cote-părți indivize, ideale și abstracte.

Și oamenii puteau constitui obiectul unui contract; robii puteau fi vânduți independent, iar țăranii dependenți puteau fi vânduți doar cu moșia pe care erau aserviți. Unii țărani liberi își vindeau libertatea din motive economice.

3. Prețul, de regulă, era fixat în bani, dar Legea Țării nu făcea diferenta între contractul de schimb și contractul de vânzare, deci prețul putea fi stabilit și în natură.

Prețul se plătea la momentul încheierii contractului sau la un anumit termen sub sancțiunea rezoluțiunii.

Pentru garantarea prețului părțile putea recurge la constituirea unor garanții reale sau personale. Rezoluțiunea pentru neexecutere era prevăzută în contract sub forma pactului de comisoriu.

De asemenea se putea prevedea întoarcerea prețului la cumpărător în cazul evictiunii (denumita val), adică atunci când bunul a fost cumpărat de la un posesor neproprietar sau a fost “cumpărat rău”.

Contractul de vânzare se încheia în scris sau oral, cu prezenta martorilor și uneori a garanților personali denumiți aldămași sau chezași (martori preconstituiți).

Contractul de donațiune – contract real încheiat valabil prin acordul de voință a părților însoțit de trădarea (remiterea) lucrului.

Donția domnească – intentia de a gratifica a domnului avea în vedere fie răsplata boierului pentru dreaptă și credincioasă slujbă, fie pentru ajutorarea bisericii în scopuri pioase.

În cazul donatiilor particulare intentia de a gratifica avea de fapt scopul angajării donatarului de a-l întreține pe donator și de a-l înmormânta după datinile creștinești, de unde rezultă că, de cele mai multe ori donatiile erau cu sarcina, fie aveau in vedere scopuri pioase atunci când erau în favoarea bisericilor. Daniile către biserici erau pentru a fi înscriși în pomelnicul bisericii. Biserica nu avea dreptul de a transmite donatul sub sancțiunea revocării.

Obiectul donației îl puteau constituii oamenii, robii și țăranii dependenți; țăranii liberi puteau să se închine cu sufletul și cu averea lor domnului feudal, donându-și astfel și libertatea.

Actul de transfer trebuia întărit cu hrisov domnesc.

Contractul de consumațiune (mutuum)

Obiectul îl constituia o suma de bani.Era un contract unilateral deoarece genera obligații numai pentru o singura parte contractanta (obligatia de restituire a bunurilor și dobânda). În Legea Țării dobânda era denumită baș, iar scadența (soroc) era stabilită într-o zi de sărbătoare. Se admitea și perceperea de dobândă la dobândă, adică anapocismul/ baș peste baș.

Garanțiile personale și garanțiile reale

garanțiile reale = zălog

garanțiile personale = chezași.

Zălog = garanțiile reale aveau ca obiect în special robi și moșii cu țărani dependenți.

Creditorii puteau folosi munca țăranilor dependenti în contul dobânzilor. Zalogul putea fi cu termen sau fără termen.

În cazul zălogului fara termen creditorul putea folosi bunurile zălogite pâna la plata datoriei.

În cazul zălogului cu termen, la împlinirea termenului, dacă plătea, răscumpara bunurile, iar dacă nu plătea în actul de zălogire se prevedea că zălogul devine stătăor -> bunurile zălogite intră în proprietatea creditorului; dacă în contract nu era prevăzută această clauză dat fiind faptul că valoarea zălogului, de regulă, era mai mare decât creanța, avea loc prețuirea și vânzarea către creditor sau un terț urmând ca din prețul obținut să platească suma datorată.

Chezașii = grup de persoane care se obligau să plătească ele datoria dacă debitorul nu plătea la termen. Chezașii erau solidari, iar cel plătitor avea drept de regres atât împortiva debitorului principal cât și contra cogaranților.

În cazul inexistenței garanțiilor și a garanțiilor reale, insolvabilitatea debitorului ducea la declanșarea unei proceduri speciale, “cu rama?” prin care bunurile debitorului erau evaluate și împărțite între creditori proportional cu valoarea uninominală a creanțelor.

ÎNFRĂȚIREA PE MOȘIE

Această instituție a fost larg răspândită la foarte multe popoare începând cu epoca descompunerii comunei primitive. S-a menținut până târziu în feudalism.

A apărut pe ultimul stadiu de evoluțtie al obștii teritoriale ? care a determinat slăbirea relațiilor de rudenie de sânge când comunitățile umane se grupa după criteriul teritorial.

Acest fapt a avut urmări și pe plan psihologic: s-a dezvoltarea un sentiment de izolare a individului care, lipsit de ajutorul ginții, încearcă să substituie rudenia de sânge printr-o învoială de ajutor reciproc constituită prin amestecarea sângelui.

De-a lungul timpului conceptul ritualului efectiv a cunoscut o evoluție pe fondul apariției statului și a credinței creștine.

În statul sclavagist roman se practica înfrățirea între peregrini,dar aceasta a fost interzisă de Diocletian. În societatea feudala exista frăția de arme, adică o asociere între cavaleri pentru săvârșirea faptelor de vitejie.

Sub influența creștină legatura se spiritualizeaza astfel că apare frăția de cruce care se practica între boieri, dar și țăranii între ei o puteau practica.

Amestecul de sânge e înlocuit de slujba religioasă și de împărtășirea aceleiași pâini. Chiar și atunci când amestecul de sânge se păstrează crestătura pentru amestecare sângelui este făcută în formă de cruce.

După întemeierea statelor feudale de sine stătătoare apare o noup formă denumită frăția pe moșie. Se realiza prin act scris de la cancelaria domnească, act prin care se consemnau declarațiile de înfrățire făcute în fața domnului ți în fața Sfatului Domnesc.

Spre deosebire de toate celelalte forme de înfrățire pe moșie aceasta are nu numai efecte personale nepatrimoniale, ci și patrimoniale. Ea duce nu doar la stabilirea unor relatii de rudenie, ci și la stabilirea unor relații patrimoniale cu privire la anumite bunuri asupra cărora cei înfrățiți își constituie anumite drepturi, acesta fiind de fapt scopul celor înfrățiți.

Orice fel de bunuri puteau face obiectul înfrățirii, iar înfrățirea ce se realiza asupra pământului se numea înfrătire “pe moșie”. Înfrățirea pe moșie avea 2 forme: a) toți cei înfrățiți își uneau ocinele

b) se înfrățeau doar pe o ocina unuia dintre ei.

Prima formă de infrățire era prin numirea ocinelor. Putea fi numai directă, așa încât cei înfrățiți, care până atunci avuseseră moșii hotărnicite, le pun în comun, formând o moșie unică, mai mare, și dobândind fiecare dintre ei o cotă parte din dreptul de proprietate asupra acestei moșii, însă nu proporțională cu aportul fiecăruia, ci o cotă egală.

Cea de-a doua formă era prin așezarea ocinelor. Putea fi directă sau indirectă.Dacă era direct proporțională moșiei, devenea coproprietar cu cei așezați ca frați și dacă era indirectă, doar cei așezați ca frați dobandeau dreptul de proprietate. Efectele patrimoniale ale înfrățirii se manifestau în materie succesorală și în materia dobândirii dreptului de proprietate.

În materia dreptului succesoral, efectele se manifestau în următoarele situații:

1.dacă în Țara Românească proprietarul moșiei vroia să creeze vocația succesorala și fetelor asupra moșiei, atunci înfrățea fetele cu băieții, considerându-le în mod fictiv pe fete ca fiind băieți;

2.dacă proprietarul nu avea deloc moștenitori, fie avea moștenitori numai fete, atunci în prima situație înfrățea alte persoane pe moșia sa, ca să dobândească moștenitori, fie în a doua situație înfrățea fetele sale cu fiii altuia;

3.dacă cel care lăsa succesinea vroia să schimbe ordinea venirii la moștenire, proceda la înfrățire pentru ca și persoanele îndepărtate în grad să moștenească alături de cele mai apropiate.

În materia dobândirii dreptului de proprietate, înfrățirea se putea face nu pentru cauză de moarte, cum am văzut mai sus, ci cu efect imediat, astfel încât cei înfrățiți deveneau coproprietari.

Dreptul penal în Legea Țării

Legea Țării reglementa infracțiunile, denumindu-le vini sau fapte. Ele erau de două categorii: vini mari și vini mici. Dintre vinile mari, cea mai importantă era hiclenia, care reprezenta încălcarea de către boieri ca obigație de dreapta și credincioasă slujbă față de domn, care era echivalentă cu infracțiunea de înaltă trădare, cea mai grava infracțiune săvârșită față de stat, deoarece domnul era reprezentant al statului. Era pedepsită cu moartea și confiscarea averii, avere care ulterior era dăruită de domn boierilor credincioși.

O infracțiune similară era osluhul, care reprezenta tot neascultarea boierului față de domn sau a țăranului aservit față de boier. Tot din categoria vinilor mari făceau parte și infracțiunile contra persoanei, cea mai importantă era omuciderea, pedepsită cu moartea, pedeapsă care însă se putea răscumpăra prin bani sau ocini.

Alături de ea întâlnim lovirile, care erau denumite răni sau sânge, pedepsite cu gloabe. Tot vini mari erau și infracțiunile contra proprietății, tâlhăria (furtul prin violență) , care era pedepsită cu spânzurătoarea la locul faptei. Furtul flagrant, denumit și furt fața, ca și furtul simplu, erau pedepsite prin amenzi. Tot în categoria vinilor mari intrau infracțiunile contra religiei și moralei: erezia, sacrilegiul (profanarea lucrurilor sfinte) , ierosilia, vrăjitoria, răpirea de fecioare, violul, adulterul, bigamia. Toate erau pedepsite cu moartea, pedeapsă care se putea răscumpăra.

Dintre vinile mici, cele mai importante erau: mărturia mincinoasă sau limba strâmbă, care dacă era săvârșită în mod repetat, pentru acoperirea mai multor infracțiuni de furt, era pedepsită prin însemnarea cu fierul roșu, iar dacă era săvârșită de jurători, era pedepsită cu o amendă numită hatal. Cealaltă vină mică era denunțarea calomnioasă, înaintarea către autorități a unui denunț fals pentru o infracțiune care de fapt nu s-a săvârșit, era numită sudalma cea mare și era pedepsită cu pedeapsa pe care ar fi suferit-o vinovatul dacă ar fi săvârșit într-adevăr infracțiunea. Sfada, care reprezenta aducerea de injurii, adică isultele sau distrugerea semnelor de hotar și mutarea hotarelor, era pedepsită cu amenzi.

Drept procesual penal

Instanțele de judecată

În țările române, instanțele de judecată nu erau nici specializate, nici ierarhizate, deci nu erau organizate într-un sistem judiciar modern și de aceea nu era posibilă instituția apelului ca fiind atacarea unui hotărâri la o instanță superioară, de aceea, atunci când o hotărâre era atacată, ceea ce era contestat era de fapt persoana judecătorului și nu soluția care se dăduse în acel caz, hotărârile putând fi atacate fie în fașa aceleiași instanțe, fie în fața altora.

Instanțe judecătorești se aflau în fiecare unitate administrativ- teritorială, așa încât la sate funcționau oamenii buni și bătrâni; în oraș atribuții judecătorești aveau solduzul, județul și cei 12 pângari. În județe și ținuturi erau vornicii și pâncălabii; aceștia, la rândul lor se aflau sub comanda, în Moldova celor doi vornici ai Țării de Sus și ai Țării de Jos, în Țara Românească și în cea a Banatului.

Cea mai înaltă instanță era domnul, care judeca împreună cu Sfatul domnesc, care putea pronunța și pedeapsa cu moartea. Nu există autoritatea lucrului judecat, așa încât un proces se putea judeca de mai multe ori, cu toate că s-au introdus anumite sancțiuni pecuniare pentru cei care încercau redeschiderea procesului.

În materia probelor erau două categorii de probe: cele orale, care erau cele mai răspândite, și cele scrise. Probele orale sunt: proba cu fierul roșu, jurământul cu brazda, proba cu jurători, mărturia și aldămașul. Proba cu fierul roșu a fost utilizată în Transilvania la Episcopia catoliă de la Oradea, fiind înscrisă în registrul Episcopiei în prima jumătate a sec. al XIII-lea, apoximativ 400 de pricini soluționate prin această probă.

Majoritatea clauzelor, ceva mai mult de jumătate, erau litigii privitoare la proprietate, altele la diferite cauze. Proba se desfășura: întâi se realiza o slujbă religioasă la biserică, prin care se cerea ca Dumnezeu să intervină pentru a arăta de partea cui este dreptatea, după care partea care se supunea probei, un martor sau un chezaș (garant) , era pusă să poarte un fier înroșit în mână, pe o distanță de 8-10 pași. Rana era bandajată și sigilată, urmând ca partea să se prezinte dupa 8 zile pentru a i se examina rana. Dacă se constata că este vindecată, însemna că partea avusese dreptate, în caz contrar, pierdea procesul.

Erau considerate ca dovezi de vinovăție și fuga din timpul slujbei, ruperea sigiliului înainte de termen sau neprezentarea la termen. De menționat că numai țăranii erau supuși acestei probe. Dacă nobilii se aflau în această situație, ei puneau pe un țăran să poarte fierul roșu în locul lor.

Jurământul cu brazda era folosit în procesele de hotărnicie, având în vedere că pământul era cel mai important obiect, cel al dreptului de proprietate, așa încât partea sau martorul care jura purta o brazdă de pământ pe cap sau pe umeri în Moldova sau într-o traistă la spate în Țara Romănească și înconjura hotarele moșiei respective, jurând că sunt cele adevărate, sub influența creștinismului.

Proba s-a spiritualizat, partea depunea jurământul pe evanghelie și purta în loc de brazdă o carte de blesteme. Boierii care aveau interes în arătarea hotarelor adevărate ale moșiei nu se mai mulțumeau cu martori ocazionali, preconstituiau această probă folosind copiii de țărani pe care îi puneau să înconjoare hotarele, timp în care erau păruiți ca să țină minte.

Proba cu jurători era considerată cea mai importantă, fiind denumită și lege. Ea era folosită atât în procesele penale, cât și în cele civile. În cauzele penale, jurământul era unul care viza reputația părții și nu mărturisea în mod direct faptele care s-au petrecut, era deci un jurământ de credulitate.

În procesele civile proba era de veridicitate pentru că jurătorii mărturiseau faptele pe care le cunoșteau. Jurătorii erau în general în număr de 12. La început, din aceeași categorie socială cu partea pentru care jurau, iar mai apoi numai dintre boieri, ceea ce-i făcea pe țărani să nu mai aibă acces la această probă. Jurământul se desfășura în biserică, pe evanghelie, în fața unui dregător domnesc însărcinat să administreze această probă. Jurătorii jurau în același timp, partea pronunțând aceleași cuvinte. Jurătorul domnesc consemna desfășurarea probei într-o carte de jurământ, sigilată în pecețile jurătorilor, pe care mai apoi o ducea domnului. Domnitorul soluționa cauza în favoarea părții pentru care s-a administrat jurământul, dacă acesta fusese depus în mod corect, așa încât se spunea că partea s-a apucat de lege sau s-a directat.

Partea care pierdea se spunea că a ramas de lege. Aceasta putea însă să ceară o constatare cu număr dublu de jurători, numită lege peste lege; numărul maxim de jurători era de 48, astfel încât domnitorul, pentru a favoriza pe cineva, îi acorda de la început număr maxim de jurători.

Mărturia era depoziția facută cu privire la lucrurile pe care le cunoșteau din propriile lor simțuri. Se putea face sub jurământ și dacă era o mărturie mincinoasă, se sancționa ca infracțiune (limba strâmbă) , se putea și fară jurământ și atunci martorul putea să revină asupra mărturiei fără a fi pedepsit.

Aldămașul este o variantă a mărturiei pentru situația în care martorii erau prezenți la încheierea unui contract; în caz de litigiu, ei puteau depune mărturie în legătură cu conținutul contractului.

Dreptul scris

Pravilele bisericești

În feudalism apare ideea dreptului scris. El s-a manifestat întâi în forma sa religioasă elaborată de mitropoliți și de alte fețe bisericești din postura domnească, deci cu caracter oficial. Datorită faptului că bisericile ortodoxe din cele două țări românești se aflau sub autoritatea spirituală a patriarhiei de la Constantinopol, izvorul acestor legiuiri bisericești le-au constituit nomocanoanele bizantine, precum și ulterior, așa cum mai târziu le vor constitui legiuirile laice.

Având în vedere că limba oficială a statului, precum și limba bisericii era limba slavonă, primele pravile bisericești apar redectate în această limbă, în special pe lângă mănăstiri, în Țara Românească începând încă din sec. al XV-lea și în Moldova la sfârșitul sec. XV-lea , pe tot cuprinsul sec. al XVI-lea și la începutul sec. al XVII-lea.

Cu toate acestea, văzând că limba slavonă începe să fie din ce în ce mai puțin cunoscută în popor și chiar de către clerici, apar pravilele bisericești în limba română. Așa avem de a face cu Pravila Sfinților apostoli, tipărită de Diaconu Coressi la Brașov, între anii 1560-1580, cunoscută și sub numele de Pravila de la Ieud, după locul în care s-a găsit singurul exemplar care s-a transmis; Pravila Sfinților părinti, după învățătura Sf. Vasile, cu conținut asemănător cu cea a lui Coressi; Pravila aleasă în Moldova, scrisă de logofătul Eustachie, în anul 1632, după nomocanonul lui Mihail Malaxos, pe care l-a și tradus în limba română. Aceasta precede cartea română de învățătură. În Țara Românească avem Pravila cea mica sau de la Govora , tipărită de ecumenul mănăstirii Govora, din ordinul lui Matei Basarab și cunoscând o dublă ediție, una prefațată de mitropolitul Teofil pentru Țara Românească și cealaltă prefațată de mitropolitul Ghemadie pentru Transilvania.

Conținutul pravilelor este eterogen, fiind alcătuit din dispoziții dogmatice, din fragmente din lucrările Sf. părinți ai bisericii, din lucrări pentru combaterea ereziilor, din tabele pt calcularea timpului, la care se adăugă dispozițiile de drept. Se observă că dispozițiile de drept canonic sunt amestecate cu cele de drept laic, ele nefiind sistematizate pe materii, întâlnim astfel dipoziții referitoare la condiția juridică a persoanelor, succesiuni, căsătorii, familie. În materia obligațiilor, câteva contracte, la penal infracțiuni și pedepse, unele dintre infracțiuni referitoare și la procedura de judecată.

PRAVILELE LAICE sau CARTEA ROMÂNEASCĂ DE ÎNVĂȚĂTURĂ ȘI DE ÎNDREPTARE A LEGII

În Moldova, în 1646, din porunca domnitorului Vasile Lupu, logofătul Eustachie, marele cărturar al curții domnești, tipărește la tipografia mănăstirii Trei Ierarhi, „Cartea românească de învățătură și îndreptarea legii”.

Din titulatura dezvoltată a cărții rezultă izvoarele din care s-a inspirat pravilistul, cu deosebire izvoarele grecești, precum și scopul lucrării, de unde reiese clar că termenul de „învățătură” nu are sens didactic, ci sens de poruncă domnescă, obligatorie.

Izvoarele mai importante sunt :

legiunea agrară bizantină (nomos ghiorghicos)

tratatul de dr. Penal, al penalistului italian Prosper Fainaccius

Din acest tratat rezultă în materia penală a legiunii concepte avansate pentru acea vreme.

În Țara Romnânească, apare aproape în același timp, doar la câțiva ani distanță, în 1652, „Îndreptarea legii”, tipărită l aTârgoviște, din porunca domnitorului Matei Basarab, de călugărul Daniil Panoneanu, care va deveni mitropolit al Ardealului.

Legiuirea munteană este ceva mai dezvoltată, cuprinzând o traducere mai pe larg a nomocanonului lui Mihai Malaxus, precum și, în partea finală, după normele juridice propriu-zise, chestiuni de gramatică, filosofie, drept canonic.

STRUCTRA LEGIUIRILOR

Legiuirile sunt împărțite în 2 părți :

Prima parte : sunt arătate normele care reglementează relațiile dintre boieri și țărani, precum și relațiile feudale din agricultură, astel încât sunt consacrate :

legea țăranilor de pământ

obligații pt boieri de a nu-i primi pe moșiile lor pe țăranii fugari, precum și de a-i înapoia proprietarului lor și dreptul corelativ al acestuia de a-i urmări oriunde s-ar afla

obligațile țăranilor față de boieri

paza bunurilor agricole

relațiile privitoare la creșterea vitelor

chestiuni legate de construirea pe terenul altuia și altele

A 2-a parte : dispoziții privitoare la statutul juridic al persoanelor.

Astfel oamenii erau denumiți „obraze” și erau împărțiți în :

slobozi

robi

Cei slobozi se împărțeau în : – boieri

– țărani

Boierii erau denumiți „oameni domnești” (dacă erau dregători) iar dacă nu erau dregători, „rudă bună aleasă și de folos țării”.

Țăranii, însă, erau numiți „țăran gros”, „neînțelegător”, „om de gios”.

STATUTUL lor juridic era reglementat în consecință.

Robii aveau o calitate imprescriptibilă, care nu se încheia decât cu acordul stăpânului lor prin eliberare, fie prin denunț, căci pt infracțiunile de hiclenie, tâlhărie, calcuzanie(facerea de bani falși), denunțutul era obligatoriu, aceste infracțiuni fiind considerate mai grave de statul feudal.

În materia căsătoriei, ea era precedată de logodnă, ca în dr. Bizantin. Prin căsătorie soțul dobândea o putere maritală destul de largă asupra căsătoriei, precum și dr. de a-i administra bunurile dotale(zestrea).

Divorțul era admis pt ambii soți, caz în care intervenea partajul, situație în care soția putea să-și redobândească bunurile dotale dacă nu era vinovată, pt ca dacă era vinovată de adulter, era pedepsită cu pierderea zestrei.

În materia bunurilor, se făcea distincția între : -bunurile mobile

-bunurile imobile, imobilele fiind considerate mai importante și deci protejate mai mult.

Se făcea distincția între : a) bunurile laice (mirenești) – erau stăpânite conform dr. laic

b) bunurile bisericești (sfințite) – erau stăpânite conform dr canonic și erau protejate mai mult

În materia dobândirii dr. de proprietate, nu există instituția prescripției achizitive, deci rezultă că acțiunile în revendicare puteau fi intentate oricând.

În materia succesiunilor sunt reglementate :

succesiunea legală

succesiunea testamentară.

Testamentul putea fi – oral, cu limbă de moarte

– scris, prin diacă

E reglementată incapacitatea unor persoane de a-și face testamantul, precum cei vinovați de infracțiuni contra religiei și moralei, precum și incapacitatea altor persoane de a veni la succesiune, cum ar fi asasinul și fii săi la succesiunea celui asasinat.

Clasele de succesori erau :

descendenți

ascendenți

colaterali (până la gardul al 5-lea)

Copilul natural venea numai la succesiunea mamei sale.

În materia obligațiilor, tendința este aceea de generalizare a răspunderii individuale.

Izvoarele de obligații sunt : – contractele (tocmelile)

– delictele(nesăbiunța sau înșelăciunea)

Cele mai des întâlnite contracte sunt : vânzarea, împrumutul și donația.

Sunt recunoscute formele de garanție reală(zălogul) și personală(chezașii).

În materia dr penal, normele sunt inovatoare, a.î. pt stabilirea vinovăției infractorului se ținea seama de atitudinea lui subiectivă, gândul făptașului, precum și locul și timpul săvârșirii infracțiunii.

Sunt incluse noțiuni noi, precum :

– tentativa

– compilcitatea

– concursul de infracțiuni

– recidiva

Sunt arătate cauzele care înlătură răspunderea penală : – vârsta sub 7 ani

– ordinul superiorului

– nebunia

– provocarea

– legitima apărare

apoi cauzele care atenuează răspunderea penală : – vârsta sub 10 ani

– bătrânețea

– mânia

– beția

– pasiunea

– surzenia

– muțenia

și apoi cauzele de agravare a răspunderii penale : calitatea de boier pt infracțiunea de hiclenie.

Sistemul pedepselor este același cu cel din Legea Țării și anume :

– pedeapsa cu moartea pt infracțiunile grave

– pedepse privative de liberate precum : ocna, închisoarea

– pedepse fizice : bătaia

– pedepse religioase : oprirea de la biserică, refuzul îngropăciunii

– pedepse pecuniare : amenzi care erau numite „gloabe”

În stabilirea pedepselor, rolul judecătorului era f important și aprecierea lui, numită „voia giudețului”, era f largă.

Pravilele prevedeau că boierii se vor certa mai puțin, de aceea pedepsele fizice erau aplicate țăranilor, iar pt boieri ele puteau fi răscumpărate.

În materia procedurii de judecată , nu există instanțe specializate, nu există instituția apelului și nici cea a autorității de lucru judecat.

Ceea ce este interesant de semnalat e faptul că nu numai pers îndriduită să declanșeze procedura o putea face, ci și alte persoane cum ar fi părintele pt copil, mandantul pt mandatar (mandatarii/reprezentanții se numeau ispravnici), vlădica (egumenul) pt clerici sau călugări.

DREPTUL SCRIS în voievodatul Transilvaniei

În cadrul voievodatului Transilvaniei, primele acte normative scrise au fost : decretele regale provenite de la Curtea Ungariei, a. î. Regele Andrei al II-lea a emis în 1222 un decret care consfințea privilegiile nobilimii.

Regele Carol Robert D’Anjou a fixat organizarea financiară.

Regele Ludovic I a reglementat în 1351 organizarea armatei.

Prima încercare de codificare o întâlnim la regele Matei Corvin în 1486, prin lucarea publicată sub numele „Decretul maius”

Celelalte acte normative care au guveranat viața Transilvaniei au fost adoptate, de regulă, în urma unor frământări sociale puternice, care au intenționat îmbunătățirea situației țăranilor în general și în special a națiunii române, dar care, de regulă, s-au finalizat cu o înrăutățire a acestei situații, în plus și fixată într-un act normaziv.

A. î., în 1437, în urma răscoalei de la Bobâlna, țărănimea din toate națiile locuitoare în Transilvania a dorit o micșorare a obligațiilor față de boieri, față de stat și față de biserică. Actul care a finalizat revoluția a fost consemnat o înăsprire a regimului țărănimii și, pe deasupra, excluderea nobililor români de la conducerea voievodatului Transilvaniei.

Înfrățirea celor 3 națiuni privilegiate, cunoscută sub numele „trium nationem” va deveni un act constituțional fundamental și de neinlocuit în viața Trans.

În urma războiului țărănesc al lui Gh. Doja din 1514, revendicările au fost aceleași, însă rezultatele au fost contrare. Nenorocirea a făcut că, juristul Ștefan Werbuczi a terminat chiar în anul răscoalei codul de legi cu care fusese însărcinat de regele Vladislav. Sub impresia puternică a frământurilor țărănești, Werbuczi include în codul său obligații f împovărătoare pt țărani precum și un statut juridic deosebit de constrângător.

Codul său s-a numit „tripartitum”, deoarece conținea 3 părți. El a fost publicat în 1517, însă nu cu o valoare oficială, ci doar ca un cod privat. Cu toate acestea, el s-a aplicat în practica instanțelor, până la revoluția pașoptistă, fiind aprobat și prin diploma Leopoldină 1691.

Prima parte a codului conținea privilegiile nobilimii.

A 2-a parte : procedura lor de judecată

A 3-a parte : obligațiile țăranilor, legarea acestora de pământ, procedura de judecată care li se aplica, satutul orașelor.

În Țara Făgărașului s-a aflat o populație românească cu o anumită independență. Acestă țară fiind o feudă a domnilor țărilor române timp de aproximativ 1 secol pt ca la sfârșitul sec al 15-lea să fie inclusă în teritoriile administrate de sași. Cu această ocazie s-a încercat o limitare a autonomiei și o deformare a vechilor rânduieli juridice. De aceea populația românească s-a răsculat și în urma acestor proteste puternice au fost codificate în 1508 „Statutele Țării Făgărașului” în limba latină.

Prin conținutul lor, statutele demonstrează că în cele3 principate române s-a aplicat același dr. și anume”legea țării”.

Prevederile din statute sunt însă mai apropiate de cele ale dreptului nescris din Țara Românească.

A. î. în materia persoanelor, acestea erau împărțite în boieri și țărani, ca și în celelalte 2 țări române.

În materia căstoriei se consacră pe lângă cea obișnuită, și căsătoaria cu fuga.

În materia succesiunilor, se remarcă privilegiul masculinității, ca în Țara Românescă.

În domeniul dr. penal sunt încriminate infracțiunile privitoare în special la statul feudal și la proprietate.

DREPTUL SCRIS în Principatul autonom dependent de Turcia (pricipatul Trans)

Și în această perioadă se păstrează „unionum trium nationum” și „tripartitul” lui Werbuczi. Autononia Trans are un efect benefic și în plan legislativ, pt că în 1549, Dieta de la Sighișoara, hotărăște că Trans se va guverna după legi proprii.

Într-adevăr, Dieta Trans a avut o activitate f bogată, a. î. actele normative adoptate de ea au trebuit ssă fie codificate. De aceea, pt perioada 1540-1653 s-a realizat codul numit „Approbatae Constitutiones regni Transilvaniae et partium Hungariae eisdem anexarum”

La fel pt perioada 1654-1691 s-a procedat la codificare sub numele „Compilatae Constitutionis regni Transilvaniae et partium Hungariae eisdem anexarum”. În cele din urmă, cele 2 codificări s-au unit formând „Approbatae et copilatae Constitutiones regni Transilvaniae et partium Hungariae eisdem anexarum”.

Conținutul acestor reglementări era din cele mai variate și anume cuprindea :

– organizarea de stat

– privilegiile nobilimii

– obligațiile iobagilor

– chestiuni administrative

– chestiuni fiscale

– organizarea bisericii oficiale

– chestiuni de dr canonic

Prin aceste legiuiri, situația iobagilor în general a devenit f proastă, iar românii, în plus, erau dezavantajați și de criteriul național și religios

Organizarea de stat a Țărilor române în prima fază a regimului turco-fanatiot

După ce Dimitrie Cantemir încheie, spre marea surprindere a Porții, alianța cu Rusia și după ce C-tin Brâncoveanu a fost decapitat, bănuit fiind, printre altele, de aceleași înclinații filoruse, Turcia nu a mai avut încredere în domniile pământene, a. î., datorită conflictului cu Rusia, fiindu-le necesari domni fideli, turcii au recurs la soluția numirii de domnitori în țările române dintre grecii fanarioți.

Așa a început la noi regimul turco-fanariot, cunoscut și sub numele de secolul fanariot, care a avut loc în 2 faze : între 1711-1774

între 1774- revoluția de la 1821

În prima fază a regimului, instituțiile statului se mențineau, în linii mari, aceleași, însă înregistrăm și unele transformări.

Domnul e în contiunare șeful statului,pt că țările române au regim autonom și nu de pașalâcuri, însă domnitorii își puneau scaunul plătind sume mari de bani sultanului, vizirului și celorlalți înalți funcționari, iar la întoarcerea în țară aveau intenția principală de a le recupera și de a le rămâne pe deasupra și un câștig.

Sfatul domnesc e înlocuit de divan, însă domnitorul nu se mai sprijină pe factorii politici interni, adica pe boierii pământeni, ci pe clientela lui politică, formată în general din rude și din creditori.Și, concomitent cu suprimarea imunităților feudate, se dorește o centralizare tot mai accentuată a puterii în mâinile domnitorului și o dependență tot mai mare a boierilor față de acesta.

În ceea ce privește dregătoriile, acestea se înmulțesc fie prin dublarea, fie prin triplarea celor vechi fie prin crearea altora noi. Se introduce și remunerarea sau salarizarea slujbelor din cadrul aparatului de stat. Apar și dregătorii fără slujbe, cei care purtau titlurile doar în mod onorific fără să exercite și funcția corespunzătoare. Aceasta practica inițiază procesul cumpărării titlurilor de noblețe.

Organizarea financiară

Prin reforma lui Constantin Mavrocordat toate dările au fost unificate și consemnate în țidura de bir așa încât contribuabilul avea de plătit o singura dare de 10 lei împărțită în patru sferturi. Datorita însă imperfectibilității sistemului și lăcomiei turcilor, care au crescut necontenit haraciul, numărul de sferturi a crescut și el ajungând până la 12. Inovația în sistemul financiar a constat și în aceea că slujbașii însărcinați cu stângerea birului au început să fie remunerate din taxe speciale care se colectau în Casa Răsurilor. Avantajul era că, având salarii, slujbașii erau mai puțin interesați în practicarea de abuzuri așa cum erau cei din vechime care rețineau din taxele colectate o cotă parte pentru ei înșiși fiind astfel motivați să încaseze peste limita legală.

Organizarea armatei

Datorită faptului că turcii nu erau interesați ca țările române să aibă o armata puternica, armata tradițională a fost desființată păstrându-se doar un număr restrâns de elemente din vechile corpuri de armata.

S-au înființat:

1. Jandarmii rurali, care asigurau poliția internă;

2. Grănicerii, care se ocupau cu paza granițelor;

3. Paznicii sau Slujitorii de scaun, care se ocupau de paza domnului;

Aceștia (1+2+3 ) se aflau în subordinea ispravnicilor.

Organizarea bisericii

Din fericire domnii fanarioți, deși greci de origine, erau creștin-ortodocși și, în genere, au promovat și protejat Biserica Ortodoxă din țările române. Domnitorul, în cadrul ceremoniei de învestitura de la Constantinopol, după ce primea titlul de domn în una din cele două țări române, mergea la Patriarhia ortodoxă din Constantinopol unde se închina patriarhului și primea ungerea cu Sfântul și Marele Mir.

Dintre domnitorii care au arătat o deosebita grija față de biserică a fost Constantin Mavrocordat care a impus o serie de obligații bisericii dar și multe înlesniri. Astfel prin Așezământul din 1740, episcopii erau atenționați să aleagă cu grijă candidații la preoție numai dintre știutorii de carte și numai după ce timp de 40 zile erau supuși unei pregătiri speciale. La fel trebuiau să stea lucrurile și cu cei care erau primiți în monahism.

Pe lângă mitropolie și episcopii, precum și pe lângă unele mănăstiri urmau să funcționeze școli. În schimbul acestor obligații domnitorul a scutit de dări preoții, diaconii și toate așezămintele bisericești.

Organizarea administrative-teritoriala

Până la reforma lui Mavrocordat în județe și ținuturi existau mai mulți dregători caracterizați prin confuziunea de atribuții. După reforma lui Mavrocordat în fruntea județelor și a ținuturilor au fost puși 2 ispravnici dependenți de marele vistiernic, dar care aveau acces direct și la domn. Aceștia aveau atribuții, în primul rând, fiscale dar și administrative și judecătorești pentru ca în județe și ținuturi ei erau singurii care puteau judeca procesele, ceea ce marchează un început spre delimitarea de atribuții și specializarea funcțiilor.

Orașele își mai păstrează ceva însă din vechea autonomie deși în fruntea lor se găsesc dregători domnești.

Satele continua să aibă aceiași organizare.

Organizarea de stat a Țării Românești și a Moldovei în cea de-a doua faza a regimului turco-fanariot

Domnia

Dând curs cererilor romanilor de stabilitate a domniei prin Pacea de la Iași (1792) și apoi printr-un nou hatișelif (?) (1802) durata domniei se fixează la 7 ani, domnul neputând fi schimbat decât în situații excepționale. Deoarece Turcia nu respecta acest regim s-a fixat un sistem de garanții cu participarea Rusiei. În aceasta epoca domnitorul, deși numit de Poarta, are puteri depline în interiorul tarii asupra supușilor săi.

1. în domeniul legislativ – sporesc atribuțiile domnului:

el are drept de inițiativă legislativă;

actele normative care apar în această perioadă (pravilele) apar numai cu avizul domnitorului;

celelalte izvoare de drept, dintre care cel mai important era obiceiul, se aplică numai cu aprobarea sa;

2. în domeniul judecătoresc

domnul, alături de Divan, continuă să fie Instanța Supremă ;

atribuțiile lui judiciare sunt întrucâtva limitate de apariția unui sistem de instanțe modern ierarhizat;

3. în plan militar – atribuțiile domnului continuă sa fie nominale deoarece oastea țărilor române nu este lăsată să se organizeze și să se consolideze, funcțiile armatei limitându-se la : paza domnului, poliția internă, paza granițelor.

4. în planul politicii externe – deși formal țările române nu aveau dreptul la o politică independentă față de Poartă , cu toate acestea în cea de-a 2-a fază a regimului turco-fanariot observăm manifestări de independență prin întreținerea legăturilor diplomatice cu celelalte state.

Divanul domnesc

Are aceeași denumire fiind compus din boieri numai din prima categorie, numiți boieri veliți.

Apare și Sfatul de obște compus dintr-un număr restrâns de boieri veliți și reprezentanți ai clerului. Acesta era convocat de domni când erau luate hotărâri mai importante.

Atribuțiile:

Divanului se manifesta în domeniul legislativ pentru că Divanul aproba toate actele normative pornind de la domn, inclusiv pe cele supuse Sfatului de obște.

În domeniul administrativ Divanul supraveghea punerea în aplicare normelor existente.

În domeniul fiscal, de la începutul sec. XIX, domnitorul era obligat să consulte Divanul pentru stabilirea taxelor și impozitelor.

În plan judiciar Divanul era instanța suprema alături de domn.

Tot cu scopul modernizării aparatului de stat apar epitropiile obștirilor ce sunt organisme administrative care supravegheau activitatea în cele mai diverse domenii: învățământ, biserica, industrie, comerț și lucrări publice. Ele funcționau la nivel central și-n orașe.

Dregătorii

Erau numiți de domn la intrarea lui în funcție și confirmați sau, după caz, schimbați în fiecare an.

După reformele lui Mavrocordat s-a procedat la o reorganizare și clasificare a dregătoriilor. Astfel încât ei au fost împărțiți, la început, în doua categorii: boierii din prima categorie, numiți și boieri veliți, și boierii din cea de-a doua categorie. Urmașii primilor se numeau neamuri, iar urmașii celor din cea de-a doua categorie se numeau mazili. Prima categorie a fost subîmpărțita în două formându-se trei categorii. Spre sfârșitul epocii fanariote întâlnim cinci categorii de dregători. Cei din prima categorie erau scutiți de toate dările, iar cei din cea de-a doua doar de o parte din ele.

Organizarea financiară

Slujbașii însărcinați cu strângerea impozitelor se aflau sub comanda marelui vistier. Și-n domeniul fiscal s-au introdus măsuri de modernizare a sistemului. S-a încercat ca așezarea impozitelor și a taxelor să se facă în conformitate cu ponderea economică a regiunii respective, unitățile impozabile să fie, pe cât era cu putință, egale iar slujbașii remunerate.

Contribuabilii erau împărțiți în doua categorii: bresle și birlici. Cei din prima categorie plăteau doar anumite dări, marea majoritate a dărilor fiind plătita doar de birlici care erau țărani (fie cei liberi, fie clăcașii). Unitățile impozabile se numeau liude și erau formate dintr-un grup de cinci gospodării.

După desființarea rumâniei și a veciniei dependența personală a țăranilor față de boieri s-a manifestat sub forma scutelnicilor și a postslujnicilor ?.

Boierii veliți erau scutiți de toate dările iar mazilii, orășenii, preoții și diaconii erau scutiți doar de o parte. Se ajunge astfel la situația în care aproape 90% din impozite și taxe erau plătite de țărani care reprezentau 40% din populația țării (țăranii liberi și clăcașii -> foștii țărani dependenți).

Organizarea armatei

Se continuă politica dusă de turci de a împiedica țările române să-și formeze o armată proprie. Cu toate acestea observăm după Ipsilanti ca exista o oaste dinăuntru însărcinata cu funcțiile interne și o oaste din afară, însărcinata cu paza granițelor. Pe lângă acestea mulți se înrolau în armata ca voluntari sau volintiri.

Organizarea bisericii

În organizarea bisericii nu se manifestă schimbări importante. Observăm că în continuare biserica se află sub autoritatea spirituala a patriarhului de la Constantinopol, iar în plan intern sub tutela politică a domnului care-și manifestă atribuțiile prin numirea mitropolitului și a episcopilor.

Un rol din ce în ce mai important îl dobândesc protopopii care-l ajuta pe episcop în organizarea bisericească. Trebuie menționat că odată cu mitropolitul Antim Ivireanul cărțile de cult sunt traduse în limba română așa încât slujbele se pot săvârși în limba română și în cea slavonă. Așa cum grecii au încercat să pătrundă în sistemul dregătoriilor, tot așa au încercat să pătrundă și-n ierarhia bisericească, însă după protestele vehemente ale românilor acest proces a fost stopat.

Organizarea administrative-teritorială

Unitățile teritoriale se mențin ca și-n epoca anterioara. La comanda județelor și a ținuturilor rămân cei doi ispravnici.

În Țara Românească județele sunt împărțite în plăși, iar în zona de munte în plaiuri.

În Moldova sunt împărțite în ocoale. Aceste subunități sunt conduse de:

zapcii de plasă

vătafi de plai

ocolași

aflați în subordinea ispravnicilor.

Orașele își pierd vechea autonomie precum și pe dregătorii lor aleși: județii, șoltuzii, pârgarii și sunt conduse de dregători domnești. În orașe se înființează epitropiile obștirilor.

Poliția din capitală este condusă în centru de agie, iar la periferie, în București, de spătărie, iar în Iași de spătărie și hatmanicie.

Satele își continuă vechea organizare.

Organizarea instanțelor judiciare

Ipsilanti, prin legiuirea sa, Pravilniceasca Condică (1775), introduce un sistem modern de organizare a instanțelor.

La nivelul județelor și ținuturilor funcționa judecătoria formata dintr-un judecător și un logofăt. Judecau pricinile dintre țărani. Ispravnicii își continuau atribuțiile judiciare din epoca anterioară, putând și ei judeca ajutați de un logofăt. Departamenturile judecă în materie civila și penala.

În materie civilă sunt două:

unul format din șapte

altul din opt boieri.

În materie penală unul singur – departamentul vinovățiilor.

Instanța superioară – Departamentul Veliților Boieri – era formată din boierii din prima categorie ajutați de 3 mazili și judecau în primă instanță pricinile dintre boieri și ca instanță de apel celelalte pricini, de exemplu: cele provenite de la age și spătărie.

Instanța supremă – Divanul domnesc – prezidat de domn.

În Moldova exista și Departamentul al II-lea pentru pricinile civile mai puțin importante și Departamentul criminalicesc pentru pricinile penale.

Cauzele mai importante erau judecate de Divanul judecătoresc.

În ambele țări existau instanțe specializate pentru procesele cu străinii numite Departamenturile Străinelor Pricini.

Dreptul în prima fază a regimului turco-fanariot

Reformele lui Constantin Mavrocordat

Domnitorul Constantin Mavrocordat în îndelungata sa domnie de peste 20 de ani în cele 2 Principate Române a realizat care sunt deficiențele în toate sectoarele vieții economice, sociale și politice și a întrevăzut și modul de remediere al acestora a.î. el a inițiat o serie de reforme care sunt cuprinse sistematic dar pe scurt în Așezământul din 1740 care a fost publicat în ziarul Mercur din Franța în numărul din iulie 1742. Așezământul are doar 13 articole. În el sunt cuprinse o parte a reformei sociale, reforma adm, cea fiscală și alte câteva reglementări.

În domeniul social, domnitorul a împărțit clasa politică a țării, boierimea în 2 mari categorii:

boierii de categ. I = boierii veliți care ocupau dregătoriile, urmașii lor se numeau neamuri, ei erau scutiți de toate dările

boierii de categ. aII-a= nu aveau funcții, urmașii lor se numeau mazili și aceștia erau scutiți doar de o parte din dări

În domeniul administrativ, domnitorul numește câte 2 boieri în provincie, la conducerea județelor și a ținuturilor ; ei îi vor înlocui pe foștii dregărtori de județe și ținuturi.

Atribuțiile ispravnicilor sunt mult mai bine precizate, ei sunt puși sub controlul direct al domniei, către care erau obligați să prezinte rapoarte pe care domnitorul le citea personal și după caz îl lăuda sau îi critica. Ispravnicii erau remunerați primind lefuri. Această măsură se încadrează în politica mai largă de remunerare a tuturor slujitorilor în așa fel încât să se evite abuzurile pe care aceștia le făceau mai înainte când din impozitele, taxele sau amenzile colectate ei rețineau o parte pentru ei înșiși drept plată.

În domeniul fiscal, domnitorul încearcă să pună ordine în mulțimea de dări care apăsau mai ales țărănimea și le unifică pe toate într-o singură dare numită sama obștească plătibilă în 4 sferturi pe gospodării după puterea economică a fiecăruia. În acel timp el scutește de dări mânăstirile și pe preoți.

Reforma fiscală nu-și putea atinge scopul atâta vreme cât exista dependența personală a țăranilor față de boieri. Deoarece problema principala era fuga țăranilor de pe o moșie pe alta în căutarea unui boier care să le fixeze un regim de obligații mai ușor de îndeplinit sau chiar fuga țăranilor din țară din cauza regimului fiscal apăsător, confruntându-se cu o criză demografică puternică, domnitorul Constantin Mavrocordat promite printr-un hrisov la 1 martie 1746 că țăranii care se vor întoarce în țară vor fi iertați de rumânie și vor avea dreptul să se așeze pe orice moșie vor voi. Hrisovul însă nu prevedea nici data până la care se vor aplica aceste măsuri și nici regimul celor rămași de aceea tot mai mulți țăranii au început să fugă din țară pentru a beneficia la întoarcere de aceste reglementări favorabile. De aceea urmarea firească a fost desființarea rumâniei printr-un hrisov pe care domnitorul l-a dat 5 aug 1746 a.î. boierii și mânăstirile erau invitați să elibereze pe țărani dependenți fără nicio plată. Dacă nu vor vrea fără plată țăranii să plătească 10 taleri de fiecare. Eliberarea se făcea indiferent de voința proprietarilor, care nu se putea manifesta decât în sensul eliberării cu titlu gratuit sau cu titlul oneros. Țăranii erau eliberați însă numai cu capul (personal) fără să primească în schimb și suprafață de pământ (nu erau împroprietăriți). De aceea ei vor continua să muncească pe moșiile boierilor însă nu în temeiul legii ca mai înainte ci în temeiul învoieli, un contract pe care îl vor încheia cu boierii. Prin hrisovul domnesc ei au fost obligați să presteze față de boieri un număr de 12 zile de plată pe an. De aceea nu se vor mai numi rumâni, ci clăcași sau locuitori pe moșii.

Domnitorul a realizat această reformă și în Moldova în 1749 desființând vecinia cu diferențele că foștii vecini nu aveau dreptul să se strămute pe altă moșie , ei erau obligați la un număr dublu de zile de clacă pe an (24). Însă eliberarea lor se făcea fără plată. Această reformă socială este poate cea mai importantă reformă dintre toate reformele regimului fanariot. Ea aduce schimbări mari în privința dreptului de proprietate și a relațiilor dintre boieri și țărani.

Dreptul în fază a doua a regimului fanariot

În această fază domnitorii fanarioți continuă programul de reforme început de Constantin Mavrocordat. În această epocă dreptul beneficiază de codificări, deci reglementări cu caracter amplu și cu o sistematizare modernă. Se observă că izvoarele dreptului se deplasează dinspre dreptul bizantin, care fusese în mod tradițional izvorul normei juridice aplicate la noi în epoca feudală, spre dreptul statal din Vestul Europei, cum sunt Franța, Italia și Austria.

Pravilniceasca condică

După tratatul de la Kuciuk Kainargi (1774) s-a acordat libertatea comerțului Țărilor Române a.î. acestea au intrat în rarporturi juridice cu cetățenii altor state. Aceștia din urmă venind în Țările Române încheiau contracte cu românii însă atunci când se confruntau cu sistemul judiciar aduceau critici că acest sistem este înapoiat și că doresc să se judece după dreptul lor național. De aceea, domnitorul Alexandru Ipsilanti a inițiat o reformă a sistemului judiciar și adăugându-i alte câteva categorii de norme a dat naștere unei reglementări numită în limba greacă ‚’sintagmation nomicon’’ = o mică rânduială juridică. A fost adoptată în 1775 și a intrat în vigoare în 1780. Este redactată în limba greacă și română, istoricii fiind de părere că ediția greacă este tradusă după cea în română. Izvoarele acestei pravile sunt obiceiul juridic românesc (Legea Țării), jurisprudența, povețele dreptului bizantin (bazilicalele), doctrina juridică modernă (Montesquieu, Beccario). În pagina de început a pravilei nu se arată care este autorul ei, bănuim că nici grecul Mihail Fotino nu a fost străin de aceasta alcatuire,insa marea parte a presupunerilor merg către Ienăchiță Văcărescu care era foarte învățat și bun cunoscător de limbi străine, fiind și cel care l-a împăcat pe domn cu clasa boierească autohton[ cu care se afla în conflict. Din structura legiuirii fac parte în majoritate organizarea judecătoriilor, norme de drept civil, adm, reglementează relațiile dintre boieri și țărani (clăcași) etc

S-a aplicat până în 1865.

Codul Calimach – Condica țivilă a Moldovei

A fost redactat din porunca domnului Scarlat Calimach. A cunoscut o ediție bilingvă, prima versiune în limba greacă, care a intrat în vigoare în 1817 iar cea de-a doua în limba română la 1833. Autorii primei ediții sunt Cristian Flechtenmachen un saș de origine din Brașov care s-a ocupat de fondul elaborării, el având acces mai ușor la Codul Civil Austriac; Anania Cuzanos – grec de origine cărui i-a revenit elaborarea formei în limba greacă ; Andronache Doniei – marele pravilist român care a și alcătuit un manual care este un adevărat Cod Civil, dar neavând valoare oficială, era mai puțin agreat de domn. Versiunea în limba română i-a avut ca autori pe același Flechtenmachen, pe marele boier învățat Petrache Machi și pe Damaschin Bojincă. Izvoarele codului au fost obiceiul țărănesc, Codul Civil Francez de la 1804, Codul Civil Austriac – 1811 și dreptul bizantin. Structura codului este una unitară, având o prefață și 3 părți:

I parte – tratatul despre dritul persoanelor

II-a parte – dritul lucrurilor

III-a parte – în mărginiri la dritul persoanelor dimpreună cu dritul lucrurilor

Codul Calimach s-a aplicat cu unele modificări până la adoptarea codului civil român în 1865.

Legiuirea Caragea

A fost adoptată din porunca domnului Ioan Ghe. Caragea în Țările Române la 1818 și a intrat în vigoare la 1819, ea a avut ca autori pe logofătul Nester, marele logofăt al dreptății, boier de origine umilă, care înțelegea bine situația țăranilor și pe Atanasie Hristopol. După elaborarea proiectului a fost revăzut de stolnicii Constantin și Ioniță Bălăceanu care l-au supus discuției Sfatului de Obște.

Structura legiuirii este mai puțin unitară decât a Codului Calimach după cum urmează:

I – 4 părți – Despre obraze

Despre lucruri

Despre daruri și moștenire

Despre tocmeli

– formarea codului civil

IV- despre vini – formarea Codului Penal

V- despre ale judecăților – formarea Codului de Procedură civ și pen

Și această legiuire a fost aplicată cu modificări până la adoptarea codului civil.

Conținutul legiuirilor din faza a2a a regimului turco-fanariot

Dreptul de proprietate

Reformele lui Constantin Mavrocordat care a desființat rumânia și vecinicia a avut drept consecință în plan juridic schimbarea fizionomiei dreptului de proprietate a.î. până la această reformă dreptul de proprietate asupra pământului era divizat pentru ca boierii nu puteau exercita u drept de proprietate absolut datorită faptului că țăranii aserviți aveau și ei un drept de folosință asupra aceluiași bun, drept care izvorea din lege (L. Țării). După această reformă dreptul de proprietate al boierilor se eliberează de dreptul de folosință al țăranilor a.î. boierii exercită asupra pământului un drept de proprietate absolut. Dreptul folosință al țăranilor asupra pământului moșiei de acum încolo nu își mai are originea în lege ci în învoielile pe care boierii le vor încheia cu țăranii. Acest sistem este înfățișat și în pravile care vorbesc despre dritul ființei lucrului și dritul folosinței. Pravile arată că aceste 2 drituri pot aparține unor persoane diferite dar ele se pot întruni și asupra aceleiași persoane caz în care dreptul de proprietate este absolut sau desăvârșit. Contractul din care izvorăște dreptul de folosință al țăranilor este identificat în legiuirea Caragea cu contractul de emfiteoză, acesta fiind fără termen, va fi înlocuit de boieri cu contractul de arendă, care se încheia cu termen . Dreptul de proprietate absolut al boierilor s-a extins de la terenurile agricole la terenurile cu altă destinație (ex: pădurile). Până în epoca fanariotă țăranii aveau dreptul să facă tăieri în păduri pentru folosință proprie fără plată. Din această a doua fază, boierii le cereau țăranilor o taxă de exploatare sau o dijmă din bunurile exploatate (ex: cantitate de lemn).

Un alt aspect al acestei reforme este punerea în valoare de discuția pe care a generat-o domnul Scarlat Calimach care a arătat că nu poate exista proprietate asupra pământului indiferent de titular (boier sau țăran) fără hrisov de danie din partea domnului și aceasta deoarece pământurile țării au fost domnești în virtutea lui dominium eminens. Domnitorul a adus problema în discuție sfatului de obște care a demonstrat însă că pământurile folosite timp de 40 de ani și mai mult intră în proprietatea celui care le stăpânește în virtutea uzucapiunii reglementată de bazilicalele care s-au aplicat și la noi și care se aplică și imobilelor domnești.

Materia persoanelor

Persoanele sunt clasificate în slobozi, robi și sloboziți, făcându-se aceași distincție între boieri, țărani și robi. Țăranii nu mai sunt denumiți rumâni sau vecini ci locuitori sau clăcași. Regimul lor juridic rezultă din învoielile pe care le încheiau cu boierii. Numărul zilelelor de clacă însă era fixat și prin lege a.î. dacă în Pravilniceasca condică numărul minim este 6 zile pe an în Legiuirea Caragea el ajunge la 12. Boierii fixează și o normă de muncă pe zi = normă care a sporit continuu. Dependența față de boieri nu a fost desființată complet, subzistând categoria scutelnicilor și a poslușnicilor care aveau obligația numai față de boier. Ei nu plăteau biruri față de stat și numărul lor a fost foarte mare. Robii au în linii mari același statut juridic însă situația lor tinde să se îmbunătățească ei putând fi reprezentanți ai stăpânilor lor în raporturi civile. Datorită libertății comerțului apar societățile comerciale reglementate în capitole separate ca persoane juridice ele sunt numite de Pravilniceasca Condică și de Legiuirea Caragea tovărășii, iar Codul Calimah le numesc persoane moralicești. Codul Caragea și Codul Calimach reglementează regimul tovărășiilor neguțătorești fixând norme cu privire la nașterea societății comerciale, la administrarea ei, la împărțire câștigurilor și la desființarea tovărășiilor.

Institutiile din pravilelele adoptate din cea de-a doua faza a regimului tarilor fanariote

In organizarea familiei principiile raman cele traditionale, consacrate in dreptul anterior. Cu toate acestea, sunt de remarcat si unele noutati:

se instituie regimul raspunderii personale a i sotia sa nu mai raspunda pentru faptele sotilor si nici parintii pentru faptele copiilor majori.

Rudenia este de 3 feluri:

suitoare dreapta linie / de sus

coboratoare dreapta linie / de jos

laturalnica linie / de alaturi

Sunt reglementate:

adoptia – infiala (institutie veche, traditionala in dreptul romanesc)

tutela – epitropia ( institutie noua)

curatela ( curatoria)

In ce priveste regimul bunurilor dotale, bunurile dotale din zestrea sotiei sunt pretuite a i in caz de divort sotul sa restituie valoarea lor. Vechea reglementare potrivit careia sotia adulterina pierdea zestrea este consemnata acum si in coduri.

In materia succesiunilor, se reglementeaza succesiunea legala si cea testamentara, susceptibilii sunt cele 3 categorii de rude: descendentii, ascendentii si colateralii.

Sotul supravietuitor primeste o parte egala cu cea a unui copil in uzufruct atunci cand vine in concurs cu copii si o cota cuprinsa intre 1/6 si 1/3 in deplina proprietate atunci cand vine in concurs cu copii din alta casatorie a sotului defunct sau alte rude. Daca este singurul mostenitor culege intreaga mostenire.

Sunt reglementate rezerva succesorala si trimisia ( a 3a parte din succesiune rezervata cheltuielilor de inmormanatare si pomenire)

Fetele inzestrate nu pot face raportul bunurilor dotale (sinisfora) pt a veni la succesiune, dar nici nu pot fi obligate la aceasta.

In materia obligatiilor, apare pt prima data o teorie generala a obligatiilor care reglementeaza conceptele generale cu care opereaza aceasta materie.

Legiuirea Caragea introduce principiul cauzei licite efectiv cu care o conventie nu este valabila daca ea contravine legii si bunelor moravuri.

Consimtamantul este valabil daca nu este smuls prin sila / viclesug (dol).

Obiectul contractului trebuie sa fie in comert.

Codul Calimachi prevede un principiu generos in legatura cu capiacitatea juridica a persoanei, aratand ca tot omul se considera vrednic a-si castiga drituri.; cu toate acestea capacitatea juridica era ingradita de relatiile sociale care inca purtau amprenta ordinii juridice feudale.

Izvoarele obigatiilor sunt:

legea

tocmeala (contractul)

vatamarea adusa cuiva (delictul)

In ceea ce priveste materia contractelor sunt reglementate pe larg o mare varietate de contracte. Foarte amanuntit este reglementat contractul de vanzare-cumparare pentru care se prevede forma scrisa daca are ca obiect imobile / robi. Pentru vanzarile de mosii / de robi era necesara respectare adreptului de precumparare si rascumparare. In cazul in care pretul reprezenta mai putin de juamate din valoarea reala a bunului (leziunea) contractul putea fi desfacut .

Contractul de impumut – era obligatorie forma scrisa si prezenta a 3 martori; zalogul nu putea fi scos la licitatie decat la cererea creditorului si prin hotarare judecatoresca. Chezasii aveau beneficiu de discutiune; era interzis anatoicismul (dobanada la dobanda) si camata (dobanzi peste limita legala).

In dreptul penal conceptul de infractiune nu se desprinde inca de persoana infractorului. Sunt reglementate infractiuni specifice care fac parte din politica de modernizare a sistemului judiciar:

luarea de mita / coruptia

Daca pana acum erau pedepsiti numai contribuabilii / delincventii acum se prevad si pedepse pentru functionari in cazul abuzurilor sau al tratamentelor incorecte.

In materia procedurii, probele scrise dobandesc importanata maia mare, prin urmare sunt sanctionati :

falsificatorii de acte – plastografi

martorii mincinosi care sunt inscrisi in condica siretilor (un inceput de cazier judiciar)

In materia organizarii institutiilor un pas important a fost facut de Al Ipsilanti in „ Pravilniceasca condica” ( vezi organizarea judiciara in faza a 2a a regimului) – departamentul de pana la judet devine departamentul strainelor pricini.

Procedura judiciara se modernizeaza in sensul ca se introduc Condicele de Judecata in care sunt inscrise hotarari cu aratarea capului de pravila, motivate ( facandu-se trimitere la textul de lege)

Revolutia de la 1821

A fost o reactie impotriva suzeranitatii turcesti si a regimului turco-fanariot care era perceput drept un regim strain si de oprimare, de aceea cererea principala din proclamatiile revolutiei a fost inroarcerea la doniile pamantene.

Alte deziderate ale revolutiei au fost inlesnirea accesului la justitie prin diminuarea taxelor, desfiiintarea privilegiilor strainilor in domeniul politic si comercial in asa fel inat sa fie incurajata si protejata burghezimea locala.

Adoptare de masuri pt promovarea comertului autohton si desfiintarea vamilor interne intre cele doua principate .

In plan social, promovarea micii boierimi si a burgheziei si desfiintarea dependentei personale a taranilor.

Revolutia nu si-a propus insa desfiintarea in totalitae a regimului feudal, a privilegiilor sau a proprietatii boieresti.

Din toate aceste cereri, prima care a fost indeplinita a fost revenirea la domniile pamantene.

Evolutia organizarii de stat si a dreptului in perioada 1821-1848

La 1822 au fost numiti dupa un secol de domnii fanariote primii domni pamanteni:

Ionita Sandu Sturdza in Moldova

Grigore Dimitrie Ghica in T R

Acest regim nu a durat insa foarte mult pentru ca in urma razboiului ruso-austro-turc din 1828, Turcia a oferit ca garantie Rusiei pana la plata despagubirilor de razboi proetectoratul asupra T R astfel in cele doua principate s-a instituit un regim de ocupatue rusa care a durat pana in 1834.

T R isi pastrau vechile organe de conducere cu diferenta ca in locul domnitorilor se afala un guvernator rus unuic pentru ambele tari.

Rusia a initiat u program de reforme dornid sa arate si celorlalte state cat de profitabil este protectoratul rusesc asupra principatelor a i s-au format in ambele tari comisii pentru elaborarea Regulamentelor Organice. Acestea au fost adoptate si au intrat in vigoare la 1831 in T R si la 1832 in Moldova.

Efectele R O

S-au produs schimbari majore in organizarea statului si a institutiilor de drept. Astfel potrivit dispozitiilor regulamentare , domnia era nobiliara, electiva si viagera. Chiar si asa primii domni au fost numiti si nu alesi , doar Gheorghe Bibescu va fi ales in 1842.

Domnul exrecita urmatoarele atributii:

in domeniul legislativ:

avea toate atributiile legislative

aproba / respingea legile votate de Adunarea Obsteasca Ordinara

in domeniul finaciar:

trebuia sa ceara acordul Adunarii pentru a stabili taxele si impozitele, de aceea in aceasta materie in care domnii fanarioti, in trecut, au savarsit nenumarate abuzuri, competenta domnului a fost sever limitata.

in domeniul judecatoresc:

au fost limitate iarasi atributiile domnului incat doar in Moldova el prezida Divanul Domnesc, dar, desi nu putea sa judece, el intarea hotararile pronuntate de Inaltul Divan si ramase definitive.

in domeniul armatei

era seful suprem al Armatei Nationale care incepea sa se organizeze

in plan administrativ:

era seful administratiei, numind si revocand pe domnitori

Din multitudinea de dregatori, care se crease in regimul fanariot acum raman cativa comparabili ministrilor de astazi : ex – logofatul intitulatMarele Logofat al Dreptatii = Ministrul Justitiei

Cele mai importante dragatorii erau:

Vornicul = Ministru de Interne

Visternicul = Ministrul de Finante

Postelnicul = Ministrul de Externe

Sfatul administrativ corespunzator unui consiliu restrans de Ministri

Divanul domnesc isi pastreaza titulatura, insa atributiile sale sunt foarte mult ingradite deoarece atributiile administrative sunt preluate de Obisnuita Obsteasca Adunare. Cele administrative sunt preluate de Sfatul Administrativ si ii raman doar cateva atributii juridice.

Adunarea Obsteasca Extraordinara avea atributia de a-l alege pe domn; dupa alegere acesta era investit de Turcia si confirmat de Rusia.

Adunarea Obsteasca Ordinara era similara unui Parlament si avea atributii legislative; tot ea intocmea si bugetul si se pronunta in legatura cu nivelul impozitelor si taxelor. Adunarea Obsteasca Ordinara isi exprima parerea in cele mai diverse domenii atunci cand domnul trebuia sa ia hotarari importante.

Organizarea financiara

Prin R O se incearca o unificare a imozitelor a i taranii aveau de platit un impozit unici de 10 lei numit capitatia; negustorii, industriasii, orasenii aveau de platit un impozt numit patenta. Marea boierime si clerul erau scutite de dari. De unde putem deduce ca principiile novatoare erau amestecate cu ramasite din vechea organizare . EX: privilegiile fiscale

Organizarea instanetelor

R O prevad o ierararhizare si o specializare a instantelor mai pronuntate decat legiuirile din faza 2a a regimului tarilor fanariote precum si o delimitare a inst. adm. Fata de cele judecatoresti. Asta nu insemana ca numai exista si confuzii de atributii. Prin urmare, institutia de la nivelul satelor era Tribunalul satesc format din preot si 3 tarani care judeca pricinile intre tarani. Ispravnicii judetelor si zapcii tinuturilor inca mai pastrau atributii judecatoresti in domeniul fiscal, politienesc si in domeniul abaterilor savarsite de slujbasi. Tot ei judecau plangerile boierilor impotriva taranilor. Aici se vede ca inca persista confuzia de atributii administriative si judecatoresti.

Tribunalele politiei indreptatoare

Au preluat sarcinile agiei si spatariei

Cele judetene (Tara Romaneasca) si de tinut (Moldova) aveau un complet format din presedinte, 2 membri si procuror. Ei judecau pricini civile, penale si corectionale.

Divanurile judetene infiintate la Bucuresti, Craiova si Iasi aveau 2 sectii:

una civila

una comerciala

Pentru valori mai mari hotarile lor puteau fi apelate la Inaltul Divan.

Tribunalele apelative de comert

judecau pricini comerciale privitoare la faptele de comert

Inaltul Divan judeca apelurile impotriva hotarilor divanurilor judecatoresti.

Divanul Domnesc din Moldova prezidat de domn judeca pricini extraordinare: gresita aplicare a legii, examinarea hotararilor date cu majoritate de Inaltul Divan sau hotararile care veneau in contradictia practicii.

Divanul Domnesc si Inaltul Divan = unul

In T R omologul acestei instante dupreme era Inalta Curte de Revizie.

Organizarea locala

Marile unitati administrative s-au desfiintat, insa ca regula unitatile administrative judete si tinuturi s-au pastrat. La fel s-au pastrat si subdiviziunile acestora: plasa si plaiul in cadrul judetelor si ocoalele in cadrul tinuturilor.

Modificari sunt numai la nivelul denumirilor, sefii judetelor se numesc ocarmuitori de jude, iar cei ai tinuturilor ispravnici administratori. Ei sunt alesi de sateni pe termen de 3 ani si confirmati de domn.

Orasele : cele independente sunt conduse de un Sfat Orasenesc ales dintre oraseni, iar cele care se aflau pe mosiile boierilor erau conduse de eforii.

Satele sunt conduse de vornici si parcalabi.

Evolutia dreptului 1821-1848

Liniile directoare ale av evolutii sunt:

introducerea principiului legalitatii – conform caruia toate persoanele trebuie sa se supuna legii, ceea ce presupunea desfiintarea privilegiilor feudale

prevalenta legii scrise – apar codurile de legi in toate domeniile dreptului in detrimentul obiceiului pamantuluiale carui prevederi sunt codficate si introduse in dreptul scris, fie sunt abrogate expres.

In materia dr civil codurile Caragea si Calimachi continua sa s aplice pt k fiind adoptate in preajma revolutiei de la 1821 sunt inca potrivite pentru relatiile sociale din acea vreme..

In materia proprietatii R O consacra mai clar dreptul absolut de proprietate asupra mosiei si aspura intreprinderilor industriale. Acest drept absolut era incompatibil cu raspunderea colectiva – veche institutie a dreptului nostru – pe care o inlatura si la fel de incompatibila cu dreptul de precumparare si rascumparare care, desi fusese prevazut in codurile Caragea si Calimachi, R O il pastreaza numai pt proprietatea devalmasa a taranilor.

In dr comercial legiuirile din faza a 2a reglementasera doar cateva materii, de aceea era nevoie de reglementari mai ample, data fiind dezvoltarea comertului a i in Moldova se traduce la 1833 si 1841 Codul Comercial francez, iar in T R se adopta Condica de Comerciu, avand 3 parti:

Negustori, societati comerciale, fapte de comert

Faliment

Navigatie, comert maritim

Continua sa se aplice dispozitiile comerciale din codurile Calimachi si Caragea.

in dreptul penal, in Moldova chiar in preajma revolutiei 1820 s-a adoptat prima parte de reglementari care au format Codul de procedura penala; dupa revenire ala domniile pamantene, in 1826 domnitorul I Sturdza a format o noua comisie care a adoptat si reglementarile cu privire la dr penal material; infractiunile erau impartite in 2 categorii:

I – impotriva ordinii publice

II – impotriva persoanei

Codul s-a numit Criminaliceasca Condica.

Ceva mai tarziu s-a adoptat si in T R o condica cu acelasi titlu si cu un continut asemanator.

In materia procedurii, este de remarcat progresul in directia procedurii scrise: in materie civila organizarea temeinica a avocaturii, iar in materie penala introducerea institutiei procurorului.

Binomul avocat- procuror = garantul legalitatii. De remarcat este faptul ca R O introduc pentru prima data autoritatea de lucru judecat a i o hotarare definitiva intarita de domn nu mai putea fi rejudecata nici de acelasi domnitor, nici de domnitori ulteriori.