ORGANIZAREA SISTEMULUI JUDICIAR ROMÂN ȘI A ALTOR SISTEME DE DREPT CONTINETAL 1 ’’Există o instanță mai inalta decât toate instanțele și anum e… [631557]

ORGANIZAREA SISTEMULUI JUDICIAR
ROMÂN ȘI A ALTOR SISTEME DE
DREPT CONTINETAL

1

’’Există o instanță mai inalta decât toate instanțele și anum e
instanța conștiinței. Aceasta este mai presus de toate celelalt e
instanțe.’’
Mahatma Gandhi
2

Epoca modernă a redescoperit formula guvernării democratice,
bazată pe o serie de principii: pluralismul politic, egalitatea în drepturi a
cetățenilor, libertatea de exprimare, principiul suveranității și principiul
reprezentării, schimbarea nonviolentă a conducătorilor prin alegeri
libere, separația și echilibrul puterilor în stat.
Pornind de la ideea generoasă "a echilibrului și a separației
puterilor în stat",am conturat conceptul general al acestei lucrări,
aducând printr-o stucturare cronologică evoluția conceptului de justiției
care a beneficiat de teoretizări și interpretări diverse și abundente în
câmpul ideologiilor moderne, cele mai multe dintre acestea subliniind
efectele și modificările rezultate în urma secolului contrastelor.
Lucrarea prezintă conceptul de „iustum” folosit de către filosofii
timpului, fiind transpusă în ramura dreptului sub accepțiunea de „atrium”.
Pluralitatea semnificațiilor dreptății, cât și nașterea istorică a operat
asupra conceptului de iustum, au întreținut în imaginarul social nevoia
de ideologie și de utopie1. „Nevoia de utopie”, așa cum susținea Paul
Ricoeur, a îmbrațișat adesea haina căutării sau realizării dreptății,
exprimând în forma ficțiunii tensiunile dintre universul social și sensul
subiectiv al dreptății, în evaluarea unui prezent care genera mai mult
nemulțumiri urgente decât satisfacții viitoare.Dincolo de problema
criteriilor dreptății, „ideologia modernă” (Dumont) a evidențiat sensurile
multiple ale dreptății într-o structură bipolară. Societatea modernă are
tendința de a privilegia criteriul juridico-normativ, în vederea legiti mării
raporturilor istorice de putere care au constituit-o. Juridicizarea excesivă
a „fenomenului vieții” și a relațiilor intersubiective presupune definiția
dreptății ca proces de reîncadrare a unei situații concrete în norma
impersonală a legii, fără a ține seama de „formele de viață”
(Wittgenstein) sau de trăirile subiective ale celor implicați.
Dreptatea este respectarea riguroasă a drepturilor fiecaruia și
totodată acordarea dreptului său fiecaruia și astfel, proiectul fiind realizat
într-o structură progresivă, de la teorii filozofice, la prezentarea evolutivă
a principalelor instituții din cadrul sistemului judiciar, a principiilor
fundamentale juridice, a modului de percepere a conceptului de justiție
în secolele XIX și XX până în prezent și formează o imagine de
ansamblu a SISTEMULUI JUDICIAR de astăzi .
‚’Dura lex, sed lex’’ (‚’ Legea este dura, dar aceasta este legea’’ )
1UTOPÍE,utopii,Teorie fantezistă, care preconizează o or ganizare ideală a omenirii, fără să țină
seama de legile obiective de dezvoltare a societății. Le gea concordanței obligatorii a relațiilor de
producție cu caracterul forțelor de producție stă la baza transformării socialismului din utopie în știință.
LUPTA DE CLASĂ
3

TITLUL I
I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CONCEPTUL DE JUSTIȚ IE
I.1.Noțiunea de justiție
I.2. Scurte considerații cu privire la filosofia lui Hegel
I.3. Scurte conotații ale conceptului de stat și ale conceptului de
stat de drept
I.4. Considerații generale privind conceptul justiției în accepțiunea
lui Hegel
I.5. Caracterele și teoria justiției în accepțiunea lui Hegel
II. STATUL ROMÂN MODERN. PROIECTE DE REALIZARE A
STATULUI ROMÂN MODERN
II.1. Revoluția lui Tudor Vldimirescu
III.2. Organizarea de stat și dreptul României în perioada
interbelică
III. ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA INSTANȚELOR
JUDECĂTOREȘTI
III.1 Structura instanțelor judecătorești
III.2 Înalta Curte de Casație și Justiție
III.2.1. Organizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție
III.2.2. Competența Înaltei Curți de Casație și Justiție
III.2.3. Conducerea Înaltei Curți de Casație și Justiție
III.2.4. Completele de judecată la Înalta Curte de Casație și
Justiție
III.3. Curți de apel, tribunale, tribunale specializate și judecătoriile;
III.3.1. Organizarea curților de apel, a tribunalelor, a
tribunalelor specializate și a judecătoriilor;
III.3.2. Conducerea instanțelor judecătorești;
III.3.4. Completele de judecata;
III.4. Organizarea instantelor militare.
IV.MINISTERUL PUBLIC
IV.1. Considerații istorice privind apariția Ministerului Public
IV.2. Atributiile Ministerului Public;
IV.3. Organizarea Ministerului Public;
IV.3.1 Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si
4

Justitie;
IV.3.2. Directia Nationala Anticoruptie;
IV.3.3. Parchetele de pe langa curtile de apel, tribunale,
tribunale pentru minori si familie si judecatorii;
IV.3.4.Organizarea parchetelor militare.
V.CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII
V.1. Organizarea Consiliului Superior al Magistraturii;
V.2. Structura Consiliului Superior al Magistraturii;
V.3. Functionarea Consiliului Superior al Magitraturii;
V.4. Atributiile Consiliului Superior al Magistraturii;
V.5. Statutul membrilor Consiliului Superior al Magistraturi i;
V.6. Aparatul propriu al Consiliului Superior al Magistraturii .
5

TITLUL II
VI. CONCEPTUL DE JUSTITIE IN EUROPA SECOLULUI XX
VI.1. “ Marele Război” și începutul secolului XX. Efectele politico-
jurisdictionale
VI.2.Europa și lumea.Triumful justiției ?
VI.3.Evoluția conceptului de justiție din Europa secolului XX până
în prezent
VI.3.1. Curtea de justiție a Uniunii Europene .
VI.4. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
VI.4.1.Convenția Europeană a Drepturilor Omului din 1950.
VI.4.2. Evoluția Curții Europene a Drepturilor Omului
VI.4.3. Perioada de tranziție către noua Curte Europeană a
Drepturilor Omului
VI.4.5.Sistemul de organizare al Curții Europene a
Drepturilor Omului
VIII. CONCLUZII ALE ‘’FENOMENULUI JUSTITIEI ‘’ LA NI VEL
CONTINENTAL
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
6

TITLUL I
"Justiția este virtutea care ține sufletul și cetățeanul unui stat în locul
adecvat. Ea este virtutea bunei ordini în care cetățeanul își ține sufletul
în ordine interioară iar statul își menține ordinea socială. Cetățeanul își
îndeplinește drepturile și obligațiile față de stat luat ca întreg iar ceilalți
cetățeni și le îndeplinesc pe-ale lor, funcție de poziția socială ocupată.„
PLATON
7

I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CONCEPTUL DE
JUSTIȚIE
I.1.Noțiunea de justiție
Sensul tehnic al ideii de justiție se referă la organizarea judiciară,
respectiv la justiția distributivă.
În sens ideatic, noțiunea de justiție contine scopul, esența
dreptului, conceput în cea mai înaltă și mai pură expresie (justiția
comutativă).
Profesorul Mircea Djuvara considera că justitia presupune "egalitatea
rațională a unor persoane libere, limitate în activitățile lor numai prin
drepturi și obligații".
Conceptul de justiție presupune admite și aptitudinea generalizării,
egalitatea tuturor persoanelor, egalitate in sensul ideatic , care se
creeaza printr-un progres cât mai accentuat și un studiu aprofundat al
situațiilor de fapt în limitele drepturilor subiective și a obligațiilor
corelative.1)2
Nu în ultimul rând, este necesar să subliniem că acest concept de
justiție implica și principiul universal al echității, care se defineste p rin
aprecierea justă, din punct de vedere juridic, a subiectului de drept.
Într-un sens tehnic-juridic, justiția este o funcție de jurisdicție, o
aptitudine de a identifica dreptul cu ocazia soluționării unei cauze.
În sfârșit, noțiunea de justiție desemnează totalitatea instituțiilor
juridice prin intermediul cărora se realizează atribuțiile puterii (autori tății)
judecătorești
În antichitate, reprezentanta justiției era zeița Themis care avea
trasaturile unei femei severe, ce purta într-o mână o balanță iar în
cealaltă mână o sabie, fiind legată la ochi, balanta fiind simbolul
echilibrului fortelor universului, iar sabia fiind dovada constrangerii si al
fortei.
Acest simbol al justiției a străbătut secolele fiind consacrat și în
perioada contemporana. Balanța și eșarfa care acoperă ochii zeiței
indica prerogativa esențială a judecătorului, aceea de a pronunța dreptul
– jurisdictio -. Două sunt premisele necesare pentru îndeplinirea acestei
funcții: independența și imparțialitatea judecătorului.3
Judecătorul în soluționarea cauzei deduse judecății, trebuie să
aibă în vedere, în mod exclusiv, drepturile și interesele subiectelor de
drept participante la proces. El trebuie să ignore, cu desăvârșire, orice
element străin procesului.
Sabia reprezintă aptitudinea judecătorului de a ordona executarea
hotărârilor pronunțate.
2Russel B., Istoria filosofiei occidentale, vol. II, Edit ura Humanitas, București, 2005, p. 243.
3Popper K., Societatea deschisă și dușmanii ei, vol. II – Epoca marilor profeți: Hegel și Marx Popper
Editura Humanitas, București, 1993, p. 71.
8

Aceasta întrucât hotărârea judecătorească definitivă, în situația în
care nu ar fi urmată de executare, ar constitui o simplă opinie a
judecătorilor și, în consecință, finalitatea practică a dreptului nu s-ar
realiza.
Această putere de a comanda executarea hotărârii judecătorești,
exprimată prin formula executorie, este denumită în doctrina juridică
imperium.
Marele jurist Jering, scria în lucrarea sa “Lupta pentru drept”, că: “sabia
fără cumpănă este puterea brutală … cumpăna fără sabie este neputința
dreptului una nu merge fără alta”.
John Stuart Mill4 a declarat că justiția este numele colectiv conferit
celor mai importante utilități sociale care sunt favorabile pentru
promovarea și protejarea libertății umane. Mill afirmă că justiția are două
principii: unul este referitor la dorința de a face rău unei persoane care a
făcut rău și celălalt este cunoașterea că cineva a încălcat nepermis
drepturile altuia. El consideră că societatea ar trebui să folosească
aceste principii pentru a proteja drepturile cetățenilor de dragul utilităț ii
generale.
Filosofii occidentali consideră, în general, că Justiția (Dreptatea)
este cea mai importantă dintre virtuți întrucât prin modul în care se aplică
comandă pozitiv sau negativ relațiile interpersonale și tot datorită ei
societatea reușește să-și mnțină stabilitatea politico-socială ori o
destabilizează – în cazul în care este injustă ori coruptă5
I.2. Considerații generale privind conceptul justiției în
accepțiunea lui Hegel
Pentru a înțelege exercițiului justiției într-un stat de drept Hegel6
pornea de la faptul că, în raport cu, cultura și cu dezvoltarea gândirii, eul
fiecăruia reprezintă singularul în forma universalității, că dincolo de
singularitatea existenței sale, prin accidentele fizice și intelectuale, ca și
prin individualitatea scopurilor urmărite la nivelul ființei sale subiective
prin singularitate, orice eu ca persoană aparține universalului, că, în
esență, toți oamenii sunt identici. Căci, afirmă Hegel o teză deosebit de
valoroasă și mai mult decât contemporană timpului nostru, ,Omul are
valoare fiindcă el este om, nu fiindcă este iudeu, catolic, protestant,
4John Stuart Mill (n.20 mai 1806 – d.8 mai 1873 ) a fost un filosof britanic al epocii victoriene , unul
dintre cei mai influenți gânditori liberali ai secolului XIX , care a adus contribuții la dezvoltarea
utilitarismului .
5Craiovan I., Filosofia dreptului sau dreptul ca filoso fie, Editura Universul Juridic, București, 2010, p.
204.
6Georg Wilhelm Friedrich Hegel (n.27 august 1770 ,Stuttgart – d.14 noiembrie 1831 ,Berlin ) a fost un
filozof german , principal reprezentant al idealismului în filozofia secolului al XIX-lea.
9

german, italian etc.
Ca atare, susține Hegel, dreptul trebuie să devină și este o
necesitate exterioară, spre a putea avea în vedere această universalitate
în care omul este cuprins ca om, și nu ca eu singuratic, ca persoană
particulară cu interese singulare, particulare opuse intereselor celorlați.7
De aceea, dreptul este obiectiv atunci când se adresează omului
ca identic altora prin universalitate, altfel spus atunci când este cunoscut
ca drept pozitiv în genere, căpătând astfel forma universalității, ca un
drept valabil pentru toți, ceea ce semnifică însă și cunoașterea
conținutului unui astfel de drept de către toți cei interesați, astfel
realizându-se egalitatea în fața legii.
De aceea, Hegel consideră că justiția își începe realizarea sa în
forma universalului din chiar momentul legiferării. Și anume, legiferarea
nu se rezumă doar la faptul că „prin lege se declară ceva drept regulă de
conduită valabilă pentru toți; ci momentul esențial intern este
cunoașterea conținutului în universalitatea lui determinată28.
Pentru Hegel, singura lege care interesează în realizarea justiției
este legea scrisă, îndeosebi sub raportul codificării dreptului scris. În
ipoteza în care dreptul s-ar restrânge la cutumă, chiar dacă s-ar realiza
culegeri de cutume, nu suntem în prezența unui drept obiectiv, întrucât
cutuma este pentru sine, nedeterminată. Cutuma sau chiar culegerile
scrise de cutume ating nedeterminațiile, deoarece ea se statornicește pe
cazuri accidentale, fără a exista ridicarea la nivelul gândului, a principiilor
generale și abstracte la care ajunge dreptul scris. O civilizație juridică
cutumiară promovează și susține lipsa de justiție reală, întrucât ele sunt
cunoscute într-un mod subiectiv și accidental, pe de o parte, iar pe de
altă parte, cunoașterea lor, a cutumelor, rămâne în genere ca proprietate
întâmplătoare doar a puținora.
Dar, codul de legi – și Hegel se remarcă ca un partizan al unei
codificări de tip francez, mai ales în domeniul dreptului privat – asigură
accesul spre depășirea accidentalului, a nedeterminatului și a
subiectivului, căci codul are proprietatea sistematizării, deci a prinderii
universalului pe calea gândirii, așadar sesizând principiile de drept în
universalitatea lor8.
De aceea, în cadrul dreptului pozitiv, consideră Hegel, ceea ce
este conform legii este izvorul cunoașterii a ceea ce constituie dreptul,
adică a ceea ce este potrivit justiției. Fiind pus în formă, dreptul este pus
ca lege, surprinde universalitatea și poate fi aplicat particularului, prin
însăși logica sa internă de sistematizare, și surprinde și singularitatea
cauzelor ridicate de justițiabili în fața judecătorului. Ca atare, judecătorul
execută și realizează justiția prin aceea că, legea este o determinare
7Russel B., Istoria filosofiei occidentale, vol. II, Editu ra Humanitas, București, 2005, p. 243.
8Hegel, G.W.Fr, Principiile filosofiei dreptului sau El emente de drept natural și de știință a statului, p.
239
10

universală care trebuie aplicată la cazul singular.
Cetățenii, în toate cazurile – înscriindu-se fiecare dintre aceștia,
luați ca singularitate, în sfera logică a universalului noțiunii de cetățean,
au obligația de a se supune legii, ori, pentru aceasta, necesitatea este
ca legile să fie aduse la cunoștiința generală. Căci, subliniază Hegel,
constituie injustiție ca cetățeanul să nu poată cunoaște legea pentru că
aceasta nu este publicată sau este ordonată doar în culegeri de cutume
sau de jurisprudență (cazul sistemului de common law atât de criticat de
către Hegel), ținând seama și de faptul că juriștii profesioniști, constituiți
în breslă sau castă consideră cunoașterea dreptului ca un monopol
profesional, împiedicând pe cel ce nu este jurist a își exprima opinia sa
asupra legii9.
I.3. Caracterele și teoria justiției în accepțiunea lui Hegel
Așadar, conceptul de justiție și teoria justiției la Hegel prezintă,
până la acest punct al expunerii, următoarele caractere:
a) justiția semnifică depășirea, în sensul hegelian al termenului, a
subiectivității singulare a persoanei, în sensul că recunoașterea egalității
sub aspect axiologic al tuturor ființelor umane, permite și asigură
ridicarea la nivelul universalității, realizându-se egalitatea juridică în f ața
legii; 10
b) justiția nu este o stare de grație, o stare naturală, ci ea este
rezultatul unei activități desfășurate de o instanță, așadar de stat, care
este o structură, o entitate organică prin care indivizii singulari, ca și
societatea civilă se recunosc ca un tot organic, ca formă de realizare a
eticului, prevalând nu interesele lor singulare și contradictorii, ci
libertatea și sentimentul etic al statului;
c) justiția ca rezultat al activității de exercițiu al justiției presupune
obiectivarea dreptului ca drept pozitiv, adică ca lege, sub cerința ca
legislația statului să fie scrisă și codificată spre a putea astfel să
surprindă universalitatea, determinarea generală a ceea ce este drept; 11
d) justiția, în unul din elementele sale importante, se realizează
doar și în considerația că, odată codificat, dreptul pozitiv încetează a mai
fi monopolul castei profesioniștilor, cunoașterea conținutului dreptului
codificat de către membrii statului, în calitatea lor de cetățeni, garantând
și egalitatea lor, sub aspectul cunoașterii, față de legea care li se
prezintă ca ceva cunoscut în determinațiile sale generale;
e) justiția realizează, următorul pas, prin faptul că, ansamblul
legislației codificate odată cunoscut de către cetățenii statului, dreptul
ridică pe om, în considerarea universalității ființei sale, în sfera liber tății;
9Roșca D.D., Însemnări despre Hegel, Editura Științific ă, București,1967, p.62
10Roșca D.D., Însemnări despre Hegel, Editura Științific ă, București,1967, p.62
11Hegel, G.W.Fr, Principiile filosofiei dreptului sau E lemente de drept natural și de știință a statului, p.
238
11

dreptul, odată codificat, surprinde determinațiile generale ale comunității-
stat sub forma obligațiilor, iar omul cunoscându-le, el devine liber. Dar o
libertate plătită cu prețul pierderii, topirii individualității, singularit ății sale
în eticul supraindividual al statului ca realitate a ideii morale12.
Desigur, continuând analiza modului în care dreptul se
autodepăsește, Hegel observă că dreptul nu poate fi decât un drept
formal, întucât transgresând subiectivitatea și manifestându-se ca voință
liberă și rațională, aceasta trebuie să-și dobândească o stabilitate și o
validitate ca recunoaaștere din partea celuilalt/celorlalți prin forma
juridică a actelor ce asigură recunoașterea dreptului dobândit și
asigurarea caracterului demonstrabil al unui astfel de drept și recunoscut
prin lege. 13
Astfel și numai astfel Hegel consideră că, prin exercițiul justiției,
societatea civilă, stare socială în care Ideea este pierdută în
particularitate și descompusă într-o triplă dualitate și anume: dualitatea
interior–exterior, dualitatea subiectivitate-obiectivitate, dualitatea
libertate-nelibertate, se reîntoarce la unitatea universalului.
Cu observația că este mai degrabă vorba de o justiție ce se realizează la
nivelul etic al statului, indiferent de scopurile particulare și individuale ale
individului, prin autodepășirea acestuia și a acestora statul care asigură
astfel justiția ca reprezentând o comunitate etică indiferentă, în genere,
în raport cu individul, în raport cu binele general ca sumă al binelui
individual.
II. STATUL ROMÂN MODERN. PROIECTE DE REALIZARE A
STATULUI ROMÂN MODERN
Secolul al XVIII lea și prima jumătate din secolul XIX au marcat o
nouă fază a evoluției istorice a societății românești, identificată prin
apariția indicilor clari ai moderinizării și afirmarea conștiinței necesității
unității politice naționale. Elita națională consituită în "partida națională' ’,
receptivă la modelul occidental, a identificat atunci modalitățile potrivite
pentru emanciparea națiunii române din teritoriile aflate sub dominație
12Friedmann W., op.cit., p. 124
13Hegel G.W.Fr., op. cit., pp. 248 – 249.
12

habsburigică și țaristă a statelor românești din zona extracarpatică.
Romanii, la fel ca germanii, italienii, ect își doreau propriul stat nați onl.
Împlinirea acestei aspirații s-a făcut treptat, pe fondul mutațiilor petrecute
în societatea românească (dezvoltarea economică, modernizarea
instituțională, afirmarea noii elite politice animate de "spiritul vremii ",
dezvoltarea culturii) și în raport de contextul european. Au existat mai
multe etape : mișcarea reformatoare de până la jumătatea secolului al
XIX lea, Revoluția de la 1848, formarea statului național român,
câștigarea independenței de stat (1877-1878) desăvârșirea unirii de la
1918. 14
Gândirea politică a generat la începutul secolului XIX un adevărat
program de reforme și de emancipare națională, care conturează
proiectul statului român modern . Programele revoluțiilor din 1821 și
1848, precum și ale societățiilor politice secrete dintre cele două revoluții
au contribuit la clarificarea acestui proiect. 15
II.1 Revoluția lui Tudor Vldimirescu
În anul 1821, Țara românească s-a confruntat cu o situație
complexă determinată de amplificarea mișcării sociale și naționale. În
contextul crizei Imperiului Otoman, al mișcărilor de eliberare din Balcani
și al creșterii dominației Rusiei în zonă, Principatele au inițiat o acțiune
politică având ca scop promovarea programului lor național. După
moartea domnului fanariot Alexandru Șuțu, marii boieri pămînteni din
Țara Românească, inspirați de principiile iluministe și de ideile naționale
moderne, au hotărât organizarea unei revolte care să redea Principatelor
Vechile privilegii încălcate de otomani și fanarioți.
Mișcarea lui Tudor Vladimirescu 16 ianuarie -mai 1821 a avut un
caracter moderat, reflectat de documentele programatice care conțineau
idei iluministe. Pentru a câștiga adeziunea poporului, Tudor Vladimirescu
a lansat Proclamația către țara, la Padeș (23 ianuarie 1821) prin care
promitea tuturor celor care se înrolau în tabăra sa, calitatea de mem bru
al Adunării Norodului organ reprezentativ, politic și militar împuternicit să
funcționeze spre binele poporului, constituit după modelul Adunării
Naționale din timpul insurecției sârbești, amndouă inspirate de Adunarea
14LUCIA NOVAC, „ Istoria românilor”, Ed. Cavallioti, B ucurești, 2009, pg. 135
15NEAGU DJUVARA, „O scurta istoria ilustrata a românilor”, Ed Humanitas, Bucuresti, 2014, pg 236
16Tudor Vladimirescu(n. 1780 ,Vladimir ,Vladimir ,Ț ara Românească – d.8/20 iunie 1821 ,Târgoviște ,Ț ara
Românească ) a fost o figură emblematică pentru istoria Țării Rom ânești la începutul secolului al XIX-
lea, fiind conducătorul Revoluției de la 1821 și al pandurilor .
13

Națională a Revoluției franceze.17
II.2. Organizarea de stat și dreptul României în perioada
interbelică
Primul Război Mondial s-a încheiat prin abdicarea Puterilor
Centrale în fața blocului politico-militar Antanta. Noul raport de forț e pe
plan mondial a schimbat puternic dezvoltarea producției ce a generat
schimbări majore la nivelul structural al societății. Din acest moment,
configurația politică și teritorială a Europei a renunțat la vechile trasee
geografice, vechile doctrine politice fiind abandonate ori adaptate în
funcție de schimbările noi .
Noua Constituție – o necesitate
Staul național unitar avea nevoie de o nouă constituție. Prin decretul
regal din 23 ianuarie 1922, Parlamentul a fost dizolvat și s-au anunțat
alegeri pentru Adunarea Națională Constituantă. Procedura nu era
legală deoarece încălca art. 128 din Constituția din 186618 .
(Constituțiunea de facia nu poate fi suspendată nici în total, nici în
parte19.) Toate partidele din opoziție au criticat aducerea liberalilor la
putere în acest mod.
Legea fundamentală, care avea 8 titluri și 138 de articole, a păstrat
principiile esențiale stabilite în 1866 privind puterea statului 20. (Toate
puterile Statului emanau de la națiune, care nu le poate exercita decât
prin delegațiune și după principiile și regulile așezate în Constituțiunea
de fața.21)
PUTEREA EXECUTIVĂ
REGE ȘI GUVERNPUTEREA LEGISLATIVĂ
PARLAMENTULPUTEREA
JUDECĂTOREASCĂ
Constituția
de la 1923
Separarea
puterilor înREGE
1.Politica fața de
Parlament
2.Răspundere
penală fața de guvern Adunarea deputaților
Drept de
control asupra
putetii executiveCURTEA DE CASAȚIE
ȘI JUSTIȚIE
17NEAGU DJUVARA, „O scurta istoria ilustrata a românilor”, Ed Humanitas, Bucuresti, 2014, pg 236
18 N. Dumitrescu, M. Manea, C. Nita, A. Pascu, A. Tranda fir, M. Trandafir – Manual pentru clasa a XII-
a – Istoria Romanilor, ed. Humanitas Educational, Bu curesti, 2000 pag.137
19 http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/const_1 866.php
20 Manual pentru clasa a XII-a – Istoria Romanilor, ed. Humanitas Educational, Bucuresti, 2000
pag.137
21 http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/const_ 1923.php
14

stat
Guvern 3.Curtea de
Justiție CivilăSENAT
Judecă
constituționalitatea
legilor
În primul rând, a fost menținut principiul democratic al separării
puterilor în stat: puterea legislativă, executivă și judecătorească. Dreptul
de vot pentru Adunarea Deputaților aparținea tuturor cetățenilor români
majori, votul fiind universal, direct, secret și obligatoriu.
Puterile în stat
În sistemul politic românesc Parlamentul avea rolul principal. De
altfel, Constituția preciza că „Membrii Adunărilor reprezintă națiunea”22
reprezinta natiunea23.
Deputații și senatorii aveau drept de anchetă, puteau adresa
miniștrilor interpelari, le puteau trimite petițiile cetățenilor, la care aceștia
trebuiau să dea explicații. De asemenea, puteau cere urmărirea
miniștrilor și trimiterea lor înaintea Înaltei Curți de Casație și Justiț ie.
Puterea executivă era încredințată regelui care o exercita prin
intermediul guvernului, format din miniștri. Pentru toate actele îndeplinite
în exercitarea puterii, miniștrii aveau o triplă răspundere:
1)politică, fața de Corpurile legiuitoare,
2) penală, în fața Înaltei Curți de Casație și justiție,
3)civilă, față de orice parte vătămată.
Puterea judecătorească se exercită prin organele ei, care
pronunțau hotărârile în virtutea legior existente. Pentru întregul stat
există o singură Curte de Casație și Justiție, care dobândea atribuții mai
largi față de cele stabilite prin Constituția din 1866, Curtea putea judeca
constituționalitatea legilor și le putea declara inaplicabil pe cele care
erau contrare Constituției.

Evoluția organizării judecătorești în perioada interbelică
Legea organică juridică era considerată ca fiind de ordine publică
și, în consecință, dispozițiile ei erau de strictă interpretare, iar recursul
odată admis, pentru motivul de rea compunere a instanței, chiar și
acelora care nu atacaseră hotărârea pentru acest motiv. Deși modul de
22 Manual pentru clasa a XII-a – Istoria Romanilor, ed. Humanitas Educational, Bucuresti, 2000
pag.137
23 http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/const_ 1923.php
15

costituire a instanțelor de fond a fost de ordine publică, totuși viciul de
constituire nu putea fi invocat pentru prima dată în fața Curții de Casație
când implica verificări de fapt.
Cea mai abundentă jurisprudență în legatură cu organizarea
judecătorească se referă la compunerea instanței de judecată . În
general, Curtea de casație a recurs la o interpretare largă, considerând
formalitățile cerute de lege ca îndeplinite atâta timp cât recurentul nu a
dovedit contrar. În ceea ce privește intrarea supleantului cu drept de
judecată în compunerea instanței, din cauza poziției acestuia,
neclarificată suficient în raport cu ceilați judecători, jurispudența Curții de
Casație s-a împărțit încă de la început așa a rămas până ce Legea din
1924(art. 15), cu completare din 1925, i-a precizat poziția, prevăzând ca
el va fi înlocuit de judecător în aceleași condiții. Se poate constata astfel
rolul important pe care și l-a asumat curtea de casație, în genaral, de a
face, în măsura în care interpretarea legii o permite, să nu fie preju diciat
fondul de formă.
După legea din 1924, modificată de două ori în 1925, apoi în 1927
și în 1928 (când a fost revizuită și republicată cu o nouă numărătoare a
articolelor) s-ar fi putut aștepta o perioadă mai liniștită dar dimpotrivă,
asistăm la o abundență neobișnuită de legiferare în materia organizării
judecătorești, din 1929 până în 1932. Legile din 13 iulie și 28 decembrie
1929, 4 ianuarie, 10 iuniei, 26 iunie 1930, 1 ianuarie, 10 martie, 13
martie, 4 aprilie, 28 decmbrie 1931, 2 spetembrie, 17 octombrie, 18
octombrie 1932 au adăugat, suprimat și modificat alineate, maltratând
pripit leg. org. Jud. la intervalul de câteva zile și chiar în două zile
consecutive, creând o gravă perturbare în bunul mers al justiței, s-au
înființat secții de tribunal și Curte, s-a marit numarul posturilor de
judecători și consilieri la unele tribunale și Curți, s-a făcut o nouă stabilire
a numărului și reședințelor judecătorești și a circumstanțelor lor, o nouă
reparație a consilierilor pe secții, s-au desființat judecătorii, s-au suprimat
posturi, s-au strămutat reședințe de judecători, s-au transferat magistrați
inamovibili s.a.m.d. Unele dintre aceste măsuri, cu aparent caracter de
generalitate, reglementau în realitate cazuri particulare, în prejudiciul
Leg. org. jud., prevăzându-se de exemplu, că ”se suprima postul de
prim-procuror la tribunalul Oravița și se înființează în schimb, un post de
procuror la tribunalul Ilfov”, pentru a transforma pe această cale un
magistrat din Oravița la București, după cum s-a putut constata din tablul
de la următoarea mișcare în magistratură (L. din 28 dec. 1931).24
24 pentru clasa a XII-a – Istoria Romanilor, ed. Humani tas Educational, Bucuresti, 2000 pag.139
16

În perioada regimului carlist , prin D. L. pentru introducerea stării
de asediu din 11 februarie 1938, s-a permanentizat starea de asediu pe
întregul teritoriu al statului și, în aceste condiții, competența autoritățil or
militare a crescut, instanțele militare devenind, pentru multe din
infractiunile regelementate de Codul penal din 1937, instanțe ordinare de
judecată (art. 3). Leg. org. Jud. din 20 august 1938 nu a mai cuprins
între instanțele de judecată și curțile cu jurați și a creat două feluri de
judecătorii, nouă fiind judecatoria comunală . În timpul regimului
antonescian , nu s-au adus schimbări structurale organizării
judecătorești. Se remarcă creșterea deosebită a importanței instanțelor
militare, starea de asediu transformându-se, din inunie 1941, în stare de
război. Pe această linie, au fost create, încă din 1941, instanțe militare
speciale, compuse din generali, numiți de Ministerul apărării Naționale
( trei la numar), iar Ӕn cazuri grabnice, de Comandamentul Armatei sau
al Corpului de armată, unde faptul a fost comis”, cu competența bine
determinată, măsuri cu caracter excepțional oferii regimului un aparat
judiciar necesar reprimării celor ce se împotriveau politicii sale
antipopulare.
II.4.1. Instituțiile juridice ale României în Secolul Contrastel or
Noile realități s-au impus după anul 1918 care a adus evenimente
importante pentru statul român , astfel în România s-au impus măsuri
legislative noi datorită unirii teritoriilor anexate de către alte state în
secolul XVIII.
Principalul obiectiv a fost realizarea unei constituții, chiar dacă
constituția statului român de la 1866 a fost cu un puternic fundament
democratic, România secolului XX impunea elaborarea unei noi
constituții în conformitate cu noile realități pe schema planului european .
Aspectele noi promovate de Constituția de la 1923 sunt cu
însemnătate în baza principiului separației puterilor în stat . Astfel, în
privința puterii executive, puterea era în mâna regelui și o exercită prin
intermediul guvernului.
Puterea judecătorească, de punctat sunt dispozitiile articolui 101 în
care sunt interzise înființarea de tribunale extraordinare și ale art 103
unde, este stabilit controlul contituționalitătii legilor Curții de Casație.
Organizarea judecătorească a necesitat o unificare. Problema
17

unificării în domeniul judecătoresc a fost una de mare însemnătate după
Primul Război Mondial. 25
O
R
G
A
N
I
Z
A
R
E Judecătoriile: -urbane
-rurale
Tribunalele : -instanțe mixste
– instanțe de prim grad
– instanțe de apel
Curțile de jurați pe lângă fiecare tribunal și 12
jurați
Curțile de apel în numar de 12 pentru toată
țara
Înalta Curte de Casație și Justiție
Parchetul militar și justiția militară
III. ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA INSTANȚELOR
JUDECĂTOREȘTI
III.1. Autoritatea judecătorească în statul de drept. Principiile de
organizare ale sistemului judiciar și felurile jurisdicției
În doctrina românească și în cea străină s-au redactat anumite
principii care guvernează activitatea de înfăptuire a justiției în scopul
de serviciu public.
Principiile organizării judiciare sunt reguli esențiale ale funcționării
structurilor statale competente să inteprindă actul de justiție potrivit
pevederilor actelor normative în vigoare.
Organizarea judiciară are ca scop asigurarea respectării drepturilor
la un proces echitabil și judecarea proceselor de către instanțe
judecătorești în mod imparțial și independent de orice influențe
externe.26
1. principiul Legalitatea este unul din principiile
25SERGIU NEZARIA, „O istorie contra miturilor. Relatii le internaționale în epoca războaielor
mondiale”, Ed Tipografia Centrală, București, 2012
26 http://portal.just.ro/46/Documents/Organizarea%20sistem ului%20judiciar%20-%202018.pdf
18

Principiile
legalității
judiciare.legalalității
instanțeifundamentale în activitatea tuturor
organelor de stat și a cetățenilor și
constă în respectarea cu strictețe a
legilor țării.
2. egalitatea în
fața justițieiAcest principiu semnifică faptul că,
justiția se realizează în mod egal
pentru toți, fără deosebire de rasă,
naționalitate, origine etnică, limbă,
sex, orientare sexuală, opinie,
apartenență politică, avere, origine ori
condiție socială sau de orice alte
criterii discriminatorii.
3. dreptul la
apărare Garantarea dreptului la apărare a
părților pe tot parcursul procesului și
ca hotărârile pronunțate de instanțele
judecătorești să exprime adevărul și
să fie conforme cu legea.
4. gratuitatea
justiției Semnificația acestui principiu este
aceea că părțile nu trebuie să
plătească pe judecătorii care le
soluționează cauza și nici pe
procurori, magistrații asistenți sau pe
grefieri.
5. caracterul
permanent și
sediul stabil
al instanței Toate instanțele sunt permanente,
în sensul că funcția lor se îndeplinește
în mod continuu, în succesiunea
zilelor, fără alte întreruperi decât cele
provocate de zilele nelucrătoare sau
de sarbătorile legale.
6. dublul grad
de jurisdicție Acest principiu presupune ca
instanțele judecătorești să nu se
situeze la același nivel ierarhic, dar
ele să fie grupate două câte două,
astfel încât un proces judecat într-o
instanță să poată ajunge apoi în fața
unei instanțe superioare.
Existența acestui control constituie
o garanție pentru părți că o eventuală
eroare va fi înlăturată, iar pentru
judecător un stimulent pentru a-și
îndeplini atribuțiile cu maximă
exigență și profesionalism, știind că
hotărârea sa poate fi controlată.
19

7. principiul
colegialitățiiSunt posibile două sisteme de
compunere a instanței: judecătorul
unic și completul din doi sau mai mulți
judecători.
Este criticat sistemul judecătorului
unic, deoarece un singur judecător se
expune mai puternic resentimentului
aceluia care pierde procesul, pe când
în cazul formației colegiale hotărârea
apare ca fiind mai impersonală. Este o
garanție mai bună a imparțialității
datorită controlului reciproc dintre
judecători.
8. instanțele
judecătorești
sunt unitareAcest principiu face ca aceiași
judecători, selecționați în același mod
și supuși aceleași situații legale să
soluționeze orice cauză, indiferent de
natura sa (civilă, penală, comercială,
de familie, precum și orice alte cauze
pentru care legea nu stabilește o altă
competență). La unele tribunale, curți
de apel, există mai multe secții, dar
această repartizare a atribuțiilor,
justificată de motive de ordin pur
administrativ, nu aduce nicio atingere
acestui principiu.
9.independența
judecătorului
și supunerea
lui numai
legii Independența judecătorilor și
supunerea lor numai legii, sunt de
natură să asigure calitatea și
obiectivitatea hotărârilor judecătorești,
să inspire încredere părților în
activitatea instanțelor și să sporească
astfel prestigiul justiției.
III.2. Structura instanțelor judecătorești
20

Justiția reprezintă o fundamentală instituție a unui stat și este
alcatuită din totalitatea instanțelor judecătorești din România și este
simbolul puterii judiciare într-un stat de drept.
Dispozițiile Constituției României ne dezvăluie alcătuirea autoritătii
judecătorești din instanțele judecătorești , Ministerul public și Consiliul
Superior al Magistraturii.

AUTORITATEA
JUDECATOREASCA
INSTANTELE
JUDECATORESTI Înalta Curte de Casație
și Justiție
Consiliul superior al
Magistraturii
Direcția Națională
Anticorupție
Curțile de apel
Tribunalele
Judecătoriile
Institutul Național al
Magistraturii
MINISTERUL
PUBLICParchete constituite într-o
structură piramidală de pe
lângă instanțele
judecătorești mai sus
menționate
CONSILIUL
SUPERIOR AL
MAGISTRATURII
III.3. Înalta Curte de Casație și Justiție
La 28 martie 2012 se împlinesc 150 de ani de când, la 15/28
martie 1862, primii membri ai Înaltei Curți de Casație și Justiție num iți
prin Înaltul decret domnesc nr. 82 din 11 februarie 1862, în frunte cu
prim-președintele Vasile Sturza și cei trei președinți de secție, depunând
jurământul solemn în fața domnitorului Alexandru I. Cuza, făceau ca
suprema instanță să fie instalată și să-și înceapă activitatea. Înființarea
și funcționarea acestui vârf al organizării judiciare moderne, pe lângă
stabilirea bazelor noului sistem judecătoresc de tip occidental, care avea
să se desăvârșească rapid, cu rolul aferent în promovarea obiectivelor
statului de drept, pentru noi, românii, avea și o altă semnificație, cel puțin
la fel de importantă: cea de nouă etapă în definitivarea unificării și
21

dobândirea independenței statului modern. 27De altfel, una de care
înfăptuitorii săi erau pe deplin conștienți și acționau în deplină cunoștință
de cauză. După veacuri de opresiune și dominație străină, virtuțile
fondului ancestral predefinite de strămoșii geto-daci, „cei mai viteji și mai
drepți dintre traci”, și romani, inventatorii lui ius, renășteau și se
dezvoltau în condițiile specifice. Cum spunea primul prim-președinte al
Casației, unionistul Vasile Sturza, cu ocazia evenimentului inaugural:
«Acest corp este chemat a vindeca răul cel mai mare, care de un timp
îndelungat a apăsat țara noastră: „neîncrederea în dreptate”», iar idealul
urmărit era la fel de sugestiv exprimat, acela să se ajungă a spune
„Dreptatea domnește în România”. Surprinzând dimensiunile politice ale
actului istoric, ministrul justiției, C.N. Brăiloiu, remarca cu aceeași
ocazie: Curtea de Casație este delegatul însărcinat a face dreptate, a
exercita acest înalt atribut al suveranității.28
Așa se face că, poate spre deosebire de alte popoare, crearea
Înaltei Curți de Casație și Justiție la români nu s-a redus numai la r olul
de simplă modernizare a sistemului judiciar, ci a însemnat ceva mult mai
important: un pas decisiv spre desăvârșirea 20 ISTORIA ÎNALTEI CURȚI
DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE A ROMÂNIEI unității naționale, creșterea
autonomiei statale și integrarea în lumea occidentală europeană a
timpului.
În același timp, crearea Înaltei Curți de Casație a însemnat
introducerea instituției – far sub luminile căruia avea să se modernizeze
întregul sistem judiciar românesc, de la organele judecătorești la
avocatură, Curtea de Conturi și alte structuri chemate să contribuie la
aplicarea legii. Sub acest unghi trebuie privit rolul său în modernizarea
statului român și promovarea valorilor statului de drept. Se punea astfel
capăt unei situații de sute de ani a arbitrarului și dezordinii și bazele
principiului modern al separației puterilor în stat.
Înființarea Casației, dată fiind importanța ei ca instituție statală și
semnificațiile sale istorice, nu a fost un fapt ușor. Dimpotrivă, ea a
reprezentat un proces complex și dificil, ca mai toate reperele marelui
proiect al formării statului român modern, pornite din imbold intern,
impulsionate și garantate internațional prin paragrafele Convenției de la
Paris din 1858.29
Împrejurările istorice concrete au presupus un travaliu legislativ
complex și relativ îndelungat, în mai multe etape; inițiat încă din
noiembrie 1859, proiectul legii de înființare a fost definitivat de Comisi a
Centrală de la Focșani în februarie 1860 și a fost trimis Adunărilor
Legiuitoare din cele două principate în martie următor; el a fost votat l a
27 Mircea Dutu , ‚’ Istoria Inaltei curti de Casatie si Justitie a Romaniei ‘’,ed Universul Juridic, 2012
Bucuresti pg 2
28 Mircea Dutu , ‚’ Istoria Inaltei curti de Casatie si Justitie a Romaniei ‘’,ed Universul Juridic, 2012
Bucuresti pg 3
29 Mircea Dutu , ‚’ Istoria Inaltei curti de Casatie si Justitie a Romaniei ‘’,ed Universul Juridic, 2012
Bucuresti pg 3
22

30 iunie 1860 la București și la 6 iulie același an la Iași. Întrucât în urm a
dezbaterilor parlamentare se ajunsese la texte cu diferențe notabile, a
fost nevoie de un act de adevărată responsabilitate istorică, calificat, pe
moment, ca unul de maturitate politică, din partea Adunării Legiuitoare
de la București care, pentru a nu mai întârzia lucrurile, la 19 iulie 1860,
și-a însușit fără modificări și în unanimitate forma aprobată în capitala
Moldovei. 30
A intervenit apoi un alt factor imprevizibil: disputa asupra locului de
reședință al instanței; Convenția de la Paris prevedea, în virtutea
statutului de instituție comună, Focșaniul, unii unioniști moldoveni
doreau, ca o recompensă pentru cedarea în privința capitalei politice,
stabilirea sediului la Iași, iar vizionarii politici și-au impus vrerea de a-l
fixa la București. În cele din urmă, prima lege organică a Curții a f ost
promulgată de domnitorul Al. I. Cuza la 12 ianuarie 1861, fiind Pref ață
21 publicată în „Monitorul Oficial al Țării Românești” nr. 18, din 24
ianuarie 1861 și în cel al Moldovei, cu nr. 88 din 23 ianuarie 1861.
Legea inițială din 1861 a suferit o primă modificare prin legea din 7
august 1864 (promulgată prin Decretul nr. 968 și publicată în Monitorul
Oficial al Principatelor Unite Române, nr. 174 din 7 august 1864) care a
suprimat secțiunea I a reclamațiunilor (ceea ce a însemnat și reducerea
unui post de președinte de secție, a șapte posturi de consilieri și a unuia
de procuror), urmată de legea din 19 august același an (promulgată prin
Decretul nr. 1032, publicat în Monitorul Oficial nr. 184 din 19 august
1864), care reorganiza secțiile și reformula competențele lor.
O altă modificare, mai substanțială, s-a produs prin legea din 12
martie 1870, schimbându-se denumirea secțiilor și atribuțiile acestora
(secția civilă a devenit Secția întâi, judecând recursurile în materie civilă,
iar secția criminală a devenit Secția a II-a și judeca recursurile în materi e
penală, corecțională și de simplă poliție, precum și cele în materie
electorală, de expropriere, comercială ș.a.). Prin legea din 1 martie
1877, au fost modificate art. 7-15 ale legii organice, referitoare la Grefa
curții și la Ministerul Public, care a fost redus la procurorul general și la
un procuror de secție. 31
O modificare de substanță s-a operat prin legea din 30 iunie 1905
(publicată în Monitorul Oficial al României nr. 72 din 1 iulie 1905), pri n
care s-a înființat Secția a III-a, pentru contenciosul administrativ și
comercial. Legea din 7 martie 1906 a stabilit că procurorul general era
delegat din cei 22 de consilieri ai Curții, cele trei secții fiind for mate din
câte șapte consilieri, conduse de câte un președinte de secție,
președintele Secției I având și funcția și atribuțiile de prim-președinte al
30 Mircea Dutu , ‚’ Istoria Inaltei curti de Casatie si Justitie a Romaniei ‘’,ed Universul Juridic, 2012
Bucuresti pg 4
31 Mircea Dutu , ‚’ Istoria Inaltei curti de Casatie si Justitie a Romaniei ‘’,ed Universul Juridic, 2012
Bucuresti pg 3
23

instanței supreme.
Legea din 24 martie 1910 („legea Toma Stelian”, după numele
ministrului de justiție din cabinetul Ion I.C. Brătianu, care a inițiat- o) a
scos din competența Secției a III-a cauzele din materia contenciosului
administrativ, fiind redate în competența instanțelor de drept comun, fără
a mai recunoaște acestora dreptul de a anula actele administrative
nelegale (invocându-se principiul separației puterilor în stat).32
A urmat legea din 16 februarie 1912 („legea Matei Cantacuzino”)
prin care s-a revenit, în sensul că în competența Secției a II-a au fost
reatribuite recursurile acelora care s-ar fi 22 ISTORIA ÎNALTEI CURȚI
DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE A ROMÂNIEI pretins vătămați în dreptu rile lor
printr-un act administrativ de autoritate, făcut cu încălcarea legii, precum
și recursurile în contra refuzului autorităților administrative de a rezolva o
cerere relativă la un asemenea drept, fără să facă deosebirea între
drepturi patrimoniale sau nepatrimoniale. Așa cum s-a remarcat în
doctrină, legea din 1912 a redat Curții de Casație competența
contenciosului administrativ, pe care îl reducea însă la un contencios în
constatare a ilegalității, și nu de anulare a actului administrativ nelegal.
Adoptarea Constituției din martie 1923 și consacrarea de noi
principii au impus adoptarea unei noi legi pentru Curtea de Casație și
Justiție, la 19 decembrie 1925 („Legea Mârzescu”). Dar, sub presiunea
evenimentelor și semnalelor practicii, și aceasta a suferit mai multe
modificări, prin legile din 1 ianuarie 1929, 3 ianuarie 1930, 1 ianuarie
1931, 25 iulie 1931, culminând cu o modificare majoră prin legea din 29
martie 1932 care, republicată, s-a constituit practic într-o nouă formă a
Legii Casației. Și aceasta, la rândul ei, a fost supusă mai multor
modificări în serie prin legile din 3 iulie 1934, 1 aprilie 1936, 22 martie
1937, 24 iunie 1938, 30 mai 1939, 13 iulie 1939 și 14 septembrie 1939,
când a fost republicată în întregime, în baza Decretului-lege nr. 3319 din
5 septembrie 1939. S-ar putea spune că, prin aplicarea acestei din urmă
modificări, instanța supremă a cunoscut apogeul dezvoltării sale
instituționale.
Prin art. 50 din Constituția din februarie 1938, Curții i s-a acordat
prerogativa de a valida alegerile parlamentare și a verifica mandatele
parlamentarilor. Într-o înșiruire cronologică, dar în strânsă legătură cu
derularea evenimentelor istorice, o importantă modificare a fost operată
prin Legea nr. 63/1945, prin care atribuțiile și rolul instanței erau reduse
substanțial. Acest fapt a devenit și mai evident când, renunțându-se la
tradiția existenței unei legi organice proprii, reglementarea statutului său
a fost cuprinsă în Legea nr. 341/1947 pentru organizarea
judecătorească și Cutea de Casație devenind o instanță printre celelalte,
ale sistemului judiciar. 33
Avansarea procesului de sovietizare a țării a fost marcată de
32 Mircea Dutu , ‚’ Istoria Inaltei curti de Casatie si Justitie a Romaniei ‘’,ed Universul Juridic, 2012
Bucuresti pg 5
33 http://www.cab1864.eu/upload/Scurt_istoric_CAB.pdf
24

adoptarea Constituției din 1948, urmată de Decretul nr. 13/1949 pentru
organizare judecătorească, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție
devenea Curtea Supremă. În aceeași logică, Constituția Prefață 23 din
1952 a atras după sine Legea nr. 5 din 19 iunie 1952 pentru organizarea
judecătorească, prin care vârful ierarhiei judiciare devenea Tribunalul
Suprem, care amintea vag de instituția Curții de odinioară. În virt utea
Constituției din 1965, a fost adoptată o nouă reglementare în materie,
Legea nr. 58 din 27 decembrie 1968, care a menținut instituția
Tribunalului Suprem. 34
După evenimentele din decembrie 1989, revenirea la formula
democratică a Curții de Casație și Justiție s-a făcut treptat, în sensul
invers al acelor de ceasornic; mai întâi, prin Constituția din 8 decembrie
1991 s-a revenit la titulatura de Curtea Supremă de Justiție, fără însă a
se abandona cu totul ideea de tribunal suprem, dezvoltată legislativ prin
Legea nr. 92/1992, pentru organizarea judecătorească. Un alt pas
semnificativ l-a constituit și revenirea la tradiția unei legi speciale pent ru
instanța supremă, prin Legea nr. 56 din 13 iulie 1993 a Curții Supreme
de Justiție.35
III.2.1 Organizarea Înaltei Curți de Casație
și Justiție
– singura instanță supremă din România, cu personalitate
juridică și cu sediul în capitala țării.
– asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către
celelalte instanțe judecătorești, potrivit
– președintele I.C.C.J. are calitatea de ordonator principal de
credite.
– se compune din: președinte, un vicepreședinte, 4
președinti de secții și judecători
– este organizată în 4 secții:
1.Secția I civilă;
2.Secția a II-a civilă;
3.Secția penală;
4.Secția de conteincios administrativ și fiscal;
5.4 complete de 5 judecători și Secțiile Unite, cu
competență proprie
– în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție funcționează
34 Mircea Dutu , ‚’ Istoria Inaltei curti de Casatie si Justitie a Romaniei ‘’,ed Universul Juridic, 2012
Bucuresti pg 7
35 Mircea Dutu , ‚’ Istoria Inaltei curti de Casatie si Justitie a Romaniei ‘’,ed Universul Juridic, 2012
Bucuresti pg 9
25

magistrați-asistenți, stabiliți prin statul de funcții. În structura
sa, instanța supremă cuprinde Cancelaria, direcții, servicii și
birouri, cu personalul stabilit prin statul de funcții36.
III.2.2 Competența Înaltei Curți de Casație
și Justiție
Secția I civilă, Secția a II-a Civilă, Secția Penală și
Secția de conteincios administrativ și fiscal ale Înaltei
Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva
hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în
cazurile prevăzute de lege.
Secția penală a instanței supreme judecă:
1.în primă instanță, procesele și cererile
date prin lege în competența de primă
instanță a Înaltei Curți de Casație și
Justiție;
2. recursurile, în condițiile prevăzute de
lege.
Secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport cu
componenta fiecăreia, soluționează:
1. cererile de strămutare, pentru
motivele prevăzute în codurile de
procedură;
2.conflictele de competență, în cazurile
prevăzute de lege;
3. orice alte cereri prevăzute de lege.
Secțiile instanței supreme soluționează și recursurile
declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor
judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio
altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de
apel.37
Completele de 5 judecători soluționează recursurile și
cererile în cauzele judecate în primă instanță de Secția
penală a I.C.C.J. și judecă și alte cauze date în competența
lor prin lege, precum și ca instanță disciplinară.
Completul de 5 judecători examinează admisibilitatea
recursului în camera de consiliu, fără citarea părților. În cazul
în care constată cererea de recurs este formulată împotriva
unei hotărâri care nu este supusă niciunei căi de atac, a unei
încheieri care nu se atacă decât odatî cu fondul, a unei
hotărâri pronunțate în recurs sau în contestație în anulare,
dispune, prin încheiere, respingerea cererii ca inadmisibilă.38
36 https://www.scj.ro/CMS/0/PublicMedia/GetIncludedFile?i d=5268
37 https://www.scj.ro/637/Competenta
38 https://www.scj.ro/558/Competenta
26

La începutul fiecărui an, în materie penală se stabilesc
două complete de 5 judecători formate numai din judecători
din cadrul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În alte materii decât cea penală se stabilesc la începutul
fiecărui an două complete de 5 judecători. În componența
completelor intră judecători specializați, în funcție de natura
cauzei.
Completul de 5 judecătotri este prezidat de președintele
sau vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. În
lipsa acestora, completul poate fi prezidat de un președinte
de secție desemnat în acest scop de președintele sau, în
lipsa acestuia, de vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și
Justiție. Cauzele care intră în componența completelor vor fi
realizate aleatoriu în sistem informatizat.39
Instanța supremă se constituie în Secții Unite pentru:
1. soluționarea, în condițiile legii, a
sesizărilor privind schimbarea
jurisprudenței Înaltei Curți de Casație
și Justiție;
2. sesizarea Curții pentru controlul
constituționalității legilor înainte de
promulgare.
III.2.3. Conducerea Înaltei Curți de Casație și
Justiție
Conducerea I.C.C.J.:președinte,
vicepreședinte
colegiul de conducere
Președintele reprezintă instanța supremă în relațiile
interne și internaționale.
Președintele, vicepreședintele și 9 judecători, aleși pe o
perioadă de 3 ani în adunarea generală a judecătorilor, cu
reprezentarea fiecărei secții, constituie Colegiul de
conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție.40
Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție
are urmatoarele atribuții:
1.aprobă Regulamentul privind organizarea și
funcționarea administrativă, precum și statele de
funcții și de personalul instanței supreme;
39 https://www.scj.ro/CMS/0/PublicMedia/GetIncludedFile?i d=837
40 Hotararea 15/2012 modifica si completeaza Regulamentu l din 2004 privind organizarea si
functionarea administrativa a Inaltei Curti de Casatie si Justitie
27

2.analizează candidaturile depuse pentru funcția de
judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție și
prezintă Plenului Consiliului Superior al
Magistraturii raportul consultativ asupra
promovării în funcția de judecător la Înalta Curte
de Casație și Justiție;
3.propune Consiliului Superior al Magistraturii
numirea, promovarea, transferul, suspendarea și
încetarea din funcție a magistraților-asistenți;
4.organizează și supraveghează rezolvarea
petițiilor, în condițiile legii;
5.propune proiectul de buget al Înaltei Curți de
Casație și Justiție;
6.exercită alte atribuții prevăzute în Regulamentul
privind organizarea și funcționarea administrativă
a Înaltei Curți de Casație si Justiție.41
-colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și
Justiție este prezidat de către președinte, iar în lipsa
acestuia, de către vicepreședinte.
-colegiul se întrunește trimestrial sau ori de câte ori
este necesar, la convocarea președintelui Înaltei Curți
de Casație și Justiție sau la solicitarea a cel puțin 3
dintre membrii săi. Hotărârile Colegiului al instanței
supreme se adoptă cu votul majorității membrilor săi42.
O problemă de actualitate în organizarea ICCJ o constituie
alcătuirea completurilor de 5 judecători, care au ca mod de formare
tragerea la sorți, apare într-una dintre cele trei legi ale justiției modificat e
de către Parlament )cea privind organizarea judiciară).
Legea a intrat în vigoare în luna iulie a anului 2018. Dacă ăn legea
veche existau de drept președinți ai acestor completuri de judecători,
noile prevederi legislative arată că la începutul fiecărui an toți președinții
se trag la sorți.
După intrarea în vigoare a legii, conducerea ICCJ a decis ca noua
procedură privind tragerea la sorți a completurilor de 5 judecători să se
aplice începând cu ianuarie 2019.
Curtea Constitutională arată ca această problemă a compunerii
legale a Completului de 5 judecători este un aspect care ține de
procedură, iar soluționarea acesteia ține, în mod primar, de competența
formațiunii de judecată.43
41 Hotararea 15/2012 modifica si completeaza Regulamentu l din 2004 privind organizarea si
functionarea administrativa a Inaltei Curti de Casatie si Justitie
42 Hotararea 15/2012 modifica si completeaza Regulamentu l din 2004 privind organizarea si
functionarea administrativa a Inaltei Curti de Casatie si Justitie
43http://www.ziare.com/ccr/judecatori/ccr-critica-dur-pozitia- inaltei-curti-privind-constituirea-
completurilor-de-5-judecatori-1540215
28

"Astfel, în materie penală, Completul de 5 judecători avea
posibilitatea să invoce în orice stare a procesului din oficiu excepția
nelegalei sale compuneri, având în vedere că încălcarea dispozițiilor
privind compunerea completului de judecată se sancționează
întotdeauna cu nulitatea absolută"44, motivează CCR.
"Pozitția Colegiului de conducere a Înaltei Curți de Casație și
Justiție a fost însușită, începând cu 1 februarie 2014 până în prezent, și
de practica judiciară, de jurisprudența generată de Completurile de 5
judecători, și, astfel cum se afirma în punctul de vedere al instanței
supreme, aflat la dosarul cauzei, întrucât nimeni nu a contestat legala
compunere a Completului de 5 judecători, așadar, nu s-a ridicat excepția
nelegalei compuneri a completului de judecată nici măcar din oficiu,
pentru ca eventual sistemul judecătoresc să se autoregleze, ele au
rămas ca atare investite cu soluționarea cauzelor și au pronunțat
hotărâri judecătorești"45, explică CCR.
Curtea Constituțională arată că preluarea de către Colegiul de
conducere a Înaltei Curți de Casație și Justitție a unei atribuțiuni ce
vizează ideea de iuris dictio a transformat această entitate administrativă
într-una jurisdictțională, din moment ce Colegiul de conducere a decis
legală compunere a instanței, "ceea ce a afectat dreptul la un proces
echitabil, în componența sa esențială ce privește imparțialitatea
completului de judecată."46
Magistrații arată ca întrucât atât în materie penală, cât și
extrapenală, sancțiunea compunerii nelegale a completului de judecată
este nulitatea necondiționată și, prin urmare, absolută, a actelor
îndeplinite de un astfel de complet, și ținand cont de faptul că deciziile
sale produc efecte numai pentru viitor, conform art.147 alin. (4) din
Constituție,.
"Curtea reține că prezenta decizie se aplică de la data publicării
sale, atât situațiilor pendinte, respectiv în cauzele aflate în curs de
judecată, precum și în cele finalizate în măsura în care justițiabilii sunt
încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare
corespunzătoare, cât și situațiilor viitoare"47, motivează CCR.
III.3. Curți de apel, tribunale, tribunale specializate și judecăt oriile
III.3.1. Organizarea curților de apel, a tribunalelor, a
tribunalelor specializate și a judecătoriilor
Curțile de Apel reprezintă instanțe cu
personalitate juridică și functionează cuprinzând mai
multe tribunale și tribunale specializate , de la două
44https://www.ccr.ro/files/products/685_cu_opinii_separate.pdf
45https://www.ccr.ro/files/products/685_cu_opinii_separate .pdf
46https://www.ccr.ro/files/products/685_cu_opinii_separate.pdf
47https://www.ccr.ro/files/products/685_cu_opinii_separate .pdf
29

Organizarea
curților de apel,
tribunalelor, a
tribunalelor
specializate și a
judecătoriilorpână la șase tribunale.
În cadrul curților de apel funcționează:
-secții pentru cauze civile,
-cauze penale, cauze comerciale,
-cauze cu minori și de familie,
-cauze de conteincios administrativ și fiscal,
-cauze privind conflicte de muncă și asigurări
sociale,
-secții maritime și fluviale sau pentru alte
materii.
Tribunalele sunt instanțe cu personalitate
juridică, organizate la nivelul fiecărui județ și al
municipiului București, având sediul în reședința
județului respectiv.
În circumscripția fiecărui tribunal sunt cuprinse
toate judecătoriile din județ, sau din municipiul
București.
În cadrul tribunalelor funcționează secții sau,
complete specializate pentru cauze:
– civile,
– cauze penale,
– cauze comerciale,
– cauze cu minori și de familie,
– cauze de conteincios administrativ și fiscal,
– cauze privind conflicte de muncă și asigurări
sociale,
– societăți comerciale,
– registrul comerțului,
-insolvența,
-concurența neloială sau pentru alte materii,
– secții maritime și fluviale.
Tribunalele specializate sunt instanțe fără
personalitate juridică, care funcționează la nivelul
fiecărui județ și al municiupiului București și au
sediul în municipiul județului. Tribunalele
specializate preiau cauzele de competența
tribunalului în domeniile în care se înființează.
Judecătoriile sunt instanțe fără personalitate
juridică și funcționează în județe și în sectoarele
municipiului București unde funcționează câte una
în fiecare sector.
În cadrul judecătoriilor se organizează secții sau
complete specializate pentru minori și familie, care
judecă atât infracțiunile săvârșite de minori, cât și
30

infracțiunile săvârșite asupra minorilor.
Când în aceeași cauză sunt mai mulți inclupați,
unii minori și alții majori, și nu este posibilă
disjungerea, competența aparține tribunalului
specializat pentru minori și familie.
În raport cu volumul de activitate, cu natura și
complexitatea cauzelor deduse judecății, pentru
curțile de apel, tribunal sau judecătorii se pot înființa
sedii secundare cu activitate permanentă în alte
localități din județ sau în municipiul București.
III.3.2. Conducerea instanțelor judecătorești
Fiecare instanță de judecata este condusă de un președinte, care
exercită atribuțiile manageriale în scopul organizării eficiente a activității
acesteia, președinții curților de apel și ai tribunalelor exercitând și
atribuții de coordonare și de control ale administrării instanței unde
funcționează, precum și ale instanțelor de circumscripție.
Președinții judecătoriilor și ai tribunalelor specializate exercită și
atribuții de administrare a instanței.
Președinții curților de apel au calitatea de ordonator secundar de
credite, iar președinții tribunalelor au calitatea de ordonator terțiar de
credite. Pentru instanțele militare, Direcția instanțelor militare din cadr ul
Ministerului Apărării Naționale este ordonator terțiar de credite.
În funcție de volumul de activitate și de complexitatea cauzelor, la
curțile de apel, tribunale și tribunale specializate, președintele poate fi
ajutat de 1-2 vicepreședinți, iar la judecătorii, președintele poate fi ajutat
de un vicepreședinte. La Curtea de Apel București și la Tribunalul
București, președintele poate fi ajutat de 1-3 vicepreședinți.
Președinții și vicepreședinții instanțelor judecătorești iau măsuri
pentru organizarea și buna funcționare a instanțelor pe care le conduc
și, după caz, a instanțelor din circumscripțiile acestora, asigură și verifică
respectarea obligațiilor statutare și a reglementărilor de către judecători
și personalul auxiliar de specialitate. Verificările efectuate de președinți
sau vicepreședinți, ori prin judecători anume desemnați trebuie să
respecte principiile independenței judecătorilor și supunerii lor numai
legii, precum și autoritatea de lucru judecat.48
Atribuțiile date prin lege sau prin regulament, în competența
președinților sau a vicepreședinților de instanțe nu pot fi delegate
colegiilor de conducere. Secțiile instanțelor judecătorești sunt conduse
de câte un președinte de secție. În cadrul fiecărei instanțe judecătorești
funcționează un colegiu de conducere , care hotărăște cu privire la
problemele generale de conducere ale instanței, formate dintr-un număr
impar de membri. Colegiile de conducere sunt formate dintr-un număr
48 1.Legea 304/2004 – Organizarea Instantelor Judecatorest i
31

impar de membrii și au următoarea componentă:
1.la curțile de apel: președintele, vicepreședinții, judecătorii
inspectori și presedinții de secții, precum și 1-2 judecători aleși în
adunarea generală a judecătorilor
2. la tribunale și tribunale specializate: președintele,vicepreședinții
și președinții de secții, precum și 1-2 judecători aleși în adunarea
generală a judecătorilor
3.la judecătorii: președintele și, după caz, vicepreședintele și
președinții de secții, precum și 1-2 judecători aleși în adunarea generală
a judecătorilor49
Personalul auxiliar de specialitate
Toate instanțele judecătorești și toate parchetele au în structura lor
următoarele compartimente:
a. registratura
b. grefa
c. arhiva
d. biroul de informare și relații publice
e. biblioteca.50
În cazul în care la judecătorii și tribunale specializate numărul
judecătorilor este mai mic de 3, atribuțiile colegiului de conducere se
exercita de președinte. Hotărârile colegiului de conducere se adoptă cu
votul majorității membrilor săi.
Anual, sau ori de câte ori este necesar, la instanțele judecătorești,
se convoacă adunări generale ale judecătorilor.
atribuții
a.dezbat activitatea anuală
desfășurată de instanțe;
Adunările generale ale
judecătoriilorb.aleg membrii Consiliului
Superior al Magistraturii;
c.dezbat probleme de drept;
d.aleg și revocă membrii
colegiilor de conducere;
e.îndeplinesc și alte atribuții
prevăzute de lege sau
49 https://www.scribd.com/doc/47035652/ORGANIZAREA-INSTAN TELOR-JUDECATORESTI
50 https://www.scribd.com/doc/47035652/ORGANIZAREA-INSTAN TELOR-JUDECATORESTI
32

regulamente
III.3.4. Completele de judecată
► Colegiile de conducere stabilesc compunerea
completelor de judecată la începutul anului, asigurând
continuitatea completului.
► Schimbarea membrilor completelor se face în
mod excepțional, pe baza criteriilor obiective stabilite
de Regulamentul de ordine interioară a instanțelor
judecătorești.
Completele
de judecată► Completul de judecată este condus, prin
rotație, de unul dintre membrii activi ai acestuia.
► Repartizararea cauzelor pe complete de
judecată se face în mod aleatoriu, în sistem
informatizat.
► Cauzele repartizate unui complet de judecată
nu pot fi trecute altui complet decât în condițiile
prevăzute de lege.
► Cauzele date, potrivit legii, în competența de
primă instanță a judecatoriei, tribunalului și curții de
apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu
excepția cauzelor privind conflictele de muncă și de
asigurări sociale.
► Apelurile se judecă în complet format din 2
judecători, iar recursurile, în complet format din 3
judecători, cu excepția cazurilor în care legea prevede
altfel. În cazul completului format din 2 judecători, dacă
aceștia nu ajung la un acord asupra hotărârii ce
urmează a se pronunță, procesul se judecă din nou în
complet de divergență , în condițiile legii. Completul de
divergență se constituie prin includerea, în completul
de judecată, a președintelui sau a vicepreședintelui
instanței, a președintelui de secție ori a judecătorului
din planificarea de permanență.
► Completul pentru soluționarea în primă
instanță a cauzelor privind conflictelor de muncă sau
asigurări sociale se constituie dintr-un judecător și 2
asistenți judiciari. Asistenții judiciari participă la
33

deliberări cu vot consultativ și semnează hotărârile
pronunțate. Opinia acestora se consemnează în
hotărâre, iar opinia separată se motivează.
III.4. Organizarea instanțelor militare.
Instanțele militare au existat din cele mai vechi timpuri, atât în
armata română cât și în toate marile armate ale istoriei. Ordinea și
disciplina, inerente acestui corp professional – mai riguroase decât în
celelalte sectoare ale societății – au impus ca infracțiunile comise de
militări să fie supuse unei jurisdicții speciale, exercitate, de regula de
militari din aceeași unitate cu acuzații.
a.tribunalele militare;
Instanțele
militareb.Tribunalul Militar Teritorial București;
c.Curtea Militară de Apel București.51
Instanțele militare au, fiecare, statut de unitate militară, cu indicativ
propriu, care judecă la sediul acestora. Pentru motive temeinice, instanța
poate dispune ca judecata să se desfășoare în alt loc. Instanțele militare
pot judeca și pe teritoriul altor state, militari români, membri ai unei forțe
multinaționale, în condițiile în care, potrivit unei convenții internaționale,
pe teritoriul statului primitor poate fi exercitată jurisdicția română.
La ședinele de judecată, judecătorii și procurorii militari sunt
obligați să poarte uniformă militară. Când inclupatul este militar activ,
președintele completului de judecată, precum și procurorul care participă
la judecarea cauzei trebuie să facă parte cel puțin din aceeași categorie
de grade.
Când gradul procurorului nu face parte din aceeași categorie cu
gradul învinuitului sau inclulpatului, acesta va fi asistat de un alt procuror
cu grad din categoria corespunzătoare, numit de conducătorul
parchetului la care este înregistrată cauza.
Tribunalul militar este condus de un președinte ajutat de un
vicepreședinte. Prevedeile referitoare la colegiile de conducere se aplică
în mod corespunzător și acestor tribunale militare, colegiile de
conducere fiind formate din președinte și doi judecători. Tribunalul Militar
București este condus de un președinte ajutat de un vicepreședinte, iar
colegiul de conducere este format din președinte și doi judecători.
Curtea Militară de Apel funcționează în municiupiul București, ca
instanță unică, cu personalitate juridică, fiind condusă de un președinte
51 Legea 304 2004 actualizata organizarea judiciara, art 56
34

ajutat de un vicepreședinte, colegiul de conducere fiind format din
președinte și doi judecători.52
Judecatorii și procurorii militari au calitatea de magistrați și fac
parte din corpul magistrașilor. Ei au și calitatea de militari activi.
Încălcarea normelor de disciplină militară atrage după sine răspunderea
magistraților în conformitate cu prevederile Regulamentului disciplinei
militare. Instanțele și parchetele militare beneficiază de personal auxiliar,
administrativ și de serviciu. Ele dispun și de poliție militară pusă în
serviciul lor, în mod gratuit, de către Ministerul Apărării Naționale.
Curtea
de Apel
ALBA
IULIA53ALBA
Tribunalul ALBA
►Judecătoria AIUD
►Judecătoria ALBA
IULIA
►Judecătoria BLAJ
•►Judecătoria
CÂMPENI
•►Judecătoria
SEBEȘHUNEDOARA
Tribunalul
HUNEDOARA
•►Judecătoria BRAD
•►Judecătoria DEVA
►Judecătoria HAȚEG
►Judecătoria
HUNEDOARA
►Judecătoria
ORAȘTIE
►Judecătoria
PETROȘANISIBIU
Tribunalul SIBIU
►Judecătoria
AGNITA
►Judecătoria
MEDIAȘ
►Judecătoria
SALIȘTE
•►Judecătoria
SIBIU
•Judecătoria
AVRIG
Curtea de
Apel
BACĂU54BACĂU
Tribunalul BACĂU
►Judecătoria BACĂU
►Judecătoria BUHUȘI
►Judecătoria MOINEȘTI
►Judecătoria ONEȘTI
►Judecătoria PODU
TURCULUINEAMȚ
Tribunalul NEAMȚ
►Judecătoria BICAZ
►Judecătoria PIATRA-
NEAMT
►Judecătoria ROMAN
►Judecătoria TĂRGU
NEAMȚ
Curtea de Apel
BRAȘOV55BRAȘOV
Tribunalul BRAȘOV
Tribunalul pentru minori și familie
BRAȘOV
►Judecătoria BRAȘOV
►Judecătoria FĂGĂRAȘCOVASNA
Tribunalul COVASNA
•►Judecătoria
ÎNTORSURA
BUZĂULUI
►Judecătoria
52 Legea 304 /2004 actualizată organizarea judiciară
53http://portal.just.ro/SitePages/Instante.aspx
54http://portal.just.ro/SitePages/Instante.aspx
55http://portal.just.ro/SitePages/Instante.aspx
35

►Judecătoria RUPEA
►Judecătoria ZĂRNEȘTISFÂNTU GHEORGHE
►Judecătoria TÂRGU
SECUIESC
Curtea de Apel
BUCUREȘTI56BUCUREȘTI
•Curtea Militara de Apel
BUCUREȘTI
•Tribunalul BUCUREȘTI
•Tribunalul Militar
BUCUREȘTI
•Tribunalul Militar Teritorial
BUCUREȘTI
•►Judecătoria SECTORUL
1 BUCUREȘTI
•►Judecătoria SECTORUL
2 BUCUREȘTI
•►Judecătoria SECTORUL
3 BUCUREȘTI
•►Judecătoria SECTORUL
4 BUCUREȘTI
•►Judecătoria SECTORUL
5 BUCUREȘTI
•►Judecătoria SECTORUL
6 BUCUREȘTICĂLĂRAȘI
Tribunalul
CĂLĂRAȘI
►Judecători
a CĂLĂRAȘI
►Judecători
a LEHLIU-
GARA
►Judecători
a OLTENIȚAIALOMIȚA
Tribunalul
IALOMIȚA
►Judecătoria
FETEȘTI
►Judecătoria
SLOBOZIA
►Judecătoria
URZICENI
GIURGIU
Tribunalul GIURGIU
•►Judecătoria BOLINTIN
VALE
►Judecătoria GIURGIUILFOV
Tribunalul
ILFOV
►Judecători
a BUFTEA
►Judecători
a CORNETU•TELEORMAN
Tribunalul
TELEORMAN
►Judecătoria
ROȘIORI DE
VEDE
►Judecătoria
TURNU
MĂGURELE
►Judecătoria
VIDELE
►Judecătoria
ZIMNICEA
►Judecătoria
ALEXANDRIA
Curtea de Apel
CONSTANȚA57CONSTANȚA TULCEA
56http://portal.just.ro/SitePages/Instante.aspx
36

•Tribunalul CONSTANȚA
►Judecătoria
CONSTANȚA
►Judecătoria MANGALIA
►Judecătoria MEDGIDIA
►Judecătoria HÂRȘOVATribunalul TULCEA
►Judecătoria
BABADAG
►Judecătoria MACIN
►Judecătoria TULCEA
Curtea de
Apel
GALAȚ
I58BRĂILA
Tribunalul BRĂILA
►Judecătoria
BRĂILA
►Judecătoria
FĂUREI
►Judecătoria
ÎNSURĂȚEIGALAȚI
Tribunalul GALAȚI
►Judecătoria
GALAȚI
►Judecătoria
TÂRGU BUJOR
►Judecătoria
TECUCI
►Judecătoria LIEȘTIVRANCEA
Tribunalul
VRANCEA
►Judecătoria
ADJUD
►Judecătoria
FOCȘANI
►Judecătoria
PANCIU
Curtea de Apel
ORADEA59BIHOR
Tribunalul BIHOR
►Judecătoria ALESD
►Judecătoria BEIUȘ
►Judecătoria
MARGHITA
►Judecătoria ORADEA
►Judecătoria SALONTASATU MARE
Tribunalul SATU MARE
►Judecătoria CAREI
►Judecătoria NEGREȘTI-
OAȘ
►Judecătoria SATU MARE
Curtea de
Apel
PLOIEȘT
I60BUZĂU
Tribunalul
BUZĂU
►Judecătoria
BUZĂU
►Judecătoria
PĂTĂRLAGELE
►Judecătoria
POGOANELE
►Judecătoria
RÂMNICU SARAT PRAHOVA
Tribunalul
PRAHOVA
►Judecătoria
CÂMPINA
►Judecătoria
MIZIL
►Judecătoria
PLOIEȘTI
►Judecătoria DÂMBOVIȚA
Tribunalul
DÂMBOVIȚA
►Judecătoria
GĂEȘTI
►Judecătoria
MORENI
►Judecătoria
PUCIOASA
►Judecătoria
57http://portal.just.ro/SitePages/Instante.aspx
58http://portal.just.ro/SitePages/Instante.aspx
59http://portal.just.ro/SitePages/Instante.aspx
60http://portal.just.ro/SitePages/Instante.aspx
37

SINAIA
►Judecătoria
VĂLENII DE
MUNTERĂCARI
►Judecătoria
TÂRGOVIȘTE
Curtea de
Apel
TÂRGU
MUREȘ61HARGHITA
Tribunalul HARGHITA
►Judecătoria GHEORGHENI
►Judecătoria MIERCUREA
CIUC
►Judecătoria ODORHEIUL
SECUIESC
•►Judecătoria TOPLIȚAMUREȘ
Tribunalul MUREȘ
Tribunalul Specializat
MUREȘ
►Judecătoria LUDUȘ
►Judecătoria REGHIN
►Judecătoria SIGHIȘOARA
►Judecătoria TÂRGU
MUREȘ
►Judecătoria TÂRNAVENI
IV.MINISTERUL PUBLIC
IV. 1. Considerații istorice privind apariția Ministerului Pub lic
Ministerul Public reprezintă, în sistemului jurisdicțional, o
singularitate a statelor de drept romano-germanic, având ca exemplu
61http://portal.just.ro/SitePages/Instante.aspx
38

modelul francez, și este moștenitorul unei cutume care are rădacini până
la domnia regelui Filip al IV-lea (zis „cel Frumos”, 1285-1341).
Apărători ai drepturilor regale și ai interesului public, însărcinați cu
urmărirea infractorilor și cu protejarea si asigurarea sigurantei
cetățenilor „oamenii regelui” au avut până la Revoluția Franceză (1789)
un Minister Public pe care reformele napoleoniene l-au preluat și
perpetuat până în zilele noastre, având un dublu înțeles.
Pe de o parte, ea prezintă ansamblul magistraților însărcinați de
către societate să aplice acțiunea publică; pe de o altă parte, expresia
privește magistratul care, în ședința de judecată, reprezintă statul,
societatea. Acești magistrați alcătuiesc pe lângă jurisdicțiile represive
ceea ce se definește astăzi parchetul.
Originea termenului de parchet rămâne controversată. Unii
consideră că acest termen provine de la faptul că, inițial, procurorul
regelui nu era un magistrat și își exercita funcțiile sale pe parchetul sălii
de ședință, și nu pe estrada rezervată tribunalului. Tot așa, fiind obligați
să se ridice în picioare în fața judecătorilor, ca și părțile din pr oces,
procurorii au devenit „magistratura în picioare”, față de „magistratur a de
scaun”, expresie prin care sunt desemnați judecătorii62.
Alții specialiști consideră că termenul ar fi un rezultat din aceea că
în Franța, sub influența Vechiul Regim, procurorii sau avocații regelui se
reuneau într-un spațiu mic, un mic parc , iar în sala de ședințe era
aleasă tot într-un loc special, rezervat. Ministerul Public în accepțiunea
de „corp aparte” este o lucrare franceză și nu a existat nici în dreptul
roman și nici în celelalte sisteme judiciare antice și respectiv
medievale.63
Ca instituție, el aparține sistemului inchizitorial și din punct de
vedere istoric apariția sa e plasată la început de secol al XIV-lea în
Franța, în timpul domniei regelui Filip cel Frumos. Așadar, cel mai
devreme se poate spune că aceasta instituție apare în sec XIII-lea și
cea de „procuratores” este menționată la începutul secolului al XIV-lea.
Atunci, procuratores erau agenții care reprezentau interesele diferiților
clienți în fața jurisdicțiilor de judecată, un fel de avocați.
621 T. Pop, Drept procesual penal, vol. II, Cluj, 1946, p. 294.
63S. Tzitzis, G. Bernard et D. Jolivet (sous la direction de) , Dictionnaire de la police et de la justice,
PUF, Paris, 2011, p. 222.
39

În realitate, seniorii nu puteau să-și valorifice, în persoană,
drepturile lor fiscale în fața justiției și trebuiau reprezentați; pentru
această delegare erau folosiți „procuratorii”, care într-o formulă abreviată
au devenit „procureurs”. La rândul lor, regii aveau procuratori, procurori
care le susțineau interesele în fața barei. În acest context Filip cel
Frumos este cel care a obligat pe procurori să depună jurământ de
credință și să servească exclusiv interesele regale, așa cum rezulta din
ordonanța din 25 martie 1302 în care întâlnim pentru prima dată
termenul de „procuror al regelui”, care acționa pe lângă tribunalul
seniorial. 64
După asemenea evoluții se pare că, la mijlocul secolului al XIV-lea,
instituția Ministerului Public se construiește în datele sale esențiale;
treptat, sarcinile procurorului s-au modificat, s-au majorat și diversificat ,
încetând a mai fi numai mandatarii regelui, pentru promovarea
intereselor sale personale. Este in prim plan dobândirea unor atribuții
publice exercitate în numele monarhului; astfel că, procurorii monarhului
au dobândit sarcina de a urmări faptele ce erau sancționate de diferitele
ordonanțe, chiar dacă părțile care erau vizate nu o făceau. Erau chemați
să pună concluzii, dar nu puteau însă să pună în mișcare acțiunea
penală, decât după ce cauza era cercetată, instrumentată, adică
informațiunea începută. Fără îndoială că ofițerul care exercita aceste
atribuții nu mai era simplu mandatar, agent, însărcinat personal al
regelui. El îndeplinea deja o funcție publică; din simplu „procurator”
devine magistrat, procuror în deplinul înțeles al termenului de mai târziu.
65
Desigur, evoluțiile și transformările presupuse de un asemenea
proces rămân nu pe deplin cunoscute. Specialiștii domeniului, precum
D'Aguesseau (1668-1751), considerau că prima revelție de a conferi
acestor ofițeri dreptul de a cere, în numele regalității, moartea și
pedepsirea vinovaților ar fi ieșit din faptul că, în procesele intentate de
clerici, pentru crime de regalitate, monarhii acționau în calitate de
acuzatori. În concluzie, regele a delegat acest atribut.
Mai târziu însă, atunci când regalitatea are ca scop să ajungă
centrul intereselor statului, când, în principiu, regele devine suveran
peste toate, are paza generală a regatului său, se manifestă ca singurul
64Augustin Lazăr, Ovidiu Predescu, Mircea Duțu, Ministerul Public.Istorie si perspective, Ed.
Universul Juridic,2017,cap.I,pg 21
65Augustin Lazăr, Ovidiu Predescu, Mircea Duțu, Ministerul Public.Istorie si perspective, Ed.
Universul Juridic,2017,cap I, pg 22
40

reprezentant al societății, iar interesele generale se confundau cu
interesele sale particulare. De aici s-ar fi născut dreptul regelui dea
urmări pe răufăcători, drept care a fost delegat procurorilor regali, ce
intentau astfel acțiunea publică în numele regelui. Caracterul și atribuțiile
unei atari instituții aveau să fie pe deplin stabilite printr-o ordonanță din
1670. Treptat și rapid acest corp de agenți specializați s-a ridicat la
nivelul și prestanța magistraturii.
Astfel stabilit, Ministerul Public a funcționat până la Revoluția Franceză
de la 1789 când, odată cu adăugarea dispozițiilor procedurale engleze,
el a fost suprimat, pentru a fi reintrodus prin legea din secolul XIX. Cu
această ocazie, funcțiile Ministerului Public au fost scindate în două:
misiunea de a controla aplicarea legii și executarea pedepsei revenea
comisarilor numiț66i de rege, în timp ce acuzarea publică a fost
încredințată unui acuzator public.
Prin legea din 16/24 august 1790, Ministerul Public era conturat
drept o „magistratură specială stabilită pe lângă unele instanțe
judecătorești, în scopul de a reprezenta societatea și, în numele
acesteia, de a veghea ca în activitatea de judecată să se aplice
dispozițiile legale de ordine publică și de a face să se execute hotărârile
pronunțate.” A fost consacrat apoi și de Codul de instrucție criminală din
1808 și care funcționează și până în prezent. Opinia publică și doctrina
au privit în ansamblul favorabil instituția Ministerului Public și activitatea
desfășurată de către aceasta.
În perioade mai târzii curentul doctrinar s-a accentuat pentru
menținerea instituției, însă cu o serie de modificări, menite să o
adapteze la cerințele realităților economico-sociale ale acelei perioade.
La noi, instituția Ministerului Public a fost introdusă prima dată în
Muntenia, prin Regulamentul organic din 5 martie 1831 (Regulamentul),
după sistemul rusesc în vigoare în Basarabia din 1818. Reformele lui
Alexandru Ipsilanti aduc primele simboluri ale unei instituții
premergătoare celei a procurorului.
Statutul lor a fost dezvoltat prin legea adoptată de Obșteasca
Adunare la 29 decembrie 1832 „privind datoriile procurorilor”. Potrivit
acestui act normativ, procurorii erau „slujbași orânduiți de către stăpânire
pe lângă deosebitele judecătorii și divanuri ca să privegheze cu
66Augustin Lazăr, Ovidiu Predescu, Mircea Duțu, Ministerul Public.Istorie si perspective, Ed.
Universul Juridic,2017
41

dinadinsul de a se păzi cu toată scumpătatea pravilele spre a face
cunoscut stăpânirea toate lucrurile și trebuințele acelei judecătorii.” (art.
I) Ca atribuții generale erau stabilite: asistarea în ședință, a observa
conduita judecătorilor,ca aceștia să nu se abată de la lege, anunțând pe
ministrul justiției când se dovedea încălcarea unui principiu; iar cele
speciale constau în obligațiunile de a urmări crimele, a aduna probele și
a cere aplicarea pedepsei.
La 1834 s-a numit Procurorul Înaltului Divan, în persoana D-sale
Aga Iordache Florescu, iar ca substitut D. Filipescu; așadar, „Aga
Iordache Florescu este deci cel dintâi Procuror General al supremei
instanțe”67. Tot în decursul aceluiași an, în calitate de Procur al Comisiei
de revizie a fost desemnat Costache I. Manu. „Condica de procedură
criminalicească” din 1841, inspirată în mare parte din Codul de instrucție
criminală francez (1808), ținea seama de legea din 1832 privind datoriile
procurorilor.
Spre deosebire de situația din Muntenia, Regulamentul organic
adoptat la Iași în 1832 nu a prevăzut înființarea Ministerului Public astfel,
precizându-se numai în art. 388 că pentru supravegherea disciplinară a
magistraților și observarea activităților săvârșite de către instanțele
judecătorești, marele logofăt al dreptății va fi ajutat de patru „revizori”,
care corespund inspectorilor judecătorești care vor fi mai târziu.68
Un proiect de lege ce avea ca scop înființarea unui minister
public avea să fie respins de către adunare în 1834, iar „legea
procurorilor” din 1852 a rămas neaplicată. În materia executării
sentințelor penale, competențele erau in instituțiile de la Iași, armașului
și vtori-armașului, ajutați de ispravnicul de temniță, de „jandarmii
trebuincioși”, iar în împrejurimi, ocârmuitorilor.
Instituția procurorilor avea să fie introdusă în Moldova mai târziu la
26 martie 1862, prin extinderea dispozițiilor legale în vigoare, la acea
perioadă, în materie din regiunea Muntenia, precum și apoi în temeiul
Legii pentru înființarea Curții de Casațiune și de Justiție, promulgată la
12 ianuarie 1861, dar intrată în vigoare și pusă în aplicare la 28 mart ie
1862. Din perspectiva istorică „Proiectul pentru Procurori din 29
Decembrie 1832” a fost considerat actul de înființare a instituției
Ministerului Public în Țara Românească.
67Augustin Lazăr, Ovidiu Predescu, Mircea Duțu, Ministerul Public.Istorie si perspective, Ed.
Universul Juridic,2017
68 I.C. Filitti, Despre vechiul drept penal român, Bucur ești, 1924, p. 19-22
42

IV.2. Atribuțiile Ministerului Public
Ministerul Public
Ministerul Public își exercită atribuțiile în temeiul legii și este condus
de procurorul general al Parchetului de pe lângă I.C.C.J. Procurorii î sși
desfășoară activitatea potrivit principiilor legalității, imparțialității și
controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justitiei, în condițiile legii .
Procurorii își exercită funcțiile în conformitate cu legea, respectă și
protejează demnitatea umană și apară drepturile persoanei. Parchetele
sunt independente în relațiile cu instanțele judecatorești, precum și cu
celelalte autorități publice.
A
T
R
I
B
U
Ț
I
Ia.efectuează urmărirea penală în cazurile și în
condițiile prevăzute de lege și participă, potrivit
legii, la soluționarea conflictelor prin mijloace
alternative;
b.Are ca scop urmărirea penală în cazurile și
condițiile prevăzute de lege și participă la
rezolvarea conflictelor prin mijloace alternative;
c.sesizează instanțele judecătorești pentru judecarea
cauzelor penale, potrivit legii;
d.exercită acțiunea civilă, în cazurile strict prevăzute
de lege;
e.participă, în conditiile legii, la ședințele de
judecată;
f.exercită căile de atac împotriva hotărârilor
judecătorești, în condițiile expres prevăzute de
lege;
g.apără drepturile și interesele legitime ale minorilor,
ale persoanelor puse sub interdicție, ale
dispăruților și ale altor persoane, în condițiile legii;
h.acționează pentru prevenirea și combaterea
criminalității, sub coordonarea ministrului justiției,
pentru efectuarea unitară a politicii penale a
statului român;
i.studiază cauzele care generează sau favorizează
criminalitatea, elaborează și prezintă ministrului
justiției propuneri în vederea eliminării acestora,
precum și pentru perfecționarea legislașiei în
domeniu;
j.verifică respectarea legii la locurile pentru deținere
și prevenție;
43

k.exercită orice alte atribuții prevăzute de lege.
MINISTERUL PUBLIC
A
T
R
I
B
U
Ț
I
I
L
E
P
R
O
C
U
R
O
R
I
L
O
R►dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în
scris și în conformitate cu legea, sunt obligatorii
pentru procurorii din subordine.
►în soluțiile dispuse, procurorul este
independent, în condițiile prevăzute de lege.
►procurorul poate contesta la C.S.M., în cadrul
procedurii de verificare a conduitei judecătorilor și
procurorilor, interventia procurorului ierarhic superior,
în orice forma, în efectuarea urmării penale sau în
adoptarea soluției.
►procurorii din fiecare parchet sunt subordonați
conducătorului parchetului respectiv.
►controlul exercitat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă I.C.C.J., de procurorul șef al
D.N.A. sau de procurorul genral al parchetului de pe
lângă Curtea de apel asupra procurorilor din
subordine se poate efectua direct sau prin procurori
anume desemnați.
►sub conducerea și supravegherea procurorului,
organele de poliție judiciară își desfășoară activitatea
de cercetare penală, în mod nemijlocit, fiind obligate
să aducă la îndeplinire dispozițiile acestuia.
►procurorul participă la ședintele de judecată, în
conformitatea legii, și are rol activ în aflarea
adevarului.
► poate participa procurorul care a efectuat
urmărirea penală sau alt procuror desemnat de
conducătorul parchetului în procesele penale, la
ședința de judecată.
►procurorul exercită, în condițiile legii, căile de
atac împotriva hotărârilor judecătorești pe care le
consideră neîntemeiate și nelegale.
►procurorul unui parchet este subordonat
procurorului parchetului ierarhic superior din aceeași
circumscripție.
IV.3. Organizarea Ministerului Public
44

IV.3.1. Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si
Justitie.
Parchetul de pe lângă I.C.C.J. coordonează activitatea desfășurată
de către parchetele din subordine, îndeplinește atribuțiile prevăzute de
lege, are personalitate juridică și gestionează bugetul Ministerului Public.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este
coordonat de procurorul general al Parchetului de pe lângă I.C.C.J.,
ajutat de un prim-adjunct și un adjunct și 3 consilieri, fiind și ordonator
principal de credite. Acesta exercită, direct sau prin procurori anume
desemnați, controlul asupra tuturor parchetelor.
Procurorul participă la ședințele I.C.C.J. în Sectii Unite și l a orice
complet al acesteia și la orice altă activitate prevăzută de lege. În cazul
imposibilității de participare, procurorul general desemnează pe prim-
adjunctul său pe adjunctul , pe un alt procuror.
Parchetul de pe lângă I.C.C.J. are cinstituența sa sectii conduse
de procurori șefi, care pot fi ajutați în desfașurarea activității lor de catre
procurori adjuncti. În cadrul secțiilor pot funcționa servicii și birouri
conduse de procurori șefi.
În cadrul Parchetului de pe lângă I.C.C.J. funcționează Direcția de
Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, ca
structură specializată în combaterea criminalității organizate și
terorismului. Această direcție se încadrează cu procurori numiți prin
ordin al procurorului general al I.C.C.J., cu avizul C.S.M., în limita
posturilor prevăzute în statul de funcții, aprobat potrivit legii69.
Pentru a fi desemnați în cadrul structurii D.I.I.C.O.T., procurorii
trebuie să dispună o bună pregătire profesională, o conduită morală
ireproșabilă, o vechime de minim 6 ani în funcția de procuror sau
judecător și să fi fost declarați admiși în urma interviului organizat de
comisia constituită în acest scop. Procurorii numiți in cadrul D.I.I.C.O .T.
pot fi revocați,conform legii prin ordin al procurorului general al
Parchetului de pe lângă I.C.C.J., cu avizul C.S.M., în cazul exercitării
necorespunzătoare a atribuțiilor specifice funcției de procuror sau în
cazul aplicării unei sancțiuni disciplinare in echivalență cu atribuțiile
încălcate .
La data încetării activității în cadrul D.I.I.C.O.T. procurorul se
întoarce la parchetul de unde provine sau la alt parchet unde are dreptul
să profeseze, își redobândește gradul profesional de execuție și
salarizarea corespunzătoare acestuia, avute anterior sau pe cele
dobândite ca urmare a promovării, în condițiile dispuse de lege, în
timpul desfășurării activitatii judiciare.
În cadrul Parchetului de pe lângă I.C.C.J. funcționează colegiul de
conducere, care decide asupra problemelor cu grad general de
conducere ale Ministerului Public. Colegiul de conducere al Parchetului
69 http://www.mpublic.ro/
45

de pe lângă I.C.C.J. este alcătuit din procurorul general al Parchetului de
pe lângă I.C.C.J., prim-adjunct, și 5 procurori aleși în adunarea generală
a procurorilor. Adunarea generală fiind convocată de către procurorul
general, anual sau ori de cate ori este necesar.
Parchetul de pe lângă I.C.C.J. elaborează anual un raport privind
activitatea desfășurată, pe care îl prezintă C.S.M. și ministrului justiț iei,
nu mai târziu de luna februarie a anului următor. Ministrul justiției va
prezenta Parlamentului concluziile asupra raportului de activitate a
Parchetului de pe lângă I.C.C.J.70
IV.3.2. Direcția Națională Anticorupție
D.N.A. este specializată în combaterea de infracțiuni,mai cu
seama acelea ce vizează faptele de corupție potrivit legii, își exercită
atribuțiile pe teritoriul României și funcționează pe lîngă I.C.C.J.
D.N.A. se organizează ca structură autonomă în cadrul
Ministerului Public și este coordonat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă I.C.C.J., și dispune de personalitate juridică, având sediul
în Bucuresti.
D.N.A. este independent în raport cu instanțele judecătorețti și cu
parchetele de pe lângă acestea, în relațiile stabilite cu celelalte autorităț i
publice și își exercită atribuțiile pe baza si în temeiul legii și ar e ca
obiectiv asigurarea respectării acesteia cu strictețe.
D.N.A. este condusă de un procuror șef, asimilat prim-adjunctului
procurorului general al Parchetului de pe lângă I.C.C.J., ajutat de 2
adjuncți, asimilați adjunctului procurorului general al Parchetului de pe
lângă I.C.C.J.
În actvitatea desfășurată de către procurorul șef al D.N.A. acesta
este ajutat de 2 consilieri, asimilați consilierilor procurorului general al
Parchetului de pe lângă I.C.C.J. Procurorul sef D.N.A. este ordonator
principal de credite. Finanțarea cheltuielilor curente și de capital ale
D.N.A. Pentru desfășurarea activității se asigură de la bugetul e stat.71
D
N
AAtribuții
► efectuarea urmăririi penale, în conditțiile expres
prevăzute în Codul de procedură penală;
► conducerea, supravegherea și controlul actelor de
cercetare penală, realizate din dispozițiile
procurorului de către ofițerii politiei judiciare fiind aflați
sub autoritatea exclusivă a procurorului șef al D.N.A.;
► conducerea, supravegherea și controlul
activităților tehnice ale urmăririi penale, efectuate de
70 http://www.mpublic.ro/
71 ORDONANȚĂ DE URGENȚĂ nr.43 din 4 april 2002 privind Parchetul Național Anticorupție
46

către specialiști în domeniul economic, financiar,
bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii,
numiți în cadrul D.N.A.;
► studierea cauzelor și a condițiilor care favorizează
corupția, elaborarea și prezentarea propunerilor în
vederea eliminării acestora, precum și pentru
perfecționarea legislației penale;
► exercitarea altor atribuții prevăzute de lege.
În cadrul DNA functionează colegiul de conducere, acesta
hotărăște asupra problemelor generale de conducere ale acestui
departament.
Colegiul de conducere este alcătuit din:
– procurorul șef;
-unul dintre adjuncții acestuia ;
-5 procurori aleși în adunarea generală a procurorilor.

În cadrul acestei Direcții se pot înființa servicii teritoriale, servicii ,
birouri și alte compartimente de activitate prin ordin al procurorului șef al
acestui parchet.
D.N.A. se încadrează cu procurori numiți prin ordin al procurorului
șef al D.N.A., cu avuzul C.S.M., în limita posturilor alocate în stat ul de
funcții, aprobat potrivit legii. Pentru a fi numiți în carul D.N.A., procurorii
trebuie:
►să aibă pregatire profesională bună
►o conduită morală ireproșabilă
►o vechime de cel puțin 6 ani în funcția de procuror sau judecător
►să fi fost declarați admiși în urma unui interviu organizat de comisia
constituită în acest scop.
Procurorii numiți în cadrul D.N.A. pot fi revocați prin ordin al
procurorului șef al D.N.A., cu avizul C.S.M., în cazul exercitării
necorespunzătoare a atribuțiilor specifice funcției sau în cazul aplicării
unei sancțiuni.
La data încetării activității în carul D.N.A., procurorul revine la
parchetul de unde provine sau la alt parchet unde are dreptul să
funcționeze potrivit legii, unde își redobândesc gradul profesional de
execuție și salarizarea corespunzătoare acesteia avute anterior sau pe
cele dobândite ca urmare a promovării, în condițiile legii, în timpul
desfășurării activitătii în cadrul direcției.
D.N.A. întocmește anual un raport privind activitatea desfășurată,
pe care îl prezintaă C.S.M. și ministrului justiției, nu mai tarziu de luna
februarie a anului următor. Ministrul justiției va prezenta Parlamentului
concluziile asupra raportului de activitate al D.N.A.72
72 ORDONANȚĂ DE URGENȚĂ nr.43 din 4 april 2002 privind Parchetul Național Anticorupție
47

IV.3.3. Parchetele de pe lângă curțile de apel, tribunale,
tribunale pentru minori și familie și judecătorii.
Pe lângă fiecare curte de apel, tribunal, tribunal pentru minori și
familie ,judecătorie funcționează un parchet, cu sediul în localitățile în
care își au sediul instanțele de judecată din aceeași circumscripție pe
lângă care funcționează.
Parchetele de pe lângă curțile de apel și tribunale au în structura
lor secții, în cadrul cărora pot funcționa servicii și biroruri(se stabilesc de
către procurorul general al Parchetului de pe lângă I.C.C.J., cu avizul
ministrului justiției).
Parchetele de pe lângă curțile de apel au în structura lor și câte o
secție pentru minori și familie. În raport cu natura și numărul cauzelor, î n
cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii pot funcționa secții maritime și
fluviale.
În localitățile unde funcționează sediile secundare ale tribunalelor
și judecătoriilor se înființează sedii secundare ale parchetelor, cu
activitate permanentă, având aceeași circumscripție cu sediile
secundare ale instanțelor de pe lângă care funcționează.
Parchetele de pe lângă curțile de apel sunt conduse de procurori
generali, iar cele de pe lângă tribunale, tribunale pentru minori și famil ie
și judecătorii sunt conduse de prim-procurori.
Procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curțile de apel și
prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunale exercită și atribuții de
coordonare și control al administrării parchetului unde funcționează,
precum și al parchetelor din circumscripție.
Prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunalele pentru minori și
prim-pocurorii parchetelor de pe lângă judecătorii exercită și atribuții de
administrare a parchetului.
În funcție de volumul de activitate, la parchetele de pe lângă curțile
de apel și tribunale, procurorul general sau, după caz, prim-procurorul
poate fi ajutat de 1-2 adjuncți, cu excepția Parchetului de pe lângă
Curtea de Apel București și la Parchetul de pe lângă Tribunalul
București, unde procurorul poate fi ajutat de 1-3 adjuncți. La parchetele
de pe lângă tribunalele pentru minori și familie și judecătorii, prim-
procurorul poate fi ajutat de un adjunct.
Secțiile, serviciile și birorurile parchetelor de pe lângă instanțe
sunt conduse de procurori șefi.
Conducătorul fiecărui parchet repartizează procurorii pe secții,
servicii și birouri, în funcție de pregătirea, specializarea și aptitudinile
acestora. Dosarele sunt repartizate procurorilor de către conducătorul
fiecărui parchet, ținând cont de specializarea acestora.

48

În cadrul parchetelor funcționează colegii de conducere, care
avizează problemele generale de conducere ale parchetelor care au în
componență procurori care dețin funcții de nivelul celor prevăzute pentru
colegiile de conducere ale instanțelor.
IV.3.4. Organizarea parchetelor militare
Pe lânga fiecare instanta militare își desfășoară activitatea un
parchet militar. Pe lângă Curtea Militara de Apel Bucuresti funcționează
Parchetul Militar de pe lângă Curtea de Apel Bucuresti, pe lângă
Tribunalul Militar Teritorial București funcționează Parchetul Militar de pe
lângă Tribunalul Militar Teritorial București, iar pe lângă tribunalele
militare funcționează parchetele de pe langa tribunalele militare.
Parchetele militare sunt conduse de un prim-procuror militar ajutat
de un prim-procuror militar adjunct. Parchetul Militar de pe lângă Curtea
de Apel București este condus de un procuror general militar, ajutat de
un procuror general adjunct.
Parchetele militare au ca obiectiv urmărirea penalâ în cauzele
privind fapte penale comise de militari români dislocați pe teritoriul altor
state, în cadrul unor forte multinaționale, în condițiile în care, potrivit unei
convenții internaționale, pe teritoriul statului primitor poate fi exercitat ă
jurisdicția română. Când inculpatul este militar activ, procurorul milit ar
care efectuează urmarirea penală trebuie să facă parte cel puțin din
aceeași categorie de grade.
Când gradul procurorului nu face parte din aceeași categorie cu
gradul învinuitului sau inculpatului, acesta va fi asistat de un alt procuror
cu grad din categoria corespunzătoare, numit de conducatorul
parchetului la care este înregistrată cauza.
În cadrul Parchetului de pe lângă I.C.C.J. și D.N.A. funcționează
secții sau servicii de combatere a infracțiunilor săvârșite de militari car e
au, fiecare, statut de unitate militară, cu indicativ propriu.
Pentru prevenirea și combaterea criminalității, precum și pentru
stabilirea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea în
rândul militarilor, secțiile sau serviciile din cadrul Parchetului de pe lâng ă
I.C.C.J. și D.N.A. organizează și desfașoară activități comune ale
procurorilor militari cu organele de control din cadrul Ministerului Apărării
Naționale, Ministerului Administrației și Internelor, precum și din cadrul
altor structuri militare, pe bază de protocoale.
49

TITLUL II
50

“Secolul XX a fost secolul sângelui, secolul în care oamenii au
putut să-și imagineze și să realizeze genocidul evreilor, secolul
Auschwitz-ului, al victimelor persecutate naziste, precum și secolul
tragediei comuniste, al lui Jan Palach, al Gulagului, al ororilor
stalinismului.”
Walter Veltroni
II. CONCEPTUL DE JUSTITIE IN EUROPA SECOLULUI XX
VI.1. “ Marele Război” și începutul secolului XX. Efectele
politico-jurisdictionale
Majoritatea istoricilor plasează începutul secolului XX nu în
termeni cronologici obișnuiți, respectiv anul 1901, ci undeva la sfârșitul
Primului Război Mondial luând în considerație substanțialele
transformări petrecute în timpul și mai ales la sfârșitul primei conflagrați i
totale cunoscute de umanitate.73
Pentru contemporani secolul XX începuse firesc, cronologic, iar
pentru europeni, mai ales cei din clasele înalte, de mijloc și chiar pentru
o fracțiune din segmentele inferioare ale societății, noul secol fusese
întâmpinat cu bucurie. Invențiile și inovațiile, descoperirile tehnice, noile
tehnologii produse de o știință mereu în expansiune demonstrau, până
73LUCIA NOVAC, „ Istoria românilor”, Ed. Cavallioti, B ucurești, 2009,pg. 128
51

la nivelul vieții cotidiene, că viitorul nu poate fi decât unul luminos. Cel
puțin pentru Europa Occidentală, pe atunci centrul politic și economic al
unei lumi din ce în ce mai bine cunoscute și apropiate, „La BelleEpoque”
– epoca frumoasă desemna o realitate stabilă, suficientă și chiar
abundentă, în care burghezia devenise în sfârșit clasa dominantă nu
numai din perspectivă economică dar și politică.74
În democrațiile occidentale, Anglia și Franța în primul rând, valorile
lumii burgheze păreau a fi o certitudine. Mari Imperii coloniale, economii
capitaliste în plină dezvoltare, societăți moderne și inovative, cele două
state ofereau modelul potrivit pentru noul secol. Dezbaterea în societate
se concentra asupra perfecționării vieții democratice (dreptul de vot
pentru femei) și a raporturilor sociale (cererile proletariatului privind
reglementări profesionale și salariale) sau asupra noului val cultural –
avangardismul – ce provoca tiparele societale deja stabilite75.
Sigur, această imagine, ușor idilică, se aplică numai unei zone
geografice și numai unor realități sociale. Chiar în Europa Occidentală
existau suficiente disparități sociale și nemulțumiri iar Europa de Est
rămânea spațiul retardării tehnologice, a polarizării sociale și a lipsei de
reformă.
Războiul era privit de o diplomație europeană încă aristocratică și
conservatoare, defazată față de societatea modernă și burgheză, drept
„ultimul instrument”, util fără îndoială atunci când negocierile eșuau.
Conflictele anterioare se stinseseră repede, nu antrenaseră decât
armate profesioniste și se încheiaseră cu compensații materiale și/sau
teritoriale. În mod paradoxal, în iulie 1914 chiar, atunci când situația
diplomatică era într-un vădit impas, remarca unui bancher german –
„războiul european nu va dura mult, ar fi prea costisitor pentru noi toți” –
întruchipa sentimentul general: un război scurt care să rezolve definitiv
neînțelegerile dintre Marile Puteri.76
Primul război mondial prin dimensiunile sale temporale (patru ani)
și geografice (Europa, Africa, Orientul Mijlociu și Oceanul Atlantic în
primul rând), prin uriașele eforturi umane și materiale făcute de toat e
statele combatante, prin caracteristicile sale militare și nu în ultim ul rând
prin numărul nemaiîntâlnit de victime a marcat, în mod tragic, sfârși tul
brusc al unei lumi și intrarea într-un secol nou, al violenței pe scară
largă, al ideologiilor combatante, al totalitarismelor și al crimelor de masă
programatic induse de stat. În același timp, „scurtul” secol XX va fi,
poate tocmai datorită conflagrațiilor nimicitoare ce l-au marcat, un secol
al proiectelor pașnice grandioase, al preocupărilor formidabile pentru
drepturile individului la nivel internațional, al unui extraordinar avans
tehnico-științific precum și un reper fundamental în construirea unei lumi
a valorilor democratice și a libertății.
74NEAGU DUJVARA, „O scurta istoria ilustrata a românilor”, Ed Humanitas, Bucuresti, 2014, pg 234
75NEAGU DUJVARA, „O scurta istoria ilustrata a românilor”, Ed Humanitas, Bucuresti, 2014, pg 241
76SERGIU NEZARIA, „O istorie contra miturilor. Relatii le internaționale în epoca războaielor
mondiale”, Ed Tipografia Centrală, București, 2012
52

În plan politic se consideră că Primul Război Mondial a modificat
rolul și percepția despre stat, a condus la victoria democratizării
instituțiilor dar și la o criză a liberalismului clasic. Cei patru ani de război
au modificat nu numai raporturile dintre putere și individ dar chiar și
puterile publice.
În urma războiului maximele tradiționale ale statului liberal, până
atunci respectate și recunoscute, au încetat să mai fie viabile. Filozofia
liberală cantona statul („Statul-administrator”) într-un domeniu foarte
restrâns – menținerea ordinii publice, exercitarea justiției, gestionarea
relațiilor externe și apărarea națională – restul aparținând de drept
inițiativei private.77
Astfel, în timpul războiului, statul a devenit producător, comanditar,
patron și client. Guvernele au fixat prioritățile economice, au construit
uzine, au orientat cercetarea și au repartizat penuria și beneficiile. Mai
mult decât atât statul a intervenit în relațiile dintre grupurile sociale
reglementând, la cererea sindicatelor, nivelul salariilor și durata muncii și
blocând chiriile.
Sfârșitul războiului nu a repus societatea și economia în starea
anterioară, intervenția statului fiind în continuare necesară pentru
demobilizarea progresivă a mașinii de război și pentru reconversia
economică. Cum penuria a persistat și după conflict nevoia de
raționalizare și control a durat mai mulți ani până când nivelul de
producție să fie capabil să satisfacă cererea în mod liber.
Relațiile dintre principalele puteri publice au fost și ele alterate
profund de către război și întărirea statului s-a făcut în detrimentul
adunărilor legislative și în beneficiul executivelor. Guvernele erau
capabile de decizii rapide și de continuitate în execuție fiind mai eficace
pe timp de război, în timp ce legislativele s-au dovedit a fi prea lente,
lipsite de unitate și incapabile să păstreze secretele militare.
În consecință, în timpul războiului, adunările au oferit încrederea
globală în executive tot mai restrânse (exemplul britanic – Cabinetul de
război ce cuprindea, alături de primul-ministru, miniștrii armatei, al
marinei, al afacerilor externe și al ordinii interne) și au relaxat controlul
legislativului asupra executivului.78
VI.2. Europa și lumea.Triumful justiției
Dacă în 1914 preponderența continentului european era
incontestabilă și universal recunoscută, anii primului război mondial au
condus la ascensiunea rapidă a altor continente. Unele state
extraeuropene, obligate să renunțe la aprovizionările din Europa sau
solicitate de aceasta să contribuie la efortul de război, au trecut la o
industrializare rapidă încununată de succes. Balanța de credit s-a
77JONATHAN BLACK,” Istoria secreta a lumii”, Ed. Nemira, București, 2013
78CONSTANTIN C. GIURESCU, DINU C. GIURESCU, „Istoria r omânilor din cele mai vechi timpuri
pâna astăzi”,, Ediția a doua, Ed. Albators, București, 1971, pg 789
53

inversat și din mari creditoare statele europene au devenit cele mai mari
debitoare (în primul rând față de SUA care deținea la sfârșitul confli ctului
peste jumătate dinrezerva mondială de aur).
În plan politic Europa rămânea în centrul sistemului internațional
continuând să joace un rol considerabil în lume. Statele europene
mențineau încă imperii coloniale de mare anvergură iar în domeniul
artelor și literelor Europa deținea un primat incontestabil.
În plan economic însă, la sfârșitul conflictului, apariția a noi centre
de putere era un fapt indiscutabil. Marile state industrializate
extraeuropene profitaseră de războiul european și și-au mărit producția
industrială și agricolă, au sustras Europei un număr important de piețe
(mai ales în Asia) și și-au ameliorat considerabil balanța de plăți.
Astfel printre beneficiarii non-europeni putem include Japonia care
a intrat masiv pe piețele din China, Asia de Sud-Est și India, a vândut
beligeranților material de război și și-a multiplicat de cinci ori producția
industrială. Statele Unite reprezintă însă exemplul clasic. În anii
neutralității în SUA venitul național s-a dublat, producția de oțel a crescut
de 2 ori iar tonajul flotei comerciale de 4. Statul american a împrumut at
beligeranților mai mult de 11 miliarde de dolari și a câștigat definitiv
cursa investițiilor în America Latină.
O altă consecință a războiului s-a manifestat în problematica
colonială. Relațiile dintre metropole și colonii au intrat într-un relativ
declin, piețele coloniale scăpând într-o anumită măsură comerțului
european în favoarea industriilor naționale sau a Statelor Unite și/sau a
Japoniei.79
Apoi, rolul important al coloniilor în efortul de război (numai India a
trimis peste 1 milion de oameni, iar coloniile franceze aproximativ
700.000), mesajul președintelui american Woodrow Wilson („dreptul
popoarelor de a dispune de ele însele”) și tezele marxiste
antiimperialiste au creat premizele începutului mișcărilor de emancipare
politică.
În sfârșit, chiar dacă în plan artistic și literar Berlinul, Viena, P arisul
și Londra au rămas simboluri ale unei vieți culturale de o valoare
incontestabilă, în știință și mai ales în tehnicile de producție și gestiune
Europa a înregistrat un recul masiv, Statele Unite preluând în forță p rima
poziție.80
Victoria Puterilor Aliate și Asociate în Primul Război Mondial a fost
percepută în epocă drept un mare triumf al democrației asupra
rămășițelor Vechiului Regim – imperiile autocratice și regimurile
autoritare. Prăbușirea dinastiilor neconstituționale și victoria aliaților er au
văzute ca o binemeritată ravanșă asupra sistemului retrograd impus de
Congresul de la Viena și ca o consacrare a sistemului politic democratic.
Primele semnale ale epocii postbelice susțineau aceste
perspective. În Germania și Austria a fost proclamată Republica și
79GORUN ADRIAN,” Puterea politica si regimurile politic e”, Ed. Biblioteca, Târgoviște,2006
80GORUN ADRIAN,” Puterea politica si regimurile politic e”, Ed. Biblioteca, Târgoviște,2006
54

Adunări Constituante au adoptat constituții democratice ce prevedeau
votul universal și alegerea președintelui. Statele nou-apărute,
reconstituite sau reîntregite – Cehoslovacia și Iugoslavia, Polonia,
România – adoptă sau perfecționează Legi Fundamentale
democratice.81
Experiența războiului conduce la reforme chiar în rândurile
democrațiilor. Astfel în Marea Britanie se introduce sufragiul universal, în
Italia intră în vigoare o nouă lege electorală iar în Franța se modi fică
regimul electoral prin introducerea reprezentării proporționale.
Mai mult decât atât, democratizarea se întinde peste toate formele
politice și de organizare socială, un exemplu fiind reglementarea
problemelor de muncă. Astfel, după ce în 1919 guvernul Clemenceau
votează legea privind ziua de muncă de 8 ore, Tratatul de la Versailles
va dedica un capitol special pentru organizarea relațiilor sociale. Se
năștea astfel Biroul Internațional al Muncii ce trebuia să pregătească
codificarea legislației sociale și elaborarea unei carte internaționale a
muncii și relațiilor dintre patroni și salariați.
Conceptul de justitie atinge chiar și domeniul relațiilor
internaționale. Insistența președintelui american asupra „diplomației
deschise” demonstra că diplomația secretă era considerată responsabilă
pentru izbucnirea tragicului conflict iar în epocă se credea sincer că alt
gen de proceduri diplomatice vor putea suprima germenii războaielor. 82
În acest sens, crearea Societății Națiunilor trebuia să extindă și să
generalizeze în relațiile internaționale principiile și practicile democratice
existente în interiorul statelor: discuții publice, deliberare de tip
parlamentar, reglementarea chestiunilor prin majoritatea voturilor. Prin
universalizarea regimului parlamentar se considera că triumful dreptului
asupra forței, al ordinii juridice asupra soluției violenței se poate instaura
definitiv.
Realitatea postbelică era însă diferită. Sfârșitul ostilităților și
reglementările Conferinței de Pace nu au suprimat toate problemele
născute din război sa nerezolvate de acesta. Pe de altă parte,
profunzimea modificărilor din economie, societate, moravuri, idei și
mentalități nu era înțeleasă pe deplin de contemporani și în cazul
învinșilor – Germania, Ungaria – dar și a unor învingători – Italia,
transformările produse de război și de consecințele păcii contribuiau
deja la îndepărtarea față de modelul democratic propus.83
Pentru statele învinse, distrugerile războiului, mizeria înfrângerii,
ocupația străină, greutatea reparațiilor impuse de tratatele de pace,
instabilitatea politică generată de prăbușirea regimurilor politice
respective, dezorganizarea economică si juridica și nu în ultimul rând
amputările teritoriale suferite au reprezentat traumatisme profunde, răni
81SERGIU NEZARIA, „O istorie contra miturilor. Relatii le internaționale în epoca războaielor
mondiale”, Ed Tipografia Centrală, București, 2012
82PAUL JOHNSON, „O istorie a lumii moderne 1920-2000”, Ed. Humanitas, București, 2003
83PAUL JOHNSON, „O istorie a lumii moderne 1920-2000”, Ed. Humanitas, București, 2003
55

morale durabile. În această zonă intențiile democratice erau sortite
eșecului iar sentimentele revanșarde, intoleranța, naționalismul extremist
au renăscut în perioada interbelică sub forma regimurilor politice
totalitare, dictatoriale și autoritare, culminând cu izbucnirea unei alte
teribile catastrofe – Al Doilea Război Mondial.84
Astfel, la nivelul european se nasteau noi conflicte ce aveau ca
eventuale consecinte o catastrofa la nivelul sistemului jurisdictional.
VI.3.Evolutia conceptului de justitie din Europa secolului XX
pana in prezent
VI.3.1. Curtea de justitie a Uniunii Europene .
Curtea de Justiție a Uniunii Europene este formată din trei
instanțe:
Curtea de Justiție a
Uniunii EuropeneCurtea de Justitie,
Tribunalul
Tribunalul Funcției Publice
Curtea de Justiție a Uniunii Europene constituie instituția
jurisdicțională a Uniunii Europene a cărei misiune esențială constă în a
controla legalitatea actelor și în a asigura interpretarea și aplicarea
uniformă a dreptului Uniunii.
Curtea de Justiție este compusă din 28 de judecători și din 11
avocați generali. Judecătorii și avocații generali sunt desemnați de
comun acord de guvernele statelor membre după consultarea unui
comitet care emite un aviz cu privire la capacitatea candidaților de a
exercita funcțiile respective.
Mandatul lor este de șase ani, acesta putând fi reînnoit.
Judecătorii Curții îl desemnează dintre ei pe președintele Curții, pentru o
perioadă de trei ani, care poate fi reînnoită. Președintele conduce
lucrările și serviciile Curții și prezidează ședințele de judecată și
deliberările celor mai mari complete de judecată.
Avocații generali asistă Curtea. Ei sunt însărcinați să prezinte, cu
deplină imparțialitate și independență, un aviz juridic, denumit
“concluzii”, în cauzele în care sunt sesizați.
Grefierul este secretarul general al instituției, ale cărei servicii le
conduce sub autoritatea președintelui Curții. Curtea se poate întruni în
ședință plenară, în Marea Cameră (cincisprezece judecători) sau în
camere de cinci sau de trei judecători.
Ședința plenară se convoacă în cazurile speciale prevăzute de
Statul Curții (atunci când trebuie să se pronunțe destituirea
84A VRAM RAYMOND, „Democrație și totalitarism” , București, Ed. All Educat ional, 2001
56

Ombudsmanului, să se dispună din oficiu destituirea unui comisar
european ce nu a respectat obligațiile ce îi revin, etc.) și atunci când se
apreciază că o cauză prezintă o importanță excepțională.
Curtea de Justiție
își exercită competențele
în cadrul procedurii
întrebărilor preliminare și
în diferite categorii de
acțiuni directe:acțiuni directe
anularea actelor emise de instituții ale
UE;
constatarea abținerii de a acționa care
permite controlul legalității inacțiunii unei
instituții a UE;
reexaminarea deciziilor Tribunalului UE
prin care se soluționează recursurile
declarate împotriva deciziilor Tribunalului
Funcției Publice a UE, în cazul în care există
un risc grav pentru unitatea și coerența
dreptului UE.
recursuri declarate împotriva hotărârilor
și ordonanțelor Tribunalului UE, limitate la
invocarea unor motive de drept;
constatarea neîndeplinirii obligațiilor de
stat membru;
În ceea ce privește procedura, Curtea are un regulament propriu
și cuprinde, de regulă, o fază scrisă și o fază orală care este publică. În
cadrul procedurii întrebărilor preliminare, instanța națională adresează
Curții întrebări privind interpretarea sau validarea unei dispoziții de drept
al Uniunii.
Cererea, tradusă în toate limbile UE, este notificată de Grefă
părților implicate în cauza principală, tuturor statelor membre și
instituțiilor UE. Totodată Grefa dispune publicarea unei comunicări în
Jurnalul Oficial al UE. Părțile, statele membre, instituțiile UE au la
dispoziție două luni pentru a prezenta Curții eventualele lor observații.
În cadrul acțiunilor directe, Curtea este sesizată printr-o cerere
introductivă adresată Grefei care dispune publicarea unei comunicări în
Jurnalul Oficial al UE și comunicarea cererii către partea adversă care
are dreptul la o lună pentru a formula un memoriu în apărare.
Ulterior reclamantul are dreptul la o replică, iar pârâtul la o duplică,
termenul fiind de fiecare dată de o lună, cu excepția situației în care
președintele Curții acordă prelungirea lor. În toate cauzele, odată ce
procedura scrisă este finalizată, părțile sunt invitate să indice, în termen
de 3 săptămâni, dacă și de ce solicită organizarea unei ședințe de
audiere a pledoariilor.
Pe baza unui raport la judecătorului raportor și după ascultarea
57

avocatului general, Curtea decide dacă, în cauză, se impune efectuarea
unor activități specifice de cercetare judecătorească, decide cărui
complet trebuie să i se trimită cauza și dacă este necesară o ședință de
audiere a pledoariilor. Judecătorul raportor rezumă, într-un raport de
ședință, faptele invocate, precum și argumentele părților și, dacă este
cazul, argumentele intervenienților, care este adus la cunoștința
publicului în cursul ședinței.
Pledoariile au loc în ședință publică, în fața completului de
judecători și a avocatului general. În cadrul ședinței judecătorii și
avocatul general pot adresa părților întrebări pe care le consideră
oportune.
Ulterior, avocatul general prezintă în ședință publică concluziile
sale care analizează în detaliu aspectele juridice ale litigiului și propune
Curții răspunsul care ar trebui dat pentru problematica ridicată.
În cazul în care Curtea apreciază că o cauză nu ridică nicio
problemă nouă de drept, după ascultarea avocatului general, aceasta
poate decide să o soluționeze fără concluziile avocatului general.
Judecătorii deliberează pe baza unui proiect de hotărâre redactat de
judecătorul raportor, fiecare judecător din complet putând propune
modificări. Deciziile Curții de Justiție sunt adoptate cu majoritate de
voturi, fără ca eventualele opinii separate să fie menționate.
Hotărârile sunt semnate de toți judecătorii care au participat la
deliberări și sunt prezentate în ședință publică. Tribunalul este o instituție
autonomă față de Curtea de Justiție. Înființarea sa a fost decisă de
Consiliu în 1988 la cererea Curții de Justiție a UE. Scopul înființări sale a
fost acela de a degreva activitatea Curții și de a ameliora protecția
jurisdicțională a cetățenilor prin introducerea unui dublu grad de
jurisdicție. Tribunalul și-a început activitatea la 31 octombrie 1989.
Tribunalul este compus din cel puțin un judecător din fiecare stat
membru. În prezent sunt 47 de judecători, urmând ca din 2019, numărul
acestora să crească la 56 (câte 2 judecători din fiecare țară a UE). (38 in
2016). Judecătorii sunt numiți de comun acord de guvernele statelor
membre, după consultarea unui comitet care emite un aviz cu privire la
capacitatea candidaților de a exercita funcția de judecător. Mandatul
acestora este de șase ani și poate fi reînnoit. Judecătorii îl desemnează
dintre ei pe președintele Tribunalului pentru o perioadă de trei ani.
Aceștia numesc un grefier pentru o perioadă de șase ani. Cauzele cu
care este sesizat Tribunalul se judecă de camere compuse din cinci sau
din trei judecători ori, în anumite situații, de un judecător unic. De
asemenea, Tribunalul poate judeca o cauză în Marea Cameră (15
judecători) sau în ședință plenară atunci când dificultatea problemelor de
drept sau importanța cauzei justifică această măsură. Președinții
camerelor compuse din cinci judecători sunt aleși dintre judecători
pentru o perioadă de trei ani.85
85 https://europa.eu/european-union/about-eu/institutio ns-bodies/court-justice_ro
58

Tribunalul
UE
competen
ta de judecataacțiuni directe introduse de persoane fizice sau
juridice care au ca obiect anularea actelor instituțiilor,
ale organelor, ale oficiilor ori ale agențiilor UE, ale
căror destinatare sunt sau care le privesc direct și
individual, acțiuni introduse împotriva unor acte
normative care le privesc direct și care nu presupun
măsuri de executare, precum și acțiuni introduse de
aceleași persoane prin care se urmărește
constatarea abținerii acestor instituții, organe, oficii
sau agenții de a acționa;
acțiuni introduse de statele membre împotriva
Comisiei;  acțiuni introduse de statele membre
împotriva Consiliului cu privire la acele măsuri
adoptate în domeniul ajutoarelor de stat, protecției
comerciale (”măsuri antidumping”) și la actele prin
care Consiliul exercită competențe de executare;
acțiuni prin care se urmărește obținerea unor
despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de instituțiile
sau de organele, oficiile sau de agențiile UE;
acțiuni care se întemeiază pe contractele
încheiate de UE în care se prevedere în mod expres
competența Tribunalului;
acțiuni în domeniul proprietății intelectuale
îndreptate împotriva Oficiului pentru Armonizare în
cadrul Pieței Interne (mărci, desene, modele
industriale) și împotriva Oficiului Comunitar pentru
Soiuri de Plante;
recursuri împotriva deciziilor Tribunalului
Funcției Publice, limitate la chestiuni de drept;
acțiuni formulate împotriva deciziilor Agenției
Europene pentru Produse Chimice. Deciziile
Tribunalului UE pot fi atacate în termen de două luni
cu recurs, limitat la chestiuni de drept, la Curtea de
Justiție. În ceea ce privește jurisprudența Tribunalului,
aceasta s-a dezvoltat mai ales în domeniile
proprietății intelectuale, concurenței și ajutoarelor de
stat. De curând, contenciosul Tribunalului s-a
diversificat și în materii precum combaterea
terorismului, accesului la documentele instituțiilor,
reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și
59

introducerea pe piață a produselor fitosanitare.
Tribunalul are un regulament de procedură propriu și procedura
cuprinde, în principiu, o fază scrisă și o fază orală. Procedura începe
odată cu depunerea la Grefa Tribunalului a unei cereri introductive scrise
de către un avocat sau un agent al unui stat membru și continuă cu
publicarea în Jurnalul Oficial al UE, în toate limbile UE, a unei
comunicări care conține aspectele principale ale acțiunii. Cererea este
comunicată de Grefă părții adverse, care dispune de un termen de 2 luni
pentru a depune un memoriu în apărare. În principiu, reclamantul are
posibilitatea de a prezenta o replică la care pârâtul poate răspunde
printr-o duplică.
Orice persoană care justifică un interes în soluționarea unui litigiu
aflat pe rolul Tribunalului, precum și statele membre și instituțiile UE pot
interveni în procedură. Intervenientul depune un memoriu prin care
urmărește susținerea sau respingerea concluziilor uneia dintre părți, la
care părțile pot ulterior să răspundă.
În anumite situații, intervenientul poate să își prezinte observațiile
și în cadrul fazei orale. În cursul fazei orale are loc o ședință publică, în
cadrul căreia judecătorii pot adresa întrebări reprezentanților părților.
Judecătorul raportor prezintă într-un raport de ședință starea de fapt
expusă, argumentele fiecărei părți și, dacă este cazul, argumentele
intervenienților. În continuare, judecătorii deliberează pe baza proiectului
de hotărâre redactat de judecătorul raportor, iar hotărârea se pronunță în
ședință publică.86
VI.4. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Apariția conceptului de drepturi ale omului este rezultatul evoluției
ideilor umaniste și a receptării acestora din ce în ce mai intense.
Debutul, din punct de vedere cronologic poate fi poziționat în
antichitatea preocupată de definirea omului și a poziției sale în societate
și de formularea înaltelor principii morale, a ideii de justiție. Î n timp,
concepții noi au fost cristalizate, datorită în principal evoluției societății, a
mutațiilor produse în plan politic și juridic, a teoriilor filosofice reflectate
pregnant în acte și documente ale vremurilor.
Se poate aprecia deci că ,,elaborarea conceptului de drepturi ale
omului a fost rezultanta unor acte juridice cu un bogat conținut moral și
politic, a consacrării sub forma unor documente redactate de juriști de
mare prestigiu, a unor principii de organizare politică, fundamentate în
opere teoretice de valoare universală, care au rezistat timpului.
Conceptul în sine de drepturi ale omului a reprezentat prin urmare,
o sinteză a tot ceea ce gândirea umană a avut mai bun, ridicând pe
trepte noi principiile umaniste, reluând elemente din gândirea religioasă
86 https://europa.eu/european-union/about-eu/institutio ns-bodies/court-justice_ro
60

și din năzuințele generale de libertate care se facuseră cunoscute cu
atâta vigoare în secolele XVII și XVIII”.
În prezent, dată fiind dimensiunea internațională dobândită de
necesitatea garantării drepturilor omului, cooperarea statelor pentru
realizarea dezideratului enunțat, s-a conturat o a treia generație a
drepturilor omului, rezultat al definirii în plan teoretic și transpunerea
practică a conceptelor noi de drept la dezvoltare, drept la viață, drept la
pace, dreptul la un mediu sănătos de viață, dreptul de a beneficia de
patrimoniul comun al umanității.87
VI.4.1. Convenția Europeană a Drepturilor Omului din 1950
La 5 mai 1949, la Strasbourg, a fost semnat Statutul Consiliului
Europei ce a intrat în vigoare la 3 august al aceluiași an. Statutul,
semnat de Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxembourg,
Olanda, Norvegia, Suedia, Regatul Marii Britanii și Irlandei de Nord
punea bazele unei organizații politice supranaționale de cooperare
interguvernamentală și parlamantară. Scopul declarat al Consiliului este,
în conformitate cu art 1 din statut, realizarea unei uniuni mai strânse
între membrii săi, în scopul apărării și promovării idealurilor și principiil or
care constituie ,,moștenirea lor comună”.88
Principiile în funcție de care-și orientează activitatea sunt:
democrația pluralistă, respectarea drepturilor omului și statului de drept.
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților sale
fundamentale a fost elaborată de către Consiliul Europei transpunând
din plan ideatic principiile enunțate, în cel al realității imediate. Deschisă
semnării la Roma la 4 noiembrie 1950, ea a intrat în vigoare în
septembrie 1953.
În spiritul autorilor săi, se acționa astfel pentru luarea primelor măsuri
enunțate în Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948.
Convenția, semnată inițial de reprezentanții a treisprezece
guverne, între care , pentru Franța, de către Robert Schuman, reunește
toate cele 40 state membre ale Consiului Europei.
Abia la patru ani de la semnarea convenției ( 18 mai 1954),
Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei alege, pentru prima dată,
membrii Comisiei Europene a Drepturilor Omului, ,,în fața căreia, î n mod
obligatoriu, începea orice proces introdus în baza convenției”.
La 21.01.1959 Adunarea Consultativă Parlamentară a Consiliului
Europei alege, la rândul său, pentru prima dată, judecătorii Curții
Europene a Drepturilor Omului, chemată să examineze, după Comisie,
unele din aceste cauze și să le soluționeze prin hotărâri definitive și
obligatorii.
87 Victor Dan Zlatescu, Irina Moroianu Zlatescu – IRDO, Buc uresti, 1994
88 Marin Voicu – Prefata la ,,Jurisprudenta Curtii Euro pene de Drepturilor Omului” – prima editie in
limba romana – 1997 – IRDO
61

Locul drepturilor omului în construcția europeană și importanța
mecanismului Convenției sunt factori deloc de neglijat. ,,Convenția
europeană nu se multumește să enumere un ansmblu de drepturi, ea le
garantează imediat fiecărei persoane ținând de jurisdicția părtilor
contractante. Ea stabilește un sistem internațional de protecție colectivă
a acestor drepturi – procedura unică în felul ei – care poate să
funcționeze la inițiativa statelor, ca și a particularilor… Individul, până
atunci izolat și ignorat în raporturile dintre state, devine o persoană, un
cetățean în comunitatea națiunilor europene”.
Convenția obliga statele semnatare să garanteze drepturile omului
tuturor cetățenilor. Condiția pentru ca aceasta să opereze era aceea ca
statele să accepte jurisdicția reglementată de aceasta. De notat ca ea se
acorda persoanelor fizice, organizațiilor neguvernamentale sau
grupurilor de particulari, dreptul de a se plânge atunci când considera că
unul sau mai multe drepturi le-au fost încălcate.89
Timpul a demonstrat că sunt necesare completări, nuanțări sau
modificări radicale ale prevederilor sale. Spiritul în care a fost enunțată a
rămas însă același în ciuda celor 11 protocoale care, în fapt, n-au făcut
altceva decât să accentueze necesitatea respectării drepturilor protejate
sau să adauge altele precum dreptul la proprietate, libertatea de
circulație, libertatea alegerilor, drepturi sociale, civile, economice și
culturale diverse.
Prin Convenție se crea practic un mecanism de control
internațional care se adăuga mecanismelor naționale, toate statele
membre acceptând competența organului acestei convenții: Curtea
Europeană a Drepturilor Omului. Acest organism de apărare a drepturilor
omului la nivel internațional și regional are rolul unei instanțe
internaționale cu caracter subsidiar căilor de atac interne.
Se poate apela la litera Convenției în condițiile în care violările
drepturilor omului mai persistă în ciuda apelării la ansamblul
jurisdicțional intern. Astfel, în momentul epuizării tuturor căilor de atac
interne, dacă cineva se consideră în continuare lezat, iar dreptul invocat
se găseste expresis verbis consacrat în Convenție, poate formula o
plângere într-un interval fix determinat de 6 luni.
Așadar, prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului se acționa
pentru luarea primelor măsuri originale de asigurare a unei garanții
efective a drepturilor enunțate în Declarația Universală a Drepturilor
omului din 1948.
Convenția consacra pe de o parte o serie de drepturi și libertăți
civile și politice și stabilea, pe de altă parte, un sistem privind garant area
respectării obligațiilor asumate de statele contractante. Trei instituții
împărțeau responsabilitatea acestui control:
Comisia Europeană Drepturilor Omului – instituită în 1954;
89 Prof univ dr Tanner Beygo – ,,Spre o Curte Europeana unica a Drepturilor Omului” revista
Drepturile omului”, anul V nr 3/1995
62

Curtea Europeană a Drepturilor Omului – în 1959;
Comitetul de Miniștri ai Consiliului Europei, compus din miniștrii
Afacerilor Străine ai statelor membre sau reprezentanții acestora.
După Convenția din 1950, statele contractante și, acolo unde
acestea din urmă aveau să accepte dreptul la recurs individual,
reclamanții/petiționarii individuali (particulari, grupe de particulari sau
organizații nonguvernamantale) puteau să sesizeze Comisia de cererile
îndreptate contra statelor contractante care, așa cum estimau, au violat
drepturile garantate prin Convenție.
Cererile făceau mai întâi obiectul unui examen preliminar în
Comisie, care statua admisibilitatea lor. Acelea care erau reținute lăsau
loc unei tentative de regmentare amiabilă. În caz de eșec, Comisia
redacta un raport ce stabilea faptele și formula un aviz asupra fondului
cauzei. Raportul era transmis Comitetului de Miniștri.90
Acolo unde statele pârâte aveau să accepte jurisdicția obligatorie a
Curții, Comisia și toate statele interesate dispuneau de un interval de 3
luni, numărate de la transmiterea raportului la Comitetul de Miniștri
pentru a aduce cauza în fața Curții în scopul luării de către aceasta a
unei decizii definitive și constrângătoare. Particularii nu erau admiși sa
sesizeze Curtea, situație care va fi modificată ulterior prin completarea
comvenției prin Protocolul nr 11.
Dacă o cauză nu era adresată Curții, Comitetul de Miniștri decidea
dacă aceasta viola sau nu Convenția și acorda victimei, dacă era cazul,
o ,,satisfacție echitabilă”. Era în aceeași măsură responsabil de
supravegherea executării hotărârilor Curții.
Din 1993 România a devenit membră cu drepturi depline a Consiliului
Europei și în anul următor (20.06.1994) a ratificat Convenția și cele 11
protocoale adiționale.
,,Semnând Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale la 7 oct 1993, chiar în ziua aderării sale la Consiliul
Europei, România a întors pagina totalitarismului și și-a făcut intrarea în
clubul democrațiilor europene. Ratificând respectiva convenție, România
a recunoscut oricărei persoane aparținând jurisdicției sale drepturile și
libertățile definite în acest instrument și, acceptând în același timp
dreptul la recurs individual la Comisia Europeană a Drepturilor Omului,
ea a subscris la un sistem internațional și chiar supranațional de control.
Ea a acceptat, astfel, obligațiile care decurg din aceasta și ,,disciplina”
care rezultă de aici”.
Documentele menționate – Convenția, Protocoalele, intră în sfera
art 20 al Constituției, conform căruia drepturile și libertățile cetățenil or
vor fi interpretate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte; în c az
de neconcordanță cu legislația internă, potrivit principiului self executing,
90 Vincent Berger – Prefata la ,,Jurisprudenta Curtii Eu ropene a Drepturilor Omului “- prima editie in
limba romana 1997 – IRDO
63

la care am făcut referire și anterior, acestea au prioritate. În consecință
Convenția Europeană a Drepturilor Omului a dobândit aplicabilitate
directă în dreptul intern român.
VI.4.2. Evoluția Curții Europene a Drepturilor Omului
,,Prin Convenția din 1950 au fost create o Comisie Europeană și o
Curte Europeană a Drepturilor Omului”, prima cu rol de a examina
cazurile propuse de statele părți, dar și plângerile individuale contra
acelor state care acceptă o asemenea procedură printr-o declarație
expresă și ultima cu rol de a examina litigiile care-i sunt supuse de
Comisie sau de un stat membu , dacă statul vizat a acceptat printr-o
declarație expresă jurisdicția Curții.
După intrarea în vigoare a Convenției, 11 protocoale adiționale au
fost adoptate. Protocoalele nr 1, 4, 6 si 7 au adăugat drepturi și libertăți
celor consacrate prin Convenție. Protocolul nr 2 a dat Curții puterea de a
pronunța avize consultative. Protocolul nr 9 a deschis recurenților
individuali posibilitatea de a aduce cauza lor în fața Curții, sub rezerva
ratificării. Protocolul nr 11 a restructurat mecanismul de control. Alte
protocoale anterioare acestuia priveau organizarea instituțiilor instituite
prin Convenție și procedura înainte de a fi continuată în fața acestora.91
Pe măsura ce necesitățile Convenției și eficacitatea sa pentru
protecția drepturilor omului deveneau tot mai cunoscute și un număr
crescut de state acceptau dreptul la recurs individual, cauzele supuse
Comisiei șț Curtii se înmulțeau. Procedura în fața Comisiei și a Cur ții era
adesea atât de lungă – până la 6 ani chiar, încât se ajungea să fie în
contradicție cu una din dispozițiile Convenției referitoare la dreptul de a
se face dreptate într-un termen rezonabil.
,,Creșterea numărului de plângeri, complexitatea lor crescândă și
extinderea geografică a Consiliului Europei” – de la 10/12 state membre
pentru care a fost concepută Convenția la 35/40 au fost identificate drept
cauze ce au făcut indispensabilă revizuirea Convenției. Statisticile vremii
au demonstrat că revizuirea mecanismului de control era indispensabilă
pentru a-i întări eficacitatea.
,, Începând cu 1980 creșterea numerelor cauzelor aduse în fața
organelor Convenției a adus din ce în ce mai multă bătaie de cap
pentru păstrarea duratei procedurilor în limite acceptabile. Problema se
agrava odată cu adeziunea noilor state contractante începând din 1990.
Deci de la 404 cauze în 1981 Comisia va înregistra 2037 în 1993 și
4750 în 1997. Prin urmare numărul dosarelor neînregistrate sau
provizoriu deschise în cursul aceluiași an – 1997 – se ridica la mai mult
de 12000. Cifra pentru Curte reflecta o situație analogă: 7 cauze
adresate în 1981, 52 în 1993 și 119 în 1997”.
VI.4.3. Perioada de tranziție către noua Curte Europeană a
91 Vincent Berger – ,,Jurisprudenta Curtii Europene a Dr epturilor Omului” – IRDO, 1998
64

Drepturilor Omului
Perioada de tranziție a fost anticipată, modalitățile în care se va
realiza aceasta fiind fixate în art 5 și 6 ale Protocolului nr 11.
Necesitatea reformării mecanismului de control stabilit de Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale,
semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, a fost reiterată cu diverse prilejuri
de către statele membre ale Consiliului Europei.
În acest scop au fost formulate rezoluții, recomandări și au fost
emise decizii, documente ce au servit ca preambul, temei de drept al
protocolului menționat.
Reforma a vizat menținerea și întărirea eficacității apărării
drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevăzute în Convenție
prin creșterea numărului de plângeri și de state membre ale Consiliului
Europei.
Demersurile întreprinse în așa-numita perioadă de tranziție către noua
Curte Europeană a Drepturilor Omului s-au concretizat prin semnarea
Protocolului nr 11 de către toate statele membre ale Consiliului Europei
și ratificarea acestuia.
Textul Protocolului, ce amenda anumite dispoziții ale Convenției –
textele titlurilor II- IV ale Convenției ( art 19- 56) și ale Protocoal elor
2,4,6,7, a fost rezultatul concret al hotărârilor luate de către șefii de stat e
și de guverne din Consiliul Europei în timpul summitu-lui care a avut loc
la Viena între 8 –9 octombrie 1993.92
Apariția Curții Drepturilor Omului de la Strasbourg, prin punerea î n
aplicare a Protocolului nr 11, unice, permanente, în locul vechiului
mecanism instituit prin Convenția din 1950 are semnificația începutului
unei etape noi, substanțial diferită de cea anterioară.
VI.4.5. Sistemul de organizare al Curții Europene a
Drepturilor Omului
,,Țara făgăduinței, unde nu ajungi decât rar, după un maraton de
procedură, se vor lamenta pledanții.
Singurul organ judiciar autentic, creat de Convenția pentru
apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, vor preciza
juriștii.
Prima jurisdicție internațională de protecție a drepturilor fundamentale,
vor aminti istoricii.
Ultimul bastion al democrației pe bătrânul continent, vor afirma
oamenii politici.
Nici inexacte, nici exclusive, aceste formule permit în mod sigur
definirea Curții de la Strasbourg, dar nu ne-ar putea face sa uităm faptul
că aceasta din urmă rămâne adesea ignorată de marele public.
92 Vincent Berger – ,,Jurisprudenta Curtii Europene a Dr epturilor Omului” – IRDO, 1998
65

Si totuși, misiunea pe care i-au încredințat-o statele democratice
ale Europei ăi privește pe toți aceia – naționali,strpini, apatrizi – care ți n
de jurisdicția acestor state. În afară de aceștia, ea îi interesează pe toți
oamenii sociali preocupați de a se vedea încarnându-se anumite valori
universale”
Posibilitatea unei fuzionări a Comisiei și Curții într-un organ unic a
fost pentru prima oară menționată cu ocazia celei de-a 8-a reuniuni a
Comitetului de experți pentru ameliorarea procedurii Convenției
Europene a Drepturilor Omului, în cursul unui schimb de vederi cu
reprezentanții Comisiei.
La 28 mai 1993, Comitetul Miniștrilor a adoptat o hotărâre prin care
i se încredința Comitetului director pentru drepturile omului (CDDH)
pregătirea unui proiect de protocol de amendament la Convenție, cu
efect de restructurare a mecanismului de supraveghere existent.
Proiectul de protocol pregătit de Comitetul de experți pentru
ameliorarea procedurilor de drepturile omului (DH- PR), pus la punct
ulterior de către CDDH, a fost supus Comitetului de Miniștri, care a
adoptat textul la reuniunea 511 bis a delegaților Miniștrilor, ținută la 20
aprilie 1994. Textul a fost oferit spre semnare statelor membre ale
Consiliului Europei, semnatare ale Convenției europene de la 11 mai
1994.
Protocolul nr 11 este conceput ca un protocol de amendament,
intrarea în vigoare fiind condiționată de obligația tuturor statelor părți de
a-și exprima consimțământul de a fi legate prin acest Protocol. Din
această cauză Protocolul nr 11 a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998, la
4 ani după semnarea sa de către statele membre.
Protocolul reglementează restructurarea mecanismului de control
stabilit de convenție în sensul reîmpărțirii responsabilității controlului
care anterior era deținut de Comisie, Curte și Comitetul Miniștrilor
Consiliului Europei. Scopul era conferirea pentru noul mecanism a unui
caracter obligatoriu.
Principalele modificări aduse de acest Protocol sunt:
a)Comisia Europeană a Drepturilor Omului și vechea Curte
Europeană a Drepturilor Omului își încetează existența, instituindu-se o
nouă Curte Europeană a Drepturilor Omului care va funcționa
permanent și va avea sediul la Strasbourg.
b)Sistemul va fi raționalizat și toți relamanții vor avea acces direct
la noua Curte.
Cauzele care nu au nici o șansă de reușită vor fi, după filtrare,
retrase din sistem într-un studiu incipient, prin decizia unanimă a Curții,
care va hotărî aceasta, în cadrul unui comitet format din trei judecători
(ele vor fi declarate inadmisibile).
În marea majoritate a cazurilor, Curtea iși va desfășura activitatea
în Camera de 7 judecători. Numai în cazuri excepționale, funcționând ca
Mare Cameră și compusă din 17 judecători, se va pronunța asupra
66

problemelor celor mai importante. Președintele Curții, președinții
camerelor vor fi abilitați să facă parte din Marea Cameră în scopul de a
veghea la coerența și uniformizarea jurisprudenței. Judecătorul ales din
partea statului parte aflat în discuție va avea, de asemenea un loc în
Cameră pentru a asigura o cât mai bună înțelegere a sistemului juridic
supus examinării.
c)Toate reclamațiile de încălcare a drepturilor omului vor fi supuse
Curții.
d)Comitetul de Miniștri nu va avea competența de a se pronunța
asupra fondului problemei, păstrându-și însă rolul de a controla
executarea.
e) S-a hotărât că dreptul la recurs individual va fi obligatoriu și
Curtea va avea competență jurisdicțională asupra tuturor cauzelor
juridice interstatale
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instituită de Convenția
astfel amendată, se compune dintr-un număr de judecători egal cu acela
al statelor contractante. Aceștia sunt aleși de către Adunarea
Parlamentară, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe lista prezentată
de înaltele părți contractante. Listele trebuie să cuprindă un număr de
trei judecători, dar nu există nici o restricție în ceea ce privește numărul
judecătorilor de aceeași naționalitate. Judecătorii sunt aleși pe o
perioadă de 6 ani, dar pentru reînnoirea Curții, mandatul a jumătate din
judecători expiră după 3 ani. Desemnarea acestor judecători se va face
imediat după alegerea lor, prin tragere la sorți, de către Secretari atul
General al Consiliului Europei. Adunarea Parlamanetară poate, înainte
de alegerea noilor judecători, atribui noilor judecători mandate cu o
durată diferită de cea normală ( 6 ani). Durata acestor mandate
speciale deferite de Adunarea Parlamentară nu poate fi mai mare de 9
ani sau mai mică de 6 ani. Atribuirea acestor mandate se va face prin
tragere la sorți efectuată de Secretariatul General al Consiliului Europei.
Deoarece Curtea funcționează pe o bază permanentă, s-a
considerat oportun să se introducă o limită de vârstă, aceasta fiind de 70
de ani. Chiar și după împlinirea acestei vârste sau după înlocuirea lor,
judecătorii se vor ocupa de cauzele cu care au fost deja sesizați.
Durata mandatului judecătorilor se socotește de la data alegerii
sale. În cazul înlocuirii unui judecător al cărui mandat nu a expirat,
judecătorul ales spre a-l înlocui pe cel
în cauză va duce la bun sfârșit mandatul celui pe care-l înlocuiește și
abia după expirarea mandatului succesorului său va începe calculul
mandatului său.
a) ,,Durata mandatului unui judecător ales se socotește începând
cu data alegerii sale. Cu toate acestea, dacă un judecător este reales la
expirarea mandatului său, sau ales spre a înlocui un judecător al cărui
67

mandat a expirat sau urmează să expire, durata mandatului său se
socoteste începând cu data acestei expirări.
b)În conformitate cu art 25 & 5 din Convenție, judecătorul ales spre
a înlocui un judecător al cărui mandat nu a expirat încheie mandatul
predecesorului său până la expirarea termenului acestuia.
c)În conformitate cu art 23 & 7 din Convenție, judecătorul ales
rămâne în funcție până la momentul în care succesorul său a depus
jurământul sau face declarația, situații prevăzute în art 3 al prezentului
regulament”
După alegere, în cadrul primei ședințe a Curții, ținută în plen, la
care asistă, judecătorii sunt obligați să depună jurământul sau să facă
declarația solemnă, care va fi consemnată într-un proces verbal. În textul
jurământului sunt cuprinse principiile de bază ale exercitării funcției de
judecător: independență, imparțialitate, integritate, confidențialitate.
Judecătorii își exercită activitatea cu titlu individual și nu reprezintă
nici un stat. Ei nu pot exercita vreo activitate incompatibilă cu obligaț iile
lor de independență sau imparțialitate sau cu disponibilitatea cerută de o
activitate, exercitate pe timp complet. Pentru aceasta judecătorii sunt
obligați să declare președintelui Curții orice activitate suplimentară
exercitată de aceștia.
În cadrul Curții judecătorii au un anumit rang. Cel mai înalt rang
este cel de președinte al Curții, urmat de vicepreședinții Curții. Dacă
vicepreședinții sunt aleși în funcție la aceeași dată, aceștia capătă un
rang potrivit funcției de judecător. Criteriul principal după care aceștia
capătă un rang este durata funcției, iar în subsidiar, vârsta.
Încetarea funcției de judecător se poate face în două modalități. Prima
dintre acestea ar fi demisia, care va trebui să fie adresată președintelui
Curții care o va transmite Secretarului General al Consiliului Europei.
Demisia unui judecător aduce după sine o ,,vacanță de post”. A doua
modalitate de încetare a funcției de judecător este revocarea. Înainte de
a se lua o decizie în privința revocării unui judecător, acesta va trebui să
fie audiat de Curtea reunită în plen. Revocarea se va face doar cu
acordul a două treimi din numărul judecătorilor aleși. Procedura de
revocare poate fi inițiată de orice judecător care consideră că unul dintre
colegii săi nu mai îndeplinește condițiile necesare pentru a exercita
această funcție.
Conform art 51 din Convenție ,,judecătorii se bucură, pe timpul
executării funcțiilor lor, de privilegiile și imunitățile prevăzute de art 40 din
Statutul Consiliului Europei”.
Dintre privilegiile și imunitățile conferite de art 40 amintim:
imunități de jurisdicție în ceea ce privește cerințele, însușirile sau
actele ce emană de la ei, în îndeplinirea funcțiilor, imunități ce continuă
să le fie acordate și după încetarea mandatului;
imunități de arestare sau de detenăie și de reținere a bagajelor lor
personale;
68

nu sunt supuși dispozițiilor ce reglementează imigrarea și
formalitățile de înregistrare a străinilor.
Toate privilegiile și imunitățile le sunt acordate în scopul asigurării
exercitării funcțiilor lor în deplină independență. Ridicarea imunităților se
va face de către Curtea reunită în plen.
.
Cel mai înalt rang in cadrul Curții îl deține președintele
acesteia. Acesta este ales de plenul Curții prin vot
secret, cu majoritatea absolută a celor prezenți.
Președintele este ales pe o perioadă de 3 ani, fără a
depăși însă, durata mandatului său. Acesta poate fi
reales. Dacă președintele se retrage înainte de expirarea
mandatului său, plenul Curții alege un succesor pe
perioada rămasă până la îndeplinirea mandatului. Odată
cu alegerea președintelui, plenul Curții va alege și pe cei
doi vicepreședinți și pe președinții secțiilor, în aceleași
condiții ca și pe președintele Curții.93
Președintele Curții îndeplinește funcții reprezentative
și de conducere. Acesta reprezinta Curtea asigurându-i
relațiile cu autoritățile Consiliului Europei, conduce
lucrările și serviciile Curții și prezidează ședințele plenare
ale Curții, ședințele Marii Camere și ale colegiului
compus din 5 judecători.
a) ,,Președintele Curții conduce lucrările și serviciile
Curții. El reprezintă Curtea și îi asigură relațiile cu
autoritățile Consiliului Europei.
b) El prezidează ședințele plenare ale Curții, ședințele
Marii Camere și cele ale colegiului, compus din 5
judecători.
c) El nu participă la examinarea cauzelor tratate de
camere, decât dacă este judecătorul ales din partea
uneia din Părțile contractante în cauza respectivă”.
Președintele este asistat de cei 2 vicepreședinți care
îl vor înlocui în cazurile în care acesta este împiedicat
să-și exercite funcțiile, se află în vacanță sau la cererea
expresă a acestuia94
Vicepreședinții
Vicepreședinții Curții îndeplinesc și funcția de
președinți de secție, prezidând ședințele secțiilor și a
camerelor din care fac parte.
Grefa
Serviciile administrative ale Curții și de asistență
93 Regulamentul Curtii Europene a Drepturilor Omului
94 Regulamentul Curtii Europene a Drepturilor Omului – art 4; art 21&3 – Convetia Europeana a
Drepturilor Omului
69

juridică sunt asigurate de către Grefă. Grefa este
compusă din grefe de secție, în număr egal cu numarul
secțiilor Curții.
Grefierii de secție pot fi secondați de un grefier adjunct
de secție.
Grefa este condusă de către grefier.
a),, Curtea reunită în plen își alege grefierul. Candidații
trebuie să se bucure de cea mai înaltă considerație
morală și să posede, pe lângă experiența, cunoștințele
juridice, administrative și lingvistice necesare exercitării
funcției.
b)Grefierul este ales pentru o perioadă de 5 ani și poate
fi reales. El nu poate fi îndepărtat din funcțiile sale decât
dacă judecătorii reuniți în sesiunea plenară decid, cu
majoritate de 2/3 din numărul judecătorilor aleși în
funcție ca cel în cauză a încetat să facă față condițiilor
cerute. El trebuie să fie audiat în prealabil de Curtea
întrunită în plen. Orice judecător poate declanșa
procedura de revocare.”95
Acesta este ales pe o perioadă de 5 ani, fiind
reeligibil. Procedura de alegere și revocare este similară
cu cea întalnită în cazul judecătorilor. În aceleași condiții
vor fi aleși și doi grefieri adjuncți, fiind însă consultat, în
prealabil, grefierul.
Grefierul răspunde de organizarea și funcționarea Grefei,
de paza arhivelor Curții și servește drept intermediar
pentru comunicările adresate Curții.96
Membrii Curții pot fi asistați de doi consultanți.
Aceștia vor fi numiți de Secretarul General al Consiliului
Europei, cu acordul președintelui Curții sau al grefierului
și vor trebui sa aibă calificarea cerută, ca și experiența
practică necesară îndeplinirii sarcinilor ce le vor fi
încredințate de către judecători.
Conform Regulamentului, Curtea se divide în 4
secțiuni a căror compoziție fixată pentru 3 ani trebuie să
fie echilibrată atât din punct de vedere geografic cât și din
punct de vedere al reprezentării pe sexe și să țină cont de
diferențele de sisteme juridice existente între părțile
contractante. Fiecare secțiune este prezidată de un
președinte, doi președinti de secțiune fiind în același timp
vicepreședinti ai Curții. Președinții de secțiune sunt
asistați și după caz, înlocuiți, de vicepreședintii de
95 Regulamentul Curtii Europene a Drepturilor Omului – art 15 ,,alegerea grefierului”
96 Regulamentul Curtii Europene a Drepturilor Omului – cap III (art 15-18)
70

secțiune.
Prima treaptă din sistemul de organizare a Curții o
reprezintă comitetele . Potrivit Regulamentului Curții,
comitetele sunt constituite pe o perioadă de 12 luni.
Comitetele vor cuprinde doi judecători și vor fi prezidate
de membrul cu cel mai înalt rang în cadrul secției.
Camerele vor constitui comitetele, numind pe judecătorii și
pe supleanții care vor lua parte la judecări. Acestea nu vor
avea decât puterea să declare o cauză ca inadmisibilă și
să o steargă de pe rol.
Camerele sunt formate din 7 judecători desemnați de
Curte. Un judecător poate face parte din cel mult două
camere. Pentru fiecare cauză, Camera trebuie să
cuprindă în mod obligatoriu pe președintele secției și pe
judecătorul ales în numele statului interesat. Dacă acest
din urmă judecător nu este membru al secțiunii, el
participă în calitate de membru de drept al Camerei.
Membrii secțiunii care nu sunt membri plini ai camerei, iau
parte ca membri supleanți.
Compusă din 17 judecători și 3 judecători supleanți,
Marea Cameră este constituită pentru o durată de 3 ani.
Alături de membrii de drept – președintele Curții,
vicepreședintele acesteia, președinții de secțiune,
judecătorul ales în numele unui stat – parte la litigiu – din
Marea Cameră mai fac parte judecătorii repartizați pe
două grupe ce vor alterna la fiecare 9 luni.
În cazul în care în fața Marii Camere este examinată o
cauză ce a fost supusă în virtutea art 43, dintre judecătorii
camerei care va fi pronunțat hotărârea, numai judecătorul
ales ca reprezentant al statului parte și președintele
respectivei camere vor putea face parte din Marea
Cameră.97
Examinarea acestor cereri se va face de către colegiul
de 5 judecători ai Marii Camere. Acest colegiu este format
din:
președintele Curții;președinții secțiilor, altele decât cele
pornind de la care a fost constituitp Camera ce s-a ocupat
de respectiva cauză;un judecător suplimentar, desemnat
prin rotație dintre judecătorii care nu s-au ocupat de
respectiva cauză în cadrul camerei.
Marea Cameră, camerele și comitetele își desfășoară
activitatea în permanență, dar la propunerile președintelui,
Curtea stabilește în fiecare an perioadele de sesiune.
Principalele probleme administrative ale Curții sunt
97 Regulamentul Curtii Europene a Drepturilor Omului – titlul II
71

examinate de către aceasta în sesiuni plenare. Sesiunile
plenare sunt convocate de președintele Curții la cererea a
cel puțin 1/3 din membrii săi, dar cel puțin o dată pe an.
Pentru funcționarea în plen a Curții este necesar cvorumul
a 2/3 din judecătorii aleși, în caz contrar președintele
amână sentința. Deliberările Curții se vor face în camera
consiliului, la acestea participând doar judecătorii.
Deciziile Curții sunt luate cu majoritatea voturilor celor
prezenți.
Funcționarea Curții
Curtea poate decide, în orice stadiu al instrucției unei
cereri, ca unul sau mai mulți dintre membrii săi să
procedeze la o anchetă sau să îndeplinească orice altă
sarcină în alte locuri. Pe baza convocării de către
președintele sau Curtea se reunește în sesiune plenarș
ori de câte ori acest lucru este cerut de funcțiunile care îi
incumbă în virtutea Convenției și a prezentului
Regulament.
Președintele procedează la o atare convocare dacă
minimum 1/3 din membri o cer, însă măcar o dată pe an
pentru examinarea unor probleme administrative.
Cvorumul de 2/3 din judecătorii aleși este necesar
pentru funcționarea Curții reunite în plen. Dacă nu se
întrunește cvorumul, președintele amână
ședința.
Marea Cameră, camerele și comitetele își desfășoară
activitatea în permanență. Cu toate acestea, pe baza
propunerii președintelui său, Curtea hotărăște în fiecare
an perioadele de sesiune.
În afara acestor perioade, Marea Cameră și camerele
pot fi convocate de către președintele lor în caz de
urgențe. Curtea deliberează în camera Consiliului.
Deliberările sale rămân secrete.
Doar judecătorii iau parte la deliberări. Sunt prezenți
în camera Consiliului grefierul sau persoana desemnată
pentru a-l înlocui, precum și ceilalți agenți ai grefei și
interpreții, a căror asistență apare ca fiind necesară. Nici o
altă persoană nu poate fi admisă decât în baza unei
decizii speciale a Curții98. Înainte de orice votare cu privire
la o problemă supusă Curții, președintele îi invită pe
judecători să-și exprime opinia.
Deciziile Curții sunt luate cu majoritatea voturilor
judecătorilor prezenți. În caz de egalitate de voturi, se
repetă votarea, iar dacă există din nou egalitate, votul
98 Regulamentul Curtii Europene a Drepturilor Omului – cap IV
72

președintelui este preponderent.
Deciziile și hotărârile Marii Camere și ale camerelor sunt
adoptate cu majoritatea judecștorilor prezenți. Nu se admit
abțineri în cazul voturilor definitive care privesc
admisibilitatea sau fondul unei cauze99.
Procedura în fața Curți i
Desfășurarea normală a procedurii într-o cauză care
ajunge la o judecată asupra fondului va fi, în cele mai
numeroase cazuri următoarea:
introducerea plângerii;
contacte preliminare cu grefa Curții
înregistrarea plângerii;
repartizarea către o cameră a plângerii;
desemnarea unui judecător – raportor de către
cameră;
examinarea de către un comitet de 3 membri;
comunicarea plângerii către Guvernul respectiv;
depunerea observațiilor și stabilirea faptelor;
audierea;
decizia dată de cameră asupra admisibilității;
posibilitatea de negociere, în vederea unei
reglementări pe cale amiabilă;
hotărârea Curții100
99 Regulamentul Curtii Europene a Drepturilor Omului – cap IV
100 Regulamentul Curtii Europene a Drepturilor Omului – art 100 ,,procedura in fata unei Camere si a
Marii Camere”
73

VIII. CONCLUZII ALE ‘’FENOMENULUI JUSTITIEI‘’ LA NIV EL
CONTINENTAL
Justiția reprezintă acel cumul general al societății care se
realizează prin garantarea pentru fiecare individ în parte și pentru toți
împreună a satisfacerii drepturilor și intereselor legitime, fiind unul din
mijloacele importante pentru garantarea protecției,respectarii și
promovării drepturilor omului.
Justitia prin definiție garanteză drepturile cetățenilor împotriva
abuzurilor, sancționând pe cei vinovați de încălcarea legii și restabilind
drepturile încălcate. Conceptul de justiție se situează printre principalii
factori de consolidare a celor mai importante relații sociale,
întruchipează virtutea morală fundamentală, asigurand armonia și pacea
socială, prin rigori religioase, morale si juridice
Justiția urmărește ca tratamentul dintre oameni să excludă orice
disparitate nefondată pe consolidarea drepturilor fiecăruia, astfel că
prescripțiile dreptului pozitiv sunt supuse controlului justiției.
Ideea implicării justiției în asigurarea protecției și promovării
drepturilor omului este o creație modernistă, legată de existența acestor
drepturi, iar justiția administrativă vine să protejeze drepturile și
interesele cetățenilor în relația acestora cu administrația publică.
Construcția instituțională Uniunii Europene legalizează idealul unei
guvernări idealiste ca obligație a statelor membre și instituie un
mecanism supranațional de bună guvernare la nivel european. În orice
stat cu regim democratic, administrația este supusă legii și judecătorului;
ea poate fi constrânsă să vină în fața justiției, fie a judecătorului judici ar,
fie a judecătorului administrativ. Justiția administrativă este un gardian al
drepturilor fundamentale în relația dintre autoritățile administrației publice
74

și cetățeni, este o instituție importantă a statului de drept și de protecț ie
a cetățenilor.
Datorită acestui fapt, democrațiile tradiționale acordă o importanță
însemnată modului de organizare a jurisdicțiilor administrative. Existența
sistemului justiției administrative este trăsătura principala a statului de
drept, deoarece prin existența acestui sistem devine eficientă
supunerea administrației publice în fața legii, în conformitate cu
principiului legalității. Cu ajutorul oferit de sistemul justiției administr ative
se garantează legalitatea, dreptatea și echitatea în administrația publică.
Din punct de vedere ideonomic corectitudinea este o normă, un
comandament supraempiric (în sensul că este determinat pe cale pur
rațională), spre deosebire de corectidudinea justiției, care este o
obligație politică, o pseudonormă ce poate fi verificată pe cale empirică.
Ca urmare, justiția ca tip de corectitudine politică trebuie să se reali zeze
prin intermediul unor norme instituționalizate juridic care presupun atât
dreptul la echitate, cât și dreptul de a avea acces la echitate. În primul
caz, echitatea are semnificație socionomică întrucât se referă la
egalitatea în drepturi a fiecărui individ; în cazul accesului la echitate,
semnificația este evident politonomică, deoarece sistemul politic instituie
normele privind accesul la justiție (de pildă numai pentru cetățenii unui
stat). Compatibilitatea dintre caracterul socionomic al drepturilor și
dimenisunea politonomică a realizării efective a acestor drepturi reflectă,
în ultimă instanță, corectitudinea justiției sociale. Justiția socială este
corectă politonomic ori de câte ori sistemul de drept impune idealul
social în plan politic și egalitatea politică în plan social. Fenomenologia
politică a dreptului relevă că, în toate cazurile în care idealul de justi ție a
intrat în contradicție cu un sistem politic, a trebuit să fie înlocuită ordi nea
juridică, tocmai pentru că idealul de justiție este imuabil. Dacă pentru
politocrație corectitudinea justiției este o formă de dreptate impersonală,
pentru sociocrație corectitudinea justiției este un mod de a face dreptate
unui individ concret
Dacă justiția socială exprimă o concepție despre dreptate,
specifică unui anumit sistem politic, atunci corectitudinea politică
presupune ca justiția să funcționeze nu doar în plan ideonomic,
(conceptual), ci și în plan socionomic (real). Ca urmare, pentru ca justiția
să nu rămână doar un principiu ideonomic sunt necesare norme, principii
și proceduri de aplicare a justiției, care depind însă de politica
legiuitorului (sau a legiuitorului politic).
J.J. Rousseau a atras primul atenția asupra faptului că politocrația
și democrația justiției sunt lucruri diferite; în primul rând din cauza
faptului că voința poporului nu se reflectă în normele juridice adoptate de
legislatori; în al doilea rând pentru că modul de reglementare a relații lor
75

sociale este inechitabil (făcând diferențieri între guvernanți și guvernați);
și nu în ultimul rând pentru că actele judecătorilor (de aplicare a legi i)
sunt inechitabile. Prin urmare, justiția socială, în sens ideonomic, nu
poate avea ca efect o distribuire a dreptății între indivizi dacă ea nu este
reglementată și garantată la nivel politonomic.
Discrepanța dintre idealul de justiție și practica justiției nu se
reflectă doar în opoziția (contestare) față de modul de distribuire a
dreptății, ci și față de justiție ca templu al dreptății. Teoria dreptul ui
natural nu a putut soluționa contradicțiile din sfera (in) justiției sociale
prin prisma antinomiei libertateegalitate, ceea ce a determinat
pozitivismul juridic să implementeze în sistemul de justiție raportul fap te-
valori sociale. Continuând doctrina weberiană, pozitivismul juridic susține
că numai prin cunoașterea dreptății indivizii pot ajunge la dreptate, astfel
că, odată parcursă treapta ideonomică se poate atinge și treapta
politonomică. Așadar justiția care se află în căutarea dreptății trebuie
susținută din punct de vedere politic din moment ce are ca scop
realizarea echității sociale.
Pentru politocrație justiția este demogonică pentru simplul motiv că
asigură echitatea socială indiferent 133 de modul sau instituțiile juridice,
sau non juridice, care realizează actul de justiție. În acest sens este
simptomatică instituția medierii care realizează o formă de justiție socială
cu mijloace extrajudiciare, dar care naște problema corectitudinii politice
a soluțiilor adoptate.
Este evident că sub aspect politonomic o soluție adoptată prin
înțelegerea părților nu poate avea caracter statal, ci privat, ceea ce
înseamnă că statul recunoaște posibilitatea unei justiții paralele.
În plus, din perspectiva politonomiei, medierea ca tip de justiție
paralelă cu justiția statală pune problema corectitudinii sociale a
soluționării conflictelor de către mediatori care nu fac parte din categoria
magistraților, cu mijloace și proceduri din afara sistemului juridic. Într ucât
este greu de făcut distincția între corectitudinea socială a medierii și
corectitudinea juridică a soluționării unui conflict, trebuie acceptat faptul
că singurul criteriu posibil rămâne cel politonomic, și anume criteriul
utilității sociale a actului de mediere
Corectitudinea justiției în sens politonomic, nu înseamnă doar
dreptul unei persoane de a se adresa justiției, ci și dreptul acelei
persoane de a avea parte de o justiție echitabilă. Deși sintagma pare
redundantă, trebuie făcută distincția între justiția ca ideonomie (sistem
ideal de realizare a drepturilor și libertăților fundamentale) și justiție ca
politonomie (ca sistem de garantare a egalității politice a indivizilor)
necesară exercitării drepturilor. Fenomenologia dreptului relevă faptul că
accesul la justiție nu presupune și accesul la toate mijloacele
procedurale prin care se înfăptuiește justiția; instituirea regulilor de
desfășurare a procesului precum și reglementarea căilor ordinare sau
76

extraordinare de atac sunt de competența exclusivă a legiuitorului,
instituție reprezentativă a politocrației. Așadar, pentru fenomenologia
dreptului apare evident necesitatea ca politocrația să garanteze atât
dreptul de acces la justiție, cât și dreptul de a beneficia de serviciile
justiției, dar mai ales dreptul de a avea parte de o justiție echitabilă.
Din punct de vedere socionomic, corectitudinea, celeritatea și
publicitatea pot asigura echitatea unui proces, dar nu pot asigura
înfăptuirea justiției dacă politonomic nu ar fi garantat dreptul la proces.
Desigur că sintagma proces echitabil pare tautologică la nivel
ideonomic deoarece, prin definiție, orice proces trebuie să asigure
corectitudinea administrării probelor, egalitatea de tratament în
respectarea drepturilor părților, imparțialitatea judecătorului și celelalte
condiții impuse de sistemul juridic. Prin urmare, noțiunea de proces
echitabil este o creație a politonomiei în sensul că procesul este posibil
într-un sistem politic pentru 134 că politocrația asigură prin anumite
instituții juridice corectitudinea procesului. La rândul său, dreptul la o
justiție echitabilă are caracter politonomic, pentru că presupune în mod
necesar, și dreptul la un proces echitabil. Ideonomic se poate imagina o
justiție echitabilă în afara unui proces; politonomic, procesul echitabil
asigură preeminența dreptului, prin importanța politică pe care o are
corectitudinea justiției într-o societate democratică.
În sens ideonomic jurisprudența promovează ideea corectitudinii
dreptului și se materializează în efortul juriștilor de a promova principiil e
echității și dreptății ideale; jurisprudența reflectă numai dimensiunea
ideonomică a dreptului spre deosebire de ordinea juridică în care se
reflectă caracterul socionomic al dreptului.
Fenomenologia dreptului relevă că justiția a determinat la nivel
ideonomic cursul istoriei prin deciziile pronunțate de tribunale în
momentele decisive ale evoluției societății, în special atunci când
politocrația s-a confruntat cu injustiția socială. Jurisprudența a fost și
este profund marcată de procesele politice dacă nu cumva este mai
corect să spunem că dreptul a fost marcat de politizarea justiției.
Dacă există o demoechitate (corectitudine) ca tip de justiție
politică atunci trebuie recunoscut și meritul magistrațior care au
administrat această justiție. Jurisprudența demonstrează că dreptul este,
în același timp instrumentul, dar și efectul confruntării dintre politocrați e
și nomocrație; de aceea în momentele în care evoluția societății
devansează instituțiile de drept, jurisprudența se adaptează realității mai
înainte ca ordinea juridică să fie modificată, tocmai pentru a salvgarda
justiția.
Deși adaptarea jurisprudenței la realitatea socială este corectă
socionomic, ea este incorectă politonomic din cauza faptului că încalcă
ordinea juridică. Problema corectitudinii politice se pune și în cazul în
care legea nu prevede toate situațiile posibile, dar jurisprudența intervine
pentru înfăptuirea justiției sociale și pune în concordanță faptele cu
77

legislația. La fel de problematică pentru fenomenologia dreptului este
corectitudinea justiției în cazurile în care jurisprudența este, la rândul ei,
depășită de modificările permanente ale legislației
Justiția socială are evident efect în virtutea faptului că ea se
realizează prin intermediul instituțiilor juridice care reglementează
raporturile dintre persoane în scopul de a institui și menține un tip de
ordine socială „echitabilă”. Problema echității sociale interesează
fenomenologia dreptului din perspectiva raportului dintre politică și
justiție. În primul rând, la nivel ideonomic, justiția socială se distinge d e
echitatea socială, prin faptul că justiția este libertate în actul de drept ate,
în timp ce echitatea este dreptate în manifestarea libertății.
În al doilea rând, din punct de vedere socionomic, justiția socială
este o instituție care trebuie să distribuie echitatea în cadrul unui sistem
social care instituționalizează inechitatea în primul rând la nivel socio-
economic între cei favorizați și cei defavorizați. În al treilea rând, din
perspectivă politonomică, justiția socială ar trebui să asigure egalitatea
ca principiu de corectitudine politică, în condițiile în care politocrația
instituționalizează inegalitatea între guvernanți și cei guvernați.
Fenomenologic, justiția socială ca sistem de menținere (garantare) a
egalității politice ar fi așadar posibilă dacă și numai dacă, politocrația nu
ar interveni nici anterior, nici posterior actului de justiție, ceea ce
înseamnă de fapt recunoașterea puterii judecătorești de către puterea
politică. Cu alte cuvinte, justiția socială ca egalitate între indivizi se poate
realiza numai dacă are un suport politonomic, o normă politică de
securitate, care să garanteze obligația politocrației de a respecta legea
chiar și atunci când se referă la ea însăși.
Ceea ce este important din perspectiva corectitudinii politice a
justiției este aprecierea caracterului popular sau dimpotrivă, nepopular,
după modul în care ea produce efecte sociale echitabile sau inechitabile.
Prin urmare, egalitatea ca principiu al justiției sociale este corectă
din perspectivă ideonomică, dar este lipsită de valoare politonomică,
atâta timp cât nu se materializează în actul de justiție. Putem adăuga la
teoria corectitudinii politice a justiției afirmația lui Alexis de Tocquevi lle că
democrația depinde de modul în care politocrația reușește să concilieze
spiritul egalității cu cel al libertății
Fenomenologia politică a dreptului trebuie să ia în considerare o
serie de forme de justiție comunitară, instituționalizate social, diferit e (și
opozabile) atât față de justiția statală, cât și de față de justiția privată, de
tipul legii talionului.
Din punct de vedere ideonomic justiția comunitară definește
administrarea dreptății în cazul actelor care pun în pericol existența
comunității sau a conducătorilor politici ai comunității prin intermediul
unei jurisdicții acceptate tacit de către cetățeni și stat.
Din punct de vedere socionomic justiția comunitară abordează
78

delictele sociale ca efect al relațiilor interpersonale și/sau al
intercondiționării sociale și funcționează ca o instituție socială menită să
repare răul provocat și să refacă relațiile deteriorate la nivelul
comunității.
Acest tip de distribuție a dreptății numit justiție comunitară
cuprinde instituții sociale, norme și proceduri de mediere, forme de
negociere, înțelegeri extrajudiciare și chiar acordarea unor recompense
către victime. Sub aspectul corectitudinii politice trebuie precizat că
statul recunoaște justiția comunitară și, în cazul în care comunitatea n-ar
putea realiza acest tip de justiție, se poate recurge la justiția statală.
Pentru fenomenologia dreptului este importantă în primul rând
semnificația politonomică a justiției comunitare deoarece ea implică
participarea la înfăptuirea actului de justiție atât a statului, cât și a
comunității.
Fenomenul este politic prin excelență deoarece sistemul justiției
comunitare reflectă o formă de transfer a autorității judecătorești din
sfera publică, în sfera privată. Justiția comunitară încearcă să
reconcilieze la nivel ideonomic libertatea individului cu normativitatea
juridică, iar la nivel socionomic, să pună de acord drepturile „naturale” cu
constrângerile sociale. În acest sens justiția comunitară se adresează
atât structurilor sociale interiorizate ale individului, cât și structurilor
sociale instituționalizate de stat. Este evident că politocrația preferă 136
transferul actului de justiție de la nivel statal la nivelul comunităților
locale întrucât se diminuează răspunderea statului față de obligația de a
asigura echitatea socială
Corectitudinea politică a justiției se pune în discuție ori de câte ori
trebuie soluționat conflictul dintre drept, ca ansamblu de instituții ce
reflectă o justiție transcendentă, și politic, ca ansamblu de instituții de
putere.
Din punct de vedere ideonomic nu poate exista nicio diferență între
justiția politică și alte tipuri de justiție din moment ce principii le echității,
dreptății și imparțialității sunt identice. Din perspectivă sociogonică se
poate accepta lato sensu, faptul că stabilitatea dreptului este garantată
137 (susținută) de perenitatea principiilor de echitate socială.
Politonomic însă stabilitatea dreptului reflectă capacitatea
politocrației de se autoperpetua, astfel că demoechitatea depinde mai
mult de justețea (corectitudinea) politică decât de justiția socială.
Dacă am accepta existența unui tip de justiție politică, ar trebui să
acceptăm de fapt că există mai multe forme ale corectitudinii în drept:
una aplicabilă persoanelor politice (parlamentari, miniștrii etc) și alta
pentru persoanele non-politice, ceea ce este ilogic.
Chiar dacă am lua în considerare criteriul naturii politice a
infracțiunii nu s-ar putea justifica o formă de justiție politică atât a timp
cât, în sens larg, toate infracțiunile contra ordinii sociale au caracter
politic. În fine, corectitudinea (ca și incorectitudinea) politică a justiției
79

poate fi analizată prin modul în care ea își exercită funcția de control, fie
în cazurile în care este antrenată răspunderea guvernanților pentru
abuzurile de putere, fie dimpotrivă, prin apărarea guvernanților față de
atacurile celor care se opun puterii
BIBLIOGRAFIE
1. Augustin Lazăr, Ovidiu Predescu, Mircea Duțu, Ministerul
Public.Istorie si perspective, Ed. Universul Juridic,2017
2. AVRAM RAYMOND, „Democrație și totalitarism” , București,
Ed. All Educational, 2001
3. Brun, H. și Tremblay, G., Droit constitutionnel, Cownsvile,
Canada: Les Éditions Yvon Biais Inc., 1990.
4. Buche, H., „La nature des principes generaux du droit”,
1962, Revue de Droit International et de Droit Compare, no. 2, pp.
55-79.
5. Burdeau, G., La Democratie, Paris: Le Seuil, 1956.
6. CONSTANTIN C. GIURESCU, DINU C. GIURESCU, „Istoria
românilor din cele mai vechi timpuri pâna astăzi”,, Ediția a doua,
Ed. Albators, București, 1971, pg 789
7. Cătălin Turliuc, Istoria și teoria relațiilor internaționale. Studii,
Edit. Cantes, Iași, 2000
8. Craiovan I., Filosofia dreptului sau dreptul ca filosofie,
Editura Universul Juridic, București, 2010
9. Freeden, M., Drepturile, București: Editura Du Style, 1998
10. GORUN ADRIAN,” Puterea politica si regimurile politice”, Ed.
Biblioteca, Târgoviște,2006
11. Hegel, G.W.Fr, Principiile filosofiei dreptului sau Elemente de
drept natural și de știință a statului
12. I.C. Filitti, Despre vechiul drept penal român, București, 1924
13. Ioan Muraru, Elena Simina Tănesescu, „Drept Constituțional
și instituții politice. Volumul II”, Ed. C.H. Beck, 2016
14. JONATHAN BLACK,” Istoria secreta a lumii”, Ed. Nemira,
București, 2013
15. LUCIA NOVAC, „ Istoria românilor”, Ed. Cavallioti, București,
2009
16. Manual pentru clasa a XII-a – Istoria Romanilor, ed.
Humanitas Educational, Bucuresti, 2000
17. Marin Voicu – Prefață la ,,Jurisprudența Curții Europene a
Drepturilor Omului” – prima ediție în limba română, 1997, IRDO,
București
80

18. Mircea Dutu , ‚’ Istoria Înaltei Curți de Casație și Justitie a
României ‘’,ed Universul Juridic, 2012 București
19. NEAGU DUJVARA, „O scurtă istorie ilustrată a românilor”,
Ed Humanitas, Bucuresti, 2014
20. N. Dumitrescu, M. Manea, C. Nita, A. Pascu, A. Trandafir, M.
Trandafir – Manual pentru clasa a XII-a – Istoria Romanilor, ed.
Humanitas Educational, Bucuresti, 2000
21. Richardson, J. și Jordan, A., Governing Under Pressure: The
Policy Process in a PostParliamentary Democracy, Oxford: Martin
Robertson & Co., 1979.
22. Rodica Aida Popa,”Înalta Curte de Casație și Justiție -1918-
2018, un secol în asigurarea unei practici judiciare unitare”, Ed.
C.H Beck, 2018
23. Roubier, P., Theorie generale du Droit, Paris: Dalloz, 1946.
24. Stanley Hoffmann, Ianus și Minerva. Eseuri asupra teoriei și
practicii politicii internaționale, Edit. Știința, Chișinău, 1999
25. Russel B., Istoria filosofiei occidentale, vol. II, Editura
Humanitas, București, 2005
26. Popper K., Societatea deschisă și dușmanii ei, vol. II –
Epoca marilor profeți: Hegel și Marx Popper Editura Humanitas,
București, 1993
27. PAUL JOHNSON, „O istorie a lumii moderne 1920-2000”, Ed.
Humanitas, București, 2003
28. SERGIU NEZARIA, „O istorie contra miturilor. Relatiile
internaționale în epoca războaielor mondiale”, Ed Tipografia
Centrală, București, 2012
29. S. Tzitzis, G. Bernard et D. Jolivet (sous la direction de),
Dictionnaire de la police et de la justice, PUF, Paris, 2011
30. Traian Cornel Bricu, Claudiu C+tin Dinu, Paul Pop , „Instituții
judiciare. Ediția a doua”, Ed. C.H. Beck , 2016
31. Vincent Berger – prefață la ,,Jurisprudența Curții Europene a
Drepturilor Omului”, IRDO, București, 1997
32. Hotararea 15/2012 modifica si completeaza Regulamentul
din 2004 privind organizarea si functionarea administrativa a Inaltei
Curti de Casatie si Justitie
33. Legea 304 /2004 actualizata organizarea judiciara
34. Legea nr. 77/dec 1991 publicată în ,,Monitorul Oficial”,
Partea I nr. 258 din 20 dec 1991 de aderare a României la
Convenție.
35. Legea nr. 74 din 3 mai 1999, publicată în ,,Monitorul Oficial”,
Partea I nr. 193 din 4 mai 1999 de ratificare a Cartei.
81

36. ORDONANȚĂ DE URGENȚĂ nr.43 din 4 april 2002 privind Parchetul
Național Anticorupție
37.https://www.scribd.com/doc/47035652/ORGANIZAREA-
INSTANTELOR-JUDECATORESTI
38.http://www.ziare.com/ccr/judecatori/ccr-critica-dur-pozitia-ina ltei-curti-privind-constituirea-
completurilor-de-5-judecatori-1540215
39.https://www.ccr.ro/files/products/685_cu_opinii_separate.pdf
40.http://www.dhcour.coe.fr/
41.http://europa.eu.int/celex/htm/celex_fr.htm
42.https://www.scribd.com/doc/47035652/ORGANIZAREA-INSTANTELOR-JU DECATORESTI
43. https://www.scj.ro/CMS/0/PublicMedia/GetIncludedFile?id=837
44.https://www.scj.ro/637/Competenta
45.https://www.scj.ro/CMS/0/PublicMedia/GetIncludedFile?id=5268
46. http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/const_186 6.php
47.https://europa.eu/european-union/about-eu/institutions-bodies/
court-justice_ro
82

83