Organizarea Si Functionarea Serviciilor Publice de Interes Local
CUPRINS
Introducere………………………………………………………………………………2
Cap.I Concepte generale despre serviciile publice…………………………4
I.1 Consideratii generale despre stat……………………………………..4
I.2 Functiile statului…………………………………………………………….9
I.3 Limitele rolului statului in economie……………………………….11
Cap.II. Serviciile publice de interes local…………………………………….15
II.1Nevoia Sociala-factor principal de apariție
a serviciilor publice locale…………………………………………………15
II.2 Caracteristicile serviciilor publice locale………………………….16
II.3 Regimul juridic al seviciilor publice locale………………………18
II.4 Principiile serviciilor publice locale………………………………..20
Cap.III .Sistemele serviciilor publice
de interes local din economia nationala……………………………..23
III.1 Conceptul de sisteme publice și caracteristicile
generale ale acestora………………………………………………………23
III.2 Notiunea de serviciu public si cerintele pe care trebuie să le îndeplineasca un serviciu public……………………………………………………………………… 26
III.3 Tipologia serviciilor publice……………………………………………..28
Cap. IV. Serviciile publice locale din România………………………………35
Studiu de caz – Primaria Sectorului 4 Bucuresti …………………35
Cap.V. Serviciul public local în context european…………………………..45
Concluzii……………………………………………………………………………………..58
Bibliografie………………………………………………………………………………….61.
INTRODUCERE
Romania parcurge, înca de la începutul mileniului, noi poziții in cadrul sistemului administrativ internațional. Ieșirea din regimul dictatorial, moment care a însemnat și schimbarea de sistem, intrarea în Uniunea Europeană, reprezintă doar două aspecte și motive pentru care țara noastră trebuie să depună eforturi de adaptare și aliniere la țările europene.
Elaborarea lucrării s-a axat pe studiul modului de organizare și funcționare a sistemului serviciilor publice de interes local, studiu pe care l-am aprofundat prin cercetarea dinamicii procesului legislativ în ceea ce privește instituțiile autonomiei locale in România.
Obiectivul principal al lucrării este acela de a identifica rolul pe care îl joacă administrația publică locală în viața socială a cetățenilor, pornind de la ipoteza potrivit căreia serviciile locale sunt foarte importante în dezvoltarea unei colectivități, de calitatea lor depinzând nivelul de trai al membrilor comunității.
Astfel că am centrat obiectivul principal al lucrării pe o structură care are la bază mai multe obiective secundare, ca de exemplu:
– prezentarea rolului deținut de serviciile publice locale,
– dezvoltarea administrației publice locale, prin: definirea noțiunii de serviciu public, prezentarea serviciilor publice în contextul descentralizării administrative, descrierea modalităților de gestionare a serviciilor publice la nivel local, analiza serviciilor publice prin prisma cetățeanului ca principal beneficiar al acestora, sublinierea necesității și obligativității asigurării serviciilor publice de către autoritățile publice locale;
– prezentarea unor aspecte generale privind serviciile publice în țările dezvoltate, comparație ce are ca scop identificarea unor aspecte privitoare la serviciile publice din țări cu sisteme administrative diferite și cu grad ridicat al dezvoltării economice și administrative.
– prezentarea unor modele de descriere și eficientizare în administrația publică locală, bazată pe evaluarea ca element fundamental în promovarea performanței serviciilor publice locale;
Aspecte privind modalitatea de elaborare a lucrării
În elaborarea lucrării am plecat de la premiza că e foarte important ca administrația publică locală să-și dezvolte acele modele de administrație care să permită satisfacerea cetățenilor prin asigurarea unor servicii publice de calitate bazate pe eficiență economică.
Pentru a-și cunoaște eficiența și, deci, pentru a avea rezultate, administrația publică trebuie să aplice regulile concurenței de piață în furnizarea bunurilor și serviciilor.
CAPITOL I
CONCEPTE GENERALE DESPRE SERVICIILE PUBLICE LOCALE
I.1. Considerații Generale cu privire la Stat
De-a lungul timpului statul a fost definit ca fiind o colectivitate umană relativ omogenă datorită unei istorii comune, unui teritoriu delimitat de frontiere recunoscute, unei puteri politice proprii, în baza căreia acesta realizează funcții de elaborare a legilor, de constituire a unui sistem de guvernare propriu, de constituire a unui sistem de recunoaștere și corectare a abaterilor de la prevederile legilor, de apărare a frontierelor,de dezvoltare a relațiilor internaționale,de alegere a reprezentanților. Formarea statului a însemnat, practic, desprinderea unei forțe publice din cadrul colectivității, organizată în instituții (armată, poliție, justiție) care avea drept scop susținerea clasei dominante și a ordinii sociale corespunzătoare intereselor acesteia. În sens restrâns, statul cuprinde ansamblul organizațiilor care susțin exercitarea puterii lui. Această definire presupune identificarea unor categorii cum sunt: persoană fizică, organizație, persoană juridică, organ al statului. Persoana fizică reprezintă un individ, un membru al colectivității (populației). Organizația se poate defini drept o colectivitate umană care utilizează resurse în vederea realizării unor activități specifice și atingerii unor obiective proprii. Persoana juridică semnifică o organizație recunoscută legal. Organul statului este instituția specializată în vederea realizării activitățiilor specifice statului.
Pentru înțelegerea completă a semnificației noțiunii de “stat” este necesară și clarificarea unor termeni ca “administrație publică” și “autoritate administrativă”. Astfel, administrația publică cuprinde ansamblul instituțiilor care organizează elaborarea, executarea și prin care se realizează aplicarea legilor. Orice stat, pentru a putea fi condus și administrat își organizează teritoriul în unități adminstrativ –teritoriale cărora le recunoaște personalitatea juridică și le confer atât atribuții de drept public cât și atribuții de drept privat. Noțiunea de stat poate fi reperată însă și din alte perspective: din perspectivă sociologică, statul semnifică dimensiunea specifică și esențială a societății politice, societate care a rezultat din fixarea pe un teritoriu determinat a unei colectivități umane, relativ omogene, reprezentând națiunea. Privit din perspectiva juridică, statul este o persoană morală și juridică de drept privat, ipostază în care el este titular de drepturi și obligații la fel ca și celor care aparțin persoanelor fizice, dar în limitele stabilite de lege. El este, totodată, o entitate juridică distinctă, stabilă și permanentă.
Constituția României prevede în art.3alin.3 că ”Teritoriul este organizat, sub aspect adminstrativ, în comune, orașe și județe. În condițiile legii, unele sunt declarate municipii.” În același sens dispune și Legea administrației publice locale nr.215/2001, “Comunele, orașele, municipiile și județele sunt unități administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală și în care se organizează și funcționează autorități ale administrației publice locale. Unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu. Acestea sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului de înregistrare fiscală și ale conturilor deschise la unitățile teritoriale de trezorerie, precum și la unitățile bancare. Unitățile administrativ-teritoriale sunt titulare ale depturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care acestea sunt organizate.”
În virtutea atribuțiilor de drept public, comunele, orașele și județele exercită, în condițiile legii, autoritatea în limitele administrative teritoriale stabilite, având dreptul de “comandă” asupra celorlalte persoane juridice și fizice din teritoriu.
Prin atribuțiile de drept privat, comunele, orașele și județele apar ca subiecte de drept civil , ca proprietare de bunuri care constituie domeniul lor privat.
]n temeiul Legii nr. 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național -Secțiunea a IV-a- Rețeaua de localități s-au instituit o serie de reguli privind clasificarea localităților pe ranguri, condițiile de trecere a localităților de la un rang la altul , precizându-se principalii indicatori pentru ierarhizarea localităților urbane și rurale. Trecerea localităților de la un rang la altul se face numai prin lege, la propunerea consiliilor locale cu consultarea populației prin referendum, în condițiile legii și cu respectarea principalilor indicatori cantitativi și calitatativi minimali prevăzuți de lege.
Prin localitățile urbane legea stabilește un număr de 16 de astfel de indicatori, diferențiați pentru municipii și orașe. Între aceștia primul loc îl ocupă indicatorul referitor la populație , care, în cazul municipiului trebuie să fie de cel puțin 25.000 locuitori , iar în cazul orașului de 5000 locuitori. Comuna este unitatea administrativ-teritorială care cuprinde populația rurală unită prin comunitate de interese și tradiții , fiind alcătuită din unul sau mai multe sate, în funcție de condițiile economice , social-culturale, geografice și demografice. Satele în care își are sediul consiliul local al comunei sunt sate de reședință.
Orașul este centrul de populație mai dezvoltat din punct de vedere economic , social-cultural și edilitar-gospodăresc.
Municipiul este localitatea urbană cu un număr mai mare de locuitori , o însemnătate deosebită în viața economică, social-politică și cultural-științifică a țării. Municipiile în care își au sediile autoritățile administrației publice județene sunt municipii reședință.
Potrivit dispozițiilor Legii nr. 251/2001 în municipii se pot crea subdiviziuni administrativ-teritoriale , a căror delimitare și organizare se fac tot prin lege. În prezent numai municipiul București este organizat în subdiviziuni administrativ-teritoriale numite sectoare. El este împărțit în șase sectoare. De asemenea, legea mai prevede că orașele și comunele care, datorită condițiilor climaterice , hidrologice sau așezării lor , prezintă importanță pentru ocrotirea sănătății și asigurarea odihnei cetățenilor , sunt organizate ca stațiuni balneo-climaterice.
Județul este alcătuit din orașe și comune, în funcție de condițiile geografice, economice și social-politice, etnice și de legăturile culturale și tradiționale ale populației.
O mențiune se impune a fi facută și cu privire la așa numitele “regiuni de dezvoltare” reglementate prin Legea nr.315/2004 privind dezvoltarea regională în România . Asemenea regiuni au fost instituite încă din 1998 , prin Legea 151, prima reglementare în materie, care a fost abrogată prin legea sus-menționată. Regiunile de dezvoltare nu sunt unități administrativ-teritoriale și nu au personalitate juridică. Acestea sunt zone care cuprind teritoriile județelor în cauză respective, ale municipiului București, constituiteașe. Între aceștia primul loc îl ocupă indicatorul referitor la populație , care, în cazul municipiului trebuie să fie de cel puțin 25.000 locuitori , iar în cazul orașului de 5000 locuitori. Comuna este unitatea administrativ-teritorială care cuprinde populația rurală unită prin comunitate de interese și tradiții , fiind alcătuită din unul sau mai multe sate, în funcție de condițiile economice , social-culturale, geografice și demografice. Satele în care își are sediul consiliul local al comunei sunt sate de reședință.
Orașul este centrul de populație mai dezvoltat din punct de vedere economic , social-cultural și edilitar-gospodăresc.
Municipiul este localitatea urbană cu un număr mai mare de locuitori , o însemnătate deosebită în viața economică, social-politică și cultural-științifică a țării. Municipiile în care își au sediile autoritățile administrației publice județene sunt municipii reședință.
Potrivit dispozițiilor Legii nr. 251/2001 în municipii se pot crea subdiviziuni administrativ-teritoriale , a căror delimitare și organizare se fac tot prin lege. În prezent numai municipiul București este organizat în subdiviziuni administrativ-teritoriale numite sectoare. El este împărțit în șase sectoare. De asemenea, legea mai prevede că orașele și comunele care, datorită condițiilor climaterice , hidrologice sau așezării lor , prezintă importanță pentru ocrotirea sănătății și asigurarea odihnei cetățenilor , sunt organizate ca stațiuni balneo-climaterice.
Județul este alcătuit din orașe și comune, în funcție de condițiile geografice, economice și social-politice, etnice și de legăturile culturale și tradiționale ale populației.
O mențiune se impune a fi facută și cu privire la așa numitele “regiuni de dezvoltare” reglementate prin Legea nr.315/2004 privind dezvoltarea regională în România . Asemenea regiuni au fost instituite încă din 1998 , prin Legea 151, prima reglementare în materie, care a fost abrogată prin legea sus-menționată. Regiunile de dezvoltare nu sunt unități administrativ-teritoriale și nu au personalitate juridică. Acestea sunt zone care cuprind teritoriile județelor în cauză respective, ale municipiului București, constituite în baza unor convenții încheiate între reprezentanții consiliilor județene și, după caz, ai Consiliului General al Municipiului București și constituie cadrul de elaborare, implementare și evaluare a politicilor de dezvoltare regională, precum și de culegere a datelor statistice specifice în conformitate cu reglementările europene. Pe teritoriul României sunt organizate 8 regiuni de dezvoltare , care cuprind un anumit număr de județe , după cum urmează: Regiunea de Dezvoltare Nord-Est, care grupează județele Bacău, Botoșani, Iași, Neamț, Suceava, Vaslui, Regiunea de Dezvoltare Sud-Est , care grupează județele Brăila, Buzău, Constanța, Galați, Tulcea, Vrancea, Regiunea de Dezvoltare Sud-Muntenia, care grupează județele Argeș, Călărași, Dâmbovița, Giurgiu, Ialomița, Prahova, Teleorman, Regiunea de Dezvoltare Sud-Vest Oltenia, care grupează județele Dolj, Gorj, Mehedinți, Olt, Vâlcea, Regiunea de Dezvoltare Vest , care grupează județele Arad, Caraș-Severin, Hunedoara, Timiș, Regiunea de Dezvoltare Nord-Vest , care grupează județele Bihor, Bistrița-Năsăud, Cluj, Sălaj, Satu-Mare, Maramureș, Regiunea de Dezvoltare Centru, care grupează județele Alba, Brașov , Covasna, Harghita, Mureș, Sibiu și Regiunea de Dezvoltare Bucuresști-Ilfov, care grupează municpiul Bucuresti și județul Ilfov.
Conform Legii nr. 215/2001, cu modificările și completările ulterioare administrația publică în unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice, eligibilității autorităților administrației publice locale, legalității și al consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit. Aplicarea acestor principii nu poate aduce atingere caracterului de stat național, unitar și indivizibil al României.
Reprezentarea cetățenilor, fie la nivel local, fie la nivel central presupune atât o relație pe orizontală, între instituții care se află pe același palier de decizie, cât și pe verticală, între instituții care se găsesc pe paliere diferite ale procesului decizional. Aceste relații dintre autoritățile locale și cele centrale sunt stabilite prin legislația referitoare la administrația publică locală. În acest context, legea de bază este aceea a administrației publice locale, completată sau modificată prin diverse ordonanțe guvernamentale. Autoritățile locale sunt, în fapt, reprezentante ale comunității . La nivel local, o comunitate este reprezentată de autoritățile locale, Primării. Autoritatea administrativă este organul care emite acte administrative valabile. Statul, alături de partidele politice și alte grupuri sociale formează un ansamblu complex,care are ca obiectiv realizarea intereselor generale ale societății. Statul este, în același timp și instrumentul de protecție al vieții și muncii membrilor săi, ca și protectorul spiritual național. De aceea se consideră că statul reprezintă realizarea interesului general, interesul colectivităților naționale. Statul reprezintă unul din principalele instrumente pentru exercitare puterii politice. În cadrul acestuia se identifică trei componente: puterea legislativă (generatoare de legi), puterea executivă (care aplică legile) și puterea judecătorească (care identifică și rezolvă abaterile de la legi). Într-un stat de drept, aceste cele trei puteri (legislativă, executivă și judecătorească) sunt exercitate de persoane diferite, în cadrul unor organe diferite, asigurându-se astfel principiul separației puterilor.
În analiza organizării și funcționării statului, un capitol important este legat de situația și relațiile cetățeanului în cadrul statului. Drepturile omului au fost tratate în declarații și constituții, dintre care cele mai cunoscute sunt “Declarația drepturilor omului și cetățeanului”, votată de Adunarea Constituantă a Franței la 26.08.1789, “Declarația universală a drepturilor omului”, votată de Adunarea Constituantă a Franței la 26.08.1789 și “Declarația universală a drepturilor omului”, votată de Adunarea Generală a ONU la 10.12.1948, care exprimă o serie de drepturi privind libertatea individului, egalitatea în fața legilor, dreptul de proprietate, separarea puterilor în stat, suveranitatea națiunilor precum și o serie de drepturi socio-economice și moral-spirituale.
Rolul cetățeanului în stat exprimă posibilitățile reale de participare la pregătirea și luarea deciziilor la nivelul colectivității sociale, locale și de ansamblu.
I.2 Funcțiile Statului privind Serviciile Oferite
1.2.1 Funcția de furnizor de servicii colective necomerciale
Una din cele mai importante funcții ale statului este aceea de a oferi servicii publice în general și servicii colective necomerciale, în special. Această funcție constă în: a) furnizarea către colectivitate a unor servicii la un preț inferior costului lor de producție (servicii necomerciale), fie prin a le produce el însuși, cu ajutorul serviciilor publice, fie încredințând producția lor sectorului privat subvenționat; b) finanțarea acestei producții prin intermediul prelevărilor obligatorii asupra utilităților și asupra întreprinderilor. Serviciile colective furnizate de stat răspund unui triplu obiectiv: satisfacerea (înlăturarea) lacunelor pieței, facilitarea accesului la factorii externi pozitivi care influențează serviciile (infrastructurile, cercetarea fundamentală, protecția mediului înconjurător ) și accesibilitatea tuturor cetățenilor la servicii, chiar și celor mai săraci: ele sunt oferite în mod gratuit sau la un preț inferior costului lor de producție (educația,sănătatea). Oferta de servicii colective necomerciale poate fi grupată în două mari categorii: statul reprezintă funcția de apărare a teritoriului național și de garantare a securității bunurilor și persoanelor pe care statul o are încă de la constituirea sa. Această funcție constă în asigurarea securității persoanelor și bunurilor în interiorul țării, cu ajutorul poliției și Justiției, apărarea teritoriului național împotriva oricărei agresiuni externe, cu ajutorul diplomației (Afaceri Externe) și Apărării Naționale (armata). Celelalte servicii colective necomerciale sunt oferite de stat, inclusiv de autoritățile sau colectivitățile locale în două moduri:
a) Statul asigură el însuși producția de servicii. Este cazul ansamblului serviciilor publice de învățământ, medicale(spitale publice), cultural(muzee, biblioteci, case de cultură), de cercetare, de echipare și de întreținere a rețelei rutiere, de iluminat public.
b) Statul nu asigură decât finanțarea și deleagă producția de bunuri și servicii sectorului privat.
Învățământul și sănătatea sunt două domenii unde coexistă instituțiile publice și cele private pentru care statul își poate asuma o parte din finanțare (în special cheltuielile de funcționare). Statul își păstrează prerogativa de a acredita aceste instituții și un drept de control asupra gestiunii lor, deoarece este vorba despre activități subvenționate.
1.2.2 Funcția de redistribuire
Funcția de redistribuire a apărut din necesitatea de a asigura fiecăruia o cât mai bună protecție socială posibilă. În scopul înfăptuirii acestei necesități, statul a pus în funcțiune un sistem de redistribuire. Inițial, s-a constituit un sistem de asigurări mutuale împotriva principalelor riscuri ale vieții: boala, accidente de muncă. Solidaritatea s-a extins apoi la numeroase alte categorii: pensionari, șomeri, alte persoane inactive fără resurse, familii care au mai mulți copii în grijă.
Funcția de redistribuire presupune două momente principale:
a) prelevarea de cotizații sociale asupra veniturilor: cotizațiile sunt plătite de către cei care se asigură;
b) redistribuirea acestor cotizații sub formă de prestații sociale: pensii, alocații familial, percepute de către cei care se asigură.
1.2.3 Funcția de reglare economică
Funcția de reglare economică constă în acțiunea statului asupra evoluției economice, astfel încât să se amelioreze principalii indicatori ai acesteia (creșterea produsului intern brut, locuri de muncă, echilibru exterior și stabilitatea prețurilor). Reglarea poate fi pe termen lung, prin orientarea economiei prin intermediul politicii structurale: politica industrială, politica mediului ambiant, politica energetică, alegerea infrastructurilor ,sau pe termen scurt și mediu, prin reglarea conjuncturală sau politica conjuncturală.
I.3 Limitele Rolului Statului in Economie
Mijloacele intervenției statului în economie sunt: bugetul de stat, politica monetară și politica socială.
1.3.1 Bugetul de stat
În economia de piață, bugetul de stat este un instrument managerial cu statut de act juridic în care se înscriu veniturile și cheltuielile probabile ale statului pe timp de un an. Dat fiind faptul că este aprobat de puterea legislativă a fiecărei țări (parlament), el are caracter obligatoriu. Principalele cheltuieli efectuate de la bugetul de stat se referă la: datoria publică, funcționarea administrației, intervenții economice de interes public (subvenții) și sociale (salariu minim), investiții civile (cumpărare de echipamente), cheltuieli militare.
Veniturile bugetului de stat provin din impozite directe, care sunt plătite trezoreriei publice direct de către contribuabili (impozitul pe veniturile persoanelor fizice, impozitul pe profitul societăților comerciale) și impozite indirecte, care sunt percepute cu ocazia efectuării unor cheltuieli (principalul exemplu este taxa pe valoare adăugată, taxele vamale incluse în produsele din import).
Bugetele de stat se fundamentează și elaborează cu respectarea următoarelor principii: periodicitate, universalitate, unitate, echilibru, specializarea bugetară și publicarea bugetului. colecteze diverse impozite și taxe și să angajeze cheltuieli.
Prin unitate bugetară înțelegem că toate veniturile și cheltuielilor publice sunt înscrise într-un singur document care se numește bugetul statului. Acest lucru dă posibilitatea cunoașterii în orice moment a valorii resurselor statului și a destinației acestora, a surselor de proveniență a veniturilor și direcțiilor de utilizare a cheltuielilor publice. Pe lângă bugetul ordinar al statului se elaborează și alte bugete cum sunt: bugete autonome, întocmite de unitățile administrative locale și de întreprinderile locale cu personalitate juridică și autonomie gestionară, bugete extraordinare, în care se înscriu cheltuielile excepționale datorate unor situații deosebite cum sunt: calamități naturale, înarmări, războaie sau crize economice,bugete anexe, care se întocmesc distinct față de bugetul ordinar, dar se anexează la acesta și se votează distinct de către Parlament. Cuprind veniturile și cheltuielile unor instituții publice sau instituții publice care nu au personalitate juridică. Conturile speciale de trezorerie cuprind încasări ce nu reprezintă un venit propriu-zis pentru bugetul de stat și plăți care nu au caracter nerambursabil, definitiv. Bugetul administrației centrale de stat se elaborează de Ministerul Finanțelor și se aprobă de către Parlament.
La stabilirea cheltuielilor bugetului administrației de stat se au în vedere utilizarea resurselor financiare ale statului pentru învățământ, sănătate, ocrotiri și asigurări sociale, cultură, artă, sport, protecție ecologică, pentru domeniul social și acordarea de subvenții, realizarea unor investiții și a altor acțiuni economice de interes public, în limita alocațiilor bugetare stabilite prin bugetele anuale, pentru doemniul economic.
Bugetele administrației locale sunt compuse din bugetele județelor, municipiului București, orașelor și comunelor. Fiecare unitate administrativ-teritorială își elaborează proiectul de buget propriu prin organelle financiare din structura administrației publice locale în condiții de autonomie financiară.
1.2.2 Politica monetară
Politica monetară a statului se concretizează prin intermediul ratei dobânzii. Autoritățile monetare pot interveni în mod indirect asupra activității economice prin modificarea ratei dobânzii, acțiune ce se repercutează asupra nivelului creditelor acordate utilităților și întreprinderilor și deci asupra nivelului de activitate economică. Principalele obiective ale politicii monetare sunt: lupta contra inflației, echilibrul extern, menținerea parității monedei naționale, creșterea economic, ocuparea locurilor de muncă.
1.2.3 Politica socială
Sistemul de protecție socială s-a instituit în mod progresiv în toate țările occidentale dezvoltate, începând cu ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Prestațiile sociale sunt furnizate de către organismele specializate, de Securitatea Socială, de către stat, de colectivitățile locale, de diverse organisme de asistență (mutuale).
Principalele prestații sociale constau în: asigurările medicale, asigurările de maternitate, asigurările de invaliditate, asigurările contra accidentelor de muncă, asigurările de bătrânețe, prestațiile familiale, asigurările de șomaj, venitul minim de inserții, ajutorul social.
În ultimele două decenii, problema limitării rolului statului în economie stă în centrul dezbaterilor în țările occidentale dezvoltate. Critica liberală are în vedere în principal creșterea cheltuielilor publice, a numărului de funcționari civili, ponderea excesivă a prelevărilor obligatorii și creșterea intensă a datoriei publice. Se vorbește de aceea despre criza statului-providență
CAPITOL II
SERVICIILE PUBLICE DE INTERES LOCAL
II.1 Nevoia Socială-factor principal de apariție a serviciilor publice locale
Sfera serviciilor capătă dimensiuni tot mai mari în viața social-economică a unei țări civilizate ca urmare a acțiunii unor factori obiectivi. Stimulentul esențial al apariției și amplificării serviciilor îl constituie nevoia socială (dorință, cerință).
Nevoia socială poate fi definită ca reprezentând ansamblul dorințelor a căror satisfacere este considerată de membrii unei colectivități ca fiind indispensabilă pentru asigurarea unui nivel și stil de viață în conformitate cu nivelul de dezvoltare și statutul grupului.Nevoile sociale sunt o creație a istoriei și a structurilor sociale. Ele variază în funcție de nivelul de dezvoltare a societății, de sfera și structura trebuințelor, de impulsul științei și tehnicii . Nevoia socială nu trebuie confundată cu cererea de produse și servicii. Aceasta din urmă, fiind o categorie a pieței, are o sferă mai restrânsă cuprinzând numai o parte a nevoii sociale care este satisfăcută prin procesul de vânzare-cumpărare. Pentru a înțelege modul în care nevoia socială determină apariția de servicii se impune o clasificare a acestora după anumite criterii, între care reținem: din punct de vedere al ariei de cuprindere, identificăm nevoi individuale, care se manifestă ca cerințe directe ale fiecărui membru al colectivității; acestea, la rândul lor se impart în nevoi primare (fiziologice) care sunt indispensabile vieții, cum ar fi: hrana, îmbrăcămintea, încălțămintea și nevoi secundare (spirituale) care sunt necesare pentru instruirea și educarea specie umane, dar nu indispensabile pentru a supraviețui (cultură, artă, învățământ).
În aceeași categorie identificăm nevoile sociale, care sunt determinate de interesul fiecărui individ și al societății de a conserva sănătatea și de a da longevității și vieții un sens pozitiv (odihnă, recreare, ocrotirea sănătății).
După criteriul ariei de cuprindere, clasificarea se extinde și la nivelul nevoilor generale, care reprezintă un ansamblu de cerințe individuale, manifestate nu direct de fiecare membru al societății (colectivității) ci, indirect, ca cerințe ale întregii societăți (colectivități).
Nevoia socială poate fi satisfăcută pe mai multe căi: consum de produse din gospodărie proprie, cumpărare de mărfuri, cumpărare de servicii, servicii oferite de societate. Progresele înregistrate în știință și tehnică antrenează apariția, dezvoltarea și diversificarea nevoilor spirituale și sociale care sunt satisfăcute pe seama serviciilor.
Nevoia socială de servicii se manifestă nu numai sub forma nevoilor individuale ci și sub forma nevoilor generale. Nevoile generale de consum sunt satisfăcute prin intermediul unor servicii publice (învățământ, sănătate, protecția mediului ) care sunt subvenționate de la bugetul de stat sau de la bugetele colectivităților locale precum și prin intermediul unor servicii private a căror contravaloare este achitată de beneficiarii acestora.
Ca o concluzionare, creșterea și diversificarea nevoilor sociale se manifestă ca o cerere de servicii.
II.2 Caracterististicele Serviciilor Publice Locale
Serviciile reprezintă o activitate umană, cu un conținut specializat, având ca rezultat efecte utile imateriale și intangibile, destinate satisfacerii unei nevoi sociale. Beneficiarul serviciilor alege o utilitate sau un pachet de utilități care îi conferă anumite avantaje ori satisfacții destinate împlinirii unor nevoi personale (individuale) sau sociale.
Serviciile prezintă o serie de trăsături caracteristice care permit, pe de o parte, identificarea lor, iar, pe de altă parte, se pot constitui în criterii de delimitare față de celelalte domenii ale activității economic-sociale. Este de remarcat faptul că sfera serviciilor este largă și eterogenă, fapt pentru care aceste trăsături pot să nu se regăsească în totalitatea lor în fiecare tip de serviciu.
Serviciile de utilități publice la nivel local se înființează, organizează și gestionează de către administrațiile publice locale, respectiv de către consiliile locale, consiliile județene sau de către asociațiile de dezvoltare intercomunitară înființate conform prevederilor legale. Autoritățile administrației publice locale sunt obligate să asigure binele general al colectivităților pe care le reprezintă, în acest sens ele pot decide asupra modalității de gestionare a serviciilor publice pe care trebuie să le asigure, indiferent dacă serviciul public este încredințat unei persoane publice sau private. În situația în care serviciile publice locale se prestează în mod oneros, beneficiarii lor plătesc un tarif impus, în această categorie fiind incluse serviciile de gospodărire comunală. Un aspect important în organizarea serviciilor publice îl reprezintă controlul manifestat de colectivitatea locală asupra acestora. Colectivitatea nu poate interveni în funcționarea serviciului, dar are competența de a controla serviciile publice, în sensul de a urmări dacă gestionarul respectiv își realizează sarcinile în conformitate cu cerințele interesului general. Funcția cea mai importantă a controlului este de a semnala permanent dacă performanțele serviciului sunt sau nu la nivelul așteptărilor. Abaterile care sunt puse în evidență cu această ocazie servesc managerului pentru a lua măsuri de corecție.
Pentru a asigura servicii publice performante administrațiile publice locale trebuie să identifice mecanismele prin care serviciile publice să funcționeze pe criterii de utilizare optimă a resurselor umane și materiale raportat la rezultatele urmărite. În acest sens se impune promovarea parteneriatului social în vederea asigurării unui echilibru în relația cetățean-autoritate locală, prin parteneriat social cetățeanul fiind implicat în luarea deciziilor privitoare la rezolvarea necesităților pe care administrația publică locală le are în materie de servicii publice locale.
Relațiile dintre autoritatea locală și cetățean trebuie să fie unele de cooperare, prin intermediul cărora cetățenii să vină în sprijinul autorității locale printr-o participare activă la soluționarea problemelor privind serviciile publice locale.
II.3 Regimul juridic al serviciilor publice
Până nu demult, crearea serviciilor publice a constituit monopol de stat în toate țările, indiferent de orânduirea socială. Însă, pe măsura extinderii democrației sociale, inclusiv prin aplicarea principiului descentralizării, se înregistrează un transfer al acestui monopol de la nivel central la nivel local.
În prezent, statul păstrează monopolul asupra unor servicii publice considerate de interes național pe care le înființează și le coordonează centralizat, cum sunt: poliția, starea civilă, prevenirea și stingerea incendiilor. Este vorba, în special, de crearea acelor servicii care afectează libertățile fundamentale ale cetățenilor sau care presupun apariția unor categorii de instituții publice.
În România, sistemul legislativ postrevoluționar a conferit autorităților administrației publice locale competența de a crea servicii publice, sub diferite forme de organizare. Astfel, Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii și societăți comerciale, prevedea în art. 3 alin. 2 posibilitatea înființării regiilor autonome de interes local prin hotărâri ale administrației publice județene și locale. Ulterior, legile organice ale administrației publice locale, Legea nr. 69/1991 și respectiv Legea nr. 215/2001, cu modificările și completările ulterioare, republicată, au conferit consiliilor locale și județene competență materială generală de a înființa servicii publice de interes local, în funcție de nevoile și resursele fiecărei colectivități locale.
Transformările care au avut loc în sfera social-economică au determinat schimbări semnificative în doctrina administrativă, ajungându-se astfel la o soluție viabilă: “Administrația publică poate impune persoanelor private care prestează activități de interes general să îndeplinească și obligații de natura serviciului public.” .
Colectivitățile locale pot înființa servicii publice prin intermediul organismului deliberativ al acestora, cu respectarea strictă a condițiilor stabilite de legislativ, care constau în: obligația de a înființa servicii publice de interes local numai în limitele legii. În România, prin Legea administrației publice locale, se precizează că la nivel local, autoritățile publice “organizează servicii publice de gospodărire comunală, transport local, rețele edilitare ”; autoritățile administrației locale au dreptul de a desfășura la nivel teritorial servicii publice cu caracter statal cu precizarea că răspunderea revine primarului în calitatea sa de reprezentant al statului; înființarea de servicii publice trebuie să urmeze procedura prevăzută de lege care stabilește trei restricții: stabilirea obiectivului de activitate, organizarea și funcționarea în baza unui regulament emis de administrație, controlul modului în care își realizează prerogativele.
În ceea ce privește gospodăria comunală, sector care înglobează serviciile publice de alimentare cu apă, canalizarea și epurarea apelor uzate și pluviale, salubrizarea localităților, alimentarea cu energie termică produsă centralizat, iluminatul public, transportul public local, administrarea fondului locativ public și administrarea domeniului public materia a fost reglementată de Legea nr. 326/2001 a serviciilor publice de gospodărie comunală. Această lege a fost abrogată prin Legea nr.51/200, legea serviciilor comunitare de utilități publice,cu modificările și completările ulterioare. Conform art.1 al 2 din lege serviciile comunitare de utilități publice sunt definite ca „totalitatea acțiunilor și activităților reglementate prin care se asigură satisfacerea nevoilor de utilitate și interes public general ale colectivităților locale cu privire la alimentarea cu apă, canalizarea și epurarea apelor uzate ,colectarea,canalizarea și evacuarea apelor pluviale, producția, transportul, distribuția și furnizarea de energie termică in sistem centralizat, salubrizarea localităților, iluminatul public ,administrarea domeniului public și privat al unităților administrativ-teritoriale, transportul public local.
În legătură cu competența autorităților administrației publice locale de a înființa servicii publice, se poate preciza că înființarea serviciilor publice se face prin act administrativ de autoritate, numai în temeiul competenței conferite de lege sau de un alt act normativ. Prin această caracteristică înțelegem ca la nivel central serviciile publice de interes național se înființează de guvern, iar la nivel local serviciile publice se înființează prin hotărâri adoptate de consiliile județene sau consiliile locale, după caz. Autoritățile administrației publice locale pot înființa servicii publice cu scop lucrativ (agenți economici) sau cu scop nelucrativ (instituții sociale, culturale, învățământ ) .
Înființarea serviciilor publice de interes local și județean se poate face numai în forma și cu procedura prevăzute de lege.
În legatură cu desființarea serviciului public, operează principiul simetriei de tratament juridic. Desființarea unui serviciu public se poate realiza printr-un act administrativ de autoritate de aceeași forță juridică sau cu forță juridică superioară. Printre cauzele care pot conduce la desființarea unui serviciu public amintim: inoportunitatea, lipsa fondurilor financiare necesare pentru subvenționare, reorganizare administrativă,ilegalitatea.
II.4 Principiile Serviciilor Publice Locale
Înființarea serviciilor publice, indiferent de natura și modul lor de gestiune, se face cu condiția respectării unor principii de organizare și funcționare fundamentale: principiul eficienței, principiul echității și principiul descentralizării.
1.Principiul eficienței serviciului public este impus de faptul că toate cheltuielile necesare se suportă de la buget, adică din taxele și impozitele plătite de contribuabili. În aceste condiții, administrația este obligată să găsească cel mai bun raport între eforturile (costurile) făcute și efectele obținute, respectiv cantitatea și calitatea serviciilor prestate cetățenilor. Acest principiu trebuie avut în vedere în toate fazele și etapele de elaborare a capitolelor de cheltuieli bugetare necesare funcționării serviciilor publice. Pe de altă parte, eficiența presupune satisfacerea tot mai completă a nevoilor cetățeanului, ceea ce face ca, de cele mai multe ori, cheltuielile prevăzute în buget să fie depășite. Este însă preferabil să fie satisfăcut interesul public, chiar dacă administrația va face datorii, întrucât scopul de a fi al acesteia este tocmai satisfacerea tuturor condițiilor pentru desfășurarea normală a vieții publice. Cu cât serviciul public este mai bine structurat, organizat și condus, cu atât banul public este mai bine folosit, cu alte cuvinte, funcționează mai eficient.
2.Principiul echității (egalității) prestărilor de servicii, este interdependent cu principiul egalității tuturor cetățenilor în fața legii și, în consecință, toți cetățenii trebuie să beneficieze în aceeași măsură de serviciile publice. El se aplică deopotrivă agenților serviciilor publice și utilizatorilor serviciilor publice. Agenții serviciilor publice sunt supuși acelorași reguli în ceea ce privește derularea carierei lor sau accesul la posturi. Utilizatorii serviciilor sunt, de asemenea, supuși, în general, acelorași reguli.
Este de neconceput pentru o administrație publică, ca unele categorii de cetățeni să primească mai multă apă, sau mai multă căldură , în detrimentul altora. Desigur că în practică apar asemenea discrepanțe, dar acestea provin din rețelele tehnice și organizatorice, nu din principiile administrației. Jurisprudența admite însă unele inegalități de tratament în anumite situații, atunci când utilizatorii se găsesc în situații de fapt sau de drept care permit ca ei să fie grupați pe categorii, pentru motive care țin de interesul general, în temeiul legii. De exemplu, se practică tarife diferențiate pentru transportul fluvial al localnicilor din Delta Dunării și respective, pentru turiștii din această zonă. Pentru aplicarea deplină a principiului echității, administrația trebuie să recurgă sistematic la concurență și să asigure transparența pentru furnizorii de servicii publice.
3.Principiul descentralizării serviciilor publice este prevăzut atât de Constituția României cât și de Legea Administrației Publice Locale (art. 1) și se concretizează prin deplasarea centrului de greutate al serviciilor publice de la “centru” către comunitățile teritoriale. Este cunoscut aspectul potrivit căruia, scopul organizării serviciilor publice îl constituie satisfacerea unor interese generale ale comunității, de aici rezultând faptul că descentralizarea va ține, în primul rând cont de acest scop și în ultimul rând de organizarea (împărțirea) administrativ-teritorială. Descentralizarea serviciilor publice este o acțiune extrem de delicată. Ea trebuie să țină cont de gradul de specializare al acestora și de necesitatea continuității lor. Astfel, oricât de mult s-ar dori descentralizarea unui serviciu public, administrația locală nu va putea realiza acest deziderat în lipsa specialiștilor necesari acestui serviciu. De exemplu, o comună, ca să-și înființeze un post de radio are nevoie de electroniști sau redactori, o școală de profesori sau un spital de cadru medical.
CAPITOLUL III
SISTEMELE SERVICIILOR PUBLICE DE INTERES LOCAL DIN ECONOMIA NATIONALĂ
III.1 Conceptul de sisteme publice și caracteristicile generale ale acestora
Conceptul de serviciu public este relativ recent în dreptul administrativ, dar prezintă o mare importanță pentru această ramură de drept. Această noțiune a apărut și s-a dezvoltat treptat, pe fondul multiplicării și diversificărilor nevoilor generale ale societății românești, concomitent cu implicarea tot mai accentuată a statului, în scopul asigurării unui nivel corespunzător de trai .
Noțiunea de serviciu public este foarte discutată de către teoreticieni, practicieni, prestatori de servicii. Nevoile omului sunt diversificate și se amplifică în funcție de nivelul de dezvoltare al unei societăți și de gradul de cultură al fiecăruia. Se consideră că numărul serviciilor publice este în raport direct cu gradul de civilizație și de cultură și într-un raport invers proprțional cu inițiativa particulară.Pentru acest motiv, dezvoltarea serviciilor publice și diversificarea acestora au fost favorizate de progresul general al societății care a determinat noi trebuințe pentru populație, tendințe pe care puterea publică și-a dorit sa le satisfacă din motive de interes general. În numele interesului general, statul intervine pentru a asigura satisfacerea unor nevoi prin prestarea directă a unor servicii publice foarte importante sau deficitare sau intervine pentru a stimula și susține sectorul privat. Serviciile publice s-au extins în toate domeniile vieții sociale, dar a cunoscut și anumite constrângeri, prin aplicarea principiului libertății comerțului și industriei. Intervenția statului prin servicii publice a fost justificată fie pentru a garanta accesul la acestea (electriciate, educație), fie pentru a înlătura un monopol privat (telegraf), fie pentru a realiza infrastructuri colective(căi ferate, distribuție de apă și electricitate), sau pentru a gestiona activități nerentabile, precum transportul public și colectarea deșeurilor.
Analizând doctrina românească, în special pe cea formată în perioada interbelică, prin contribuția unor personalități din domeniul dreptului, precum Paul Negulescu, Mircea Djuvara, precum și din dezvoltarea ulterioară a dreptului administrativ românesc, s-a desprins concluzia că administrația reprezintă totalitatea serviciilor publice iar serviciul public este mijlocul prin care admnistrația își exercită activitatea. În acest context, Paul Negulescu descria serviciul public ca fiind „un organism adiminstrativ creat de stat, județ sau comună, cu o competentă și puteri determinate, cu mijloace financiare procurate din patrimoniul general al adimistrației publice creatoare, pus la dispoziția publicului pentru a satisface în mod regulat și continuu o nevoie cu caracter general, căreia inițiativa privată nu ar putea să îi dea decât o satisfacție incompletă și intermitentă”. Astfel, serviciul public poate fi înțeles ca organizarea unui sistem funcțional care are drept scop deservirea unei colectivități, fie ea națională, fie locală, satisfacerea nevoilor acestora fiind țelul fundamental al societății umane și mai ales al statului de drept.
Importanța serviciilor publice este cu atât mai mare cu cât statul, ca și dezmembrămintele sale, comuna, orașul, județul, apar ca instrumente indispensabile , menite să asigure cetățenilor săi acel summum de bunăstare pe care aceștia nu îl pot găsi în alt mod. Astfel, autoritățile administrației publice trebuie să asigure transportul persoanelor și al mărfurilor, să construiască și să întrețină căile de comunicație, să asigure ordinea publică, să apere colectivitatea națională de atacurile din exterior, să asigure învățământul, sănătatea, cultura, luând toate măsurile pentru ca cetățenii care formează colectivitatea să aibă posibilitatea de a se hrăni, de a avea un trai decent.
În ultimii treizeci de ani reforma serviciilor publice a constituit o preocupare importantă pentru guvernanți, parteneri sociali și organisme internaționale. Această reformă este legată de redefinirea rolului statului în contextul mondializării și liberalizării. În toate procesele de reformă a serviciilor publice întâlnim într-o formă sau alta descentralizarea și privatizarea. A determina administrația să fie mai orientată către cetățean a devenit aspectul esențial al schimbărilor produse, și, tototdată, calea care trebuie urmată pentru ca aceasta să fie orientată către performanță. Serviciile publice trebuie să cunoască o varietate foarte largă, întrucât existența fiecărui individ este influențată zilnic de serviciile publice, dezvoltarea acestora influențând direct nivelul de trai. Statul este direct responsabil de conturarea cadrului care să conducă la dezvoltarea serviciilor publice, implicând cele ale colectivităților locale, care sunt și cele mai apropiate de individ. Din esența acestui considerent se pot desprinde următoarele aprecieri: a) între serviciile publice gestionate de către autoritățile publice locale și dezvoltarea locală există o relație de interdependență; b) investigarea științifică a mecanismelor prin care se exercită influența pe care o exercită fiecare dintre aceste servicii asupra nivelului de dezvoltare locală este nu doar utilă, ci, este percepută drept o necesitate.
O categorie distinctă a serviciilor publice o reprezintă serviciile publice locale. Acestea au apărut ca rezultat al descentralizării și aplicării principiului subsidiarității, în sensul că nevoile unei colectivități locale trebuie să fie satisfăcute prin serviciile organizate de către acea colectivitate. Pentru existența unor astfel de servicii este necesar un cadru legislativ care să definească: autoritățile organizatoare ale serviciului, modalitățile posibile de organizare, obligațiile de tip serviciu public care trebuie satisfacute de operatorii care le au în sarcină, modalitățile de finanțare, modul de exercitare a actului de reglare și, în special, existența unei autorități independente, cu misiuni clar precizate în ceea ce privește reglarea serviciului (modul de împărțire a responsabilităților la anumite niveluri, puteri centrale, autorități locale, autorități regulatoare, oficii ale concurenței), modalitățile de informare ale beneficiarului și ale autorităților publice.
III.2 Noțiunea de serviciu public local și cerințele pe care trebuie să le îndeplineasca un serviciu public local
Etimologic, noțiunea de serviciu provine din latinescul servitum, care are semnificația de sclav, de aici rezultând interpretarea „a fi in serviciul cuiva”. Dicționarul explicativ al limbii române oferă pentru termenul de serviciu, următoarele explicații: acțiunea, faptul de a servi, munca prestată în folosul sau în interesul cuiva, ocupație pe care o are cineva în calitate de angajat, îndeplinirea acestei îndatoriri. Din cele de mai sus reținem ideea de serviciu ca acțiune, faptul de a servi. Se apreciază că serviciile cuprind în special: activități cu caracter industrial, activități cu caracter comercial, cu caracter artizanal și activități prestate în domeniul profesiunilor liberale. Deci, serviciul poate fi privit ca o activitate , un proces sau un act care se răsfrânge asupra unei persoane, a unui bun sau a unei informații. Realizarea lui presupune raportul dintre furnizor și consumator. Un serviciu presupune întotdeauna o remunerație. Serviciul vizează satisfacerea unei necesități a clientului, consumatorului, în concluzie, prin serviciu se realizează „o transformare a stării inițiale din lumea materială.
Noțiunea de serviciu public local „este utilizat atât în sens organizatoric, de organism social, cât și în sens funcțional, de activitate desfășurată de acest organism”.Definirea serviciului public local obligă la distingerea celor două sensuri ale acestuia: -primul sens este cel organic, ce desemnează realizatorul activității de interes public, un organism, o persoană juridică, iar
-al doilea sens, este cel material, prin care este desemnată activitatea desfășurată de organizatorul acesteia.
Serviciile publice locale sunt legate de colectivitățile locale și de nivelul local de administrare. Colectivitățile sociale sunt definite ca fiind ansamblul de persoane reunite pentru a trăi și/sau acționa în vederea realizării unui scop comun, indiferent dacă acest scop a fost stabilit în mod voluntar de persoanele respective sau le-a fost impus. În doctrina românească colectivitățile locale sunt concepute în două moduri de organizare: a) colectivitățile locale sunt dezmembrăminte ale statului, creații ale legii pentru scopuri administrative, ca simple circumscripții teritoriale ridicate la rangul de persoane juridice și învestite cu anumite drepturi de către puterea centrală; b) colectivitățile locale sunt privite ca societăți naturale , la originea lor concomitente sau anterioare statului, care se bucură de drepturi pe care statul le-a recunoscut mai cu seamă decât le-a atribuit.
Așadar, serviciile publice locale sunt cele de la nivelul colectivităților locale din comune, orașe, municipii. Aceste colectivități locale dispun de autorități administrative proprii, beneficiază de personalitate juridică, iar supravegherea lor se realizează de către autorități, prin intermediul unor forme de control stabilite de lege. Cerințele pe care trebuie să le îndeplinească un serviciu public local sunt identificate în criteriile acceptate pentu noțiunea de colectivitate locală.
Primul criteriu pune în evidență faptul că o colectivitate locală poate fi învestită cu personalitate juridică, morală, și se bucură de autonomie administrativă față de stat, iar un al doilea criteriu este definit prin tratarea competențelor, atribuțiilor, colectivităților locale. Fundamentarea și consacrarea constituțională a principiului descentralizării puterii administrative de la nivelul Guvernului central la nivelul colectivității locale, existente în unitățile teritorial-administrative, a unor consilii locale alese, asigurarea resurselor financiare necesare colectivităților locale, sunt elemente esențiale ale unei autonomii locale. Dezvoltarea serviciilor publice locale a fost impulsionată de adoptarea legislației în domeniul finanțelor publice locale. Astfel, considerându-se că normele care asigură autorităților locale autonomie în diferite ramuri de activitate (cultură, instituții sociale, sănătate, agricultură) nu pot produce efectul dorit și devin formale dacă nu sunt susținute și de acte normative adecvate pentru crearea condițiilor dezvoltării autonomiei și în domeniul financiar. O reală autonomie locală nu poate exista fără asigurarea resurselor financiare necesare autorităților, colectivităților locale, acest lucru implicând descentralizarea și sistemului veniturilor și cheltuielilor publice, prelevarea directă de către autoritățile locale nu numai a impozitelor și taxelor locale, ci și a unei cote părți din celelalte impozite și taxe stabilite la nivel central. Rolul primar al instituțiilor publice locale este în primul rând de a oferi un serviciu unui consumator sau beneficiar. Serviciile publice reprezintă o serie de tranzacții între beneficiar și prestator. În acest sens, cerințele pe care trebuie să le îndeplinească serviciul public de interes local oferit de administrația publică locală constau în: cerința ca administrația publică locală să aibă rol de client în contractele de furnizare a serviciilor publice locale, ce nu presupun un contract direct furnizor-consumator, cerința de reglemetare și monitorizare a furnizării de servicii în care există contracte directe furnizor-consumator individual, cerința ca administrația publică locală să aibă rol de decizie în domeniul tarifelor de utilizator, cerințe ce sunt transpuse în rolurile cetățeanului beneficiar, constând în: dreptul de a beneficia de serviciul public furnizat, să plătească tarifele, taxele, impozitele pentru acoperirea cheltuielilor generate cu furnizarea serviciilor, să își protejeze drepturile de consumator.
III.3 Tipologia serviciilor publice
În ceea ce privește sfera serviciilor publice locale, întinderea acestora în raport cu nivelul central, prof. Ioan Alexandru identifică trei modele ale relațiilor funcționale central/local.
Modelul autonomiei relative, care se definește prin următoarele caracteristici: independență a serviciilor publice locale în interiorul statului, libertatea de acțiune într-un cadru bine definit, acest cadru este stabilit prin legislație, control limitat, veniturile autorităților locale provin în cea mai mare parte din taxe locale, competență politică și administrativă mare pe plan local, marea adaptabiliitate în luarea deciziilor pentru satisfacerea optimă a nevoilor cetățenilor, permite inechități în cheltuielile și eficiența furnizării de servicii.
Modelul de agenție- în cadrul acestui model, autoritățile locale sunt extensii în teritoriu ale celor centrale, sau agenții ale autorității centrale în teritoriu, activitatea lor este reglementată detaliat în legislație, existând reglementări stricte și un control pe măsură în ceea ce privește activitatea autorităților locale, taxele care se strâng pe plan local sunt nesemnificative, finanțarea, în mare măsură, provine de la nivel central, competența politică este mică la nivel local, dar poate exista o competență administrativă mai mare, costurile sunt mai mari, dar există o efciență mai mare și echitate în furnizarea de servicii publice.
Modelul de interacțiune, în care nu există o delimitare între autoritatea centrală și cea locală, ci, de la caz la caz, adică situația este diferită de la serviciu la serviciu (cine furnizează și cine plătește serviciul), procesul de luare a deciziilor nu este dominat nici de autoritățile centrale, nici de cele locale, există competențe politice și administrative și la nivel central, și la nivel local, veniturile autorităților locale provin din taxe și impozite locale, dar și din transferuri de la nivel central, colectarea taxelor și a impozitelor dar și transferul sunt responsabilități comune, la nivel central și local, necesită sisteme bine organizate din punct de vedere politic, care asigură o foarte bună reprezentativitate a intereselor.
La nivel național, în anul 2001, s-a ajuns la concluzia că se impun modificări și imbunătățiri în rglementările administrației publice locale, astfel că s-a adoptat o nouă lege care să reglementeze organizarea și funcționarea administrației publice locale și implicit, a serviciilor publice de la acest nivel. Secțiunea a II-a a Capitolului IV din Legea administrației publice locale este intitulată”Serviciile publice ale comunei, orașului și aparatul propriu de specialitate al autorităților adminstrației publice locale”, în cuprinsul articolelor din această secțiune fiind utilizate sintagmele”servicii publice ale comunei sau orașului”. Precizarea din titlul secțiunii duce la crearea convingerii că în realitate există două categorii de servicii publice locale: serviciile publice organizate de autoritățile publice locale și servicii publice subordonate autorităților publice locale. Legea anterior amintită reprezintă cadrul legal și general de reglementare pentru serviciile publice locale. Rezultat al tendințelor de aplicare a principiului descentralizării serviciilor publice, începând din anul 2000, autoritățile locale au primit noi responsabilități în următoarele domenii: colectarea impozitelor și taxelor locale, susținerea sistemului de protecție și drepturilor copilului, a persoanelor cu handicap, asistență socială, învățământul preuniversitar de stat, serviciile de gospodărire comunală, serviciile comunitare de urgență, serviciile de evidență informatizată a persoanei, serviciile de poliție comunitară.
În anul 2003, prin revizuirea Constituției, au fost clarificate probleme privitoare la deconcentrarea serviciilor publice, precizându-se următoarele: -conform art.120 din Legea Fundamentală, administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice; în lumina art.121,alin.2 al aceleiași legi, consiliile locale și primarii funcționează ca autorități administrative autonome și rezolvă treburile publice din comune și din orașe. În Legea nr.286/2006 pentru completarea și modificarea legii administrației publice locale, 215/2001 , secțiunea a 2-a a capitolului IV, este intitulată “Instituțiile și serviciile publice de interes local și aparatul de specialitate a primarului”. Consiliile locale pot înființa servicii publice de interes local în principalele domenii de activitate, potrivit nevoilor locale. Autoritățile administrației publice locale pot hotărâ și asupra dării în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a comunei, orașului sau municipiului, precum și a serviciilor publice de interes local. Textul Legii 286/2006 pentru modificarea si completarea Legii administrației publice locale nr.215/2001 stabilește că în exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin.2,lit.d,consiliul local asigură cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes local privind: educația, serviciile sociale pentru protecția copilului, a persoanelor cu handicap, a persoanelor vârstnice, a familiei și a altor grupuri aflate în nevoie socială, sănătate, cultură, tineret, sport, ordine publică, situații de urgență, protecția și refacerea mediului înconjurător, conservarea, restaurarea și punerea în valoare a monumentelor istorice, dezvoltarea urbană /rurală, evidența persoanelor.
Activitatea economică și bunăstarea materială sunt extrem de importante, dar dezvoltarea nu se rezumă la creșterea produsului național brut. Educația, sănătatea, cultura, mediul, sunt la fel de importante. Dezvoltarea corespunde unui proces de mobilitate, de schimbare cu caracter deliberativ pentru atingerea obiectivelor economico-sociale. Specialiștii identifică două faze ale dezvoltării, cea virtuală- care presupune ideea de proiect, si cea reală – care este un proces mijlocit de management.
Dezvoltarea locală reprezintă un” proces de dezvoltare, în special economică, într-o anumită regiune sau unitate administrativ-teritorială, care determină o creștere a calității vieții la nivel social”.
Dezvoltarea economică are ca obiectiv prosperitatea economică și bunăstarea socială. Dezvoltarea locală este un fenomen complex, care are în vedere întreaga viață economică, socială, politică și culturală de la nivelul unui teritoriu. Dezvoltarea locală trebuie sa aibă în vedere elemente precum: protecția mediului, dezvoltarea socială, economie de piață, guvernare și reglementări, amenajarea teritoriului, educație și formare, știința, toate realizându-se prin intermediul serviciilor publice, prin crearea unora noi și dezvoltarea celor existente.
Relevante pentru dezvoltarea locala se consideră a fi urmatoarele servicii: alimentarea cu apă, canalizare și epurarea apelor uzate, producția, transportul, distribuția și furnizarea de energie termică în sistem centralizat, salubrizarea localităților, iluminatul public, transportul public local.
Alimentarea cu apă, canalizare și epurarea apelor uzate- prin organizarea și desfășurarea acestor servicii autoritățile publice asigură urmatoarele obiective :îmbunătățirea condițiilor de viață ale cetățenilor, realizarea unei infrastructuri moderne, dezvoltarea durabilă a serviciilor publice, protecția mediului. Serviciile de apă și de canalizare sunt activități de utilitate publică și de interes economic general, aflate sub autoritatea administrației publice locale, care au ca drept scop asigurarea apei potabile și a serviciilor de canalizare pentru toti utilizatorii de pe teritoriul localităților. Serviciul public de alimentare cu apă cuprinde, în principal, activitățile de captare, de tratare a apei brute, de transport și de distribuire a apei potabile și industriale la utilizatori. Serviciul pubic de canalizare curpinde activități de genul:colectarea și transportul apei uzate, epurarea acesteia, supravegherea evacuării, curățarea canalizărilor. Prin analiza acestui serviciu public se pot identifica următorii indicatori :a) economici- furnizarea serviciului, aria de acoperire a serviciului, alimentarea cu apă, facturarea serviciului, sistem informatizat de evidență și urmărire a serviciului, prețul serviciului raportat la venitul mediu.
Producția, transportul, distribuția și furnizarea de energie termică în sistem centralizat- acest serviciu public în ansamblul său poartă denumirea de termoficare. Sistemele energetice de interes local constituie un ansamblu tehnologic și funcțional unitar alcătuit din construcții, instalații, echipament, dotări specifice, care, în mare cuprind: centrale termice, rețele de transport, puncte termice, stații termice, branșamente, sisteme de masură și control. Serviciul energetic de interes local se gestionează și se administrează prin intermediul unor agenți economici furnizori sau prestatori de servicii energetici de interes local, specializați și licențiați. În cazul acestui serviciu public, ca indicatori de calitate identificăm- furnizarea serviciului, aria de acoperire, alimentarea alternativă cu apă caldă, apa facturată, parteneriate, sistem informatizat de eviență a serviciului, prețul serviciului raportat la venitul mediu, iar ca indicatori de dezvoltare-existența serviciului public de termoficare, numărul de abonați la sistemul centralizat de termoficare, alimentare cu apă caldă, cantitatea de apă caldă consumată, numărul de solicitări de debranșare de la sistemul de termoficare.
Salubrizarea localității – reprezintă un serviciu public local de gospodărie comunală , organizat, coordonat, reglementat, condus și controlat de autoritățile administrației publice locale. Acest serviciu public este înființat și organizat și funcționează în slujba următoarelor principii: protecția sănătații publice, autonomia locală și descentralizarea, responsabilitatea față de cetățeni, conservarea și protecția mediului înconjurător.
Iluminatul public- se poate organiza ca și serviciul public la nivelul oricărei localități care dispune de un sistem de iluminat public. Activitățile prin care administrația publică locală realizează acest serviciu sunt: asigurarea calității si performanțelor sistemelor de iluminat public în conformitate cu standardele Uniunii Europene și ale Comisiei Internaționale pentru iluminat, asigurarea orientării serviciilor publice de iluminat public către toți cetățenii în mod nediscriminatoriu, reducerea consumului specific prin folosirea unor echipamente performante, modernizarea permanentă a sistemului de iluminat, asigurarea unui iluminat public care să asigure, în primul rând, securitatea cetățenilor pe stradă, realizarea unui iluminat artizanal, verificarea periodică a modului de funcționare a iluminatului public.
Transportul public local de călători- administrația publică locală este responsabilă de asigurarea transportului public local de călători, prin operatori de transport public local de călători care sunt societăți comerciale sau regii autonome deținătoare de licențe de transport ; acest serviciu urmărește în principiu: respectarea drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor, asigurarea deplasărilor în condiții de siguranță și confort, tratament egal și nediscriminatoriu pentru toți cetățenii, administrarea eficientă a bunurilor proprietate publică și a fondurilor bănești.
Putem descrie tipologia seviciilor publice și după cum urmează în tabelul de mai jos:
CAPITOLUL IV
SERVICIILE PUBLICE LOCALE DIN ROMÂNIA
Studiu de caz : Activitatea Primăriei Sectorului 4 Bucuresti
Preambul.
Sectorul IV este situat în partea de Sud a Capitalei, având o întindere de 32 km 2, cu o suprafață construită de 25 km 2. Cuprinde un numar de circa 300.331 locuitori. Administrația publică a sectorului cuprinde cartierele Berceni, Olteniței, Giurgiului, Văcărești, Timpuri Noi și Tineretului.
În urma alegerilor din anul 2012 în funcția de primar de sector a fost reales Cristian Tudor Popescu( Piedone).
Aspecte legislative
Constituția României, revizuită a stabilit că administrația publică locală reprezintă o structură în cadrul administrației publice ce desemnează ansamblul de autorități administrative autonome care rezolvă, conduc și execută treburile publice locale.
Tot potrivit dispozițiilor constituționale ale art. 121 alin.2 si art. 122 din Constituție este pusă în evidență caracterisitica descentralizării adimistrativ-teritoriale concretizată în existența unor autorități alese care funcționează „în condițiile legii ca autorități autonome”, care au „dreptul și capacitatea de a rezolva și a gestiona, în cadrul legii, în nume propriu și în interesul populației locale, o parte importantă a treburilor publice”.
Administrația publică locală este o structură administrativă autonomă care permite colectivităților locale să își rezolve treburile publice locale prin autorități administrative proprii. Administrația publică locală cuprinde în sfera sa autoritățile administrative autonome: comunale, orășenești și județene, consiliile locale și primarii, consiliul județean și președintele consiliului județean precum și serviciile publice organizate în subordinea sau sub autoritatea acestor autorități publice locale. Administrația publică locală rezolvă treburile publice locale și realizează servicii publice de interes județean.
Primarul reprezintă autoritatea executivă a administrației publice locale prin care se realizează autonomia locală în comune și orașe, conform art.23 din Legea nr. 215/2001 republicată. Prin dispozițiile sale, dezvoltă normele constituționale ale art.121 alin.2, care fundamentează funcționarea primarilor ca autorități administrative, clarifică conceptul de autoritate administrativă autonomă, rolul și raportul dintre autoritatea deliberativă și cea executivă, precum și competențele care le sunt conferite de lege. Calitatea primarului de autoritate executivă derivă, în primul rând, din faptul că el este cel care raspunde de ducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului local, astfel că, în temeiul art,63 alin.1lit.b din Legea administrației publice locale, se stabilește că acesta are “atribuții referitoare la relația cu consiliul local”Primarul îndeplinește și rolul de reprezentant al statului în unitatea administrativ- teritorială în care a fost ales, aspect ce reiese din dispozițiile art.63 alin.1lit.b a legii organice, potrivit cărora”primarul îndeplinește funcția de ofițer de stare civilă și de autoritate tutelară și asigură funcționarea serviciilor publice locale de profil, atribuții privind organizarea și desfășurarea alegerilor, referendumului și a recensământului. Primarul îndeplinește și alte atribuții stabilite prin lege”. Astfel, el asigură respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a prevederilor Constituției, precum și punerea în aplicare a legilor, a decretelor Președintelui României, a hotărârilor și ordonanțelor Guvernului, a hotărârilor consiliului local, dispune măsurile necesare și acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor și instrucțiunilor cu caracter normativ ale miniștrilor, ale celorlalți conducători ai administrației publice centrale, ale prefectului, precum și a hotărârilor consiliului județean.
În calitatea sa de autoritate administrativă autonomă executivă primarul este învestit cu drepturi și obligații (atribuții)stabilite în vederea rezolvării treburilor publice și asigurării serviciilor publice. Primarul nu deține competențe în nume propriu, ci în numele colectivității care l-a ales, pentru rezolvarea autonomiei locale .
Autoritățile primarului, ca autoritate executivă, constau în:
Inițiative, pregătirea proiectelor și în executarea hotărârilor consiliului local, dar și în prezentarea în fața acestuia din urmă a unui raport anual privind starea economică , socială și de mediu a unității administrativ teritoriale,; de asemenea, elaborează proiecte și strategii privind starea economică, socială și de mediu a unității administrativ- teritoriale, pe care le supune aprobării consiliului local.
Este ordonator principal de credite ; întocmește proiectul bugetului local. Prin bugetele locale se înțeleg bugetele de venituri și cheltuieli, ca instrumente de conducere a finanțelor publice, ale colectivităților constituite în unitățile administrativ- teritoriale. Fiecare comună, oraș, sector al municipiului București întocmește propriul buget local. Finanțarea cheltuielilor din bugetele locale se asigură prin deschideri de credite de către ordonatorii principali ai acestora în limita creditelor bugetare aprobate prin bugetele locale și potrivit destinației stabilite în raport cu gradul de folosire a sumelor puse la dispoziție anterior și cu respectarea dispozițiilor legale care reglementează efectuarea cheltuielilor respective. Creditele bugetare reprezintă sume aprobate din bugetele locale reprezentând limita maximă până la care se pot angaja și efectua cheltuieli.
Conduce și coordonează realizarea serviciilor publice de interes local, prestate prin intermediul aparatului de specialitate sau prin intermediul organismelor prestatoare de servicii publice și de utilizare publică de interes local.
Pentru exercitarea corespunzătoare a atribuțiilor sale, primarul colaborează cu serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și celorlalte organe de specialitate ale administrației centrale din unitățile administrativ-teritoriale , precum și cu consiliul județean.
Numirea conducătorilor instituțiilor și serviciilor publice de interes local se face pe baza concursului organizat potrivit procedurilor și criteriilor aprobate de consiliul local, la propunerea primarului ,în condițiile legii.
Primaria Sectorului 4 Bucuresti
Primăria Sectorului IV, ca organism al administrației publice locale, are ca obiect de activitate acoperirea tuturor necesităților legate de întreținerea și dezvoltarea sectorului, administrând interesele publice locale. Sectorul IV, ca unitate admninistrativ-teritorială are personalitate juridică, se bucură de deplină capacitate, posedă un patrimoniu și poate avea inițiative în tot ce privește administrarea intereselor publice locale, exercitând autoritatea în limitele administrativ –teritoriale definite.
Organigrama aferentă anului 2012 a fost adoptată prin Hotărârea Consiliului Local nr. 82/18.05.2012. Trebuie să observăm faptul că organigrama acestui an cuprinde un număr mult mai mare de posturi la nivelul aparatului de specialitate, comparativă cu cele ale anilor anteriori, dovadă fiind preocuparea pentru satisfacerea în timp optim și pozitiv a nevoilor cetățenilor acestui sector. Astfel, numărul total de persoane contractuale este în numar de 92, iar numărul total de posturi ale aparatului propriu este de 222 (demnitari, funcții de conducere, funcții de execuție). Relațiile funcționale interne se reflect în relațiilecare se stabilesc între compartimentele primăriei, acestea fiind de colaborare, în scopul întocmirii în termen a lucrărilor și a tuturor problemelor care le revin în competență.
La nivelul Primăriei Sectorului 4 București, sloganul de organizare și funcționare este:
ADMINISTRARE+SIGURANȚĂ+TOLERANȚĂ0-NEPROFESIONALISM-INFRACȚIONALITATE-CORUPȚIE=VIITORUL SECTORULUI 4.
Preocuparea primordială a managementului acestei unități administrativă-teritoriale constă în satisfacerea nevoilor locuitorilor acestui segment de Capitală, angajându-se să asigure îmbunătățirea performanței în furnizarea de servicii de administrație publică la un înalt standard de calitate.
Primaria Sectorului 4 se implică, prin activitatea sa, în toate domeniile de activitate ale sectorului, precum și în toate “ramurile”sociale ale locuitorilor. Primaria Sectorului 4 și, implicit a Primarului “Piedone”, sunt prezenți în viața locuitorilor, a celor care muncesc pe teritoriul acestui segment administrativ al Capitalei, și chiar și a celor ce doar îl tranzitează, prin activități pe termen lung, cum ar fi investițiile, dar și pe termen scurt, dacă este să luăm în calcul modul în care antrenează primarul locuitorii sectorului la diversele evenimente de sezon, organizate din inițiativa sa.
În intervalul de timp cuprins între anii 2012 și 2013 Consiliul Local al Sectorului 4 a adoptat o serie de proiecte de hotărâri menite să asigure continuitatea proiectelor ce încă nu și-au cunoscut finalitatea, precum și inițierea altora noi, toate în scopul îmbunătățirii celor mai de interes servicii publice de interes local. Din întreaga paletă de preocupări ce intră în atribuțiile administrației publice locale, este lesne de înțeles că o atenție deosebită și permanentă este îndreptată către factorul uman. Astfel, prin proiectul Hotărârii de modificare a anexelor la Hotărârea de Consiliu Local al Sectorului 4 nr.3/16.01.2012 se fac demersuri în vederea includerii în programul multianual de reabilitare termică a blocurilor de locuințe din Sectorul 4, în vederea respectării și aplicării prevederilor Ordonanței de urgență nr. 18/2009 ; conform acestui act normativ, unitatea administrativ- teritorială a Sectorului 4 trebuie să respecte etapele necesare implementării programelor locale(art.7),care constauin:
a) identificarea și inventarierea blocurilor de locuințe prevăzute la art. 1 alin. (1);
b) înștiințarea asociațiilor de proprietari de către coordonatorii locali privind înscrierea în programul local;
c) hotărârea adunării generale a proprietarilor de înscriere în programul local și semnarea contractului de mandat;
d) proiectarea lucrărilor de intervenție;
e) executarea lucrărilor de intervenție;
f) recepția la terminarea lucrărilor și eliberarea certificatului de performanță energetică, cu evidențierea consumului anual specific de energie calculat pentru încălzire;
g) recepția finală, după expirarea perioadei de garanție de bună execuție de 3 ani.
Finanțarea proiectării lucrărilor de intervenție se asigură din bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale, respectiv ale sectoarelor municipiului București, în condițiile legii(art.12). Astfel, pentru anul 2013 Primaria Secorului 4 si-a propus introducerea in programul de reabilitare termică a unui număr de 150 de blocuri de locuințe de pe raza sectorului.
Pe lângă reabilitarea termică Primaria Sectorului 4 s-a arătat preocupată și cu programul de construire de locuințe. Astfel, în prezent, pe raza sectorului s-au realizat 56 de blocuri iar altele 40 sunt în faza de execuție, investiția pentru acest proiect fiind de peste 60 milioane de euro.
Demnă de a fi amintită este Declarația Primarului Sectorului 4 privind politica referitoare la calitatea mediului, prin care și-a luat angajamentul de a susține implementarea politicii în domeniul calității mediului. Și rezultatele nu au întârziat să apară: Primăria Sectorului 4, în parteneriat cu S.C. Gremlin Computer S.R.L și Agenția pentru Protecția Mediului București, a organizat in luna martie a acestui o nouă campanie de colectare a deșeurilor provenind din echipamente electrice și electronice. „Când florile apar, deșeurile dispar” este titulatura sub care se va desfășura campania de colectare a deșeurilor de echipamente electrice și electronice, după un program prestabilit și anunțat în timp util, până cel mai târziu la 31 decembrie 2013. Prin acest program, cetățenii pot aduce aparatura uzată la unul din cele 5 centre permanente de colectare din Sectorul 4, unde sunt amplasate containerele pentru preluarea deșeurilor.
Pentru a recompensa inițiativa persoanelor ce aleg să se debaraseze în mod responsabil de deșeurile provenite din echipamente electrice și electronice, organizatorii vor oferi tuturor câte un ghiveci cu flori. De menționat că până în prezent, la nivelul Sectorului 4 a fost colectată de la cetățeni o cantitate de 47.038 kg de deseuri..
Preocupări reale din partea Primăriei Sectorului 4 a putut identifica și în domeniul sănătății populației sectorului , prin adoptarea de hotărâri de Consiliu Local de derulare a poiectelor “Îngrijiri socio-medicale complexe pentru persoane vârstnice cu nevoi speciale din Sectorul 4”, precum si a celui dedicat copiilor, intitulat “Și eu merit o șansă”, acesta din urmă desfășurându -se prin grija Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 4 (D.G.A.S.P.C. S4) care are rolul de a asigura aplicarea politicilor și strategiilor de asistență socială în domeniul protecției copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, precum și a oricăror persoane aflate în nevoie. În vederea realizării atribuțiilor ce îi revin Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 4 îndeplinește, în principal, următoarele funcții: de strategie, prin care asigură elaborarea strategiei de asistență socială, a planului de asistență socială pentru prevenirea și combaterea marginalizării sociale, precum și a programelor de acțiune antisăracie, pe care le supune spre aprobare Consiliului Local al Sectorului 4 al Municipiului București; de coordonare a activităților de asistență socială și protecție a copilului la nivelul Sectorului 4 al Municipiului București, de administrare a fondurilor pe care le are la dispoziție, de colaborare cu serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și instituțiilor care au responsabilități în domeniul asistenței sociale, cu serviciile publice locale de asistență socială, precum și cu reprezentanții societății civile care desfășoară activități în domeniu, de executie, prin asigurarea mijloacelor umane, materiale și financiare necesare pentru implementarea strategiilor cu privire la acțiunile antisăracie, prevenirea și combaterea marginalizării sociale, precum și pentru solutionarea urgențelor sociale individuale și colective la nivelul sectorului 4 al Municipiului București, de reprezentare a Consiliului Local al Sectorului 4 al Municipiului București, pe plan intern și extern, în domeniul asistenței sociale și protecției copilului.
Grija pentru sănătate se regăsește în existența edificiilor de asistență sanitară : un număr de 10 spitale, 3 policlinici, 5 dispensare, 7 unitãti de ocrotire, 3 case de copii școlari , 2 cămine spital de bătrâni , 1 spital de bătrâni. Primăria sectorului 4 a venit în sprijinul locuitorilor, prin asigurarea de locuri de joacă, părculețe pentru copii, care, special amenajate, le creează condiții de recreere. Au fost instalate leagăne, balansoare, tobogane, precum și ansambluri de joacă din lemn. Totodată s-au realizat gropi de nisip. De asemenea, pentru părinti au fost amplasate în fiecare părculeț și bănci de odihnã. Cu aportul “Crucii Roșii” Sector 4, “Help Net” și “Opti Nostra”, vor fi amplasate „standuri de sănătate”, în cadrul cărora se oferă gratuit consultații oftalmologice, măsurarea tensiunii arteriale, a indicelui glicemic, fiind organizate și cursuri de prim ajutor. Primăria Sectorului 4 organizează frecvent manifestări dedicate tuturor celor care vor să se alăture demersului inițiat de Primarul Cristian Popescu – Piedone, prin care și-a propus să atragă atenția asupra importanței pe care trebuie să o acordăm zilnic mișcării în aer liber și sportului. Astfel, aceștia vor putea participa la concursuri de alergare, de sărituri, de dans sportiv și la un cross. Condiția de mediu sănătos se rezolvă și prin filtrul biologic al spațiilor verzi, care ocupă în sector o suprafață de 426 hectare (90 ha grădini, părculețe, scuaruri, spații verzi stradale și 336 ha spații verzi la blocuri, toate aflate în grija administrației publice locale.
De asemenea, în sectorul 4 sunt puse la dispoziția cetățenilor terenuri și săli de sport pentru tineret si adulti. În iarna acestui an a fost inaugurat Complexul Comercial Agroalimentar “PROGRESUL”, valoarea totală a investiției fiind de 36.829.667,95 lei. În suprafață de 17.710 m²,” PROGRESUL” este cea mai mare piață aflată în administrarea unui Consiliu Local de pe raza Capitalei, fiind, de asemenea, una modernă și utilată la standardele europene ce impun practicarea unui comerț civilizat. Clădirea are un regim de înălțime de P+1+Parcare supraterană, ce are o capacitate de 250 de locuri, cât și de o zona cu 380 de tarabe . Pe lângă acest mare complex agro-alimentar, în sectorul 4 mai funcționează șase piețe agro-alimentare (Piața Sudului, Progresul, Străduinței, Reșița, Berceni-Olteniței, Norilor), pentru aprovizionarea cu produse alimentare a populației. Este necesară precizarea că în sectorul 4 au sediul următoarele unități de învățământ: 2 universități particulare, 9 licee toretice ,8
grupuri școlare, 4 seminare teologice, 23 școli generale și profesionale, 31 de gradinițe. Din păcate, se remarcă o scădere a procentajului celor care după absolvirea gimnaziului continuă liceul și apoi facultatea, din statistici rezultând că pe raza sectorului 4, 70% din absolvenții de gimnaziu urmează o școală tehnica. Între unitățile de învățământ și Primăria sectorului 4 se există o legătură funcțională permanentă prin participarea în consiliul de administrație al fiecărei școli a câte unui reprezentant din partea Primăriei care ține legătura și colaborează cu școlile respective în vederea rezolvării problemelor organizatorice cu care acestea se confruntã.
Primăria sectorului 4 țintește și spre a asigura permanent un transport confortabil prin executarea de lucrări specifice pe toate arterele de comunicație stradală, având în vedere că este un sector cu o densitate mare de locuitori, fiind deci, destul de aglomerat. Sectorul 4 se desfasoară pe traseul a 557 artere de circulație, iar Parcul R.A.T.B. sector 4 asigură deplasarea dorită în orice moment și în orice punct din sector sau din Capitalã.
Sectorul 4 cunoaște o istorie industrială timpurie. Astfel, în 1877, elvețianul Erhard Wolff a fondat o întreprindere metalurgicã pe Dealul Filaretului, ca în 1881 să fie înființată Fabrica de furnituri militare, pielărie și încălțăminte "Leon si Mandrea". Tot în 1881 se construiește Tăbăcăria lui Grigore Alexandrescu, urmată de cea a fraților Costamagno. În 1875 este construită Cărămidăria "cu mașini" a Serdarului Filipescu, apoi Fabrica de cărămidă a lui Gherghely, Fabrica de la Ciurel – de bazalt artificial. În 1879 se construieste Fabrica de chibrituri de la Filaret, iar 1961 și-a deschis porțile Uzina de anvelope "Danubiana" de pe Șoseaua Olteniței, precedată de Întreprinderea de articole tehnice din cauciuc din Jilava. A urmat Fabrica de ciorapi "Adesgo", Întreprinderea de Mașini Grele București (I.M.G.B.). După Revoluție, întreprinderile industriale din sectorul 4 s-au transformat în societăți pe acțiuni, rentabilitatea acestora fiind în funcție de adaptarea la condițiile economiei de piață.
Activitatea de cercetare – dezvoltare constituie și ea o componentă decisivă pentru orice activitate economică în strategia pentru eficiență, iar Sectorul 4 se bucură de o astfel de facilitate, 6,40 % din populația acestui sector fiind angenată în activități din acest domeniu, în instituțiile: Institutul de Cercetare Științifică, Inginerie Tehnologică și Proiectare pentru Sectoare Calde; Institutul de Cercetare Științifică și Inginerie Tehnologică pentru Echipamente Energetice și pentru Echipamente de Ridicat; Institutul Național de Metrologie; Institutul de Cercetare și Proiectare pentru Produse din Cauciuc și Mase Plastice. Resursele umane existente în viața economică a acestui sector este distribuit relativ uniform în sectoarele de activitate guvernamentale, învățământ, industrie, dezvoltare.
Despre zona Sectorului 4 din București, echipa renumitei “Lexis- Școli de limbi străine” a afirmat: “Dacă locuiți în această zonă, veți înțelege de unde vin sutele de elevi care urmează cursuri de limbi străine. Nu numai blocurile uriașe, centrele de business și școlile sunt sursa. Călătorind cu mijloacele de transport în comun, cu mașina personală sau pe jos,îți vei da seama că zona este un du-te-vino la orice oră din zi: puzderie de copii care nu-si găsesc astâmpărul, tineri liceeni veseli și foarte mulți oameni de afaceri. Cu toții sunt atrași de Parcul Tineretului, de terenurile de sport și zonele comerciale unde își încarcă bateriile”.
CAPITOLUL V
SERVICIUL PUBLIC LOCAL ÎN CONTEXT EUROPEAN
Prin deconcentrarea serviciilor publice se înțelege transferul unor atribuții care revin nivelului central de administrare, unor entități subordonate, ce funcționează în teritoriu, fiind vorba de o formă diminuată a sistemului de centralizare. Diferența rezidă din faptul că, la nivel teritorial nu există agenții, ca în cazul centralizării, ci organe (instituții) administrative, numite, revocabile și răspunzătoare în fața autorităților administrației centrale de stat, ce au o competență proprie și putere de decizie. Justificarea deconcentrării o regăsim, de exemplu în Franța, în expunerea de motive a decretelor din 1964; pentru a face față nevoilor crescânde, statul se vede obligat să intervină în cele mai diverse forme în viața cetățenilor, precum și în procesul accelerării deciziilor în ceea ce îi privește³. Deconcentrarea îmbracă două forme: orizontală și verticală. Prima vizează încredințarea unui reprezentant unic al statului (prefectul), responsabilitatea serviciilor deconcentrate ale diferitelor ministere, în timp de cea de a doua administrează aceste servicii după o ierarhie directă în care șeful serviciului depinde doar de ministrul de resort.. În cazul deconcentrării verticale se conservă o anumită continuitate administrativă, dar se tinde spre sectorializarea ministerială. Constituția României, modificată, utilizează sintagma de deconcentrare (art. 123,alin.2). Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local și conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale) cât și pe cea de descentralizare (art.120,alin1). Administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice. .Așadar, în ceea ce privește organizarea serviciilor publice, în România sunt utilizate atât deconcentrarea cât și descentralizarea, dar inexistența unor detalieri suplimentare, a făcut ca în practică să existe numeroase confuzii în aplicarea celor două principii. Confuziile apar îndeosebi în zona deconcentrării. În România, s-a adoptat varianta deconcentrării orizontale (prefectul conduce serviciile publice deconcentrate), fără a exista o analiză individuală a serviciilor publice, pentru a identifica, în vederea unor performanțe maxime, pentru care dintre acestea este utilă deconcentrarea verticală. Acest lucru a condus la numeroase disfuncționalități pentru că, practice, există o dublă subordonare a acestor servicii – față de prefect și față de minister și, implicit decizii contradictorii. În cele mai multe cazuri este vorba de servicii strict specializate, fiind evident că prefectul nu se poate implica în conducerea activităților specifice și, dacă se menține acest sistem, trebuie precizat exact în ce constă activitatea de conducere a prefectului și pentru ce competențe există o subordonare față de minister.
Tendințele europene, mai ales în Franța, sunt de a scoate de sub autoritatea prefectului acele servicii care presupun o utilizare privată: educația, inspecția muncii, încasările, cheltuielile publice și controlul conturilor, și de a le transfera către colectivitățile locale. Având în vedere amploarea descentralizării, deconcentrarea are ca menire crearea unui interlocutor etatic pentru autoritățile locale, destul de puternic pentru a lua decizii prin care să oblige diferite servicii să acționeze sub responsabilitatea sa. Totuși, cel puțin în România, asistăm la o încercare de sporire a puterii administrației deconcentrate, mulți prefecți dorindu-și să exercite asupra autorităților locale nu doar un control de legalitate, ci și unul de oportunitate și chiar să dețină puterea de a sancționa direct autoritățile locale. Ori, un astfel de sistem este imposibil de aplicat într-un sistem descentralizat, în care autoritățile locale sunt alese de către colectivitate.
Construcția europeană a fost marcată încă de la începuturile ei de preocuparea de a armoniza ambițiile de realizare a unui spațiu economic comun cu administrațiile naționale, rod al specificului național, istoriei si a tradițiilor.
Uniunea Europeana poate interveni direct în viața de zi cu zi, atât în viața cetățenilor, a colectivităților locale, cât și în cea a administrației publice. Există directive europene care au un efect direct asupra autorităților publice, inclusiv cele descentralizate, cum sunt cele din domeniul protecției mediului sau al cheltuielior administrației. Astfel, politicile europene nu mai pot fi văzute ca „politici externe”, ci reprezintă o parte a adiminstrației fiecarei țări. Din acest motiv, Europa este numită „cel de al patrulea nivel de administrație”. Pe de altă parte, cele trei modele administrative dominante din spațiul european-francez, englez, german- își pun amprenta asupra sistemului instituțional european. Un demers de identificare a unui model european vizând managementul serviciilor publice locale s-ar concretiza, în actuala etapă din evoluția Europei, în identificarea elementelor comune statelor membre ale Uniunii Europene. Aceste elemente de convergență ar putea constitui un nucleu puternic al unui viitor model european.
Franța, potrivit Constituției din 1958 este o republică indivizibilă, laică, democratică și socială. Puterea legislativă este exercitată de un parlament bicameral format din Senat și Adunarea Națională. Executivul este bicefal: Președintele Republicii și Primul –Ministru. Structura administrativă a Franței contemporane este rezultatul unei politici teritoriale în care centralizarea a fost elementul definitoriu. Organizarea administrativă franceză din zilele noastre este complexă și ramificată, implicând un sistem instituțional diversificat și un personal numeros. Se disting structurile centrale și organizarea teritorială, fără însă, a neglija tutela exercitată asupra colectivităților descentralizate. Structurile centrale exercită o influență semnificativă asupra funcționării administrației franceze și, implicit asupra proceselor privind dezvoltarea locală și managementul serviciilor publice. Acestea asigură legatura cu guvernul și, acest fapt nu reprezintă doar transmiterea și executarea unor ordine, ci și pregătirea unor decizii. Aceste structuri cuprind serviciile Președinției, Primului Ministru, administrația centrală, Consiliul de Stat sau Curtea de Conturi. Potrivit Titlului XII din Constituția franceză, colectivitățile teritoriale ale republicii sunt comunele, departamentele, regiunile și „teritoriile de peste mare”. Orice altă colectivitate este creată doar prin lege. Aceste colectivități se administrează prin consilii alese și în condițiile prevăzute de lege. Această prevedere constituțională induce ideea de responsabilitate a colectivităților teritoriale în materie de dezvoltare, dar în departamente și teritorii, delegatul guvernului este însărcinat cu reprezentarea intereselor naționale, controlul administrativ și asigurarea respectării legilor.
Prin deconcentrare s-au transferat o parte importantă din sarcinile statului către agenții din teritoriu si îndeosebi către prefecți. Conform legii franceze, prefectul este reprezentantul statului în departamente și regiuni. El reprezintă fiecare minister, conduce serviciile statului în circumscripția respectivă și este garantul interesului național, al respectării legilor, ordinii publice și controlului administrativ. Prefectul, ca agent al statului are dublu rol: politic și administrativ. În calitate de agent politic, prefectul are rolul de a organiza alegerile, iar ca agent administrativ el poate interveni în domenii precum amenajarea teritoriului, urbanism sau industrie. Prin urmare, în Franța există două dimensiuni ale administrației publice:
a.Dimensiunea teritorială; aceasta stă la baza împărțirii autorităților publice centrale și locale, în funcție de raza de acțiune teritorială,
b.Dimensiunea funcțională; aceasta se reflectă la împărțirea autorităților administrative în autorități cu competență generală și autorități de specialitate.
Într-o țară cu tendințe istorice de centralizare administrativă, conceptul de descentralizare a avut dificultăți în identificarea elementelor precise ale cadrului său juridic. În cazul Franței, după cum aprecia Maurice Hauroiu”descentralizarea nu este o manieră de a fi a statului”. În Franța, Codul general al colectivităților teritoriale realizează o grupare a atribuțiilor comunei în obligatorii și facultative:
-Atribuții generale: acestea sunt igiena și salubrizarea, verificarea listelor electorale, organizarea materială a alegerilor, înhumările și gestiunea cimitirelor. În această categorie intră și atribuții privind patrimoniul comunal și cu rețelele comunale: construirea de școli, întreținerea acestora, realizarea de drumuri, reglementarea circulației, asigurarea epurării apei uzate, organizarea colectării și tratării resturilor menajere. Ajutorul social reprezintă un domeniu important de acțiune, numai că, această competență este împărțită cu statul, și, mai ales, cu departamentul. Privitor la copii, atribuțiile comunei constau în construirea de creșe, cămine pentru copii, centre pentru petrecerea timpului liber, cluburi pentru tineri. Același lucru se întâmplă și pentru persoanele în vârstă, care beneficiază de servicii cum ar fi, livrarea meselor la domiciliu, activități menajere, asistență medicală. Acestea au ca obiectiv menținerea pe o durată cât mai îndelungată a acestora în domiciliile proprii.
-Atribuții facultative: acestei categorii îi corespund activități și servicii pe care comunele doresc în mod liber să le ofere locuitorilor, cum ar fi, crearea de poliții municipale, care completează acțiunea Poliției sau Jandarmeriei Naționale. Comunele importante patrticipă la construirea și gestionarea locuințelor cu chirii accesibile familiilor de condiție modestă. Unele cumpără terenuri și le amenajează în scopul edificării de case individuale. O altă activitate ar consta în subvențiile oferite asociaților de proprietari care se grupează pentru a se consacra unor activități sportive, culturale și sociale. În Franța, dezvoltarea locală și managementul serviciilor publice poartă o puternică amprentă a nivelului central, care se implică și stabilește liniile directoare în diverse forme.
Germania este o republică parlamentară cu un specific aparte sub aspectul dezvoltării, cu o rată puternică de urbanizare (86%), un PIB ridicat pe cap de locuitor și un consum public important de 19% din PIB. Așadar, urbanizarea și resursele bogate, rezultat al industrializării, sunt elemente ce dinamizează și orientează strategiile de dezvoltare la nivel local. La aceasta se adaugă organizarea federală a statului.
Constituția din 23 mai 1949 fixează trei niveluri ale autorității: 1) nivelul federal, 2) landurile, 3) nivelul local, care cuprinde comunele, districtele sau arondismentele. Se poate observa că structura autorităților administrative în Germania apare drept una policentrată. Conform Constituției, arondismentele și comunele au dreptul de a realiza propria responsabilitate, toate afacerile comunității locale, în limitele legii. Landurile au adoptat „Carte municipale”a căror formă diferă în funcție de tradițiile regionale și influența forței de ocupație. La fel ca în multe alte țări europene, democrația locală din Germania, începând cu 1945 și până astăzi, a fost dominată de principiul democrației reprezentative indirecte. De la începutul anilor 90 situația s-a schimbat, landurile adoptând legi privind referendumul local, ca urmare a unei inițiative asemănătoare a Parlamentului Federal din mai 1990. Un alt element privind dezvoltarea instituțională, este reprezentat de generalizarea alegerii directe a primarilor. Parlamentul Landurilor din Germania de Est a făcut aceste lucruri fie pentru a da populației o pârghie de control asupra administrației, fie din considerente manageriale, luând exemplul landurilor din Germania de Vest. Comuna reprezintă unitatea de bază a colectivităților germane. Asupra arondismentelor și comunelor se exercită tutela landurilor în condițiile stabilite de legislație, dar și un control de legalitate al actelor comunei, numit „control statal general”. Principalele competente cu care sunt înzestrate arondismentele constau în: puterea proprie de organizare, puterea de recrutare și gestiune a populației, puterea financiară și bugetară, puterea de a adopta norme juridice. Au dreptul la un nume, o emblemă și un drapel. În raport cu nivelul comunal, arondismentele au competente supracomunale, în sensul că îndeplinesc sarcini ce nu pot fi realizate de către comune. Deci, în Germania, autonomia administrativă locală are și un caracter complementar și unul compensator pe fondul intervenției arondismentelor. Aceste competente supracomunale constau în: construirea și întreținerea drumurilor comunale, amenajarea teritoriului la nivel de arondismente, întreținerea parcurilor naturale, ajutor social și sprijin pentru tineri, construirea și întreținerea spitalelor, construirea și întreținerea școlilor, colectarea și gestiunea deșeurilor menajere. Aceste sarcini pot fi transferate comunelor mari, dar cu susținerea partială sau totală a costurilor. Pe lângă aceste competențe obligatorii există o serie de competențe facultative, în funcție de capacitatea financiară și voința politică. Acestea constau în activități culturale, construirea de artere pietonale și pentru bicicliști, construirea și întreținerea bibliotecilor publice, universități populare, spații de sport și agrement. Statutul comunelor este definit în mod decisiv de principiul autonomiei locale. Existența unor garanții constituționale a principiului liberei administrații comunale are drept consecință gestionarea tuturor problemelor locale de către acestea, sub prorpia responsabilitate. Această universalitate a domeniilor de acțiune ale comunei este însoțită de o serie de prerogative: puterea teritorială, financiară, puterea generală de planificare a dezvoltării, de planificare a amenajării teritoriului, puterea de a stabili anumite reguli, de a recruta și gestiona personalul, puterea în materie de cultură. Principiul care guvernează funcționarea acestora este acela potrivit căruia comunele pot gestiona toate problemele colectivităților locale, dacă acestea nu au fost expres încredințate prin lege altui nivel administrativ. În ceea ce privește competențele proprii, comunele nu sunt supuse în niciun fel autorităților etatice cu atribuții de control. Aceste autorități pot exercita doar un control de legalitate. Comunele se supun unui „drept de instrucție”suplimentar controlului de legalitate. Principiul liberei administrări a comunelor cuprinde, de asemenea, dreptul comunelor de a acționa, în limitele legii, ca agent economic. În Germania, după cum se poate remarca, impresionează forța de aplicare a principiului subsidiarității. De remarcat este și forța extraordinară a comunelor în a-și asigura propria dezvoltare, statul punând la dispoziția acestora mijloacele materiale, financiare.
Marea Britanie prezintă un sistem administrativ ce se deosebește fundamental de ale țărilor continentale, datorită evoluțiilor istorice specifice și a relațiilor particulare care decurg din înglobarea diferitelor națiuni: engleză, galeză, scoțiană, nord-irlandeză. În Marea Britanie nu există conceptul de stat, referiririle făcându-se la Coroană, care exprimă puterea executivă, aceasta presupunând existența unei diviziuni teritoriale comparabile cu regiunile, județele sau comunele, identificându-se cu puterea centrală. Guvernul este condus de primul-ministru. Guvernarea locală reprezintă unul din cele trei elemente ale administrației teritoriale din Marea Britanie, alături de structurile administrative deconcentrate sau cu statut specific și de instituțiile particulare- recent întarite-din Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord. Marea Britanie nu are o constituție scrisă, iar cadrul legal în care functionează colectivitățile teritoriale descentralizate au evoluat în timp, dar acestea nu se bucură de competențe generale. Acest sistem a condus la abilitarea de către Parlament a autorităților locale cu un numar mare de sarcini, dar făra a stabili concret și modul lor de aplicare. Un pas important către autonomia locală l-a reprezentat adoptarea Legii 1935- Municipial Corporation Act- care suprimă regimul medieval de drepturi și privilegii acordate orașelor și stabilea un model uniform. Responsabilitățile locale au fost încredințate unor consilii locale alese prin sufragiu universal (masculin). Această reformă a pus bazele a ceea ce se regăsește sub denumirea „perioada de aur a autonomiei locale”. Organizarea autonomiei locale nu s-a oprit aici, astfel că, schimbarile au atins apogeul în anii 40,60, printr-o serie de măsuri ce au schimbat radical responsabilitățile locale: pe de o parte , acestea au fost private de sarcinile lor tradiționale ( furnizarea de gaz, electricitate, servicii medicale), pe de alta parte, responsabilitățile locale au fost dezvoltate în special în materie de educație și serviciile sociale. În același timp, se remarcă o dependență financiară tot mai crescută față de guvern. Creșterea progresivă a responsabilităților autorităților locale a fost însoțită de o extensie concomitentă a efectivelor agenților publici, în special în comitate. În acest moment, colectivitățile locale își gestionează propriul destin, fiind principalele responsabile de dezvoltarea lor. Acestea, prin autoritățile publice locale, exercită o serie de funcții: stingerea incendiilor și protecția civilă, transportul public, planurile de ocupare a solului și dezvoltarea economică, căile rutiere locale și reglementarea traficului, prevenirea epidemiilor, furnizarea apei și colectarea apelor uzate, reglementarea comerțului, colectarea deșeurilor solide, tratarea acestora, locuințele, serviciile sociale, educația, bibliotecile, muzeele, alte activități culturale, sportul și amenajările locurilor de relaxare. Rolul jucat de autoritățile locale în exercitarea competențelor diferă de la o competență la alta, dar și în materie de principii de gestiune pe care guvernările au încercat sa le promoveze.
Dezvoltarea locală reprezintă procesul de dezvoltare într-o anumită regiune sau unitate adiminstrativ-teritorială, care determină o creștere a calității vieții la nivel local. În același timp, se poate constata că satisfacerea nevoilor colectivităților are la bază libertatea acordată acestora de a-și gestiona destinul. Este vorba de un drept de liberă administrare, pe care îl regăsim în toate țările europene, dar în fome diverse, determinate de influențe economice, demografice, istorice și instituționale. Într-un grad mai mare sau mai mic, în toate aceste țări analizate se poate vorbi de existența unui drept de liberă administrare locală, dar cu nuanțări specifice. Astfel, deși la nivel doctrinar a jucat un rol major în construirea administrațiilor europene, Franța apare ca o structură administrativă complexă și greoaie, cu toate că există o oarecare orientare către deconcentrare și descentralizare. Dezvoltarea locală în Germania stă sub semnul unor principii fundamentale, de autonomie locală, autonomie de organizare, subsidiaritatea și complementaritatea prin care, responsabile de acest proces sunt, în primul rând autoritățile și colectivitățile locale. Marea Britanie s-a lansat într-un proces de regionalizare. Actualul guvern dorește continuarea modernizării autorităților locale, ilustrând astfel principiul „consensului în mișcare”, care, în politica engleză caracterizează legătuile dintre guvernele succesive.
Din punct de vedere al construcției instituționale, România se apropie de modelul francez. Criticile sunt apropiate, dar pentru România sunt vizate in plus: menținerea unui nivel ridicat al corupției, supradimensionarea aparatului guvernamental, implicarea politicului prea mult în actul administrativ, transferul masiv al responsabilităților către autoritățile locale, fără asigurarea resurselor necesare.
Dezvoltarea locală în Europa pornește de la potențialul local, acordându-se colectivităților locale competențe și resurse pentru a-i gestiona destinul. Măsura în care statul păstrează un control asupra dezvoltării diferă și se manifestă în grade diferite, dar trebuie remarcată voința unanimă de a aplica descentralizarea administrativă și principiul subsidiarității. Se remarcă, de asemenea, tendința de a implica o gamă largă de actori în procesele de dezvoltare: participarea cetățenilor la procesele decizionale și încurajarea sectorului privat în a se implica în furnizarea diferitelor servicii publice.
În materie de servicii publice, în Uniunea Europeană există o problemă care pune în discuție rolul fiecărui stat și finalitatea construcției europene: cum să se armonizeze serviciile publice naționale și locale cu ambițiile de realizare a unui spațiu economic comun? Această problemă este de actualitate deoarece există o contradicție aparentă între interesul colectiv al serviciului public din interiorul unui stat și deschiderea față de concurența europeană. Construcția comunitară, prin esență economică la originile sale, a avut ca obiectiv realizarea unui spațiu economic bazat pe patru libertăți fundamentale: libertatea circulației mărfurilor, a capitalurilor, a serviciilor și a persoanelor. Piața comună, definită ca o piață interioară unică, are drept rezultat obligarea statelor și a actorilor economici de a înlătura obstacolele acestui spațiu economic unificat. Într-o primă etapă, tratatele nu evocă nici problema rolului intern al statelor și nici pe cea a serviciilor publice. În absența unor termeni clari cu privire la rezerva sau neaplicarea regulilor comunitare pentru serviciile publice, acestea sunt supuse dreptului comun. Astfel, două reguli de drept comunitar aveau în vedere funcționarea clasică a serviciilor publice: interdicția oricărei discriminări față de naționalitate și deschiderea către spațiul european al concurenței. Aceste reguli au trei consecințe directe: prima consecință ar fi că orice operator poate interveni pe ansamblul teritoriului comunitar și deci poate concura serviciile publice prin alegerea de activități rentabile, ceea ce poate fi ilustrat în domeniul poștei. A doua consecință ar fi interdicția ajutoarelor de stat și a controlului care afectează concurența, ceea ce poate fi observat în domeniul transportului. A treia consecință ar fi că monopolurile publice trebuie să fie deschise și să nu se discrimineze produsele europene, ca în cazul energiei electrice. Problema serviciilor publice a fost aproape ignorată în tratate și nu a fost adusă în prim-plan decât în momentul în care Comisia a luat în discuție îmbunătățirea pieței interioare pentru 1 ianuarie 1993. Aceste reflexii au fost tardive, dar au constituit răspunsuri la inițiativele Comisiei în domenii noi pentru comunitate, precum energia, poșta sau telecomunicațiile.
Tratatul de la Roma înscrie punerea în aplicare a unui spațiu european al concurenței. Se interzic ajutoarele de stat și se impun limite cantitative de export; statele sunt obligate să organizeze monopoluri naționale cu caracter comercial (art. 37) și să respecte regulile concurenței în raporturile cu întreprinderile publice (art. 90). Referiri clare la noțiunea de serviciu public nu apar decât în art. 77 cu privire la politica de transporturi, articol care precizează că “sunt compatibile cu prezentul tratat ajutoarele care răspund nevoilor de coordonare a transporturilor sau care corespund rambursării anumitor servituți inerente noțiunii de serviciu public”.
Actul unic european din 1985 constituie prima revizuire cu privire la competența comunitară. El confirmă filosofia liberală și prevede în art. 8 realizarea pieței interioare începând cu 31 decembrie 1992. Fără a face noi referiri la noțiunea de serviciu public, tratatul încredințează Comisiei Comunităților Europene mandatul clar de a pune în aplicare o piață interioară în toate domeniile și îndeosebi în cele care pot face obiectul serviciilor publice, cum ar fi domeniile electricității, gazului natural sau telecomunicațiilor. Tratatul asupra Uniunii Europene nu evocă nimic în plus în ceea ce privește noțiunea de serviciu public, contribuie doar la recunoașterea acestora. Pe de o parte, un nou titlu este consacrat rețelelor transeuropene pentru care serviciile publice au caracteristici speciale. Art. 129 B dispune: “Comunitatea contribuie la stabilirea și la dezvoltarea rețelelor transeuropene în sectorul infrastructurii de transport, al telecomunicațiilor și energiei”. Astfel, Comunitatea trebuie să favorizeze punerea în aplicare a rețelelor europene în domenii care fac obiectul serviciilor publice în cea mai mare parte a statelor și trebuie să se țină cont de specificul național. Pe de altă parte, în timp ce Tratatul de la Roma revizuit nu făcea nici o referire la rezervele naționale sau la un principiu relațional între state și Comunitate, tratatul de la Maastricht conține considerații noi. Aici se afirmă că Uniunea respectă identitatea națională a statelor membre (art. F) și, pe baza principiului subsidiarității, formulează o nouă abordare care să permită anumite specificități naționale. Dincolo de evoluția textuală a tratatului care rămâne supus interpretării Curții de Justiție a Comunităților Europene, se pot constata un început al recunoașterii juridice de către Curte și o sensibilă evocare a serviciului public de către instanțele comunitare.
Instituțiile europene arată un interes particular față de problema serviciilor publice. Comitetul Economic și Social a adoptat în septembrie 1993 un aviz de inițiativă asupra sectorului public în Europa. Parlamentul European, adoptând raportul lui M. Roberto asupra serviciilor publice și privatizării din mai 1994, a invitat Comisia să propună o cartă europeană a serviciilor publice axată pe trei puncte: a) identificarea principiilor comune cărora trebuie să le răspundă serviciile publice în Europa pentru a satisface exigențele unei cetățenii europene reale; b) unitatea de tratament pentru toți utilizatorii în diferite servicii distribuite pe o bază națională, dar având o dimensiune supranațională; c) norme care să garanteze pentru orice serviciu un plan calitativ și unul cantitativ. Comisia Europeană s-a angajat să publice un document de reflexie asupra orientărilor în materie de serviciu public, analizând situația pentru fiecare sector, datorită diferențelor existente. Proiectul francez de Cartă europeană a serviciului public propunea Comisiei și altor țări europene o concepție novatoare permițând emergența veritabilelor servicii publice europene și prezervarea principalelor modalități de organizare și gestiune proprii fiecărei țări. Această propunere a reprezentat o nouă abordare care permitea existența unei abordări europene a serviciilor publice. În septembrie 1996, Comisia Europeană a prezentat un comunicat asupra “Serviciilor de interes general în Europa”, care punea clar în evidență diferența dintre misiunea și statutul operatorului, lăsând statele membre să aleagă proprietatea capitalului, recunoscându-se legitimitatea serviciului public.
Tratatul de la Amsterdam a adus modificări importante Tratatului asupra Uniunii Europene și Tratatului care a instituit Comunitatea Europeană, aducând lămuriri suplimentare asupra conceptelor de dezvoltare locală și subsidiaritate; a fost consolidată politica de protecție a mediului; au fost aduse clarificări în materie de protecție a consumatorilor, fără a exista însă o abordare expresă a serviciilor publice. Excepția o reprezintă noul articol 16 din Tratatul Uniunii Europene, care prevede: “Fără a prejudicia articolele 73, 86 și 88, și având în vedere locul pe care îl ocupă serviciile de interes economic de ordin general printre valorile comune ale Uniunii, ca și rolul pe care acestea îl joacă în promovarea coeziunii sociale și teritoriale a Uniunii, Comunitatea și statele sale membre, fiecare în limitele competențelor lor și în limitele câmpului de aplicare a prezentului tratat, veghează ca aceste servicii să funcționeze pe baza principiilor și în condițiile care să le permită îndeplinirea misiunii lor”.
Un alt moment important pentru evoluția serviciilor publice în Uniunea Europeană a fost reprezentat de comunicatul cu privire la “Serviciile de interes general în Europa”, adoptat de către Comisia Europeană la 20 septembrie 2000 la Lisabona. Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, proclamată de Consiliul European în decembrie 2000 (la Nisa), cuprinde un articol -35- privitor la accesul la serviciile de interes economic general: “Uniunea recunoaște și respectă accesul la serviciile de interes economic general, așa cum este prevăzut de legislațiile și practicile naționale, în conformitate cu dispozițiile tratatului care instituie Comunitatea Europeană, până la promovarea coeziunii sociale și teritoriale a Uniunii”. Referindu-se doar la “legislațiile naționale”, acest articol nu deschide calea serviciilor europene de interes general, necesare totuși pentru a construi noua Europă. În luna noiembrie 2002, Comisia a prezentat un Raport cu privire la liniile directoare ale ajutoarelor de stat în domeniul serviciilor de interes economic general prin care se preciza că serviciile de interes economic general (SIEG) îndeplinesc o funcție fundamentală în toate statele membre care, în absența reglementărilor comunitare, dispun de o mare libertate pentru a le defini și a le pune în aplicare în funcție de alegerea lor politică. Un moment recent al evoluției serviciilor publice îl reprezintă proiectul Cartei verzi a serviciilor de interes general – proiect inițiat de către Centrul european al întreprinderilor cu participare publică și de interes economic general (CEEP), în colaborare cu Confederația europeană a sindicatelor (CES) – transmis spre studiu Consiliului Uniunii Europene. Potrivit art. 16 al proiectului Cartei verzi a serviciilor publice de interes general, acestea sunt activități create, organizate și reglementate de autorități publice (naționale, regionale sau locale) pentru a garanta că furnizarea serviciilor este asigurată în condițiile considerate ca necesare pentru satisfacerea necesităților societății. Aceste servicii îndeplinesc misiuni de interes general și sunt supuse de către autoritățile publice unor obligații specifice.
În țările membre ale Uniunii Europene, există o mare diversitate de servicii publice: – servicii comunale, regii municipale sau intercomunale, întreprinderi publice naționale, societăți private în proprietate publică, mixtă sau privată, delegarea de servicii sau parteneriate public-privat. Această diversitate reprezintă rezultatul istoriei, culturii, economiei și alegerilor politice specifice fiecărei țări. Nu se poate identifica o organizare “tip”, ci doar reguli și principii general aplicabile, adaptate contextului național, urmând logica subsidiarității.
CONCLUZII
Administrația publică, prin serviciile pe care le oferă, conditionează puternic existența fiecărui individ, atât din perspectiva formării personalității, cât și a evoluției sale în calitate de cetățean. Legăturile dintre administrația publică și puterea politică sunt de ordin teoretic și de ordin practic (deoarece administrația se subordonează puterii politice). Eficacitatea măsurilor legislative recente privind reforma în administrația publică depinde de voința și aptitudinea fiecărei instituții de a dezvolta capacitatea administrativă necesară, dar și de atribuirea de resurse umane și bugetare corespunzatoare. Una din cele mai mari probleme ale administrației publice locale este nevoia de consultare permanentă a cetățenilor și garantarea dialogului instituțiilor publice cu toși cetatenii; aceste instituții trebuie să fie reprezentative, transparente și accesibile tuturor, iar participarea activă a cetățenilor trebuie încurajată.
Dialogul permanent al autorităților publice cu cetățenii trebuie să ia în considerare următoarele tendințe: respectarea standardelor legale și etice de către autoritățile publice locale, liberul acces la informațiile publice de interes local, participarea tineretului la procesul democratic, respectarea unor standard tehnice,exercitarea drepturilor electorale de către minorități, influența mijloacelor de informare în masă, stabilirea unui echilibru în privința procesului de decizie.
Principiile democrației locale, așa cum sunt prevăzute în legea administrației publice locale și Carta Europeană a Autonomiei Locale constau în: asigurarea respectării autonomiei locale și a descentralizării serviciilor publice, eligibilitatea autorităților locale, exercitarea deplină a competențelor în probleme de interes local, autonomia financiară prin repartizarea de resurse proporțional cu competențele, existența unui patrimoniu distinct al colectivităților locale, controlul de legalitate al actelor colectivităților locale.
Recomandările Consiliului Europei nr. 114/2002 privind autoritățile locale și serviciile publice constau în: serviciile publice purtătoare ale interesului general, trebuie să corespundă cât mai bine exigențelor consumatorilor, coeziunii economice sociale și teritoriale și protejării mediului înconjurător, cu respectarea principiului dezvoltării durabile a teritoriului.
Oferta de servicii publice a sectorului particular trebuie să se conformeze regulilor Uniunii Europene, lucru care poate permite reducerea considerabilă a costurilor precum și îmbunătățirea calității, dezvoltarea inițiativei, diversificarea serviciilor, aspect menit să genereze eficiență și performanță în furnizarea de bunuri și servicii; întreprinderile particulare, la fel ca și cele publice trebuie să servească interesului general, să se protejeze mediul înconjurător și valorile comune, să se asigure protecția consumatorilor și să se urmarească calitatea serviciilor prestate. Se dorește asigurarea coeziunii sociale și teritoriale a prestatorilor de serviciu.Societățile municipale publice, responsabile cu furnizarea serviciilor, trebuie sa fie mai eficiente, să reducă costurile, să promoveze motivația, îmbunătățirea calității serviciilor și satisfacerea consumatorilor.
Printre prioritățile generale în dezvoltarea serviciilor publice de interes local se enumeră și crearea unui corp al prefecților și sub-prefecților care să asigure un înalt profesionalism actului de conducere administrativă la nivel local.
Un serviciu public în cadrul autorităților administrației publice locale nu poate fi asigurat la standardele pe care societatea, cetățeanul, statutul de țară membră UE le cer, decât prin îmbunătățirea și modernizarea activității funcționarilor publici.
Astfel, modalitățile de adaptare a funcționarilor publici la cerințele de creștere a eficienței activității proprii sunt urmatoarele: îmbunătățirea managementului organizațional; asigurarea autonomiei operaționale; stimularea participării cetățenilor la luarea hotărârilor decizionale și îmbunătățirea comunicării operative cu cetățenii, îmbunătățirea circuitelor de luare a deciziilor și execuție prin implicarea mai susținută a funcționarilor publici.
Dezvoltarea locală este procesul ce implică parteneriatul între autoritățile locale, mediul de afaceri și organizațiile non-profit care au ca obiectiv principal stimularea investițiilor, acestea generând o dezvoltare durabilă.„ Dezvoltarea locală pune accentul pe potențialul existent al zonei sau localității și identifică organizațiile ce pot și trebuie să contribuie la creșterea potențialului comunității locale” Acțiunile întreprinse în procesul de dezvoltare locală trebuie să aibă un impact pozitiv asupra viabilității întregii localități și nu numai asupra unui sector al economiei locale. Dezvoltarea locală se referă la dezvoltarea capacității unei comunități locale de a stimula creșterea economic, prin crearea de noi locuri de muncă, precum și condiții pentru valorificarea trăsăturilor și oportunităților proprii scimbărilor rapide ce au loc în plan economic, social, cultural, tehnologic. „Baza oricărui proces de dezvoltare locală o reprezină strategia de dezvoltare locală în cadrul careia caracteristicile zonei trebuie să primeze.” Planificarea strategică are o dublă misiune: mobilizarea potențialilor parteneri publici și privați de la nivelul local și realizarea unui echilibru între structurile ce compun dezvoltarea locală. „Strategia de dezvoltare locală este acțiunea ce are în vedere oportunitățile ca cerințe ale comunității locale, lucru ce impune luarea unor măsuri, în funcție de specificul zonei.
BIBLIOGRAFIE:
Alexandru Ioan.”Introducere în teoria administrației publice”vol.I.ed.Sylvi Bucuresti 1997
Alexandru Ioan, „Structuri, mecanisme si institutii administrative”,ed. Silvy, Bucuresti, 1996
Alexandru Ioan,” Teorii, relatii, perspective”, ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2007,
Alexandru Ioan, „Drept administrativ”, ed.Lumina Lex,Bucuresti,1999
Alina Profiroiu, Sorina Racoviceanu, Nicolae Țarălungă, Dezvoltare economică locală, Editura Economică,București,1999
Prof Univ dr. Corneliu Manda,Drept Administrativ,ed. Universul juridic,Bucuresti,2008 ,editia a V-a,revazuta si adaugita
Corneliu Manda , Cezar Manda, Administratia publica locala din Romania, ed. Monitorul Oficial,Bucuresti, 1992
Dragos Dinca, Servicii publice si dezvoltare locala, ed. Lumina Lex,Bucursti, 2008
Emil Balan, Drept financiar, ed. All Beck,Bucursti, 1999
Emil Balan, Dreptul administrativ al bunurilor,ed. CH Beck,Bucuresti,2007
Prof.Univ.Dr.Mircea Preda ,”Drept administrativ-partea speciala”ed.Luminalex Bucuresti 2007
Lucica Matei, Stoica Anghelescu, Dezvoltare Locală, concepte și mecanisme,Editura Economică, București,2009
Matei L. Colectivitatile teritoriale.Experienta franceza,ed.Economica,Bucuresti,2000
Tudor Draganu,”Introducere in teoria și practica statului de drept ,ed.Dacia,Cluj Napoca,1992
Ilie Iovanas, Drept administrativ,ed.Servo Sat, Arad,1997
Vereijen,T.Sistemele serviciului public in Europa Centrala si de Vest,Elgar Publishing,1999
Dumitrescu M,Strategii si management strategic, ed. Economica, Bucuresti, 2002
Nicola I.Managementul serviciilor publice, ed. All Beck,Bucuresti, 2003
Mihai T. Oroveanu,”Tratat de drept administrativ “,Universitatea Crestina Dimitrie Cantemir
Matei,AnghelscuA,SavulescuC”Modele teoretice si empirice ale dezvoltarii locale”Ed.Economica,Bucuresti,2009
Bach S., Decentralization and privatization in municipal services: The case of health services, document de lucru nr. 164, Geneva, 2000
Prahoveanu, E., Matei, A.,, Economie și politici economice, Editura Economică, București, 2004
Dictionarul explicativ al limbii romane , ed. Academiei, Bucuresti, 1975
Dictionar de administratie publica, ed.Economica, Bucuresti, 2004
Legislație
Constituția României comentată și adnotată ed.RA M.Of.București 1992
Legea nr.351/2001publicată in M.Of PI nr.408/2001
Legea nr.215/2001 cu modficarile si completarile ulterioare publicata in Monitorul Oficial nr.204 din 23 aprilie 2001
Legea nr.82.231 din 2 martie 1982
Ordonanta de Urgenta nr. 18 din 04/03/2009 privind creșterea performanței energetice a blocurilor de locuințe, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 155 din 12/03/2009
Legea nr.326/2001publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 4 iulie 2001, cu modificările și completările ulterioare
Legea nr.315/2004 privind dezvoltarea regională in România ,publicata in M.of PI nr.557/2004
Pagini internet
http://europa.eu.int/comm/regional_policy/ns_fr.htm.22.
http://europa.eu.int/comm/enlargement/index_en.html23.
http://europa.eu.int/comm/economy_finance/index_en.htm24.
http://www.mie.ro25. http://www.mfinante.ro
www.lexis.ro/team-view/oltenitei
Site ul oficial al Primariei Sectorului 4 Bucuresti
ro.wikipedia.org/wiki/sector_4
www.cartiere.ro/imagini/bucuresti_s4/25555-harta_sectorului_4
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Organizarea Si Functionarea Serviciilor Publice de Interes Local (ID: 128814)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.