Organizarea Si Structura Instantelor Comunitare
INTRODUCERE
Principalul scop al Comunităților europene l-a constituit, încă de la început, realizarea între statele membre a unei cooperări mai puternice decât cea care rezultă din cadrul organizațiilor de cooperare, deja existente. Astfel, ele s-au plasat într-o perspectivă mai apropiată aspirațiilor federale care au fost, totuși, exprimate la Congresul de la Haga din mai 1948 lovindu-se, atunci, de concepțiile partizanilor unei cooperări instituționalizate.
Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului, prima dintre cele trei Comunități, a apărut având la origine inițiativa Franței.
Jean Monnet a avut un rol important în construcția comunitară. Datorită acestuia s-au făcut primele demersuri în scopul realizării unei noi unități europene. Acesta, îndeplinind, la aceea vreme, funcția de șef al Organizației naționale a planificării din Franța, a propus ca producția de cărbune și oțel din Franța și Germania să fie administrată de către un organism supranațional.
La 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul Afacerilor Externe al Franței, lansa declarația,inspirată de către Jean Monnet, prin care propunea crearea unei piețe a cărbunelui și oțelului, care să fie condusă potrivit metodelor supranaționale ce implică o ruptură de schemele tradiționale ale relațiilor dintre state. Realizarea acestei piețe nu a fost considerată un demers final, ci un prim pas pe calea dezvoltărilor ulterioare. Potrivit acestei concepții, este vorba de a da naștere solidarităților sectoriale, în general și în domeniul economic, premergător unificării politice, în special.
“Planul Schuman”, elaborat de Robert Schuman și conceput pentru a evita o nouă conflagrație mondială prin punerea ramurilor de bază ale industriei de armament sub control internațional, prin intermediul unui tratat inviolabil, a fost acceptat de Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg.
Pentru ca inițiativa franceză, devenită între timp o inițiativă franco-germană, să își păstreze toate șansele de a se transforma în realitate, trebuia ca acțiunea să fie rapidă. De aceea, Franța a convocat, la 20 iunie 1950, la Paris, o conferință interguvernamentală a cărei președinție era asigurată de Jean Monnet. Țările Beneluxului și Italia au răspuns apelului și s-au reunit la masa negocierilor. Cu această ocazie, Jean Monnet preciza spiritul care trebuia să însoțească discuțiile: “Noi suntem aici pentru a realiza o operă comună, nu pentru a negocia avantaje, ci pentru a căuta
avantajele noastre în avantajul comun”
Negocierile care au urmat au permis să se contureze edificiul internațional avut în vedere. Având în vedere faptul că punctul central al propunerii l-au constituit independența și atribuțiile Înaltei Autorități, aceste aspecte nu au mai repuse în discuție. La cererea Olandei, a fost constituit un Consiliu de Miniștri, care trebuia să dea, în anumite cazuri, avizul său conform. Adunarea parlamentară și Curtea de justiție au completat dispozitivul care stă, de altfel, la baza sistemului instituțional al actualelor Comunități.
Reprezentanții statelor care au participat la negocieri nu au pierdut nici un moment din vedere faptul că ei aveau mandatul politic de a construi o organizație total nouă din punctul de vedere al obiectivelor sale și al metodelor.
Negocierile s-au încheiat prin semnarea și ratificarea de către Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg, la 18 aprilie 1951, a Tratatului instituind Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului. La 10 august 1952 Tratatul instituind C.E.C.A. intră în vigoare; la aceeași dată, Înalta Autoritate, prezidată de Jean Monnet, se instala la Luxemburg, începându-și activitatea, Jean Monnet fiind, de altfel, și primul președinte al Executivului comunitar.
Încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, Tratatul instituind C.E.C.A. a expirat la data de 23 iulie 2002. Potrivit art. 1, par. 1 din Protocolul asupra consecințelor financiare ale expirării Tratatului instituind C.E.C.A. și a Fondului de cercetare pentru cărbune și oțel, anexat Tratatului de constituire a Comunității europene, „toate bunurile și obligațiile C.E.C.A., așa cum se găsesc ele la data de 23 iulie 2002, sunt transferate Comunității europene, începând cu data de 24 iulie 2002
La Conferința europeană de la Messina (1 – 2 iunie 1955), a fost pusă în discuție relansarea europeană. Negocierea avea drept temă principală crearea a două uniuni: pe de o parte, o uniune economică generală și, pe de altă parte, o uniune în domeniul utilizării pașnice a energiei atomice.
Principalul aspect asupra căruia s-au purtat negocierile se regăsește în propunerea de înființare a două noi Comunități: Comunitatea europeană a energiei atomice (C.E.E.A./EURATOM), ce urmărea o solidaritate sectorială și Comunitatea economică europeană (C.E.E.), ce viza crearea unei piețe comune generalizate.
Tratatele instituind C.E.E.A. și C.E.E. au fost semnate la 25 martie 1957. În aceeași zi, a fost semnată și Convenția cu privire la instituțiile comune (Adunarea parlamentară comună și Curtea de justiție). Tratatele intră în vigoare la 1 ianuarie 1958. Noile Comunități s-au inspirat din concepțiile instituționale puse în practică, deja, de C.E.C.A.. Ele se înscriau pe calea unei “uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene”, evocată în preambulul Tratatului C.E.E., confirmând apropierea funcționalistă originală. Cu toate acestea, Tratatele traduc un anumit recul al supranaționalității, legat de un progres al intereselor, pe urmele lăsate de criza C.E.A. și caracterul general al C.E.E.
Astfel, cele trei Comunități europene: Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului (C.E.C.A.), în 1951, Comunitatea europeană a energiei atomice (C.E.E.A./EURATOM) și Comunitatea economică europeană (C.E.E.) – în 1957, au apărut pe fondul căutărilor generate de necesitatea găsirii unor noi soluții pentru dezvoltarea economică, dar și pentru interese de natură politică, în subsidiar urmărite.
Putem spune că aceste Comunități europene au apărut prin încheierea unor tratate internaționale, care au dat naștere la mecanisme instituționale fără precedent în dreptul internațional public.
CAPITOLUL 1 : UNIUNEA EUROPEANĂ
Comunitățile Europene
Pentru că realizarea unei piețe unice așa cum se prevăzuse în Tratatul original al Comunității Europene a înregistrat, până la intrarea în vigoare a Actului Unic European (la 1 iulie 1987) un progres lent, prin acel Act s-a stabilit ca până la 31 decembrie 1992 să se realizeze Piața Unică, adică pe tot cuprinsul Comunităților Europene să existe libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalului și persoanelor.
Ca urmare a acestei decizii, în decembrie 1991, Consiliul European al șefilor de stat și guvern s-a reunit în Olanda, la Maastricht, unde a luat măsuri decisive pentru crearea Uniunii Europene. S-a pus astfel o piatră de hotar pe calea integrării europene, Tratatul încheiat cu această ocazie devenind o adevarată "Constituție" pentru Uniunea Europeana.
Deoarece, în unele din statele membre ale Comunității Europene au apărut situații dificile în ceea ce privește acceptarea și chiar aderarea la acest Tratat, procesul ratificării a ridicat o serie de probleme neputându-se, astfel, respecta data de 1 ianuarie 1993 hotărâtă ca fiind data de intrare în vigoare.
Dar odată acceptat de cele 12 state europene, Tratatul de la Maastricht va crea o Uniune Europeană având, ca obiective principale, printre altele:
-1.uniunea economică și monetară (ultima realizată în 1999) prin existența etalonului monetar "EURO";
-2.uniunea politică, cu urmatoarele componente:
• o politică externă și de securitate comună;
• creșterea rolului Parlamentului European;
• sporirea competenței Comunității;
• o politică comună în domeniul juridic dar și al afacerilor interne.
Așadar, Tratatul asupra Uniunii Europene din 1993, de la Maastricht, alături de aderarea a noi state la Uniunea Europeană, după această dată, au determinat constituirea celei mai mari piețe unificate din lume – 15 state membre, cu o populație de peste 365 milioane de locuitori, iar dorința altora, printre care și România, de a se integra în această mare familie numită "Europa", nu face altceva decât să extindă dar mai ales să fortifice puterea acestui teritoriu comercial caracterizat prin următoarele trăsături esențiale:
– o bază economică solidă generatoare de independență și solidaritate
– respectarea legii, prin existența Curții de Justiție și a acelor tratate obligatorii ce evidențiază clar îndatoririle și competența instituțiilor Comunității
– luarea hotărârilor printr-un proces democratic bazat pe consens și compromis
Pentru a finaliza obiectivele Tratatului de la Maastrich, la 2 octombrie 1997, a avut loc la Amsterdam o reuniune la nivel înalt, ocazie cu care a fost semnat un nou Tratat ce îl va înlocui astfel pe cel de la Maastricht și prin care s-a dorit crearea unei Europe mai apropiată de cetățenii săi, mai prezentă pe arena internațională și întotdeauna capabilă să funcționeze cu eficiență.
Trebuie amintit că, nici după 15 luni de negocieri în cadrul CIG, participanții la această reuniune nu au reușit să se înțeleagă în ceea ce privește reforma instituțiilor europene, în sensul că s-au exprimat păreri divergente în legatură cu:
repartizarea voturilor în cadrul Consiliului de Miniștrii;
numărul comisarilor din Comisia Europeană;
– sistemul de vot etc.
Totuși, prin Tratatul de la Amsterdam se prevede referitor la domeniul „Instituțiilor”,ca la data primei extinderi a UE (2002 sau mai devreme), fiecare stat membru nu va mai dispune decât de un comisar european, cu condiția ca până atunci sistemul de împărțire a voturilor în cadrul Consiliului de Miniștrii să fie totuși modificat, iar celor 5 țări considerate ca mari membre ale UE (Franța, Germania, Marea Britanie, Spania, Italia) să li se ofere unele compensații în schimbul renunțării la cel de-al doilea comisar.
De asemenea se preconizează ca numărul statelor membre ale UE să fie de 20 sau chiar mai multe, caz în care va trebui să se convoace o nouă conferință interguvernamentală, având ca scop o altă revizuire a instituțiilor europene.
În finalul acestui subcapitol concluzionăm că aceste Comunități Europene sunt prevăzute, prin tratatele constitutive, cu o structură instituțională având un fundament politic și sociologic distinct, structură ce exprimă o legitimitate proprie și permite realizarea, într-un mod cât mai eficient, a obiectivelor și sarcinilor Comunităților.
Această structură cuprinde:
• Consiliul – instituție cu atribuții decizionale
• Comisia – organ executiv
• Parlamentul – instituție cu atribuții de control
• Curtea de Justiție – instituție jurisdicțională
•Curtea de Conturi – înființată prin Tratatul de la Maastricht, cu scopul de a realiza controlul financiar.
Rolul și funcționarea instituțiilor comunitare
La nivelul Uniunii Europene, atingerea obiectivelor Uniunii și dezvoltarea politicilor comunitare sunt realizate prin intermediul instituțiilor comunitare. Fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor, care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condițiile și scopurile instituite de către tratate.
Fiecare stat membru al Uniunii a delegat o parte din puterea de decizie către instituțiile comunitare, pentru ca aceste instituții să acționeze în vederea realizării intereselor comune ale statelor membre, precum și în vederea îndeplinirii obiectivelor comune.
Dacă în cadrul sistemului constituțional și politic național instituțiile statului reflectă principiul separării puterii în stat, în sistemul comunitar instituțiile sunt organizate și funcționează conform principiului reprezentării. Astfel, Parlamentul European, ales de către cetățenii europeni, reprezintă interesele acestor popoare, din care aceștia fac parte. Consiliul reprezintă interesele naționale ale guvernelor statelor membre. Comisia Europeană este executivul și organul cu drept de inițiativă legislativă, care reUniunii a delegat o parte din puterea de decizie către instituțiile comunitare, pentru ca aceste instituții să acționeze în vederea realizării intereselor comune ale statelor membre, precum și în vederea îndeplinirii obiectivelor comune.
Dacă în cadrul sistemului constituțional și politic național instituțiile statului reflectă principiul separării puterii în stat, în sistemul comunitar instituțiile sunt organizate și funcționează conform principiului reprezentării. Astfel, Parlamentul European, ales de către cetățenii europeni, reprezintă interesele acestor popoare, din care aceștia fac parte. Consiliul reprezintă interesele naționale ale guvernelor statelor membre. Comisia Europeană este executivul și organul cu drept de inițiativă legislativă, care reprezintă interesul comun al statelor membre, interesul comunitar.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene acționează pentru asigurarea corectei aplicări a dreptului comunitar, în timp ce Curtea de Conturi este responsabilă cu controlul modului de utilizare a resurselor financiare comunitare.
Spre deosebire de alte organisme comunitare, instituțiile au puterea de a adopta acte normative obligatorii pentru participanții la raporturile juridice de drept comunitar: statele membre, instituțiile și organismele comunitare, persoane fizice și juridice care acționează în spațiul comunitar. Aceste acte normative formează izvoarele derivate ale dreptului comunitar.
Instituțiile comunitare sunt sprijinite de alte organisme comunitare, cu atribuții consultative sau specifice anumitor domenii. Astfel, în activitatea lor, Consiliul și Comisia sunt ajutate de două organe consultative: Comitetul Economic și Social, care exprimă punctele de vedere și interesele societății civile în probleme de ordin economic și cu privire la politicile sociale, și Comitetul Regiunilor, care reprezintă interesele comunităților regionale și locale, având pentru aceasta în componență membrii din aceste comunități regionale și locale.
Instituțiile comunitare colaborează și sunt ajutate în realizarea obiectivelor comunitare și de organisme comunitare, cu atribuții specifice : Banca Centrală Europeană(BCE), care definește și implementează politica monetară europeană și supraveghează tranzacțiile și schimburile(art.8 din TCE), și Banca Europeană de Investiții, care este instituția financiară a uniunii, care finanțează proiecte de investiții cu scopul de a se asigura o dezvoltare echilibrată a Uniunii.
Desfășurarea activității instituțiilor comunitare este guvernată de următoarele principii mai importante :
Principiul autonomiei. Fiecare instituție își stabilește în mod independent propriul Regulament și își desemnează funcționarii. Instituțiile comunitare nu au personalitate juridică, însă li se recunoaște o autonomie în organizarea activității proprii
Principiul echilibrului instituțional. Instituțiile comunitare își exercită fiecare în parte competențele conferite de tratate, dar în același timp conlucrează în vederea atingerii obiectivelor comunitare. În cadrul acestei cooperări la nivel instituțional, trebuie respectat principiul echilibrului, în sensul că nici o instituție nu poate încălca sau exercita competențele altor instituții, pe de o parte, iar pe de altă parte, că toate instituțiile trebuie să se implice activ pentru realizarea obiectivelor comunitare. Pentru buna funcționare a Uniunii, este esențială respectarea principiului echilibrului instituțional.
Sistemul instituțional al Comunităților Europene este un sistem specific și unic, asemănându-se mai mult cu un sistem instituțional intern decât cu unul internațional. E vorba de instituții interne ale unei comunități, ceea ce le permite să aplice în mod unitar și omogen cele trei tratate mult mai eficient decât dacă s-ar fi urmărit crearea unor instituții după tiparele celor internaționale. Statele au acceptat să transfere o parte din suveranitatea lor acestor instituții pentru a putea duce la bun sfârșit obiectivele propuse.
Evoluția Uniunii Europene
Potrivit art.49 paragraful 1 din Tratatul privind Uniunea Europeană, „Orice stat european care respectă valorile prevăzute la art.2 și care se angajează să le promoveze poate solicita să devină membru al Uniunii.Parlamentul European și parlamentele naționale sunt informate cu privire la această cerere. Statul solicitant adresează cererea sa Consiliului, care se pronunță în unanimitate după consultarea Comisiei și după aprobarea Parlamentului European, care se pronunță cu majoritatea membrilor din care este constituit.
Criteriile de eligibilitate aprobate de Consiliul European se iau în considerare”
„ După adoptarea de către statele membre a unei poziții comune, în anul 1970, negocierile cu statele candidate la aderare s-au putut deschide.Aceste negocieri au dus, la 22 ianuarie 1972, la semnarea unui tratat de aderare.Norvegia a decis să nu ratifice tratatul, ca urmare a rezultatului negativ al referendumului consultativ.Celelalte trei state devin membre, începând cu 1 ianuarie 1973, ale unei Comunități confruntate, din toamna aceluiași an, cu primul șoc petrolier.
Prin semnarea Tratatului de aderare, în anul 1981, dintre Grecia și Comunități, numărul statelor membre se ridică la 10, pentru ca, în anul 1986, acestea să fie în număr de 12, prin aderarea Spaniei și Portugaliei.
Următoarea extindere a Comunităților a avut loc în anul 1995, când Austria, Finlanda, și Suedia devin membre ale Comunităților Europene. Tratatele și actele de aderare ale Austriei, Finlandei și Suediei au fost semnate cu ocazia Consiliului european de la Corfu, din 24-25 iunie 1994.
La 28 noiembrie 1994, poporul norvegian a respins, prin referendum, pentru a 2-a oară, aderarea, cu o majoritate de 52,2 %, astfel, doar 3 state au devenit membre ale UE, începând cu 1 ianuarie 1995.
Cea mai mare extindere a Uniunii Europene s-a produs în anul 2004, când celor 15 state, deja membre, li se alătură alte 10, și anume : Cipru, Malta, Ungaria,Polonia, Republica Cehă, Estonia, Letonia,Lituania,Slovacia, Slovenia.
Evoluția Uniunii Europene s-a făcut în două direcții:
– de la economic la politic, constând în evoluția de la cele 3 comunități economice inițiale (CECO, CEE și Euratom) spre o uniune cu competențe lărgite;
– de la național la federal, constând în crearea unor instituții supranaționale și în adoptarea unei constituții.
Totodată, evoluția a avut loc și în planul extinderii europene, de la cele 6 state fondatoare la cei 27 membri în prezent, România și Bulgaria devenind membri ai U.E. de la 1 ianuarie 2007.
Evoluția comunitară în direcția adoptării unei Constituții părea să dea câștig de cauză federalismului, direcția fiind de la interguvernamental spre integrat. Uniunea Europeană tindea spre un nou statut depășind formal categoria organizațiilor internaționale în direcția primirii unor competențe care țin mai degrabă de esența statului federal.
Respingerea Tratatului constituțional impunea găsirea unei soluții pentru continuarea construcției comunitare.
Cu ocazia aniversării a 50 de ani de la Tratatul de la Roma, în Declarația adoptată la 25 martie 2007 la Berlin s-a subliniat că Uniunea Europeană este răspunsul la provocările majore care depășesc granițele naționale, că „acest model european îmbină succesul economic cu responsabilitatea socială. Piața unică și moneda unică ne fac puternici. Astfel putem modela în funcție de valorile noastre interdependența tot mai accentuată a economiei globale și concurența
tot mai mare de pe piețele internaționale. Bogăția Europei stă în cunoștințele și capacitatea cetățenilor săi. Acestea reprezintă cheia creșterii economice, a ocupării forței de muncă și a coeziunii sociale
La 11 iulie 2007, Parlamentul European a adoptat o Rezoluție de convocare a Conferinței interguvernamentale (CIG) cu un mandat menit să transforme majoritatea înnoirilor cuprinse în Tratatul constituțional în amendamente la tratatele în vigoare.
Consiliul European a stabilit mandatul Conferinței interguvernamentale (CIG) de redactare a unui tratat, denumit Tratat de reformă, de modificare a tratatelor existente în vederea consolidării eficienței și legitimității democratice a Uniunii extinse, precum și coerenței acțiunii sale externe. Se renunță astfel la conceptual constituțional care presupunea abrogarea tuturor tratatelor existente, acestea fiind înlocuite cu un text unic intitulat Constituție.
Mandatul CIG prevedea:
– Tratatul de reformă amendează TUE, care își păstrează titulatura, și Tratatul de instituire a Comunității Europene (TCE), care se va numi Tratatul privind funcționarea Uniunii;
– Uniunea înlocuiește Comunitatea și îi succede acesteia;
– cele două tratate nu vor avea caracter constituțional;
– „ministrul afacerilor externe al Uniunii” se va numi „Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate”;
– se va renunța la denumirile de „lege” și „lege-cadru”, păstrându-se cele de „directive”, „regulamente” și „decizii”;
– nu va mai exista în tratatele modificate niciun articol care să facă referire la simbolurile UE precum steagul, imnul sau deviza;
– vor fi păstrate elementele de noutate de la CIG 2004 privitoare la delimitarea competențelor care revin U.E. și, respectiv, statelor membre, natura specifică a politicii externe și de securitate comună, rolul consolidat al parlamentelor naționale, caracterul atribuit Cartei drepturilor fundamentale și crearea unui mecanism în domeniul cooperării judiciare și polițienești în materie penală, care să permită statelor membre să avanseze în direcția unui act specific, permițând în
același timp celorlalte să nu participe la aceasta;
– extinderea codeciziei la 50 de domenii incluzând domenii cheie de politică, printre care libertatea, securitatea și justiția;
– participarea parlamentelor naționale la activitatea Uniunii, fără a aduce atingere competențelor stabilite Uniunii;
– deschiderea pentru public a dezbaterilor legislative care au loc în cadrul Consiliului de Miniștri;
– posibilitatea ca un milion de cetățeni din statele membre ale Uniunii să ceară Comisiei să prezinte o nouă propunere legislativă;
– prevederea că decizia de a rămâne în Uniune este opțiunea statelor membre și recunoașterea dreptului de retragere;
– extinderea votului cu majoritate calificată la mai mult de 40 de domenii noi;
– simplificarea modului de calcul cu majoritate calificată;
– cooperarea simplificată;
– dubla majoritate (55% din populație sau 55% din numărul de state pentru minoritatea de blocaj);
– clauza de solidaritate, care va da forță obligatorie statelor membre de a se susține reciproc în eventualitatea unui atac terorist, calamitate naturală sau provocată de om;
– conceptul de minoritate de blocare, alcătuită din membrii Consiliului reprezentând cel puțin 75% din populație sau cel puțin 75% din numărul statelor membre;
– instituirea funcției de Președinte permanent al Consiliului European.
Tratatul a fost aprobat mai întâi în reuniunea informală a Consiliului European din 13 octombrie 2007 de la Lisabona și apoi în ședința Consiliului European din 13 decembrie 2007 de la Lisabona
Tratatul de la Lisabona a fost respins de Irlanda, fapt care a pus sub semnul întrebării adoptarea sa. Referendumul a fost reluat și, la data de 3 octombrie 2009, 67,3% dintre irlandezi a votat în favoarea Tratatului de la Lisabona.
După acest moment, liderii europeni au cerut Poloniei și Republicii Cehe să artifice Tratatul. Pe parcursul negocierilor Tratatului de la Lisabona Polonia, ca și Regatul Unit, a solicitat unele derogări de la prevederile Tratatului, derogări care au fost acceptate.
În cursul lunii noiembrie 2009 urma să fie desemnat președintele Consiliului European și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și politica de securitate.
Până la 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană era definită ca fiind o entitate sui generis, având personalitate juridică emergentă, în existența sa sprijinindu-se pe cei trei piloni instituiți prin tratatul de la Maastricht, și anume : Comunitățile Europene, politica externă și de securitate comună, justiția și afacerile externe.
Cu privire la personalitatea juridică a U.E., art.47 consacră, pentru prima dată în istoria Uniunii Europene, personalitatea juridică a acestei entități: “Uniunea are personalitate juridică”.
O consecință a personalității juridice conferite Uniunii Europene, constă în faptul că numai Uniunea este abilitată să încheie acorduri internaționale în domeniile sale de competență. De asemenea, personalitatea juridică permite Uniunii să aibă un buget, funcționari și sedii ; poate semna contracte și primi reprezentanțe diplomatice.
CAPITOLUL 2 : CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE
2.1 Apariția Curții de Justiție
Creată inițial de șase state (Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda), Comunitatea europeană s-a extins apoi la Danemarca, Irlanda și Regatul Unit în 1973, Grecia în 1981, Spania și Portugalia în 1986. Din 1990, au devenit membre și noile landuri de est ale Germaniei. În 1995, Comunitatea s-a lărgit prin aderarea Austriei, Finlandei și Suediei, ajungând să numere în prezent 27 state membre.
Așadar Uniunea europeană se bazează pe o Comunitate care evoluează către uniunea economică și monetară, precum și pe cooperare în domeniile politicii interne și externe a statelor membre.
Voi prezenta în cele ce urmează apariția uneia dintre instituțiilor comunitare și anume a Curții de justiție.
Crearea unui astfel de organism jurisdicțional a apărut ca necesară încă din perioada premergătoare elaborării Tratatului de la Paris, organism care să controleze legalitatea actelor emise de Înalta Autoritate și Consiliul Special de Miniștri, să asigure echilibrul între aceste organe și statele membre și să garanteze neamestecul lor în domeniile ce rămâneau sub incidența statelor membre (așa-numitul “domeniu rezervat statelor membre”).
Soluțiile propuse în cadrul negocierilor au fost mai multe, dar nici una nu a corespuns exigențelor. Astfel, spre exemplu, a fost propusă soluția înființării unei comisii de arbitraj, soluție neagreată însă, considerându-se că procedura arbitrajului este insuficientă. De asemenea a fost exprimată ideea de a recurge la un organ deja existent, cum ar fi organul suprem de jurisdicție al unuia dintre statele membre sau Curtea Internațională de Justiție. În CEEA ce privește Curtea Internațională de Justiție, soluția nu a fost agreată din cauza strânsei legături dintre acest organism și ONU, din care nu făceau parte la acea dată toate statele membre ale C.E.C.A., iar pe de altă parte, din cauza imposibilității persoanelor fizice și juridice de a o sesiza. În final s-a optat pentru o soluție propusă încă din iulie 1950, la începutul negocierilor, și anume – înființarea unei instituții jurisdicționale proprii cu misiunea de a asigura respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatului și a regulamentului de executare. Astfel a fost creată Curtea de Justiție, instituție căreia Tratatul de la Paris îi acordă articolele de la 31 la 45(tratat completat în acest sens de protocolul din 18 aprilie 1951).
La 25 martie 1957 cele 6 țări semnatare ale Tratatului de la Paris semnau “Tratatele de la Roma”, care puneau bazele C.E.E. și CEEA și care prevedeau și ele – ca și cele 2 protocoale care le completau – crearea unei Curți de Justiție a C.E.C.A.. Tot la 25 martie 1957 se semna și Convenția privind unele instituții comune ale Comunităților Europene, care prevede în art. 3 că atribuțiile conferite de fiecare dintre cele două tratate de la Roma Curții de justiție vor fi exercitate de o Curte de justiție unică și că această instituție înlocuiește Curtea prevăzută în art. 32 al Tratatului de la Paris. Așa a ajuns curtea să fie primul organ și singurul de fapt care a funcționat încă de la început într-o formulă unificată.
Actul Unic European (AUE) din 1987 a autorizat Curtea de Justiție să solicite Consiliului crearea, alături de ea, a unei jurisdicții de primă instanță, după cum urmează: „ (1) La solicitarea Curții de Justiție și în urma consultării Comisiei și Parlamentului European, Consiliul, hotărând, în unanimitate, poate alătura Curții de Justiție o instanță cu competențe de soluționare în primă instanță, sub rezerva unui recurs în fața Curții de Justiție, limitat exclusiv la chestiuni de drept și conform condițiilor stabilite prin Statut, a anumitor categorii de acțiuni formulate de persoane fizice sau juridice. Această instanță nu are competența să soluționeze nici acțiuni inițiate de către statele membre sau de către instituții comunitare, nici întrebări preliminare înaintate în temeiul art. 41 alin. (2). Consiliul, acționând în conformitate cu procedura stabilită în alineatul (1), stabilește componența acestei instanțe și adoptă adaptările și dispozițiile suplimentare necesare la Statutul Curții de Justiție. Cu excepția cazurilor în care Consiliul adoptă o decizie diferită, dispozițiile acestui Tratat referitoare la Curtea de Justiție, în special dispozițiile Protocolului privind Statutul Curții de Justiție, se aplică acestei instanțe” (art. 35 D, CECO). Dispoziții similare au modificat și Tratatul CEE (art. 168 A) și EURATOM (art. 140 A). Actul Unic European conține și o serie de dispoziții cu privire la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească membrii Tribunalului de Primă Instanță, pe care le vom analiza într-o secțiune ulterioară.
În baza acestor prevederi, la 24 octombrie 1988, a fost creat Tribunalul de Primă Instanță al Comunităților Europene.
Prin TUE (Maastricht, 1992), Tratatul de la Amsterdam (1997) și Tratatul de la Nisa (2001), s-au operat modificări de competențe în sensul transferului unor competențe de la Curtea de Justiție către Tribunalul de Primă Instanță.
Incepând din 1995, numărul de judecători a fost stabilit la 15, iar al avocaților generali la 9, până în octombrie același an, după care numărul avocaților generali a fost redus la 8. Prin Tratatul de la Nisa s-a prevăzut posibilitatea înființării Tribunalului Funcției Publice. Acesta a fost înființat în baza deciziei Consiliului din 2 noiembrie 2004, luând ființă efectiv în iulie 2005,
fiind prevăzut cu 7 judecători.
Din 2004, după extinderea la 25 de state membre, Curtea de Justiție avea 25 de judecători și 8 avocați generali, iar din 2007, după aderarea Bulgariei și României, are 27 de judecători și 8 avocați generali.
Tratatul de la Lisabona a schimbat denumirea Curții din Curtea de Justiție a Comunităților Europene în Curtea de Justiție a Uniunii Europene și a Tribunalului de Primă Instanță în Tribunalul. Tot Tratatul de la Lisabona prevede, în afara instanțelor europene existente, și înființarea de tribunale specializate. Art. 19 din Tratatul modificat privind Uniunea Europeană prevede: „(1) Curtea de Justiție a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunale specializate.”
2.2 Principii referitoare la structura instituțională
Structura instituțională comunitară nu se ghidează după principiul separației puterilor; de aceea Curtea de Justiție, cu ocazia contenciosului interinstituțional, pentru a asigura respectarea voinței statelor membre exprimată în tratate în ceea ce privește repartizarea competențelor între instituțiile comunitare, s-a sprijinit pe principiul echilibrului instituțional, pe principiul autonomiei instituțiilor și pe principiul colaborării dintre instituții.
a.Principiul echilibrului instituțional
Acest principiu a fost explicat cu claritate de Curte în sensul că el desemnează faptul că fiecare instituție trebuie să-și exercite competențele, dar, în același timp, trebuie să respecte și competențele celorlalte instituții. Deci acest principiu nu înseamnă că prin tratate s-a stabilit o repartizare echilibrată a puterilor între instituții.
Acest principiu se aplică îndeosebi relațiilor dintre Consiliu, Comisie și Parlamentul european, iar Curtea este cea care veghează la respectarea lui.
Prin tratate fiecărei instituții i-au fost conferite anumite atribuții clare pentru realizarea sarcinilor pe care le avea de îndeplinit. În acest context Curtea de Justiție joacă rolul de supraveghetor al respectării de către fiecare instituție a competențelor sale, sancționând orice încălcare a principiului menționat și prin aceasta veghind la respectarea tratatelor.
Competențele instituțiilor sunt limitate și exclusive. Sunt limitate, deoarece fiecare instituție are cert stabilite limitele în care poate acționa, și sunt exclusive, deoarece aceste atribuții sunt obligatorii și le revin fără ca ele să poată acționa în sensul înlăturării lor. În aplicarea principiului Curtea de Justiție a statuat că este interzisă delegarea de competență dacă în acest fel se modifică echilibrul instituțional. Altfel spus, delegarea nu funcționează decât dacă tratatele menționează expres acest lucru.
b. Principiul autonomiei instituțiilor
Acest principiu semnifică faptul că fiecare instituție are capacitatea de a se organiza singură prin adoptarea unui regulament interior conform tratatelor.
Curtea a trebuit să definească limitele acestei autonomii. Astfel, ea nu se va putea invoca pentru a încălca principiul echilibrului instituțional și nici nu se va putea deroga de la modalitățile de funcționare ale unei instituții care sunt prevăzute de tratate.
c. Principiul cooperării loiale dintre instituții
Principiul cooperării loiale dintre instituții nu este prevăzut de tratate, însă Curtea de Justiție a interpretat art. 5 din Trat. C.E.E. în sensul existenței unei obligații de cooperare loială între statele membre și instituțiile comunitare. Principiul va trebui să se aplice și relațiilor dintre instituții. Tratatele, de altfel, prevăd în anumite cazuri cooperarea între instituții, în special în cadrul procesului decizional, iar în cazul în care relațiile interinstituționale nu sunt reglementate de tratate, principiul cooperării loiale între instituții e foarte important, deoarece oferă o bază juridică pentru desfășurarea acestor relații.
2.3 Organizarea și structura Curții de Justiție a Uniunii Europene
Curtea de Justiție a Uniunii Europene are o structură complexă, structură în cadrul căreia vom întâlni, pe lângă judecători și avocați generali, un grefier, precum și raportori adjuncți și referenți.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene se constituie și își exercită funcțiile în conformitate cu dispozițiile tratatelor, ale Tratatului de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice(Tratatul CEEA) și ale Protocolului nr.3 din Tratatul de la Lisabona, privind Statutul CJUE.
A.Judecătorii
În prezent, Curtea de Justiție funcționează cu 27 de judecători și 8 avocați generali. Potrivit art. 221 din tratatul C.E., astfel cum a fost modificat prin Tratatul de la Nisa, Curtea de Justiție este formată din câte un judecător pentru fiecare stat membru. Numărul avocaților generali poate fi mărit de Consiliu la propunerea Curții de Justiție (art.252 TUE).
Judecătorii și avocații generali ai Curții de Justiție sunt aleși dintre persoane care oferă toate garanțiile de independență și care întrunesc condițiile pentru exercitarea în țările lor a celor mai înalte funcții jurisdicționale sau care sunt jurisconsulți de competență recunoscută. Ei sunt numiți de comun acord de către guvernele statelor membre, pentru o perioadă de 6 (șase) ani. La fiecare 3 ani are loc înlocuirea parțială a judecătorilor și avocaților generali, treisprezece și, respectiv, patrusprezece judecători, iar avocați generali, câte patru. Mandatul judecătorilor și avocaților generali poate fi reînnoit.
Pentru ca o persoană să poată fi numită ca judecător, ea “trebuie să ofere toate garanțiile de independență și să întrunească condițiile cerute pentru exercitarea în țara lor a celor mai înalte funcții jurisdicționale, sau care sunt juriști cu o competență notorie”. E de observat că nu se cere ca persoana în cauză să fi exercitat efectiv o înaltă funcție jurisdicțională în țara din care provine, ci e suficient să îndeplinească condițiile pentru numirea într-o astfel de funcție. Condițiile actuale de numire sunt mai severe decât cele cuprinse în tratatul inițial de instituire a C.E.C.A., care prevedea doar cerința ca personalitățile respective să ofere toate garanțiile de competență și independență. Aceasta a permis ca doi judecători să poată fi numiți, deși nu aveau studii juridice. S-a considerat de către unii doctrinari că dispozițiile inițiale din Tratatul de la Paris de instituire a C.E.C.A. erau mai avantajoase, permițând o mai mare diversitate în gândire și, în consecință, o mai bună administrare a dispozițiilor tratatelor privind atribuțiile Curții. La o analiză mai atentă am observat, însă, că era absolut necesară condiția din care rezultă necesitatea unor studii juridice, numai așa judecătorii putând să-și desfășoare activitatea cu profesionalism și competență. Formarea lor profesională vorbește de la sine: onestitate, integritate, imparțialitate.
Tratatele nu prevăd ca judecătorii să aibă naționalitatea statelor membre și nici dispoziții care să limiteze numărul judecătorilor având aceeași naționalitate ori care să impună ca fiecare stat membru să aibă ca reprezentant o persoană cu naționalitatea statului respectiv. Nu este prevăzută nici o limită de vârstă. Judecătorii sunt numiți pentru o perioadă de șase ani, la fiecare trei ani procedându-se la o înlocuire parțială, opt, respectiv, șapte judecători fiind înlocuiți alternativ pentru a se asigura o anumită continuitate și o anumită permanență în structura Curții. Judecătorii pot fi reînvestiți în funcție în mod nelimitat. Practica a demonstrat că ei rămân în funcție în medie timp de două mandate.
Durata mandatului a iscat discuții contradictorii, existând și opinia că nenumirea judecătorilor pe viață ar aduce atingere principiului inamovibilității și ar împieta asupra desfășurării activității lor și asupra imparțialității în special. Critica nu a fost considerată concludentă și reală de către majoritatea specialiștilor în drept comunitar. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că, totuși, nu este vorba despre un judecător național și că judecătorii Curții de Justiție dispun de o protecție specială, bine pusă la punct, după cum vom vedea. Dacă un judecător nu-și mai poate exercita funcția din varii motive, va fi numit un nou judecător, însă numai pentru perioada de timp rămasă din mandatul celui înlocuit.
Numirea în funcția de judecător implică anumite incompatibilități prevăzute pentru a le garanta independența. Le este interzisă exercitarea oricărei funcții politice sau administrative și a oricărei activități profesionale remunerate sau neremunerate. De la ultimul caz se poate deroga printr-o dispensă specială acordată în mod excepțional, cum ar fi, spre exemplu, pentru funcțiile didactice sau pentru cercetarea științifică.
Odată numiți, judecătorii devin independenți față de statele membre. Ca o garanție în plus a acestei independențe, ei beneficiază de anumite privilegii și imunități. Guvernele statelor membre nu pot revoca un judecător, acest lucru putându-l face doar Curtea în plen, cu participarea și a avocaților generali, statuând în unanimitate și în absența celui implicat, și numai când acesta nu mai corespunde condițiilor cerute pentru exercitarea funcției. Grefierul va comunica decizia Curții președintelui Parlamentului și președintelui Comisiei și, de asemeni, o va comunica președintelui Consiliului. În cazul unei decizii de demitere locul va deveni vacant după ultima notificare menționată.
Curtea este singura care asigură controlul asupra activității și disciplinei membrilor săi. Ei beneficiază de imunitate de jurisdicție pe perioada exercitării funcției și după încetarea mandatului în ce privește actele și faptele îndeplinite în timpul exercitării mandatului. Curtea poate ridica imunitatea unui judecător. Dacă acest lucru s-a produs și a fost introdusă o acțiune penală împotriva unui judecător, el nu va putea fi judecat decât de curtea competentă să îi judece pe membrii celei mai înalte instanțe naționale.
Prin Tratatul de la Lisabona a fost modificată procedura de numire a judecătorilor și avocaților generali. Această modificare a fost incorporată la art. 255 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. În acest scop se constituie o comisie care emite un aviz cu privire la capacitatea candidaților de a exercita funcțiile de judecător și avocat general în cadrul Curții de Justiție și al Tribunalului înainte ca guvernele statelor membre să facă nominalizările. Comitetul este format din șapte personalități alese dintre foștii membri ai Curții de Justiție și ai Tribunalului, dintre membrii instanțelor naționale supreme și din juriști reputați, dintre care unul este propus de Parlamentul European. Membrii comitetului sunt desemnați prin decizie a Consiliului. Tot prin decizie a Consiliului se stabilește și regulamentul de funcționare a comitetului.
Mandatul judecătorilor și avocaților generali poate înceta:
– la expirarea duratei de 6 ani;
– prin deces;
– prin demisie;
– prin înlăturare din funcție.
Încetarea mandatului prin demisie
Judecătorul adresează scrisoarea de demisie președintelui Curții pentru a fi transmisă președintelui Consiliului.judecătorul demisionar își continuă activitatea până la preluarea funcției de către succesorul său.
Înlăturarea din funcție
Acest mod de încetare a mandatului se produce atunci când în opinia unanimă a judecătorilor Curții și avocaților generali, fie judecătorul respectiv nu mai corespunde condițiilor cerute, fie nu mai îndeplinește obligațiile aferente funcției sale. Judecătorul în cauză nu ia parte la aceste deliberări.
Decizia Curții de înlăturare din funcție se aduce la cunoștința președintelui Parlamentului European și președintelui Comisiei și se notifică președintelui Consiliului de către grefierul Curții. Notificarea adresată președintelui Consiliului este actul care antrenează eliberarea postului.
Judecătorul desemnat în locul altui judecător, al cărui mandat a încetat înainte de epuizarea duratei mandatului, este numit pentru restul mandatului.
După încetarea mandatului, foștii judecători trebuie să manifeste prudență în acceptarea unor funcții și beneficii, în caz contrar putând fi sancționați de Curte (spre exemplu, prin ridicarea dreptului la pensie).
Independența judecătorilor este garantată și de caracterul strict secret al deliberărilor în camera de consiliu, și de faptul că nu e admisă procedura opiniei separate, deciziile fiind colective și angajând Curtea în întregul ei. Hotărârea este dată în numele Curții, nu în numele majorității judecătorilor, chiar dacă hotărârea a fost dată de una din camere. Înainte de a-și începe exercitarea funcției, judecătorii – fiecare dintre ei – vor depune un jurământ în fața plenului Curții de a-și îndeplini îndatoririle cu imparțialitate și conștiinciozitate și de a păstra secretul deliberărilor.
Curtea formează, în cadrul ei, Marea Cameră, Camera din trei și din cinci judecători.
Judecătorii aleg dintre ei președintele Curții de Justiție și pe președinții de cameră. În cazul camerelor de cinci judecători, președinții camerelor se aleg pentru un mandat de trei ani, care poate fi reînnoit o dată.
La fel și președintele Curții este ales pentru un mandat de trei ani, care poate fi reînnoit.
Marea Cameră este alcătuită din treisprezece judecători și este prezidată de președintele Curții. Din Marea Cameră fac parte președinții camerelor de cinci judecători și alți judecători desemnați în condițiile prevăzute de regulamentul de procedură al Curții. Curtea se întrunește în această compunere la cererea unui stat membru sau a unei instituții comunitare care este parte în proces.
Curtea de Justiție funcționează cu caracter permanet. Durata vacanței judecătorești se stabilește de Curte, în funcție de necesitățile serviciului.
Curtea se reunește în ședință plenară atunci când este sesizată:
– în temeiul art.228 alineatul 2 TUE pentru destituirea Ombudsman-ului, la plângerea Parlamentului European, în cazul în care nu mai îndeplinește condițiile necesare exercitării funcțiilor sale sau a comis o abatere gravă;
– în temeiul art. 245 alineatul 2 TUE – pentru destituirea unui membru al Comisiei, decăderea din dreptul de pensie ori la avantaje echivalente, la sesizarea Consiliului sau Comisiei, în caz de neîndeplinire a obligațiilor impuse de mandat și, în special, a obligației de onestitate și prudență, după încheierea mandatului, în a accepta alte funcții sau avantaje;
– în temeiul art. 247 sau art. 286 alineatul 6 TUE – pentru destituirea unui membru al Comisiei în cazul în care nu mai îndeplinește condițiile necesare exercitării funcțiilor sale sau în care a comis o abatere gravă sau destituirea, decăderea din dreptul de pensie sau alte avantaje echivalente a membrilor Curții de Conturi în cazul în care au încetat să corespundă condițiilor cerute sau să îndeplinească obligațiile care decurg din funcția lor.
Pentru fiecare cauză, Marea Cameră este compusă din Președintele Curții, președinții camerelor de cinci judecători, judecătorul raportor și numărul de judecători necesar pentru a fi în număr de 13. După alegerea președintelui Curții și a președinților camerelor de cinci judecători, se întocmește o listă a celorlalți judecători în vederea stabilirii compunerii Marii Camere.Această listă urmărește ordinea stabilită de articolul 6 din Regulamentul de Procedură al Curții, alternativ cu ordinea inversă: primul judecător de pe această listă este primul potrivit ordinii stabilite de articolul sus-menționat, al doilea judecător de pe listă este ultimul potrivit acestei ordini, al treilea judecător este al doilea potrivit acestei ordini, al patrulea judecător este penultimul potrivit acestei ordini și așa mai departe.
Punctul de plecare pe această listă este numele judecătorului imediat următor ultimului judecător desemnat din listă pentru precedenta cauză repartizată acestui complet de judecată.Lista se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
În cauzele repartizate Marii Camere în perioada cuprinsă între începutul unui an în care este prevăzută o înlocuire parțială a judecătorilor și momentul în care acea înlocuire se realizează, fac parte din complet și doi judecători supleanți.Îndeplinesc funcția de judecători supleanți cei doi judecători care figurează pe lista mai sus menționată imediat după ultimul judecător desemnat pentru compunerea Marii Camere în cauza respectivă.
Judecătorii supleanți îi înlocuiesc, în ordinea listei pe acei judecători care nu pot participa la soluționarea cauzei.
B.Președintele
Alegerea președintelui Curții de Justiție este explicată în Regulamentul de procedură al Curții, în Titlul I, capitolul al II-lea, art. 7. Judecătorii desemnează dintre ei un președinte pentru o perioadă de trei ani și cu posibilitatea de realegere. Judecătorul francez Robert Decourt a exercitat trei mandate succesive din 1967 până în 1976.
Procedura de alegere a președintelui are loc imediat după înlocuirea parțială prevăzută de art. 253 din Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene.În cazul în care mandatul președintelui Curții încetează înainte de expirarea termenului stabilit, se procedează la înlocuirea acestuia pentru perioada rămasă. Alegerea se face în mod secret. Este ales ca președinte judecătorul care obține mai mult de jumătate din voturile judecătorilor care compun Curtea. Dacă niciunul din judecători nu obține majoritatea absolută, atunci se recurge la organizarea unui al doilea tur de scrutin, în acest caz fiind ales judecătorul care întrunește cel mai mare număr de voturi.
Președintele are atribuții importante. El conduce lucrările Curții și serviciile acesteia, prezidează audierile, precum și deliberările în camera de consiliu. El atribuie fiecărei camere cauzele pe care aceasta trebuie să le rezolve, fixează termenele de ședință și desemnează judecătorul raportor pentru o anumită cauză.
Are competențe jurisdicționale proprii, pe care și le exercită prin ordonanțe. Ordonanțele președintelui au totdeauna caracter provizoriu. El are facultatea de a hotărî în anumite situații prin procedura sumară de urgență, pe cale de ordonanță motivată și nesusceptibilă de recurs, de a acorda Comisiei C.E.C.A. mandat pentru a putea asigura pe cale de constrângere executarea controlului de securitate prevăzut de art. 81 din Trat. de instituire a CEEA, atunci când acest control întâmpină opoziție.
Președintele Curții ia măsurile necesare în caz de împiedicare sau de absență a unui judecător raportor.
În caz de împiedicare sau de absență a președintelui Curții sau în cazul în care funcția de președinte al Curții este vacantă, președinția este asigurată de către unul dintre președinții camerelor de cinci judecători, potrivit ordinii stabilite de articolul 6 din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție.
În caz de împiedicare sau de absență concomitentă a președintelui Curții și a președinților camerelor de cinci judecători sau în cazul în care funcțiile acestora sunt vacante simultan, președinția este asigurată de către unul dintre președinții camerelor de trei judecători, potrivit ordinii stabilite din același articol al Regulamentului.
Judecătorii și avocații generali nu pot participa la soluționarea nici unei cauze în care au fost implicați anterior ca agenți, consilieri sau avocați ai uneia dintre părți, sau cu privire la care au fost chemați să se pronunțe ca membri ai unui tribunal, ai unei comisii de anchetă sau în oricare altă calitate.
În cazul în care, un judecător sau un avocat general consideră că nu poate participa la judecarea sau la examinarea unei anumite cauze, acesta îl informează pe președinte.
C. Avocații generali
Curtea este asistată în prezent de 8 avocați generali, numiți, ca și judecătorii, prin acordul statelor membre pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea de a li se reînnoi mandatul. Germania, Franța, Italia, Marea Britanie și Spania au câte un avocat general permanent. Celelalte state iau parte la un sistem implicând rotația în ordine alfabetică.
Articolele 2, 3 și 4 din Regulamentul de procedură se aplică nu numai judecătorilor, ci și avocaților generali. Statutul lor este același cu cel al judecătorilor, regulile privind numirea, durata mandatului, condițiile de eligibilitate, regulile privind încetarea mandatului fiindu-le aplicabile. Sistemul de privilegii și imunități, ca și cel de incompatibilități le este aplicabil în aceleași condiții ca și judecătorilor.
Instituția avocaților generali a fost privită ca o originalitate în structura Curții de Justiție, considerându-se că nu au echivalent în jurisdicțiile internaționale, chiar dacă rolul lor se aseamănă cu cel al Comisiei europene a drepturilor omului de la Strassbourg. De asemenea s-a relevat faptul că instituția avocaților generali e o transpunere a instituției comisarului guvernamental din sistemul de drept francez, comisar care funcționează pe lângă Consiliul de stat francez, și că prezintă unele asemănări cu auditoriatul prezent în sistemul de drept belgian și care funcționează pe lângă Consiliul de stat belgian.
Curtea numește dintre avocații generali un prim-avocat general pentru o perioadă de un an. El va prezida întrunirile avocaților generali și va încredința fiecare cauză unuia dintre ei, imediat după ce judecătorul raportor a fost desemnat, deaorece în fiecare cauză contencioasă sunt ascultați, în principiu, avocații generali afectați camerei căreia îi aparține judecătorul raportor. Există posibilitatea să se desemneze pentru o cauză determinată un avocat general afectat altei camere.
Conform tratatelor, avocații generali au sarcina de a prezenta public, cu toată imparțialitatea și independența, concluzii motivate asupra cauzelor supuse Curții spre a o sprijini în îndeplinirea misiunii sale. Rolul lor poate fi rezumat astfel: ei “trebuie să spună dreptul cu toată obiectivitatea”.
În fapt, avocatul general își spune opinia referitor la cauză la sfârșitul procedurii orale, imediat după pledoariile avocaților sau agenților părților. Opinia lor este prezentată oral și este făcută publică.
D. Grefa
Regulamentul de Procedură al Curții de Justiție dedică organizării grefei un întreg capitol și anume capitolul al treilea, intitulat “ Grefa”.
Curtea dispune de o grefă, în cadrul căreia intră un grefier asistat de unul sau mai mulți grefieri adjuncți, care îl pot înlocui la nevoie.
Pentru a numi grefierul, președintele Curții îi informează pe judecători cu privire la candidaturile depuse cu două săptămâni înainte de data fixată pentru numire, pentru ca aceștia să aibă timp de gândire. Candidaturile trebuie însoțite de toate datele referitor la vârstă, la ocupațiile actuale și cele anterioare, la studiile universitare, la cunoștințele lingvistice, la naționalitate, precum și la eventuala experiență judiciară și internațională. Votul asupra desemnării grefierului este secret. Este ales cel ce întrunește majoritatea absolută. Dacă acest lucru nu se realizează, se va proceda la un al doilea tur de scrutin, ocazie cu care va fi ales grefier cel ce întrunește cele mai multe voturi. În caz de balotaj, este ales cel mai în vârstă.
Pentru numirea grefierului sunt consultați și avocații generali.
Numirea se face pentru o perioadă de șase ani, existând posibilitatea renumirii. Dacă își încetează funcția înainte de expirarea celor șase ani, va fi numit un nou grefier, dar nu pentru timpul care a mai rămas până la expirarea mandatului, ci pentru un mandat întreg, de șase ani.
Ca și judecătorii și avocații generali, grefierul trebuie să depună jurământul în fața Curții în sens că își va îndeplini atribuțiile cu toată imparțialitatea și nu va divulga secretul deliberărilor. Grefierul poate fi destituit din funcție atunci când nu mai răspunde condițiilor cerute sau nu-și mai îndeplinește obligațiile. Curtea va decide numai după ce îi dă posibilitatea grefierului să-și spună punctul de vedere cu privire la această problemă.
În cazul în care grefierul și adjuncții săi sunt în imposibilitate temporară de a-și îndeplini atribuțiile, președintele Curții va desemna funcționarii sau agenții care le vor ține locul. Se va proceda la fel în caz de vacanță a locului, până la desemnarea unui nou grefier.
Atribuțiile grefierului sunt de două feluri: de ordin procedural și de ordin administrativ.
Ca atribuții procedurale grefierul primește, transmite și păstrează documentele, asistă la ședințele de audiere ale Curții și ale camerelor, se ocupă de arhive și de publicațiile Curții și, în special, de “Culegerea de jurisprudență a Curții”, unde e publicat textul integral al hotărârilor Curții.
El are responsabilitatea ținerii unui registru parafat de președinte, în care sunt înscrise în ordinea prezentării toate actele de procedură și piesele depuse în sprijinul acestora. Pe originale și pe copiile prezentate de părți se face mențiune despre înscrierea în registru. Înscrierile în registru și mențiunile de pe acte făcute de grefier sunt considerate acte autentice în virtutea art. 16 pct. 3 din Regulamentul de procedură.
Grefierul este cel ce propune Curții cuantumul tarifelor percepute pentru obținerea de copii după actele de procedură, precum și pentru obținerea de copii certificate după ordonanțele și deciziile Curții.
Atribuțiile administrative constau în aceea că grefierul asigură administrarea, gestiunea financiară și contabilitatea Curții, ajutat de un administrator și aflându-se sub autoritatea președintelui. El are în subordine funcționarii și agenții Curții și poate propune modificarea serviciilor Curții.
Protocolul asupra statutului Curții prevede obligația judecătorilor, a avocaților generali, precum și a grefierului de a avea reședința acolo unde Curtea își are sediul.
E.Raportorii adjuncți
La cererea Curții de Justiție, Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară ,pot dispune numirea unor raportori adjuncți și stabili statutul acestora. Raportorii adjuncți pot fi chemați să participe la instrumentarea cauzelor în curs și să colaboreze cu judecătorul raportor, în condiții care se stabilesc prin regulamentul de procedură.
Raportorii adjuncți, aleși dintre persoane care oferă toate garanțiile de independență și dețin titlurile juridice necesare, se numesc de Consiliu hotărând cu majoritate simplă. Aceștia depun jurământ în fața Curții că își vor exercita funcțiile cu deplină imparțialitate și potrivit conștiinței lor și că nu vor divulga nimic din secretul deliberărilor.
Ei au sarcina să îl ajute pe președinte în procedura de urgență și pe judecătorii raportori în îndeplinirea atribuțiilor lor. Nu au dreptul să participe la vot, dar pot lua parte la deliberări în cauza pe care au avut-o în studiu.
În exercitarea funcției lor, raportorii adjuncți răspund, după caz, în fața președintelui Curții , a președintelui unei camere sau a unui judecător raportor.
Funcționarea Curții
Curtea își desfășoară activitatea la sediul său din Luxemburg. Pentru una sau mai multe ședințe determinate Curtea în întregul ei sau camerele pot alege un alt loc decât sediul.
Curtea nu poate delibera valabil în plen decât dacă sunt prezenți cel puțin nouă judecători. Deciziile camerelor compuse din trei sau cinci judecători sunt valabile dacă sunt prezenți trei judecători, iar pentru Marea Cameră deciziile sunt valabile numai în cazul în care sunt prezenți nouă judecători.. Dacă cvorumul cerut nu este îndeplinit, președintele amână ședința până la îndeplinirea acestuia.
De asemenea, Curtea nu poate delibera valabil decât cu un număr impar de judecători. Dacă din motive neprevăzute judecătorii sunt în număr par, judecătorul cel mai tânăr în înțelesul dat de art. 6 din Regulamentul de procedură se va abține să participe la deliberări, cu excepția cazului în care este și judecător raportor. În acest caz cel ce se va abține va fi judecătorul care îl precedă în rang.
Dacă cvorumul cerut nu este obținut, președintele camerei respective îl înștiințează pe președintele Curții, care va desemna un alt judecător pentru a completa camera.
Data și ora desfășurării fiecărei ședințe a plenului Curții este fixată de către președinte. Pentru camere, cel ce va fixa data și ordinea desfășurării ședințelor este președintele fiecărei camere.
Curtea, ca și camerele, deliberează în camera de consiliu. Judecătorii deliberează între ei fără ajutorul vreunui interpret, într-o limbă pe care toți o cunosc și care tradițional este franceza. La cererea oricăruia din judecători orice problemă poate fi formulată într-o limbă pe care respectivul judecător o alege și comunicată în scris Curții sau camerei din care face parte înainte de a fi supusă la vot.
Deliberările au loc numai cu participarea judecătorilor care au asistat și la faza orală a procedurii. Avocatul general care s-a pronunțat cu privire la cauza respectivă și grefierul nu vor participa. Dacă există raportor adjunct, el va fi prezent. Concluziile adoptate după discuțiile finale de către majoritatea judecătorilor determină decizia Curții.
Voturile sunt date în ordinea inversă celei stabilite de art. 6 din Regulamentul de procedură, adică începând cu cel mai tânăr dintre judecători, pentru ca acesta să nu se lase influențat de deciziile celorlalți.
Când deliberările au ca obiect probleme de ordin administrativ, vor participa și avocații generali cu vot deliberativ. Grefierul poate să asiste, afară de cazul în care există o decizie contrară a Curții.
Fiecare dintre judecătorii prezenți la deliberări își exprimă opinia și și-o motivează. Deliberările sunt strict secrete. Nu e admis procedeul “opiniei separate”, întâlnit la Curtea Internațională de Justiție, deciziile Curții fiind colective și angajând-o în ansamblul ei. Acest lucru a fost prevăzut pentru a se asigura un plus de independență judecătorilor prin anonimatul deciziei, ei neputând fi astfel criticați pentru votul lor. În acest fel este eliminată și presiunea pe care ar putea-o exercita statul care l-a desemnat pe judecător, având în vedere o cauză în care respectivul stat este interesat. Se înlătură pericolul ca judecătorul să nu mai fie desemnat într-un mandat viitor pe motiv de opinie. Angajarea colectivă conferă și mai multă autoritate hotărârilor Curții.
Nici un judecător sau avocat general nu poate lua parte la deliberări dacă anterior a fost agent, consilier sau avocat al uneia dintre părți, sau în cazul în care s-a pronunțat deja asupra obiectului problemei adusă în fața Curții în orice calitate (membru al unei alte curți, membru al unui tribunal, membru al unei comisii de anchetă etc.).
Dacă pentru un motiv oarecare un judecător sau un avocat general consideră că nu ar trebui să ia parte la judecarea sau examinarea unui anumit caz, el va trebui să îl informeze pe președinte.
Dacă președintele consideră că un judecător sau un avocat general nu ar trebui să ia parte la rezolvarea acelui caz, el îl va notifica pe acesta în consecință. Orice dificultate în aprecierea acestei situații va fi clarificată prin decizia Curții.
O parte nu poate cere schimbarea compoziției Curții sau a unei camere pe motiv de cetățenie a unui judecător sau pe motiv de absență a unui judecător de aceeași cetățenie cu partea.
Deciziile Curții sunt disponibile încă de la pronunțare în toate limbile oficiale. Pentru aceasta este folosit serviciul de traducere format din lingviști care au cunoștințe despre drept.
Curtea de Justiție a Comunităților este un organ care funcționează permanent, sub rezerva vacanțelor pe care ea însăși le fixează. Vacanțele judiciare nu suspendă termenele judiciare, cu toate că întrerup activitatea Curții. În timpul vacanței președinția e asigurată ori de președintele Curții, care ține legătura cu grefierul, ori de un președinte al unei camere sau de alt judecător invitat să-l înlocuiască. Chiar și în acest timp președintele poate să convoace pe judecători și pe avocații generali în caz de urgență. Curtea respectă zilele de sărbătoare legală ale statului unde își are sediul, adică Luxemburg. Termenele de procedură care expiră într-o zi de sărbătoare legală se prelungesc până la sfârșitul zilei lucrătoare imediat următoare.
Se pot acorda concedii judecătorilor și avocaților generali, dar numai pentru motive justificate.
CAPITOLUL 3 : TRIBUNALUL
3.1 Apariția Tribunalului
Având în vedere că numărul acțiunilor introduse la Curtea de justiție au crescut în mod constant de la constituirea acesteia, soluționarea cauzelor deduse judecății s-a prelungit, ca urmare, apariția efectelor negative asupra rapidității rezolvării solicitărilor statelor pentru interpretarea uniformă a normelor comunitare și în clarificarea acțiunilor și pozițiilor părților justițiabile a fost inerentă.
Din aceste motive, precum și considerentele perfecționării protecției juridice a intereselor părților și menținerea calității supravegherii judecătorești în ordinea juridică stabilită în domeniul comunitar, aș încât săse permită Curții de justiție să-și exercite cu o responsabilitate și o exigență sporită sarcina sa fundamentală de interpretare a dreptului comunitar, au constituit temeiurile pentru crearea unei noi instanțe comunitare – Curtea de primă instanță.
Se ajunsese ca acțiunile directe să fie soluționate, în medie, în 2 ani, pe când acțiunile pentru obținerea prehotărârilor (hotărârile preliminare) era nevoie de 1 an și jumătate.
În primă faza, din pricina controversei privitoare la caracterul preponderent judiciar sau cu precădere administrativ al viitoarei instanțe nu s-a reușit înființarea acesteia.
În cele din urmă, în anul 1985 prin Actul Unic european (AUE), art. 11, care a introdus art. 168A în Tratatul CE, s-a hotărât că , la cerea Curții de justiție și după consultarea Comisiei și a Parlamentului european, Consiliul poate, acționând unanim, să constituie pe lângă Curtea de justiție o Curte de primă instanță, căreia să i se transfere competențele de a examina și decide în primă instanță asupra unor categorii de acțiuni și proceduri introduse de persoanele fizice și juridice, sub rezerva unui drept de recurs la Curtea de justiție numai privind aspectele de drept și în conformitate cu condițiile stabilite în statut.
Consiliul a mai fost abilitat să hotărască structura curții și să realizeze adaptările necesare, precum și amendamentele ce urmau a se aduce statutului Curții de justiție.
Actul Unic European (AUE) care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987 a autorizat Curtea de Justiție să solicite Consiliului crearea, alături de ea, a unei jurisdicții de primă instanță, după cum urmează: „ (1) La solicitarea Curții de Justiție și în urma consultării Comisiei și Parlamentului European,Consiliul, hotărând, în unanimitate, poate alătura Curții de Justiție o instanță cu competențe de soluționare în primă instanță, sub rezerva unui recurs în fața Curții de Justiție, limitat exclusiv la chestiuni de drept și conform condițiilor stabilite prin Statut, a anumitor categorii de acțiuni formulate de persoane fizice sau juridice. Această instanță nu are competența să soluționeze nici acțiuni inițiate de către statele membre sau de către instituții comunitare, nici întrebări preliminare înaintate în temeiul art. 41 alin. (2). Consiliul, acționând în conformitate cu procedura stabilită în alineatul (1), stabilește componența acestei instanțe și adoptă adaptările și dispozițiile suplimentare necesare la Statutul Curții de Justiție.
Actul Unic European conține și o serie de dispoziții cu privire la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească membrii Tribunalului de Primă Instanță, pe care le vom analiza într-o secțiune ulterioară.
Astfel, prin Decizia nr. 88/591 din 24.10.1988 a Consiliului a fost înființată Curtea de primă instanță , acordându-i-se competențe determinate.
Curtea de justiție de primă instanță sau potrivit terminologiei franceze, Tribunalul, sau Tribunalul de primă instanță și-a început activitatea la data de 30.10.1989. Ea a început să funcționeze ca instanță subordonată Curții de Justiție, cu sediul la Luxemburg. Competențele acesteia erau în materia concurenței, a litigiilor privind acordarea de despăgubiri și în domeniul dreptului funcționarilor comunitari. În primii ani de funcționare, Tribunalul de primă instanță nu a condus la descongestionarea preconizată a activității Curții de justiție. Din acest motiv, în anul 1993 printr-o nouă hotărâre a Consiliului, Tribunalul de primă instanță a preluat spre soluționare toate acțiunile directe introduse de persoane fizice sau juridice private, mai puțin cele introduse pe baza dreptului antidumping .
Tratatul de la Lisabona a schimbat denumirea Tribunalului de Primă Instanță în Tribunalul. Tot Tratatul de la Lisabona prevede, în afara instanțelor europene existente, și înființarea de tribunale specializate. Art. 19 din Tratatul modificat privind Uniunea Europeană prevede: „(1) Curtea de Justiție a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunale specializate.”
3.2 Organizarea și structura Tribunalului
Este institutia asociata Curtii de Justitie, fiind infiintata pentru prima data prin Decizia Consiliului nr.88/591, art.3, pct.1 din 24 octombrie 1988 care a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1990.
Este compus tot din 27 de judecători, câte unul desemnat de fiecare stat membru, numiți de comun acord de guvernele statelor membre. Tribunalul nu are avocați generali, judecătorii acestuia putând fi chemați să exercite funcția de avocat general (art.2 alin.2 din Regulamentul de procedură al Tribunalului).
A.Judecătorii tribunalului
Toți membrii Tribunalului exercită, în principiu, funcția de judecător. Mandatul judecătorilor este de 6 ani, iar acesta poate fi reînoit. Mandatul unui judecător începe de la data stabilită în acest sens în actul de numire.În cazul în care data nu este stabilită în actul de numire, mandatul începe de la data acestui act.
La fel ca la Curtea Europeană de Justiție, la fiecare 3 ani se înlocuiesc respectiv câte paisprezece, respectiv, treisprezece judecători.
Înainte de a intra în funcție, judecătorii depun în fața Curții de Justiție următorul jurământ : „Jur să îmi exercit funcția cu deplină imparțialitate și potrivit conștiinței, jur să nu divulg nimic din secretul deliberărilor.”
Imediat după depunerea jurământului, judecătorii semnează o declarație prin care își iau angajamentul solemn de a respecta, pe durata funcției lor și după încetarea acesteia, obligațiile care decurg din această funcție, în special îndatoririle de a da dovadă de onestitate și de discreție în acceptarea anumitor poziții sau avantaje după încetarea funcției lor.
Atunci când Curtea de Justiție este chemată să decidă, după consultarea Tribunalului, dacă un judecător nu mai corespunde condițiilor cerute sau dacă acesta nu mai îndeplinește obligațiile aferente funcției sale, președintele Tribunalului îl invită pe judecătorul în cauză să se prezinte în camera de consiliu pentru a-și prezenta observațiile, fără participarea grefierului.
Avizul prin care se constată că un judecător nu mai corespunde condițiilor cerute sau nu mai îndeplinește obligațiile aferente funcției sale trebuie să exprime cel puțin voturile majorității judecătorilor Tribunalului. În acest caz,votul este secret, repartiția voturilor se transmite Curții de Justiție, judecătorul în cauză neparticipând la deliberare.
Rangul judecătorilor se determină, fără distincție, în raport cu vechimea în funcție, cu excepția președintelui Tribunalului și a președinților camerelor.Dacă vechimea este egală în funcție, atunci rangul este determinat de vârsta judecătorului.Atunci cândf judecătorii își încheie mandatul, dar sunt numiți din nou, aceștia își păstrează rangul anterior.
Conform articolului 7 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, imediat după înlocuirea parțială prevăzută de articolul 254 TFUE,judecătorii îl aleg dintre ei pe președintele Tribunalului, pentru o perioadă de trei ani.Dacă mandatul președintelui încetează înainte de expirarea termenului stabilit, se procedează la înlocuirea acestuia pentru perioada rămasă.
Astfel este ales judecătorul care obține voturile a mai mult de jumătate dintre judecătorii care compun Tribunalul, prin vot secret, în cazul neobținerii acestei majorități procedându-se la alte tururi de scrutin până când această jumătate este obținută.
B. Președintele
Președintele Tribunalului conduce lucrările și serviciile Tribunalului; acesta prezidează ședințele plenare, precum și deliberările desfășurate în camera de consiliu.De asemenea prezidează Marea Cameră.
Dacă face parte dintr-o cameră compusă din trei sau din cinci judecători, președintele Tribunalului prezidează această cameră. În caz de împiedicare sau de absență a președintelui Tribunalului sau în cazul în care funcția de președinte al Tribunalului este vacantă, președinția este asigurată de către unul dintre președinții camerelor, potrivit ordinii stabilite de articolul 6.
În caz de împiedicare sau de absență concomitentă a președintelui Tribunalului și a președinților camerelor sau în cazul în care funcțiile lor sunt vacante simultan, președinția este asigurată de către unul dintre ceilalți judecători, potrivit ordinii stabilite de articolul 6.
C.Judecătorii raportori, camerele și avocații generali
Tribunalul înființează în cadrul său camere compuse din trei și din cinci judecători și o Mare Cameră compusă din treisprezece judecători și decide cu privire la repartizarea judecătorilor pe camere.
Cauzele cu care este sesizat Tribunalul se judecă de camerele compuse din trei sau din cinci judecători, Tribunalul stabilind criteriile pe baza cărora cauzele sunt repartizate camerelor.
Imediat după depunerea cererii introductive, președintele Tribunalului repartizează cauzele unei camere, pentru fiecare cauză repartizată unei camere, președintele acesteia propunându-i președintelui Tribunalului desemnarea unui judecător raportor; acesta luând decizia cu privire la această propunere.
O cauză poate fi trimisă spre judecare în ședință plenară, Marii Camere sau unei camere compuse dintr-un număr diferit de judecători, atunci când dificultatea problemelor de drept sau importanța cauzei ori împrejurări speciale justifică această măsură.
Următoarele cauze repartizate unei camere compuse din trei judecători pot fi judecate de către judecătorul raportor, care hotărăște în calitate de judecător unic, dacă, ținând seama de lipsa dificultății problemelor de drept sau de fapt ridicate, de importanța limitată a cauzei și de absența altor împrejurări speciale, se consideră adecvat să fie astfel judecate, precum și dacă acestea au fost delegate în condițiile prevăzute de articolul 51:
(a) cauzele introduse în temeiul articolului 270 TFUE;
(b) cauzele introduse în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf, al articolului 265 al treilea paragraf și al articolului 268 TFUE, dacă ridică doar chestiuni deja clarificate de o jurisprudență consacrată sau dacă fac parte dintr-o serie de cauze având același obiect, una dintre acestea fiind deja soluționată cu autoritate de lucru judecat;
(c) cauzele introduse în temeiul articolului 272 TFUE
Există cauze care nu se pot delega unui judecător unic:
(a) cauzele care ridică chestiuni privind legalitatea unui act de aplicabilitate generală;
(b) cauzele care privesc punerea în aplicare: a regulilor de concurență și de control al concentrărilor economice; a regulilor privind ajutoarele acordate de stat;a regulilor privind măsurile de protecție comercială; a regulilor privind organizarea comună a piețelor agricole, cu excepția cauzelor care fac parte dintr-o serie de cauze având același obiect, una dintre acestea fiind deja soluționată cu autoritate de lucru judecat
(c) cauzele menționate de articolul 130 alineatul (1).
Imediat după alegerea președintelui Tribunalului, Judecătorii îi aleg dintre ei, în temeiul prevederilor articolului 7 alineatul (3), pe președinții camerelor compuse din trei și din cinci judecători, pentru o perioadă de trei ani, mandatul lor putând fi reînnoit o singură dată.
Tribunalul întrunit în ședință plenară este asistat de un avocat general desemnat de către președintele Tribunalului. Tribunalul întrunit în cameră poate fi asistat de un avocat general în măsura în care consideră că dificultatea problemelor de drept sau complexitatea în fapt a cauzei necesită această asistență.
Decizia de a desemna un avocat general într-o anumită cauză este luată de Tribunal, în ședință plenară, la cererea camerei căreia i-a fost repartizată sau delegată cauza.
Președintele Tribunalului desemnează judecătorul care urmează să exercite funcția de avocat general în această cauză.
D. Grefa
Tribunalul numește grefierul. Președintele Tribunalului informează judecătorii cu privire la candidaturile care au fost depuse,cu două săptămâni înainte de data numirii.
Candidaturile trebuie însoțite de toate informațiile referitoare la vârstă, cetățenie, titluri universitare, cunoștințe lingvistice, funcții actuale și anterioare, precum și cu privire la eventuala experiență juridică și internațională a candidaților.
Grefierul este numit pentru o perioadă de șase ani,putând fi numit din nou. El nu poate fi eliberat din funcție decât dacă nu mai corespunde condițiilor cerute sau dacă nu mai îndeplinește obligațiile aferente funcției sale; Tribunalul decide după ce i-a acordat grefierului posibilitatea de a-și prezenta observațiile.
Tribunalul poate numi conform procedurii de numire a grefierului, unul sau mai mulți grefieri adjuncți.
Grefierul răspunde de înregistrarea cronologică și în ordinea depunerii a tuturor actelor de procedură și înscrisurile justificative , într-un registru.Înregistrarea se menționează pe exemplarele originale, acestea constituind acte autentice.
Grefierul mai este însărcinat cu primirea, transmiterea și păstrarea tuturor înscrisurilor, precum și cu efectuarea comunicărilor pe care le presupune aplicarea Regulamentului de procedură al Tribunalului.Grefierul păstrază sigiliile, răspunde de arhive și de publicațiile Tribunalului și asistă președintele și judecătorii în exercițiul tuturor funcțiilor lor.
E.Serviciile
Conform art.28 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, funcționarii și personalul auxiliar însărcinați să asiste direct președintele, judecătorii și grefierul sunt numiți în condițiile prevăzute de regulamentul privind statutul personalului. Aceștia răspund în fața grefierului, sub autoritatea președintelui Tribunalului.
Administrarea Tribunalului, gestiunea financiară și contabilitatea sunt asigurate, sub autoritatea președintelui Tribunalului, de către grefier, asistat de serviciile Curții de Justiție.
3.3 Funcționarea Tribunalului
Conform Regulamentului de procedura al tribunalului , datele și orele ședințelor Tribunalului sunt stabilite de către președinte. Tribunalul poate, pentru desfășurarea uneia sau mai multor ședințe determinate, să aleagă un alt loc decât acela al sediului său.(art.31 Regulamentul de procedură al Tribunalului)
Potrivit art.32 din Regulament dacă, urmare a unui caz de împiedicare sau de absență a unui judecător, numărul judecătorilor este par, judecătorul cel mai nou în funcție, în sensul articolului 6, se abține să participe la deliberări, cu excepția cazului în care acesta este judecătorul raportor. În acest caz, se abține să participe la deliberări judecătorul care îl precedă imediat în rang pe acesta.
Dacă, urmare a desemnării unui avocat general în temeiul articolului 17, numărul judecătorilor în ședința plenară a Tribunalului este par, președintele Tribunalului desemnează, înainte de ședință, potrivit unui sistem de rotație prestabilit de către Tribunal și publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, judecătorul care nu va participa la judecarea cauzei. În cazul în care, fiind convocată ședința plenară, se constată că nu este întrunit cvorumul, președintele Tribunalului amână ședința până când cvorumul este întrunit. În cazul în care, într-o cameră compusă din trei sau din cinci judecători, nu este întrunit cvorumul de trei judecători, președintele camerei respective îl înștiințează pe președintele Tribunalului în legătură cu acest fapt, iar acesta desemnează un alt judecător pentru a completa camera.
Cvorumul Marii Camere este de nouă judecători. În cazul în care nu este întrunit acest cvorum, președintele Tribunalului desemnează un alt judecător pentru a completa camera.
În cazul în care, în Marea Cameră sau într-una dintre camerele compuse din cinci judecători, ca urmare a unui caz de împiedicare sau de absență a unui judecător, intervenit înaintea datei deschiderii procedurii orale, numărul judecătorilor prevăzut de articolul 10 alineatul (1) nu este întrunit, această cameră este completată de către un judecător desemnat de președintele Tribunalului pentru a restabili numărul necesar de judecători.
În cazul în care, într-una dintre camerele compuse din trei sau din cinci judecători, numărul judecătorilor repartizați camerei este mai mare de trei, respectiv de cinci, președintele camerei desemnează judecătorii care urmează să participe la judecarea cauzei
În caz de împiedicare sau de absență a judecătorului unic căruia îi este delegată sau repartizată cauza, președintele Tribunalului desemnează un alt judecător care să îl înlocuiască.
Articolul nr.33 din Regulament prevede că Tribunalul deliberează în camera de consiliu, iar la deliberări iau parte numai judecătorii care au participat la faza orală a procedurii.
Fiecare judecător prezent la deliberări își exprimă părerea și o motivează. La solicitarea unui judecător, orice întrebare este formulată într-o limbă la alegerea sa și este comunicată în scris celorlalți judecători înainte de a fi supusă la vot.
Concluziile adoptate în urma discuției finale de majoritatea judecătorilor determină decizia Tribunalului. Voturile sunt exprimate în ordinea inversă celei stabilite de articolul 6.
Tribunalul decide în caz de divergență cu privire la obiectul, conținutul și ordinea întrebărilor sau cu privire la interpretarea unui vot. În cazul în care deliberările Tribunalului privesc chestiuni administrative, grefierul asistă la acestea, în afară de cazul în care Tribunalul decide altfel.
În cazul în care Tribunalul judecă fără participarea grefierului, acesta îl însărcinează pe judecătorul cel mai nou în funcție în sensul articolului 6 să întocmească, dacă este cazul, un proces-verbal care se semnează de președinte și de judecătorul respectiv.
Cu excepția unei decizii speciale a Tribunalului, vacanțele judecătorești sunt stabilite după cum urmează:
– de la 18 decembrie până la 10 ianuarie;
– din duminica ce precedă ziua de Paști până în a doua duminică după ziua de Paști;
– de la 15 iulie până la 15 septembrie.
Pe durata vacanțelor judecătorești, președinția este asigurată la sediul Tribunalului fie de către președinte, care ține legătura cu grefierul, fie de către un președinte de cameră sau de către un alt judecător desemnat de președinte să îl înlocuiască.
Pe durata vacanțelor judecătorești, în caz de urgență, președintele poate convoca judecătorii. Tribunalul respectă zilele de sărbătoare legală ale locului unde își are sediul.Pentru motive întemeiate, Tribunalul poate acorda concedii judecătorilor.
CAPITOLUL 4 : TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE
4.1 Apariția Tribunalului Funcției publice
Curtea de Justiție, cu sediul la Luxemburg, este o instituție care veghează la respectarea dreptului în cadrul Comunităților Europene. Istoria CJE începe odată cu înființarea CECO. Mai precis parafarea Tratatului de înființare a CECO a avut loc în 19.03.1951, a urmat semnarea acesteia în 18.04.1951, și a intrat în vigoare la 23.07.1952. Încă din 1957 Curtea de Justiție este o instituție comună celor trei comunități, deși prin semnarea Tratatelor de la Roma în 25.03.1957 privind înființarea Comunității Economice Europene și a Comunității Europene a Energiei Atomice (intrate în vigoare la 01.01.1958) numărul structurilor de integrare europeană a crescut de la unu la trei. Potrivit „Convenției privind organele comune ale Comunităților Europene" semnat imediat după tratatele de înființare sus-amintite, a fost creată o Curte de Justiție unică pentru cele trei comunități . Datorită creșterii numărului de cauze pe rolul Curții, a fost creat în anul 1989 Tribunalul de primă Instanță.
Tratatul de la Nisa, acum în vigoare, prevede următoarele: „Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European și a Curții de Justiție sau la cererea Curții de Justiție și după consultarea Parlamentului European și a Comisiei, poate înființa camere jurisdicționale pentru a asculta și hotărî în prima instanță asupra unor categorii de acțiuni sau proceduri în domenii specifice". Pe baza acestui articol Consiliul Uniuni Europene a luat Decizia 2004/752/CE de instituire a unui Tribunal UE al funcției publice, menit judecării în primă instanță a disputele ce apar între funcționarii publici din instituțiile comunitare și Uniune.
Pe 28 martie 2006 au avut loc primele audieri în sesiune plenară la Tribunalul UE al funcției publice. Totuși, munca efectivă în aceasta instituție a început deja din decembrie 2005, când au fost preluate de la Tribunalul de Prima Instanță 117 cazuri implicând funcționarii publici europeni în care procedura scrisă încă nu se terminase.
Prin art. 24 din Tratatul de fuziune (Bruxelles) din 8 aprilie 1965 a fost impusă „stabilirea unui regulament al personalului unic și comun tuturor instituțiilor comunitare". Conform art. 1 din Statut "Este funcționar al Comunităților, în sensul prezentului statut, orice persoană care a fost numită în condițiile prevăzute de statut într-o funcție permanentă într-una din instituțiile comunitare printr-un act scris de autoritatea investită cu putere de numire din această instituție". Trebuie subliniat că această definiție se aplică, în egală măsură, și persoanelor numite de către organismele comunitare – agenții, cu excepția situațiilor expres prevăzute de Statut.
Extinderea activităților și competențelor Uniunii europene a impus lărgireacontinuă a sferei de angajați care desfășoară activitate în subordinea dar și în folosulinstituțiilor Uniunii europene. Acest corp de salariați în continuă extindere a necesitatchiar de la apariția comunităților europene un set de reguli de drept care să contureze un cadru normativ unitar și cât mai adaptat nevoilor lor, cadru care să stabilească un regim de lucru concret prin prevederi normative particulare privind recrutarea, salarizarea, drepturile și obligațiile, regimul disciplinar al funcției publice etc.
Cele trei comunități inițial înființate (Comunitatea Economică Europeană ,Comunitatea Cărbunelui și Oțelului și Comunitatea pentru Energie Atomo- Electrică ) au avut fiecare corpul propriu de funcționari, cu reglementări normative speciale. Până la intrarea în vigoare a Tratatului de fuziune, au existat trei categorii de norme de drept al funcției publice europene, reglementări distincte mai ales din punct de vedere alierarhizării gradelor, nivelului de remunerație, regimul pensiilor etc.
Art. 24 din Tratatul de fuziune a executivelor comunitare (1967) a impus stabilirea unui regulament unic și comun pentru personalul instituțiilor comunitare. Unificarea s- a realizat prin Regulamentul C.E.E., C.E.C.A. și C.E.E.A. nr. 259 din 29februarie 1968, modificat de mai multe ori. Cea mai recentă și mai importantă modificare s-a realizat prin Regulamentul CE și EURATOM nr. 723 din 22 martie2004. Acest regulament, modificat și reunit cu alte texte interne ale instituțiilor europene este cunoscut sub denumirea de STATUT, cu subtitlul ―Regulamente șireglementări aplicabile funcționarilor și altor agenți ai Comunitătilor Europene.
În acest context, s-a pus problema creării unor instanțe judecătoreștispecializate care să soluționeze cât mai corect eventualele neînțelegeri apărute între funcționarii europeni și instituțiile pentru care aceștia lucrează, sens în care a fostînființat Tribunalul funcției publice.
4.2 Organizarea și structura Tribunalului Funcției publice
Tribunalul Funcției Publice a Uniunii Europene este compus din șapte judecători numiți de Consiliu pentru o perioadă de șase ani care poate fi reînnoită, după ce se face apel la candidaturi și după obținerea avizului unui comitet format din șapte personalități alese dintre foști membri ai Curții de Justiție și ai Tribunalului și dintre juriști a căror competență este notorie.
Numirea judecătorilor se face pe bază de canditaturi asupra cărora hotărăște un comitet format din șapte personalități, foști membri ai Curții sau Tribunalului de Primă Instanță ori dintre juriști cu competență notorie.
Alegerea judecătorilor trebuie să asigure o compunere echilibrată și o reprezentare geografică pe cât posibil mai largă a resortisanților statelor membre și sistemelor juridice naționale.
Judecătorii își aleg un președinte pentru un mandat de trei ani, care poate fi reînoit, și numesc un grefier pentru un mandat de șase ani.
La cererea Curții de Justiție, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate să mărească numărul de judecători.
Prin numirea judecătorilor, Consiliul urmărește asigurarea unei compuneri echilibrate a Tribunalului Funcției Publice, pentru a dispune de o reprezentare geografică cât mai largă în privința resortisanților statelor membre și a sistemelor juridice naționale.
Tribunalul Funcției Publice judecă în camere formate din trei judecători. Cu toate acestea, atunci când dificultatea sau importanța problemelor de drept justifică acest lucru, o cauză poate fi trimisă în fața plenului. În plus, în situațiile determinate prin Regulamentul său de procedură, Tribunalul Funcției Publice poate soluționa cauza în cameră compusă din cinci judecători sau în complet format dintr-un judecător unic.
Judecătorii Tribunalului Funcției Publice desemnează din rândul lor președintele, pentru o perioadă de trei ani ce poate fi reînnoită.
Președintele Tribunalului Funcției Publice prezidează plenul și camera formată din cinci judecători. Președinții camerelor formate din trei judecători sunt desemnați pe o perioadă de trei ani. În cazul în care președintele Tribunalului Funcției Publice face parte dintr-o cameră formată din trei judecători, acesta prezidează această cameră.
Competențele plenului și cvorumul necesar, precum și compunerea camerelor și repartizarea cauzelor sunt reglementate prin regulamentul de procedură.
Tribunalul Funcției Publice este sprijinit de serviciile din cadrul Curții de Justiție și Tribunalului. Președintele Curții de Justiție sau, după caz, președintele Tribunalului stabilește, de comun acord cu președintele Tribunalului Funcției Publice, condițiile în care funcționarii și ceilalți agenți de pe lângă Curtea de Justiție sau Tribunal își aduc contribuția la funcționarea Tribunalului Funcției Publice. Anumiți funcționari sau alți agenți sunt subordonați grefierul Tribunalului Funcției Publice, sub autoritatea președintelui Tribunalului menționat.
Tribunalul Funcției Publice numește grefierul și stabilește statutul acestuia. El este ales pentru un mandat de șase ani.
Tribunalul Funcției Publice dispune de o grefă proprie, dar recurge la serviciile Curții de Justiție pentru alte necesități administrative și lingvistice.
Conform Statutului Curții de Justiție a Uniunii Europene din martie 2008, Tribunalul Funcției Publice a Uniunii Europene, denumit Tribunalul Funcției Publice (TFP), exercită în primă instanță competențe în litigiile dintre Comunități și funcționarii acestora în temeiul articolului 236 din Tratatul CE și al articolului 152 din Tratatul CEEA, inclusiv în litigiile dintre orice organisme sau agenții și funcționarii acestora pentru care competența este atribuită Curții de Justiție.
Judecătorii
TFP este alcătuit din șapte judecători. Totuși, dat fiind faptul că nu se cunoaște în acest moment care este viitorul atât al numărului de membri ai Uniunii, dar și al mărimii structurii instituționale comunitare și astfel a numărului de subiecți și a cazurilor pe care aceștia le pot aduce în fața Tribunalului, la cererea Curții de Justiție, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate să mărească numărul de judecători.Ca și în cazul judecătorilor Curții de Justiție, și cei ai tribunalului sunt numiți pentru o perioadă de șase ani. Tot astfel, cei al căror mandat se încheie pot fi numiți din nou. Mandatul unui judecător începe de la data stabilită în acest sens în actul de numire. Dacă aceasta nu este stabilită în actul de numire, mandatul începe de la data acestui act. În ceea ce privește cine poate fi numit judecător, se prevede că orice persoană care este cetățean al Uniunii Europene și îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 225a al patrulea paragraf din Tratatul CE și la articolul 140b al patrulea paragraf din Tratatul CEEA își poate prezenta candidatura. În același timp, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată la recomandarea Curții, determină condițiile și modalitățile de depunere și de prelucrare a acestor candidaturi.
Conform art. 2 din Statut, înainte de a intra în funcție, fiecare judecător depune, în ședință publică, jurământul că își va exercita atribuțiile cu deplină imparțialitate și potrivit conștiinței sale și că nu va divulga nimic din secretul deliberărilor. Jurământul este depus în fața Curții de Justiție. Textul jurământului este: „Jur să îmi exercit funcția cu deplină imparțialitate și potrivit conștiinței; jur să nu divulg nimic din secretul deliberărilor.". În caz de demisie a unui judecător, scrisoarea de demisie se adresează președintelui Curții de Justiție, pentru a fi transmisă președintelui Consiliului. Această ultimă notificare antrenează eliberarea postului. Avizul prin care se constată că un judecător nu mai corespunde condițiilor cerute sau nu mai îndeplinește obligațiile aferente funcției sale trebuie să exprime cel puțin voturile majorității judecătorilor Tribunalului. In acest caz, repartiția voturilor se transmite Curții de Justiție. Votul este secret, judecătorul în cauză neparticipând la deliberare.
Președintele
Conform art. 6 din Regulile de procedură, în cazul în care mandatul președintelui Tribunalului încetează înainte de expirarea termenului stabilit, se procedează la înlocuirea acestuia pentru perioada rămasă.
Votul este secret atunci când se face alegerea președintelui, urmând a fi ales cel care obține voturile a mai mult de jumătate din judecătorii care compun Tribunalul. În cazul în care nici unul dintre judecători nu obține această majoritate, se organizează alte tururi de scrutin până când aceasta este obținută. Numele celui ales se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. În ceea ce privește atribuțiile sale, ele sunt:
– conduce lucrările și serviciile Tribunalului;
– prezidează ședințele, precum și deliberările desfășurate în camera de consiliu ale: ședinței plenare; camerei compuse din cinci judecători; oricărei camere compuse din trei judecători, dacă face parte din aceasta.
În caz de împiedicare sau de absență a președintelui Tribunalului ori în cazul în care funcția de președinte al Tribunalului este vacantă, președinția este asigurată potrivit ordinii stabilite de rangul judecătorilor.
Grefierul
Tribunalul numește grefierul. Cu două săptămâni înaintea datei fixate pentru numire, președintele Tribunalului informează judecătorii cu privire la candidaturile care au fost depuse. Această numire este publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Grefierul este numit pentru o perioadă de șase ani și poate fi numit din nou. Înainte de a intra în funcție, grefierul depune în fața Tribunalului jurământul la care am făcut referire mai sus când am prezentat judecătorii. Grefierul nu poate fi eliberat din funcție decât dacă nu mai corespunde condițiilor cerute sau dacă nu mai îndeplinește obligațiile aferente funcției sale; Tribunalul decide după ce i-a acordat grefierului posibilitatea de a-și prezenta observațiile.
Dacă funcția grefierului încetează înainte de expirarea mandatului său, Tribunalul numește un nou grefier pentru o perioadă de șase ani. Grefierul răspunde de ținerea registrului Tribunalului și a dosarelor cauzelor aflate pe rolul acestuia, de primirea, transmiterea, comunicarea și conservarea înscrisurilor, de corespondența cu părțile și terții referitoare la cauzele pendinte, precum și de păstrarea sigiliilor Tribunalului; grefierul se asigură ca tarifele grefei să fie încasate și ca sumele datorate casieriei Tribunalului să fie recuperate; grefierul se îngrijește de publicațiile Tribunalului. Conform art. 17 din Regulamentul de procedură, Tribunalul poate numi, potrivit procedurii prevăzute pentru numirea grefierului, un grefier adjunct însărcinat să îl asiste pe grefier și să îl înlocuiască în condițiile stabilite de instrucțiunile pentru grefier.
În caz de împiedicare sau de absență a grefierului și, dacă este cazul, a grefierului adjunct sau atunci când posturile acestora sunt vacante, președintele Tribunalului desemnează funcționarii sau personalul auxiliar însărcinați cu îndeplinirea atribuțiilor de grefier.
Conform art.21 din Regulamentul de procedură, funcționarii și personalul auxiliar însărcinați să asiste direct președintele Tribunalului, judecătorii și grefierul sunt numiți în condițiile prevăzute de Statutul funcționarilor. Aceștia răspund în fața grefierului, sub autoritatea președintelui Tribunalului, în prezența grefierului următorul jurământ : „Jur să îmi îndeplinesc cu deplină loialitate, discreție și potrivit conștiinței atribuțiile care îmi sunt încredințate de Tribunalul Funcției Publice a Uniunii Europene”
4.3 Funcționarea Tribunalului Funcției publice
Tribunalul Funcției Publice se conduce după aceleași reguli de procedură și are același regim lingvistic ca și Curtea și Tribunalul .
Actele prin care Curtea și cele două tribunale soluționează litigiile cu care au fost sesizate se numesc hotărâri.
Hotărârile trebuie să cuprindă:
– mențiunea pronunțării de către Curte/Tribunal;
– data pronunțării;
– numele președintelui și judecătorilor și, eventual, numele avocatului general;
– numele grefierului;
– arătarea părților a agenților, consilierilor sau avocaților părților;
– concluziile părților (modul în care și-au susținut poziția);
– mențiunea că avocatul general și-a prezentat concluziile, dacă este cazul;
– expunerea sumară a faptelor;
– motivele;
– dispozitivul, inclusiv soluția privitoare la cheltuielile de judecată.
Dispozitivul este acea parte a hotărârii în care Curtea/Tribunalul dispune asupra litigiului, dă dezlegare pricinii.
Hotărârile se pronunță în ședință publică, iar părțile trebuie să fie citate. Originalul hotărârii se semnează de președinte, de judecătorii care au luat parte la deliberări și de grefier, este sigilat și depus la grefă. O copie certificată pentru conformitate cu originalul se comunică fiecărei părți.
Deliberările reprezintă momentul procesual în care judecătorii, după parcurgerea fazei scrise și fazei orale, decid, în secret, cu privire la soluționarea cauzei, iau hotărârea. Atunci se redactează dispozitivul, motivarea urmând a fi redactată mai târziu.
Hotărârea este obligatorie de la data pronunțării.
Procedura în fața Curții de Justiție și a celor două tribunale ale Curții este scutită de taxe. Onorariul avocatului cade în sarcina celui care l-a angajat. Cu toate acestea Curtea/Tribunalul poate să decidă atunci când o parte nu poate să suporte cheltuielile de judecată, la solicitarea acesteia, să acorde asistență juridică gratuită.
Atunci când Curtea/Tribunalul a făcut cheltuieli care puteau fi evitate, aceasta/acesta poate obliga partea care le-a provocat la restituirea lor.
Cheltuielile pentru orice activitate de copiere și traducere, apreciate de grefier ca extraordinare, se suportă de partea care le-a solicitat, existând fixat, în acest scop, și un tarif.
În privința cheltuielilor de judecată efectuate de părți, acestea sunt suportate, la cerere, de partea care a căzut în pretenții. Atunci când sunt mai multe părți care au căzut în pretenții, Curtea/Tribunalul decide cu privire la repartizarea cheltuielilor de judecată.
Chiar dacă o parte a avut câștig de cauză, Curtea/Tribunalul poate să o oblige la cheltuieli de judecată atunci când constată că aceste cheltuieli au fost provocate în mod nejustificat sau șicanatoriu. Dacă părțile au ealizat un acord cu privire la cheltuielile de judecată, Tribunalul se pronunță după acordul părților.
La Tribunalul Funcției Publice, în litigiile dintre Comunități și agenții lor, cheltuielile făcute de instituții rămân în sarcina lor. Cheltuielile cu executarea silită făcute de o parte se restituie de cealaltă parte, potrivit tarifelor practicate în statul unde are loc executarea silită.
Cheltuielile de judecată care se acordă părților sunt numite cheltuieli recuperabile și sunt alcătuite din:
– sumele datorate martorilor și experților;
– cheltuielile necesare efectuate de către părți în legătură cu procedura, în special:
– cheltuieli de deplasare;
– cheltuieli de ședere;
– remunerarea unui agent, consilier sau avocat.
Termenul de „cheltuieli de ședere”, prevăzut în Statutul Curții (art.91), semnifică faptul că aceste cheltuieli nu se rezumă la cele de cazare (hoteliere), fiind avute în vedere și celelalte cheltuieli necesare; cu hrana, taxe de ședere, transport urban.
Asistența judiciară
Această asistență judiciară acoperă, în tot sau în parte, cheltuielile legate de o asistență juridică și reprezentare calificată în fața Tribunalului. Aceste cheltuieli sunt avansate din casieria Tribunalului.
Starea materială avută în vedere la solicitarea asistenței are în vedere elemente obiective precum: veniturile, patrimoniul și situația familială.
Cererea de asistență juridică se respinge atunci când acțiunea în legătură cu care ea se solicită este vădit inadmisibilă sau vădit nefondată.
Asistența judiciară poate fi solicitată la introducerea acțiunii sau după acest moment. Partea poate să propună ea însăși Tribunalului un avocat care să o asiste. Dacă partea nu propune un avocat sau Tribunalul nu este de acord cu avocatul propus, Tribunalul trimite ordonanța prin care a încuviințat asistența judiciară și o copie a cererii de asistență judiciară la autoritatea competentă din statul respectiv pentru a desemna un avocat. Prin ordonanță se poate stabili și onorariul avocatului sau un plafon al cheltuielilor care nu poate fi depășit.
Președintele poate revoca beneficiul asistenței juridice dacă împrejurările care au justificat acordarea ei nu mai există.
Desistarea
Atunci când părțile dintr-un litigiu aflat în soluționarea Curții de Justiție sau tribunalelor acesteia, ajung la un acord cu privire la soluționarea litigiului și informează instanța europeană că renunță la orice pretenție, președintele dispune radierea cauzei și se pronunță cu
privire la cheltuielile de judecată.
Președintele dispune radierea cauzei și atunci când reclamantul informează în scris Tribunalul că renunță la judecată.
Incidentele de procedură
Atunci când Tribunalul constată că nu este competent, potrivit Tratatelor, să judece o cauză, aceasta fiind de competența Curții, prin ordonanță motivată, trimite cauza acesteia din urmă.
Căile extraordinare de atac
Sunt prevăzute două căi extraordinare de atac:
Terța opoziție Așa cum o arată numele, este o cale de atac promovată de o parte care nu a participat la judecată (este un terț în raport cu părțile).
Cererea trebuie să arate:
– hotărârea atacată;
– motivele pentru care hotărârea atacată aduce atingere drepturilor terțului oponent;
– motivele pentru care terțul oponent nu a luat parte la litigiul principal.
Cererea se formulează împotriva tuturor părților din litigiul principal și poate fi depusă în termen de două luni de la publicarea hotărârii în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene”
Se poate dispune suspendarea hotărârii la cerere terțului oponent. În urma admiterii terței opoziții hotărârea poate fi modificată în măsura în care a fost admisă cererea. Soluționarea cererii se face de către Camera care a pronunțat hotărârea atacată.
Revizuirea poate fi cerută Curții, numai în urma descoperirii unui fapt de natură să aibă o influență decisivă și care înainte de pronunțarea hotărârii era necunoscut Curții și părții care o invocă.
Nu poate fi făcută după trecerea unui termen mai mare de 10 (zece) ani de la data hotărârii, dar nu mai târziu de trei ani, situați în termenul de 10 ani de la când solicitantul a cunoscut faptele care le invocă pentru revizuire. Cererea de revizuire trebuie să cuprindă:
– arătarea hotărârii atacate și punctele din aceasta pe care revizuientul înțelege să le atace;
– faptele pe care își întemeiază cererea;
– prezentarea mijloacelor de probă a faptelor invocate și respectarea termenelor de 3 luni și
respectiv, 10 ani în care se află.
Cererea se repartizează camerei care a pronunțat hotărârea atacată. Cererea se formulează împotriva tuturor părților din proces.
Întreruperea hotărârilor
Atunci când o hotărâre este apreciată ca prezentând dificultăți în înțelegerea sensului sau domeniului ei de aplicare, se poate face cerere de interpretare. Cererea poate fi făcută de o parte sau de o instituție comunitară care justifică un interes.
Cererea de interpretare se formulează împotriva tuturor părților din proces și trebuie să conțină, în plus față de mențiunile cerute oricărei cereri (numele, domiciliul, partea împotriva căreia este îndreptată, obiectul litigiului, motivele invocate, concluziile reclamantului și probele propuse) și indicarea hotărârii în cauză, precum și textele a căror interpretare se solicită.
Cererea se repartizează camerei care a pronunțat hotărârea și se soluționează tot printr-o hotărâre care se anexează hotărârii interpretate, făcându-se mențiune pe marginea originalului hotărârii interpretate.
CAPITOLUL 5.CURTEA ÎN VIAȚA CETĂȚEANULUI EUROPEAN
Din miile de hotărâri pronunțate de Curte, cea mai mare parte, în special cele pronunțate cu titlu preliminar, au în mod vădit consecințe importante în viața de fiecare zi a cetățenilor europeni. Unele dintre aceste hotărâri sunt citate în continuare, cu titlu de exemplu, pentru domeniile cele mai importante ale dreptului comunitar.
Libera circulație a mărfurilor
În ce privește libera circulație a mărfurilor, temeiul legal îl constituie art. 7 din Tratatul de la Roma care a definit piața internă a Comunităților ca „o zonă fără frontiere interne, în care este asigurată libera circulație a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului”.
Această dispoziție este reluată în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, la art. 16(2).
Libera circulație a mărfurilor se aplică tuturor produselor originare din statele membre și tuturor produselor din terțe țări cu drept de liberă circulație în spațiul comunitar.
Potrivit art. 29 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, se consideră că se află în liberă circulație într-un stat membru mărfurile provenind din statele terțe din care au fost importate cu îndeplinirea formalităților și încasarea taxelor de import, respectiv, taxe vamale și taxe cu efect echivalent exigibile și care nu au beneficiat de o restituire totală sau parțială a acestor taxe și impuneri. Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import și la export sau taxele cu efect echivalent, inclusiv taxele vamale cu caracter fiscal, precum și restricțiile cantitative la import sau export și orice măsuri cu efect echivalent.
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, la art. 28 prevede că „Uniunea este alcătuită dintr-o uniune vamală care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri și care implică interzicerea între statele membre, a taxelor vamale la import și la export și a oricăror taxe cu efect echivalent, precum și adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu țări terțe.”
Libera circulație a mărfurilor se aplică:
– produselor originare din statele membre;
– produselor care provin din țări terțe care se află în liberă circulație în statele membre.
Produsele din țări terțe sunt considerate a fi în liberă circulație în statele membre, dacă pentru acestea:
– au fost îndeplinite formalitățile de import;
– au fost percepute în statul membru taxele vamale și taxele cu efect echivalent, exigibile;
– nu au beneficiat de o restituire totală sau parțială a acestor taxe și impuneri. Comisia Europeană, în executarea atribuțiilor de asigurare a liberei circulații a mărfurilor are în vedere:
– necesitatea promovării schimburilor comerciale în interiorul
Uniunii, precum și cu statele terțe;
– evoluția condițiilor de concurență în scopul creșterii competitivității întreprinderilor;
– satisfacerea necesităților de materii prime și semifinite ale Uniunii fără denaturarea condițiilor de concurență la produsele finite;
– evitarea perturbărilor vieții economice, dezvoltarea rațională a producției și creșterea consumului în Uniune.
Între statele membre sunt interzise:
– restricțiile cantitative și orice măsuri cu caracter echivalent la import;
– restricții cantitative și orice măsuri cu efect echivalent la export. Sunt exceptate restricțiile și măsurile cu efect echivalent la import, export și tranzit, justificate de:
– motive de morală publică, de ordine publică și de siguranță publică;
– protecția sănătății și vieții persoanelor;
– protecția sănătății și vieții animalelor;
– conservarea plantelor; protejarea unor bunuri de patrimoniu național cu valoare artistică, istorică sau arheologică;
– protecția proprietății industriale și comerciale.
Statele membre trebuie să-și adapteze monopolurile naționale și cu caracter comercial pentru excluderea oricărei discriminări între resortisanții statelor membre în privința condițiilor de aprovizionare și comercializare. Aceste măsuri trebuie luate și cu privire la orice organism prin care un stat membru, de jure sau de facto, direct sau indirect, controlează, conduc sau influențează în mod semnificativ importurile sau exporturile dintre state membre, precum și față de monopolurile de stat concesionate.
Regulile concurențiale se aplică și produselor agricole cu unele excepții, după cum urmează: produsele neexceptate sunt stabilite prin lista anexă la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene;
– se aplică numai în măsura stabilită de Parlamentul European și de Consiliu;
– măsurile privind stabilirea prețurilor, a taxelor, a ajutoarelor și a contingentelor, precum și stabilirea și repartizarea
posibilităților de pescuit, se adoptă de Consiliu la propunerea Comisiei;
– dacă într-un stat membru, un produs face obiectul unei organizări naționale a pieței sau al oricărei reglementări interne cu efect echivalent care afectează concurențial o producție similară dintr-un alt stat membru, statele membre aplică la import o taxă compensatorie acestui produs provenit din respectivul stat membru, cu excepția cazului în care acest stat membru aplică o taxă compensatorie la export.
În domeniile în care nu există o reglementare unitară la nivel comunitar, fiecare stat membru poate impune pe teritoriul său propriile prevederi privind producția și comercializarea mărfurilor, dar acestea nu trebuie să constituie restricții cantitative la import sau măsuri cu efect echivalent acestora. Obstacolele aduse liberei circulații a mărfurilor prin disparitățile legislațiilor naționale sunt acceptate în măsura în care sunt justificate de interese imperative cum ar fi mai ales eficacitatea controalelor fiscale, protecția sănătății publice, loialitatea tranzacțiilor comerciale și protecția consumatorilor.
În lipsa unor reglementări unitare la nivelul Uniunii, un stat membru trebuie să accepte pe teritoriul său produsele care sunt conforme cu legislația statului membru de origine. Art. 307 (1) TCE prevede că dispozițiile acestui tratat nu aduc atingere drepturilor și obligațiilor rezultate din convenții încheiate înainte de 1958, iar pentru statele care au aderat după 1958, înaintea aderării, între unul sau mai multe state membre, și unul sau mai multe state membre, de cealaltă parte.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că dispozițiile Regulamentului nr. 2081/92 privind protecția indicațiilor geografice și a denumirilor de origine nu se opun aplicării unui tratat bilateral care protejează o indicație geografică simplă și indirectă (nu există legătură directă între o calitate a produsului și originea sa geografică, ci are doar rolul să informeze consumatorul că produsul provine dintr-o anumită regiune sau dintr-un anumit stat). Astfel de tratate, prin prevederile lor pot constitui un obstacol în calea liberei circulații a mărfurilor, contravenind liberei circulații a mărfurilor asigurată prin interzicerea restricțiilor cantitative la import și export și a măsurilor cu efect echivalent (art. 28 TCE). Judecătorul național trebuie să decidă dacă tratatul mai este în vigoare în urma schimbărilor intervenite în situația unor părți.
În cauza C–110/05, Comisia Comunităților Europene – Republica Austria, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a apreciat că s-a produs încălcarea art. 28 și 30 din TCE, deoarece reglementarea națională condiționează înmatricularea vehiculelor de ocazie, importate și înmatriculate anterior în alte state membre de îndeplinirea anumitor cerințe tehnice, în condițiile în care vehiculele de ocazie care sunt deja pe piața națională a Austriei și au aceleași caracteristici nu sunt supuse unor asemenea cerințe cu ocazia unei noi înmatriculări. În Italia, decretul legislativ nr. 285 din 30 aprilie 1992, care constituie codul rutier italian, prevede că numai automobilele, troleibuzele și tractoarele automobile pot să tracteze remorcă. În urma unei plângeri a unui particular la Comisie, aceasta în urma unei anchete neoficiale, a adresat Italiei o scrisoare de punere în întârziere, în care susținea că interdicția impusă motocicletelor de a tracta o remorcă constituie o încălcare a obligațiilor care reies din art. 28 CE.
Comisia a propus, printre altele să se aplice cele două categorii de dispoziții care reglementează utilizarea unui produs:
– cele care subordonează utilizarea unui produs respectării anumitor condiții proprii acestuia sau care limitează această utilizare în spațiu sau în timp;
– cele care prevăd interdicțiile absolute sau aproape absolute de utilizare a produsului respectiv.
Italia a susținut că o normă privind domeniul de utilizare, intră în domeniul art. 28 TCE dacă aceasta interzice toate utilizările unui produs sau utilizarea unică a acestuia în cazul produselor de unică folosință. În schimb, dacă există o marjă de apreciere cu privire la posibilitățile de utilizare a acestui produs situația nu ar mai intra în domeniul de aplicare a art. 28 TCE. În soluția pronunțată, Curtea reamintește că potrivit unei jurisprudențe constante, orice reglementare comercială a statelor membre, susceptibilă să constituie, în mod direct sau indirect, efectiv sau potențial, un obstacol în calea comerțului intracomunitar trebuie considerată ca o măsură cu efect echivalent unor restricții cantitative în sensul articolului 28 CE (a se vedea în special Hotărârea Dassonville, pct. 5). Din jurisprudența constantă a Curții, rezultă că art. 28 din CE reflectă obligația de respectare a principiilor nediscriminării și recunoașterii reciproce a produselor fabricate și comercializate în mod legal în alte state membre, precum și pe cea de asigurare a unui acces liber pe piețele naționale pentru produsele
comunitare (a se vedea Hotărârea Sandoz din 14 iulie 1983, nr. 174/82, Hotărârea din 20 februarie 1979, Rewe-Zentral, cunoscut sub numele „Cassis de Dijon, nr. 120/78, precum și Hotărârea Keck și Mithauard). Astfel, reprezintă măsuri cu efect echivalent restricțiile cantitative, obstacole în calea liberei circulații a mărfurilor care rezultă în lipsa armonizării legislațiilor naționale, din aplicarea, în privința mărfurilor provenite din alte state membre unde sunt produse și comercializate în mod legal, a unor norme privind condițiile pe care trebuie să le îndeplinească mărfurile respective, chiar dacă aceste norme sunt aplicabile fără deosebire tuturor produselor. Comisia consideră măsuri cu efect echivalent restricțiile cantitative la import, în sensul art. 28 TCE, măsurile adoptate de un stat membru care au ca efect aplicarea unui tratament mai puțin favorabil, produselor provenind din alte state membre. De asemenea, face parte din aceeași noțiune orice altă măsură care împiedică accesul
pe piața unui stat membru a produselor originare din alte state membre. Prin urmare, interdicția prevăzută de art. 56 din Codul rutier constituie, potrivit Comisiei, un obstacol în sensul art. 28 TCE și nu ar putea fi considerată compatibilă cu Tratatul CE decât dacă ar fi justificată în conformitate cu articolul 30 TCE sau printr-un motiv imperativ de interes general iar Italia nu a invocat nici o justificare, nici un motiv imperativ de interes general în timpul procedurii precontencioase. Dimpotrivă, Italia a admis existența interdicției respective și a obstacolului în calea importurilor care rezultă din aceasta și s-a angajat să o elimine.
Curtea a analizat interdicția numai în privința remorcilor pentru motociclete nu și în privința remorcilor destinate să fie tractate de automobile.
Curtea a apreciat că interdicțiile de utilizare a unui produs pe teritoriul unui stat membru are o influență considerabilă asupra comportamentului consumatorilor , comportament care afectează, la rândul său, accesul acestui produs pe piața statului membru respectiv.
Articolul 56 din Codul rutier este un obstacol în cale existenței unei cereri pe piața în cauză pentru astfel de remorci, împiedicând astfel importul, în condițiile în care acestea sunt comercializate în mod legal în alte state membre decât Republica Italiană și constituie o măsură cu efect echivalent restricțiilor cantitative la import interzisă de art. 28 CE, cu excepția situațiilor în care aceasta poate fi justificată în mod obiectiv de motivele de interes general enumerate la articolul 30 CE sau de cerințe imperative.
Republica Italiană a susținut că acest ansamblu compus dintr-o motocicletă și o remorcă prezintă un pericol pentru siguranța rutieră.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, a decis că această interdicție pentru motociclete de a tracta o remorcă concepută în mod special pentru acestea și care este fabricată și comercializată legal în alte state membre decât Republica Italiană, trebuie considerată ca fiind
justificată de motive privind protecția siguranței rutiere și a respins acțiunea Comisiei.
Libera circulație a persoanelor
În acest domeniu au fost pronunțate numeroase hotărâri.
În hotărârea Kraus (1993), Curtea a statuat că situația unui resortisant comunitar, titular al unei diplome postuniversitare care a fost obținută într-un alt stat membru și care îi facilitează accesul la o profesie sau la exercitarea unei activități economice, este reglementată de dreptul comunitar, chiar și în privința raporturilor acelui resortisant cu statul membru de origine. Astfel, dacă un stat membru poate condiționa utilizarea acestui titlu pe teritoriul său de obținerea unei autorizații administrative, procedura de autorizare trebuie să aibă drept unic scop verificarea împrejurării dacă titlul a fost eliberat în mod legal.
Dintre hotărârile pronunțate în acest domeniu, una dintre cele mai cunoscute este hotărârea Bosman (1995), în cadrul căreia Curtea s-a pronunțat, la cererea unei instanțe judecătorești belgiene, asupra compatibilității dintre regulile federațiilor de fotbal și libera circulație a lucrătorilor. Curtea a precizat că sportul practicat la nivel profesionist este o activitate economică a cărei exercitare nu poate fi împiedicată de reguli referitoare la transferul jucătorilor sau care limitează numărul jucătorilor resortisanți ai altor state membre. Acest principiu a fost extins, prin hotărâri ulterioare, la situația sportivilor profesioniști care provin din țări terțe care au încheiat un acord de asociere (hotărârea Deutscher Handballbund, 2003) sau de parteneriat (hotărârea Simutenkov, 2005) cu Comunitățile Europene.
Libera prestare a serviciilor
O hotărâre din 1989 privind libera prestare a serviciior se referea la situația unui turist britanic care fusese agresat și rănit grav în metroul parizian. Fiind sesizată de către o instanță judecătorească franceză, Curtea a decis că, în calitate de turist, cetățeanul britanic beneficia de servicii și în afara țării sale și intra sub incidența principiului nediscriminării pe motiv de naționalitate înscris în dreptul comunitar. În consecință, acesta avea dreptul la aceeași despăgubire precum cea care ar fi putut fi pretinsă de un resortisant francez (hotărârea Cowan).
Fiind sesizată de către instanțe judecătorești luxemburgheze, Curtea a statuat că prevederile naționale care refuză unei persoane asigurate rambursarea cheltuielilor pentru un tratament dentar pe motivul că acesta a fost efectuat în alt stat membru constituie un obstacol nejustificat în calea liberei prestări a serviciilor (hotărârea Kohll, 1998), iar refuzul de a rambursa cheltuielile privind achiziționarea de ochelari din străinătate este considerat ca un obstacol nejustificat în calea liberei circulații a mărfurilor (hotărârea Decker, 1998).
Egalitatea de tratament și drepturile sociale
O stewardesă a introdus o acțiune împotriva angajatorului său pe motiv de discriminare în privința remunerației pe care o încasa în comparație cu colegii săi de sex masculin care efectuau aceeași muncă. Fiind sesizată de o instanță judecătorească belgiană, Curtea a decis, în 1976, că norma din tratat care impunea principiul egalității de remunerare între lucrătorii de sex masculin și cei de sex feminin pentru aceeași muncă are efect direct (hotărârea Defrenne).
Interpretând normele comunitare referitoare la egalitatea de tratament între bărbați și femei, Curtea a contribuit la protecția femeii împotriva concedierilor legate de perioada sarcinii. Nemaiputând să lucreze din cauza dificultăților legate de sarcină, o femeie a fost concediată. În 1998, Curtea a declarat această concediere contrară dreptului comunitar. Concedierea unei femei în cursul sarcinii din cauza absențelor provocate de o boală în legătură cu sarcina însăși constituie o discriminare interzisă pe motiv de sex (hotărârea Brown).
Pentru a garanta protecția securității și a sănătății lucrătorilor, este necesar ca aceștia să beneficieze de un concediu anual plătit. În 1999, sindicatul britanic BECTU a contestat reglementarea britanică care priva lucrătorii cu contracte de muncă de scurtă durată de acest drept, pe motivul că nu era conformă unei directive comunitare privind organizarea timpului de lucru. Curtea a hotărât (hotărârea BECTU, 2001) că dreptul la concediul anual plătit este un drept social conferit de dreptul comunitar în mod direct tuturor lucrătorilor și că niciun lucrător nu poate fi privat de acesta.
Drepturile fundamentale
Apreciind că respectarea drepturilor fundamentale face parte integrantă din principiile generale de drept pe care este chemată să le apere, Curtea a contribuit în mod considerabil la îmbunătățirea standardelor privind protecția acestor drepturi. În această privință, Curtea se inspiră din tradițiile constituționale comune statelor membre și din instrumentele internaționale de protecție a drepturilor omului, în principal convenția europeană a drepturilor omului, la care statele membre au cooperat sau au aderat.
După numeroase atacuri teroriste îndreptate împotriva agenților de poliție, în Irlanda de Nord a fost forțele de poliție au primit dreptul de a purta arme. Totuși, pentru motive de securitate publică, acest drept nu a fost acordat femeilor care lucrau în poliție (potrivit unui certificat eliberat de către ministerul competent și care nu putea fi atacat pe cale judecătorească). În consecință, poliția nord-irlandeză nu a mai oferit niciun contract de muncă cu normă întreagă vreunei femei. Fiind sesizată de către o instanță judecătorească din Regatul Unit, Curtea a decis că excluderea oricărei puteri de control a judecătorului asupra certificatului unei autorități naționale se opune principiului unui control jurisdicțional efectiv pe care se poate întemeia orice persoană care se consideră vătămată printr-o discriminare întemeiată pe sex (hotărârea Johnston, 1986).
Cetățenia europeană
În ceea ce privește cetățenia europeană, care este recunoscută de Tratat tuturor resortisanților statelor membre, Curtea a confirmat că aceasta include dreptul de ședere pe teritoriul unui alt stat membru. Astfel, un resortisant minor al unui stat membru, care are o asigurare medicală și care dispune de resurse suficiente, beneficiază în egală măsură de un astfel de drept de ședere. Curtea a subliniat că dreptul comunitar nu îi impune minorului să dispună el însuși de resursele necesare și că refuzul de a acorda în același timp dreptul de ședere mamei sale, resortisantă a unei țări terțe, ar priva dreptul de ședere al copilului de orice efect util (hotărârea Zhu și Chen, 2004).
În aceeași hotărâre, Curtea a precizat că, și în cazul în care dobândirea naționalității unui stat membru are ca scop obținerea de către resortisantul unei țări terțe a dreptului de ședere în temeiul dreptului comunitar, un stat membru nu poate restrânge efectele acordării naționalității de către alt stat membru.
CONCLUZII
Potrivit art.13 TUE, “Uniunea dispune de un cadru instituțional care vizează promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susținerea intereselor sale, ale cetățenilor săi și ale statelor membre, precum și asigurarea coerenței, a eficacității și a continuității politicilor și a acțiunilor sale.”
Instituțiile Uniunii Europene formează structura de bază a Uniunii și sunt în număr de 7 : Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană și Curtea de Conturi.
Dintre toate cele 7 instituții ne-am îndreptat atenția în această lucrare asupra Instanțelor comunitare, și anume a Curții de Justiție a Uniunii Europene, care ocupă un loc distinct în organizarea Uniunii Europene, răspunzând unor nevoi fundamentale.
Astfel Curtea de Justiție a Uniunii Europene asigură interpretarea uniformă a dreptului Uniunii Europene.
Datorită complexității problemelor care intră în competența instituției, în activitatea sa aceasta se bazează pe sprijinul diferitelor organe tehnice, auxiliare cum sunt în acest caz Tribunalul și Tribunalul Funcției Publice.
Activitatea instituțiilor Uniunii Europene este guvernată de anumite principii cum ar fi : principiul autonomiei de voință; principiul atribuirii de competențe; principiul echilibrului instituțional.
Potrivit principiului autonomiei de voință, instituțiile Uniunii Europene au posibilitatea de a-și elabora propriile regulamente de organizare și de funcționare.Totodată, își pot numii proprii funcționari.
Instituțiile au autonomie, dar, nu au personalitate juridică, deoarece acestea nu acționează în nume propriu, ci în numele Uniunii Europene, pe care o reprezintă în raporturile la care participă.Pe cale de consecință, personalitatea juridică este atribuită Uniunii, ca entitate de drept internațional.
Potrivit principiului atribuirii de competențe, instituțiile duc la îndeplinire numai acele atribuții care le sunt stabilite în mod expres.La acest nivel, din motve de rigoare și coerență, nu este permisă îndeplinirea atribuțiilor implicite, deduse.
Principiul echilibrului instituțional reunește două componente esențiale, și anume :
separarea puterilor, respectiv a competențelor instituțiilor
colaborarea, cooperarea între instituții
Prima componentă presupune imposibilitatea delegării, a transferului, a acceptării de competențe sau atribuirii de la o instituție la alta. Această separare presupune obligația fiecărei instituții de a nu bloca îndeplinirea atribuțiilor de către celelalte instituții.Pe cale de consecință, nici o instituție nu trebuie blocată în a-și îndeplini propriile atribuții.În acest caz, își găsește reflectarea principiului reciprocității conduitei avantajoase.
Acest principiu nu exclude, ci, dimpotrivă , presupune colaborarea între instituții pentru îndeplinirea obiectivelor propuse.
De exemplu, colaborarea între instituții în materie normativă; în mod concret, se observă că adoptarea bugetului Uniunii Europene este o reflectare fidelă a cooperării instituțiilor.Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene judecă litigiile care apar în legătură cu bugetul Uniunii.
În concluzie Curtea de Justiție a Uniunii Europene asigură respectarea dreptului Uniunii Europene, interpretarea și aplicarea Tratatelor Uniunii Europene.
Efectuează un control al legalității actelor juridice ale Uniunii, îndeosebi pe calea recursului în anulare, a excepției de ilegalitate și a recursului în carență.
De asemenea interpretează unitar tratatele și actele juridice ale Uniunii Europene pe calea recursului în interpretare.
Curtea de Justiție se comportă asemănător Tribunalului administrativ al ONU, soluționând litigiile privind raporturile funcționarilor Uniunii Europene cu organele de care depind, acționează ca instanță de recurs de ultim grad.
Fiind instanță internațională poate tranșa litigii între statele membre, dacă acestea sunt în legătură cu obiectul tratatelor și dacă între statele litigante a intervenit un compromis.
În ceea ce privește Tribunalul putem concluziona următoarele :
Tribunalul este succesorul Tribunalului de Primă Instanță și a luat ființă pe baza prevederilor introduse de Actul Unic European în cele 3 Tratate institutive.Astfel, la cererea Curții și după consultarea Comisiei și a Parlamentului, Consiliul a hotărât, cu unanimitatea voturilor, creearea unei jurisdicții de primă instanță, pe lângă Curtea de Justiție. Tribunalul de primă instanță a intrat în funcție la 1 septembrie 1989, pe baza hotărârii Consiliului din 24 octombrie 1988.
Tribunalul este format din 27 judecători, aleși pe o perioadă de 6 ani dintre persoanele care oferă garanțiile de independență și care posedă capacitatea cerută pentru exercitarea funcțiilor jurisdicționale.
Spre deosebire de Curte, Tribunalul nu are în componență avocați generali, dar membrii acestuia, cu excepția președintelui, pot fi chemați să exercite funcțiile avocatului general în anumite cauze.
Independența funcțională a Tribunalului este garantată prin existența unei grefe distincte. Regula funcționării Tribunalului o reprezintă acțiunea în cadrul Camerelor compuse din 3 la 5 judecători. Excepția este dată de acțiunea în plen.
În ceea ce privește Tribunalul Funcției Publice, acesta a fost înființat în urma Tratatului de la nisa , în care a fost prevăzut înființarea de Camere jurisdicționale în anumite domenii.
Această nouă jurisdicție specializată are competența de a statua cu privire la recursurile legate de contenciosul funcției publice.În cadrulTribunalului Funcției Publice funcționează un Comitet compus din 7 personalități dintre foștii membrii ai Curții de Justiție și ai Tribunalului și din juriști care au competențe notorii
Tribunalul Funcției Publice lucrează în Camere compuse din 3 judecători, dar cu titlu excepțional poate lucra și în ședințe plenare sau în Camere de 5 judecători sau 1 judecător.
.
BIBLIOGRAFIE
MANUALE, CURSURI, TRATATE
1. Augustin Fuerea, Instituțiile Uniunii Europene,Ed.Universul juridic, București, 2002
2. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Ediția a V-a revăzută și adăugită după Tratatul de , Editura Universul Juridic, București, 2011
3. Cornelia Lefter, Drept comunitar instituțional, Editura Economică, București, 2001
4. Dana Apostol Tofan, Drept European, 2009
5. Fábián Gyula, Curtea de justiție europeană. Instanță de judecată supranațională, Editura Rosetti, București, 2002
6. Guy Isaac, Droit communautaire general, Ed. MASSON, 1989
7. Jean Monnet, Mémoires, éd. Fayard, Paris, 1976
8. Ion. P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituțional comunitar european, ediția a V-a, Editura Actami,București, 2000
9. Louis Cartou, Communautes europeenes, Ed. DALLOZ, 1981
10. Marin Voicu, Mirela Georgiana Sabău, Drept comunitar general, Editura Fundației România de Mâine, București,2009
11. Nicolae Darie, Uniunea Europeană. Construcție. Instituții. Legislație. Politici comune. Dezvoltare, Editura Matrix Rom, București, 2001
12. Octavian Manolache, Drept comunitar, Justiția comunitară, ediția a II – a, Editura All Beck, București, 1999
13. Radu Stancu, Drept comunitar, Editura Fundației România de Mâine, București, 2010
14. Ștefan Munteanu, Integrarea Europeană. O perspectivă juridico- filosofică, Ed.C.H.Beck , București, 2006
15. Roxana Munteanu; Drept european. Evoluție – Instituții – Ordine juridică; Ed. Oscar Print; București; 1996
LEGISLATIE
Tratatul de instituire a C.E.C.A
Tratatul de
Trat. C.E.E
Regulamentul de procedură al Curții de justiție a Uniunii Europene
Regulamentul de procedură al Tribunalului
Regulamentul de procedură al Tribunalului Functiei Publice
Protocolul nr.3 privind statutul Curții de justiție a Uniunii Europene
ARTICOLE REVISTE
Revista "STATELE LUMII" nr.11 – 12 /1998 – Rompres
INTERNET
www.europe.eu
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Organizarea Si Structura Instantelor Comunitare (ID: 128818)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.