Organizarea Si Functionarea Administratiei Publice Romanesti, Principii, Realizari, Neajunsuri

Cuprins

Introducere … 1

Capitolul 1. Noțiuni generale privind administrația publică … 3

1.1. Noțiunea de administrație publică … 3

1.2 Scurt istoric al administrației publice in Romania … 4

Capitotul 2. Instituțiile Administrației Publice … 8

2.1. Sistemul administrației publice … 8

2.2. Principiile de organizare și funcționare ale administrației publice… 11

2.3. Principiile de organizare și funcționare ale administrației publice în unitățile administrativ-teritoriale din România … 12

2.4. Activitățile administrației publice … 12

Capitolul 3. Reforma administrativă … 14

3.1. Principiile care stau la baza reformei administrative … 14

3.2. Direcții prioritare în reforma administrației publice în România … 15

Capitolul 4. Studiu de caz … 17

Consirerații finale … 20

Bibliografie … 22

Introducere

MOTTO : ” SE POATE GUVERANA DE DEPARTE, DAR SE POATE ADMINISTRA NUMAI DE APROAPE ”

Decret francez-1852

Administrația publică prin menirea ei, este permanent conectată la transformările socio-economice și politice dintr-o societate și, prin aceasta permanent pregătită pentru reevaluarea și restructurarea componentele și chiar a principiilor sale generale de organizare și funcționare. De aceea se poate spune fără a absolutiza, că administrația publică este consecventă menirii sale de a satisface interesele publice prin cele mai utile, rapide, eficiente și noi principii.

Legislația apicată administrației publice este în continuă mișcare și implică o permanentă căutare a calității actului de administrare. Din această perspectivă pragmatică, orice alte valori se relativizează. Apelul la tradiție se poate face doar dacă este necesar scopului amintit iar eventuala xenofobie juridică este lipsită de sens în condițiile în care soluțiile juridice de import se pot așeza în slujba acelorași scopuri.

Viziunea pragmatică, exclusiv sincronică axată pe o permanentă jonglare cu instituțiile juridice ce creionează administrația publică în ansamblul ei, este amenințată, pe de o parte de pericolul constrcțiilor dogmatice de laborator, și pe de altă parte, de pericolul importului juridic irațional. În ambele cazuri, se poate neglija flagrant capacitatea corpului funcționaresc de a răspunde competent și eficient la transformarile instituționale proiectate în actul normativ abstract.E adevarat, totodată, că o construcție legislativă nu se realizează în funcție de capacitatea de “ absorbție ” a acesteia în procesul de aplicare și realizare a dreptului. Dar o construcție legislativă ar trebui să fie interesată de detectarea și eliminarea piedicilor care ar putea face din acel proces un insucces.

Este aproape o platitudine să mai remarcăm astăzi faptul că în spatele autoritaților administrative, al serviciilor publice, stau acei oameni a căror totalitate formează corpul funcționarilor publici. Datorită factorului uman, dincolo de litera rece a legii, dincolo de procedurile și pârghiile legale, există uzuri și mențalități specifice care pot condiționa negativ, uneori până la disoluție, procesul de aplicare și realizare a legii.Istoria administrației publice românești stă mărturie acestei realități.

Din momentul edificării administrației publice moderne și al apariției funcționarului public modern în secolul al XVIII – lea, funcționarea deficitară a vieții administrative românești s-a datorat în mai mică masură legislației lacunare sau prost concepute și în prea puțină măsură neînțelegerii noilor instituții importate. Esecul reformelor s-a datorat, cel mai adesea, lipsei de experiență și de profesionalism a funcționarilor publici, instabilității în funcție, nepotismului și aservirii politicii de partid a acestora, dezinteresului pentru actul administrativ dobândit în goana pentru venituri extra-salariale, parvenitismului social și traficului de influență.

Această realitate dezvăluită de istorie ar trebui să pună pe gânduri pe reformatorul administrației publice românești contemporane.

Orice reformă instituțională riscă să ramână un simplu demers formal, de suprafață, în România, în absența unei evaluări concrete a determinismului existent între mentalitățile păguboase ale corpului funcționăresc și lipsa de eficiență a administrației publice românești de astăzi.

Studiul tradițiilor instituționale este important însă nu și esențial în condițiile în care nu orice este tradițional este și eficient într-un nou context socio-politic și economic. Studiul mentalităților corpului funcționăresc manifestate în viața administrativă concretă de-a lungul secolelor poate fi insă extrem de util, cel puțin pentru relevarea modului în care orice reformă a avut șanse de reușită în România. O astfel de analiză instituțional-funcțională ar putea da o serie de răspunsuri insucceselor de astăzi ale administrației publice românești.

Capitolul 1. Noțiuni generale privind administrația publică

1.1. Noțiunea de administrație publică

Conceptul de administrație, fie în accepțiunea sa publică, fie în cea privată, a dus la nașterea unor multiple întrebări la care răspunsurile sunt date în maniere diferite, în funcție de autori, de perioada istorică în care acestea au fost formulate, de teoriile care stau la baza lor.

Complexitatea fenomenului administrativ reiese din faptul că în mod obișnuit vorbim de administrație publică și privată, de administratori și funcționari publici care îndeplinesc funcții administrative, de persoane care sub comanda altora execută decizii și de persoane care pun în aplicare deciziile celor aflați într-o poziție ierarhică superioară.

Termenul de administrație derivă de la latinescul “administrare” care înseamnă a servi și este în legătură cu cuvântul “magister” care îl desemnează pe stăpân, căruia i se subordonează servitorul și pe care acesta trebuie să-l slujească.

“Dictionary of American Governement and Politics” dă sintagmei “public administration” urmatoarea explicatie :

1.Funcția executivă în general; aplicarea politicii publice;

2.Organizarea și conducerea poporului și a altor resurse pentru atingerea obiectivelor guvernării;

3.Arta și știinta conducerii aplicată la sectorul public.

Administrația publică este un termen mult mai cuprinzător decât conducerea publică sau managementul public, deoarece nu se limitează la management ci îl include, ea cuprinzînd împrejurările sociale, politice, culturale și legale care afectează activitatea și conducerea instituțiilor publice.

Noțiunea de administrație publică este foarte variată, ea putînd fi descrisă prin termeni diferiți. Referindu-ne la sensul de bază, la menirea și trăsăturile fundamentale vom întelege prin administrație publică activitatea care constă în principal în organizarea și asigurarea executării legii, adică a Constituției și a tuturor actelor normative și juridice emise de autoritatile statului de drept.

1.2. Scurt istoric al administrației publice in România

Având în vedere apariția și dezvoltarea administrației publice, ca totalitate de organe ce desfășoară o activitate socială specializată bazată pe forța publică, sunt strâns legate de organizarea statală, o periodozare a administrației publice românești trebuie să țină seama de evoluția istorică a acestei forme de organizare politică pe teritoriul României.

Mergând pe această logică, abordarea evoluției administrației pubice după retragerea aureliană și până la formarea statelor feudale românești din secolul XIV este un demers delicat. Este evident că în perioada 275-secolul X nu a existat pe teritoriul României o organizare politică de tip statal, ceea ce ar obliga, teoretic, la excluderea acestei epoci din analiza noastră. Lipsa unei organizări socio-politice superioare nu creează condițiile apariției și existenței unei administrații publice în adevăratul sens al cuvântului. Totuși, având în vedere supraviețuirea unei organizări politice rudimentare în cadrul obștii sătești și prezența unor interese publice numeroase, ce erau satisfacute de organe cu o anume specializare, se pot creiona coordonatele unui fenomen administrativ mult superior, prin organizare și complexitate,unei administrații de tip privat.Ținând cont că “dreptul administrativ cutumiar”, dezvoltat în cadrul obștii sătești românești, se regăsește în cadrul dreptului ce va reglementa administrația publică în epoca statalității românești medievale, am considerat că o trecere în revistă a acestor cutume este necesară.

O problemă mai puțin delicată ridică epoca secolelor X-XIII, numită și epoca “țărilor”.Dacă avem în vedere opinia unei bune părți a istoriografiei românești conform căreia aceste “țări” au fost doar simple formațiuni prestatale, excluderea acestei perioade din studiul de față ar fi o concluzie firească. Abordarea noastră are însă în vedere regimul de “state feudale aflate în faza incipientă de dezvoltare” al acestor formațiuni politice și, ca urmare, prezența unei administrații publice este necesară.

În ciuda ușoarelor diferențe privind organizarea administrației publice centrale și locale, principiile ce au guvernat organizarea și funcționarea administrației publice feudale au fost aceleași în Țara Românească și Moldova. De aceea, tratarea laolaltă a acestora este cât se poate de justificată. O cu totul altă evoluție a avut administrația publică transilvăneană, atât în epoca voievodatului, cât și în cea a principatului autonom aflat sub suzeranitate otomană. Prezența autorității coroanei maghiare, așezarea sașilor și a secuilor au dat naștere unor tradiții instituționale complet diferite, a căror complexitate a impus analizarea lor intr-un capitol separat.

O abordare distinctă este rezervată secolului al XVIII-lea și primelor decenii ale secolului al XIX-lea ce au marcat în toate țătile românești, pe fondul instaurării unor monarhii de tip absolutist cu accente iluministe, debutul procesului de modernizare a administrației publice. Expunerea distinctă a situației din Țara Romanească și Moldova, pe de o parte, și din Transilvania și Banat, pe de altă parte, a permis scoaterea în evidență a specificității nașterii administrației publice moderne și a funcționarului public modern în contextul dominației fanariote sau habsburgice.

Epoca ocupației rusești și cea regulamentară (1828-1857), deși au mențint o serie de trasături ale sistemului de privilegii al “vechiul regim” în cadrul unor domnii neo-absolutiste, necesită o abordare aparte datorită așezării fundamentelor moderne – terminologice și principale – ale administrației publice centrale, datorită conturării cvasi-complete a statutului funcționarului public modern și lansării pârghiilor și mecanismelor birocratice moderne. În cadrul acestei perioade, revoluția de la 1848 a constituit un impuls distinct crucial spre modernizarea administrației publice în Țara Românească și Moldova și un impuls spre românizarea administrației publice în Transilvania.

Domnia lui Cuza (1859-1866) a reprezentat un moment de coagulare și profesionalizare a corpului funcționaresc, de așezare a coordonatelor moderne ale administrației publice centrale în cadrul ecuației guvernare-administrare și momentul construirii eșafodajului modern al administrației publice locale pe baza principiilor descentralizării și desconcentrării administrative.

Epoca “Vechiului Regat” al României (1866-1918) a fost una a experimentelor atât în administrația publică centrală, cât și cea locală. Instituțiile importate masiv din spațiul Europei occidentale au intrat intr-un proces firesc de adaptare și românizare, de dezvoltare a uzurilor proprii, de unde și numeroasele demersuri de restructurare și reașezare a competențelor instituționale, multiplelor frământări politice și doctrinare și, în mod paradoxal, de neclaritatea și abundența cadrului legslativ. Asimilarea Dobrogei din punct de vedere administrativ a fost și ea o provocare pentru stabilitatea, funcționalitatea și forța ordonatoare a administrației publice românești.

Anii 1861-1918 au constituit pentru Transilvania o perioadă de mari frământări politice care, inevitabil, și-au pus amprenta asupra evoluției administrației publice. După ce și-au văzut atinse obiectivele naționale în materie de administrație publică în așa numita epocă a “liberalismului”, românii au fost marginalizați ca funcționari publici și dezmoșteniți instituțional și lingvistic în cadrul administrației publice maghiare din epoca dualismului.

Epoca interbelică (1918-1938) a fost una a adaptării administrației publice românești la contextul unirii. În ciuda propunerilor și protestelor românilor din noile povincii ale țării, reforma administrației publice a fost mai mult un proces de recuperare și generalizare a instituțiilor și uzurilor administrative ale vechiului regat. În general, deși efortul organizatoric a fost mai mare la toate nivelele, reforma administrației publice românești a fost limitată de obsesia unității naționale.

Cele două dictaturi de dreapta – cea regală (1938-1940) și cea antonesciană (1940-1944) – au reprezentat, pe lângă o militizare treptată a aparatului administrativ (proces firesc în anii războiului), o demantelare a întregului eșafodaj instituțional și principal creat în ultimele decenii, în cadrul monarhiei constituționale parlamentare românești. Perioada anilor 1944-1948 a dat lovitura de grație raportului guvernare-administrare specific regimului parlamentar și a aruncat la groapa de gunoi a istoriei principiul descentralizării administrative.

Capitotul 2. Instituțiile Administrației Publice

2.1. Sistemul administrației publice

Sistemul administrației publice cuprinde :

a) administrația centrală și administrația teritorială;

b) administrația de stat și administația locală;

c) administrația generală și administrația specializată.

Administrația centrală are la bază desconcentrarea administrativă care presupune transferul unor atribuții ce revin organelor centrale unor organe din subordine care funcționează în teritoriu.

Administrația teritorială cuprinde autoritățile desconcentrate ale administrației centrale în unitați administrativ teritoriale (serviciile teritoriale, inclusiv prefectul).

Administrația de stat exprimă ansamblul instituțiilor care asigură activitatea executivă a guvernului (se suprapune cu administrația centrală).

Administrația locală reprezintă administrația publică existentă la nivelul unitaților administrativ teritoriale ale uni stat.Nu reprezintă o administrație de stat ci ostructură administrativă proprie sub controlul autorității statale.În această structură se regăsesc instituțiile județene (consiliile județene, instituțiile comunale și orășenești, consiliile locale, primării și alte servicii publice). Sistemul administrației publice locale cuprinde autorități deliberative și executive.

Administrația generală cuprinde administrația de stat și administrația locală având rolul de a interveni în domeniile de competențele Guvernului, Prefectului, Primarului respectiv vizează autorități cu competențe generale în spațiile teritoriale ale țării.

Administrația specializată cuprinde ministerele și serviciile specializate ale administrației locale, autoritățile având atribuții doar într-un anumit domeniu.

Potrivit Constituției României, sunt considerate autorități publice și autorități administrative autohtone următoarele organisme :

A. Autorități publice:

– Parlamentul;

– Președintele României;

– Guvernul;

– Autoritățile administrației publice centrale de specialitate (ministere, alte organe de specialitate din subordinea Guvernului, autorități administrative autonome);

– Autotitățile administrației publice locale (Consiliile locale, județene și primării);

– Autoritatea judecătorească (instanțele judecătorești, ministerul public, Consiliul Superior al Magistraturii).

B. Autorități administrative autonome:

● cu statut constituțional :

– Consiliul Suprem de Aparare a Țării;

– Curtea de Conturi;

– Avocatul Poporului;

– Consiliul Legislativ;

● cu statut legal :

– Serviciul României de Informații;

– Banca Națională a României;

– Consiliul Național al Audio-vizualului;

– Consiliul Concurenței;

– Comisia Națională de Valori Mobiliare;

– Consiliul Național de Evaluare și Acreditare Academică;

– Consiliul Economic și Social;

– Academia Română etc.

Termenul de Autorități publice nu se confundă cu cel de instituție publică.În sens restrâns, instiția publică de referă la persoanele juridice înființate prin acte de putere sau de dispoziție ale autorităților administrației publice centrale sau locale urmărind desfășurarea de activități necomerciale sau prestarea unor servicii publice.

Trăsăturile unei instituții pubice sunt :

● se înființează, reorganizează și desființează prin lege sau potrivit legii de către Parlament, Guvern, ministere și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și consiliile județene și locale;

● urmăresc satisfacerea unor interese generale cu caracter social-cultural ale societății;

● desfășoară activității finanțate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, dar pot avea și venituri proprii;

● funcționeză în regim gratuit sau cu taxă;

● utilizează personal specializat în domeniul de activitate;

● pot emite acte administrative;

● desfășoară activitate continuă;

În sens larg, instituția publică cuprinde și ansamblul autorităților publice.

În concluzie, organizarea politică și administrativă în România se manifestă prin structura următoare :

a) Parlamentul

● Parlamentul deține puterea legislativă și este compus din două Camere – Senatul și Camera Deputaților.

b) Organele supreme ale administrației de stat :

● Președintele și administrația prezidențială;

● Guvernul și aparatul său de lucru.

c) Administrația centrală de specialitate :

● ministerele;

● autoritățile subordonate ministerelor;

● autoritățile autonome.

d) Administrația teritorială de stat :

● prefectul;

● comisia județeană consultativă;

● comitetul operativ-consultativ;

● serviciile deconcentrate ale administrației publice centrale în teritoriu.

e) Administrația județeană :

● consiliul județean;

● președintele consiliului județean;

● secretarul general al județului.

f) Administrația locală :

● consiliul local;

● primarul;

● secretarul;

● aparatul propriu de specialitate;

● serviciile publice locale.

2.2. Principiile de organizare și funcționare ale administrației publice

Admininistrația publică are la bază urmatoarele principii :

a) Principiul legalității. Este vorba despre obligația tuturor instituțiilor publice de conformare față de lege în condițiile în care se manifestă și inițiativa pentru asigurarea aplicării legislației.

b) Principiul permanenței și continuității. Acest principiu stipulează necesitatea echilibrului în societate prin menținerea unor reguli de conduită socială și instituțională, inclusiv a funcționarilor publici care au devenit specialiști în domeniul pe care îl gestionează.

c) Principiul subsidiarității. Acest principiu exprimă necesitatea desfășurării proceselor decizionale la nivelul comunității cel mai apropiate de nivelul de aplicare a deciziei, prin participare cetățenească.

d) Principiul centralizării. Acest principiu desemnează concentrarea activităților administrative din teritoriul național la nivel statal prin îndeplinirea sarcinilor de către o administrație ierarhizată și unificată; cu alte cuvinte, administrația publică centrală ia decizii, iar administrația publică locală raportează și execută deciziile. În plus, autoritățile publice de specialitate și locale sunt numite de autoritățile publice centrale și subordonate acestora.

e) Principiul desconcentrării. Principiul desconcentrării presupune transferul unor atribuții ale instituțiilor centrale unor instituții teritoriale, aflate în subordinea acestora; instituțiile administrative desconcentrate capătă competență proprie de decizie și răspuns față de administrația centrală de stat.

f) Principiul descentralizării. Descentralizarea presupune autonomia autorităților locale din unitățile administrativ teritoriale și transferul limitat al puterii de decizie de la nivelul central la cel local; autonomia locală exprimă dreptul și capacitatea autorităților administrației publice locale de a rezolva și gestiona în nume propriu și sub responsabilitate proprie problemele administrative.

2.3. Principiile de organizare și funcționare ale administrației publice în unitățile administrativ-teritoriale din România

a) Principiul autonomiei locale;

b) Principiul descentralizării serviciilor publice;

c) Principiul legalității;

d) Principiul eligibilității autorităților administrației publice locale;

e) Principiul consultării cetățenilor în problemele locale de interes deosebit;

2.4. Activitățile administrației publice

Activitățile administrației publice pot fi :

a) executive cu caracter de dispoziție prin care :

● se organizează executarea legii;

● se stabilește comportamentul necesar diferitelor persoane fizice și juridice;

● se definesc limitele permisive și restrictive ale persoanelor fizice/juridice;

b) executive cu caracter de prestație prin care :

● se asigură calitatea vieții în cadrul colectivităților locale;

● se oferă servicii publice la dispoziția publicului (salubritate, furnizarea de gaze, curent electric, radio, televiziune, asistență medicală etc.).

Capitolul 3. Reforma administrativă

3.1. Principiile care stau la baza reformei administrative

Realizarea reformei administrative în țara noastră a fost impusă de transformările ce au avut loc dar și pe plan european și mondial în ultimul deceniu. Aceste transformări au determinat reconsiderari în ceea ce priveste stabilirea raportului dintre administrație și societate cu privire la rolul statului în economie, precum și a modului de funcționare a infrastructurilor din administrația publica.

Reforma în sistemul complex al administrației publice necesita schimbare de substanță și reorientari majore în ceea ce privește conceptualizarea modului de organizare, legături clare și coerente între scopuri și proceduri, între beneficiari și ofertanți, între producători și consumatori de servicii publice, între cadrul legislativ și instituțional creat pentru realizarea unei administrații publice centrale și locale eficiente.

În conceperea și punerea în practică a reformei în administrația publica trebuie avute în vedere anumite principii :

– separarea funcțiilor politice de cele administrative;

– crearea unui serviciu public de cariera, profesional și neutru politic;

– definirea clară a rolului, responsabilităților și a relațiilor dintre instituții;

– descentralizarea;

– autonomia decizională;

– transparența actului de guvernare și a actului administrativ;

– simplificarea procedurilor și a actelor normative;

– respectul față de cetătean.

3.2. Direcții prioritare în reforma administrației publice în România

Una din prioritățile majore ale Guvernului României în anul 2001 a fost aceea de a realiza o reformă reală prin care administrația publică să se situeze la nivelul standardelor europene și să se caracterizeze prin transparență, predictibilitate, responsabilitate, adaptabilitate și eficacitate. Pentru a satisface aceste nevoi a fost adoptată Strategia privind Accelerarea Reformei în Administrația Publică. La trei ani de la adoptarea acesteia în anul 2004, a fost recunoscut faptul că rezultatele obținute nu sunt satisfăcătoare, motiv pentru care, în acord cu Comisia Europeană, au fost indentificate trei domenii în care trebuie să se facă progrese semnificative și a fost adoptat HG nr. 699/2004 privind aprobarea Strategiei actualizate a Guvernului României privind accelerarea reformei în administrația publică 2004 – 2006. Domeniile identificate de strategia actualizată au fost: funcția publică, descentralizarea și deconcentrarea serviciilor publice și procesul de formare a politicilor publice. În cadrul fiecărui domeniu au fost stabilite obiective specifice și direcții de acțiune.

În contextul complexului proces de schimbare care trebuie să-l parcurga administrația publică din țara noastră este necesară fixarea unor obiective, a unor priorități ce trebuie îndeplinite. Principalele priorotăți alea administrației publice dupa aderarea României la Uniunea Europeană sunt :

● reforma administrației publice prin descentralizarea administrativă, modernizarea administrației publice, absorbția fondurilor structurale, profesionalizarea funcției publice și creșterea calității serviciilor publice din România.

● aderarea la spațiul Schengen prin implementarea măsurilor prevăzute în Strategia Națională de Aderare la spațiul Schengen.

● prevenirea și combaterea corupției interne prin identificarea și gestionarea vulnerabilităților și a riscurilor, îmbunătățirea activităților de monitorizare a factorilor de risc ce generează sau favorizează corupția, dezvoltarea de practici de recrutare și selecționare a personalului conforme cu normele de comportament stabilite pentru fiecare domeniu de activitate, alinierea și implementarea politicilor anticorupție instituite și implementate la nivelul MIRA, la standarde europene, asigurarea transparenței instituționale și atragerea societății civile în gestionarea masurilor adoptate de MIRA.

● dezvoltarea capacității instituționale prin managementul resurselor umane la nivelul MIRA, asigurarea unui sistem decizional integrator prin introducerea managementului de tip strategic integrat, adoptarea instrumentelor de management strategic și operațional în procesul de fundamentare a deciziilor, elaborarea și implementarea politicilor financiar-fiscale și bugetare la nivelul administrației publice, precum și crearea unei baze de date statistice, economice și financiar-fiscale, care să conțină informații din toate unitățile administrativ-teritoriale.

● intensificării cooperării interinstituționale la nivel național și intenațional în vederea realizării direcțiilor de activitate, cât și pentru îndeplinirea obiectivelor sectoriale.

● continuarea procesului de armonizare a legislației în domeniile de competență ale MIRA cu reglementările Uniunii Europene.

Capitolul 4. Studiu de caz

Strategia postaderare a Ministerului Educatiei și Cercetării 2007 – 2013

Informații generale

Acest document strategic pentru perioada postaderare a României la o comunitate, devenită “Uniunea Europeană” decantează eforturile Ministerului Educației și Cercetării de continuare, și accelerare a unor demersuri fundamentale, începute din 1994, dar și de inițiere, pentru perioada 2007 – 2008, a altora, care să confere sistemului educațional dimensiunea socială meritată.

În condițiile unei lumi caracterizate de schimabre rapidă și de o crescută complexitate a relațiilor economice și socio-culturale, Uniunea Europeană parcurge o etapă de redefinire a identității și a coeziunii sale interne, pentru a se afirma ca actor dinamic și competitiv pe plan global. Țelul Uniunii Europene este de a deveni “cea mai competitivă și dinamică economie bazată pe cunoaștere din lume,capabilă de creștere economică durabilă cu locuri de munca mai multe și mai bune și caracterizată de coeziune socială.”

Stabilite în contextul transformărilor rapide ale lumii contemporane, al implementării strategiei Lisabona și al promovării procesului Bologna, finalitățile sistemelor educaționale și de formare profesională din învățământul preuniversitar și superior insistă pe adaptarea la structurile socio-economice, fundamentate tot mai mult pe informație și pe conoaștere. Și, totuși, reformele intruduse de către statele europene sunt prea lente, astfel încât continua să persiste aspecte precum: deficitul de investiții în dezvoltarea resurselor umane, insuficiența nivelului de educație în privința absolvenților de învățământ secundar superior, îmbătrânirea personalului didactic, insuficienta implicare a adulților în educația permanentă.

Documentele strategice de referință utilizate în descrierea contextului intern al prezentei strategii sunt: Planul Național de Dezvoltare 2007-2013, ca document de planificare strategică și de programare financiară multianuală, și Cadrul Strategic Național de Referință 2007-2013, ca document de referință pentru programarea Fondurilor Structurale și de Coeziune.

Definirea problemei

Din perspectiva dezvoltării durebile, a globalizării educației, a integrării acesteia cu cercetarea și inovarea, Ministerul Educației și Cercetării promovează actuala Strategie, ca parte a politicilor publice destinate integrării europene, pentru implementarea unei noi viziuni asupra educației, formării, cercetării și dezvoltării având ca dimensiuni principalele :

– îmbunătățirea calitătii si eficacității sistemului de aducație și formare profesională;

– facilitarea accesului universal la educație și formare;

– deschiderea sistemului de educație și de formare profesională către spațiu european.

Întreaga activitate din învațământ urmărește atingerea unor finalități specifice, privind: învățarea și dezvoltarea personală de-a lungul întregii vieți, cultivarea unei cetățenii democratice active și capacitatea de integrare pe piața muncii, pe baza formării profesionale în diferite domenii ocupaționale.

Ministerul Educației și Cercetării încurajează crearea, în sistemul de aducație și formare, a unei culturi care să promoveze dezvoltarea competențelor, să racordeze oferta educațională la cerințele mediului socio-economic, să susțină dezvoltarea Ariei Românești a Cercetării, creând premisele focalizării pe domenii de nișă, acolo unde România va avea masă critică și performanțele unui lider.

Obiective generale

Principalele obiective ale stategiei postaderare sunt :

asigurarea egalității de șanse și creșterea participării la educație;

dezvoltarea învățământului obligatoriu;

descentralizarea și autonomia sistemului de învățământ preuniversitar;

fundamentarea competivității economice pe cercetare, și inovare;

modernizarea sistemului de educație din mediul rural;

dezvoltarea educației permanente din perspectivă instituțională;

corelarea sistemului de educație și a celui de cercetare, dezvoltare și inovare cu obiectivele și reperele europene;

creșterea calității în educație și cercetare pentru formarea resurselor umane creative;

Direcții de acțiune și impact

Principalele direcții de acțiune și impact sunt :

asigurarea accesului egal la educație pe tot parcursul vieții;

asigurarea calității în educație;

asigurarea autonomie școlilor;

optimizarea utilizării resurselor;

asigurarea excelenței în cercetare științifică;

cercetarea și inovarea în sprijinul creșterii competivității economice;

Rezultate preconizate

Principalele rezultate preconizate de pe urma acestui program sunt :

sporirea calității procesului educațional

crearea unui sistem de educație preuniversitar descentralizat

eficientizarea managementului administrativ și educațional la toate nivelurile

eliminarea discrepanțelor de infrastructură și personal didactic între mediul rural și cel urban

promovarea coerenței între toate stadiile de educație și de formare

îmbunătățirea nivelului de calificare și de performanță al cadrelor didactice

îmbunătățirea performanțelor elevilor, testate în cadrul evaluărilor naționale și internaționale

creșterea gradului de acceptare socială a absolvenților

deschiderea internațională a învățământului și cercetării

dezvoltarea parteneriatului internațional la standarde europene

Concluzii

Fundamentate de Programul de Guvernare 2005-2008, direcțiile de acțiune ale Ministerului Educației și Cercetării pentru perioada postaderare la Uniunea Europeană identifică un spațiu de intervenție formativă, ale cărui coordonate principale focalizează atenția pe nevoile stringente ale sistemului.

Aderarea României la comunitatea europeană a educației implică implică asumări și integrări reciproce de principii, valori, atitudini și comportamente. De calitatea educației și a formării, indiferent de context și vârstă, depind competențele și expertiza fiecaruia, ca elemente ale reușitei pe toate planurile: personal, profesional, social.

Considerații finale

România se afla în plin proces de adaptare la cerințele generate de transformările ce au loc în context social politic și economic global.

Reușita reformei în genera, și a administrației publice în special, depinde de locul și rolul pe care îl va ocupa țara noastră în viitoarea arhitectura continentală și globală. Și aceasta deoarece sistemul administrației publice constitue pentru stat echivalentul unui sistem nervos pentru organism.

Pentru a-și construi și asigura viitorul, în noul context global, România s-a orientat către integrarea în structurile vest-europene, aceasta opțiune bucurându-se de o largă aderență națională. Ramâne de vazut cum țara noastră va reusi să-și realizeze interesele și aspirațiile în cadrul viitoarei Uniuni Europene lărgite.

Administrația publică a jucat un rol major în cadrul complexului și dificilului proces de aderare a României la Uniunea Europeană. Având în vedere rolul administrației de intermediar între puterea politică și cetățean, aceasta trebuie să-și contureze un model ideal de transformare și evoluție. Administrația poate și trebuie să-și asume rolul de pricipal factor și mijloc al schimbării social-economice.

Reforma administrației publice din România trebuie să transpună în practică cerințele Uniunii Europene, ținând seama în primul rând de caracterul statului roman – unitar, național și indivizibil – să adopte aceste cerințe la principiile noastre tradiționale și constituționale. În acest context, administrația însîși devine un coordonator și un realizator al schimbării. Descentralizarea și eventual regionalizarea nu trebuie văzute ca scopuri în sine, ci ca modalități practice de a obține progresul economico-social.

Modelul viitoarei administrații publice din țara noastră trebuie să includă și să realizeze cât mai multe din atribuțiile unui model ideal: raționalitate, eficacitate, servicii optime asigurate cetatenilor.

Este necesar a se contura proiecte și soluții la nivel teoretic, conceptual, apoi acestea să fie implementate cu succes în practică. Luând în considerare funcțiile administrației publice ca principal instrument de implementare a opțiunilor politico-economice, prin studii de stiința administrației și drept public comparat, specialiștii și-au pus deseori probleme dacă există sau dacă ar putea fi conceput un model european de administrație publică.

Personal, cred că un astfel de model european s-ar putea contura însă în linii largi, dată fiind diversitatea structural-organizatorică, și nu numai, a statelor continentului european.

România, ca de altfel și celelalte state, trebuie să depisteze liniile majore ale viitorului model de administrație, la care să se raporteze și pe care să-l adapteze conform cerințelor și necesităților sale.

BIBLIOGRAFIE

1. Margareta Costea Introducere în administrația publică, Edit. Economică, București, 2000

2. Manuel Guțan Istoria administrației publice românești, Edit. Hamangiu, București, 2006

3. Ioan Alexandru Administrația publică: teorii, realități, perspective, Ed. a IV-a, Edit. Lumina Lex,

4. Magdalena Platis Teoria Administrației publice, Edit.Credis,

București, 2005

5. http://www.edu.ro

6. http://www.mai.gov.ro

7. http://www.gov.ro

8. http://www.referat-e.ro/lucrare

9. http://www.facultate.regielive.ro/referate

10. http://www.referate-lucrări.com