Organizarea Si Functionarea Serviciilor Publice In Domeniul Protectiei Mediului

Introducere

Mediul reprezintă o responsabilitate pe care trebuie să ne-o asumăm în comun. Pe fondul deteriorării ecologice avansate din ultimul deceniu, gradul de implicare și de responsabilitate a actorilor internaționali a crescut. Preocuparea pentru mediu a apărut pe agenda europeană la începutul anilor 1970. Politica de mediu a Uniunii Europene (UE) a fost creată prin Tratatul Comunității Europene și are ca scop asigurarea sustenabilității măsurilor de protecție a mediului. Prin Tratatul de la Maastricht, protecția mediului devine o prioritate cheie a Uniunii Europene, unde este semnalată necesitatea integrării și implementării politicii de mediu în cadrul unor politici sectoriale precum agricultura, energia, industria, transportul. Principalul pilon al politicii de mediu este conceptul de dezvoltare durabilă, care constituie o politică transversală ce înglobează toate celelalte politici comunitare, subliniind nevoia de a integra cerințele de protecție a mediului în definirea și implementarea tuturor politicilor europene.

Este recunoscută pe plan internațional determinarea Uniunii Europene în ceea ce privește măsurile de protejare a mediului și promovarea dezvoltării durabile la nivel mondial. Conceptul de dezvoltare durabilă presupune implementarea unor mecanisme și politici, care să permită atât dezvoltarea economică, cât și conservarea stării mediului totodată, surprinzând atât creșterea gradului de responsabilitate, cât și creșterea eficienței economice în sensul minimizării costurilor de reducere a daunelor suferite de mediu datorită consumului uman. Politica Uniunii Europene în acest domeniu a evoluat treptat, de la etapa implementării unor măsuri minimale de protecție a mediului, la o asumare sporită a problemelor de mediu prin soluționări complexe și specifice. Astfel, UE a devenit un promotor global al dezvoltării durabile. Politica de mediu a Uniunii Europene devine din ce în ce mai cuprinzătoare și strâns corelată cu celelalte politici comunitare europene.

Cap. 1. Cooperarea internațională în domeniu protecției mediului

1.1. Politici de cooperare internațională

Reglementarea juridică a conservării biodiversității la momentul actual are o baza teoretică solidă. Examinarea documentelor programatice internaționale din domeniu, a practicii activității diferitelor structuri internaționale ne permit de a face unele concluzii în acest sens și de a evidenția principiile de bază care își au reflectarea adecvata în actele legislative. Este bine știut că diversitatea biologică constituie una dintre resursele naturale cele mai vaste, dar și cele mai expuse degradării și chiar dispariției.

De aceea, la nivel internațional s-a format deja un consens asupra necesității conservării diversității biologice, format treptat, mai ales sub influența comunității științifice mondiale, și exprimat în plan juridic printr-o serie de reglementări în domeniu. În acest sens amintim documentele adoptate de Conferința ONU privind mediul și dezvoltarea, de la Stockholm (iunie 1972), urmată de Carta Mondială a Naturii, adoptată de Adunarea Generala a Națiunilor Unite, la 28 octombrie 1982 și, mai ales, de Convenția asupra biodiversității, adoptată în cadrul celei de-a doua Conferințe a ONU privind mediul și dezvoltarea, de la Rio de Janeiro (iunie 1992).

Numărul crescând de convenții având ca obiect conservarea diversității biologice constituie manifestări concrete de existență a unui consens al statelor în privința necesității acestei activități. Totodată, acest consens se traduce în legislațiile internaționale prin măsuri de conservare eficace, acceptând obligația de aplicare a acestora în baza normelor juridice. Viabilitatea genetică a Terrei nu va fi compromisă; populația fiecărei specii sălbatice ori domestice va fi menținută, cel puțin, la nivelul necesar pentru a le asigura supraviețuirea; habitatele necesare în acest scop vor fi salvate.

De la bun început, reglementarea juridică internațională a acestei probleme se referea la asigurarea unei exploatări a unor specii de floră și faună pe viitor pentru necesitățile economice. Ulterior, se modifică concepțiile existente și sunt elaborate tratate internaționale care proclamă necesitatea protecției tuturor speciilor vieții sălbatice. În continuare însă măsurile de protecție aveau un caracter fragmentar, metodele preconizate erau incomplete (cel mai frecvent era vorba de a interzice prelevarea membrilor aparținând unei specii determinate, fără a ști dacă această specie are condiții de supraviețuire).

O schimbare radicală a acestei modalități de abordare a provocat-o principiul patru b#%l!^+a?al Declarației de la Stockholm și Convenția asupra biodiversității. Cea mai importantă a constat, mai întâi, în extinderea conceptului de habitat la fauna și flora sălbatică și înțelegerea faptului că acestea sunt, în același timp, părți integrante ale ecosistemelor. Alături de această globalizare s-a afirmat și ideea ca flora și fauna constituie un patrimoniu comun al umanității. Până în prezent au fost aprobate un șir de tratate internaționale, care reglementează biodiversitatea. Actul general în acest sens îl constituie Convenția – cadru privind diversitatea biologică care poate fi completată cu un șir de tratate ramurale, ce se referă atât la menținerea habitatelor naturale, cât și la conservarea unor sau altor specii de floră sau de faună.

Înscrierea pe traiectoriile unor schimburi profunde de natură tehnologică și informațională condiționează creșterea accelerată a interdependenței statelor lumii. Modul de viață din fiecare țară poate avea impact pozitiv sau negativ asupra restului populației lumii. În acest context, încadrarea în structura valorilor mondiale acceptate devine o datorie morală a fiecărei țări. Având o ofertă bine definită, statele apelează adesea la un sprijin internațional.

Sărăcia multor țări, legată inseparabil de lipsa resurselor, poate fi depășită prin remodelarea consumului și capacităților productive ale societății de a valorifica avantajele specifice de cooperarea cu alte țări. Noul val al globalizării aduce și noi sfidări pentru statele care, în pofida profundelor crize structurale, își consolidează suveranitatea – crimă organizată transfrontalieră, corupție, migrație ilegală, trafic de arme și e droguri. Acestea implică noi forme de cooperare și integrare internațională. Conjunctura cooperării internaționale europene s-a conturat mai clar și și-a confirmat eficiența. În secolul XXI cooperarea la nivel regional devine o componentă definitorie în relațiile țărilor europene.

Dezvoltarea civilizației industriale de la mijlocul secolului trecut a produs modificări profunde și accelerate mediului înconjurător, datorită solicitării din ce în ce mai mari a resurselor naturale, a extinderii suprafețelor cultivate și a schimbării sistemelor de cultură, a despăduririlor masive pentru obținerea de masă lemnoasă și de terenuri noi pentru agricultură, a intensificării utilizării pășunilor, a dezvoltării exploatării subsolului, precum și a altor activități cu impact asupra mediului. În același timp, civilizația industrială a făcut posibilă și necesară o creștere demografică rapidă, a însemnat o puternică dezvoltare a procesului de urbanizare, a creat noi aglomerări umane pe spații restrânse, situându-l pe om în condiții de viață cu totul noi.

Dobândind posibilitatea de a transforma mediul înconjurător, omul nu și-a pus mult timp problema de a proceda rațional, în condiții normale de echilibru și dezvoltare a vieții. El a sesizat destul de târziu că este în același timp creația și creatorul mediului său înconjurător care îi asigură existența biologică și intelectuală.

Exploatarea irațională, în primul rând, a resurselor regenerabile (păduri, floră, faună), apoi a celor neregenerabile (bogățiile minerale ale subsolului), a accentuat efectul nociv al acțiunilor omului asupra naturii. Folosindu-se pe scară largă știința și tehnologia în scopul dezvoltării industriale, s-a ignorat necesitatea păstrării în permanență a unui echilibru între satisfacerea nevoilor materiale proprii, în continuă creștere și protecția tuturor factorilor mediului înconjurător. După cum apreciază Barry Commoner, ,,Degradarea mediului înconjurător se datorează neapărat unui neajuns al activității umane’’.

Mai curând sau mai târziu legătura nu mai putea fi evitată și era nevoie de o abordare frontală. Chiar așa s-a întâmplat. De problemele complexe ale mediului, cu tot ce implică ele, este direct legat și progresul unei țări, starea ei de dezvoltare. O țară săracă abia de va avea mijloacele financiare prin care să facă față nevoilor esențiale, de subzistență; măsurile antipoluare vor mai aștepta. Raportul mediu înconjurător – dezvoltare este direct. Înțelegând aceasta, Organizația Națiunilor Unite a creat în mai 1984 Comisia mondială pentru mediul înconjurător și dezvoltare (W.C.E.D.) alcătuită din 21 de personalități din întreaga lume, în frunte cu Gro Harlem Brundtland, Câteva din rațiunile înființării acestei Comisii și din fundamentele ei le preciza chiar ex-premierul norvegian:

Conferința de la Stockholm din 1972 a marcat o etapă importantă. Ea a stabilit o agendă mondială pentru mediul înconjurător, îndeosebi pentru țările dezvoltate. Cred că în această Comisie (Mondială pentru Mediu Înconjurător și Dezvoltare) înțelegem perfect că dacă dezvoltarea nu este compatibilă cu mediul înconjurător, ia este condamnabilă. Mediul înconjurător și dezvoltarea au fost adesea privite ca rivali, în conflict unul cu cealaltă. Dimpotrivă, ele sunt intim și inextricabil legate. Mediul înconjurător și dezvoltarea sunt unite prin dinamica forțelor tehnologice, economice, ecologice și demografice.

Un important instrument de promovare a cooperării regionale pentru protecția mediului îl reprezintă tratatele internaționale. Reglementările cu caracter regional (sau b#%l!^+a?subregional) urmăresc mai ales concretizarea și adoptarea aplicării regionale a unor convenții mondiale, la particularitățile geonaturale din anumite zone. Conservarea naturii se realizează, în plan internațional, sub forma protecției vieții sălbatice.

Problema protecției vieții sălbatice, din ce în ce mai amenințată, a apărut încă din secolul al XIX-lea. În mai puțin de două veacuri au dispărut specii de păsări și specii de mamifere. În prezent anul dispar câte-o specie de animale, o mie de specii fiind amenințate cu dispariția în viitor, ca urmare a accelerării procesului de distrugere. Așa dar, este de remarcat faptul că dacă există un domeniu în care tehnicile juridice care caută repararea pagubelor deja survenite nu au nici un sens, acela este cel al protecției vieții sălbatice. În afară de faptul că unele exemplare aparținând unor specii rare sunt de neînlocuit, modul de evaluare a pagubelor provocate ridică probleme insuportabile. De fapt, trebuie să se recurgă la elementul fundamnetal al oricărei conservării: prevenirea deteriorării vieții sălbatice.

În acest sens, deja există unele tratate care s-au referit și la ocrotirea vieții sălbatice, dar acestea aveau ca obiect primordial asigurarea exploatării unei specii date pe viitor (de exemplu, resursele piscicole). Chiar prima mare convenție multilaterală se referă la protecția speciilor neexploatate, Convenția de la Paris din 19 martie 1902 care protejează păsările „utile agriculturii” și care stabilește o listă limitativă. În același timp, a doua anexă a Convenției enumeră „păsările dăunătoare” (răpitoarele diurne și nocturne). Convenția internațională pentru protejarea păsărilor semnată la 18 octombrie 1950, la Paris, enunța deja regula potrivit căreia toate păsările trebuie să fie protejate, fără excepție. În continuare însă, măsurile de protecție aveau un caracter fragmentar, metodele preconizate erau incomplete (cel mai des era vorba de a interzice prelevarea membrilor aparținând unei specii determinate, fără a se preocupa de a ști dacă această specie are condițiile necesare pentru a supraviețui). O schimbare radicală a acestei modalități de abordare a provocat-o principiul 4 al Declarației de la Stockholm și Convenția biodiversității în cadru Convenției de la Rio. Cea mai importantă a constat, mai întâi, în extinderea conceptului de habitat la fauna și flora sălbatică și înțelegerea faptului că acestea sunt, în același timp, părți integrate ale ecosistemelor. Alături de această globalizare s-a afirmat ideea că flora și fauna constituie un patrimoniu comun al umanității și au început să apară primele consecințe juridice.

Din păcate nici până în prezent nu există un instrument juridic de ansamblu care să servească drept cadru pentru un regim internațional uniform în domeniu. Dar totuși se manifestă o serie de principii (stabilite de strategia mondială de conservare, publicată în 1980) ca de exemplu, menținerea proceselor ecologice esențiale și sistemelor care întrețin viața, prezentarea diversității genetice, utilizarea durabilă a speciilor și ecosistemelor etc.

În anul 1973 a fost înființat Directoratul General al Comisiei Europene pentru Mediu (DG Environment) care are scopul de a asigura protecția și îmbunătățirea mediului pentru generațiile actuale și viitoare. DG Mediu elaborează politicile de mediu și inițiază acte legislative în domeniu. Politica de mediu capătă un caracter complex fiind corelată cu alte politici comunitare.

Anul 1986 se distinge prin adoptarea Actului Unic European (European Single Act) care intră în vigoare în 1987, prin care s-a adăugat un nou capitol cu privire la protecția mediului în Tratatul fondator al Comunității Europene. Anul 1987 este văzut ca un punct de cotitură în politica de mediului deoarece protecția mediului dobândește bază legală.

În anul 1990 este creată Agenția Europeană de Mediu și Rețeaua Europeană de Informare și Observare a Mediului (Eionet).

Anul 1992 este un an memorabil pentru istoria Uniunii Europene, dat fiind faptul că a fost semnat Tratatul Uniunii Europene la Maastricht (TUE), care a intrat în vigoare în 1993. În ceea ce privește mediul, TUE acordă Parlamentului European un rol mai important, fiind introdusă procedura codeciziei. Reglementările privind protecția mediului trebuie să fie integrate în politicile comunitare, aceasta fiind o condiție sine qua non în ceea ce privește dezvoltarea durabilă a mediului.

Prin Tratatul de la Amsterdam, semnat în 1997, (intrat în vigoare în 1999) conceptul de dezvoltare durabilă devine un principiu și obiectiv important al Comunității. Totodată, politica de mediu devine politică orizontală a Uniunii Europene, tratatul consolidând principiul integrării dimensiunii mediului în celelalte politici comunitare.

Convenția Aarhus privind accesul la informație, participarea publică în luarea deciziilor și accesul la justiție în problemele de mediu, elaborată în 1998 are ca fundament, după cum relevă și titlul, trei piloni: accesul la informație, participarea publică și accesul la justiție. Convenția este o „piatră de temelie” pentru democratizarea procesului de protecție a mediului, accentuarea transparenței și participarea publică în procesul de luare a deciziilor în domeniul mediului. Acest instrument internațional stabilește o legătură clară între protecția mediului, sănătate, drepturile omului și democrație.

1.2. Situația actuală b#%l!^+a?

Din punct de vedere legal, la baza politicii de mediu a Uniunii Europene stau Articolele 174-176 ale Tratatului Comunității Europene (TCE) și Articolele 2, 6 și 95. Astfel, Articolul 174 trasează obiectivele cu privire la mediu stipulând că: “Politica comunitară în domeniul mediului va contribui la urmărirea următoarelor obiective: conservarea, protecția și îmbunătățirea calității mediului; protecția sănătății umane; utilizarea rațională și prudentă a resurselor naturale; promovarea de măsuri la nivel internațional care să se adreseze problemelor de mediu din lume”.

Sub Articolul 174 (fostul Art. 130r Paragraful 2 din TCE) protecția mediului în spațiul comunitar se bazează pe principiile precauției, prevenirii, „poluatorul plătește” și cel al reducerii poluării. În Articolul 175 se stabilește procesul decizional cu privire la politica de mediu și se clarifică atribuțiile fiecărei instituții europene care abordează probleme legate de protecția mediului. Articolul 176 prevede ca statele membre să adopte „măsuri de protecție mai stringente”, însă cu condiția ca acestea să fie compatibile cu textul Tratatului și Comisia să fie avizată cu privire la acestea. Articolul 6, paragraful 3c al Tratatului menționează explicit nevoia integrării protecției mediului în definirea și implementarea tuturor celorlalte politici comunitare. Articolul 2 din TCE este de multe ori postulat ca un model de dezvoltare europeană, acesta susținând „dezvoltarea durabilă și non-inflaționistă, un mare grad de competitivitate și convergența performanțelor economice, un nivel mare de protecție și îmbunătățirea calității mediului”.

În ceea ce privește cadrul legal al politicii de mediu este important să reamintim Actul Unic European (AUE) care în 1987 introduce un nou capitol “Mediul”(Titlul VII) în Tratatul Comunității Europene. Pentru prima dată, odată cu AUE se face referire la principiul subsidiarității, de asemenea introducându-se Cooperarea Consiliului cu Parlamentul European în ceea ce privește deciziile legate de mediu. Tratatul de la Amsterdam din 1997 consolidează politica de mediu a UE. Schimbările din Preambul și Articolul 2 (fostul Articol B al TUE) întăresc principiul dezvoltării durabile. În ceea ce privește Tratatul de la Lisabona din 2009, acesta acordă forță legală Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Carta recunoaște drepturi, libertăți și principii care se aplică Instituțiilor Europene și Statelor Membre când implementează legislația europeană. În domeniul mediului, Carta include Articolul 37 cu privire la Protecția Mediului care susține că „Politicile Uniunii trebuie să prevadă un nivel ridicat de protecție a mediului și de îmbunătățire a calității acestuia, care să fie asigurat în conformitate cu principiul dezvoltării durabile”.

Tratatul de la Lisabona amendează Articolul 174 al TUE cu privire la mediu, fără însă a-l înlocui. Tratatul de la Lisabona face referire și la schimbările climatice (Articolul 191 al TFEU), fără a acorda Uniunii noi competențe în acea arie. Acestor reglementări legislative li se adaugă și deciziile, regulamentele sau directivele în domeniul mediului care reprezintă legislația sectorială și cea orizontală. Din anul 1972, Uniunea Europeană a adoptat numeroase acte legislative care se concentrează asupra limitării poluării prin introducerea de standarde, cu precădere pentru gestionarea deșeurilor, poluarea apelor și poluare atmosferică.

În ceea ce privește legislația orizontală, aceasta nu reprezintă simple acte legislative cu rol doar de a reglementa o anumită arie specifică, ci ele sunt acte legislative procedurale. Ele furnizează metodele și mecanismele prin care se poate îmbunătății sistemul decizional dar și procesele de elaborare și implementare a legislației în domeniu. Legislația orizontală cuprinde reglementările care asigură transparența și circulația informației, accesul public la informație, facilitarea procesului decizional, dar și impulsionează procesul de evaluare strategică a protecției mediului. Câteva exemple în acest sens: Directiva 2003/4/EC a Parlamentului European și a Consiliului din 28 Ianuarie 2003 cu privire la accesul publicului la informațiile cu privire la mediu abrogând Directiva Consiliului 90/313/EEC, Directiva 2001/42/ EC a Parlamentului European și a Consiliului din 27 Iunie 2001 cu privire la evaluarea efectelor anumitor planuri și programe privind mediul..

1.3. Principalele organizații internaționale ce se ocupă cu protecția mediului

Comisia Europeană – Direcția Generală Mediu b#%l!^+a?

În cadrul Comisiei, organismul care deține principalul rol în conturarea politicii de mediu este Direcția Generală Mediu (DG Environment), avându-i în frunte pe directorul general și pe comisarul de mediu. Această direcție a fost înființată în 1981 cu rolul de a “proteja, conserva și îmbunătăți calitatea mediului pentru generațiile prezente și viitoare”. În acest sens, DG Mediu este implicată în întreg procesul elaborării politicii de mediu atât ca actor activ, cât și ca mediator. Astfel, în cadrul acestui organism sunt inițiate politici și propuse acte legislative dedicate cauzei protejării mediului. Totodată, rolul său este acela de a se asigura că statele membre respectă și aplică în mod corect legislația europeană în domeniu. Permanența dată de statutul Comisiei îi conferă DG Mediu un atuu la nivel administrativ în raport cu celelalte instituții, prin capacitatea de a urmări îndeaproape punerea în aplicare a politicilor. DG are puterea de a demara acțiunile legale necesare în momentul în care legislația a fost încălcată, dar se implică și în sprijinirea actorilor naționali în demersurile de aliniere la standardele de protecție a mediului stabilite la nivelul Uniunii. Analizează atât plângerile privind încălcări ale normelor de mediu făcute de ONG-uri, cât și pe cele făcute de cetățeni europeni.

DG Mediu este cea care reprezintă Uniunea Europeană la mare parte dintre reuniunile internaționale pe probleme de mediu, promovând în aceste forumuri adoptarea de politici favorabile mediului. De asemenea, finanțează proiecte care contribuie la protecția mediului în Uniunea Europeană, principalul instrument financiar folosit în acest sens fiind programul LIFE, prin care s-au finanțat din 1992 până în prezent aproximativ 2.600 de proiecte. Pentru a asigura coerența politicii de mediu, DG Mediu trebuie să își coordoneze activitatea cu cea a altor Direcții Generale din cadrul Comisiei, cum ar fi pescuit, agricultură, energie, acțiune climatică, cercetare, transporturi, întreprinderi și industrie, politică Regională.

Parlamentul European – Comisia pentru mediu, sănătate publică și siguranță alimentară, (ENVI – Environment, Public Health and Food Safety).

ENVI este una dintre cele mai mari comisii ale Parlamentului European, cu 64 de membri care se ocupă de problematica protecției mediului și a sănătății și siguranței alimentare a consumatorului, chestiuni ce privesc viața de zi cu zi a cetățenilor europeni. Astfel, această comisie este alături de cea pentru Securitate, de cea pentru Afaceri Economice și Monetare și cea pentru Buget, printre cele mai importante din cadrul PE. În cadrul politicii în domeniul mediului, ENVI se ocupă de schimbările climatice, măsurile împotriva poluării aerului, solului și apei, gestionarea și reciclarea deșeurilor, manipularea substanțelor periculoase și toxice, precum și protejarea diversității. În sfera sa de competență intră și dezvoltarea durabilă, măsurile la nivel internațional și regional de protecție a mediului și protecția civilă.

Pentru o perioadă îndelungată instituția cu cea mai restrânsă arie de competențe în raport cu Consiliul și Comisia, Parlamentul European a obținut treptat puteri decizionale mai mari inclusiv în problemele legate de mediu. Astfel, s-a ajuns ca odată cu trecerea la procedura de codecizie aplicată majorității aspectelor legate de mediu să aibă în acest domeniu un statut de egalitate cu Consiliul. În mod tradițional mai „verde” decât celelalte instituții, PE a avut de-a lungul timpului multe inițiative în ceea ce privește protecția mediului44, fapt datorat și procentului destul de mare pe care îl are grupul ecologist comparativ cu parlamentele naționale.

Consiliul de Miniștri – Consiliul Miniștrilor Mediului

Consiliul de Miniștri este principalul organism de decizie al Uniunii Europene, fiind cel care răspunde de luarea deciziilor. În cadrul acestuia, Consiliul Miniștrilor Mediului este cel care se întrunește pentru coordonarea politicilor de mediu. Statutul de coordonator și decident este însoțit și de rolul principal jucat în stabilirea bugetelor, precum și de atribuțiile deținute în formularea obiectivelor ce stau la baza conturării politicilor în materie de mediu.

Reunind miniștrii însărcinați cu problematica mediului din toate statele membre, acest consiliu are un rol important în reducerea decalajelor înregistrate între țările Uniunii în privința standardelor de mediu. Astfel, se încearcă găsirea unui echilibru între statele nordice, cunoscute pentru normele de mediu mult mai stricte în raport cu restul membrilor UE și membrii mai noi din centru și est care au întâmpinat dificultăți în alinierea la b#%l!^+a?standardele impuse. Mai mult, contextul intern în privința situației mediului este diferit în statele dezvoltate, puternic industrializate față de statele în curs de dezvoltare, fapt ce îngreunează procesul decizional în cadrul Consiliului. Alături de provocările pe care însăși natura mereu în schimbare a problemelor de mediu le implică, schimbările politice (schimbarea guvernelor) determină o lipsă de constanță în pozițiile adoptate de state, fapt de natură să afecteze, implicit, politicile adoptate.

Curtea Europeană de Justiție

De-a lungul timpului Curtea Europeană de Justiție (CEJ) a adus o contribuție importantă la dezvoltarea politicii de mediu a Uniunii Europene prin jurisprudența sa. Principala sa atribuție este legată de punerea în aplicare și asigurarea respectării normelor comunitare în privința protecției mediului.

În cazul în care Comisia demarează demersurile legale necesare împotriva statelor membre în urma unor abateri ale acestora de la norme, CEJ urmărește respectarea dreptului european, având puterea de a impune sancțiuni. Deși numărul de astfel de cauze a fost destul de mare de-a lungul timpului, puține sunt cazurile în care s-a impus aplicarea de sancțiuni. Mai mult, atunci când legile sau politicile de mediu naționale intră în contradicție cu cele europene, acest fapt poate fi denunțat de către persoane sau grupuri interesate, impunându-se implicarea CEJ în soluționarea cazului.

Comitetul Economic și Social European

Comitetul Economic și Social European (CESE) reprezintă societatea civilă, angajatorii și angajații. Este un organ consultativ al Uniunii Europene pe lângă instituțiile europene mari (Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European) în ceea ce privește propunerile legislative ale UE și elaborează avize pe diverse teme despre care consideră că trebuie să fie abordate. Activitatea este împărțită în trei grupuri: Angajatori, Salariați și Activități Diverse, în cadrul acestora din urmă încadrându-se și problemele ce țin de protecția mediului. Astfel, în cadrul grupului de lucru Dezvoltare Durabilă există secțiunea Agricultură, Dezvoltare Rurală și Mediu (NAT), concentrată pe a face cunoscută pozița societății civile europene în procesul european de elaborare a politicilor de mediu. Domeniile tehnice specifice care intră în aria sa de lucru sunt gestionarea deșeurilor, calitatea aerului, biodiversitate, pădure, pescuit, siguranță alimentară, sănătatea animalelor.

Comitetul Regiunilor

Comitetul Regiunilor (COR – Committee of the Regions) este adunarea politică ce oferă nivelurilor regionale și locale, posibilitatea de a-și face cunoscute opiniile la elaborarea politicilor UE și în cadrul legislației UE. În ceea ce privește politica de mediu, Comisia pentru Mediu, Schimbări Climatice și Energie (ENVE – Commission for Environment, Climate Change and Energy) este cea care se ocupă de acest sector în cadrul COR. Având în vedere faptul că autoritățile locale și regionale joacă un rol central în aplicarea directă a normelor de mediu, COR le oferă cadrul necesar astfel încât, pe baza experienței practice acumulate, să poată veni cu completări sau propuneri referitoare la modalitățile oportune de dezvoltare viitoare în domeniu. Competențele sale cuprind domeniile: politica de mediu, adaptare la schimbările climatice, energie regenerabilă, politica spațială.

Agenția Europeană pentru Mediu

Instituită în 1990, dar începându-și efectiv activitatea în 1994, Agenția Europeană pentru Mediu (AEM) este un organism cu caracter consultativ care are drept rol principal punerea la dispoziția organelor comunitare și țărilor membre informații obiective referitoare la mediul european, astfel încât, măsurile luate să vină în întâmpinarea nevoilor reale în materie de mediu. Datele furnizate de agenție sunt utile atât pentru aparatul instituțional al Uniunii, cât și pentru organizațiile societății civile sau reprezentanți ai mediului de afaceri. De asemenea, agenția își asumă sarcina de a informa publicul larg cu privire la problemele de mediu.

AEM are 32 de state membre, celor 27 de state din UE alăturându-se Islanda, Liechtenstein, Norvegia, Elveția și Turcia, și cooperează cu țările din Balcanii de Vest. Agenția coordonează Rețeaua europeană de informare și observare pentru mediu (Eionet – European Environment Information and Observation Network), al cărei scop este acela de a facilita circulația fluxului de informație între statele membre. Aliniată la cel de-al șaselea program de acțiune pentru mediu, AEM abordează direcții tematice în domeniul poluării aerului și schimbărilor climatice, biodiversitatea, utilizarea apei și a solului, și informații spațiale, consum și producție durabilă, gestionarea resurselor naturale și a deșeurilor. Strategia AEM 2009-2013 prevede, printre altele, continuarea colectării, schimbului și utilizării de date prin intermediul Sistemului comun de informații de mediu (SEIS – Shared Environmental Information System), care are ca obiectiv interconectarea bazelor de date existente la nivel european și culegerea de informații utilizând instrumente moderne pentru a face accesul la informație mai rapid și mai ușor. b#%l!^+a?

Grupurile de interese ecologiste

Numărul de organizații ale societății civile care își bazează activitatea pe protecția mediului este destul de mare la nivelul Uniunii Europene. Dintre cele care își concentrează activitatea pe implicarea în modul în care sunt redactate politicile de mediu se numără, ca fiind cele mai importante: European Environmental Bureau, Friends of Earth, Greenpeace International, World-Wide Fund for Nature, Climate Network Europe, European Federation for Transport and Environment și BirdLife International. Influența acestor grupuri la nivelul elaborării politicii de mediu a crescut în ultimii ani, fapt datorat creșterii vizibilității și îmbunătățirii opiniei publice în ceea ce le privește. De asemenea, transformările de la nivel instituțional din Uniune au creat un context favorabil organizațiilor neguvernamentale.

1.4. Aspecte problematice ce pot dăuna politicilor de mediu

Standarde de mediu duble

Este bine știut faptul că statele din nordul Europei au avut de-a lungul timpului standarde de mediu extrem de ridicate în comparație cu cele din sud și mai recent din zona central-europeană. În vreme ce țările nordice au negociat modificări ale tratatelor care să le permită depășirea normelor de mediu stabilite de Bruxelles, membrii mai săraci din sud s-au străduit să atingă aceste standarde. Acest fapt este de natură să genereze rupturi în elaborarea de politici de mediu și să diminueze coerența atât de necesară pentru obținerea de rezultate eficiente. Existența acestui clivaj între nordul bogat și sudul sărac a fost mai evidentă în perioada extinderilor sudice din 1981 și 1986. După 1993, o dată cu apariția Fondului de Coeziune, fonduri importante au fost direcționate pentru reducerea acestor decalaje. Cu toate acestea, statele nordice continuă să fie în avangardă atunci când vine vorba despre standardele de mediu.

Opoziția dintre statele industrializate și cele în curs de dezvoltare în privința normelor de mediu duce la dificultăți în luarea deciziilor, nevoile specifice fiind generate de probleme specifice fiecărui tip de stat, fapt ce generează blocaje în adoptarea de reguli comune. Astfel, dacă grupul țărilor industrializate are nevoie de măsuri axate pe reducerea noxelor din atmosferă, tratarea deșeurilor sau reducerea poluării fonice, cele în dezvoltare, cu un sector rural și agricol extins, pun accent mai degrabă pe îmbunătățirea calității solului, a apei și pe protecția naturii.

Procesul de extindere și costurile pe care această extindere le reprezintă.

Extinderea reprezintă unul dintre proiectele cele mai ambițioase ale Uniunii Europene. Apărută pe fondul ideii de reunificare a continentului european în urma divizării acestuia, ca urmare a războaielor ce au avut loc în Europa, procesul de extindere este unul complex și vizează reîntregirea continentului. Poluarea și riscurile la adresa mediului au fost domenii importante în cadrul procesului de aderare. Trebuie menționat faptul că acest lucru nu ține seama de aspectele naționale specifice, ci mai degrabă de cele comune europene. Protecția mediului și schimbările climatice sunt aspecte importante pe agenda europeană. Pe parcursul anilor, Uniunea Europeană a creat standarde ridicate privind protecția mediului, a mediului marin și a siguranței nucleare. Procesul de aderare este un instrument eficient care ajută la exportarea acestor standarde europene ridicate în statele candidate. Nivelul standardelor de mediu a fost, uneori, mai ridicat decât cel existent în vechile state membre. Astfel, coroborând toate aceste considerații putem enunța faptul că extinderea reprezintă o creștere a asigurării protecției mediului.

Resurse regenerabile de energie

Asigurarea surselor de energie a devenit un element indispensabil al societății noastre, un element cheie al dezvoltării economice și sociale al tuturor țărilor. O lume fără resurse energetice nu poate fi concepută, sistemele de generare a energiei reprezentând o necesitate în activitatea oamenilor.

Resursele enegetice utilizate preponderent în prezent sunt limitate, epuizabile, iar distribuiția lor pe toată suprafața Terrei este neuniformă. Cantitățile și rezervele de combustibili fosili s-au redus considerabil, iar probleme precum schimbările climatice, dependența de combustibilii fosili, creșterea consumului, a cererii și prețurilor, determină regândirea modalității de producere și consum a energiei și reorientarea către surse de energie alternative și regenerabile. „Energia regenerabilă” este energia care derivă din resurse care sunt regenerabile sau neepuizabile. Astfel, energia luminii solare, a vântului, a apelor curgătoare, a proceselor biologice și a căldurii geotermale pot fi captate de către oameni, utilizând diferite procedee.

Sursele de energie regenerabile sunt alternative de resurse pentru combustibilii fosili. Prin folosirea lor se poate vorbi de o reducere a dioxidului de carbon, de o diversificare a generării de energie, cât și de o reducere a dependenței de piețele de combustibili fosili. Noua directivă a energiei regenerabile stabilește ca Uniunea Europeană să crească cota de energie b#%l!^+a?regenerabilă cu 20% până în 2020 și să mărească nivelul biocombustibilului utilizat în transport cu 10% până în 2020. „Energia regenerabilă” promovează siguranța producției de energie proprie în Europa, reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, oferă un sprijin economiei europene prin dezvoltarea de noi tehnologii și inovații în cadrul economiei europene.

Adoptarea de măsuri comunitare privind protecția mediului.

Politica de mediu este una dintre politicile comunitare ale Uniunii Europene cele mai complexe, datorită caracterului său de politică orizontală. La nivelul UE, preocuparea pentru mediu și utilizarea unor surse de energie regenerabile au căpătat valențe importante în ultimii ani, fapt ce a generat adoptarea de măsuri la nivelul comunității europene. Astfel, putem menționa inițiativa Consiliului European din 1992 de a adopta Programul Comunitar de politici și măsuri privind protecția mediului și dezvoltarea durabilă.

Politica de mediu a Uniunii Europene este susținută de o serie de strategii și directive în vederea eficientizării sale și susținerii dezvoltării durabile. Printre acestea putem enumera: Strategia pentru Schimbări Climatice-2020, Directiva nr. 75/2010/CE privind emisiile industriale, Directiva 1999/31/CE privind depozitarea deșeurilor, ș.a. Aceste exemple sunt concludente, întrucât vizează inițiative importante întreprinse la nivelul politicii comunitare de mediu.

Cap. 2. Organizarea protecției mediului în România

2.1. Implementarea în România a politicilor de mediu

Anul 1992 marchează implementarea Strategiei Naționale de Protecție a Mediului, reactualizată apoi în 1996 și în 2002. Strategia cuprinde două părți și prezintă resursele naturale, elemente privind starea economică, calitatea factorilor de mediu, principii de protecție a mediului, priorități și obiective (pe termen scurt până în 2005, pe termen mediu până în anul 2010 și pe termen lung până în 2013).

În anul 1995 în România este adoptată Legea protecției mediului nr. 137 din 12/29/1995. Articolul 3 din Legea Mediului stabilește principiile de bază ale dezvoltării durabile: principiul precauției în luarea deciziei, principiul prevenirii riscurilor de mediu și a producerii daunelor, crearea unui cadru de participare a organizațiilor neguvernamentale și a populației la elaborarea și aplicarea deciziilor sau aspectelor legate de dezvoltarea colaborării internaționale pentru asigurarea calității mediului.

Strategia Națională de Gestionare a Deșeurilor, adoptată în 2002 ca urmare a transpunerii legislației europene – Directiva Cadru privind Deșeurile nr 75/442/EEC în România prin Ordonanța de Urgență 78/2000 privind regimul deșeurilor aprobată prin Legea 426/2001, modificată și completată de Ordonanța de Urgență 61/2006 aprobată prin Legea 27/2007 și Hotărârea de Guvern 856/2002 privind evidența gestiunii deșeurilor și aprobarea listei cuprinzând deșeurile58. Strategia este elaborată pentru perioada 2003-2013, se aprobă prin Hotărâre de Guvern și se revizuiește periodic.

Principiile enunțate sunt: principiul protecției resurselor primare, principiul măsurilor preliminare, principiul prevenirii, principiul poluatorul plătește, principiul substituției, principiul proximității, principiul subsidiarității și principiul integrării, iar obiectivul general al Strategiei îl reprezintă dezvoltarea unui sistem integrat de gestionare a deșeurilor eficient din punct de vedere economic și al mediului. De asemenea, deșeurile sunt clasificate formal în deșeuri municipale și asimilabile (generate din gospodării, instituții, unități comerciale și prestatoare de servicii, deșeuri stradale colectate din spații publice, străzi, parcuri, spații verzi, deșeuri din construcții și demolări, nămoluri de la epurarea apelor uzate orășenești); deșeuri de producție (generate din activitățile industriale) și deșeuri generate din activități medicale (generate în spitale, policlinici, cabinete medicale).

Pe baza Strategiei Naționale de Gestionare a Deșeurilor a fost creat Planul Național de Gestionare a Deșeurilor, ce cuprinde acțiunile întreprinse pentru îndeplinirea obiectivelor Strategiei, modul de desfășurare, termene și responsabilități. De asemenea, există planuri de gestionare a deșeurilor la nivel regional și județean, elaborate de Agențiile Regionale și Locale pentru Protecția Mediului, ce se revizuiesc o dată la cinci ani, iar scopul lor este crearea cadrului necesar îndeplinii obiectivelor de gestionare a deșeurilor.

România ratifică prin Legea 3 din 2001 Protocolul de la Kyoto la Convenția-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, adoptat la 11 decembrie 1997. Strategia Națională privind Schimbările Climatice (SNSC), aprobată prin Hotărârea de Guvern 645 din 7 iulie 2005, are drept obiectiv general asigurarea îndeplinirii angajamentelor și obligațiilor asumate de România la nivel internațional și, de asemenea, elaborarea și implementarea obiectivelor cu privire la adaptarea la impactul schimbărilor climatice, reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră de către economia românească și utilizarea mecanismelor prevăzute în protocolul de la Kyoto. România, ratifică prin Legea 24 din 6 mai 1994 Convenția Cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, semnată la Rio de Janeiro la 5 iunie 1992. Obiectivul Convenției este de a stabiliza concentrațiile de gaze cu efect de seră la un nivel care să împiedice perturbarea periculoasă a sistemului climatic.

Planul Național de Acțiune privind Schimbările Climatice (PNASC), aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 1877 din 22 decembrie 2005, cuprinde măsurile concrete pentru implementarea Strategiei Naționale privind Schimbările Climatice. Aceste două documente au fost elaborate pentru perioada 2005-2007.

Rețeaua Natura 2000 reprezintă o rețea de arii naturale protejate la nivel european, ce beneficiază de măsuri și planuri de gestiune care permit menținerea lor pe termen lung. Aceasta a apărut la inițiativa Uniunii Europene în 1992 și are la bază două directive: Directiva Habitate 92/43/CEE și Directiva Păsări 79/409/CEE. România a transpus aceste directive prin Ordonanța de Urgență nr. 57 din 20 iunie 2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice prin care garantează în art. 1 conservarea și utilizarea durabilă a patrimoniului natural. Art. 3 din Directiva b#%l!^+a?Habitate instituie rețeaua europeană de zone de conservare sub numele de Natura 2000 cu scopul de a proteja ariile care adăpostesc habitate naturale.

Art. 1 din Directiva Păsări precizează că aceasta se referă la toate speciile de păsări care trăiesc în mod natural în stare de sălbăticie pe teritoriul statelor membre și se aplică păsărilor, cuiburilor și habitatelor lor, iar obiectivul Directivei este de a proteja, gestiona și reglementa acele specii și exploatarea lor. Ariile protejate sunt de două feluri: Ariile Speciale de Conservare (SAC – Special Areas of Conservation) și Ariile de Protecție Specială Avifaunistică (SPA – Special Protection Areas).

România are un număr de 273 SAC și 108 SPA desemnate, acestea reprezentând 17.84% din teritoriul țării. De asemenea, România deține 5 din cele 9 regiuni biogeografice: alpină, continentală, panonică, stepică și pontică.

În anul 2008 România a adoptat Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă în scopul alinierii țării noastre la noua filosofie de dezvoltare durabilă a Uniunii Europene. Strategia Națională a stabilit obiective strategice pe termen scurt, mediu și lung:

– Orizont 2013: Încorporarea organică a principiilor și practicilor dezvoltării durabile în ansamblul programelor și politicilor publice ale României ca stat membru al UE.

– Orizont 2020: Atingerea nivelului mediu actual al țărilor Uniunii Europene la principalii indicatori ai dezvoltării durabile.

– Orizont 2030: Apropierea semnificativă a României de nivelul mediu din acel an al țărilor membre ale UE din punctul de vedere al indicatorilor dezvoltării durabile.

2.2. Instituții centrale cu atribuții în protejarea mediului

Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor

Sarcinile de specialitate privind protecția emdiului revin autorității centrale, adică Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor. Denumirea și organizarea actuală a acestuia rezultă din HG nr 409/2004.

Ministerul are în subordine agenții de protecție a mediului județene și a municipiului București, care sunt servicii publice descentralizate, precum și multe instituții publice finanțate de la bugetul de stat, precum Administrația Rezervației Biosfere Delta Dunării.În subordinea ministerului mai există și unități de cercetare științifică, proiectare, documentare și infromare, finanțate din venituri extrabugetareprecum Institutul de Cercetări și Ingineria Mediului București, Institutul de Cercetări și Proiectări „Delta Dunării” Tulcea, Oficiul de Informare și Documentare București și regii autonome și societăți naționale.

Ministerul colaborează cu celelalte ministere și organe centrale de specialitate din subordinea Guvernului, cu autoritățile publice locale și cu alte organisme interesate,precum Ministerul Educației și Cercetării, Ministerul Transporturilor și Lucrărilor Publice, Garda Financiară.

Dintre atribuțiile cu caracter general ce revin Ministerului amintim: emite acordurile de mediu, avizează licențele sau permisele prevăzute în actele normative, omologhează împreună cu alte autorități tehnologii, echipamente, produse și aparatură din domeniul său de activitate.

Acordul de mediu reprezintă actul tehnico-juridic prin care se stabilesc condițiile de realizare a proiectului, din punct de vedere al protecției mediului; acordul de mediu reprezintă decizia autorității competente pentru protecția mediului, care dă dreptul titularului de proiect să realizeze proiectul din punct de vedere al protecției mediului.

De asemenea asigură desfășurarea activității de cercetare științifică și inginerie tehnologică, promovează măsuri pentru conservarea mediului și diversității biologice, stabileșet regimul de administrare a ariilor protejate, asigură cadrul legal pentru accesul societății civile la informațiile de mediu.

Atribuțiile specifice ce revin ministerului sunt:

a) în domeniul gospodăririi apelor: stabilește regimul de utilizare a resurselor de apă și asigură elaborarea de cercetări, studii, prognoze și startegii în domeniu, realizează unitatea de concepție în acest domeniu și colaborează cu celelalte autorități ale administrației publice centrale și locale pentru amenajarea complexă a bazinelor hidrografice, descoperirea unor noi surse de apă și protecția lor împotriva epuizării și degradării, coordonează activitatea de avizare și autorizare a lucrărilor ce se construiesc pe ape.

b) în domeniul protecției mediului: emite avize, acorduri, autorizații și permise; promovează instrumentele juiridice, economcie și financiare pentru introducerea tehnologiilor nepoluante, actualizează și aplică Strategia și Planul Național de Acțiuni pentru Protecția Mediului precum și a altor politici și strategii în acest moment. b#%l!^+a?

Având în vedere dreptul cetățenilor la informațiile de mediu, vom trece în revistă acest subiect în cele ce urmează.

Prin informația de mediu față de care se promovează accesul aceasta reprezintă orice informație scrisă, vizuală, audio, electronică sau sub orice formă materială privind:

– starea elementelor de mediu, cum ar fi aerul și atmosfera, apa, solul, peisajul și zonele naturale, diversitatea biologică și componentele sale, inclusiv organismele modificate genetic și interacțiunea dintre aceste elemente.

– factori cum ar fi: substanțele, eneergia, zgomotul și radiația și activitățile ori măsurile, inclusiv măsurile administrative, autorizațiile de mediu, politicile, legislația, planurileși programele care afectează sau pot afecta elementele de mediu,

– starea sănătății și siguranței umane, condițiile de viață umană, zonele culturale și construcțiile.

Accesul la informație trebuie să fie liber, autoritățile publice având obligația de a pune la dispoziția publicului, conform legislației naționale în vigoare, informațiile de mediu care le sunt cerute, inclusiv copiile de pe documentele respective și fără a fi necesară declararea interesului cel ami târziu la o lună după ce cererea a fost înaintată. Asemenea informații trebuie să fie puse la dispoziția publicului într-o manieră transparentă.

Autoritatea poate să perceapă o sumă în cumantul rezonabil pentru serviciile asigurate și efectuate. O solicitare de informație de mediu poate fi refuzată dacă:

autoritatea publică căreia îi este adresată solicitarrea nu deține informația respectivă,

cererea este vizibil rezonabilă sau este formulată într-o manieră prea generală,

cererea se referă la documente în curs de elaborare sau privește sistemul de comunicații intern al autorităților publice.

O solicitare de informație de mediu poate fi refuzată dacă dezvăluirea acesteia ar afecta:

confidențialitatea procedurilor autorităților, în cazul în care o astfel de confidențialitate este prevăzută de legislația națională.

relațiile internaționale, siguranța națională sau securitatea publică,

confidențialitatea informațiilor comerciale și industriale.

drepturile de proprietate intelectuală,

confidențialitatea unor date personale sau a unor dosare aparținând unei persoane fizice,

interesele unei terțe părți care a oferit infromația cerută fără ac acea parte să fie pusă sau să existe posibilitatea punerii sale sub o obligație legală de a face astfel,

mediul la care se referă informația, cum ar fi locurile de cuibărit ale speciilor rare.

Fiecare parte se va asigura ca informația de mediu să devină disponibilă în mod progresiv prin intermediul unor baze electronice de date care sunt ușor accesibile publicului prin rețele de telecomunicații publice. Informația accesibilă în această formă trebuie să includă:

rapoarte asupra stării mediului,

texte ale legilor privind/sau în legătura cu mediul;

politici, planuri și programe privind/sau în legătura cu mediul, acordurile de mediu;

alte informații, cu precizarea ca disponibilizarea unor asemenea informații sub această formă ar facilita aplicarea legilor naționale prin care se implementează prezenta convenție, cu condiția ca această informație să fie deja disponibilă sub formă electronică.

Participarea publicului, corect informat, este un lucru benefic întrucât permite indivizilor să contribuie la luarea deciziilor de mediu, acestea devenind acte juridice mult mai responsabile. Ȋn acest fel se ridică și nivelul de conștientizare și înțelegere a populației asupra problemelor de mediu.

Democrația participativă nu este, bineînțeles, expres prevăzută pentru politicile de ocrotire a mediului însă în acest domeniu activitatea statului nu poate avea șanse de izbândă fără împărțirea răspunderii cu toți cetățenii, cu organizațiile acestora.

Astfel, cum se precizează în literatura de specialitate, „revendicarea participării cetățenilor la protecția mediului este legată de caracterele particulare ale problemelor acestui domeniu: universalitate, durată, interdependență și ireversibilitate”..

Dreptul la informare se înfățișează, în fapt, ca un drept de acces la informație. Este, de altfel, modul în care acest drept își găsește consacrarea în art.31 al Constituției României, potrivit căruia “dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit” (alin.1). Textul mai precizează, înainte de a stabili limitele exercitării acestui drept, că “autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de b#%l!^+a?interes personal”.

Legea nr.86/2000 prin care a fost ratificată Convenția de la Aarhus privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu urmată de HG 1115/2202 referitoare la accesul la informația privind mediul reprezintă, în opinia noastră căi de acces garantate pentru populație, pe de o parte iar pe de altă parte norme imperative de gestionare și furnizare a informației de mediu pentru autoritățile publice responsabile – cu atât mai mult cu cât – ne-am permite să subliniem – în conformitate cu dispozițiile legale, nu este necesară justificarea scopului solicitării informației.

Accesul trebuie să fie asigurat numai cu privire la informațiile deținute deja de către autoritățile publice, acestea trebuie să stabilească mecanisme adecvate de informare și asupra activităților propuse ori în curs care riscă să aibă incidențe importante asupra mediului.

Este instituită obligația pentru state de a publica și de a difuza la intervale regulate care să nu depășească trei sau patru ani, un raprot național asupra stării mediului. Părțile contractante trebuie să publice textele importante privitoare la mediu: legi privind mediul, politici, planuri sau programe, tratate internaționale precum și informații referitoare la funcționarea administrației.

Participarea publicului trebuie să comporte posibilitatea pentru ca acesta să înainteze, în scris sau când este cazul, la o audiere publică ori un sondaj cu solicitantul, orice comentarii, informații, analize sau opinii considerate relevante pentru activitatea propusă.

Participarea privește doar proiecte precise. Publicul poate fi asociat la elaborarea de planuri și programe referitoare la mediu, după ce a primit infromațiile necesare precum și a unor porietcet de reglementări juridice care ar putea avea un efect important asupra mediului.

Accesul la justiție este asigurat potrivit reglementărilor juridice naționale. În cazul în care o persoană estimează că cererea sa de informare a fost ignorată, respinsă abuziv ori insuficient luată în considerare este contestată legalitatea unei decizii, a unui act ori a unei omisiuni privind participarea la decizii privind activități particulare atât de procedură, cât și de fond, atunci când actele sau omisiunile particularilor sau autorităților publice sunt contrare dispozițiilor dreptului național al mediului.

Cererile trebuie să fie examinate de către o instanță judiciară ori un alt organ independent și imparțial stabilit de lege. Procedura va trebui să fie suficientă și efectivă, să asigure mai multe grade de jurisdicție, să fie obiectivă, echitabilă și rapidă. Prima reuniunea a părților convenției din Italia din 21-23 octombrie 2002 a adoptat Declarația de la Lucca, în care s-a exprimat și nevoia adoptîrii unui sistem de raportare adecvat și a unui mecanism de control în privința respectării prevederilor documentului.

Informațiile privind caracteristicile, starea și cauzele care produc schimbări asupra mediului sunt elementul primordial în definirea unor măsuri eficiente de protecție a mediului. Cunoașterea detaliilor unor probleme pe care dorim să le adresăm reprezintă o condiție esențială pentru obținerea unor soluții rapide și eficiente de rezolvare a lor. Este motivul pentru care în general se consideră că informațiile sunt mai de preț decât banii și prin urmare cei ce dețin informații prețioase și știu să le folosescă sunt în măsură să influențeze decizii și să devină indispensabili… Deci informația înseamnă putere.

Informarea cetățenilor asupra problemelor de mediu și a soluțiilor de prevenire și protecție a mediului este primul pas în conștientizarea acestora referitor la impedimentele ce pot apare prin poluare. Educația ecologică începe cu o bună informare. Apoi cetățeanul trebuie implicat direct în rezolvarea problemelor de mediu, prin participarea acestuia la întocmirea regulamentelor, la formularea și aplicarea deciziilor. Doar așa opinia publică devine operațională.

Dreptul cetățenilor de a avea acces la informațiile de mediu este unul dintre cele mai puternice mecanisme de protecție a mediului. Cum ? Cunoscând realitatea este ușor de evitat speculațiile care conduc de multe ori pe cei interesați în rezolvarea unor probleme pe un drum greșit. Există în România numeroase exemple, chiar și în prezent, când datorită unei lipse acute de informații asupra unor soluții optime de rezolvare a unor probleme se fac grețeli cu grave consecințe asupra mediului, iar cei conștienți de aceste consecințe nu pot lua măsuri eficiente de prevenire tot datorită lipsei unor informații adecvate. Iată de ce în România problema accesului la informațiile de mediu (și nu numai) devine o problemă fundamentală pentru creșterea eficienței acțiunilor de prevenire și combatere a pericolelor legate de alterarea cadrului natural. Factorii de decizie sunt în primul rând răspunzători de informarea oportună, completă și corectă a cetățenilor asupra tuturor chestiunilor care i-ar putea privi pe aceștia. Trebuie privit cu atenție faptul că deținerea informației și diseminarea ei către populație nu duce la protejarea mediului decât dacă publicul este capabil să o înțeleagă și să o folosescă. Ȋn acest context este necesară o campanie de educație a populației precum și servicii specializate pentru îndrumarea cetățenilor în rezolvarea cazurilor. Nu există scuze pentru dezorganizarea unor servicii de relații cu publicul sau a unor birouri specializate în diseminarea informațiilor și asistarea cetățenilor în formularea și rezolvarea unor probleme specifice; există doar interesul perpetuării unei stări de confuzie și indiferența, care aduce beneficii unor grupuri interesate de propria lor prosperitate.

Inima acestui sistem este participarea publică, care are la bază informarea. Participarea publică este deci orice instrument folosit pentru a implica publicul în luarea deciziilor privind mediul și include dreptul la informare, dreptul la participare și dreptul la accesul în justiție. Participarea publică este eficientă doar când respectă anumite reguli. Așa cum realizarea oricărui proiect de investiții presupune parcurgerea unor etape cu trăsături specifice, participarea publică este posibilă în fiecare din aceste etape, cu proceduri specifice. Din acest motiv, cei în măsură să decidă asupra modului de realizare a proiectelor, sunt obligați să asigure informarea și cadrul de participare a publicului în fiecare fază a aprobării proiectelor.

De multe ori participarea publică în procesul decizional este incorect definită, din aceasta cauză se consideră că este ineficientă. Unii cred că simpla informare a cetățenilor poate fi definită ca un proces de participare publică. Alteori, participarea publică se oprește în faza de consultare. Consultarea cetățenilor asupra deciziilor ce urmează a fi luate poate fi eficientă doar când are loc din faza de concepție a acestora, când opțiunile sunt deschise. Există totuși proceduri care permit publicului să intervină în procesul decizional până în faza de influență și control. Ȋn acest sens este necesar să se cunoască procedurile legale de acces la informații și tehnicile eficiente de participare publică.

Un proces obiectiv de participare publică la luarea deciziilor presupune parcurgerea următorilor pași importanți:

identificarea publicului (grupului de persoane afectate de o anumită decizie ce urmează să se ia), respectiv separarea persoanelor și instituțiilor direct interesate în obținerea sau construirea deciziei;

recepționarea opiniei publicului, construirea consensului în cadrul grupului afectat, respectiv: accesul la informație a tuturor celor interesați, separarea pe grupuri de interese, negocieri, acceptarea problemelor, delegarea persoanelor care să reprezinte interesele grupului;

acțiunea propriu-zisă, respectiv utilizarea tehnicilor de participare publică pentru obținerea deciziei.

Principiile fundamentale ale participării publice sunt stipulate în legi și sunt legate în general de trei aspecte: accesul la informații, dreptul și cadrul de participare, dreptul de petiție și apel în justiție. Ȋn afara cerințelor legale (formale), există o serie de căi nonformale (nejuridice).

Metodele participării publice sunt:

Metode legale

Metodele legale de participare publică sunt cele bazate pe Constituție:

-dreptul la cunoaștere ( accesul la informație ),

-dreptul la liberă exprimare,

-dreptul de a vorbi,

-dreptul de asociere,

-dreptul la un mediu curat.

Metode non formale

Metodele non formale de participare publică sunt non legale (nu ilegale).De exemplu:

– educaționale (de ex.: publicarea de buletine informative, organizarea de ateliere de lucru, competiții, tabere, expoziții, lucrul în școli, tururi pe biciclete, seminarii, campanii etc.)

– presiuni directe (de ex .:trimiterea de petiții, plângeri, colectare de semnături, demonstrații, folosirea mass-mediei)

– lobby (de ex..:organizarea de audieri publice, consultări, mese rotunde, elaborarea de politici alternative, influențarea oamenilor de decizie)

– servicii (de ex..: promovarea participării publice sau acțiuni ale altor organizații, instruiri, hot-lines, telefoane verzi, centre de informare, coaliții etc.)

– metode complementare/semi-legale (dezvoltarea de proceduri alternative ca de ex. pichetarea voluntara , audieri, monitorizări post-proiect, comitete ale cetățenilor pentru a controla procesul de autorizare etc.).

Ȋn ceea ce privește implicarea localnicilor în procesul decizional, aceasta se poate desfășura pe toate treptele de intensitate stabilite în teoria participării publice, respectiv: informare, consultare, implicare, influenta și control. Indiferent de mecanismele de participare publică aplicate în ceea ce privește elaborarea unor decizii, se va proceda în primul rând la o bună informare a locuitorilor cu privire la toate aspectele legate de proiectele ce urmează a fi analizate, asigurându-se astfel transparența procesului administrativ și dând posibilitatea locuitorilor de a-și face o părere cu privire la cauzele și rezolvările problemelor ivite.

Ȋn cadrul comunităților din regiune, există mai multe nivele de interes în ceea ce privește participarea la deciziile comunității. Astfel, majoritatea locuitorilor fac parte din categoria apaticilor și observatorilor, existând însă și numeroși sfătuitori. Cât despre analiști și implicați, numărul acestora este foarte redus, ca efect al nivelului scăzut de informare și cunoștinte în domeniul legislației. Ȋn schimb promotorii consensului sunt aproape inexistenți, ceea ce denotă un slab spirit al comunității.

Având în vedere analiza grupurilor de mai sus, alături de cunoașterea condițiilor și a posibilităților specifice fiecărei comune și sat în parte, se pot folosi următoarele tehnici și mecanisme de participare publică:

la nivelul de informare a publicului:

– realizare de materiale tipărite (informări, broșuri, pliante, rapoarte ale Consiliului local, ziare locale)

– panouri de afișaj și expoziții (unde se pot afișa proiecte, anunțuri, informări, sondaje de opinie, comentarii, etc.)

– scrisori directe adresate localnicilor de către Consiliu local și Primărie (acestea vor crește încrederea locuitorilor în interesul de care se bucură din parte autorităților locale, contruind punți de dialog cu aceștia) folosirea mass-mediei disponibile (se poate apela la serviciile unui post de radio sau televiziune care este recepționat pe teritoriul comunei, sau a unui cotidian de largă audiență)

– sesiuni de informare publică cum ar fi: puncte de informare, organizarea de vizite pe teren, întâlniri cu diferite prilejuri (acestea au o mare importanță în viața satului, constituind modalități de dialog între cetățeni și autorități, ele fiind deja practicate des).

la nivelul de recepționare a opiniei publicului:

– sondaje gen: interviuri, chestionare, fișe de lucru întâlniri restrânse cu reprezentanții grupurilor de interese dezbateri publice: prezentarea unor proiecte către public, audiențe publice, cerc samoan (ascultarea tuturor opiniilor pe baza presiunilor realizate de către cei ce doresc a se face auziți).

– implicarea directă în procesul decizional: înființarea unor grupuri consultative publice (de legătură), cu rol de a comenta sau a oferi consultații într-o problemă specifică
înființarea unor grupuri partener (consultative), cu rol de a lucra împreună cu grupurile de experți sau de control.

– înființarea de grupuri operaționale (task force), cuprinzând participanți din toate grupurile de interes, pe teme specifice, pentru rezolvarea unor probleme curente

– realizarea unor grupuri de rezolvare a problemelor (ateliere de lucru, pentru soluții la o problemă specifică; dialoguri, pentru comunicarea dintre diverse grupuri de interes cu opinii diferite; jocuri de simulare, pentru aflarea efectelor aplicării unei strategii sau decizii; celule de planificare, constând în alocarea de resurse de către diverse grupuri de interes pentru rezolvarea unei probleme)

– procese de contruire a consensului: concilierea, mediată de un conciliator

– arbitrajul

– panelul mediator, prin folosirea unui intermediar care nu este direct interesat în problema mediată.

Pentru fiecare din aceste tehnici există dezvoltată o întreaga teorie, exercițiul practic fiind însă singurul care decide asupra celei mai bune tehnici, adaptată la condițiile obiective existente.

Beneficiile participării publice la luarea deciziilor

Se cunoaște faptul că participarea publică reprezintă cel mai eficient instrument de aplicare în practică a unor programe și strategii vizând dezvoltarea locală. Publicul este una dintre cele mai mari resurse în dezvoltarea și implementarea practică a legilor și politicilor locale. Locuitorii cunosc pământul, trăsăturile lui naturale, mai bine decât o va putea face vreodată un guvern. Numărul lor îi face mai penetranți decât cea mai largă influență guvernamentală. Și, deoarece localnicii lucrează, trăiesc și călătoresc în regiune, ei își au aportul la înfrumusețarea, sănătatea și stabilitatea acesteia. De aceea, implicarea localnicilor este crucială pentru stabilirea și punerea în practică a unor proiecte de dezvoltare locală.

Participarea în procesul de planificare a proiectelor locale poate fi considerată ca un beneficiu pentru localnici, deoarece ea permite fiecărui locuitor să aibă un impact mai mare în procesul decizional care tinde să-i schimbe traiul. Participarea publică oferă populației posibilitatea de a cunoaște riscurile la care sunt expuși indivizii, familiile și comunitatea, pentru a-și adapta activitățile în mod corespunzător. In plus, participarea publică dă cetățenilor dreptul și sentimentul că pot avea o influență cu efect pozitiv asupra condițiilor concrete din regiunea lor. Făcându-i părtași la procesul decizional, locuitorii vor accepta mai ușor efectele schimbărilor ce urmează să se producă, scăzând șansele ca deciziile să fie contestate ulterior. Pentru economia locală, participarea publică în procesul decizional mărește capacitatea de înțelegere a patronilor față de interesele și necesitățile consumatorilor și îi învață cum să-și organizeze activitatea mai eficient. De asemenea, participarea cetățenilor la deciziile legate de economia locală, asigură acesteia girul sau blamul comunității, ca și condiții necesare pentru funcționarea nestingherită a unității.

Pentru guvern, beneficiile participării publice sunt și mai importante. Implicarea locuitorilor poate suplini economicos atributele organelor guvernamentale în ceea ce privește b#%l!^+a?controlul și metodele de contrângere, economisind atfel bani și timp pentru autorități. Legitimarea de către localnici a unor acțiuni concrete ce urmează a se realiza pe teritoriul administrativ al unei comune, mărește șansele ca aceste acțiuni să fie implementate nestigherit și să fie sprijinite de către populație.

Participarea publică prezintă și o serie de riscuri între care cel mai însemnat este folosirea ei pentru susținerea unor interese personale sau de grup. Aceste riscuri pot fi diminuate prin folosirea în mod corespunzător a tehnicilor de participare publică. In elaborarea propunerilor vizând mecanisme de participare publică s-a ținut cont de o analiză a nivelului de cunoștințe și înțelegere a locuitorilor, precum și de posibilitatile ca acestea să evolueze odata cu introducerea unor noi punți de comunicare și lărgirea paletei mijloacelor de informare în masă, preconizate în planurile de dezvoltare locală.

Au fost constituite organisme interministeriale precum: Comisia Interministerială de Omologare a Produselor de Uz Fitosanitar care este formată din specialiști în domeniul fitosanitar, sanitar, sanitar –veterniar, al silviculturii și protecției mediului. Atribuțiile acestei Comsii, modul de organizare și procedura de lucuru sunt prevăzute în regulamentul propriu de organizare și funcționare, Comisia Interministerială pentru autorizarea și omologarea îngrășămintelor folosite în România, Comisia Guvernamentală de apărare Împotriva Dezastrelor, Comsia Națională pentru Securitate Biologică, Regia autonomă a Pădurilor, Agenția Națională Sanitară Veterinară.

Autoritățile administrației publice județene și locale sunt participante active la acțiunile complexe de protecție a mediului.

Consiliile județene analizează propunerile făcute de comune și orașeîn vederea elaborării de prognoze pentru protecția și refacerea mediului. Prefectul poate dispune luarea măsurilor corespunzătoare pentru apărarea drepturilor cetățenilor la un mediu sănătos, prin organele legal constituite.

Aceste autorități supraveghează aplicarea prevederilor din planurile de urbanism și amenajarea teritoriului, în acord cu planificarea de mediu, veghează ca agenții economici din zona de responsabilitate să nu comită accidente de poluare, să nu facă depozitări necontrolate de deșeuri, adoptă programe pentru dezvoltarea rețelelor de canalizare, de aprovizionare cu apă potabilă.

ONG-urile pot fi:

grupuri și organizații care se ocupă de politica mediului, încercând să influențeze politica oficială și să o îmbunătățească,

grupuri și organizații care se ocupă cu informația și educația,

grupuri și organizații ce pun în practică, ele însele, modul de viață ecologic, oferind un exemplu personal.

2.3. Garda Națională de Mediu

În ultimii ani, România se confruntă cu o dublă provocare. Pe de-o parte, se impune cu necesitate reformarea economiei, pentru a atinge un nivel de dezvoltare comparabil cu cel al statelor avansate din Uniunea Europeană și, pe de altă parte, trebuie susținut un plan amplu de măsuri pentru ca dezvoltarea economică să se realizeze într-un cadru durabil, cu protejarea mediului înconjurător și, respectiv, îmbunătățirea calității factorilor de mediu.

În acest context, rolul Gărzii Naționale de Mediu este esențial. GNM se află în prima linie de intervenție atât în ceea ce privește monitorizarea factorilor de risc și prevenirea accidentelor de mediu, cât și în cea ce privește constatarea, sancționarea și stabilirea măsurilor de remediere în cazul în care acestea s-au produs. Planul strategic al GNM, prezentat în acest document reflectă o viziune coerentă asupra următorilor doi ani prin prisma conceptului dezvoltării durabile.

GNM este instituție publică și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, finanțată integral de la bugetul de stat, în subordinea autorității publice centrale pentru protecția mediului; Înființarea, organizarea și funcționarea Gărzii Naționale de Mediu a fost reglementată prin H.G. nr. 297 din 13/03/2003, ca instituție publică, cu personalitate juridică, finanțată de la bugetul de stat, sub autoritatea Ministerului Apelor și Protecției Mediului. GNM s-a format prin preluarea și reorganizarea Gărzii de Mediu din cadrul Ministerului Apelor și Protecției Mediului și a Inspecției Silvice din subordinea Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor. De-a lungul timpului, activitățile GNM au fost reglementate prin mai multe forme de organizare șifuncționare.

Astăzi, funcționarea GNM este reglementată prin Hotărârea 1005 din 17 octombrie 2012 privind organizarea și funcționarea Gărzii Naționale de Mediu modificată de Hotărârea 564 din 30 iulie 2013.

GNM este responsabilă de asigurarea controlului implementării profesioniste, uniforme și integrate a politicii Guvernului de aplicare a legislației naționale armonizate cu cea comunitară în domeniul protecției mediului

Pentru identificarea amenințărilor și riscurilor la adresa securității ecologice, GNM dezvoltă cooperarea transfrontalieră la toate nivelurile, în scopul adoptării măsurilor comune privind prevenirea și diminuarea impactului în cazul accidentelor majore și al situațiilor b#%l!^+a?excepționale, precum și informarea și atragerea publicului în rezolvarea problemelor ce țin de amenințările securității ecologice. Astfel, instituția noastră cooperează cu instituții cu atribuții similare din alte state, pe baza tratatelor/protocoalelor încheiate, precum și cu organisme din cadrul UE în cauzele de interes comun sau în ceea ce privește derularea proiectelor și programelor internaționale. Totodată, GNM participă împreună cu celelalte autorități ale statului, după caz, la educarea populației pentru o protecție activă și responsabilă a mediului, desfășoară activități de informare,

2.4. Programe de sprijin a politicii naționale de mediu

Strategiile de dezvoltare a politicii naționale de mediu sunt conturate în funcție de prioritățile naționale și cele ale Uniunii Europene. Astfel putem aduce în discuție programele comunitare cum ar fi PHARE, ISPA, Agenda 21 și Programul Cadru pentru Competitivitate și Inovare, dar și programe naționale precum România Curată, Facilitatea Globală pentru Mediu, Programul Operațional Sectorial de Mediu, Programul privind Promovarea achizițiilor publice ecologice, Programul Casa Verde, cât și Programul Rabla. Aceste proiecte își au originea atât în perioada de pre-aderare a României la Uniunea Europeană, cât și în prezent. Rolul acestora este acela de a veni în sprijinul politicii de mediu naționale și de a contribui prin măsuri specifice, punctuale, la protejarea mediului din România.

Programul PHARE a fost primul instrument de pre-aderare cu finanțare nerambursabilă, înființat în 1989, având ca principal rol, sprijinirea țărilor din Europa Centrală și de Est candidate în procesul de integrare europeană. Fondurile alocate vizau domenii precum: protecția mediului, agricultură, administrație publică sau coeziunea economică și socială. Uniunea Europeană a alocat începând cu 1991 până în 2004 o sumă de circa 1,7 miliarde Euro pentru asistență financiară nerambursabilă, iar începând cu anii 2000 gradul de absorție a crescut. Programul PHARE are trei componente: PHARE Național, PHARE CBC (Cross Boarder Cooperation) și PHARE CES (Coeziune Economică și Socială). Programul PHARE Național finanțează proiecte de asistență tehnică, de investiții și twinning.

PHARE Coeziune Economică și Socială vizează scheme de granturi și proiecte de asistență tehnică în domeniul protecției mediului, iar Phare CBC sprijină cooperarea transfrontrealieră bilaterală între zonele de graniță.

Programul ISPA a fost cel de-al doilea instrument financiar nereambursabil de pre-aderare, înființat în 1999 și ale cărui surse de finanțare sunt estimate până la 270.000.000 de euro pe an. Programul se concentrează pe implementrea directivelor de mediu pe următoarele domenii: protecția calității apei, gestionarea deșeurilor, protecția calității aerului. În perioada 2000-2006 ISPA a sprijinit proiectele în domeniul infrastructurii de mediu si de transport. După aderare, ISPA a fost înlocuit de Fondul de Coeziune.

Un alt program important ce trebuie menționat este Agenda 21. În anul 1992, la Summitul Mondial de la Rio de Janeiro, Conferința Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare, s-a prezentat conceptul de dezvoltare durabilă și un plan concret pentru punerea în aplicare numit Agenda 21. Acesta este un program de acțiune pentru secolul 21 orientat către dezvoltarea durabilă și a fost adoptat de către statele semnatare ale Declarației de la Rio.

Principalele linii de acțiune sunt lupta împotriva sărăciei și a excluderii sociale, producția de bunuri și servicii durabile și protecția mediului. În România, această strategie locală a fost implementată până în 2003 în 9 orașe pilot (Ploiești, Galați, Târgu Mureș, Baia Mare, Iași, Râmnicu Vâlcea, Giurgiu, Oradea și Miercurea Ciuc), la nivelul cărora s-au înființat secretariate permanente în cadrul primăriilor și grupuri de lucru pe domeniile economic, social și protecția mediului. Strategia a fost extinsă la peste 40 de localități până în 2007. Un alt program cu un grad semnificativ de important este Programul Cadru pentru Competitivitate și Inovare. Scopul acestuia este de a identifica cele mai bune exemple de proiecte derulate în domenii precum: reciclare, achiziții publice ecologice.

Fondurile alocate sectorului de mediu din România de către Comisia Europeană, pentru perioada 2007- 2013 se ridică la suma de 5,6 miliarde euro. Această finanțare provine din două fonduri ale Uniunii Europene: Fondul European pentru Dezvoltare Regională (FEDR) și Fondul de Coeziune (FC). Strategia și distribuția acestor fonduri este realizată în cadrul Programului Operațional Sectorial de Mediu (POS Mediu). Programul a fost elaborat în strânsă corelație cu obiectivele naționale strategice prevăzute în Planul Național de Dezvoltare 2007 2013. POS Mediu a avut ca punct de plecare prioritățile și obiectivele b#%l!^+a?politicii de mediu a Uniunii Europene și este conturat astfel încât să contribuie la îndeplinirea angajamentelor României în cadrul Tratatului de Aderare. Obiectivele specifice POS Mediu sunt: îmbunătățirea calității și accesului la infrastructura de apă și apă uzată, dezvoltarea sistemelor durabile de gestionare a deșeurilor, reabilitarea siturilor poluate, reducerea poluării prin modernizarea sistemelor de încălzire urbană. Un alt considerent important al POS Mediu este legat de protecția și îmbunătățirea biodiversității și a patrimoniului natural.

Fondul global pentru mediu este un program care a luat naștere în 1991, ca un fond global pentru finanțare de programe de mediu pe termen scurt și lung. Proiectele GEF sunt implementate prin intermediul PNUD (Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare), PNUM (Programul Națiunilor Unite pentru Mediu) și Banca Mondială și sunt derulate de organizații publice sau private. Acestea trebuie să îndeplinească două criterii: primul se referă la faptul că trebuie să reflecte prioritățile naționale sau regionale și să aibă sprijinul țărilor implicate, iar cel de al doilea se referă la faptul că trebuie să contribuie la ameliorarea situației mediului pe plan global. România a implementat până în prezent 20 de proiecte GEF, 8 proiecte de țară și 12 proiecte regionale, majoritatea proiectelor au vizat protecția apelor Mării Negre și ale Dunării.

Un alt program reprezentativ pentru politica de mediu a României este Programul România Curată, care a fost lansat în 2002 ca o inițiativă de coordonare, verificare și accelerare a adaptării României la normele europene. Obiectivul principal al acestui program este de a se ocupa de educarea populației în scopul reducerii efectelor poluării.

Obiectivele sale sunt asigurarea unui management integrat al deșeurilor, creșterea nivelului de educație și conștientizarea populației în spiritul protecției mediului și asigurarea protecției și conservării mediului natural și a mediului construit în concordanță cu cerințele dezvoltării durabile. Un alt exemplu de proiect ce vizează îmbunătățirea și protejarea mediului din România este Dezvoltarea piețelor ecologice emergente din România – ECOEMERGE, care are ca scop crearea unui cadru uniform pentru dezvoltarea piețelor ecologice din România, îmbunătățirea legăturii dintre sistemele de producție și cele de consum.

Promovarea achizițiilor publice ecologice este un alt exemplu semnificativ al politicii de mediu din România. Ministerul Mediului și Pădurilor, împreună cu Agenția Națională a Funcționarilor Publici au derulat acest proiect în perioada aprilie 2009 – septembrie 2010, având ca obiectiv principal creșterea gradului de conștientizare a impactului favorabil asupra mediului a achizițiilor publice ecologice. În încheiere pot fi menționate două proiecte importante ale politicii de mediu a României și anume Programul Casa Verde și Programul Rabla. Programul Casa Verde vizează instalarea sistemelor de încălzire care utilizează energia regenerabilă. Scopul acestui program constă în îmbunătățirea calității aerului, apei și solului prin reducerea gradului de poluare cauzată de arderea lemnului și a combustibililor fosili utilizați pentru producerea energiei termice folosite pentru încălzire și obținerea de apă caldă menajeră. Programul Rabla vizează casarea mașinilor vechi și oferirea unei compensați financiare în vederea achiziționării unei mașini noi100. Programul a avut un real succes în 2010, au fost casate 190 de mii mașini vechi și achiziționate 63 de mii de mașini noi. Aceste două proiecte au avut un succes considerabil, marcând un progres semnificativ în cadrul politicii de mediu a României.

În concluzie, putem remarca faptul că pe fondul contextului actual al schimbărilor climatice și al globalizării, Uniunea Europeană a adoptat o serie de acte normative necesare protecției mediului și a calității vieții și dezvoltării durabile. Acestea vizează domenii precum emisiile în aer din surse industriale sau transport, gestionarea deșeurilor, protejarea și gestionarea resurselor de apă, protejarea naturii și a biodiversității, evaluarea impactului asupra mediului și răspunderea de mediu etc. În același timp, Comisia Europeană, în calitatea sa de „gardian al tratatului”, asigură aplicarea măsurilor care decurg din aceste acte normative. România a moștenit din perioada anilor 1970 probleme de mediu grave ca urmare a politicii industriale și de dezvoltare dusă în acea perioadă. Însă, începând cu anii 1990, la nivel decizional și instrumental, politica de mediu a suferit modificări pozitive importante. Aderarea României la Uniunea Europeană a avut drept consecință transpunerea aquis-ului comunitar, armonizarea legislației românești cu cea europeană și atragerea de fonduri structurale destinate conștientizării și protecției mediului. La nivel legislativ se remarcă o serie de noi inițiative legislative care vizează gestionarea deșeurilor, reducerea emisiilor de dioxid de carbon, protejarea biodiversității. Din punct de vedere instituțional, remarcăm înființarea unor organisme și instituții publice cu atribuții punctuale destinate protecției mediului. Pentru asigurarea sănătății și bunăstării populației este necesar un mediu curat care să se bazeze pe o utilizare rațională a resurselor naturale.

Cap. 3. Studiu de caz – Rolul primarului pentru a asigura protecția mediului in caz de inundații

Riscul producerii inundațiilor datorită ploilor abundente și topirii bruște a zăpezii se datorează, pe de o parte, caracteristicilor cursurilor de apă din România, amplasării unor importante obiective în zone inundabile, iar pe de altă parte insuficienței lucrărilor cu rol de apărare împotriva inundațiilor. Astfel de riscuri există îndeosebi în bazinele hidrografice ale: Bârladului, Siretului, Sucevei, Moldovei, Bistriței, Trotușului, Putnei și Milcovului, Râmnicului, Buzăului, Ialomiței, Argeșului și Dâmboviței, Teleormanului și râului Vedea, Oltului, Jiului, Cernei, Nerei, Carașului, Timișului, Begăi, Mureșului, Crișurilor, Barcăului, Someșurilor, Tisei și Vișeului, Arieșului, Târnavelor.

Riscul producerii unor inundații bruște și unor dezastre de proporții, ca urmare a unor posibile avarii ori distrugeri ale lucrărilor hidrotehnice cu rol de apărare împotriva inundațiilor poate conduce la pierderi de vieți omenești și mari pagube materiale.

Tipuri de risc generatoare de situații de urgență:

a) inundații, prin revărsările naturale ale cursurilor de apă, datorate creșterii debitelor sau blocajelor produse de ghețuri, plutitori, aluviuni și avalanșe de zăpadă și prin scurgeri de pe versanți;

b) inundații provocate de accidente sau avarii la construcțiile hidrotehnice;

c) fenomene meteorologice periculoase: ploi torențiale, ninsori abundente, furtuni și viscole, depuneri de gheață, chiciură, polei, înghețuri timpurii sau târzii, grindină și secetă (hidrologică).

Sunt expuse direct sau indirect acestor tipuri de risc:

a) populația, precum și bunurile sale mobile și imobile;

b) obiectivele sociale;

c) capacitățile productive (societăți comerciale, platforme industriale, centrale electrice, ferme agrozootehnice, amenajări piscicole, porturi și altele);

d) barajele și alte lucrări hidrotehnice care reprezintă surse de risc în aval, în cazul producerii de accidente;

e) căile de comunicații rutiere, feroviare și navale, rețelele de alimentare cu energie electrică, gaze, sursele și sistemele de alimentare cu apă și canalizare, stațiile de tratare și de epurare, rețelele de telecomunicații și altele;

f) mediul natural (ecosisteme acvatice, păduri, terenuri agricole, intravilanul localităților și altele).

Gestionarea situațiilor de urgență generate de inundații, fenomene meteorologice periculoase, accidente la construcții hidrotehnice și poluări accidentale este o activitate de interes național având în vedere frecvența de producere și dimensiunea efectelor acestor tipuri de risc.

Principiile managementului situațiilor de urgență sunt:

• previziunea și prevenirea;

• prioritatea protecției și salvării vieții oamenilor;

• respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului;

• asumarea responsabilității gestionării situațiilor de urgență de către autoritățile administrației publice;

• transparența activităților desfășurate pentru gestionarea situațiilor de urgență, astfel încât acestea să nu conducă la agravarea efectelor produse;

• continuitatea și gradualitatea activităților de gestionare a situațiilor de urgență, de la nivelul autorităților administrației publice locale până la nivelul autorităților administrației publice centrale, în funcție de amploarea și de intensitatea acestora;

• operativitatea, conlucrarea activă și subordonarea ierarhică a componentelor Sistemului Național.

Prin gestionarea situațiilor de urgență generate de inundații, fenomene meteorologice periculoase, accidente la construcții hidrotehnice și poluări accidentale se înțelege identificarea și monitorizarea, înștiințarea factorilor interesați, avertizarea populației, evaluarea, limitarea, înlăturarea sau contracararea factorilor de risc. Măsurile de limitare, înlăturare sau contracarare a efectelor tipurilor de risc constituie o obligație pentru organele administrației publice centrale și locale cu atribuții în acest domeniu și pentru toate persoanele juridice și fizice, cu excepția persoanelor cu handicap, a bătrânilor, copiilor și a altor categorii defavorizate.

La nivelul municipiilor, orașelor și comunelor se constituie comitete locale pentru situații de urgență, formate din președinte (primarul), vicepreședinte (un viceprimar), și membrii: secretarul comunei, orașului, sectorului sau municipiului, după caz; reprezentanți ai serviciilor publice și ai principalelor instituții și operatori economici din unitatea administrativ-teritorială respectivă, precum și manageri sau conducători ai operatorilor economici, filialelor, sucursalelor ori punctelor de lucru locale, care, prin specificul activității, constituie factori de risc potențial generatori de situații de urgență; consultanți.

Ședințele comitetelor pentru situații de urgență se desfășoară în prezența majorității b#%l!^+a?membrilor sau a înlocuitorilor desemnați. Hotărârile comitetelor pentru situații de urgență se adoptă cu votul a două treimi din numărul membrilor prezenți, cu excepția punerii în aplicare a planului de evacuare, care se face în baza deciziei președintelui comitetului.

La nivelul administrației publice locale se constituie, prin dispoziția primarului, Centre operative pentru situații de urgență cu activitate temporară. Centrele operative cu activitate temporară sunt structuri tehnico-administrative înființate în scopul îndeplinirii funcțiilor specifice pe durata stării de alertă, în cazul situațiilor de urgență, precum și pe timpul unor exerciții, aplicații și antrenamente pentru pregătirea răspunsului în astfel de situații. Centrele operative se constituie din personalul aparatului propriu al autorităților administrației publice locale. Atribuțiile specifice ale comitetelor și centrelor operative se prevăd în regulamentele de organizare și funcționare proprii instituțiilor respective, în raport cu specificul situațiilor de urgență gestionate și al funcțiilor de sprijin pe care le îndeplinesc, avizate și aprobate conform Ordonanței de urgență nr. 21/2004, modificată și aprobată de Legea 15/2005.

Pe timpul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu personalul centrelor operative este învestit cu exercițiul autorității publice.

Centrele operative cu activitate temporară au următoarele atribuții principale:

a) centralizează și transmit operativ la centrul operațional al Inspectoratului Județean pentru Situații de Urgență date și informații privind apariția și evoluția stărilor potențial generatoare de situații de urgență;

b) monitorizează situațiile de urgență și informează Inspectoratul Județean și celelalte centre operaționale și operative interesate;

c) urmăresc aplicarea regulamentelor privind gestionarea situațiilor de urgență și a planurilor de intervenție și cooperare specifice tipurilor de riscuri;

d) asigură transmiterea operativă a deciziilor, dispozițiilor și ordinelor, precum și menținerea legăturilor de comunicații cu centrele operaționale și operative implicate în gestionarea situațiilor de urgență, cu dispeceratele integrate pentru apeluri de urgență și cu dispeceratele proprii serviciilor și forțelor care intervin în acest scop;

e) centralizează solicitările de resurse necesare pentru îndeplinirea funcțiilor de sprijin pe timpul situațiilor de urgență și fac propuneri pentru asigurarea lor;

f) gestionează baza de date referitoare la situațiile de urgență; îndeplinesc orice alte atribuții și sarcini privind managementul situațiilor de urgență, prevăzute de lege și în regulamentul-cadru.

Serviciile de urgență sunt profesioniste și voluntare. Activitatea serviciului de urgență este coordonată la nivel local de către primar. Serviciile de Urgență și Inspectoratul General pentru Situații de Urgență au ca scopuri principale apărarea vieții, bunurilor și mediului împotriva dezastrelor, precum și realizarea măsurilor de protecție și intervenție în caz de inundații.

Cetățenii au dreptul să încheie contracte de voluntariat, în condițiile legii, cu reprezentanții autorităților administrației publice locale pentru încadrarea în serviciile de urgență voluntare. Statutul personalului voluntar din serviciile de urgență voluntare se aprobă prin hotărâre a Guvernului. Personalul serviciilor de urgență voluntare și cetățenii care participă la acțiuni preventive și de intervenție pentru limitare, recuperare și reabilitare pe timpul situațiilor de urgență beneficiază de compensații bănești, drepturi sociale și alte facilități stabilite în Statutul personalului voluntar.

Deținătorii, cu orice titlu, de baraje și de alte construcții hidrotehnice a căror avariere sau distrugere poate pune în pericol populația și bunurile sale materiale, obiectivele sociale și capacitățile productive sau poate aduce prejudicii mediului ambiant, sunt obligați să le întrețină, să le repare și să le exploateze corespunzător, să doteze aceste lucrări cu aparatură de măsură și control necesară pentru urmărirea comportării în timp a acestora, să instaleze sisteme de avertizare-alarmare a populației în caz de pericol și să organizeze activitatea de supraveghere, intervenție și reabilitare conform regulamentelor aprobate prin autorizațiile de gospodărire a apelor, a planurilor de apărare împotriva inundațiilor, ghețurilor și accidentelor la construcții hidrotehnice, planurilor de avertizare-alarmare a localităților și a obiectivelor din aval de baraje, în caz de accidente la acestea.

Evacuarea dintr-un lac de acumulare a unor volume de apă diferite de cele înscrise în regulamentul de exploatare, precum și efectuarea la mecanismele barajului a unor manevre neprevăzute în acesta se pot face numai cu aprobarea sau din dispoziția Administrației Naționale „Apele Române”. Persoanele fizice sau juridice, care au în proprietate sau în folosință obiective în zone ce pot fi afectate de acțiunile distructive ale apelor, de fenomenele meteorologice periculoase sau de accidentele la construcțiile hidrotehnice, au obligația să asigure întreținerea și exploatarea corespunzătoare a lucrărilor de apărare existente.

În cazul distrugerii sau deteriorării lucrărilor de apărare împotriva inundațiilor sau a unor construcții hidrotehnice datorită viiturilor, deținătorii cu orice titlu ai unor astfel de lucrări au obligația să le refacă sau să le repare în cel mai scurt timp posibil, fondurile necesare execuției putând fi asigurate din surse proprii, de la bugetul local, bugetul de stat sau din alte surse. În cazul distrugerii sau deteriorării lucrărilor de apărare împotriva inundațiilor sau a unor construcții hidrotehnice ca urmare a acțiunii persoanelor fizice sau juridice, acestea au obligația să le refacă în cel mai scurt timp, din surse proprii. b#%l!^+a?

În scopul asigurării stabilității și integrității digurilor, barajelor și a altor lucrări de apărare împotriva acțiunilor distructive ale apelor, se interzic:

a) extragerea pământului sau a altor materiale din diguri, baraje sau din alte lucrări de apărare, ca și din zonele de protecție a acestora;

b) plantarea arborilor de orice fel pe diguri, baraje și pe alte lucrări de apărare;

c) pășunarea pe diguri sau baraje, pe maluri sau în albii minore, în zonele în care sunt executate lucrări hidrotehnice și în zonele de protecție a acestora;

d) realizarea de balastiere sau lucrări de excavare în albie, în zona captărilor de apă din râu, a captărilor cu infiltrare prin mal, a subtraversărilor de conducte sau alte lucrări de artă.

Cu acordul Administrației Naționale „Apele Române” sunt permise:

a) depozitarea de materiale și executarea de construcții pe diguri, baraje și în zona altor lucrări de apărare;

b) circulația cu vehicule sau trecerea animalelor pe diguri sau baraje prin locuri special amenajate pentru astfel de acțiuni;

c) traversarea sau străpungerea digurilor, barajelor sau a altor lucrări de apărare cu conducte, linii sau cabluri electrice sau de telecomunicații, cu alte construcții sau instalații care pot slăbi rezistența lucrărilor sau pot împiedica acțiunile de apărare.

Se interzice amplasarea în zona inundabilă a albiei majore și în zonele de protecție de noi obiective economice sau sociale, inclusiv de noi locuințe sau anexe ale acestora. Toate acestea reprezintă prevederi legale specifice care trebuie avute în vedere la elaborarea regulamentului local de urbanism. Declararea unui areal ca zonă de risc natural se face prin hotărâre a Consiliului Județean în baza hărților de risc natural avizate.

În zonele de risc natural, delimitate geografic și declarate astfel conform legii, se instituie măsuri specifice privind prevenirea și atenuarea riscurilor, realizarea construcțiilor și utilizarea terenurilor, care se cuprind în planurile de urbanism și amenajare a teritoriului, constituind totodată și baza întocmirii planurilor de protecție și intervenție împotriva inundațiilor.

La nivelul instituțiilor publice locale, activitatea de protecție civilă este condusă de către președinții comitetelor locale pentru situații de urgență, constituite potrivit legii, iar la nivelul operatorilor economici, de către conducătorii acestora. La nivelul municipiilor, orașelor, comunelor, instituțiilor publice și al operatorilor economici cuprinși în clasificarea din punct de vedere al protecției civile, se încadrează personal de specialitate cu atribuții în domeniul protecției civile.

Autoritățile administrației publice locale asigură stabilirea și integrarea măsurilor de protecție civilă în planurile și programele de dezvoltare economico-socială ce se elaborează la nivel local și urmăresc realizarea acestora. Măsurile și acțiunile de prevenire din planurile de protecție civilă se planifică și se execută prioritar de către toate autoritățile administrației publice locale, potrivit competențelor acestora.

Autoritățile administrației publice locale poartă întreaga răspundere pentru asigurarea condițiilor de supraviețuire a populației afectate de urmările situațiilor de urgență. Asigurarea condițiilor se realizează prin serviciile de urgență, serviciile publice de gospodărire comunală, instituții și operatori economici, inclusiv prin utilizarea, în condițiile legii, a bunurilor din rezervele de stat și a serviciilor și bunurilor puse la dispoziție de organizații neguvernamentale române sau de comunitățile locale și populația din zonele neafectate, de state și organizații străine ori cu caracter internațional.

Primarii au următoarele atribuții specifice pentru gestionarea situațiilor de urgență generate de inundații, fenomene meteorologice periculoase, accidente la construcții hidrotehnice și poluări accidentale:

• asigură condițiile de funcționare a permanenței la primării, oficii poștale și posturi de poliție;

• asigură mijloacele necesare înștiințării și alarmării populației din zonele de risc ce pot fi afectate de inundații, fenomene meteorologice periculoase, accidente la construcții hidrotehnice și poluări accidentale;

• coordonează pregătirea populației pentru realizarea acțiunilor de protecție și intervenție în caz de inundații, fenomene meteorologice periculoase, accidente la construcții hidrotehnice și poluări accidentale;

• asigură întocmirea planului de apărare împotriva inundațiilor, ghețurilor și poluărilor accidentale;

• asigură organizarea acțiunilor de limitare și de înlăturare a efectelor inundațiilor, fenomenelor meteorologice periculoase și poluărilor accidentale, pentru salvarea oamenilor, animalelor și bunurilor materiale, acordarea primului ajutor, evacuarea și transportul victimelor, cazarea sinistraților, aprovizionarea cu apă și alimente, asistența sanitară a persoanelor afectate, retragerea din consum a produselor contaminate;

• stabilesc, împreună cu operatorii economici și unitățile de profil, acțiuni și măsuri operative pentru identificarea și înhumarea persoanelor decedate, repunerea în stare de funcționare a serviciilor și utilităților de gospodărie comunală, transport, telecomunicații și alimentare cu apă, energie electrică și gaze naturale; b#%l!^+a?

• centralizează datele privind urmările inundațiilor, fenomenelor meteorologice periculoase și poluărilor accidentale și întocmesc rapoarte operative și de sinteză prevăzuute în anexă pe care le transmit Inspectoratului județean pentru situații de urgență și Centrului operativ al Sistemului de Gospodărire a Apelor;

• asigură fondurile necesare pentru constituirea și completarea stocurilor de materiale și mijloace de apărare, pentru acțiuni operative de apărare împotriva inundațiilor și fenomenelor meteorologice periculoase, întreținerea și repararea construcțiilor hidrotehnice proprii și întreținerea albiilor cursurilor de apă în zona localităților;

• asigură realizarea și întreținerea corespunzătoare a șanțurilor și rigolelor de scurgere a apelor pluviale, îndepărtarea materialului lemnos și a deșeurilor din albia majoră a cursurilor de apă, din secțiunile de scurgere a podurilor și podețelor;

• urmăresc întocmirea hărților de risc la inundații a localităților atât din revărsări de cursuri de apă cât și din scurgeri de pe versanți și introducerea lor în Planurile de Urbanism General și respectarea regimului de construcții în zonele inundabile, conform prevederilor Legii nr. 575/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea V-Zone de risc natural.

ACTIVITĂȚI DESFĂȘURATE ÎN PERIOADA PREDEZASTRU

1. PREGĂTIRE – PREVENIRE

Măsurile de intervenție operativă se realizează în mod unitar, pe baza planurilor de apărare împotriva inundațiilor, fenomenelor meteorologice periculoase, accidentelor la construcții hidrotehnice și poluărilor accidentale, ce se elaborează pe județe, localități și de către utilizatorii de apă potențial poluatori, precum și la obiectivele care pot fi afectate de astfel de fenomene sau accidente și la nivel bazinal.

Elaborarea planurilor de apărare se va face cu luarea în considerare a planurilor de amenajare a teritoriului și a restricționării regimului de construcții în zonele inundabile.

Se elaborează:

– plan de apărare împotriva inundațiilor, ghețurilor și poluărilor accidentale al comitetelor municipale, orășenești și comunale pentru situații de urgență prin grija primarilor.

Totodată, operatorii economici trebuie să aibă un plan propriu de apărare în situații de urgență generate de inundații, pentru personalul și patrimoniul individual. Inspectoratul General pentru Situații de Urgență și Inspectoratele județene pentru situații de urgență organizează, periodic, exerciții și aplicații de protecție civilă și de intervenții la dezastre. În scopul verificării sistemului de înștiințare și alarmare din localități, instituții publice și operatori economici, periodic, se execută exerciții de alarmare publică.

Mijloacele de alarmare specifice se instalează în locurile stabilite de inspectoratele județene pentru situații de urgență. Evacuarea se execută pe baza planurilor întocmite în acest scop.

Comitetele locale, operatorii economici care au obiective ce pot fi afectate de inundații și fenomene meteorologice periculoase, deținătorii de lucrări hidrotehnice, precum și utilizatorii de apă potențiali poluatori au obligația de a organiza și asigura apărarea acestor obiective cu forțe și mijloace proprii, prevăzute din timp în planurile de apărare, adaptate la condițiile concrete care pot apărea. Toți factorii au obligația să constituie formații de intervenție nominalizate, înzestrate cu mijloace și materiale de intervenție potrivit Normativului-cadru de dotare cu mijloace și materiale de apărare împotriva inundațiilor, ghețurilor și combaterea poluărilor accidentale.

Formațiile de intervenție locale vor fi instruite de către specialiști din cadrul comitetelor județene pentru situații de urgență, pe categorii de risc, pentru cunoașterea exactă a atribuțiilor ce le revin în diferite situații de urgență. Comitetele județene pentru situații de urgență au obligația să constituie formații dotate cu mijloace de intervenție pentru sprijinirea Comitetelor locale, în cazul în care este depășită capacitatea de intervenție a acestora, potrivit legii. Comitetele județene, respectiv al municipiului București pentru situații de urgență, împreună cu Comitetul ministerial din Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor vor organiza anual simulări de fenomene hidrometeorologice periculoase, de avarii la construcții hidrotehnice și de poluări accidentale, pentru verificarea modului de funcționare a fluxului informațional pentru aceste tipuri de riscuri, vor efectua exerciții aplicative pentru verificarea pregătirii formațiilor, funcționării sistemelor de avertizare-alarmare și a modului de folosire a mijloacelor și materialelor de intervenție, precum și instruiri ale personalului implicat în gestionarea situațiilor de urgență generate de tipurile de risc specifice.

Deținătorii de lucrări de gospodărire a apelor cu rol de apărare împotriva inundațiilor vor efectua verificări periodice în vederea asigurării condițiilor tehnice și funcționale corespunzătoare ale acestora. Se va verifica funcționalitatea dispozitivelor hidromecanice, a aparaturii de măsură și control, a comportării construcțiilor, precum și buna funcționare a sistemelor hidrometrice, de telecomunicație și a surselor de energie de rezervă. De asemenea, se vor verifica existența materialelor și mijloacelor de intervenție potrivit Normativului-cadru de dotare cu mijloace și materiale de apărare împotriva inundațiilor, ghețurilor și combaterea poluărilor accidentale, modul în care sunt depozitate și se vor lua măsurile ce se impun în toate aceste direcții. b#%l!^+a?

Comitetele locale pentru situații de urgență și deținătorii de construcții hidrotehnice au obligația să asigure instalarea și exploatarea dispozitivelor meteorologice, hidrologice sau hidrometrice necesare cunoașterii și urmăririi mărimilor caracteristice locale de apărare și asigurarea corelației acestora cu cele zonale. Întreținerea și exploatarea dispozitivelor se efectuează în conformitate cu instrucțiunile aprobate de Comitetul Ministerial al Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor, iar transmiterea datelor și măsurătorilor se asigură de către deținători.

Pentru asigurarea transmiterii informațiilor, prognozelor și avertizărilor de la unitățile meteorologice și hidrologice la Comitetele județene și locale, prin planurile operative de apărare se stabilesc mijloacele de telecomunicații ce vor fi folosite, la care se va asigura permanența. La județe permanența va fi asigurată de către Centrele operaționale din cadrul Inspectoratelor județene pentru situații de urgență, la municipii, orașe și comune permanența va fi asigurată prin grija Comitetelor locale, iar la obiectivele sociale și economice periclitate, prin grija conducătorilor acestora.

Pentru asigurarea fluxului informațional decizional operativ între Comitetele județene și locale, pot fi folosite și mijloacele de telecomunicații ale posturilor de poliție, unităților militare și alte mijloace de telecomunicații disponibile, în condițiile legii.

2. ÎNȘTIINȚAREA, AVERTIZAREA ȘI ALARMAREA

Protecția populației, a bunurilor materiale și a valorilor culturale se realizează printr-un ansamblu de activități constând în: înștiințare, avertizare, prealarmare și alarmare, adăpostire, evacuare și alte măsuri tehnice și organizatorice specifice. Înștiințarea se realizează de Inspectoratul Județean (municipal) pentru situații de urgență sau de către serviciile de urgență profesioniste, după caz, pe baza informațiilor primite de la populație sau de la structurile care monitorizează sursele de risc. Avertizarea populației se realizează de către autoritățile administrației publice locale prin mijloacele de avertizare specifice, în baza înștiințării primite de la structurile abilitate. Prealarmarea se realizează prin transmiterea mesajelor/semnalelor de avertizare către autorități despre probabilitatea producerii unor dezastre. Alarmarea populației se realizează de autoritățile administrației publice locale prin mijloacele specifice, pe baza înștiințării primite de la structurile abilitate.

Mijloacele de avertizare și alarmare specifice se instalează în locurile stabilite de Inspectoratul județean (municipal) pentru situații de urgență și de serviciile de urgență profesioniste.

Mesajele de avertizare și alarmare se transmit obligatoriu, cu prioritate și gratuit prin toate sistemele de telecomunicații, posturile și rețelele de radio și de televiziune, inclusiv prin satelit și cablu, care operează pe teritoriul României, la solicitarea expresă a președinților/șefilor structurilor pentru situații de urgență. Folosirea mijloacelor de alarmare în cazul producerii unor dezastre se execută numai cu aprobarea primarului localității, a conducătorului instituției publice sau a agentului economic implicat, după caz, ori a împuterniciților acestora. Sistemul de înștiințare, avertizare și alarmare la localități, instituții publice și operatori economici se verifică periodic prin executarea de antrenamente și exerciții. Folosirea mijloacelor tehnice de alarmare și alertare cu încălcarea prevederilor legale și a normelor tehnice este interzisă.

Starea de alertă generată de inundații, fenomene meteorologice periculoase, accidente la construcții hidrotehnice și poluări accidentale se declanșează în momentul în care se constată apariția fenomenului periculos sau când probabilitatea de apariție este stabilită prin prognoză. Pe parcursul gestionării situațiilor de urgență se pot deosebi trei etape care diferă între ele prin gradul de pericol prezentat. Ele sunt declanșate la atingerea unor praguri critice (criterii de avertizare), specifice fenomenului analizat (inundații, fenomene meteorologice și hidrologice periculoase, comportarea în timp a construcțiilor hidrotehnice) și care sunt precizate în instrucțiuni speciale.

Mărimile caracteristice de apărare împotriva inundațiilor sunt:

a) mărimi zonale de avertizare, stabilite la stațiile hidrometrice și la posturile pluviometrice situate în amonte de obiectivele periclitate, după caz, pentru precipitații, niveluri sau debite;

b) mărimi locale de apărare, stabilite în apropierea obiectivelor, sub formă de niveluri sau debite.

Posturile avertizoare fac parte din rețeaua națională de hidrologie și meteorologie și trebuie să fie amplasate la o distanță suficientă de obiectivul avertizat, pentru a putea fi luate măsurile necesare prestabilite prin planurile de apărare.

Mărimile caracteristice de apărare definite în caz de inundații, sunt:

A. Pentru zonele îndiguite ale cursurilor de apă:

• cota fazei I de apărare – atunci când nivelul apei ajunge la piciorul taluzului exterior al digului pe o treime din lungimea acestuia;

• cota fazei a II-a de apărare – atunci când nivelul apei ajunge la jumătatea înălțimii dintre cota fazei I și cea a fazei a III-a de apărare;

• cota fazei a III-a de apărare – atunci când nivelul apei ajunge la 0,5-1,5 m sub cota nivelurilor apelor maxime cunoscute sau sub cota nivelului maxim pentru care s-a b#%l!^+a?dimensionat digul respectiv sau la depășirea unui punct critic.

B. Pentru zonele neîndiguite ale cursurilor de apă:

• cota de atenție – nivelul la care pericolul de inundare este posibil după un interval de timp relativ scurt, în care se pot organiza acțiunile de apărare sau de evacuare;

• cota de inundație – nivelul la care începe inundarea primului obiectiv;

• cota de pericol – nivelul la care sunt necesare măsuri deosebite de evacuare a oamenilor și bunurilor, restricții la folosirea podurilor și căilor rutiere, precum și luarea unor măsuri deosebite în exploatarea construcțiilor hidrotehnice.

C. Pentru acumulări:

a) fazele I, II și III de apărare sunt stabilite în funcție de nivelul apei în lac și se calculează de proiectant în ecartul cuprins între Nivelul Normal de Retenție (NNR) și Cota creastă deversor.

D. Pentru comportarea barajelor:

a) pragurile critice sunt stabilite de proiectant pentru fiecare obiectiv pe baza instrucțiunilor aprobate de Comitetul Ministerial în funcție de:

– nivelul apei în lac, când acesta depășește cota crestei deversorului;

– atingerea unor valori limită în comportarea construcției astfel:

• pragul de atenție – valorile unora dintre parametri se apropie sau chiar depășesc domeniul considerat normal, fără ca starea generală de stabilitate a construcției să fie modificată;

• pragul de alertă – modificări periculoase ale parametrilor de comportare cu evoluția spre forme incipiente de cedare;

• pragul de pericol – barajul suferă modificări ce pot conduce la avarierea gravă sau la ruperea construcției.

În cazul pericolului de inundații prin aglomerarea ghețurilor și revărsarea apelor, se stabilesc următoarele mărimi caracteristice:

• faza I – atunci când gheața se desprinde și sloiurile se scurg pe cursul de apă;

• faza a II-a – atunci când sloiurile de gheață formează îngrămădiri;

• faza a III-a – atunci când sloiurile s-au blocat formând zăpoare (baraje de gheață).

Mărimile caracteristice zonale și locale de apărare se stabilesc o dată cu întocmirea planurilor de apărare pentru fiecare obiectiv în parte și orice modificare survenită în intervalul de valabilitate a planurilor de apărare, se pune de acord cu Direcțiile de Ape din cadrul Administrației Naționale „Apele Române” și se reactualizează în planurile de apărare, la toate nivelurile. Pragurile critice de apărare pentru fenomenele meteorologice periculoase se stabilesc prin instrucțiuni elaborate de către Administrația Națională de Meteorologie și se aprobă de către Comitetul ministerial al Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor.

ACTIVITĂȚI DESFĂȘURATE PE TIMPUL PRODUCERII INUNDAȚIILOR

În cazul prognozării atingerii pragurilor critice sau la atingerea intempestivă a acestora, se iau următoarele măsuri:

• Comitetele locale pentru situații de urgență:

a) asigură permanența la sediul primăriei în vederea primirii prognozelor și avertizărilor hidrometeorologice, a deciziilor Comitetului județean și pentru transmiterea informațiilor privind evoluția fenomenelor periculoase, efectelor lor, măsurilor luate și măsurilor suplimentare necesare;

b) folosesc toate mijloacele existente pentru avertizarea cu prioritate a populației și obiectivelor aflate în zonele de risc la inundații din revărsări de cursuri de apă, scurgeri de pe versanți și accidente la construcții hidrotehnice, așa cum sunt ele delimitate în planurile locale de apărare, precum și a populației aflate în zonele de risc pentru producerea fenomenelor meteorologice periculoase și a poluărilor accidentale;

c) declanșează acțiunile operative de apărare în zonele periclitate, în conformitate cu

prevederile planurilor de apărare aprobate, constând în principal din:

• supravegherea permanentă a zonelor de risc;

• dirijarea forțelor și mijloacelor de intervenție;

• supraînălțarea și consolidarea digurilor și a malurilor, în funcție de cotele maxime prognozate;

• evacuarea preventivă a oamenilor și animalelor și punerea în siguranță a bunurilor ce nu pot fi evacuate, prin ridicare la cote superioare sau prin ancorare;

d) iau măsuri de evitare sau de eliminare a blocajelor cu plutitori și ghețuri, în special în zonele podurilor rutiere și de cale ferată, prizelor de apă, de evacuare a apei din incinte;

e) asigură participarea forțelor de intervenție alcătuite din localnici la acțiunile operative desfășurate de specialiștii unităților deținătoare de lucrări cu rol de apărare împotriva inundațiilor;

f) localizează apele revărsate, precum și pe cele provenite din infiltrații și scurgeri de pe versanți și le dirijează în albiile cursurilor de apă, gravitațional sau prin pompare;

g) asigură surse suplimentare pentru alimentarea cu apă a populației în perioadele deficitare.

• Deținătorii de lucrări de gospodărire a apelor b#%l!^+a?

a) aplică regulile de exploatare a lucrărilor de gospodărire a apelor prevăzute în regulamentele de exploatare la ape mari și pentru perioadele deficitare;

b) supraveghează continuu barajele, digurile și instalațiile de evacuare a apelor mari și alte lucrări hidrotehnice și urmăresc aparatura de măsură și control pentru verificarea comportării lucrărilor hidrotehnice și luarea măsurilor preventive care se impun;

c) execută lucrări de intervenție în scopul prevenirii avarierii sau distrugerii lucrărilor hidrotehnice;

d) limitează extinderea deteriorărilor de diguri sau baraje din materiale locale, prin executarea de lucrări provizorii;

e) anunță obiectivele social-economice interesate asupra manevrelor ce se efectuează la construcțiile hidrotehnice și care pot produce pagube în zonele de influență;

f) iau măsuri de avertizare-alarmare a obiectivelor situate în zona de influență, în caz de pericol iminent de avariere a construcțiilor hidrotehnice, utilizând în acest scop sistemele de avertizarealarmare;

g) asigură funcționarea fluxului informațional decizional de apărare împotriva inundațiilor și fenomenelor meteorologice periculoase, mărind frecvența transmiterilor de informații, prognoze și avertizări către obiectivele periclitate, conform prevederilor planurilor operative de apărare;

h) transmit informații despre efectele inundațiilor și fenomenelor meteorologice periculoase și despre măsurile luate.

La acțiunile de limitare și înlăturare a urmărilor provocate de inundații participă unități militare și formațiuni de protecție și intervenție în situații de urgență existente pe timp de pace sau care se pot mobiliza, alte formațiuni și cetățeni. Conducerea activităților de intervenție se realizează prin rețeaua centrelor operative sau a punctelor de comandă existente la autoritățile administrației publice locale, la instituțiile publice precum și la operatorii economici.

Conducerea nemijlocită a operațiunilor de intervenție se asigură de comandantul acțiunii, împuternicit potrivit legii, care poate fi ajutat în îndeplinirea sarcinilor de către grupa operativă și punctul operativ avansat. Grupa operativă se constituie, prin dispoziția primarului, din personal cu putere de decizie și specialiști ai serviciilor de urgență ale autorităților administrației publice locale, ai operatorilor economici și instituțiilor implicate în gestionarea inundațiilor.

Până la sosirea la fața locului a comandantului acțiunii, conducerea operațiunilor se asigură de comandantul sau de șeful formațiunii de intervenție din serviciul de urgență, cu sprijinul reprezentanților autorității administrației publice locale sau al patronului, după caz. Coordonarea elaborării și derulării programelor de recuperare, reabilitare sau de restaurare pe timpul situațiilor de urgență se asigură de către reprezentanții autorităților, instituțiilor sau ai operatorilor economici stabiliți de comitetele pentru situații de urgență competente.

Evacuarea – este o măsură de protecție luată în cazul amenințării iminente, stării de alertă ori producerii unei situații de urgență și care constă în scoaterea din zonele afectate sau potențial a fi afectate, în mod organizat, a unor instituții publice, operatori economice, categorii sau grupuri de populație ori bunuri și dispunerea acestora în zone și localități care asigură condiții de protecție a persoanelor, bunurilor și valorilor, de funcționare a instituțiilor publice și operatorilor economici.

Evacuarea în cazul dezastrelor se execută pe baza planurilor întocmite în acest scop, conform legislației în vigoare. Trecerea la executarea acțiunii de evacuare în situații de dezastre se hotărăște de primar sau de prefect, după caz, la propunerea comitetului pentru situații de urgență competent. Accesul persoanelor neautorizate în zonele afectate și periculoase, delimitate și marcate corespunzător, care intră sub incidența situațiilor de urgență, este interzis.

Pentru organizarea evacuării Comitetele locale pentru situații de urgență vor întreprinde următoarele acțiuni principale:

– se împarte, pe hartă, teritoriul administrat, pe secțiuni de evacuare, cu alegerea locului de adăpostire și a traseului de evacuare pentru fiecare secțiune. Criterii pentru împărțirea în secțiuni, alegerea traseului și locului de adăpostire: număr de locuitori; structura populației, pe ocupații și/sau grupe de vârstă; număr de animale care trebuie evacuate și adăpostite; se stabilesc și necesitățile de colaborare cu alte unități administrative pentru asigurarea condițiilor de adăpostire (spațiu, dotări etc), cu alte structuri de stat sau particulare, pentru asigurarea unor condiții de bază, cum sunt: asistența medicală, alimentarea cu apă și alimente etc.

– se vor marca pe hartă traseele de evacuare și zonele de adăpostire pentru fiecare secțiune.

– se elaborează planul de evacuare și adăpostire pe secțiunile care pot fi afectate de inundații.

– se vor marca pe teren traseele de evacuare și locurile de adăpostire.

– se va face instruirea populației privind traseele de evacuare și zonele de adăpostire și se vor organiza simulări. Se va avea în vedere evacuarea persoanelor, animalelor și b#%l!^+a?bunurilor.

– se va instrui populația privind: pregătirea pentru evacuare în funcție de nivelul de alertă/alarmare; împărțirea teritoriului în secțiuni; traseele de evacuare și zonele de adăpostire; eventuale resurse specifice disponibile în caz de urgență (mijloace de transport, responsabilități, asistența medicală, asistența din partea unor ONG etc.). În acest scop, se pot utiliza materiale specifice (broșuri etc), editate fie de Inspectoratele pentru situații de urgență, fie de către primărie, cu aprobarea Inspectoratelor pentru situații de urgență.

– se vor stabili condiții de cooperare cu unitățile administrative adiacente și cu alte organizații de stat sau private, privind asigurarea: cazării, hrănirii, asistenței medicale, asistenței sanitar veterinare, ordinii publice, prevenirea și stingerea incendiilor.

– se va organiza un sistem de primire, depozitare și distribuire a ajutoarelor destinate populației sinistrate.

1. EVALUARE ȘI MĂSURI DE REABILITARE

După trecerea perioadelor de inundații, fenomene meteorologice periculoase, sau după accidente la construcții hidrotehnice și poluări accidentale, în vederea restabilirii situației normale,

Comitetele județene și locale și operatorii economici specializați iau următoarele măsuri:

a) repunerea în funcțiune a instalațiilor de alimentare cu apă, de evacuare a apelor reziduale industriale și menajere care au fost afectate, precum și evacuarea apelor din inundații și băltiri de pe terenurile agricole, prin săparea unor canale de scurgere și prin instalarea de agregate de pompare mobile;

b) aplicarea măsurilor sanitaro-epidemice necesare;

c) stabilirea pagubelor fizice și valorice determinate de inundații, fenomene meteorologice periculoase și poluări accidentale și a măsurilor necesare pentru refacerea obiectivelor afectate;

d) refacerea căilor de comunicații și a podurilor, refacerea instalațiilor de pompare a apelor;

e) refacerea liniilor de telecomunicații și de transport al energiei electrice;

f) repararea și punerea în funcțiune a conductelor de apă, aburi, gaze, petrol, avariate sau distruse;

g) repunerea în funcțiune a obiectivelor social-economice afectate;

h) sprijinirea populației pentru refacerea sau repararea gospodăriilor proprietate personală, avariate sau distruse;

i) demolarea lucrărilor hidrotehnice provizorii de apărare, care împiedică desfășurarea normală a activităților și recuperarea materialelor care mai pot fi folosite, refacerea terasamentelor degradate, remedierea avariilor la lucrările hidrotehnice.

Intervenția se realizează pe baza planurilor de intervenție și cooperare întocmite la nivel local prin grija inspectoratelor județene pentru situații de urgență și a administrației publice locale.

La limitarea și înlăturarea urmărilor dezastrelor pot participa și formațiuni de intervenție private specializate.

Autorizarea formațiunilor se execută pe baza normelor metodologice elaborate de Inspectoratul General pentru Situații de Urgență și aprobate de ministrul administrației și internelor.

2. ASIGURAREA MATERIALĂ ȘI FINANCIARĂ

Cheltuielile pentru acțiunile operative, de interes public, de apărare împotriva inundațiilor, fenomenelor meteorologice periculoase și accidentelor la construcții hidrotehnice, precum și cele pentru constituirea stocului de materiale și mijloace de apărare, se prevăd și se finanțează, după caz, din bugetele locale și din surse proprii ale persoanelor fizice și ale persoanelor juridice.

În cazul în care sumele prevăzute în bugetele unităților administrativ-teritoriale în care au avut loc inundații, fenomene meteorologice periculoase sau efecte negative ca urmare a unor accidente la construcții hidrotehnice, sunt insuficiente pentru combaterea și înlăturarea efectelor acestora, ele urmează să fie asigurate din Fondul de Intervenție prevăzut în bugetul de stat, potrivit legii, la propunerea prefectului.

De la bugetul de stat, în baza programelor anuale, în limita sumelor alocate cu această destinație în bugetul autorității publice centrale din domeniul apelor, se vor asigura cheltuielile pentru:

• conservarea ecosistemelor și delimitarea albiilor minore ale cursurilor de apă din domeniul public al statului;

• întreținerea, repararea lucrărilor de gospodărire a apelor din domeniul public al statului, cu rol de apărare împotriva inundațiilor și activitățile operative de apărare împotriva inundațiilor;

• refacerea și repunerea în funcțiune a lucrărilor de gospodărire a apelor din domeniul public al statului, afectate de calamități naturale sau de alte evenimente deosebite;

• activitatea de cunoaștere a resurselor de apă, precum și activitățile de hidrologie operativă și prognoză hidrologică. b#%l!^+a?

De la bugetele locale se vor asigura cheltuielile pentru:

• întreținerea, repararea, punerea în siguranță a lucrărilor de gospodărire a apelor din domeniul public de interes local, cu rol de apărare împotriva inundațiilor, și activitățile operative de apărare împotriva inundațiilor;

• refacerea și repunerea în funcțiune a lucrărilor de gospodărire a apelor din domeniul public de interes local, afectate de inundații;

• refacerea infrastructurii din administrarea unitaților administrativ-teritoriale (poduri, podețe, drumuri județene și comunale, etc.).

Finanțarea serviciilor de urgență se asigură de către persoanele juridice care le-au constituit. Obiectivele de investiții de interes național pentru situații de urgență se finanțează de la bugetul de stat. Fondurile bănești pentru realizarea și desfășurarea activităților de management al situațiilor de urgență la nivel local se asigură din bugetele locale precum și din alte surse interne și internaționale, potrivit legii.

Concluzii

„Dreptul este, poate, o proastă soluție pentru salvarea mediului, dar alta nu există.” Afirmația filosofului și epistemologului M. Serres, membru al Academiei Franceze, surprinzătoare prin caracterul său tranșant, are multiple explicații și presupune analize și estimări complexe ale capacității și modului în care juridicul își poate asuma și îndeplini o asemenea misiune.

Dreptul trebuie să devină, dintr-un simplu instrument de protecție, un factor creator al unui principiu etic, de solidaritate planetară, ținând cont că o atare „revoluție ecojuridică“ se remarcă prin urgența și radicalitatea sa.

Statele trebuie să înțeleagă cu numai împreună, într-o acțiune conjugată, pot să realizeze acest deziderat al omului de a avea dreptul la mediu si de a oferi și generațiilor viitoare acest drept mai ales în condițiile în care una dintre reminiscențele păguboase ale mentalităților este opinia că măsurile de protecție a mediului ar aduce limitări importante dreptului la muncă, prin interzicerea unor activități economice poluante.

În fața neseriozității de a ne fixa un scop și de a nu face totul pentru a-l atinge, în fața acestui joc periculos al voinței cu posibilitatea permanentă a răului, în fața amânării continue de a ne îndeplini datoria trebuie să ne amintim de forța cerinței, de grandoarea obligației morale ce semnifică refuzul întârzierii, revolta față de ireversibil, și ce constă în a lucra cu mijloacele voinței.

Mai ales ca nu trebuie să uitam niciodată că „Trebuie, deci poți” (Kant) nu înseamnă „poți dacă vrei”, iar pasivitatea este, în aceste condiții, o variantă rea; voința care în loc să se păzească de greșeală, se lasă fascinată de ea.

Societatea civilă cere la rândul său să fie consultată de către actorii din domeniul industrial, iar organizațiilor li se solicită din ce în ce mai des să își facă publice standardele de conduită etică, precum și situațiile financiare sau valorile de piață. În prezent, partenerii externi sunt mai interesați ca niciodată de maniera în care managerii își conduc întreprinderile. Anumite sectoare industriale în mod particular sunt foarte sensibile la opinia publică, într-o lume în care comunicarea este globală și instantanee.

Este bine de știut că un mediu sănătos are o mare valoare economică, estetică și etică, or menținerea unui asemenea mediu presupune prezervarea în bune condiții a tuturor componentelor sale: specii, variabilitate genetică și ecosisteme, încât o presiune exercitată în sens negativ poate duce la dezechilibrul întregului mediu, or, „complementaritatea dintre b#%l!^+a?protejarea diversității biologice și îmbunătățirea vieții oamenilor se poate realiza printr-o legislație riguroasă, amenzi și monitoring de mediu. Această complementaritate ar duce la schimbarea valorilor fundamentale ale societății noastre profund materialiste și depersonalizate”.

Într-un sistem economic mondial în care mor anual milioane de copii ca urmare a epidemiilor, malnutriției, sărăciei, ciumei sau războiului și în care sute de specii de animale și plante dispar prin distrugerea habitatelor complementaritatea dintre protejarea diversității biologice și îmbunătățirea vieții oamenilor se poate realiza numai printr-o legislație riguroasă, amenzi și monitoring de mediu, fără care nu se poate garanta existența unui drept fundamental al omului la un mediu sănătos și echilibrat ecologic.

Numai astfel se pot schimba valorile fundamentale ale societății noastre actuale, care se limitează la o existență zilnică anostă, fără a privi spre viitor.

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Bibliografie

1. Barry Commoner, Cercul care se închide, Editura Politică, București 1980

2. Berglund Maria, Anneke Von RAGGAMBY, Horizontal EC Environmental Legislation. A short policy guide, Ecologic – Institute for International and European Environmental Policy, 2007

3. CARTA MONDIALA A NATURII adoptata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite la 28 octombrie 1982, New York, art. 2

4. Călin Răzvan, Cristian Tudor, Politica de mediu, București, Editura Tritonic, 2007

5. Duțu Mircea, Dicționar de Drept al Mediului, Ed. Economica, București, 2000

6. Duțu Mircea, Dreptul internațional al mediului, Ed Economică, București 2004

7. Iordan Gheorghe Bărbulescu, UE – de la economic la politic, București, Editura Tritonic. 2005

8. Marinescu Daniela, Dreptul mediului înconjurător, Ediția a II-a, Casa de editură și presă ,,ȘANSA’’-S.R.L., București 1993

9. Mihuț Ioan, Autoconducere și creativitate, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989

10. Țurlea Stelian, S.O.S.! natura în pericol, Editura politică, București 1989

11. Wallace Helen, William Wallace și Mark A. Pollack,. Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, (Ediția a V-a), Editura Institutul European din România, București, 2005

12. Actul Unic European (1986), publicat în Jurnalul Oficial L 169 din 29 iunie 1987. Extras de pe: www.eur-lex.europa.eu

13. Actul Unic European (1986), publicat în Jurnalul Oficial L 169 of 29 June 1987. Extras de pe: www.eur-lex.europa.eu

14. Agenția Europeană de Mediu, web site oficial, accesibil la: http://www.eea.europa.eu

15. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, articolul 37, (2007/C/303/01). Extras de pe www.eurlex.europa.eu/ro/treaties

16. Coaliția ONG Natura 2000, web site oficial, accesibil la: http://www.natura2000.ro/reteaua/romania/

17. Comisia Europeană, web site oficial, accesibil la http://ec.europa.eu/environment

18. Comisia Europeană, web site oficial, accesibil la: http://ec.europa.eu/enlargement

19. Consolidated version of the Treaty Establishing the European Community, Articolul 147, alineatul 1, (1957), Extras de pe www.eur-lex.europa.eu

20. Convention on access to information, public participation in decision-making and access to justice in environmental matters, Aarhus, Danemarca, 25 Iunie 1998. Extras de pe: www.eur-lex.europa.eu

21.Convenția Cadru a Națiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice, http://www.mmediu.ro/protectia_mediului/schimbari_climatice/1_Documentatie/UNFCCC_ro.pdf

22. Eu Report-CSIS FILES Nr.5, The energy security of European Union, Iulie 2007, pdf, pp.53, accesibil la http://www.csis.ro/docs/CSIS.ro_EU_Energy.pdf

23.Parlamentul European, web site oficial, accesibil la: http://www.europarl.europa.eu/ activities/committees

24.Planul național de acțiune privind schimbările climatice (PNASC), http://www.mmediu.ro/protectia_mediului/schimbari_climatice/1_Documentatie/PNASC_ro.pdf

25.Planul Național de Gestionare a Deșeurilor, http://www.anpm.ro /upload/3827_PNGD.pdf

26.Programul Național Phare pentru România 2004, la http://www.cnfpa.ro/index.php?lang=en&l=studii8

27.Programul Ispa, Comisia Europeană – web site oficial, accesibil la: http://ec.europa.eu/regional_policy/funds/ispa/ispa_en.htm,

28.Protocolul de la Kyoto, http://www.mmediu.ro/protectia_mediului/ schimbari_climatice/1_Documentatie/Protocolul_Kyoto_ro.pdf

29.Strategia Națională de Gestionare a Deșeurilor, http://www.anpm.ro/upload/3850_SNGD.pdf

30.Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României Orizonturi 2013-2020-2030, http://www.anpm.ro/upload/3912_SNDD%20-%20rom.pdf

31.Tratatul de la Amsterdam, publicat în Jurnalul Oficial C 340 din 10 noiembrie 1997. Extras de pe: www.eur-lex.europa.eu

32.Tratatul de la Amsterdam publicat în Jurnalul Oficial C 340 din 10 noiembrie 1997. Extras de pe: www.eur-lex.europa.eu

33. Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene, 13 decembrie 2007 publicat în Jurnalul Oficial C 306 din 17 decembrie 2007, Lisabona. Extras de pe: www.eur-lex.europa.eu

34. Tratatul privind Uniunea Europeană (1992), publicat în Jurnalul Oficial C 191 din 29 iulie 1992. Extras de pe: www.eur-lex.europa.eu

35. http://eur-lex.europa.eu

36. www.infoeuropa.ro

37. www.ncsd.ro

38. www.mmediu.ro

Bibliografie

1. Barry Commoner, Cercul care se închide, Editura Politică, București 1980

2. Berglund Maria, Anneke Von RAGGAMBY, Horizontal EC Environmental Legislation. A short policy guide, Ecologic – Institute for International and European Environmental Policy, 2007

3. CARTA MONDIALA A NATURII adoptata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite la 28 octombrie 1982, New York, art. 2

4. Călin Răzvan, Cristian Tudor, Politica de mediu, București, Editura Tritonic, 2007

5. Duțu Mircea, Dicționar de Drept al Mediului, Ed. Economica, București, 2000

6. Duțu Mircea, Dreptul internațional al mediului, Ed Economică, București 2004

7. Iordan Gheorghe Bărbulescu, UE – de la economic la politic, București, Editura Tritonic. 2005

8. Marinescu Daniela, Dreptul mediului înconjurător, Ediția a II-a, Casa de editură și presă ,,ȘANSA’’-S.R.L., București 1993

9. Mihuț Ioan, Autoconducere și creativitate, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989

10. Țurlea Stelian, S.O.S.! natura în pericol, Editura politică, București 1989

11. Wallace Helen, William Wallace și Mark A. Pollack,. Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, (Ediția a V-a), Editura Institutul European din România, București, 2005

12. Actul Unic European (1986), publicat în Jurnalul Oficial L 169 din 29 iunie 1987. Extras de pe: www.eur-lex.europa.eu

13. Actul Unic European (1986), publicat în Jurnalul Oficial L 169 of 29 June 1987. Extras de pe: www.eur-lex.europa.eu

14. Agenția Europeană de Mediu, web site oficial, accesibil la: http://www.eea.europa.eu

15. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, articolul 37, (2007/C/303/01). Extras de pe www.eurlex.europa.eu/ro/treaties

16. Coaliția ONG Natura 2000, web site oficial, accesibil la: http://www.natura2000.ro/reteaua/romania/

17. Comisia Europeană, web site oficial, accesibil la http://ec.europa.eu/environment

18. Comisia Europeană, web site oficial, accesibil la: http://ec.europa.eu/enlargement

19. Consolidated version of the Treaty Establishing the European Community, Articolul 147, alineatul 1, (1957), Extras de pe www.eur-lex.europa.eu

20. Convention on access to information, public participation in decision-making and access to justice in environmental matters, Aarhus, Danemarca, 25 Iunie 1998. Extras de pe: www.eur-lex.europa.eu

21.Convenția Cadru a Națiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice, http://www.mmediu.ro/protectia_mediului/schimbari_climatice/1_Documentatie/UNFCCC_ro.pdf

22. Eu Report-CSIS FILES Nr.5, The energy security of European Union, Iulie 2007, pdf, pp.53, accesibil la http://www.csis.ro/docs/CSIS.ro_EU_Energy.pdf

23.Parlamentul European, web site oficial, accesibil la: http://www.europarl.europa.eu/ activities/committees

24.Planul național de acțiune privind schimbările climatice (PNASC), http://www.mmediu.ro/protectia_mediului/schimbari_climatice/1_Documentatie/PNASC_ro.pdf

25.Planul Național de Gestionare a Deșeurilor, http://www.anpm.ro /upload/3827_PNGD.pdf

26.Programul Național Phare pentru România 2004, la http://www.cnfpa.ro/index.php?lang=en&l=studii8

27.Programul Ispa, Comisia Europeană – web site oficial, accesibil la: http://ec.europa.eu/regional_policy/funds/ispa/ispa_en.htm,

28.Protocolul de la Kyoto, http://www.mmediu.ro/protectia_mediului/ schimbari_climatice/1_Documentatie/Protocolul_Kyoto_ro.pdf

29.Strategia Națională de Gestionare a Deșeurilor, http://www.anpm.ro/upload/3850_SNGD.pdf

30.Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României Orizonturi 2013-2020-2030, http://www.anpm.ro/upload/3912_SNDD%20-%20rom.pdf

31.Tratatul de la Amsterdam, publicat în Jurnalul Oficial C 340 din 10 noiembrie 1997. Extras de pe: www.eur-lex.europa.eu

32.Tratatul de la Amsterdam publicat în Jurnalul Oficial C 340 din 10 noiembrie 1997. Extras de pe: www.eur-lex.europa.eu

33. Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene, 13 decembrie 2007 publicat în Jurnalul Oficial C 306 din 17 decembrie 2007, Lisabona. Extras de pe: www.eur-lex.europa.eu

34. Tratatul privind Uniunea Europeană (1992), publicat în Jurnalul Oficial C 191 din 29 iulie 1992. Extras de pe: www.eur-lex.europa.eu

35. http://eur-lex.europa.eu

36. www.infoeuropa.ro

37. www.ncsd.ro

38. www.mmediu.ro