Organizarea Si Functionarea Societatilor Comerciale Europene

LUCRARE DE DIPLOMĂ

TEMA :

ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE EUROPENE

CUPRINS

INTRODUCERE

Dezvoltarea activității economice a determinat o continuă extindere a sferei de aplicare a dreptului comercial și totodată a contribuit la constituirea unor ramuri noi de drept, cu un obiect distinct și norme specifice unor anumite domenii de activitate. Între aceste noi ramuri figurează și dreptul societăților comerciale.

Constituirea instituțiilor și normelor cu privire la societățile comerciale într-o ramură distinctă a dreptului este îndreptățită nu doar de numărul foarte mare de societăți comerciale înregistrate, cât și de nevoia de a reglementa înființarea, organizarea, funcționarea și încetarea activității unor grupuri de persoane asociate în scop lucrativ.

Existența dreptului societăților este justificată de natura instituțională a normelor juridice care conduc societățile comerciale, de subiectele și obiectul lor specific.

Un aspect distinct, de o deosebită importanță, a dreptului societăților îl reprezintă funcționarea și administrarea societăților comerciale.

În România funcționarea societăților comerciale este guvernată de Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale, republicată, modificată și completată.

Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990 a societăților comerciale, cuprinde mai multe titluri, astfel:

– titlul I – dispoziții generale tuturor formelor juridice de societăți comerciale;

– titlul II – constituirea societăților comerciale;

– titlul III (cap. II – VI) – dispozițiile specifice funcționării fiecărei forme juridice de societate comercială;

– titlul IV – modificările aduse actelor constitutive ale societăților;

– titlul V – modalitatea excluderii și retragerii asociaților;

– titlul VI – dizolvarea, fuziunea și divizarea societăților comerciale;

– titlul VII – lichidarea fiecărei forme juridice de societate comercială;

– titlul VIII – cuprinde contravențiile și infracțiunile aplicate;

– titlul IX – dispozițiile finale și tranzitorii.

Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, a devenit necesară întrucât reglementarea societăților comerciale cuprinse în Codul Comercial era în mare măsură depășită.

Reglementările cuprinse în Legea nr. 31/1990 reprezintă în prezent reglementări generale privind societățile comerciale, iar acestea se completează cu prevederile codului comercial și codului civil.

Noutatea esențială adusă de Codul Civil este dată de reformarea sistemului de reglementare a raporturilor de drept privat; sistemul dualist, bazat pe Codul Civil și pe Codul Comercial, a fost înlocuit cu sistemul unitar, întemeiat pe Codul Civil. Astfel, reglementarea unitară a raporturilor de drept privat realizată prin Codul Civil reprezintă o schimbare a fundamentelor dreptului comercial și nu dispariția acestuia.

Dacă facem o comparație între trecut și prezent, deducem faptul că în sistemul dualist delimitarea raporturilor civile de cele comerciale se realizează prin conceptele „fapte de comerț” și „comerciant”, în timp ce în sistemul unitar, delimitarea are la bază conceptele de „întreprindere” și „profesionist”.

Profesioniști sunt considerați cei care exploatează o întreprindere, iar exploatarea unei întreprinderi înseamnă „exercitarea sistematică de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ”.

Un colectiv de oameni poate acționa ca subiect unitar de drepturi, numai dacă are o structură bine definită; este necesar să se precizeze „structura internă, organele de conducere, modul de alcătuire și competența acestora, modul de organizare, modul de dizolvare, etc”. Aceste condiții sunt îndeplinite de societățile comerciale care prin contractul de societate (sau statut) ca efect al voinței asociaților, dobândesc o organizare de sine stătătoare. În plus, legea prevede cadrul general de organizare, funcționare, modificare, dizolvare, fuziune și lichidare a societăților comerciale.

Societatea comercială, ca orice persoană juridică, nu are o existență organică, deci nici voință naturală, voința societății manifestându-se prin organele sale.

Voința societății se formează în cadrul organului de deliberare, numit adunarea generală a asociaților, respectiv a acționarilor și este adusă la îndeplinire prin acte juridice de către organul executiv (de gestiune) care este administratorul (sau administratorii) societății, iar controlul gestiunii administratorului este realizat de către asociați sau în anumite cazuri, de un organ specializat, respectiv cenzorii societății. Aceste organe ale societății comerciale sunt conturate de lege, mai mult sau mai puțin în funcție de forma juridică a societății comerciale. Legea stabilește pentru fiecare formă juridică de societate care sunt organele societății, condițiile de organizare și funcționare precum și atribuțiile acestora.

În cazul societăților pe acțiuni (S.A) – cea mai evoluată formă a societății comerciale – există toate cele 3 organe, ca de altfel și în cazul societăților cu răspundere limitată (S.R.L.), însă cu unele particularități.

Pentru societățile în nume colectiv (S.N.C), deoarece numărul asociaților este mic, nu există o adunare generală propriu-zisă, controlul gestiunii administratorului se realizează de către asociați, deci, nu este necesară activitatea cenzorilor.

Societățile comerciale care au capital integral de stat sunt reglementate de Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca Regii Autonome (R.A.) și societăți comerciale (S.C.), care pot să se asocieze pentru realizarea în comun de activități productive și de comercializare.

Regiile autonome sunt persoane juridice care funcționează pe bază de gestiune economică și autonomie financiară, se organizează și funcționează în ramurile strategice ale economiei naționale precum și în unele domenii ce aparțin altor ramuri stabilite de guvern. Societățile comerciale, respectiv unitățile de stat, cu excepția celor ce se constituie ca regii autonome, se organizează sub forma societăților pe acțiuni sau societăților cu răspundere limitată, în condițiile prevăzute de lege.

Formarea organelor societății și puterile acestor organe sunt stabilite de lege prin norme imperative, ca atare asociații nu pot să deroge de la ele, doar cu excepția cazurilor pe care legea însăși le prevede. Astfel, la constituirea societății asociații nu vor putea conveni asupra altor organe ale societății decât cele prevăzute de lege pentru forma juridică de societate aleasă de ei. De asemenea, ei nici nu pot conferi unui organ anumite atribuții, încălcând separația atribuțiilor consacrate de lege, fiecare organ al societății în parte având atribuții diferite și în consecință, puteri specifice.

Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale stabilește în cazul acestora și anumite interdicții pentru a asigura realizarea rolului acestor organe în viața societății. Spre exemplu, acționarii nu pot fi reprezentați de membrii consiliului de administrație, directorii, respectiv membrii directoratului și ai consiliului de supraveghere, ori funcționarii societății „sub sancțiunea nulității hotărârii, dacă fără votul acestora nu s-ar fi obținut majoritatea cerută”, iar acționarii care au calitatea de membri ai consiliului de administrație, directoratului sau consiliului de supraveghere „nu pot vota, în baza acțiunilor pe care le posedă, nici personal, nici prin mandatar descărcarea gestiunii lor sau o problemă în care persoana sau administrația lor ar fi în discuție”.

De asemenea pentru anumite domenii de activitate au fost adoptate și anumite reglementări speciale cum ar fi în domeniul bancar, al asigurărilor etc.

În urma modificărilor Noul Cod Civil aduce schimbarea sistemului de reglementare a dreptului comercial care reclamă o noua abordare a instituțiilor dreptului comercial; sistemul autonomiei dreptului comercial, consacrat de Codul comercial din 1887, a fost înlocuit cu sistemul unității dreptului privat.

Instituția actelor de comerț și instituția comercianților urmează a fi reconsiderate, având ca bază conceptele de întreprindere și profesionist, definite de noua reglementare legală.

În privința instituției societăților comerciale, în analiza dispozițiilor legii speciale, trebuie avute în vedere reglementările Codului Civil privind contractul de societate și cele referitoare la statutul persoanelor juridice.

Instituția obligațiilor comerciale este instituția cea mai afectată de schimbarea sistemului de reglementare a dreptului comercial, mai bine zis, unitatea de reglementare a dreptului privat realizată de Noul Cod Civil se referă, în special, la materia obligațiilor punându-se în discuție distincția între obligațiile civile și obligațiile comerciale.

Instituția titlurilor comerciale de valoare are la bază o lege specială, care se completează cu principiile generale ale Codului Civil.

Instituția procedurii insolvenței are un caracter tehnic. În analiza dispoziților legii speciale, trebuie să se țină seama de principiile generale consacrate de Codul Civil și de Codul de procedură civilă.

CAPITOLUL I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE DESPRE DREPTUL COMERCIAL

Istoria dreptului comercial este strâns legată de istoria comerțului și, implicit a dezvoltării societății omenești.

Primele manifestări ale schimbului au apărut odată cu apariția ideii de proprietate, când oamenii, pentru a-și satisface nevoile existențiale, au început să schimbe între ei produsele agonisite din mediul înconjurător sau obținute prin munca lor. Creșterea nevoilor oamenilor și dezvoltarea relațiilor dintre ei au dus la impunerea anumitor forme de organizare, la anumite perioade de timp și locuri determinate, toate însemnând nașterea și înflorirea comerțului.

Secțiunea 1. Noțiunea, obiectul și definiția dreptului comercial

§1. Noțiunea dreptului comercial

Prin noțiunea de drept comercial se înțelege ansamblul de norme juridice care reglementează comerțul. Noțiunea de comerț este folosită în mai multe sensuri: etimologic, economic și juridic.

Dacă ne referim la sensul etimologic, „comerț” provine din limba latină, respectiv commercium, o combinație a cuvintelor cum și merx care înseamnă „cu marfă”, adică operațiuni cu mărfuri.

Din punct de vedere economic, „comerțul”, ca și în limbajul uzual, este o activitate care are ca și scop schimbul și circulația de mărfuri de la producător la consumator, adică operațiunile din momentul producerii mărfurilor și intrării lor în circulație până în momentul în care acestea ajung la consumatori, fapt ce duce la o definire a dreptului comercial ca fiind „totalitatea de norme juridice ce privesc interpunerea și circulația mărfurilor de la producători la consumatori”.

Utilizarea noțiunii de „comerț” în sens juridic are un conținut mai complex decât definirea sa din punct de vedere economic deoarece, pe lângă operațiunile de interpunere și circulație a mărfurilor realizate de negustori, se regăsesc și operațiunile de producere a mărfurilor efectuate de fabricanți, executarea de lucrări și prestările de servicii realizate de antreprenori, prestatori de servicii sau întreprinzători.

Folosind sensul juridic al noțiunii de comerț, definirea dreptului comercial se întemeiază pe dispozițiile legale în sensul că „dreptul comercial cuprinde normele juridice care reglementează activitatea comercială, adică producerea și circulația (distribuția) mărfurilor, executarea de lucrări și prestarea de servicii”.

§2. Obiectul dreptului comercial

Pentru a determina obiectul dreptului comercial și sfera acestuia de aplicare, facem o corelație cu opțiunea legiuitorului pentru un anumit sistem.

În tehnica reglementării raporturilor comerciale distingem două tipuri de sisteme: subiectiv și obiectiv.

Sistemul subiectiv – dreptul comercial are ca obiect normele juridice aplicabile comercianților, astfel că dreptul comercial este considerat drept profesional aplicabil persoanelorersoanelor cu calitate de comerciant, deci este „dreptul comercianților”

Sistemul obiectiv – dreptul comercial are ca obiect normele juridice care se aplică comerțului, adică actelor juridice, faptelor și operațiunilor (faptele de comerț), caracterizate de lege ca fiind acte de comerț indiferent de persoana care le săvârșește și nu se aplică categoriei de persoane numite comercianți, deci vorbim despre „dreptul comerțului”.

Codul Comercial Român a adoptat sistemul obiectiv ca tehnică de bază, astfel că în art. 3 se regăseau actele și faptele juridice și operațiunile considerate fapte de comerț, Codul comercial aplicându-se indiferent de persoana care efectua operațiunile comerciale și avea sau nu avea calitatea de comerciant.

Prin abrogarea Codului Comercial întâmpinăm problema sistemului de abordare a raporturilor comerciale ceea ce conduce la consacrarea sistemului subiectiv al dreptului comercial prin adoptarea Noului Cod Civil, astfel că, prin art. 3, dispozițiile Codului Civil se aplică atât raporturilor dintre profesioniști (comercianți, întreprinzători, operatori economici, orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale) cât și raporturilor dintre profesioniști și alte subiecte de drept.

Concluzionând, principalul sistem de reglementare al dreptului comercial este sistemul subiectiv prin normele aplicabile profesioniștilor comercianți, iar în completare se aplică sistemul obiectiv format din normele ce privesc operațiunile de producție, comerțul, prestarea de servicii și executarea de lucrări.

§3. Definiția dreptului comercial

Definiția dreptului comercial este strâns legată de noțiunea și obiectul acestuia și anume „dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat care sunt aplicabile raporturilor juridice la care participă comercianții, în calitatea lor de profesioniști ai activității comerciale”.

Astfel, dreptul comercial cuprinde toate normele juridice care reglementează activitatea comercială (producerea mărfurilor, executarea de lucrări, prestarea de servicii). Se aplică atât raporturilor juridice izvorâte din săvârșirea actelor juridice, faptelor, considerate de lege fapte de comerț, cât și raporturilor juridice la care participă persoanele cu calitate de comerciant.

Secțiunea 2. Izvoarele dreptului comercial

Izvoarele dreptului sunt surse ale normelor juridice ce reglementează raporturile sociale într-un anumit domeniu de activitate și se numesc izvoare normative ale dreptului, prevăzute de Noul Cod Civil în art. 1 alin. (1) – „sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului”.

Totodată, pe lângă izvoarele normative regăsim și anumite izvoare interpretative ale dreptului, respectiv practica judiciară și doctrina, acestea ajutând la interpretarea actelor cu caracter normativ în vederea aplicării acestora.

§1 Izvoarele normative

1. Legea, un izvor al dreptului comercial este reprezentată de Constituția României, Codul Civil, legile adoptate de Parlament, ordonanțele și hotărârile Guvernului, normele, regulamentele și ordinele adoptate de organe competente.

a. Constituția, ca lege fundamentală a țării, reglementează principiile de organizare a activității economice. Statul trebuie să asigure „libertatea comerțului, protecția concurenței loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție”.

b. Codul Civil reglementează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil. Codul Civil este un izvor al dreptului comercial în măsura în care nu există reglementări în legislația comercială specială. De exemplu, dacă Legea nr. 31/1990 nu reglementează un anume aspect, se va recurge la regulile generale ale Noului Cod Civil, referitoare la persoana juridică și la societatea civilă, iar acolo unde nu prevede nici Codul Civil și nu există uzanțe comerciale, se aplică normele civile consacrate în legislația civilă.

c. Legile speciale reprezintă un izvor subsidiar al dreptului comercial, deoarece raporturile comerciale sunt conduse de legile comerciale speciale și de uzanțele existente în materie. Astfel avem Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

d. Ordonanțele și hotărârile Guvernului au ca obiect aspecte ale activității comerciale. Ne referim astfel la Ordonanța Guvernului nr. 44/2008 privind desfășurarea activității economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale sau întreprinderile familiale, Ordonanța Guvernului nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, Hotărârea Guvernului nr. 1323/1990 legată de unele măsuri pentru aplicarea legii privind societățile comerciale.

e. Normele, regulamentele și ordinele adoptate de organele competente

Anumite organe ale statului au puterea să emită norme, regulamente și ordine de aplicare a acestora prin lege, ordonanțe, ordonanțe de urgență sau hotărâri ale guvernului. În materie de drept comercial avem ca exemplu: Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2157/2001 din 8 octombrie 2001 privind statutul societății europene (SE) sau H.G. nr. 187/2007 privind procedurile de informare, consultare și alte modalități de implicare a angajaților în activitatea societății europene sau „Ordinul Ministrului Justiției nr. 2594/C/2008 pentru aprobarea Normelor metodologice privind modul de ținere a registrelor comerțului și de efectuare a înregistrărilor și de eliberare a informațiilor” sau „Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 3055/2009 privind reglementările contabile conforme cu directivele europene”.

2. Uzanțele sunt obiceiurile și uzurile profesionale care, odată cu aplicarea Noului Cod Civil, reprezintă un important izvor pentru dreptul comercial, fiind recunoscute ca izvor doar dacă sunt conforme ordinii publice și bunelor moravuri.

Astfel, prin Noul Cod Civil, obiceiul (cutuma) este o regulă de conduită prevăzută de practica socială, folosită și respectată ca normă juridică obligatorie.

Uzurile profesionale sunt și ele reguli de conduită create pentru exercitarea unei anumite profesii, respectate ca fiind stabilite prin norme legale.

3. Principiile generale ale dreptului

În prezent, principalul izvor normativ al dreptului este Codul Civil și legile speciale și înțelegem astfel, că, nu doar dispozițiile exprese pe care le conțin aceste acte normative reprezintă izvorul, ci și principiile pe care le degajă aceste norme juridice.

Pentru raporturile comerciale sunt foarte importante principiile rezultate din normele aplicabile raporturilor la care participă profesioniștii activităților comerciale, respectiv comercianții.

Drept urmare, doctrina recunoaște ca și principii generale ale dreptului comercial următoarele: în activitatea comercială, actele juridice sunt acte cu titlu oneros; în comerț, întotdeauna banii sunt frugiferi, ei producând dobânzi; în actele juridice comerciale, în caz de incertitudine, se aplică regula care favorizează circulația mărfurilor.

§2. Izvoarele interpretative

Sunt izvoare care au rolul de a ajuta la interpretarea actelor normative comerciale, în vederea aplicării lor, ca în cazul doctrinei și practicii judiciare.

Doctrina nu este admisă, în general, ca și izvor de drept, ceea ce este valabil și pentru dreptul comercial.

Doctrina dreptului comercial este un instrument de interpretare și aplicare a actelor normative ce privesc activitatea comercială, fiind un factor de progres al dreptului deoarece, în cele mai multe cazuri, legiuitorul preia soluțiile transpunându-le în actele normative.

Astfel, la dezvoltarea dreptului comercial a contribuit noua doctrină împreună cu reglementările legale adoptate în perioada următoare revoluției românești din anul 1989, respectiv tratate, manuale, monografii, comentarii ale unor legi importante sau articole de revistă.

Practica judiciară nu a fost recunoscută ca izvor de drept, deoarece, potrivit principiului separației puterilor în stat, instanțele judecătorești au atribuții de aplicare a legilor, nu atribuții de creare a acestora. Însă, se admite faptul că soluțiile date de instanțele judecătorești contribuie la interpretarea și buna aplicare a dispozițiilor legale .

Secțiunea 3. Corelația dreptului comercial cu alte ramuri de drept

Autonomia dreptului comercial nu exclude corelația acestuia cu celelalte ramuri de drept, el aflându-se în anumite raporturi, atât cu subramuri ale dreptului privat precum dreptul civil, dreptul procesual civil, dreptul comerțului internațional, cât și cu subramuri ale dreptului public cum sunt dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal.

Dreptul comercial – Dreptul civil

Corelația dintre dreptul comercial și dreptul civil are ca bază art. 3 din Noul Cod Civil care prevede că dispozițiile sale se aplică atât raporturilor dintre profesioniști cât și raporturilor dintre profesioniști și alte subiecte de drept civil.

Atunci când Codul Civil nu prevede, se vor aplica regulile specifice legislației comerciale, așa cum este cazul raporturilor ce privesc societățile comerciale care sunt guvernate de Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale sau raporturile ce privesc publicitatea comercianților și a principalelor operațiuni specifice acestora guvernate de Legea nr. 26/1990 a registrului comerțului sau raporturile de leasing supuse Ordonanței Guvernului nr. 51/1997.

Deși dreptul comercial este un drept special cu reguli specifice raporturilor comerciale, majoritatea derogatorii de la dreptul comun, acolo unde normele reglementărilor comerciale nu prevăd și nu există uzanțe comerciale se va apela la dispozițiile Codului Civil și ale legilor civile.

Dreptul comercial – Dreptul procesual civil

În dreptul comercial se reglementează și norme cu caracter procesual civil, referitoare la exercitarea actelor comerciale, așa cum este Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale sau Legea nr. 26/1990 a registrului comerțului sau Legea nr. 85/2006 a procedurii insolvenței.

Drept urmare cererile și procesele în materie comercială vor fi supuse normelor cuprinse în legile speciale comerciale și unde nu prevăd acestea, se aplică normele Codului de procedură civilă.

Dreptul comercial – Dreptul comerțului internațional

Conform doctrinei, dreptul comercial și dreptul comerțului internațional reglementează raporturi născute din săvârșirea faptelor de comerț, însă, dreptul comercial reglementează raporturi de drept intern dintre persoane fizice și jridice de cetățenie sau naționalitate română, iar dreptul comerțului internațional are ca obiect raporturile cu elemente de extraneitate (raporturi la care participanții aparțin jurisdicțiilor străine).

Astfel că, dreptul comerțului internațional apare ca un drept special față de dreptul comercial, acesta fiind dreptul comun în materia raporturilor comerciale.

Dreptul comercial – Dreptul administrativ

Corelația dreptului comercial cu dreptul administrativ are la bază intervenția statului care, în vederea protejării intereselor consumatorilor, folosește mijloace specifice rolului său, inclusiv cele administrative, prin crearea unor instituții necesare desfășurării activității comerciale (Registrul Comerțului, Camerele de Comerț și Industrie, combaterea concurenței neloiale, sancționarea faptelor ce constituie activități comerciale ilicite, protecția consumatorilor, bursele de valori).

Dreptul comercial – Dreptul fiscal

Prin natura sa, activitatea comercială este o activitate lucrativă, aducătoare de profit, ceea ce duce la strânsa legătură creată între dreptul comercial și dreptul fiscal, participanții la activitatea comercială și activitățile comerciale aflându-se sub incidența reglementărilor în materia fiscală, respectiv Codul Fiscal adoptat prin Legea nr. 571/2003, principala reglementare fiscală.

Dreptul comercial – Dreptul penal

Reglementările dreptului comercial cuprind și norme de drept penal prin care se asigură protejarea intereselor generale și incriminează anumite infracțiuni săvârșite în legătură cu activitățile comerciale desfășurate.

De exemplu, infracțiunile sunt prevăzute de Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale în cadrul art. 271-2801 sau de Legea insolvenței nr. 85/2006 în art. 143-148.

Secțiunea 4. Dezvoltarea dreptului comercial de-a lungul timpului

Dreptul comercial a evoluat odată cu dezvoltarea nevoilor comerțului și industriei, astfel că, marile realizări ale geniului uman în domeniul științific și în domeniul tehnic a revoluționat atât producția cât și schimbul, producându-se mari schimbări în dreptul comercial.

De la începutul sec. al XIX-lea și până azi, dreptul comercial a manifestat și încă manifestă tendințe a căror țel este perfecționarea dreptului comercial pentru integrarea acestuia în cerințele vieții economice în continuă schimbare și evoluție, tendințe de genul dezvoltării dreptului comercial sau intervenția statului în activitățile economice sau încercările de consolidare a dreptului economic ori al afacerilor sau chiar unificarea internațională a dreptului comercial.

Dezvoltarea comerțului și a industriei a determinat extinderea sferei de aplicare a dreptului comercial, cea mai însemnată evoluție, din trecut și până în prezent, fiind întreprinderea, „un organism economic, în fruntea căruia se află o persoană numită întreprinzător, care combină forțele naturii cu capitalul și munca, în scopul producerii de bunuri și servicii”.

§1. Perioada antică

Odată cu apariția ideii de proprietate, au apărut și primele manifestări ale schimbului. Pentru satisfacerea trebuințelor și a existenței, oamenii au început să schimbe între ei produsele agonisite din mediul înconjurător ori realizate prin munca lor.

O formă primitivă a schimbului, numită troc, asigura în acea perioadă satisfacerea trebuințelor economice, precum și liniștea și pacea triburilor pe durata schimbului produselor. Creșterea nevoilor oamenilor și amplificarea relațiilor dintre ei, au impus anumite forme de organizare, prin care s-au asigurat condițiile pentru a se putea întâlni un număr mai mare de indivizi, la anumite perioade de timp și în locuri determinate.

Astfel, au apărut târgurile, care au jucat un rol însemnat în nașterea și înflorirea comerțului. Istoricii atestă că egiptenii, fenicienii și grecii s-au ocupat intens cu comerțul de-a lungul coastelor Mării Mediterane. Grecii au fost primii care au instituit anumite reguli pentru activitatea comercianților.

La romani, multă vreme, comerțul nu a avut o importanță deosebită, deoarece ei agoniseau bogăția din agricultură, și mai ales prin războaie și prin anexare de teritorii, și nu din comerț.

De aceea, pentru comerț erau considerate suficiente regulile dreptului civil. În epoca de înflorire a Romei, au apărut unele instituții juridice, al căror ecou îl găsim peste timp în anumite instituții ale dreptului comercial.

Așadar, unele acțiuni create de pretor, constituie bazele exercitării comerțului prin reprezentanți; legile civile cuprind reguli speciale pentru comercianți, în special în materie maritimă (împrumut, avarii, etc.).

Prin unele instituții se recunoaște juridic uzul comercial, precum și executarea forțată, întemeiată pe unele principii care, mai târziu, au fost preluate de instituția falimentului.

§2. Perioada evului mediu

Prăbușirea Imperiului Roman a dus la fărâmițarea puterii politice și la formarea statelor-cetăți italiene (Milano, Veneția, Florența, Pisa și Genova). În locul dreptului uniform, aceste state-cetăți adoptă propriile reguli de drept.

Comercianții, pentru a-și apăra drepturile, se organizează în corporațiuni, numite „universitas” care, cu timpul, dobândesc autonomie administrativă, judecătorească și legislativă. Corporația cuprindea comercianții și meseriașii din aceeași ramură de activitate și era condusă de un consul asistat de consilieri, consulul fiind ales din rândul comercianților sauu meseriașilor. Urmând exemplul autorităților civile, consulul emitea norme interne, bazate pe obiceiuri, care serveau la rezolvarea litigiilor ivite între membrii corporației. Cu timpul, normele interne emise de consuli au fost adunate în culegeri, numite statute.

Cele mai cunoscute statute sunt: statutul din Pisa (1305), statutul din Roma (1317), statutele din Verona (1318), din Bergamo (1457) și din Bologna (1509). În formularea unor reguli proprii activității comerciale, un rol important l-au avut târgurile medievale italiene, franceze, germane, spaniole, etc. Și astfel a apărut un drept al târgurilor, cu reguli aplicabile tuturor comercianților participanți, indiferent de originea lor, precum și o procedură specială de soluționare a litigiilor dintre comercianți.

Datorită legăturilor comerciale cu negustorii din Franța și cei din țările nordice, în special prin participarea la târguri, regulile comerciale italiene pătrund și în aceste țări, mai cu seamă în domeniul maritim. Decăderea comerțului italian duce însă la diminuarea rolului dreptului statutar în reglementarea activității comerciale.

§3. Perioada modernă

Dezvoltarea comerțului a impus înlocuirea dreptului statutar și cutumiar cu un drept scris. Prima țară în care s-a trecut de la dreptul cutumiar la legi scrise, aplicabile pe întreg teritoriul său, a fost Franța.

Un prim act, care prefigura marile monumente legislative ale Franței, îl constituie edictul lui Carol al IX-lea din anul 1563, prin care au fost create jurisdicțiile consulare, aplicabile numai comercianților.

Au urmat ordonanțele lui Colbert emise de Ludovic al XIV-lea. Prima ordonanță, din anul 1673, privea comerțul terestru și cuprindea reguli aplicabile tuturor celor care făceau comerț, indiferent de calitatea lor. Cea de-a doua ordonanță, din 1681, privea comerțul pe mare și consacra reguli specifice acestui gen de comerț. Un moment crucial în formarea dreptului comercial l-a constituit, în perioada de glorie a lui Napoleon, adoptarea Codului comercial francez, din 1807. Prin această reglementare se legitimează dreptul comercial.

Întreprinderea a fost reglementată pentru prima dată în Codul comercial francez din anul 1807 care, printre operațiunile comerciale cuprindea și întreprinderile de manufactură, comision, transport, întreprinderea de furnituri, întreprinderea de construcții.

Anumite acte juridice, fapte și operațiuni au ieșit de sub incidența Codului civil adoptat în anul 1804 și li s-a dat o reglementare nouă, corespunzătoare cerințelor producției schimbului și circulației.

Prin adoptarea Codului comercial francez a luat naștere o nouă ramură a dreptului privat, alături de ramura clasică, respectiv dreptul civil și dreptul comercial. Influența ideilor revoluției franceze, ca și cuceririle napoleoniene, au dus la preluarea Codului comercial francez de diferite țări, fiind adoptat ca lege comercială proprie, în Italia, Olanda, Spania, Belgia, Egipt, etc. În Italia, Codul comercial francez a fost adoptat în anul 1808. Dar, mai târziu, după realizarea unității politice, în Italia au existat preocupări pentru elaborarea și adoptarea unui cod comercial propriu.

Fără a modifica vreuna din listele de întreprinderi menționate de celelalte coduri comerciale, dezvoltarea și variația activităților economice au încurajat Codul comercial german din 1861 care, completează lista cu încă câteva întreprinderi cum sunt cele de asigurări, de bancă, de editură, librărie și tipografie, urmând ca și Codul comercial italian din 1882 și Codul comercial român din 1887 să adauge și ele două tipuri de întreprinderi, respectiv întreprinderile de fabrică și întreprinderea de obiecte de artă.

La fel s-a întâmplat și în anul 1900 când codul comercial german a dezvoltat noțiunea de întreprindere recunoscând calitatea de comerciant și persoanele titulare ale întreprinderilor cu întindere și organizare comune cu ale întreprinderilor comerciale, astfel că întreprinderile individuale sunt înlocuite treptat cu întreprinderile colective organizate sub formă de societăți comerciale.

Se remarcă faptul că, în anul 1942, în Italia a fost adoptat un nou cod civil, ce cuprinde o reglementare unitară a dreptului privat. În consecință, dreptul comercial nu se mai sprijină pe o reglementare distinctă de valoarea unui cod comercial.

În Germania, în anul 1897 au fost adoptate Codul civil și Codul comercial, care au intrat în vigoare în 1900. Codul comercial german are la bază sistemul subiectiv de determinare a domeniului de aplicare a dreptului comercial.

În Anglia și în Statele Unite ale Americii, dreptul are un caracter cutumiar – common law – regulile sale aplicându-se atât comercianților cât și celor care nu sunt comercianți. Totuși, în aceste țări există o tendință de a adopta legi speciale care reglementează instituțiile fundamentale ale dreptului comercial, așa cum în S.U.A s-a adoptat o reglementare cu caracter federal sub numele de Codul comercial uniform.

§4. Dreptul comercial în România

La început, comerțul în România a fost guvernat de reguli cutumiare, fie de sorginte locală (obiceiul pământului), fie de proveniență străină, ca urmare a legăturilor cu negustorii de pe alte meleaguri.

Primele legiuiri scrise, sunt: „Pravila lui Vasile Lupu” și „Îndreptarea legii a lui Matei Basarab”, acestea neavând în cuprinsul lor reguli speciale pentru comerț. În Codul lui Andronache Donici, din anul 1814 găsim pentru prima oară reguli referitoare la „daraverile comerciale” și “iconomicosul faliment”. O reglementare la fel de sumară se găsește și în Codul Caragea din 1817, apărut în Muntenia, și în Codul Calimach, din anul 1828, apărut în Moldova.

 Regulamentele organice ale Moldovei și Munteniei, adoptate în anul 1831, reprezintă reglementări cu caracter constituțional ale celor două principate. Ele cuprind unele reguli referitoare la comerț și dispoziții, în temeiul cărora se înființează tribunalele de comerț. Aceste reglementări prevăd faptul că „pricinile comerciale se vor judeca după Condica de Comerciu a Franței, care se va traduce în limba românească”.

În Muntenia, în anul 1840, se pune în aplicare o reglementare, care reprezintă traducerea Codului comercial francez, cu unele adaptări. După anul 1859, când s-a realizat unirea celor două principate, reglementarea de sorginte franceză este recunoscută și se pune în aplicare sub denumirea de ”Condica de comerciu a Principatelor Unite Române”.

În anul 1887 a fost adoptat Codul comercial român, care este și astăzi în vigoare. La elaborarea acestui cod comercial, s-a folosit ca model Codul comercial italian din anul 1882, fiind atunci cea mai recentă și cuprinzătoare reglementare în materie. Codul comercial se înscrie pe linia vechii tradiții franceze, având la bază sistemul obiectiv. Normele sale sunt aplicabile raporturilor juridice izvorâte din faptele de comerț, indiferent de persoana care le săvârșește. 

După adoptarea sa, Codul comercial a constituit reglementarea de bază a activității comerciale, contribuind la dezvoltarea industriei și a comerțului.

În anul 1948, după cel de-al oilea război mondial, s-a trecut la economia planificată, centralizată, și Codul comercial a încetat să se mai aplice în raporturile juridice dintre agenții economici români, locul lui fiind luat de legislația economică, specifică economiei planificate.

Trecerea la economia de piață, după revoluția din anul 1989, a dus la redescoperirea Codului comercial, acesta devenind reglementarea generală a activității comerciale, organizată pe principiile proprietății private și liberei inițiative.

În perioada post-revoluționară, pornind de la necesitatea perfecționării reglementării care face obiectul Codului comercial, a fost adoptată o nouă reglementare privind instituțiile de bază ale dreptului comercial, regimul societăților comerciale și tratamentul aplicat comercianților în dificultate.

CAPITOLUL II

SOCIETATEA COMERCIALĂ ÎN ROMÂNIA

Societatea comercială, ca toate celelalte instituții ale dreptului, și-a făcut apariția ca urmare a unor cauze economice și sociale.

Pe măsură ce societatea omenească s-a dezvoltat, iar nevoile economice și cele sociale au crescut, oamenii au realizat că energiile individuale nu mai erau suficiente pentru a satisface aceste nevoi, astfel că s-a născut ideea cooperării între mai mulți întreprinzători în vederea realizării de activități împreună, punând la comun resurse și împărțind astfel benficiile rezultate.

În literatura juridică, societatea comercială este definită ca fiind „o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de societate și beneficiind de personalitate juridică, în care asociații se înțeleg să pună în comun anumite bunuri destinate exercitării unor fapte de comerț, în scopul realizării și împărțirii profitului rezultat”.

Conceptul de societate comercială s-a format pornind de la așa numita „republică a asociațiilor” specifică Angliei din mijlocul secolului al XIX-lea și a evoluat din punct de vedere juridic, spre o accepțiune complexă în cadrul căreia sunt esențiale două instituții juridice distincte: contractul și persoana juridică.

Cu alte cuvinte, ecuația societară include atât actul juridic al constituirii, cât și subiectul de drept care desfășoară activitatea comercială în interesul asociaților.

Secțiunea 1. Noțiunea de societate comercială

Noțiunea de societate comercială este în general fundamentală pentru raporturile juridice de natură comercială și specifică formelor asociative din sistemele naționale în care dreptul comercial are o existență autonomă. Urmând modelul legislativ al dreptului țărilor europen, Codul comercial român utilizează noțiunea de societate comercială pe care o include, alături de persoanele fizice, în categoria comercianților.

Secțiunea 2. Natura juridică a societății comerciale

Despre natura juridică a societății comerciale, în doctrină s-a exprimat opinia comună a autorilor conform căreia, la originea oricărei societăți se află „consimțământul individual al asociaților”. Totodată, s-a precizat că, societatea comercială are o origine contractuală, care își pune amprenta nu numai asupra constituirii, dar și asupra organizării și funcționării acesteia, chiar dacă nu se reduce la a fi numai un contract, deoarece este o persoană juridică.

Dar pentru a ne afla în fața unei persoane juridice este necesară parcurgerea unor etape sau a unor faze organizatorice.

Secțiunea 3. Definiția societății comerciale

Codul comercial român de la 1887 și Legea nr. 31/1990 republicată nu definesc societatea comercială, rolul de a construi definiția revenind doctrinei juridice, opiniile care așează în prim plan „structura” creată de asociați, devenind predominante raportat la opinia referitoare la „contractualitatea” societății comerciale.

Din diversitatea opiniilor privitoare la natura juridică a societății comerciale pot fi desprinse elemente care surprind trăsături caracteristice acestei instituții, și anume:

definiția societăților se fundamentează pe dispozițiile Noului Cod Civil: „prin contractul de societate două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei activități și să contribuie la aceasta prin aporturi bănești, în bunuri, în cunoștințe specifice sau prestații, cu scopul de a împărți beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta” și, respectiv, „orice societate trebuie să aibă un obiect determinat și licit, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri”.

cu toate acestea, Noul Cod Civil nu atribuie societății civile calitatea de subiect de drept, în mod firesc, un contract neputând fi dotat cu personalitate juridică. Dar, această calitate este obligatorie pentru societatea comercială reglementată de Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale.

societatea comercială se înființează și își desfășoară activitatea pe bază contractuală, iar ca persoană juridică exprimă voința asociaților care dispun cu privire la forma de organizare, la structura internă și la funcționarea acesteia;

cu toate acestea, societatea comercială este subiect distinct de drept, acționează în circuitul civil având ca obiectiv atingerea scopului său, iar pentru a desfășura acte de comerț din care să rezulte beneficii, asociații dotează societatea cu capitalul necesar, prin aporturile acestora, legea recunoscând natura sa comercială.

Din cele arătate, rezultă că societatea comercială are în același timp un conținut economic, cât și unul juridic.

Din punct de vedere al conținutului economic, societatea este o structură, o entitate care reunește forțele umane și mijloace materiale capabile să realizeze bunuri, potrivit obiectului său social.

Din punct de vedere al conținutului juridic, societatea comercială este un subiect de drept care exercită drepturi și își asumă obligații, o persoană juridică constituită conform legii, prin acordul de voință al membrilor asociați, și autorizată de un organ de stat.

Unele din elementele enunțate sunt comune oricărei societăți de drept privat sau de drept public, iar altele sunt specifice societății comerciale.

Inițial, teoria juridică a apreciat natura contractuală ca fiind element esențial în definirea societății, considerând că din contract ia naștere o persoană juridică.

Însă, această definiție a fost completată cu alte elemente caracteristice în baza cărora, societatea este privită ca ființă juridică abstractă care rezultă dintr-un contract și este înzestrată de lege cu personalitate juridică, ori ca o grupare de persoane reunite pentru a obține beneficii din actele de comerț. În acest sens s-a precizat faptul că, societatea comercială este persoana juridică constituită în baza unui contract, prin care două sau mai multe persoane convin să formeze cu aportul lor un fond social, în scopul de a împărți câștigul care ar putea să rezulte din desfășurarea unuia sau mai multor acte de comerț.

Raportându-se la evoluția doctrinei, în baza contractului de societate sau a pactului social, a unui statut sau a unui contract și statut, în prezent, se impune organizarea societății comerciale doar în baza unui singur act juridic denumit act constitutiv.

Având în vedere elementele menționate, societatea comercială poate fi definită ca „o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de societate și beneficiind de personalitate juridică, în care asociații se înțeleg să pună in comun anumite bunuri, pentru desfășurarea unei activități comerciale (activități de producție, comerț sau prstări de servicii), în scopul realizării și împărțirii profitului rezultat”.

Prin îndeplinirea condițiilor și formalităților prevăzute de lege, societatea comercială dobândește personalitatea juridică, care îi conferă calitatea de subiect de sine-stătător în raporturile juridice.

Secțiunea 4. Clasificarea societăților comerciale

În doctrina dreptului comercial sunt folosite mai multe criterii de clasificare cu valoare și consecințe diferite.

Criteriile frecvent utilizate și în raport de care societățile comerciale se grupează cu scopul de a fi identificate trăsăturile lor comune, sunt: natura societății, întinderea răspunderii asociaților, dreptul de a emite titluri de valoare, modalitatea de împărțire și proveniența capitalului social.

§1. Clasificarea societăților comerciale după natura lor sau după prevalența elementului personal sau material

1. Societățile de persoane se constituie dintr-un număr mic de persoane având la bază cunoașterea și încrederea reciprocă a calităților personale ale asociaților. În această categorie se includ societățile în nume colectiv și cele în comandită simplă.

2. Societățile de capitaluri sunt constituite dintr-un număr mare de asociați, impus de nevoile capitalului social fără să prezinte interes calitățile personale ale asociaților.

Elementul principal îl reprezintă cota de capital care este investită de către fiecare asociat. Din această categorie fac parte societățile pe acțiuni și societățile în comandită pe acțiuni.

Întrucât în societățile de persoane factorul personal este preponderent, aportul asociaților poate fi în numerar, în natură sau în munca asociațiilor. În schimb în societățile de capitaluri, unde factorul personal este irelevant, aportul asociaților nu poate fi decât în numerar sau în natură, cu excluderea prestațiilor în muncă.

Datorită rolului factorului personal, societățile de persoane au un caracter „închis” astfel că, din lege se instituie anumite condiții restrictive de transmitere a părților de interes. Pe de altă parte, irelevanța calităților personale ale asociaților asigură societății de capitaluri un caracter „deschis”, transmiterea acțiunilor fiind reglementată în condiții extrem de favorabile.

Din cele arătate rezultă că, societatea cu răspundere limitată nu se încadrează în cele două categorii de societăți, ea împrumutând în același timp unele caractere atât de la societatea de persoane, cât și de la societățile de capitaluri. Asemenea societăților de persoane, constituirea societății cu răspundere limitată se bazează pe încrederea și pe calitățile asociaților, aceasta reclamând limitarea numărului asociaților, precum și condiții restrictive care privesc transmiterea părților sociale, iar în ceea ce privește răspunderea asociaților pentru obligațiile societății, aceștia sunt răspunzători numai în limita aportului adus, ca și în cazul societății de capitaluri.

§2. Clasificarea societăților comerciale după răspunderea asociaților

Răspunderea asociaților diferă în raport cu forma juridică a societăților:

1. În societatea în nume colectiv asociații răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile societății.

2. În societatea pe acțiuni și societatea cu răspundere limitată asociații răspund până la limita acțiunilor subscrise, respectiv a părților sociale.

3. În societățile în comandită (simplă și pe acțiuni) răspunderea asociaților comanditați este nelimitată și solidară, iar răspunderea asociaților comanditari este limitată la partea din capitalul social subscris și respectiv la valoarea acțiunilor subscrise.

Rezultă că, pentru obligațiile societății, toți asociații, indiferent de forma societății, răspund în limita subscrierii sau a părții cuvenite din capitalul social.

Asociații din cadrul societății în nume colectiv și asociații comanditați din cadrul societății în comandită simplă sau pe acțiuni răspund nelimitat și solidar cu patrimoniul propriu, adică, peste limita părții din capitalul social ce li s-ar cuveni în caz de lichidare a societății.

§3. Clasificarea societăților comerciale după structura capitalului și modul de împărțire al acestuia

În funcție de structura capitalului social și modul de împărțire al acestuia, societățile comerciale se împart în două categorii: societăți în care capitalul social se divide în părți de interes și societăți în care capitalul social se împarte în acțiuni.

1. Societatea în nume colectiv, în comandită simplă și societatea cu răspundere limitată au capitalul social divizat în părți de interes sau, în cazul societăților cu răspundere limitată, în părți sociale. Fiind formate de societățile în care elementul esențial al constituirii este „intuitu personae”, părțile de interes nu sunt transmisibile, iar părțile sociale se transmit în mod excepțional.

2. Societatea pe acțiuni, precum și societatea în comandită pe acțiuni au capitalul social împărțit în acțiuni.

Acțiunile emise de societățile de capital sunt prin excelență, transmisibile inter-vivos (între vii) și mortis-causa (către moștenitori în caz de deces al unui asociat).

§4. Clasificarea societăților comerciale după emisiunea de valori

1. În cazul societății în nume colectiv, societății în comandită simplă și societății cu răspundere limitată nu se pot emite acțiuni și obligațiuni.

2. În cazul societății pe acțiuni și societății în comandită pe acțiuni se emit acțiuni și se pot emite și obligațiuni. Valorile mobiliare emise sunt numite acțiuni și materializează dreptul asociaților asupra unei fracțiuni din capitalul social. Deosebirea principală între acțiuni și părțile sociale sau de interes este că acțiunile fac parte din categoria titlurilor de valoare negociabile, pe când părțile sociale sunt titluri de legitimare.

§5. Clasificarea societăților după forma capitalului

În raport de naționalitatea sau cetățenia asociaților fondatori, societățile comerciale se pot clasifica în societăți cu participație autohtonă și societăți cu participație străină.

Societățile cu capital românesc sunt societățile în care asociații sunt cetățeni români sau persoane juridice cu naționalitate română.

Societățile cu capital străin au sediul în România și sunt acele societăți în care asociații sunt cetățeni străini sau persoane juridice străine.

Astfel, numai dacă societatea are sediul social pe teritoriul României va fi supusă prevederilor Legii nr. 31/1990 a societăților comerciale, indiferent dacă întregul capital, sau doar o parte din acesta, a fost aportat de persoane fizice sau juridice române ori străine.

Secțiunea 5. Formele juridice ale societăților comerciale

Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale, prin art. 2, reglementează 5 forme juridice de societăți comerciale:

societatea în nume colectiv (S.N.C.);

societatea în comandită simplă (S.C.S.);

societatea în comandită pe acțiuni (S.C.A.);

societatea pe acțiuni (S.A.);

societatea cu răspundere limitată (S.R.L.)

Formele societății comerciale reglementate de legea românească se regăsesc reglementate și în legislația statelor membre și în general, în lume, ca rezultat al practicii îndelungate în activitatea comercială din țările cu economie de piață.

Între formele juridice ale societății comerciale există deosebiri pe care Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale le enunță doar parțial, doctrina adăugând criterii semnificative de diferențiere. Elementul subiectiv sau, mai exact, calitățile personale („intuitu personae”) precum și cel obiectiv, respectiv, capitalul („intuitu pecuniae”) face diferența între societăți de persoane și societăți de capitaluri.

Trăsăturile caracteristice ale fiecărei forme juridice de societate comercială urmând gruparea bazată pe intuitu persoane și intuitu pecuniae, sunt:

§1. Societatea în nume colectiv

Societatea în nume colectiv (S.N.C.) face parte din societățile de persoane întrucât la baza constituirii se află elementul intuitu personae, calitățile personale ale asociaților precum profesionalismul, încrederea, experiența, etc.

S.N.C. se constituite dintr-un număr redus de persoane, minim 2 asociați, între care există relații de încredere, fiind astfel considerate „societăți închise”.

Legea nu prevede un minimum de capital social, la formarea căruia fiind obligatoriu aportul în numerar și bunuri de orice fel, inclusiv creanțe.

Capitalul social este divizat în „părți de interes”, care nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile și care pot fi transmise numai între asociați și doar prin excepție, către terți.

Cesiunea părților sociale sau transmiterea lor către moștenitorii asociatului – defunct este admisibilă numai dacă în actul constitutiv al societății s-a prevăzut în mod expres această posibilitate.

Asociații S.N.C. răspund solidar, nelimitat și subsidiar pentru obligațiile localizate în patrimoniul societății ceea ce înseamnă că, creanțele terților creditori ai societății sunt garantate atât cu patrimoniul social, cât și cu patrimoniul asociaților

Conducerea S.N.C. aparține adunării generale a asociaților care adoptă hotărârile în condițiile de cvorum prevăzute în actul de constituire.

Administrarea și reprezentarea societății în relațiile cu terții aparține unuia sau mai multor asociați desemnați în adunarea generală.

Dacă societatea este constituită din doi asociați, ambii pot avea calitatea de administrator cu drept de reprezentare, sau numai unul din eipoate avea această calitate .

În oricare situație, toți asociații răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile societății.

Controlul activității economico – financiare se realizează de regulă, de către asociați, aceștia având posibilitatea să desemneze persoane de specialitate care să efectueze operațiunile specifice.

Dizolvarea S.N.C. poate fi provocată din cauze generale, precum expirarea duratei societății, realizarea sau imposibilitatea de realizare a obiectului de activitate etc., precum și de cauze specifice precum falimentul, decesul, incapacitatea, retragerea sau excluderea unui asociat.

§2. Societatea în comandită simplă

Societatea în comandită simplă (S.C.S.) face parte alături de societatea în nume colectiv din categoria societăților de persoane întrucât la baza constituirii acestora se află elementul intuitu personae.

Diferența între S.N.C. și S.C.S. este că această din urmă societate, se caracterizează prin existența a două categorii de asociați:

– asociații comanditați, care administrează efectiv societatea și o reprezintă în relațiile cu terții. Comanditații au calitatea de mandatari sociali aflați în coordonarea și subordonarea asociaților comanditari, cărora le raportează modul de îndeplinire a mandatului. Asociații comanditați au o răspundere, solidară și nelimitată pentru obligațiile sociale, identică celei a asociaților din societatea în nume colectiv.

– asociații comanditari finanțează societatea și dețin puterea de coordonare, direcționare și comandă a societății, fără a avea dreptul să participe în mod direct la gestionarea și administrarea patrimoniului acesteia. Asociații comanditari răspund față de creditorii sociali numai în limita aportului la capital.

Celelalte trăsături ale S.N.C. sunt valabile și pentru S.C.S. legea reglementându-le împreună, începând cu dispozițiile referitoare la cuprinsul actului de constituire.

§3. Societatea pe acțiuni

Societatea pe acțiuni (S.A.) face parte din categoria societăților de capital întrucât la baza constituirii se află elementul intuitu res, adică numerarul și bunurile aportate și nu calitățile personale ale asociaților.

Capitalul social al societății pe acțiuni trebuie să fie de minim 90.000 lei și se poate constitui numai din numerar și din bunuri în natură.

Potrivit art. 10 al Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale: „Guvernul va putea modifica, cel mult o dată la 2 ani, valoarea minimă a capitalului social, ținând seama de rata de schimb, astfel încât acest cuantum să reprezinte echivalentul în lei al sumei de 25.000 euro”.

Numărul minim al acționarilor în societatea pe acțiuni este 2.

Societatea se constituie atât prin subscripție instantanee (concomitentă constituirii), ca orice altă societate comercială, dar și prin subscripție publică;

Capitalul social este împărțit în acțiuni reprezentate prin titluri negociabile, transmisibile inter vivos, direct între asociați și terți pe așa numita piață nereglementată, prin acte mortis causa. Transferul acțiunilor în aceste ipoteze are loc fără să fie necesar acordul celorlalți acționari. În cazul admiterii acțiunilor la cotație pe o piață reglementată, transmiterea are loc pe aceste piețe în baza unui mecanism specific tranzacțiilor bursiere.

Răspunderea acționarilor pentru datoriile societății este limitată la valoarea acțiunilor subscrise de fiecare asociat, obligațiile sociale fiind garantate numai cu patrimoniul societății.

Adunarea generală a asociaților (A.G.A.) este organul de conducere și de deliberare a societății pe acțiuni.

A.G.A. este organizată în forma adunării generale ordinare și extraordinare, ambele forme funcționând pe principiul constituirii a două cvorum-uri, unul constitutiv sau de prezență și cel de-al doilea de vot sau deliberativ. Cu alte cuvinte, hotărârile societății trebuie să fie rezultatul votului majoritar exprimat de asociații prezenți în acel cuantum minim la care se referă legea, sau în cuantum mai mare prevăzut în actul constitutiv.

Administrarea societății pe acțiuni este încredințată unei singure sau mai multor persoane. În cazul în care administrarea societății este încredințată mai multor persoane, acestea formează un consiliu de administrație care alege un președinte al consiliului dintre membrii săi.

Membrii consiliului de administrație trebuie să-și exercite mandatul personal cu loialitate, în interesul societății, cu prudența unui bun administrator, fiind ținuți să nu divulge informații confidențiale și secrete comerciale ale societății, la care au acces în calitatea lor de administratori.

Consiliul de administrație are ca sarcină îndeplinirea tuturor actelor necesare și utile pentru solicitarea obiectului de activitate al societății, îndeplinindu-și mandatul și raportând A.G.A. asupra îndeplinirii.

Pentru rațiuni ce țin de buna funcționare a societății în raporturile acesteia cu terții, directorul general care are reprezentarea trebuie să fie președintele consiliului de administrație.

Prin actul constitutiv, administrarea operativă a societății poate fi încredințată unui comitet de directori, membrii acestui comitent păstrându-și calitatea de mandatari, iar conducerea acestui comitet revenind președintelui care este și director general.

Comitetul de directori nu se confundă cu alte organisme și diferă de comitetele consultative care, potrivit art. 1402 din Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale „sunt formate din cel puțin 2 membri ai consiliului și însărcinate cu desfășurarea de investigații și cu elaborarea de recomandări pentru consiliu, în domenii precum auditul, remunerarea administratorilor, directorilor, cenzorilor și personalului sau nominalizarea de candidați pentru diferitele posturi de conducere”. Comitetele vor înainta consiliului, în mod regulat, rapoarte asupra activității lor.

În opinia unor autori, societățile comerciale se pot lipsi de consiliile consultative care nu fac decât să sporească cheltuielile de personal suprapunându-se sarcinilor impuse administratorilor care, în calitate de mandatari, trebuie să rămână în subordinea, coordonarea și răspunderea față de Adunarea Generală a Acționarilor – organul de conducere al societății și să nu-și substituie alte persoane pe această cale indirectă.

Trebuie precizat că prin actul constitutiv poate fi prevăzut ca societatea pe acțiuni să fie administrată de un directorat și de un consiliu de supraveghere, ipoteză în care, societatea nu mai este ținută să organizeze comisia de cenzori.

Comisia de cenzori trebuie desemnată în societățile pe acțiuni în care nu s-a adoptat sistemul dualist. Comisia de cenzori asigură, personal, controlul modului de administrare și de gestionare a patrimoniului societății, este formată din 3 membri și un supleant, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare, dar în toate cazurile, numărul cenzorilor trebuie să fie impar.

Cenzorii sunt aleși de adunarea generală a acționarilor, iar durata mandatului lor este de 3 ani cu posibilitatea de a fi realeși.

În cazul societăților pe acțiuni cu capital majoritar de stat, unul dintre cenzori este, în mod obligatoriu, reprezentant al Ministerului Economiei și Finanțelor.

Societatea pe acțiuni se poate transforma într-o altă formă juridică, sau se poate reorganiza prin fuziune sau divizare.

Dizolvarea societății pe acțiuni poate avea cauze generale și speciale precum: scăderea numărului de asociați sau a capitalului sub minimul prevăzut de lege, respectiv doi acționari.

§4. Societatea în comandită pe acțiuni

Societatea în comandită pe acțiuni (S.C.A.) face parte alături de S.A. din categoria societăților de capital întrucât la baza constituirii se află elementul intuitu res, adică numerarul și bunurile aportate.

Diferența între SA și SCA se caracterizează prin existența a două categorii de asociați:

– asociații comanditați, care administrează efectiv societatea și o reprezintă în relațiile cu terții. Comanditații sunt mandatari sociali, aflați în coordonarea și subordonarea asociaților comanditari cărora le raportează modul de îndeplinire a mandatului. Asociații comanditați au o răspundere, solidară și nelimitată pentru obligațiile sociale, identică celei asociaților din societățile în nume colectiv.

– asociații comanditari, care finanțează societatea și dețin puterea de coordonare, direcționare și comandă a societății, fără a avea dreptul să participe în mod direct la gestionarea și administrarea patrimoniului acesteia. Asociații comanditari răspund față de creditorii sociali numai în limita acțiunilor subscrise.

Obligațiile contractate de societate sunt garantate cu patrimoniul social, iar în subsidiar cu patrimoniul asociaților comanditați, care au o răspundere solidară și nelimitată.

Celelalte aspecte referitoare la organismele interne ale societății, la modul de funcționare sau de dizolvare a societății în comandită pe acțiuni sunt reglementate în comun cu cele destinate societății pe acțiuni.

§5. Societatea cu răspundere limitată

Societatea cu răspundere limitată (S.R.L.), societate mixtă (de persoane și capital), este o formă juridică intermediară între societățile de persoane și societățile de capitaluri, întrucât, pentru a fi reglementată legiuitorul trimite atât la dispoziții aplicabile S.N.C. și S.C.S., cât și la cele aplicabile S.A. și S.C.A..

În profilul arătat, legiuitorul a creat pentru S.R.L. un statut juridic mixt întrucât, la baza constituirii se află atât elementul intuitu persoane, cât și elementul intuitu res.

Așadar, trăsăturile specifice societăților de persoane reglementate în cazul S.R.L. se referă la:

calitățile personale ale asociaților și încrederea reciprocă, motive pentru care, părțile sociale nu sunt liber transmisibile;

limitarea numărului maxim de asociați la 50;

posibilitatea constituirii S.R.L. cu asociat unic;

controlul gestionării patrimoniului direct de către asociații care nu au calitatea de administratori și dacă numărul asociaților nu depășește 15.

Trăsăturile specifice societăților de capital reglementate ca atare în cazul S.R.L. se referă la:

nivelul minim al capitalului social constituie criteriu pentru constituirea legală și se prevede ca valoarea acestuia să nu fie mai mică de 200 lei;

capitalul se divide în părți sociale, de valoare egală, dar nu sunt negociabile;

valoarea nominală a unei părți sociale este stabilită la un nivel minim de 10 lei pentru o parte socială;

răspunderea asociaților este limitată numai la aportul la capitalul social;

obligațiile sociale sunt garantate numai cu patrimoniul social;

conducerea este asigurată de adunarea generală a asociaților, iar hotărârile acesteia se adoptă cu respectarea majorității absolute a asociaților și a părților sociale dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel;

administrarea societății se realizează prin intermediul unuia sau mai multor administratori, asociați sau neasociați, numiți prin actul constitutiv sau de adunarea generală;

atunci când numărul asociaților este mai mare de 15 pentru controlul societății numirea cenzorilor este obligatorie, ei trebuind să fie asociați, cu excepția cenzorului contabil care trebuie să aiba și calitatea de expert contabil;

dizolvarea este provocată atât de cauze generale cât și de cauze specifice.

Secțiunea 6. Trăsăturile generale ale societății comerciale

§1. Fundamentul comun al societăților comerciale

Prima trăsătură comună oricărei forme juridice de societate comercială constă în originea acesteia.

Deși termenul de societate (societas) evocă asociere, unire sau comunitate, nu se poate face abstracție de izvorul juridic al asocierii care are natură contractuală în sensul studiat de dreptul civil, la care se adaugă specificul generat de actul juridic încheiat de către toți asociații în același scop.

Cu alte cuvinte, pornind de la realitatea faptică recunoscută juridic, societatea civilă este un contract, iar societatea comercială are la baza constituirii un act juridic, ambele instituții având în esență, un fundament comun, organizatoric, reprezentând o grupare de persoane și de bunuri în scop nelucrativ și, respectiv, în scop economic.

În esență, asociații semnatari ai contractului de societate și asociații din actul de constituire, urmăresc împărțirea de beneficii, numai că semnatarii contractului civil de societate vizează un scop moral, ideal, în timp ce asociații societății comerciale vizează un interes patrimonial (pecuniar) a cărui atingere se realizează legal, numai dacă vor păși la îndeplinirea condițiilor asocierii lor și la îndeplinirea acelor formalități necesare dobândirii calității de persoană juridică.

Așadar, între societatea civilă și societatea comercială există atât asemănări, cât și diferențe.

Din punct de vedere al asemănărilor, fiecare societate reprezintă o grupare de persoane și de bunuri constituită în scop lucrativ, ambele luând ființă printr-un contract de societate cu aceleași elemente specifice și ai căror asociați urmăresc realizarea și împărțirea unor beneficii.

Ca și diferențe între societatea civilă și societatea comercială este de remarcat faptul că, în spiritul legii civile și al legii comerciale, precum și în conștiința publică, societatea civilă rămâne un contract civil, iar societatea comercială are calitatea de persoană juridică. Totodată, pentru societatea comercială sunt prevăzute mai multe forme juridice conform Legii nr. 31/1990 a societăților comerciale, în timp ce pentru societatea civilă, Codul Civil nu prevede anumite forme speciale. De asemenea, societatea civilă are ca obiect operațiuni civile, iar societatea comercială se constituie și funcționează în scopul exercitării unei activități comerciale, lucrative.

§2. Actul de constituire a societății comerciale

Actul de constituire a societății comerciale este fundamentul pe baza căruia se constituie orice societate comercială, indiferent de forma juridică.

Actul trebuie să fie valabil încheiat, respectiv să îndeplinească cerințele legale, să cuprindă toate elementele specifice care îl particularizează față de celelalte contracte.

Totodată, ca orice contract, actul de constituire a societății trebuie să îndeplinească condițiile de fond și condițiile de formă prevăzute pentru valabilitatea oricărei convenții.

1. Condițiile de fond în actul constitutiv

Actul constitutiv al societății comerciale trebuie să îndeplinească condițiile generale de fond, comune tuturor actelor juridice și contractelor prevăzute de dispozițiile art. 1179 alin. (1) din Noul Cod Civil, respectiv „capacitatea părților de a contracta, consimțământul acestora, un obiect determinat și licit și o cauză licită și morală”.

La acestea se adaugă condițiile speciale la care se referă Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale privitoare la fondatori, aportul fiecărui asociat la formarea capitalului social și la participarea la profit și pierderi, durata societății, obiectul de activitate, conducerea și administrarea societății, etc.

2. Condițiile de formă în actul constitutiv

Așa cum s-a arătat, societatea comercială nu este numai un act juridic, ci și un subiect de drept.

Condițiile de formă ale actului constitutiv sunt reglementate de art. 5 alin. (6) din Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale, respectiv, actul constitutiv este un act care se încheie sub semnătură privată și se semnează de toți asociații sau, în caz de subscripție publică, de toți fondatorii.

Prin depunerea actului la Oficiul Registrului Comerțului, acesta dobândește dată certă, iar depunerea actului constitutiv trebuie făcută în termen de 15 zile de la data încheierii și semnării acestuia și asociații/fondatorii vor cere înmatricularea societății în registrul comerțului în a cărui rază teritorială își va avea sediul societatea.

Potrivit Legii nr. 31/1990 a societăților comerciale, societățile comerciale iau naștere printr-un înscris denumit contract de societate sau printr-un înscris numit act constitutiv sau printr-un înscris sub numele de statut.

Lipsa actului constitutiv atrage nulitatea societății comerciale chiar și înmatriculată.

Cuprinsul actului constitutiv

În actul constitutiv trebuie identificate persoanele care vor deveni asociați ai societății.

Persoanele fizice se identifică prin nume și prenume, codul numeric personal, data și locul nașterii, domiciliul (reședința), cetățenia, actul de identificare.

Persoanele juridice se identifică prin denumire, forma juridică, sediu, naționalitate, în cazul societăților comerciale prin numărul de înmatriculare în registrul comerțului, iar în cazul persoanelor juridice de drept privat sau public, prin numărul de înregistrare din registrele specifice de evidență a acestor persoane.

În actul constitutiv se vor înscrie datele de identificare a viitoarei societăți comerciale și anume:

denumirea – se respectă dispozițiile art. 30-36 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului;

forma juridică – formă de societate aleasă de către asociați respectând art. 2 din Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale;

sediul societății denumit și sediul social, se stabilește de către părțile contractante cu respectarea dispozițiilor art. 17 alin (3) din Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale.

Înscrisul sub semnătură privată

Redactarea actului constitutiv se poate face de către un specialist în științe juridice care poate fi avocat sau notar, de către asociați/fondatori sau de Biroul de Asistență din cadrul Oficiului Registrului Comerțului; odată cu semnarea actului constitutiv, societatea comercială dobândește calitatea de comerciant.

Potrivit Legii nr. 31/1990 a societăților comerciale, respectiv art. 5 alin. (6), actul constitutiv se încheie sub semnătură privată și se semnează de către toți asociații sau, în caz de subscripție publică, se semnează de către fondatori.

În momentul depunerii actului constitutiv sub semnătură privată la Oficiul Registrului Comerțului, acesta dobândește dată certă.

Înscrisul autentic

Prin actul constitutiv al societății asociații se obligă unii față de alții, toți și fiecare față de societate. Având în vedere complexitatea acestor relații, precum și valoarea pecuniară a obligațiilor, forma autentică a contractului de societate asigură toate garanțiile pentru a înlătura riscuri și dubii referitoare la constituirea și funcționarea societății.

Legea prevede situațiile în care forma autentică a actului constitutiv este indispensabilă pentru constituirea legală a societății comerciale, în absența formei autentice, societatea fiind considerată nelegal constituită, cu toate consecințele care decurg din acestă acțiune.

Potrivit Legii nr. 31/1990 a societăților comerciale, actul de constituire trebuie întocmit în formă autentică în cazul în care:

– se constituie o societate în nume colectiv (S.N.C.) sau o societate în comandită simplă (S.C.S.);

– printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se afla un teren;

– se constituie S.A. prin subscripție publică.

3. Clauze specifice în actul de constituire a societății comerciale

Recunoscând că o societate comercială se constituie în temeiul unui act juridic, prin care se realizează tripla înțelegere, de a pune în comun anumite bunuri, de a realiza împreună o activitate, de a colabora și de a împărți beneficiile rezultate, legea identifică clauze specifice legate de validitatea actului juridic și de existența societății comerciale ca persoană juridică.

O clauză specifică actului de constituire a societății este durata societății, care se hotărăște prin actul constitutiv; durata este nedeterminată dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel. În situația în care societatea are prevăzută o perioadă limitată, asociații o pot prelungi înainte de expirarea acesteia, altfel societatea se va dizolva, așa cum prevede art. 227 alin. (1) lit. a al Legii nr. 31/1990 a societății comerciale.

Altă clauză o reprezintă obiectul de activitate al societății, format din activitate principală și activitățile secundare pe care le desfășoară societatea. Obiectul de activitate este prevăzut de Nomenclatorul de clasificare a activităților din economia națională, CAEN.

Din aceste clauze este vizată formarea acelor elemente fără de care o entitate colectivă nu poate dobândi calitatea de subiect de drept, cum este și cazul obligației asumate de asociați de a contribui cu numerar, natură, industrie sau creanțe necesare formării capitalului social, de a manifesta intenția participării în mod egal la conducerea societății și de a împărți beneficiul obținut.

Deși, capitalul social va intra în proprietatea societății comerciale, aporturile asociaților prezintă relevanță pentru legătura între societate și asociați.

Cunoscută în literatura juridică sub denumirea de affectio societatis, intenția de a participa pe picior de egalitate la conducerea societății, reflectă nu numai voința comună de uniune, ci și convergența de interese a asociaților.

Acest lucru presupune colaborarea asociaților în condiții de egalitate atât la succesele cât și la neîmplinirile societății. Dacă „affectio societatis” lipsește, sau nu există la toți asociații, actul constitutiv nu se va afla la baza constituirii societății, fiind în risc funcționarea normală a acesteia.

Scopul sau cauza într-un act juridic este o componentă a voinței juridice a asociaților și exprimă atât interesul fiecărui asociat de a obține beneficii din operațiunile efectuate de societate, cât și interesele comune ale asociaților în ceea ce privește efectuarea unui anumit fel de activitate sau în îndeplinirea anumitor acte de comerț. Sub sancțiunea nulității, scopul trebuie să fie în conformitate cu legea, a ordinii publice și a regulilor de conviețuire socială.

Scopul societății comerciale este dus la îndeplinire prin intermediul obiectului de activitate al societății, iar pentru a obține beneficii din activitatea comercială pe care o desfășoară și de a le împărți între asociați sub formă de dividende, constituie criteriul de distincție între scopul societății comerciale și scopul societății civile.

Deoarece activitatea comercială poate să înregistreze pierderi, în loc de beneficii, asociații trebuie să participe și la pierderi.

Astfel, desfășurând activitatea comercială în comun, asociații participă împreună, atât la beneficii, câștiguri evaluabile în bani, cât și la pierderile asociației.

Regula este că toți asociații trebuie să participe în funcție de aportul lor, la beneficii și la pierderi, și nici o derogare de la aceasta regulă nu este permisă, adică este drept, să fie părtași la pagubă cei care au fost părtași și la câștig.

Principiul care guvernează înțelegerea asociaților este că toți asociații trebuie să primească beneficii, precum și să participe la suportarea pierderilor, dar asta nu înseamnă că participarea la acestea trebuie să fie egală.

Din momentul stabilirii de către adunarea asociaților a dividendului cuvenit asociaților, dreptul la beneficii încetează să mai fie un drept social, el devenind un drept de creanță individual al asociatului față de societate, cu toate consecințele ce decurg din acest fapt.

Pe lângă clauzele specifice prevăzute de actul constitutiv, potrivit legii, mai sunt precizate și alte clauze, cum ar fi clauzele privind conducerea și gestiunea societății, clauzele privind drepturile și obligațiile asociaților, clauzele privind sediile secundare ale societății, dacă este cazul, sau clauze ce privesc dizolvarea și lichidarea societății, cel mai adesea, asociații reproducând dispozițiile legale sau făcând trimitere la acestea.

CAPITOLUL III

ORGANIZAREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE CA PERSOANE JURIDICE DE DREPT EUROPEAN

În scopul facilitării spiritului întreprinzător la nivelul pieței interne, s-au creat noi forme de entități juridice care au aptitudinea de a dobândi calitatea de subiect de drept european, în raporturile juridice transfrontaliere.

Acestea sunt: Grupul European de Interes Economic (GEIE), Societatea Cooperativă Europeană (SCE) și Societatea europeană (SE).

Întocmirea statutului acestor entități urmărește să încurajeze dezvoltarea pieței interne, promovând activitatea acestui tip de societăți la nivel european.

Același obiectiv l-a avut Consiliul European atunci când a adoptat Regulamentul (CEE) nr. 2137/85 privind Grupul European de Interes Economic și Regulamentul (CE) nr. 2157/2001 privind statutul societății europene, precum și Directiva nr. 2005/56/CE privind fuziunile transfrontaliere ale societăților comerciale pe acțiuni.

Secțiunea 1 – Grupul European de Interes Economic (GEIE)

Un grup european de interes economic poate fi constituit numai cu respectarea regulilor stabilite prin regulamentul Comisiei Economice Europene nr. 2137/1985 al Consiliului din 25 iulie 1985 privind Grupul European de Interes Economic (GEIE).

Acest regulament răspunde necesității unei dezvoltări armonioase a activităților economice la nivelul Uniunii Europene și realizării unei piețe comune, care să ofere condiții similare celor ale unei piețe naționale. În acest scop, precum și pentru a reduce dificultățile de ordin juridic, fiscal sau psihologic întâmpinate de persoanele fizice, de societățile comerciale și de alte entități în cooperarea transfrontalieră, UE a decis să creeze un instrument juridic adecvat la nivel comunitar, sub forma unui grup european de interes economic.

Regulamentul are ca obiectiv crearea unei noi entități juridice bazate pe dreptul european cu scopul de a facilita și a încuraja cooperarea transfrontalieră și dezvoltarea activităților economice ale membrilor săi, prin punerea în comun a resurselor, activităților și competențelor pentru a se obține rezultate mai bune decât cele rezultate din activități derulate independent.

Sediul unui grup trebuie să fie situat în Uniunea Europeană, acesta putând fi transferat dintr-un stat membru în altul doar în anumite condiții.

Grupul nu are ca scop realizarea de profituri pentru sine. În cazul realizării de profituri, acestea sunt distribuite între membri și impozitate în consecință. Activitățile grupului trebuie să aibă legătură cu activitatea economică a membrilor, fără a-i putea înlocui. Un GEIE nu poate să angajeze mai mult de 500 de persoane.

Un GEIE poate fi constituit din societăți comerciale și din alte entități juridice, de drept public sau privat, constituite în conformitate cu legislația unui stat membru și care își au sediul în Uniunea Europeană (UE). De asemenea, un astfel de grup poate fi constituit din persoane fizice care exercită activități industriale, comerciale, meșteșugărești sau agricole, profesiuni liberale sau alte servicii în cadrul UE.

Un GEIE trebuie să cuprindă cel puțin doi membri din state membre diferite.

Contractul constitutiv al GEIE va cuprinde obligatoriu denumirea, sediul și obiectivul grupului respectiv, numele, numărul și locul de înregistrare, dacă există, al fiecărui membru al grupului, precum și durata grupului, în afara cazului când această durată este nedeterminată. Contractul se depune la un registru desemnat de fiecare stat membru, iar înregistrarea conferă GEIE capacitate juridică deplină în întreaga Uniune Europeană.

Fiecare membru al unui GEIE dispune de cel puțin un vot deși prin contractul constitutiv al grupului se pot atribui mai multe voturi anumitor membri, cu condiția ca niciun membru să nu dețină majoritatea voturilor.

De asemenea, GEIE cuprinde cel puțin două organe, respectiv membrii care acționează în mod colectiv și administratorul sau administratorii. Administratorul sau fiecare dintre administratori, dacă există mai mulți, reprezintă și angajează GEIE în relațiile cu terții, chiar dacă actele sale nu se încadrează în obiectivele grupului.

GEIE nu poate face apel la subscripție publică.

Grupul European de Interes Economic nu trebuie neapărat să aibă la baza constituirii un capital, astfel că, membrii acestuia sunt liberi să utilizeze orice alte modalități de finanțare.

Profiturile obținute de GEIE sunt considerate profiturile membrilor și se vor distribui între aceștia conform clauzei prevăzute de contractul constitutiv sau în părți egale, în lipsa unei alte dispoziții. Profiturile sau pierderile unui GEIE sunt impozabile la nivelul membrilor. În schimbul libertății contractuale care stă la baza grupului și a absenței obligației membrilor de a furniza un capital minim, fiecare membru răspunde nelimitat și solidar pentru datoriile grupului.

Un aviz pentru anunțarea constituirii sau lichidării unui GEIE trebuie să fie publicat în Jurnalul Oficial al UE- seriile C și S .

Secțiunea 2 – Societatea Cooperativă Europeană – SCE

Scopul înființării unei societăți cooperative europene se leagă de realizarea pieței interne și îmbunătățirea situației economico-sociale în Comunitatea Europeană înlăturând obstacolele din calea schimburilor și adaptând structurile de producție la dimensiunea comunitară a pieței.

Adoptarea Regulamentului nr. 1435/22.07.2003 al Consiliului Europei privind statutul SCE, s-a datorat și faptului că Regulamentul Consiliului Europei nr. 2157/2001 privind forma juridică a societății europene elaborat în conformitate cu principiile generale aplicabile societăților pe acțiuni nu este un instrument adaptat la specificul întreprinderilor cooperative.   

Cooperativele sunt, în primul rând, „grupări de persoane fizice sau juridice care respectă  principii de funcționare speciale, diferite de cele ale altor operatori economici”. De exemplu, vorbim despre principiile structurii și ale controlului democratic, distribuția echitabilă a profitului net al exercițiului financiar, principiul preeminenței persoanei. 

SCE are personalitate juridică și are ca obiect principal satisfacerea nevoilor și/sau dezvoltarea activităților economice și sociale ale membrilor săi, în special prin încheierea unor acorduri cu aceștia, în vederea furnizării de bunuri ori servicii sau a execuției de lucrări în cadrul activității exercitate și controlate de SCE răspunzând nevoilor membrilor săi și încurajând participarea acestora la activități economice într-una sau mai multe SCE.

Societatea cooperativă europeană se constituie:

– de către minim cinci persoane fizice rezidente în cel puțin două state membre  

– de către cel puțin cinci persoane fizice și societăți, precum și de către alte entități juridice de drept public sau privat, constituite în conformitate cu legislația unui stat membru, rezidente în cel puțin două state membre sau reglementate de legislația a cel puțin două state membre;

– prin fuziunea unor cooperative constituite în conformitate cu legislația unui stat membru, care își au sediul social și administrația centrală în Comunitate, în cazul în care cel puțin două dintre ele sunt guvernate de legislația unor state membre diferite.

O Societate Cooperativă Europeană se poate constitui prin fuziune realizată prin absorbție sau prin constituirea unei persoane juridice noi.

În cazul fuziunii prin absorbție, cooperativa absorbantă ia forma de SCE odată cu fuziunea, iar în cazul fuziunii prin constituirea unei noi persoane juridice, aceasta din urmă ia forma unei SCE .

– prin transformarea unei cooperative constituite în conformitate cu legislația unui stat membru care își are sediul social și administrația centrală în Comunitate, în cazul în care are de cel puțin doi ani o unitate sau o filială care este guvernată de legislația unui alt stat membru. 

Transformarea unei cooperative în SCE nu atrage după sine nici dizolvarea cooperativei, nici crearea unei persoane juridice noi. Cu ocazia transformării, sediul social nu poate fi transferat dintr-un stat membru în altul. 

Orice SCE se înmatriculează în statul membru pe al cărui teritoriu își are sediul social, într-un registru desemnat de legislația statului membru în cauză, în conformitate cu legislația aplicabilă societăților pe acțiuni.

Actele și indicațiile privind SCE care sunt supuse publicității, „fac obiectul unei publicități efectuate în modul prevăzut de legislația privind societățile pe acțiuni a statului membru unde SCE își are sediul social”.
  Înmatricularea și radierea unei SCE fac obiectul unui aviz publicat spre informare în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și va conține denumirea, numărul, data și locul de înmatriculare a SCE, data, locul și titlul publicației, precum și sediul social și sectorul de activitate.

SCE dobândește personalitate juridică în ziua înmatriculării în statul membru pe al cărui teritoriu se află sediul social, în registrul stabilit de statul respectiv.

Din punct de vedere al actului prin care se constituie SCE, legea folosește noțiunea de „statut al SCE” însă acordă valoare echivalentă cu acesta și actului constitutiv. Actul constitutiv sau Statutul va fi elaborat, în scris, de către membrii fondatori, în conformitate cu dispozițiile prevăzute pentru constituirea cooperativelor așa cum prevede legislația statului membru pe al cărui teritoriu se află sediul social al SCE și va fi semnat de toți membrii fondatori.

  Statutul SCE va cuprinde următoarele: firma precedată sau urmată de sigla „SCE” și, după caz, de termenii „cu răspundere limitată”; indicarea obiectului de activitate; numele persoanelor fizice și a firmei persoanelor juridice care sunt membri fondatori ai SCE, cu indicarea, în al doilea caz, a obiectului și a sediului social al acestora; adresa sediului social al SCE; condițiile și procedurile aplicabile în cazul admiterii, excluderii și retragerii membrilor; drepturile și obligațiile membrilor și, după caz, categoriile diferite de membri, precum și drepturile și obligațiile fiecărei categorii; valoarea nominală a părților sociale subscrise, precum și cuantumul de capital subscris și indicarea variabilității capitalului; normele specifice privind alocarea excedentelor care trebuie repartizate, după caz, pentru rezerva legală; atribuțiile și competențele membrilor din fiecare organ de conducere; condițiile pentru numirea și revocarea membrilor organelor de conducere; cerințele cu privire la întrunirea majorității și a cvorumului; durata societății, atunci când aceasta este limitată.

Sediul social al SCE se situează în interiorul Comunității, în același stat membru pe al cărui teritoriu se află și administrația sa centrală. Un stat membru poate, de asemenea, sa impună societăților înmatriculate pe teritoriul lui obligația de a avea administrația centrală și sediul social în același loc.

Sediul social al SCE poate fi transferat într-un alt stat membru în conformitate cu prevederile regulamentului. Transferul nu atrage după sine nici dizolvarea societății, nici crearea unei persoane juridice noi.

Cuantumul capitalului social pentru acest tip de societate se exprimă în moneda națională, dar este posibil ca o SCE al cărei sediu social este situat în afara zonei euro să-și poată, de asemenea, exprima capitalul în euro.

Capitalul subscris este de cel puțin 30.000 de euro și poate fi majorat prin vărsăminte succesive ale membrilor sau admiterea de noi membri sau poate fi micșorat prin restituirea totală sau parțială a aporturilor efectuate sub rezerva nereducerii lui sub limita prevăzută de lege, nefiind necesare modificări ale statutului și nici publicitate.

Capitalul se poate constitui numai din elemente de activ care pot fi evaluate economic, iar părțile sociale ale membrilor nu pot fi emise în contrapartida angajamentelor privind execuția lucrărilor sau prestarea de servicii și vor fi obligatoriu nominative, valoarea lor nominală fiind identică pentru fiecare categorie de părți sociale. 

În condițiile prevăzute de regulament, o SCE conține fie o adunare generală, fie un organ de supraveghere și un organ de conducere (sistemul dualist), fie un organ administrativ (sistem monist) conform opțiunii menționate în statut. Cu alte cuvinte, prin statut se poate opta pentru administarea societății după regulile sistemului dualist sau cele ale sistemului monist.

Membrii organelor SCE sunt numiți pe o perioadă, stabilită prin statut, „care nu poate depăși șase ani”.

Nu pot fi membri ai unui anumit organ al SCE și nici reprezentanți ai unui membru persoanele care: nu pot face parte, în conformitate cu legislația statului membru pe al cărui teritoriu se află sediul SCE, din organul corespunzător al unei cooperative guvernată de legislația statului respectiv sau nu pot face parte din organul corespunzător al unei cooperative care este guvernată de legislația unui stat membru, din cauza unei decizii judiciare sau administrative adoptate în acest sens într-un stat membru.

Statutul SCE poate stabili, în conformitate cu dispozițiile legislatiei statului membru privind cooperativele, condiții speciale de eligibilitate pentru membrii care reprezintă organul administrativ.

Dreptul de vot este o particularitate importantă pentru acest tip de societate, astfel că fiecare membru al SCE dispune de un vot, „indiferent de numărul de părți sociale pe care le deține”.

Răspunderea civilă a membrilor organului de conducere, de supraveghere sau administrativ se realizează în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile cooperativelor pe al cărui teritoriu se află sediul SCE, pentru prejudiciul suferit de SCE ca urmare a încălcării de către aceștia a obligațiilor legale, statutare sau a altor obligații inerente funcțiilor lor.

O prevedere deosebită a Regulamentului, respectiv art. 76, este aceea că există posibilitatea ca o „SCE să se poată transforma într-o cooperativă care este guvernată de legislația statului membru pe al cărui teritoriu se află sediul său social”, fără ca această modificare să ducă la dizolvarea SCE sau la crearea unei noi persoane juridice.

Decizia privind transformarea nu poate fi luată înainte de a trece doi ani de la înmatriculare și nici înainte de aprobarea primelor două conturi anuale.

În ceea ce privește dizolvarea, lichidarea, insolvența, încetarea plăților și alte proceduri similare, SCE face obiectul actelor cu putere de lege care se aplică unei cooperative constituite în conformitate cu legislația statului membru pe al cărui teritoriu se află sediul social al SCE, inclusiv cele legate de luarea de decizii de către adunarea generală. 

Secțiunea 3 – Societatea europeană (SE)

Necesitatea depășirii granițelor impuse de dreptul comercial național s-a impus întocmai unei cerințe de care depinde chiar desfășurarea raporturilor juridice în bune condiții de drept comercial internațional.

În acest sens, s-a făcut un salt de la reglementarea operațiunilor comerciale desfășurate în domeniul dreptului comercial internațional la instrumentul care face posibile aceste operațiuni și vorbim astfel de societatea europeană.

Societatea europeană s-a dezvoltat ca urmare a scopului Uniunii Europene de a realiza obiective importante privind dreptul comercial și comerțul. Astfel, UE a impus necesitatea creării unei societăți comerciale de dimensiune europeană care să fie liberă de obstacolele ce rezultau din diferențele și aplicarea limitată a dreptului național al societăților comerciale.

Drept urmare, Regulamentul (CE) nr. 2157/2001 al Consiliului din 8 octombrie 2001 privind statutul Societății Europene (SE), intrat în vigoare în 8 Octombrie 2004, stabilește cadrul juridic care conferă societăților comerciale, constituite în statele membre ale Uniunii Europene, vocația la calitatea de subiect de drept în raporturile de drept comunitar.

În planul ordinii juridice românești, începuturile Regulamentului nr. 2157 din 8 Octombrie 2001 au avut loc prin adoptarea unor amendamente la Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale ale cărei dispoziții reglementează posibilitatea societăților comerciale să fuzioneze sau să formeze holdinguri ori filiale comune într-un mod mai rapid, prin evitarea obstacolelor care ar putea fi create datorită unor sisteme juridice naționale diferite.

Potrivit art. 2 alin. 1 din Regulamentul (CE) nr. 2157/2001 „Societățile anonime care figurează în anexa I, constituite în temeiul dreptului unui Stat membru, având sediul social și administrația centrală pe teritoriul Comunității, pot constitui o SE prin fuziune, cu condiția ca cel puțin două dintre ele să fie reglementate de legislația unor state membre diferite”.

În aplicarea Directivei nr. 2001/86/CE referitoare la modalitățile de participare a lucrătorilor, Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale statuează principiul conform căruia, o societate europeană nu poate fi înmatriculată în registrul comerțului decât după încheierea unui acord privind implicarea angajaților în activitatea societății, în condițiile prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 187/2007.

Așadar, în privința implicării lucrătorilor în deciziile Societății Europene. aplicarea Regulamentului nr. 2157/2001 se află în strânsă conexiune cu Directiva nr. 2001/86 a Consiliului Europei care completează Statutul Societății Europene, respectiv, Societatea Europeană va fi înființată doar dacă respectă prevederile Directivei nr. 2001/86, adică numai după încheierea unui acord privind modalitățile de implicare a lucrătorilor.

Reprezentanții Societăților Europene cu sediul social în România trebuie să informeze și să consulte proprii angajați români și sunt obligați să înființeze un grup special de negociere care să reprezinte angajații.

Guvernul a aprobat două hotărâri privitoare la informarea, consultarea și la alte mecanisme de implicare a salariaților în activitatea SE. Hotărârile definesc noțiunile din domeniu, părțile implicate în procesul de informare și consultare la nivel de societate, precum și conținutul și procedurile aferente.

Cele două acte normative sunt: Legea nr. 467/2006 privind stabilirea cadrului general de informare și consultare a angajaților aplicabilă societăților cu sediul în România care au un număr de minim 20 angajați și Hotărârea Guvernului nr. 187/2007 privind procedurile de informare, consultare și alte modalități de implicare a angajaților în activitatea societății europene și se aplică angajaților societăților europene cu sediul social în România, precum și angajaților cu contract individual de muncă în baza legii române, ai societăților participante, filialelor, sucursalelor sau altor sedii secundare ale unei societăți europene cu sediul în alt stat membru al Uniunii Europene ori într-un stat aparținând Spațiului Economic European.

Revenind la definiția societății europene, „societatea euopeană este o formă asociativă, de tipul societății pe acțiuni având ca obiect desfășurarea de activități comerciale, la care participă asociații societății comerciale guvernate de legi naționale diferite”, desprindem câteva trăsături importante ale SE:

– societatea europeană reprezintă „o entitate cu personalitate juridică supranațională” care adună în structura sa societăți de naționalități diferite;

– este o „societate de drept european și de naționalitate europeană”;

– în esență, societatea europeană este o societate comercială pe acțiuni funcționând conform reglementărilor legale specifice statului în care își stabilește sediul;

– beneficiază de personalitate juridică dobândită doar în momentul înregistrării în registrul comerțului din statul în care societatea își stabilește sediul;

– constituirea societății europene este condiționată de încheierea unei convenții cu angajații privitoare la participarea acestora la supravegherea și dezvoltarea strategică a companiei.

CAPITOLUL IV

SOCIETATEA EUROPEANĂ

Secțiunea 1. Constituirea societății europene

Societatea europeană (Societas Europeae – SE) este o formă juridică ce poate fi luată în considerare în raport cu întreprinderea deținută, ea permițând asociaților să își extindă afacerea mai rapid, cu costuri mai mici și, tototdată să își gestioneze operațiunile transfrontaliere fără a fi nevoie să înființeze sedii secundare, sucursale sau filiale.

Societatea europeană poate fi constituită din unul sau mai mulți asociați, societăți comerciale sau entități juridice de drept public sau privat.

Societatea Europeană se poate constitui pe teritoriul oricărui stat membru sub forma unei societăți anonime europene în conformitate cu prevederile art. 17-37 din Regulamentul CE.

Astfel, SE se constituie potrivit regulilor aplicabile societății pe acțiuni din statul membru în care societatea își stabilește sediul social.

Societatea anonimă europeană are personalitate juridică, iar capitalul acesteia se împarte în acțiuni. Constituirea unei societăți anonime europene urmează regulile legii incidente societăților comerciale din statul în care aceasta își stabilește sediul social și dobândește personalitate juridică prin înmatricularea în registrul comerțului din statul pe teritoriul căruia își stabilește sediul.

Regulamentul CE stabilește patru modalități prin care se poate constitui o societate europeană:

prin fuzionarea a două societăți pe acțiuni cu sediul social și administrația centrală în Uniunea Europeană, dacă cel puțin două dintre ele sunt reglementate în dreptul unor state membre diferite. Fuziunea se poate face prin două modalități, respectiv, fuziunea prin contopirea societăților și, respectiv, fuziunea prin absorbție a uneia dintre societățile participante. Astfel, ca urmare a fuziunii, societatea rezultată din contopire sau societatea absorbantă, este o societate europeană.

Din punct de vedere al procedurii de constituire prin fuzionare vorbim despre întocmirea unui proiect de fuziune.

Acest proiect este întocmit și redactat de către organele de conducere sau de administrație ale societăților implicate și cuprinde următoarele elemente: denumirea și sediul social al fiecăreia dintre societățile care fuzionează, precum și cele preconizate pentru SE; raportul de schimb al acțiunilor și, după caz, cuantumul sultei; modalitățile de predare a acțiunilor societății europene; data de la care aceste acțiuni dau dreptul de a participa la beneficii și orice modalități speciale privind acest drept; data la care operațunile societăților care fuzionează sunt considerate ca fiind efectuate de SE, din punct de vedere contabil; drepturile acordate de SE acționarilor care beneficiază de drepturi speciale și deținătorilor de titluri, altele decât acțiuni sau măsurile propuse în privința acestora; orice avantaj special acordat experților care examinează proiectul de fuziune, precum și membrilor organelor de administrație, de conducere, de supraveghere sau de control ale societăților care fuzionează; statutul societății europene; informațiile privind procedurile de stabilire a modalităților referitoare la implicarea angajaților, o condiție esențială pentru înregistrarea societății europene, în temeiul Directivei 2001/86/CE din 8 octombrie 2001 de completare a statutului societății europene în ceea ce privește implicarea lucrătorilor.

prin constituirea unei societăți de tip holding la inițiativa unor societăți anonime sau cu răspundere limitată, având sediul social și administrația centrală pe teritoriul comunitar situate în cel puțin două state membre diferite sau care dețin de cel puțin doi ani o filială reglementată în dreptul unui alt stat membru sau o sucursală situată pe teritoriul altui stat membru.

Astfel, organele de conducere sau administrația societății care promovează operațiunea întocmesc un proiect de constituire a unei SE. Proiectul include un raport explicativ și justificativ privind aspectele juridice și economice ale constituirii precum și informațiile prevăzute de Regulament, stabilind totodată și procentul minim de acțiuni sau părți ale fiecăreia dintre societățile care promovează operațiunea pe care acționarii trebuie să le aporteze la constituirea societății europene de tip holding. Procentul trebuie să fie peste 50% din drepturile de vot permanente.

Adunarea generală a fiecăreia dintre societățile implicate în constituirea societății europene de tip holding aprobă proiectul de constituire a SE holding, iar dreptul de înmatriculare a SE poate fi condiționat de ratificarea expresă a modalităților de implicare a lucrătorilor în SE.

Acționarii și deținătorii de părți sociale dispun de un termen de trei luni, de la întocmirea actului de constituire a SE, perioadă în care pot informa societățile promotoare cu privire la intenția de a aporta la constituirea SE.

Astfel SE se va constitui numai dacă acționarii sau deținătorii de părți sociale au aportat procentul minim stabilit în conformitate cu proiectul de constituire, ei beneficiind de un termen suplimentar de o lună pentru a face acest lucru.

Dacă toate condițiile de constituire a SE sunt îndeplinite pentru fiecare societate participantă, acest lucru face obiectul unei publicități efectuată conform dispozițiilor din dreptul intern aplicabile fiecăreia dintre societăți.

prin constituirea unei filiale de către societatea europeană având sediul social și administrația centrală pe teritoriul comunitar și care sunt situate în cel puțin două state membre diferite sau care dețin de cel puțin doi ani o filială reglementată de dreptul unui alt stat membru sau dețin o sucursală situată pe teritoriul altui stat membru.

O societate europeană poate constitui una sau mai multe filiale sub formă de SE.

Fiecare dintre societățile implicate va lua hotărârea adunării generale prin care se aprobă constituirea filialei și își vor da acordul privind modalitățile de participare și implicare a lucrătorilor în activitatea societății europene.

Societăților care participă la operațiune li se aplică dispozițiile care reglementează constituirea unei filiale sub formă de societate anonimă în temeiul dreptului intern.

Dispozițiile legale ale statului membru în care o filială SE își are sediul social, care prevăd ca o societate anonimă să aibă mai mult de un singur acționar, nu se aplică în cazul unei societăți europene de tip filială.

prin transformarea unei societăți pe acțiuni în societate europeană – societatea pe acțiuni care are sediul social în Uniunea Europeană se poate transforma în societate europeană în condițiile în care societatea pe acțiuni „deține de cel puțin doi ani, o filială reglemetată de dreptul altui stat membru”.

Organul de conducere sau de administrare al societății în cauză întocmește un proiect de transformare și un raport explicativ și justificativ privind aspectele economice și juridice ale transformării indicând consecințele pe care adoptarea formei de SE le are asupra acționarilor și lucrătorilor.

Adunarea generală a societății aprobă proiectul de transformare și statutul SE, însă, înaintea adunării generale, unul sau mai mulți experți atestă că societatea dispune de active nete cel puțin echivalente cu capitalul său plus acele rezerve care nu pot fi distribuite în conformitate cu legea sau cu statutul său.

Transformarea unei societăți pe acțiuni în SE nu duce nici la dizolvarea societății, nici la crearea unei persoane juridice noi, iar sediul social nu poate fi transferat dintr-un stat membru în altul în momentul transformării.

Pentru toate modalitațile de înființare a unei societăți europene proiectul aferent face obiectul publicității, în conformitate cu legislația fiecărui stat membru, asftel, informațiile sunt comunicate în termen de o lună de la publicarea efectuată în statul membru.

§2. Structura societății europene

Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2.157/2001 prevede că o societate are ca organ suprem de conducere Adunarea Generală a Acționarilor, iar specificul celorlalte organe de conducere ale societății europene diferă, după cum aceasta adoptă un sistem dualist sau un sistem monist de administrare.

În ceea ce privește sistemul dualist, organul de conducere răspunde de gestionarea societății europene. Membrul sau membrii organului de conducere au puterea de a angaja societatea europeană în relațiile cu terții și de a o reprezenta în justiție. În plus, aceștia sunt numiți și revocați de către organul de supraveghere. Funcțiile de membru al organului de conducere și membru al organului de supraveghere nu pot fi exercitate simultan în cadrul aceleiași SE.

Cu toate acestea, organul de supraveghere îl poate numi pe unul din membrii săi ca membru al organului de conducere, în cazul în care un astfel de post rămâne vacant. Pe durata acestei perioade se suspendă funcțiile persoanei în cauză ca membru al organului de supraveghere.

În ceea ce privește sistemul monist, organul de administrație asigură gestionarea societății europene. Membrul sau membrii organului de administrație au puterea de a angaja societatea europeană în relațiile cu terții și de a o reprezenta în justiție. Organul de administrație poate delega numai gestionarea societății europene unuia sau mai multora dintre membrii săi.

Există câteva operațiuni care necesită autorizația organului de supraveghere sau o deliberare a organului de administrație:

– orice proiect de investiții care are un volum mai mare decât procentul capitalului subscris;

– crearea, achiziția, înstrăinarea sau lichidarea de întreprinderi, instituții sau părți de instituții, atunci când prețul de achiziție sau veniturile din vânzare sunt mai mari decât procentul capitalului subscris;

– contractarea sau acordarea de credite, emisiunea de obligațiuni și preluarea sau garantarea obligațiilor unor terți, atunci când operațiunea globală este mai mare decât procentul capitalului subscris;

– încheierea de contracte de livrare și de prestare atunci când cifra de afaceri globală prevăzută în aceste contracte este mai mare decât procentul cifrei de afaceri din ultimul exercițiu comercial;

– procentul vizat este stabilit prin statut și nu poate fi mai mic de 5 % sau nu poate să depășească 25 %.

§3. Denumirea, capitalul și fiscalitatea societății europene

Denumirea unei Societăți Europene trebuie să includă la început sau la sfârșit abrevierea „SE“ rezervată exclusiv societăților europene, cu excepția persoanelor juridice înmatriculate înainte de adoptarea Regulamentului.

Conform Regulamentului, respectiv art. 4, alin. (1)-(2), capitalul social al unei SE se exprimă în euro și trebuie sa fie de minim 120.000 de euro.

Prevederile statelor membre, care impun un capital mai mare pentru societățile din anumite sectoare, se aplică, de asemenea, societății europene cu sediul în statul respectiv.

Capitalul este compus din acțiuni, fiecare acționar răspunzând numai până la suma subscrisă de acesta. Acțiunile nu pot face obiectul unei oferte publice și nici nu vor putea fi tranzacționate pe o piață reglementată.

Legislația unui stat membru prin care este stabilit un capital subscris mai mare pentru societățile care desfășoară anumite tipuri de activități se aplică și societății europene cu sediul social în statul membru în cauză.

Societatea Europeană întocmește conturile anuale, care cuprind bilanțul, contul de profit și pierdere, precum și anexa și un raport de gestiune care include o prezentare a evoluției activității de afaceri și a situației societății și, după caz, conturile consolidate.

Din punct de vedere fiscal, SE este tratată ca orice multinațională, adică este supusă regimului fiscal al legislației naționale aplicabil atât la nivelul societății, cât și la al sucursalelor. SE sunt supuse impozitelor și taxelor în toate statele membre în care sunt situate sediile stabile ale acestora. În acest sens, în lipsa unei armonizări europene suficiente în materie, statutul lor fiscal nu este perfect.

§4. Procedura dobândirii calității de persoană juridică a SE

Conform Regulamentului Consiliului (CE) nr. 2157/08.10.2001 privind statutul societății europene (SE) dispozițiile legale din statele membre aplicabile unei societăți anonime sunt incidente SE care se va constitui urmând etapele descrise în dreptul statului membru în care aceasta își stabilește sediul și se va înregistra într-un registru național de evidență centralizată.

Societatea europeană va dobândi personalitate juridică din momentul înregistrării și, totodată, va avea deplină capacitate de exercițiu și folosință necesară încheierii de acte juridice și asumării drepturilor și obligațiilor în scopul îndeplinirii obiectului de activitate.

Aceasta înseamnă că, atât clauzele actului de constituire, cât și toate celelalte cerințe impuse de legea română sunt aplicabile și societăților europene.

Elementele de identificare a societății europene sunt aceleași numai că firma societății trebuie precedată sau urmată de acronimul SE.

Această abreviere trebuie atașată numai unei SE, cu excepția societăților comerciale înmatriculate într-un stat membru, anterior intrării în vigoare a Regulamentului nr. 2157/2001, care nu sunt obligate să-și modifice denumirea.

Publicitatea referitoare la dobândirea personalității juridice trebuie să fie făcută la nivelul pieței interioare fiind opozabilă tuturor statelor membre.

Anunțul va cuprinde informațiile prevăzute de Regulamentul CE: denumirea societății, numărul, data și locul înmatriculării SE, data și locul publicării și titlul publicației, precum și sediul social și domeniul de activitate a SE.

Aceleași informații sunt comunicate și Oficiului pentru Publicații Oficiale al Comunității Europene în termen de 30 de zile de la publicarea efectuată în statul membru.

Aceleași formalități se îndeplinesc și în cazul modificărilor actului de constituire sau a radierii SE din registrul de înregistrări.

Esențial de reținut este faptul că, prin înmatricularea în registrul de înregistrări, SE dobândește calitatea de persoană juridică și, nu va fi înmatriculată decât după încheierea acordului privind implicarea angajaților în activitatea societății.

§5. Transferarea societății europene. Dizolvarea societății europene

Prin transferarea societății europene se înțelege de fapt schimbarea sediului social dintr-un stat în alt stat membru.

Acest transfer reprezintă un transfer de supraveghere care trebuie să garanteze respectarea drepturilor acționarilor, creditorilor și angajaților, dar care trebie să se realizeze în condiții de neutralitate fiscală.

Operațiunea presupune îndeplinirea unor formalități care au ca efect înștiințarea publică asupra elementelor de identificare ale SE, respectiv asupra sediului social, singurul element care poate fi perceput și fără de care nu poate fi concepută existența societății comerciale în calitatea sa de persoană juridică și deci, de subiect de drept.

Așadar, în vederea transferării societății europene organele de conducere ale societății trebuie să întocmească proiectul de transfer al societății care va cuprinde în principal, denumirea societății, numărul de înmatriculare, sediul social actual, statutul, sediul social propus pentru transferul societății europene; calendarul transferului; statutul societății europene; raportul privind oportunitățile economice și efectele juridice ale transferului sediului asupra raporturilor dintre societate și acționari, creditori și salariații societății.

Proiectul de transfer se publică prin intermediul Oficiului pentru Publicații Oficiale al Comunității Europene cu cel puțin 30 de zile înaintea datei stabilite pentru ședința în care adunarea generală extraordinară a acționarilor urmează a hotărî asupra transferului.

De asemenea, organele de conducere ale societății vor întocmi și un raport care are ca obiect consecințele juridice și economice ale transferului sediului social față de acționari, creditori și salariați.

Acționarii și ceilalți creditori sociali-terți au dreptul să examineze proiectul de transfer și raportul întocmit de administratorii societății și să obțină gratuit, la cerere, copii ale documentele arătate.

De asemenea, consultarea salariaților este obligatorie prin intermediul grupului de negociere așa cum prevăd dispozițiile comunitare.

După expirarea termenului acordat pentru studierea documentelor de transfer, dar nu mai devreme de 2 luni de la publicarea proiectului de transfer, adunarea generală a acționarilor va decide asupra transferului sediului societății în statul membru propus prin proiect.

Hotărârea adunării generale privind transferul societății europene într-un alt stat membru se adoptă cu majoritatea prevăzută în statut.

Majoritatea voturilor nu se poate situa sub două treimi din drepturile de vot, dar se poate situa peste două treimi din drepturile de vot ale acționarilor prezenți sau, dacă statutul prevede, din drepturile de vot ale acționarilor reprezentați. În cazul în care acționarii reprezentând majoritatea capitalului social sunt prezenți (sau reprezentați), decizia poate fi adoptată cu majoritate simplă.

Pe baza verificării legalității transferului, autoritatea competentă va atesta îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 8 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2.157/2001 privind transferul sediului social, precum și radierea vechiului sediu.

La data publicării înmatriculării societății europene, noul sediu social al acesteia devine opozabil terților.

Dizolvarea, lichidarea, insolvabilitatea și încetarea de plăți sunt, în mare măsură, acoperite de legea națională aplicabilă.

Transferul sediului în afara Comunității Europene atrage dizolvarea SE la cererea oricărei persoane interesate sau a oricărei autorități competente.

Astfel, dacă împotriva unei societăți europene s-a inițiat o procedură de dizolvare, lichidare, insolvabilitate sau încetare de plăți ori alte proceduri similare, societatea nu își poate transfera sediul social.

Înregistrarea și încheierea lichidării unei SE se publică, în scop informativ, în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, orice societate europeană fiind înregistrată în statul în care are stabilit sediul, într-un registru desemnat de legislația statului respectiv.

§6. Societatea europeană cu sediul în România

Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale prevede faptul că „Societăților europene cu sediul în România le sunt aplicabile prevederile Regulamentului Consiliului (CE) nr. 2.157/2001 din 8 octombrie 2001 privind statutul societății europene, cele ale prezentului capitol, precum și cele privitoare la societățile pe acțiuni, în măsura compatibilității lor cu dispozițiile regulamentului comunitar”.

Legiuitorul român a preferat să încorporeze reglementările Uniunii Europene, impuse ca obligatorii statelor membre, în dispozițiile Legii societăților comerciale nr. 31/1990, adaptând și mai ales sintetizând normele cuprinse în directivă.

Astfel, funcționarea societății europene cu sediul în România este posibilă:

datorită organului de deliberare și decizie, respectiv adunarea generală a acționarilor;

datorită organelor de administrare și conducere ale societății, adică consiliul de administrație, directori, consiliul de supraveghere, membrii directoratului, bineînțeles, în funcție de sistemul ales de societate;

datorită organelor de control și gestiune ale societății, respectiv, cenzorii sau atunci când este cazul, auditorul financiar și auditorii interni.

În cazul în care SE își stabilește sediul în România, dobândirea calității de subiect de drept european impune obligația de a se înmatricula în registrul comerțului de pe raza județului unde se stabilește sediul social.

Cu alte cuvinte, dispozițiile Legii nr. 31/1990 a societăților comerciale aplicabile societății pe acțiuni sunt incidente și societăților europene cu sediul social în România.

Etapele care trebuie parcurse de către SE cu sediul în România, pentru dobândirea calității de subiect de drept, sunt același ca în cazul unei societăți comerciale românești.

SE cu sediul în România se constituie potrivit art. 5 din Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale, prin contract de societate și statut sau prin înscris unic și va cuprinde elementele pe care le prevede art. 8 din această lege.

Ca orice altă societate europeană, și societatea europeană care își stabilește sediul în România, are un capital de minim 120.000 euro.

Așadar, în termen de 30 de zile de la înregistrarea societății europene în registrul comerțului de la sediul social din România și după publicarea în Monitorul Oficial, prin intermediul Oficiului Național al Registrului Comerțului, se va comunica Jurnalului Oficial al Uniunii Europene un anunț privind înmatricularea societății comerciale europene cu sediul stabilit în România, cu precizarea elementelor prevăzute de art. 14 din Regulament: denumirea, numărul, data și locul înmatriculării, sediul social și domeniul de activitate, data și numărul Monitorului Oficial în care s-a efectuat publicarea.

Astfel, societatea dobândește personalitate juridică la data înmatriculării în registrul comerțului și se înmatriculează doar după ce s-a încheiat acordul privind implicarea salariaților în desfășurarea activității societății. Astfel societatea europeană are deplină capacitate de folosință și exercițiu necesară încheierii de acte juridice și asumării de drepturi și obligații în scopul îndeplinirii obiectului său de activitate.

În cazul în care societatea europeană ajunge la dizolvare și lichidare, la fel ca în situația insolvenței, se vor aplica reglementările ce privesc societățile pe acțiuni constituite în temeiul legii.

Potrivit Legii nr. 31/1990 a societăților comerciale, orice SE înmatriculată în România își poate transfera sediul social într-un alt stat membru, cu mențiunea că acea SE împotriva căreia s-a inițiat o procedură de dizolvare, lichidare, insolvabilitate sau încetare de plăți sau alte proceduri similare, nu-și poate transfera sediul social.

Ca și în situațiile celorlalte forme de societăți europene, proiectul de transfer elaborat de organele de conducere ale societății, este supus vizei judecătorului-delegat, dobândindu-și astfel încuviințarea și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pe cheltuiala societății solicitante, cu cel puțin 30 de zile înaintea datei ședinței în care adunarea generală convocată urmează a se pronunța asupra transferului.

Totodată se întocmește raportul cu explicațiile și justificările aspectelor economice și juridice pe care le-ar putea genera efectuarea transferului societății, atât pentru acționari cât și pentru angajații societății europene cu sediul în România.

C:\Users\Users\daniela.stefan\sintact 3.0\cache\Legislatie\temp\00078665.HTML – #Hotărârea adunării generale privind transferul sediului social al societății europene într-un alt stat membru se adoptă în condițiile art. 115 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale. În cazul în care acționarii reprezentând majoritatea capitalului social sunt prezenți sau reprezentați, decizia poate fi adoptată cu majoritate simplă.

Acționarii care nu au votat în favoarea hotărârii adunării generale prin care a fost aprobat transferul sediului într-un alt stat membru au dreptul să se retragă din societate în termen de 30 de zile de la data adoptarii hotărârii adunării generale și de a solicita societății rambursarea acțiunilor lor. În scopul arătat, acționarii vor depune la sediul societății, alături de declarația scrisă de retragere, titlurile acționare sau, dupa caz, certificatele de acționar. Prețul acțiunilor va fi stabilit de un expert autorizat independent, ca valoare medie ce rezultă din aplicarea a cel puțin două metode de evaluare recunoscute de legislația în vigoare la data evaluării. Expertul este numit de judecătorul-delegat la registrul comerțului, iar costurile de evaluare vor fi suportate de societate.

Creditorii SE ale căror creanțe sunt anterioare datei publicării proiectului de transfer și care nu sunt scadente la data publicării se pot adresa instanței judecătorești cu opoziție în condițiile prevăzute de Legea nr. 31/1990 la art. 62, caz în care, transferul se suspendă până la data la care hotărârea judecătorească devine irevocabilă, în afara situației în care, SE face dovada plății datoriilor sau oferă garanții acceptate de creditori ori încheie cu aceștia un acord pentru plata datoriilor.

Societatea transferată se va radia din registrul comerțului, iar ulterior radierii, Oficiul Registrului Comerțului va comunica Jurnalului Uniunii Europene, pe cheltuiala societății, un anunț privind radierea societății din registrul comerțului din România, ca urmare a transferului sediului acesteia într-un alt stat membru.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

LUCRĂRI PUBLICATE

E. Florescu, A.C.Târșia, Drept comercial Editura Alma Mater, Sibiu, 2010;

Florescu E,. Târșia A.C., Drept comercial, Sibiu, 2008;

Cărpenaru St. D., Drept comercial român, București, 2005;

Cărpenaru St. D., Tratat de drept comercial român, conform Nouli Cod Civil, București, 2012

Cărpenaru St. D., Predoiu C., David S., Piperea Gh., Societățile comerciale – reglementare, doctrină, jurisprudență, București, 2002.

Georgescu I. L., Drept comercial român, vol. II, București, 2002.

Șcheaua M., Legea societăților comerciale nr.31/1990 – comentată și adnotată, București, 2000;

Elena Cârcei, Drept comercial român, București, 2000;

Elena Cârcei, Societățile comerciale pe acțiuni, București, 1999;

Demetrescu P., Constituirea, funcționarea și modificarea societății comerciale – Legea nr.31/1990, republicată, București, 1999;

Motica R. I., Popa V., Drept comercial român și drept bancar, București, 1999;

Vasile Luha – Drept comercial, Alba Iulia, 2003

Turcu I., Teoria și practica dreptului comercial român, vol. I, București, 1998.

Căpățână O., Țiclea Alex., Tufan C-tin., Societățile comerciale vol. I, București 1996;

Bîrsan C., Țiclea Al., Dobrinoiu V., Toma M., Societățile comerciale. Organizare, funcționare, răspundere, București, 1993;

V. Pătrulea, C. Turianu – Elemente de drept comercial, București, 1993;

V. Pătulea – Patrimoniul societăților comerciale, Răspunderea juridică, București, 1995;

R. Petrescu – Subiecții de drept comercial. Societăți comerciale și procedura falimentului, București, 1993;

R.P.Vonica – Dreptul societăților comerciale, Bucuresti, 1998

Dan Ciobanu – Drept comercial român, București, 1992;

I. Turcu – Dreptul afacerilor. Partea generală, Iași, 1992;

Mircea N. Costin – Dreptul comerțului internațional, Societăți comerciale, Cluj Napoca 1981;

N. Fințescu, Curs de drept comercial, București, 1929

Vasile Nemeș, Drept Comercial – conform Noului Cod Civil, București, 2012

ACTE NORMATIVE

Directiva 2001/86/CE a Consiliului – din 8 octombrie 2001- de completare a statutului societății europene în ceea ce privește implicarea lucrătorilor;

Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2157/2001 privind Statutul societății europene (SE);

Codul comercial;

Codul civil;

Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței;

Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale;

Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului;

Legea nr. 10/1991 privind finanțele publice;

Legea nr. 82/1991 a contabilității;

Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, modificată prin Legea nr. 58/1991.

PERIODICE

1. Revista : Dreptul nr. 9-12/1990.

2. Revista de drept comercial nr.2/1993.

3. Octavian Căpățână – Revista „Dreptul” nr. 10-11/1994, Revista „Dreptul” nr. 9-12/1990.

4. Dorin Clocotici – Revista „Dreptul” nr.7-8/1991, Revista „Dreptul” nr. 4/1991: în legătură cu răspunderea penală, contravențională ori prin aplicarea unor amenzi civile în cazul încălcării dispozițiilor legale care reglementează activitățile comerciale.

5. V. Pasca – Revista „Dreptul” nr. 1/1992 „Considerații cu privire la infracțiunile prevăzute de Legea nr. 31/1990, Revista „Dreptul” nr. 2/1992.

6. Stanciu D. Cârpeanu – „Revista de comercial” nr. 2/1953, „Administrarea societăților comerciale” în Legea nr. 31/1990”.

7. S.David, F.Băiaș – Revista „Dreptul” nr. 8/1992 „Răspunderea civilă a administratorului societăților comerciale”.

8. Dan Ciobanu – Revista „Dreptul” nr. 3/1994 „Competența cu privire la numirea și demiterea administratorilor într-o societate cu răspundere limitată”.

9. Cristina Irinel Stoica – „Revista de drept comercial” nr. 1/1995 ; „Exercitarea funcției de administrator al unei societăți comerciale de către o persoană juridică”.

10. M. Pascu, S. Angheni, C. Lefter – „Buletinul economic legislativ” nr. 6/1995. Societățile comerciale – Cazuri, ipoteze, soluții”.

11. S. Beligrădeanu – Revista „Dreptul” nr. 9-12/1990: Derogări de la dreptul comun al muncii cuprinse în Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale.