Organizarea Si Exercitarea Profesiei DE Notar Public
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND ACTIVITATEA NOTARIALĂ
1.1 Scurt istoric al organizării și exercitării profesiei de notar public
Istoria notariatului și apariția notarului este legată de descoperirea și folosirea scrisului de către populațiile sumeriene. Primele testamente, contracte de vânzare – cumpărare sau de închiriere au fost scrise în Mesopotamia cu mii de ani în urmă.
Denumirea de „notar” o regăsim, aproape identică, și în alte limbi: notaire (franceză), notaio (italiană), notario (spaniolă), public notary (engleză), notar (germană).
Această denumire provine din limba latină, de la cuvântul „nota”, pe care sclavul știutor de carte o întocmea pentru patricienii care încheiau acte comerciale și în care se prevedeau elementele esențiale ale discuțiilor care aveau loc cu ocazia încheierii tranzacției.
Adeseori, originea notariatului este căutată în instituția romană a „tabelonilor”, deși nu se poate afirma că la sfârșitul epocii republicane au fost create toate condițiile social – economice pentru transformarea scribului într-un adevărat funcționar public. În dreptul roman, mult timp înscrisul a constituit numai un simplu mijloc probator al unor acte ce se îndeplineau după un anumit ceremonial.
Mai târziu, după destrămarea Imperiului roman și creșterea puterii bisericești, au apărut „notarii apostolici”, care erau secretari ai episcopilor, însărcinați cu întocmirea de acte ale cancelariei ecleziastice.
În secolul al XVII – lea s-au stabilit reguli procedurale privind actele notariale, acte care purtau semnătura și sigiliul notarului.
Datorită forței probante deosebită care se recunoștea acestor acte, ele puteau fi puse în executare fără proces, în baza unui ordin dat de instanță în baza actului întocmit de notar.
Pe bună dreptate s-a spus că instituția notariatului este milenară.
În țara noastră, originea notariatului este plasată, de unii autori, în secolul al XII-lea (în Transilvania) și al XIV-lea (în Țara Românească și Moldova). Atât cancelaria princiară, cât și locurile de adeverire (caracteristice Transilvaniei și funcționând pe lângă mânăstiri) constituie, în timp, un ansamblu de practici privind redactarea, autentificarea, păstrarea și copierea actelor ce își trag originea din sistemul de funcționare al cancelariei papale și mai departe în timp din cel roman.
În toate provinciile românești, statutul notarului (logofăt, grămătic în Țara Românească și Moldova) a fost de la început bine delimitat. Proeminența socială, îmbogățirea datorită taxelor percepute pentru redactarea actelor – în majoritate privind litigii de proprietate – au făcut ca această funcție să fie foarte căutată. Surprindem astfel adevărate dinastii de notari, îndeletnicirea transmițându-se adesea în familie.
Implicați în întocmirea actelor publice și private, a tratatelor internaționale, notarii își împrumută anumite formule, adoptă stilul vecinilor, preiau unii de la alții diferite forme , culori , dimensiuni ale sigiliilor ( de aur, de ceară , de fum ) cu care autentificau actele respective.
Interpreți ai textelor de lege, redactori ai întregului corp de documente publice și private, cu valoare probatorie în Evul Mediu, notarii constituie unul din primele corpuri profesionale structurate din țară. Indiferent de politica domnilor, de starea de suveranitate, suzeranitate sau dependență, de instituirea regimului fanariot în Țara Românească și Moldova, ori de dominația austriacă, apoi austro-ungară în Transilvania, notarii au vegheat la întocmirea cât mai riguroasă a actelor. Dacă în Evul Mediu, falsificarea unui act putea să-l coste pe făptaș capul, în timpurile moderne, lipsa de scrupule l-a exclus pe notar din societate. De aceea, practicarea acestei meserii a făcut în permanență obiectul atenției legiuitorului. Manualul administrativ al principelui Mihail Sturza, Codul de Procedură Civilă al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, Legea autentificării actelor adnotate de jurisprudența română (1848) – ca să amintim principalele texte de lege ce privesc organizarea activității notariale – constituie tot atâtea etape în amplificarea și perfecționarea acestei instituții esențiale pentru buna funcționare a societății.
În paralel, în Transilvania, notariatul public funcționa în baza Legii ungare nr. 35/1874, menținută în vigoare prin Legea de extindere din anul 1943, iar cel din Bucovina de Sud avea la bază Legea austriacă nr. 75/1871, menținută în vigoare prin Decretul – Lege nr. 4885/1919.
Cu toate că, instituția notariatului public din Transilvania și Bucovina de Sud era mai bine organizată decât compartimentele notariale de pe lângă judecătoriile ce funcționau în Principatele Române, ea va dispărea o dată cu apariția noii legislații notariale, care a instituit notariatul de stat. Astfel că, în conformitate cu Decretul nr. 79/31.03.1950, ia ființă Notariatul de Stat, ulterior restructurat în temeiul Decretului nr. 377/1960.
Prin Decretul nr. 79 din 31 martie 1950 a fost organizată în țara noastră instituția notarului de stat. La început, atribuțiile notariatelor au fost restrânse la autentificarea înscrisurilor, legalizărilor de acte și la trimiterile în posesie a moștenitorilor. Ulterior, în special prin Decretul nr. 377/1960, atribuțiile notariatelor de stat au fost lărgite în mod considerabil. Procedura succesorală a fost reglementată prin Decretul nr. 40/1953 și era de competența notariatelor de stat. În același mod s-a procedat și în privința publicității imobiliare, anume în sensul că aceasta a fost trecută în competența notariatelor de stat.
Notariatele de stat au fost organizate ca organe administrative cu atribuții specifice procedurii necontencioase. Activitatea notarială era coordonată de Ministerul Justiției, iar notarii de stat au fost considerați ca funcționari publici.
Prin apariția Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, sunt abrogate textele de lege menționate mai sus, stabilindu-se bazele moderne ale activității notariale.
În România, noul sistem de organizare, potrivit Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, a însemnat trecerea de la sistemul etatizat la unul liberal, configurat in special, de statutul autonom al funcției de notar public. O asemenea modalitate de trecere a constituit o cale originală, „schimbarea” producându-se „peste noapte”, fără existența unei perioade de tranziție sau sistem mixt s.a. Dacă la 16 noiembrie 1995, activitatea notarială era exercitată de notariatele de stat, a doua zi, 17 noiembrie 1995, aceasta era preluată de notarii publici.
1.2 Statutul notarilor publici și a activității notariale
Notarul public este investit să îndeplinească un serviciu de interes public;
Notarul, ca purtător al sigiliului de stat, îndeplinește acte de autoritate publică;
Notarul este titular al unui serviciu de interes public și, totodată, un liber profesionist, membru al unei organizații profesionale;
Notarul public este specialist în probleme de drept civil, comercial și familial;
Notarul public este numit de ministrul justiției, la propunerea Consiliului Uniunii Naționale a Notarilor Publici;
Suspendarea din funcție se dispune de ministrul justiției, la solicitarea Consiliului Uniunii Naționale a Notarilor Publici;
Încetarea calității de notar public se constată sau se dispune după caz, de ministrul justiției;
La profesiunea de notar public pot accede persoanele care:
au numai cetățenie română, domiciliul în România și au capacitatea de exercițiu a drepturilor civile;
sunt licențiate în drept;
nu au antecedente penale;
se bucură de o bună reputație;
sunt apte din punct de vedere medical;
au îndeplinit doi ani în funcția de notar stagiar și au promovat examenul de notar public sau au exercitat, timp de cinci ani, funcția de notar de stat (înainte de apariția legii notarilor publici care a abrogat vechea instituție a notarului de stat), judecător, procuror, avocat sau o altă funcție de specialitate juridică și dovedește cunoștințele necesare funcției de notar public .
Notarul public are dreptul la onorariu.
Notarul public nu poate fi cercetat, percheziționat, reținut, arestat sau trimis în judecată penală sau contravențională, fără avizul ministrului justiției, pentru fapte săvârșite în legătură cu exercițiul activității profesionale.
Calitatea de notar public încetează:
la cerere;
prin pensionare;
prin desființarea biroului notarial public, în cazul constatării incapacității de muncă, urmată de neexercitarea, fără justificare, de titularul acestuia a profesiei în condițiile legii;
prin excluderea din profesie pentru abateri disciplinare, în cazul văditei sale incapacități profesionale, constată în urma unor inspecții repetate;
pentru săvârșirea unei infracțiuni grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei, în cazul condamnării definitive.
CAPITOLUL II-COMPETENȚA MATERIALĂ ȘI TERITORIALĂ A NOTARILOR PUBLICI
2.1.Competența materială a notarilor publici
Trecerea la actuala formă de organizare a notarilor din România a fost posibilă în condițiile edificării unei societăți democratice, a unui stat de drept bazat pe principiile economiei de piață.
În acest context, competențele notarului public sunt particularizate prin reglementările juridice specifice ce se desprind din Legea de organizare a activității notariale nr.36/1995.
Notarul public îndeplinește următoarele acte notariale:
redactarea înscrisurilor cu conținut juridic, la solicitarea părților;
autentificarea înscrisurilor redactate de notarul public, de parte personal sau de avocat;
procedura succesorală notarială;
certificarea unor fapte, în cazurile prevăzute de lege;
legalizarea semnăturilor de pe înscrisuri, a specimenelor de semnătură, precum și a sigiliilor;
darea de dată certă înscrisurilor prezentate de părți;
primirea în depozit a înscrisurilor și documentelor prezentate de părți;
actele de protest al cambiilor, al biletelor de ordin și al cecurilor;
legalizarea copiilor de pe înscrisuri;
efectuarea și legalizarea traducerilor;
eliberarea de duplicate de pe actele notariale pe care le-a întocmit;
orice alte operațiuni prevăzute de lege .
1.Înscrisurile cu conținut juridic redactate de notarul public
Actele translative ale dreptului de proprietate și altor drepturi reale ce au ca obiect bunuri mobile sau imobile, inclusiv actele de schimb:
– acte de partaj de bunuri mobile sau imobile;
– acte de constituire de drepturi reale;
– acte de renunțare la drepturile reale imobiliare;
– acte de dezmembrare (lotizare) a bunurilor imobiliare;
– antecontracte sau promisiuni bilaterale de vânzare – cumpărare;
– contracte de rentă viageră sau de întreținere viageră;
– concesiuni de drepturi de orice natură;
– acte de garanție mobiliară sau imobiliară;
– acte de garanție întocmite pe baza unor legi speciale;
– contracte de împrumut de folosință (comodat) sau de închiriere de bunuri;
– contracte de împrumut sau donație de bani;
– contracte de leasing.
Testamente
– revocări de testamente
Acte juridice de constituire a societăților comerciale:
– acte referitoare la desfășurarea activității societății comerciale
– procese-verbale ale desfășurării adunării generale a asociaților și ale hotărârilor adoptate sau de reuniune a organelor de conducere
– acte de cesiune sau de majorare a capitalului social
– acte de dizolvare sau lichidare a societăților comerciale
– acte juridice de constituire sau modificare a societăților agricole și procese-verbale ale desfășurării adunărilor generale a asociaților și ale hotărârilor adoptate
– acte de constituire ale societăților cu scop nepatrimonial și ale fundațiilor
Procuri:
– procuri generale
– procuri de conservare și/sau administrare
– procuri speciale privind înstrăinarea de bunuri mobiliare sau imobiliare, ipotecarea de bunuri imobile sau gajarea de bunuri mobile, succesorale, judiciare, de reprezentare la constituirea și modificarea societăților comerciale sau agricole și pentru dizolvarea sau lichidiale
– procese-verbale ale desfășurării adunării generale a asociaților și ale hotărârilor adoptate sau de reuniune a organelor de conducere
– acte de cesiune sau de majorare a capitalului social
– acte de dizolvare sau lichidare a societăților comerciale
– acte juridice de constituire sau modificare a societăților agricole și procese-verbale ale desfășurării adunărilor generale a asociaților și ale hotărârilor adoptate
– acte de constituire ale societăților cu scop nepatrimonial și ale fundațiilor
Procuri:
– procuri generale
– procuri de conservare și/sau administrare
– procuri speciale privind înstrăinarea de bunuri mobiliare sau imobiliare, ipotecarea de bunuri imobile sau gajarea de bunuri mobile, succesorale, judiciare, de reprezentare la constituirea și modificarea societăților comerciale sau agricole și pentru dizolvarea sau lichidarea acestora, de reprezentare generală la desfășurarea activității comerciale sau agricole, cu drept de a lua hotărâri (drept de vot)
Declarații
– declarații privind statutul civil al persoanei (adopție, căsătorie, cetățenie, recunoașterea paternității, de schimbarea numelui);
– declarații de acceptare a paternității;
– declarații de renunțare la succesiune;
– declarații de notorietate;
– declarații privind valorificarea unor drepturi prevăzute de legi speciale și de protecție socială și anume:
a) ajutorul de șomaj;
b) ajutorul social;
c) obținerea alocației de stat pentru copii;
d) acordarea burselor pentru elevi și studenți;
e) stabilirea sau valorificarea drepturilor foștilor deținuți politici, veteranilor de război și a văduvelor acestora;
f) valorificarea drepturilor persoanelor handicapate.
2. Autentificarea înscrisurilor
Înscrisurile redactate de notarul public, de avocatul părților interesate sau de consilierul juridic ori reprezentantul legal al persoanei juridice, precum și cele redactate de persoanele care au pregătire juridică superioară în care figurează ca parte ele, soții, ascendenții sau descendenții lor, vor fi autentificate de notarul public în virtutea învestiturii acordate, actele îndeplinite de acesta fiind de autoritate publică, având forța probantă prevăzută de lege.
3.Procedura succesorală notarială
Procedura succesorală notarială se deschide, după caz, la cererea oricărei persoane interesate, a procurorului, precum și a secretarului consiliului local al localității în raza căreia defunctul și-a avut ultimul domiciliu. În cazul decesului unei persoane care nu a avut ultimul domiciliu în țară, procedura succesorală se poate îndeplini de notarul public din circumscripția teritorială a judecătoriei în care defunctul și-a avut bunurile cele mai importante ca valoare.
Acceptarea succesiunii se face în termen de 6 luni de la data decesului.
În cazurile prevăzute de lege sau la cererea celor interesați, notarul public, personal sau printr-un delegat, va face inventarierea bunurilor succesorale.
Inventarierea notarială se face numai cu acordul persoanei în posesia căreia se află bunurile ce au aparținut defunctului.
În cazul în care, cu ocazia inventarierii, se găsește un testament lăsat de defunct, acesta va fi vizat spre neschimbare de notarul public și va fi depus în depozitul biroului său notarial.
În situația în care există pericol de înstrăinare, pierdere, înlocuire sau distrugere a bunurilor, notarul public poate pune bunurile sub sigiliu sau să dispună predarea lor unui custode special numit.
4.Certificarea unor fapte în cazurile prevăzute de lege
Notarul public poate certifica următoarele fapte pe care le constată personal: faptul că o persoană se află în viață; faptul că o persoană se află într-un anumit loc; faptul că persoana din fotografie este aceeași care cere certificatul; faptul că o persoană ca urmare a unei somații sau unei notificări, s-a prezentat sau nu într-o numită zi și la o anumită oră la sediul biroului notarial și declarația acesteia.
Notarul public certifică, la cerere, procesele verbale și hotărârile adunărilor generale ale acționarilor sau asociaților societăților comerciale.
5.Legalizarea semnăturilor de pe înscrisuri, a specimenelor de semnătură
Notarul public poate legaliza semnătura părților numai pe înscrisurile pentru care legea nu cere formă autentică ca o condiție de valabilitate a actului.
La cererea părții, notarul public poate legaliza specimenul de semnătură al persoanei care se va prezenta personal la sediul biroului notarial și care va semna în fața notarului public.
Pentru legalizarea sigiliului, partea îl va prezenta notarului public care, după verificare, va întocmi încheierea de legalizare.
6. Dare de dată certă a înscrisurilor
Înscrisul căruia urmează să i se dea dată certă se întocmește în numărul de exemplare cerut de parte.
Notarul public întocmește o încheiere în care arată că s-au îndeplinit condițiile pentru darea de dată certă și a indica data (anul, luna, ziua) și ora, dacă i se solicită, precum și starea în care se află înscrisul.
7.Primirea în depozit a înscrisurilor și documentelor prezentate de părți, valori și acte ridicate cu ocazia întocmirii inventarelor succesorale precum și însemnele de marcat material lemnos din pădure.
8.Actele de protest al cambiilor, cecurilor și altor titluri la ordin se îndeplinesc în condițiile stabilite prin legi speciale.
9.Legalizarea copiilor de pe înscrisuri
Notarul public eliberează copiile legalizate după înscrisurile originale prezentate de părți, după confruntarea copiei cu originalul.
În situația în care confruntarea copiei cu originalul înscrisului cere o pregătire de specialitate, copia se va elibera numai pe baza confruntării efectuate de un expert desemnat de notar, potrivit prevederilor legale. În acest caz, încheierea este semnată și de expert.
10.Efectuarea și legalizarea traducerilor
Traducerile de pe înscrisuri se efectuează de traducătorul atestat, potrivit legii care le va semna, iar notarul public va legaliza semnătura traducătorului.
Legalizarea semnăturii traducătorului se poate face și după specimenul de semnătură al acestuia, depus la biroul notarial.
11.Eliberarea de duplicate ale înscrisurilor notariale
La cererea părții, notarul public va elibera un duplicat al unui act original aflat în arhiva sa. În acest scop, notarul public va cita toate părțile, sau după caz, pe succesorii acestora.
Duplicatul va avea aceeași forță probantă ca și înscrisul original.
Notarii publici dau consultații juridice în materie notarială și participă în calitate de specialiști desemnați de părți, la pregătirea și întocmirea unor acte juridice cu caracter notarial. Consultațiile acordate de notarul public pot fi scrise sau verbale și se dau persoanelor fizice sau juridice la solicitare sau pe bază de contract cu durată determinată.
Notarul public are obligația să deslușească raporturile reale dintre părți cu privire la actul pe care vor să-l încheie, să verifice dacă scopul pe care îl urmăresc este în conformitate cu legea și să le dea îndrumările necesare asupra efectelor lui juridice.
În cazul în care actul solicitat este contrar legii și bunelor moravuri, notarul public va refuza întocmirea lui.
Organele de ordine publică au obligația să acorde sprijin notarilor publici în cazul în care aceștia sunt împiedicați să-și exercite atribuțiile.
Actele întocmite de notarii publici sunt supuse controlului judecătoresc.
În cazul în care, pentru valabilitatea în străinătate a actului notarial este necesară supralegalizarea semnăturii și sigiliului notarului public de către Ministerul Justiției, Ministerul Afacerilor Externe, misiunea diplomatică sau oficiul consular din România ale statului în care actul urmează a fi folosit, notarul public va pune în vedere părților obligația îndeplinirii acestei cerințe.
Cerința supralegalizării a fost suprimată prin Convenția adoptată la Haga, la 5 octombrie 1961 și la care a aderat și România prin ordonanța Guvernului nr. 66/1999, aprobată prin Legea nr. 52/2000 și înlocuită cu apostila pentru statele care au aderat la această convenție.
2.2.Competența teritorială a notarilor publici
Competența teritorială a notarilor publici este determinată de circumscripția judecătoriei unde funcționează birourile notariale. Actele notariale se îndeplinesc la sediul biroului notarial; în limitele circumscripției sale teritoriale, notarul public poate încheia acte notariale și în afara biroului notarial, dacă există un număr mai mare de persoane interesate sau solicitantul este împiedicat să se prezinte. În cazul în care în circumscripția judecătoriei funcționează mai multe birouri notariale, competența teritorială a fiecăruia se întinde pe toată circumscripția.
În municipiul București, competența teritorială a birourilor notarilor publici se întinde pe tot cuprinsul acestuia. Legea nr. 36/1995 instituie patru cazuri de competență teritorială excepțională:
a) procedura succesorală notarială este de competența biroului notarial în circumscripția teritorială a judecătoriei în care defunctul și-a avut ultimul domiciliu;
b) în cazul moștenirilor succesive, moștenitorii pot alege oricare birou notarial din circumscripția teritorială a judecătoriei în care și-a avut ultimul domiciliu acela dintre autori care a decedat cel din urmă;
c) actele de protest ale cambiilor, biletelor la ordin și cecurilor se fac de biroul notarial din circumscripția teritorială a judecătoriei unde urmează a se face plata;
d) eliberarea duplicatelor și reconstituirea actelor notariale se face de biroul notarial la care se află originalul acestor acte.
2.3.Alte organe și persoane cu atribuții notariale
Prin Legea nr. 36 / 1995 se statuează și alte instituții ce au atribuții notariale precum și competența acestora, după cum urmează:
a) secretarii consiliilor locale ale comunelor și orașelor unde nu funcționează birouri notariale vor îndeplini la cererea parților următoarele acte notariale :
– legalizarea de semnătură de pe înscrisurile prezentate de părți ;
– legalizarea copiilor de pe înscrisuri, cu excepția celor sub semnătură privată.
b) actele mai sus menționate pot fi îndeplinite și de unele instituții sau agenți economici în măsura în care depunerea lor este necesară la acestea.
c) în baza legii române precum și a convențiilor internaționale la care România este parte, activitatea notarială poate fi desfășurată și de misiunile diplomatice și oficiile consulare românești din străinătate. Competența acestora, datorită realităților social-economice ce ar face mai dificilă acceptarea unor acte dacă ar fi întocmite de către organele cu atribuții notariale din țara respectivă, este mai extinsă și se apropie de cea a notarului public.
Potrivit art. 13 din lege la cererea persoanei fizice având cetățenia română sau a persoanei juridice de naționalitate română, misiunile diplomatice și oficiile consulare îndeplinesc următoarele acte notariale :
a) – redactarea de înscrisuri în vederea autentificării sau legalizării semnăturii ;
b) – autentificarea înscrisurilor ;
c) – legalizarea sigiliului și semnăturilor ;
d) – darea de dată certă înscrisurilor prezentate de părți ;
e) – certificarea unor fapte ;
f) – legalizarea de copii după înscrisuri ;
g) – efectuarea și legalizarea traducerilor ;
h) – primirea în depozit a documentelor și înscrisurilor prezentate de părți ;
i) – eliberarea de duplicate de pe actele notariale întocmite de misiunea diplomatică și oficiul consular.
Activitățile prevăzute la punctele c, f și g pot fi efectuate și la cererea persoanei fizice sau juridice străine în măsura în care legile și reglementările statului de reședință nu se opun.
Actele notariale sunt îndeplinite la sediile misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare, precum și la bordul navelor și aeronave sub pavilion românesc ce se află staționate în raza de activitate a acestor organe, precum și la domiciliul cetățeanului român ori în alt loc, dacă acest lucru este prevăzut în convenția internațională la care România și statul de reședință sunt părți ori dacă legea locală nu se opune.
Deși nu este prevăzută în lege drept o competență în materie notarială, datorită caracterului său aflat în strânsă legătură cu activitatea notarială și cu actele emanate de la aceste organe, consider ca o atribuție ce ține de competența misiunilor diplomatice și a oficiilor consulare sau de Ministerul Afacerilor Externe și supralegalizarea semnăturii și sigiliilor notarului public pentru valabilitatea actului în afara țării sau dimpotrivă supralegalizarea semnăturii și sigiliului organului emitent al actului ce provine dintr-un stat străin cu care nu avem convenții, în vederea recunoașterii caracterului autentic al acestora în cadrul activității notariale.
CAPITOLUL III – EXERCITAREA PROFESIEI DE NOTAR PUBLIC
3.1 Considerații prealabile asupra procedurilor notariale
Activitatea notarială este organizată în vederea realizării unui serviciu public de larg interes cetățenesc. Această activitate trebuie îndeplinită în așa fel încât să fie garantată securitatea operațiunilor juridice încheiate în fața notarilor publici. De aceea, dispoziții referitoare la procedura actelor notariale există atât în lege, cât și în regulament. Modul de îndeplinire a activității notariale prezintă semnificație socială și sub aspectul operațiilor juridice încheiate în fața notarilor publici. De aceea, legiuitorul a consacrat capitolul V din Legea nr. 36/1995 procedurilor actelor notariale. Dispoziții procedurale importante se regăsesc și în capitolul VI din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995.
Reglementarea juridică în vigoare consacră unele reguli generale privitoare la îndeplinirea actelor notariale. Cele mai importante proceduri notariale vizează autentificarea actelor și procedura succesorală într-o secțiune distinctă (a IV-a) din capitolul V din Legea nr. 36/1995 unde sunt reglementate procedurile privitoare la: legalizarea semnăturilor și a sigiliilor; darea de dată certă înscrisurilor; certificarea unor fapte; legalizarea copiilor după înscrisuri; efectuarea și legalizarea traducerilor; primirea în depozit de înscrisuri și documente; eliberarea actelor de protest a cambiilor, cecurilor și a altor titluri de ordin; eliberarea de duplicate ale înscrisurilor notariale; reconstituirea actelor originale.
Determinarea naturii juridice a procedurilor notariale și a instituției notarului public, care se întrepătrund, prezintă o importanță deosebită pentru existența și perspectivele profesiei liberale a notarului public, statutul acestuia în prezent și în viitor, caracterul actelor notariale și căile de atac împotriva acestora și răspunderea juridică a notarului public.
Față de modul cum legiuitorul a reglementat prin Legea nr.36/1995 procedurile notariale, în special procedura autentificării actelor și procedura succesorală care reprezintă, în fapt, activitatea principală a notarilor publici, acestea nu pot fi caracterizate ca având natură administrativă și, ca urmare, nici actele emise în cadrul acestora nu vor avea caracter administrativ.
Procedurile notariale reglementate prin Legea nr.36/1995 au caracter necontencios, situație în care, dacă este cazul, se vor întregi cu prevederile Codului de Procedură Civilă privitoare la procedurile necontencioase (art.331-339) și cu dispozițiile de procedură contencioasă, în măsura în care nu sunt potrivnice naturii contencioase a cererii (art.338 alin.1).
În doctrină, se consideră, în unanimitate, că procedurile notariale au un caracter necontencios.
3.2 Principalele reguli privind procedurile notariale
Legea nr.36/1995 instituie unele reguli particulare privitoare la redactarea actelor notariale. Astfel, înscrisurile referitoare la actele notariale se redactează potrivit voinței părților. Legea permite și părților să redacteze unele înscrisuri; acestea vor fi verificate cu privire la condițiile lor de formă și de fond de către notar; cu acordul părților, le poate aduce modificări corespunzătoare, conform cu legea.
Notarul public trebuie să acorde o atenție deosebită pentru redactarea clară a înscrisurilor pe care le întocmește spre a evita orice formule străine părților sau care ar fi susceptibile de înțelesuri diferite. El trebuie să prevină litigiile, nu să le genereze prin expresii inadecvate, dubitative sau polisemantice. Notarul public trebuie să procedeze la redactarea actului numai după ce s-a consultat în prealabil cu părțile și a stabilit toate detaliile juridice ce formează substanța actului voit de ele. Redactarea înscrisului trebuie să corespundă interesului legitim urmărit de părți, iar notarul public nu poate exercita un rol activ peste voința expres manifestată de clienții săi. Nu trebuie negat nici rolul de consilier al notarului, în sensul că acesta este îndreptățit și chiar obligat să le dea părților informațiilor necesare pentru ca actul întocmit să producă efecte juridice în concordanță cu scopul urmărit de ele și cu ordinea de drept.
De aceea, art.62-65 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr.36/1995 cuprinde și câteva reguli privitoare la redactarea înscrisurilor. În primul rând, înscrisul se redactează în atâtea exemplare originale câte sunt cerute de părți, plus un exemplar pentru arhiva notarului public și, după caz, unul pentru efectuarea lucrărilor de publicitate.
Dacă pentru redactarea actului este necesară o anumită documentație (extrase de carte funciară, adeverințe fiscale, etc.) acestea se anexează la înscris.
În epoca computerelor redactarea înscrisurilor notariale este mult simplificată, ceea ce nu oferă nu numai acuratețe și claritate, dar și promptitudine în servirea clienților.
Înscrisurile pentru care legea impune formă autentică pot fi redactate numai de notarii publici, de avocatul părților interesate sau consilierul juridic ori reprezentantul legal al persoanei juridice respective. De la această regulă fac excepție persoanele cu pregătire juridică superioară, care pot redacta înscrisurile ce se referă la ele, soți, ascendenți sau descendenții lor.
Notarul public trebuie să manifeste rol activ pentru a desluși raporturile dintre părți. El trebuie să solicite părților documentele justificative și autorizațiile necesare, atunci când este cazul, pentru încheierea actului. Actele autentice generatoare de drepturi supuse publicității, se consumă de notar la instituția care ține o atare evidență, în vederea realizării operațiunilor de publicitate.
Actele notariale se redactează în limba română. Cetățenii aparținând minorităților naționale, precum și persoanele care nu vorbesc sau nu înțeleg limba română, pot lua cunoștință de cuprinsul actului printr-un interpret.
Notarul public poate îndeplini acte notariale în legătură cu înscrisurile prezentate de părți și într-o altă limbă decât cea română, dar numai dacă cunoaște acea limbă sau după ce a luat cunoștință de cuprinsul actului prezentat prin interpret.
Actele notariale pot fi folosite și în străinătate, dar este necesară supralegalizarea semnăturii și a sigiliului notarului public de către Ministerul Justiției, Ministerul Afacerilor Externe și misiunea diplomatică sau consulară a statului în care actul urmează să fie folosit. Prin convenții internaționale la care țara noastră este parte se poate prevedea scutirea de supralegalizare.
Supralegalizarea este necesară și în cazul folosirii în România a unor acte notariale întocmite de autoritățile altui stat. Actele autorității străine se supralegalizează de către misiunea diplomatică sau consulară a României din străinătate sau de către Ministerul Afacerilor Externe.
Temeiul juridic al acestei soluții se găsește în art.162 alin.1 din Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat. Potrivit acestui text, actele oficiale întocmite sau legalizate de către o autoritate străină pot fi folosite în fața instanțelor române numai dacă sunt supralegalizate, pe cale administrativ-ierarhică și în continuare de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, spre a li se garanta astfel autenticitatea semnăturilor și sigiliului.
Legea nu face distincție între autoritățile legale de la care emană actele oficiale, dar vizează doar ipoteza folosirii unor acte oficiale, inclusiv notariale, în fața instanțelor judecătorești.
3.3 Acte notariale. Condiții privind întocmirea actelor notariale
Redactarea și autentificarea procurilor și declarațiilor
Procurile și declarațiile redactate în străinătate, pentru a fi folosite în România, sunt luate în considerare și își produc efectele juridice în fața autorităților române numai dacă sunt autentificate de misiunea diplomatică sau consulară a României din țara în care se află titularul actului.
Cel mai frecvent utilizate procuri și declarații sunt următoarele:
Procura pentru ridicarea pensiei din România;
Procura pentru deschiderea dosarului de pensionare în România;
Procura pentru ridicarea pensiei;
Procura pentru confecționarea și eliberarea unui pașaport românesc;
Procura specială de vânzare;
Procura specială de administrare a unei proprietăți din România;
Procura pentru transcrierea documentelor de stare civilă eliberate de autoritățile straine (certificat de naștere, căsătorie, etc.) în registrele de stare civilă din România și eliberarea certificatelor de stare civilă românești
Declarația de renunțare/acceptare a succesiunii.
Cetățenii români care se află în străinătate în mod temporar sau permanent și care beneficiază, conform legii, de drepturi de pensie pentru vechime în muncă sau pentru caz de boală ori pentru invaliditate, pot solicita autorităților române competente respectarea drepturilor bănești ce li se cuvin.
Pentru aceasta, persoanele interesate vor întocmi o procură pentru ridicarea pensiei și o vor transmite în România persoanei împuternicite, care o va prezenta Casei de Pensii teritoriale din subordinea Ministerului Muncii și Solidarității Sociale.
Persoanele care nu au deschis încă dosarul de pensionare în România vor întocmi o procură pentru deschiderea dosarului de pensionare, și o vor transmite în România persoanei împuternicite, împreună cu celelalte acte solicitate de instituția competentă din România.
Autentificarea procurilor și declarațiilor de către consul
Pentru respectarea condițiilor legale privind autentificarea procurilor sau, după caz, a declarațiilor, este necesar să fie menționate următoarele date de identificare (funcție de obiectul împuternicirii și legat de acesta, este posibil să fie necesare și alte informații suplimentare):
Despre mandant (persoana care împuternicește): numele și prenumele, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, domiciliul actual (cel din străinătate– pentru persoanele ce au aplicată în pașaport mențiunea domiciliului stabil în străinătate – sau, după caz, domiciliul din România – pentru persoanele ce nu au aplicată în pașaport mențiunea domiciliului în străinătate – cu indicarea reședinței temporare din străinătate), seria și numărul documentului de identitate cu care se legitimează, organul emitent, data eliberării și valabilitatea acestuia;
Despre mandatar (persoana împuternicită): numele și prenumele, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, domiciliul din România, seria și numărul documentului de identitate cu care se legitimează, organul emitent, data eliberării și valabilitatea acestuia.
Procurile, funcție de natura împuternicirii, se redactează la Ambasadă și vor fi semnate de solicitant la sediul Ambasadei, în prezența consulului. Nu se autentifică procuri sau declarații trimise prin poștă, fax sau e-mail.
Pentru acest serviciu este necesară prezența personală a solicitantului la Ambasadă, având asupra sa un act de identitate românesc prevăzut cu fotografie (în cazul în care nu există nici un astfel de act, este acceptat și actul de identitate străin).
Legalizarea traducerilor
Toate documentele eliberate de autorități străine și redactate într-o limbă străină, care sunt solicitate de autoritățile române în cadrul efectuării anumitor proceduri administrative, trebuie însoțite de traduceri corespunzătoare în limba română.
Documentele care necesită traducerea în limba română sunt, de obicei, următoarele: certificatul de căsătorie, certificatul de naștere, certificatul medical de constatare a nașterii, certificatul de deces.
Acte necesare:
Documentul pentru care se solicita traducerea, în original;
Traducerea în limba română, efectuată de solicitant;
Un document de identitate al solicitantului.
Legalizarea copiilor de pe înscrisuri
Cetățenii români pot solicita legalizarea de către Ambasadă a copiilor de pe diverse înscrisuri oficiale sau sub semnătură privată. Înscrisurile oficiale de pe care se poate elibera o copie legalizată trebuie să fie eliberate de autorități române și acestea sunt, de obicei, certificate de stare civilă (certificatul de naștere, căsătorie sau deces), actele de studii (diplome, certificate), adeverințe sau alte documente.
Înscrisurile sub semnătură privată trebuie să fie scrise cursiv, fără ștersături sau corecturi. Responsabilitatea asupra conținutului acestor acte revine în mod exclusiv solicitantului.
Pentru obținerea unei copii legalizate de pe un înscris, solicitantul va prezenta înscrisul oficial sau sub semnătură privată în original, precum și un act de identitate.
Majoritatea actelor notariale se împlinesc la sediul biroului notarial în timpul programului de serviciu cu publicul. Este posibilă, însă, și întocmirea actului notarial în afara sediului biroului notarial, dar numai în limita competenței teritoriale a acestuia. Excepțiile se referă la situațiile în care este interesat un număr mai mare de persoane să se întocmească actul sau la cele în care solicitantul este împiedicat să se prezinte la sediul biroului, din motive temeinice. În caz de urgență, actul notarial poate fi îndeplinit și în afara programului de lucru.
Ca regulă generală, constatarea îndeplinirii actelor notariale se realizează printr-o încheiere. Nu sunt supuse constatării prin încheiere redactarea înscrisurilor și consultațiile juridice notariale.
Elementele încheierii se referă la:
sediul biroului notarial;
denumirea încheierii și numărul acesteia;
data îndeplinirii actului notarial;
numele și prenumele notarului public;
locul unde s-a îndeplinit actul notarial, în cazul îndeplinirii în afara sediului notarial, precizându-se și împrejurarea care a justificat realizarea actului în alt loc;
numele sau denumirea părților, domiciliul sau sediul acestora și mențiunea faptului prezentării lor în persoană, reprezentate sau asistate, precum și modul în care se dă dată certă înscrisurilor sau se legalizează copii de pe înscrisuri;
arătarea îndeplinirii condițiilor de fond și de formă ale actului notarial întocmit în raport cu natura acelui act;
constatarea îndeplinirii actului notarial și a citirii acestuia de către părți;
mențiunea perceperii taxelor de timbru, a onorariului și a cuantumului acestora;
semnătura notarului public;
sigiliul notarului public.
În cazul în care notarul constată că actul este contrar legii sau bunelor moravuri, va întocmi o încheiere de respingere a acestuia. Încheierea de respingere se va adopta numai dacă părțile stăruie în cerere. Se indică motivele refuzului de a se îndeplini actul notarial, calea de atac și termenul de exercitare.
Refuzul îndeplinirii actului notarial se poate întemeia și pe unul din următoarele motive:
solicitarea lucrărilor în afara orelor de lucru cu excepția cazului când îndeplinirea actului nu suferă amânare;
neprezentarea documentației necesare sau prezentarea ei incompletă;
neplata taxelor și onorariului stabilite;
imposibilitatea identificării părților sau lipsa lor de discernământ.
În cazul încălcării unor elemente esențiale ale încheierii (referitoare la data îndeplinirii actului notarial; numele sau denumirea părților, domiciliul sau sediul acestora și mențiunea faptului prezentării lor în persoană, reprezentate ori asistate, precum și modul în care se dă dată certă înscrisurilor sau se legalizează copii de pe înscrisuri; semnătura notarului public și sigiliul biroului notarului public) operează nulitatea absolută, iar a celorlalte cerințe, nulitatea relativă, în afară de cazul în care îndeplinirea acestora din urmă rezultă din lucrările dosarului. Legea se referă la nulitatea și la anularea actului.
Din prevederile Legii nr. 36/1995 s-ar putea trage concluzia că nulitatea relativă este incidentă în toate cazurile vizate de acest text, cu excepția situațiilor în care respectarea cerințelor legale rezultă din lucrările dosarului.
Cred că o asemenea concepție nu este conformă cu prevederile din Codul de procedură civilă, aplicabile și în materie notarială. Nulitatea relativă nu operează, în sistemul nostru de drept, independent de existența unei vătămări. Art.105 alin.2 din Codul de procedură civilă condiționează nulitatea de producerea unei vătămări ce nu se poate înlătura decât prin anularea actului. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrară.
Nulitățile reglementate în art.52 din Legea nr.36/1995 vizează încheierea notarială, dar sancțiunea se repercutează, cu necesitate, și asupra actului notarial întocmit pe baza încheierii respective, întrucât între încheierea notarială și actul notarial există o legătură indisolubilă.
Legea nr.36/1995 mai cuprinde și unele reguli procedurale importante privitoare la îndreptarea sau completarea erorilor materiale; reconstituirea actelor și eliberarea de duplicate. Procedura îndreptării și completării are caracter complex.
Îndreptarea se poate dispune dacă este vorba de greșeli materiale, cum sunt cele privitoare la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de socoteli, dar și în cazul unor omisiuni vădite.
Legea nr.36/1995 nu conține indicii cu privire la eroarea materială sau omisiunea vădită.
În situația dată, se poate considera că erorile sau omisiunile au conținut similar cu cel prevăzut în art. 281 alin.1 din Codul de procedură civilă. Greșeli privitoare la nume, calitatea participanților la actul notarial sau cele de socoteli pot constitui temei pentru îndreptarea actului respectiv, dar și orice alte erori materiale.
Prin omisiuni vădite trebuie să înțelegem lipsa unor elemente importante ale actului notarial, a căror neîncorporare în cuprinsul său este rezultatul unei evidente neglijențe, cum ar fi nearătarea locului unde s-a încheiat actul.
Lipsurile privitoare la elementele esențiale ale actului, lipsa unei părți, schimbarea obiectului actului, valoarea obiectului unui act translativ de proprietate, etc. nu pot fi îndreptate pe calea procedurală a îndreptării sau completării erorilor materiale.
Îndreptarea sau completarea se dispune prin încheiere de către notarul public, la cerere sau din oficiu, cu acordul părților. La această procedură se poate recurge numai dacă lucrările cuprind date care fac posibilă îndreptarea greșelilor sau completarea omisiunilor.
Despre îndreptarea erorilor materiale, respectiv completarea omisiunilor, se face mențiune pe toate exemplarele actului. La această procedură se poate recurge numai după prezentarea tuturor exemplarelor actului.
Regulamentul de aplicare a Legii nr.36/1995, în art.61 alin.1, stabilește că actele notariale nu pot fi remediate prin “rectificări directe” cu privire la erori și omisiuni. În acte se face trimitere la “încheierea de rectificare” care se atașează tuturor exemplarelor originale. Modul general de rectificare folosit de Regulament vizează remedierea actului notarial atât prin îndreptarea erorilor, cât și prin completarea omisiunilor.
Reconstituirea actelor notariale este reglementată în art.54 din Legea nr.36/1995. La această procedură se poate recurge doar în absența unui exemplar original al actului. Legea nu face nici o distincție, în funcție de cauzele care au determinat dispariția actelor.
Reconstituirea se face la cerere, pe baza acordului părților sau, după caz, a succesorilor acestora. Legea nr.36/1995 nu oferă elemente suficiente privitoare la modul de reconstituire a actelor notariale. În consecință, se completează cu prevederile art.583 din Codul de procedură civilă, pentru refacerea actelor dispărute, notarul public putând folosi copiile legalizate aflate în posesia părților ori a altor persoane sau autorități. Se mai pot utiliza datele privitoare la înscrierile ce se fac, din registrele notariale.
În ipoteza în care părțile nu sunt de acord cu realizarea acestei proceduri de către notarul public, competentă să reconstituie actele notariale este judecătoria în circumscripția căreia își are sediul biroul notarial care a întocmit actul.
Și în cazul dispariției unui act întocmit de alte instituții cu activitate notarială reconstituirea se face de judecătoria în circumscripția căreia își are sediul instituția care a întocmit acel act.
Legea reglementează și procedura eliberării unui duplicat după un act notarial original, competența aparținând biroului notarial care a întocmit acel act. Duplicatul se eliberează la cerere, dar numai după citarea părților sau, după caz, a succesorilor acestora.
Duplicatul constă într-o reproducere cuvânt cu cuvânt a cuprinsului actului și încheierii prin care s-a constatat întocmirea înscrisului original. În locul semnăturilor originale se vor menționa: numele și prenumele fiecărui semnatar. Duplicatul eliberat în atare condiții are aceeași forță probantă ca și originalul, iar actele refăcute țin locul originalelor până la găsirea acestora.
3.4 Principalele proceduri notariale
Procedura autentificării actelor notariale.
Actul autentic și actul notarial
Înscrisul sau actul autentic este considerat, din punct de vedere al dreptului substanțial, ca un important mijloc de dovadă, fiind reglementat ca atare și în Codul Civil, respectiv în capitolul IX (din Titlul III al Cărții a III-a), intitulat „Despre probațiunea obligațiilor și a plății”. Într-adevăr, potrivit art.1171 Codul Civil “Actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnitățile cerute de lege, de un funcționar public, care are drept de a funcționa în locul unde actul s-a făcut”.
Textul citat este foarte sugestiv în a exprima exigențele pe care trebuie să le îndeplinească un act sau înscris pentru a dobândi atributul de act autentic.
Aceste exigențe se referă la:
– întocmirea actului de către un funcționar public;
– competența materială și teritorială a funcționarului în legătură cu întocmirea acelui act;
– întocmirea înscrisului cu formalitățile prevăzute de lege.
Nerespectarea vreuneia din aceste exigențe lipsește actul de caracterul său autentic.
Procedura autentificării nu poate fi cercetată fără cunoașterea dispozițiilor legale menționate și a importanței juridice a înscrisurilor autentice.
Revenind la exigențele menționate prima întrebare care se pune este aceea de a cunoaște dacă notarul public întrunește prima condiție enunțată de art.1171 Cod Civil. Astfel, cum am văzut deja, în sens restrâns, notarul nu este un funcționar public, chiar dacă jurisprudența penală, în baza art.147 Cod Penal, îl asimilează unui asemenea agent al autorității publice.
Statul îi deleagă însă notarului public o parte din autoritatea sa pentru a îndeplini un serviciu de interes general. De aceea „actul îndeplinit de notarul public, purtând sigiliul și semnătura acestuia, este de autoritate publică și are forța probantă prevăzută de lege”. Pe de altă parte notarul public are și competența de a autentifica “înscrisurile redactate de notarul public, de parte personal sau de avocat”.
În aceste condiții, este evident că prin voința legii condiția enunțată de art.1171 Cod Civil, și la care ne referim în acest context, este realizată prin complinirea dispozițiilor Codului civil cu cele ale Legii nr.36/1995.
Celelalte două condiții sunt întrunite, în mod necesar, în cazul tuturor actelor autentice întocmite de notarii publici, în măsura în care ei respectă normele de competență și cele privitoare la procedura de întocmire a actului.
Constatarea de mai sus nu poate conduce la identificarea actului autentic cu actul notarial, deși majoritatea actelor autentice se întocmesc de către notarii publici. Într-adevăr, au caracter autentic toate actele întocmite de funcționarii publici în limitele atribuțiilor de serviciu. Astfel trebuie considerate ca acte autentice și acelea emise de alte autorități, cum sunt cele ale administrației publice, instanțelor judecătorești, etc. În acest sens, menționăm că sunt acte autentice: actele de stare civilă, autorizațiile de urbanism eliberate de autoritățile locale, hotărârile judecătorești, actele și procesele-verbale întocmite de executorii judecătorești, etc. În doctrina canadiană se vorbește chiar de existența unor acte autentice legislative, administrative și judiciare. O atare clasificare ține seama de organele emitente ale actului autentic, dar și de dispozițiile legislației canadiene.
Actul sau înscrisul autentic este prin excelență o probă preconstituită la care cetățenii recurg tot mai mult datorită avantajelor pe care le oferă în raport cu înscrisurile sub semnătură privată sau cu probele testimoniale.
Forma autentică nu este, în general, o condiție de valabilitate a actului juridic, întrucât dreptul românesc, ca și cel continental, este dominat de marele principiu al consensualismului. Doar în mod excepțional, legea impune forma autentică pentru valabilitatea operației juridice respective, cum este cazul donațiilor (art.813 Cod Civil), înstrăinărilor de terenuri (art.67 alin.1 din Legea nr.18/1991) sau ipotecilor convenționale (art.1772 Cod Civil).
În toate cazurile, înscrisul autentic se bucură de o forță probantă deosebită întrucât el își trage puterea din însuși faptul că a fost primit și autentificat sau chiar întocmit și autentificat de un funcționar de stat sau de un notar public. De îndată ce a fost întocmit înscrisul are prin forma și aparența sa exterioară înfățișarea unui act autentic regulat întocmit. De aici rezultă și prezumția de autenticitate de care se bucură orice înscris întocmit de un agent public în limitele atribuțiilor sale. Efectul prezumției de autenticitate constă, așa cum bine s-a arătat, într-o inversare a sarcinii probei înscrisului. Pentru a se bucura de prezumția de autenticitate înscrisul trebuie să aibă o minimă aparență de legalitate.
Prin urmare, cel care invocă un înscris autentic este dispensat de sarcina probei; sarcina probei revine persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea. Puterea doveditoare a înscrisului autentic comportă însă unele circumstanțieri în funcție de conținutul său. În această privință se impune să facem distincție între mențiunile referitoare la constatările personale ale agentului instrumentator și declarațiile propriu-zise ale părților.
Mențiunile înscrisului privitoare la faptele materiale petrecute în fața organului instrumentator și constatate prin propriile sale simțuri („ex propriis sensibus”), în cadrul și în limitele atribuțiilor sale, fac dovadă până la înscrierea în fals. Astfel, de pildă, fac dovada până la înscrierea în fals: semnăturile părților, semnătura agentului instrumentator, mențiunile privind prezentarea și identificarea părților, locul de încheiere a actului și data încheierii înscrisului. Cu alte cuvinte, prezumția de autenticitate nu se aplică, astfel cum se exprimă doctrina franceză, „qu’ aux faits attestés par le notaire comme ayant été vus et entendus par lui” .
În schimb, declarațiile părților nu pot fi verificate, sub aspectul realității lor, de către agentul instrumentator. De aceea, enunțurile făcute de părți și trecute într-un înscris autentic nu fac dovadă decât până la proba contrarie. Întreaga valoare a unei asemenea declarații decurge din semnătura părților. Prin urmare este firesc ca atare declarații să aibă aceeași putere probatorie indiferent dacă înscrisul este autentic sau numai sub semnătură privată.
Autentificarea unui înscris nu constituie însă un impediment în exercitarea unei acțiuni în anulare bazată pe existența viciilor de consimțământ, a lipsei de capacitate sau a fraudei de lege. De asemenea, persoana interesată poate promova și o acțiune pentru constatarea caracterului simulat al actului autentic.
Dar care este forța juridică a înscrisului autentic față de terțele peroane? În acest sens, art.1173 Cod Civil precizează că: “Actul autentic are deplină credință în privința oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile ce constată”. Din aceste dispoziții se poate trage concluzia că legea consacră opozabilitatea erga omnes a înscrisului autentic. Această opozabilitate se referă, așa cum rezultă în mod clar din art.1173 alin. (1) Cod Civil, la “dispozițiile și convențiile” pe care le constată înscrisul. Dispozițiile pe care înscrisul le constată își trag tăria din recunoașterea raportului juridic de către părți. O atare recunoaștere, pe care legea o prezumă reală până la dovada contrară, este una și aceeași față de toți, adică atât față de părți, cât și față de terțele persoane.
În literatura noastră de specialitate s-a susținut că art.1173 Cod Civil este în contradicție cu principiul enunțat de art.1174 alin. (1) Cod Civil.
Potrivit acestui din urmă: “Actul cel autentic sau cel sub semnătură privată are tot efectul între părți despre drepturile și obligațiile ce constată, precum și despre aceea ce este menționat în act, peste obiectul principal al convenției, când menționarea are un raport oarecare cu acest obiect”.
Textele citate trebuie înțelese în sensul că efectele actului autentic se produc numai între părți, iar drepturile și obligațiile reciproce ale părților nu pot fi ignorate de terți. Cu alte cuvinte, primul text se referă la opozabilitatea față de terți a înscrisului autentic, iar cel de-al doilea la efectele actului între părți. Aceasta nu înseamnă, astfel cum judicios s-a remarcat, că actul încheiat între părți poate crea îndatoriri față de o a treia persoană, căci aceasta din urmă se poate obliga numai prin propria sa voință, „dar că opozabilitatea actului față de terți este privitoare numai la drepturile și obligațiile reciproce ale părților, considerate ca fapte a căror existență nu poate fi ignorată de terți”. În consecință, astfel cum remarcă aceiași autori a căror opinie o împărtășim, cele două texte nu sunt contradictorii ci complementare.
Care este situația juridică a actului autentic în cazul nesocotirii cerințelor sale de validitate? Soluția este statornicită în mod expres de art.1172 Cod Civil. Potrivit acestui text: “Actul care nu poate fi autentic din cauza necompetenței sau a necapacității funcționarului, sau din lipsă de forme, este valabil ca scriptură sub semnătură privată, dacă s-a iscălit de părțile contractante”. Prin urmare, pentru a fi valabil ca înscris sub semnătură privată legea nu impune alte condiții, decât semnarea înscrisului de către părțile care l-au încheiat. Soluția se desprinde cu claritate din însăși prevederile textului citat, care nu fac trimitere și la cerințele cerute de art.1179 și 1180 Cod Civil pentru valabilitatea înscrisului sub semnătură privată. Legea se mulțumește cu singura condiție a semnării înscrisului de către părți tocmai datorită existenței, ab inito, a unei aparențe de autenticitate. O atare aparență decurge din însuși faptul întocmirii înscrisului de către un agent public. Dacă forma autentică reprezintă o condiție de validitate a operației juridice, actul este afectat de nulitate absolută și drept urmare nu se mai ridică nici problema probațiunii actului.
Din succinta prezentare a actului autentic se poate desprinde și importanța acestuia pentru viața juridică și preferința care i se acordă, preferință care este întru totul legitimă. Chiar dacă, în sistemele moderne de drept, probele nu au o forță probantă prestabilită este incontestabil că, din punct de vedere practic, înscrisurile, mai cu seamă cele autentice, se află în fruntea mijloacelor de dovadă.
Cel care posedă un înscris autentic cu privire la un drept subiectiv nu se poate afla în postura celui căruia i se poate aplica adagiul latin idem est non esse aut non probari (absența unei probe este egală cu absența dreptului). Deși adagiul menționat poate șoca, la o primă analiză, importanța sa practică este pe deplin actuală. Adagiul reprodus mai sus exprimă numai „o jumătate de adevăr”, întrucât un drept se poate concepe și în afara mijloacelor susceptibile de a-i stabili existența, iar unele drepturi se realizează în mod voluntar, chiar dacă dovada lor ar fi imposibilă.
Principalele reguli privitoare la autentificare
Autentificarea actelor notariale se realizează cu respectarea unor reguli strict determinate de lege și într-o succesiune logică. Legea nr.36/1995 indică aceste operațiuni, în art.58-67, tocmai în ordinea lor firească de întocmire.
Prima operație ce trebuie realizată o constituie identificarea părților. Notarul public procedează la identificarea părților și în cadrul îndeplinirii altor operații notariale. Prin urmare, ne aflăm în prezența unei norme generale. De altfel, modul de identificare a părților este prevăzut în art.50 din Legea nr.36/1995, text situat în prima secțiune (“Dispoziții comune”) din Capitolul V.
Legea statornicește mai multe reguli privitoare la identificarea părților. Astfel, dacă părțile sunt cunoscute personal de notar se va menționa în încheiere această împrejurare. În caz contrar, notarul public va proceda la identificarea părților prin: acte de identitate sau legitimații oficiale (prevăzute cu semnătură, ștampilă și fotografia posesorului); atestarea avocatului care asistă partea sau prin doi martori de identitate, cunoscuți personal de notar sau identificați prin acte de identitate sau legitimații oficiale.
Dacă notarul public are rezerve privitoare la deplinătatea facultăților mintale ale vreuneia dintre părți, autentificarea se va face doar după atestarea, de către un medic specialist, a faptului că partea „poate să-și exprime în mod valabil consimțământul în momentul încheierii actului”.
Pentru a lua consimțământul părților notarul procedează în felul următor: după citirea actului întreabă părțile dacă au înțeles conținutul actului și dacă acesta exprimă voința lor. În prezența unor motive temeinice consimțământul poate fi luat părților și separat. Notarul public va menționa, în acest caz, în încheierea de încuviințare a autentificării ora și locul luării consimțământului fiecărei părți.
În art.61-62 din Legea nr.36/1995 sunt prevăzute și modalitățile practice de luare a consimțământului în unele situații particulare. Astfel, în cazul surdului, mutului sau surdomutului, știutori de carte, declarația de voință se exprimă în scris, în fața notarului, prin înscrierea, înaintea semnăturii, a mențiunii „consimt la prezentul act, pe care l-am citit”. Dacă persoanele menționate se află în imposibilitate de a scrie, declarația de voință se va lua prin interpret. În cazul nevăzătorilor, notarul va întreba partea în cauză dacă a auzit bine când i s-a citit încrisul și dacă cele auzite reprezintă voința sa; aceste împrejurări vor fi consemnate în încheierea de autentificare. Este posibil ca partea, datorită unor infirmități sau din alte cauze, să nu poată semna înscrisul; notarul va face mențiune despre aceste împrejurări în încheierea de autentificare, iar mențiunea astfel făcută va ține loc de semnătură.
Toate exemplarele originale ale înscrisului autentificat, solicitate de părți, precum și cel destinat arhivei notariale, împreună cu anexele ce fac parte integrantă din acest înscris, ce semnează în fața notarului public de către părți, reprezentanții lor și, când este cazul, de martorii asistenți ori de redactorul înscrisului.
Încheierea de autentificare trebuie să cuprindă toate mențiunile prevăzute în art.49 din Legea nr.36/1995, precum și următoarele elemente:
constatarea că s-a luat consimțământul părților;
constatarea că înscrisul a fost semnat în fața notarului de toate părțile;
numărul anexelor cuprinse în actul autentic;
dispoziția de învestire cu formulă autentică, care se exprimă prin cuvintele: „Se declară autentic prezentul înscris”.
Elementele menționate sunt prevăzute de art.65 din Legea nr.36/1995 sub sancțiunea nulității. Deși textul se referă la sancțiunea “nulității” apreciem că aceasta nu poate opera în condițiile determinate de art.105 Cod pocedură civilă. Există unele elemente ale încheierii de autentificare a căror nerespectare nu poate conduce, în opinia noastră, la o nulitate necondiționată. Așa este cazul neindicării numărului de anexe cuprinse în actul autentic. Apreciem că, în principiu, o atare lipsă nu conduce automat la producerea unui prejudiciu. Este adevărat însă că în cazul nulităților expres prevăzute de lege vătămarea se presupune până la proba contrară. Totuși considerăm că partea interesată va putea face cu ușurință, într-o asemenea împrejurare, dovada lipsei unei vătămări.
Pe de altă parte, sesizăm că legea se referă la nulitatea încheierii „care constată autentificarea unui înscris”. Această încheiere face corp comun cu actul autentificat. În lipsa încheierii înscrisul nu mai are valoarea unui act autentic. Prin urmare, nulitatea încheierii afectează în mod implicit și valabilitatea înscrisului ca act autentic.
Dar chiar dacă s-ar opina că ne aflăm în prezența a două acte distincte – încheierea și înscrisul ce formează obiectul autentificării – nulitatea poate fi totuși aplicată în temeiul dispozițiilor art.106 Cod procedură civilă. Acest din urmă text, care trebuie interpretat într-un sens larg, determină sfera de incidență a nulității și asupra lor acte juridice subsecvente (nulitate derivată).
Odată autentificat, actul notarial poate dobândi și puterea unui titlu executoriu. Acest efect este recunoscut de art.66 din Legea nr.36/1995 numai actelor notariale care constată o creanță certă și lichidă. Puterea de titlu executoriu se dobândește însă doar la data exigibilității creanței.
Celelalte efecte ale actului autentic se produc, în principiu, de la data desăvârșirii operației notariale, adică din momentul emiterii încheierii de autentificare. De la această regulă de bază art.67 din Legea nr.36/1995 instituie o importantă excepție care se referă la îndeplinirea actului notarial pe baza unei hotărâri judecătorești. Textul ce face obiectul acestei succinte analize se referă la ipoteza plângerii împotriva încheierii de respingere a autentificării. În cazul în care instanța admite plângerea notarul public va da încheierea de autentificare conform hotărârii judecătorești rămase definitive și irevocabile; notarul va menționa deopotrivă că actul „produce efecte de la înregistrarea cererii de autentificare”.
Procedura succesorală notarială
1.Trăsăturile caracteristice ale procedurii succesorale notariale
Procedura succesorală notarială este o procedură necontencioasă. Birourile notariale nu exercită o jurisdicție contencioasă. Activitatea lor se întemeiază pe acordul moștenitorilor cu privire la calitatea lor, la cotele părți ce le revin din masa succesorală, la valabilitatea dispozițiilor testamentare și la celelalte probleme succesorale.
Procedura succesorală notarială are și caracter facultativ, trăsătură fundamentală recunoscută și sub imperiul Decretului nr.40/1953. Nu este prevăzut în mod expres de Legea nr.36/1995 însă decurge din interpretarea dispozițiilor art.78 alin.1 lit.c., în conformitate cu care procedura succesorală se suspendă în cazul în care moștenitorii prezintă dovada că s-au adresat instanței de judecată pentru stabilirea drepturilor lor. Și celelalte cazuri de suspendare a procedurilor succesorale, prevăzute de acest text, confirmă caracterul facultativ al procedurii succesorale.
Pe de altă parte, nici o dispoziție legală nu împiedică părțile să se adreseze direct instanțelor judecătorești.
Litigiile succesorale au caracter complex, însă deseori părțile, între care de regulă există raporturi de rudenie, pot fi interesate să evite apariția unui proces.
Recurgerea la o autoritate notarială sau la instanțele judecătorești este necesară pentru clarificarea situației juridice a bunurilor ce au aparținut defunctului. Înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilelor nu se poate face decât în temeiul unei hotărâri judecătorești sau a certificatului de moștenitor. Sumele consemnate la instituțiile financiare pot fi ridicate de către moștenitori numai după stabilirea drepturilor succesorale.
Legiuitorul a avut în vedere că problemele succesorale nu pot fi soluționate direct de către moștenitori, de cele mai multe ori, datorită dificultăților juridice și practice ce se pot ivi cu privire la stabilirea calității moștenitorilor, reducțiunea liberalităților, determinarea cotelor de moștenire și a instituit, pe lângă competența instanțelor judecătorești, probabilitatea soluționării problemelor succesorale pe cale notarială.
2.Competența succesorală notarială
Competența de soluționare a acuzelor succesorale necontencioase aparține biroului notarial din raza teritorială în care defunctul a avut ultimul domiciliu, în conformitate cu art.10 alin.1 lit.a din Legea nr.36/1995. Această regulă se aplică și litigiilor succesorale de competența instanțelor judecătorești și se explică prin aceea că în toate litigiile succesorale problemele cu caracter complex și pot fi soluționate cel mai bine la instanța sau biroul notarial din raza teritorială a ultimului domiciliu al defunctului.
De la regula menționată legea face o excepție. În cazul defunctului care nu a avut ultimul domiciliu în țară, competența aparține notarului public din circumscripția teritorială a judecătoriei în care defunctul și-a avut bunurile cele mai importante ca valoare. De cele mai multe ori imobilele sunt cele mai importante ca valoare, dar pot exista depozite bancare sau acțiuni importante la o societate comercială, instituția ori societatea comercială aflându-se în altă localitate decât bunurile imobile. Determinarea competenței în asemenea situații presupune cunoașterea exactă a valorilor bunurilor rămase înainte de sesizarea biroului notarial, lucru greu de realizat uneori.
Consacrarea competenței biroului notarial de la locul unde este situat imobilul putea constitui o soluție legislativă mult mai inspirată, rezervându-se criteriul valoric pentru cazurile în care moștenirea ar cuprinde numai bunuri mobile.
Reglementarea din Legea nr.36/1995 nu permite invocarea dispozițiilor art.13 din Codul de procedură civilă, pentru a se justifica competența biroului notarial de la locul situării bunurilor imobile.
După sesizare, notarul public este obligat să-și verifice propria competență, iar dacă stabilește că cererea intră în atribuțiile altui birou notarial, trebuie să-și decline competența în favoarea acestuia. Spre a proceda în acest fel, nu este obligat să citeze părțile.
Dacă în circumscripția teritorială corespunzătoare ultimului domiciliu al defunctului există mai multe birouri notariale, competența de realizare a procedurii succesorale revine primului birou sesizat, dar notarul public trebuie să verifice dacă într-adevăr biroul este primul sesizat.
3.Sesizarea biroului notarial
În conformitate cu prevederile art.68 din Legea nr.36/1995, procedura succesorală se deschide, după caz, la cererea oricărei persoane interesate, a procurorului, precum și a secretarului consiliului local. Deși textul nu se referă la titularii “acțiunii succesorale” notariale, ci la persoanele îndreptățite să solicite deschiderea succesiunii, el trebuie interpretat în sensul că se referă la ambele ipoteze.
O anumită îndoială ar putea fi provocată de prevederile art.75 alin.1 din Regulamentul de aplicare a Legii, în conformitate cu care secretarii consiliilor locale sunt obligați să trimită sesizările pentru deschiderea procedurii succesorale notarului public care ține oprisul de evidență a procedurilor succesorale. Modul de repartizare a cauzelor succesorale se stabilește de Camera notarilor publici, periodic. Este vorba doar de sesizările făcute de secretarii consiliilor locale.
Din nici o dispoziție legală nu rezultă că moștenitorii nu se pot adresa direct biroului notarial competent. Secretarii consiliilor locale au obligația de a sesiza organele notariale atunci când au cunoștință că moștenirea cuprinde bunuri imobile. Dar și în acest caz, moștenitorii se pot adresa direct notarului public competent.
Sesizarea organelor notariale se poate face de orice persoană interesată, nu numai de către moștenitori. O terță persoană trebuie să justifice însă că are un interes legitim. Ar putea fi cazul creditorului defunctului sau al executorului testamentar.
Legitimarea procesuală conferită procurorului îi dă dreptul să solicite deschiderea procedurii succesorale doar în considerarea unor interese sociale deosebite, cum ar fi apărarea drepturilor legitime ale minorilor sau ale persoanelor puse sub interdicție.
Cererea pentru deschiderea procedurii succesorale trebuie să cuprindă, în toate cazurile, mențiunile privitoare la: datele de stare civilă ale defunctului, numele, prenumele și domiciliul moștenitorilor prezumtivi, bunurile defunctului cu menționarea valorii lor, precum și precizări privitoare la pasivul succesiunii.
Înregistrarea cererii se face doar după ce se stabilește că nu a fost înaintat un alt dosar cu același obiect la biroul notarial respectiv sau la un alt birou din aceeași circumscripție.
4.Inventarierea bunurilor succesorale
Legea și Regulamentul de aplicare a acesteia cuprind dispoziții detaliate privitoare la competența și procedura de inventariere a bunurilor succesorale. Dintre regulile esențiale ale acestei proceduri subliniem câteva:
Inventarierea se face la cererea persoanelor interesate și în cazurile prevăzute de lege de către notarul public sau un delegat al acestuia. În mod obișnuit, inventarierea se face după sesizarea biroului notarial, dar legea precizează că cererea de inventariere ține loc și de cerere de deschidere a acestei proceduri. Ea va trebui să cuprindă însă toate elementele unei cereri pentru deschiderea succesiunii.
Inventarierea se poate realiza numai cu acordul persoanei în posesia căreia se află bunurile defunctului. Dacă aceasta refuză efectuarea inventarului, se încheie un proces verbal, semnat de către cei prezenți.
Cu ocazia inventarierii bunurilor se întocmește un proces verbal ce va cuprinde enumerarea, descrierea și evaluarea provizorie a bunurilor ce se aflau în posesia defunctului la data decesului. Bunurile a căror proprietate este contestată, se consemnează separat. În ipoteza găsirii unui testament lăsat de defunct, cu prilejul inventarierii, acesta se vizează spre neschimbare și va fi depus în depozit la biroul notarial.
Inventarul se semnează de către cel care l-a redactat, de moștenitorii prezenți, iar în lipsa succesorilor sau în situația refuzului lor de a semna, de către martorii prezenți.
Notarul public poate lua și măsuri pentru conservarea bunurilor ce au format obiectul inventarului. Astfel, dacă există pericol de dispariție pune bunurile sub sigiliu sau le predă unui custode. Sumele de bani, alte valori sau cecurile se depun în depozit notarial sau la o instituție specializată, făcându-se mențiune în procesul verbal de inventariere.
Toate măsurile de conservare trebuie comunicate moștenitorilor legali, legatarilor și, când este cazul, executorilor testamentari. Aceste măsuri pot fi completate sau modificate până la încheierea procedurii succesorale, la finalizarea căreia încetează.
Legea consacră posibilitatea exercitării căii de atac a plângerii atât împotriva inventarierii, cât și împotriva măsurilor de conservare luate de notarul public. Plângerea poate fi exercitată de orice persoană interesată. Prin persoane interesate se înțeleg, în primul rând, moștenitorii, dar și terțele persoane pot fi îndreptățite să se plângă împotriva măsurilor luate de notar.
5.Desfășurarea procedurii succesorale
După înregistrarea cererii pentru deschiderea procedurii succesorale la biroul notarial se dispune citarea moștenitorilor. Dacă există testament, se citează și legatarii. Desigur, va fi citat executorul testamentar. Prezența moștenitorilor este necesară pentru soluționarea tuturor problemelor succesorale.
O situație particulară este aceea a legatului universal, când se citează numai legatarul, dacă a fost instituit printr-un testament autentic și nu sunt moștenitori rezervatari.
Citarea tuturor moștenitorilor legali este obligatorie, în ipoteza în care testamentul este olograf sau mistic.
Notarul public poate fi sesizat și cu o succesiune pretins vacantă de către organele administrației publice, situație în care se citează autoritatea competentă să preia bunurile.
În procedura succesorală pot dobândi calitatea de moștenitori minorii sau persoanele puse sub interdicție. În asemenea situații, se ține seama de dispozițiile dreptului comun privitoare la reprezentare și asistare. Se citează reprezentantul legal, dacă persoana este lipsită total de capacitate sau exercițiu. Cei cu capacitate de exercițiu restrânsă trebuie să fie asistați. În toate situațiile se citează și autoritatea tutelară.
Notarul are obligația să verifice dacă nu există contradicție între reprezentantul legal și succesibil, luând măsuri pentru desemnarea unui curator, în caz afirmativ.
După citarea legală a tuturor persoanelor implicate, notarul public administrează dovezile necesare soluționării cauzei.
Pentru a stabili calitatea moștenitorilor va verifica dacă aceștia au acceptat succesiunea în termenul legal, pe baza declarațiilor părților, a depozițiilor martorilor și a altor probe prezentate de părți. Mai este obligat să verifice dacă în registrul special de renunțări la succesiune s-a înregistrat vreo declarație de renunțare sau de acceptarea sub beneficiu de inventar.
Calitatea de moștenitor se determină prin acte de stare civilă și cu martori, iar componența masei succesorale se dovedește prin înscrisuri sau alte mijloace de probă admise de lege.
Din masa succesorală pot face parte bunuri dobândite în timpul căsătoriei intrate în comunitatea de bunuri aparținând autorului succesiunii și soțului supraviețuitor. În acest caz, sistarea comunității de bunuri constituie o problemă prealabilă determinării componenței masei succesorale și stabilirii drepturilor succesibililor. Cotele de contribuție ale foștilor soți, la dobândirea bunurilor, se stabilesc prin acordul moștenitorilor.
Notarul public poate dispune suspendarea procedurii succesorale în următoarele cazuri:
dacă au trecut 6 luni de la deschiderea succesiunii și, deși legal citați, succesibilii nu s-au prezentat ori au abandonat procedura succesorală, fără a cere eliberarea certificatului de moștenitor și există dovada că cel puțin unul dintre ei a acceptat moștenirea;
dacă succesibilii își contestă unii altora calitatea sau nu se înțeleg asupra componenței masei succesorale și cu privire la întinderea drepturilor care li se cuvin;
dacă moștenitorii sau alte persoane interesate prezintă dovada că s-au adresat instanței pentru stabilirea drepturilor lor.
În primele două cazuri de suspendare notarul public va determina taxele succesorale provizorii și onorariile, pe care le va comunica organelor financiare. Această măsură va fi adoptată doar dacă moștenitorii nu au făcut dovada că s-au adresat instanței și n-au solicitat repunerea pe rol a cauzei. În ipoteza a doua stabilește prin încheiere masa succesorală, cu precizarea bunurilor sau a drepturilor contestate, întinderea drepturilor moștenitorilor și motivele neînțelegerii, îndrumând părțile să se adreseze instanței competente în vederea soluționării diferendului dintre ele.
Măsura suspendării se dispune printr-o încheiere, care cuprinde toate elementele rezultate din dezbateri cu privire la identitatea celor prezenți, la opțiunea succesorală și la compunerea masei succesorale. Dosarul succesoral se poate repune pe rol oricând dacă se constată încetarea cauzelor care au determinat suspendarea.
Încheierea este un act procedural important și se întocmește la fiecare termen de către notarul public. Ea oglindește fidel cele petrecute la fiecare termen al dezbaterilor succesorale. Art.79 al Legii nr.36/1995 stabilește că încheierea trebuie să cuprindă mențiuni cu privire la îndeplinirea procedurii, declarațiile părților, prezența martorilor și la măsurile dispuse de notarul public. Încheierea trebuie să fie motivată.
În cauzele succesorale, notarul public poate pronunța soluțiile determinate prin lege.
Procedura succesorală se închide și cauza se clasează ca fără obiect, dacă în timpul dezbaterilor se constată că nu există bunuri succesorale.
De cele mai multe ori procedura succesorală se finalizează prin emiterea unui certificat de moștenitor întocmit pe baza încheierii finale a procedurii succesorale. Este ipoteza prezenței bunurilor și a acordului părților asupra calității, drepturilor lor și asupra componenței masei succesorale.
Pe lângă elementele comune încheierii notariale, încheierea finală trebuie să mai cuprindă: numele, prenumele și ultimul domiciliu al defunctului; numele și domiciliul moștenitorilor sau legatarilor; întinderea drepturilor cuvenite moștenitorilor; bunurile și datoriile moștenirii; taxele de timbru; onorariul și alte date relevante.
Este admisibilă finalizarea procedurii succesorale chiar și înainte de expirarea termenului de acceptare a succesiunii, dacă este neîndoielnic că nu mai sunt și alte persoane îndreptățite la succesiune. La această soluție trebuie să se recurgă cu multă atenție, spre a se evita apariția litigiilor și eventuala anulare a certificatului de moștenitor.
În acord cu art.82 alin.2 din Legea nr.36/1995, procedura succesorală se poate finaliza “de îndată, în temeiul unui testament, dacă acesta îndeplinește condițiile legale de formă, nu conține dispoziții contrare legii și nu aduce atingere drepturilor moștenitorilor rezervatari sau există acordul acestora”. Finalizarea procedurii în condițiile textului menționat se poate realiza atât în cazul unui testament autentic, cât și în ipoteza testamentului olograf, întrucât legea nu face nici o distincție în ceea ce privește forma testamentului. Desigur, testamentul trebuie să îndeplinească toate condițiile legale.
Notarul public va trebui să manifeste o deosebită precauțiune pentru a stabili dacă nu există moștenitori rezarvatari.
În cadrul procedurii succesorale pot să apară probleme conexe, cum sunt cele privitoare la reducțiunea liberalităților, raportul donațiilor, stabilirea pasivului succesoral, stabilirea drepturilor legatarului particular asupra bunurilor determinate prin testament etc. Toate acestea se pot rezolva de notarul public, dar numai cu acordul tuturor moștenitorilor.
Moștenitorii pot conveni să împartă bunurile ce au format obiectul dezbaterilor. Împărțeala se consemnează în încheierea de finalizare a procedurii succesorale. Într-o asemenea situație în încheiere se indică modul de împărțeală și bunurile atribuite fiecărui moștenitor.
Realizarea partajului este posibilă și ulterior, printr-un înscris separat întocmit în formele prevăzute de lege.
6.Certificatul de moștenitor
Pe baza încheierii finale, în termen de 20 zile de la finalizarea procedurii succesorale, se redactează certificatul de moștenitor sau de legatar, care va cuprinde constatările din această încheiere privitoare la masa succesorală, numărul și calitatea moștenitorilor, precum și la cotele ce le revin din patrimoniul defunctului.
Certificatul de moștenitor se întemeiază pe acordul de voință al părților asupra tuturor aspectelor cauzei succesorale. În același timp, reprezintă o sinteză a activității succesorale notariale, fără a fi identic cu o hotărâre judecătorească.
În literatura de specialitate și practica judiciară, s-a conturat natura juridică a certificatului de moștenitor. S-a decis că certificatul de moștenitor îndeplinește numai funcția unui instrument probator; el constată calitatea de moștenitor, dobândită ca urmare a deschiderii succesiunii. Așadar, calitatea de moștenitor se dobândește în temeiul legii sau în temeiul testamentului o dată cu deschiderea succesiunii și anterior sesizării organelor notariale. Certificatul de moștenitor este un simplu instrument probator care conferă drepturile avute de autor succesorilor. Forța sa probantă este diferită, după cum se opune celorlalți succesori sau este invocat față de terțe persoane.
Actuala reglementare conține o dispoziție importantă privitoare la valoarea probatorie a certificatului de moștenitor. Potrivit art.88 alin.1 din Legea nr.36/1995: “Cei care se consideră vătămați în drepturile lor prin emiterea certificatului de moștenitor pot cere instanței judecătorești anularea acestuia și stabilirea drepturilor lor, conform legii. Până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moștenitor face dovada deplină în privința calității de moștenitor și a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moștenitor în parte”.
O asemenea reglementare exista și în legislația anterioară.
Prima parte a textului citat consacră posibilitatea promovării unei acțiuni în anularea certificatului de moștenitor de către orice persoană ce se consideră vătămată în drepturile sale, adică atât de către moștenitori, cât și de către terțele persoane. Cea de-a doua parte vizează puterea doveditoare a certificatului de moștenitor, fără să se facă distincție între persoanele cărora li se opune.
Cu toate acestea o atare distincție se impune și ea a fost făcută deja în literatura de specialitate. Astfel, în privința moștenitorilor care au participat la activitatea succesorală notarială, forța certificatului de moștenitor rezidă în acordul de voință al părților. În consecință, poate fi anulat, doar pentru cauzele ce pot determina și anularea convențiilor.
Situația este diferită în privința terților și chiar a persoanelor îndreptățite la moștenire, dar care au fost omise de la dezbaterile succesorale. Astfel, acțiunea promovată de un terț care invocă un drept de proprietate asupra unor bunuri introduse în masa succesorală îmbracă forma unei cereri în revendicare. Moștenitorul nu se va putea apăra invocând certificatul de moștenitor ca un titlu de proprietate. Va trebui să facă dovada drepturilor autorului său, întrucât nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are. Apoi, certificatul de moștenitor nu poate fi considerat ca un just titlu apt a conduce la dobândirea proprietății prin prescripție achizitivă, deoarece certificatul de moștenitor nu constituie, prin el însuși, un titlu translativ de proprietate.
În ipoteza anulării certificatului de moștenitor, notarul public va elibera un nou certificat în temeiul și în limitele stabilite prin hotărârea judecătorească pronunțată în cauză, dar numai după ce hotărârea a rămas irevocabilă.
Posibilitatea eliberării noului certificat de moștenitor constituie o excepție de la regula instituită prin art.86 alin.1 din Legea nr.36/1995: „După emiterea certificatului de moștenitor, nu se mai poate întocmi alt certificat, decât în situațiile prevăzute de lege”.
Pe baza acestor norme procedurale s-au formulat, în literatura de specialitate, opinii diferite cu privire la posibilitatea anulării parțiale a certificatului de moștenitor.
Într-o opinie, s-a acreditat teza potrivit căreia certificatul de moștenitor este un document unic și invalidarea unei singure mențiuni generează anularea întregului certificat.
Practica notarială și judiciară au promovat însă opinia potrivit căreia invalidarea uneia sau mai multor mențiuni din certificatul de moștenitor antrenează numai anularea lui parțială.
Credem că această opinie corespunde prevederilor din dreptul nostru, în sensul că nulitățile sunt, de regulă, parțiale, iar sancțiunea trebuie evitată ori de câte ori acest lucru este posibil. Nulitatea operează numai în măsura în care s-a produs părții o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod.
Soluția contrară ar avea un caracter excesiv de formal. Ea ar fi potrivnică și principiului disponibilității procesuale care guvernează activitatea judiciară în materie civilă. Sunt frecvente situațiile în care partea solicită doar anularea în parte a certificatului de moștenitor sau în care nu poate justifica un interes legitim spre a obține anularea lui totală. Dacă terțul revendică un singur bun dintre cele înscrise în certificatul de moștenitor, nu i se poate acorda mai mult decât a cerut și certificatul de moștenitor se anulează în parte.
Eliberarea unui nou certificat de moștenitor, ca o consecință a anulării certificatului de moștenitor, nu afectează activitatea succesorală notarială în totalitate. Noul certificat va păstra toate mențiunile neanulate de către instanță.
Legea consacră și posibilitatea eliberării unui certificat de moștenitor suplimentar în ipoteza omiterii unor bunuri din masa succesorală. În acest scop, notarul public poate relua procedura succesorală în vederea completării încheierii finale cu bunurile omise din masa succesorală. Și în acest caz este necesar acordul tuturor moștenitorilor.
Practica judiciară și literatura de specialitate, având de rezolvat problema caracterului prescriptibil sau imprescriptibil al acțiunii în anularea certificatului de moștenitor, au statuat că trebuie să se țină seama de natura dreptului ce se pretinde a fi încălcat: dacă dreptul este prescriptibil, acțiunea în anulare va avea același caracter; dacă dreptul este imprescriptibil, acțiunea va fi și ea imprescriptibilă. Prin urmare, dacă prin acțiune se tinde la desființarea certificatului de moștenitor pentru a substitui acordul de voință al părților, acțiunea va avea un caracter prescriptibil. În acest caz, certificatul va putea fi anulat doar în condițiile și termenele în care pot fi anulate și convențiile. Din punct de vedere al prescripției vor fi aplicabile dispozițiile art.3 din Decretul nr.167/1958.
Dacă acțiunea se întemeiază pe cauze extrinseci acordului de voință al moștenitorilor, aceasta trebuie să fie considerată, în principiu, ca imprescriptibilă. Au un asemenea caracter acțiunile promovate de terțele persoane, care se pretind prejudiciate prin eliberarea certificatului de moștenitor. Procedura succesorală se poate finaliza și prin pronunțarea altor soluții decât cele menționate anterior. Astfel, în ipoteza în care nu s-a dovedit existența unor bunuri în patrimoniul defunctului, la cererea succesorilor, se poate emite un certificat de calitate de moștenitor. Aceeași soluție se poate adopta și atunci când determinarea masei succesorale necesită operațiuni de durată.
În lipsa moștenitorilor legali sau testamentari, notarul public constată că succesiunea este vacantă și procedează la eliberarea unui certificat de vacanță succesorală. Acesta poate fi eliberat la cererea reprezentantului statului și numai după expirarea termenului legal de acceptare a succesiunii, după cum rezultă din art. 85 al Legii nr.36/1995.
Legea nr.36/1995 reglementează și posibilitatea îndreptării erorilor materiale cuprinse în încheierea finală, precum și a eventualelor omisiuni, la cererea moștenitorilor, în baza unei încheieri. Despre aceasta se face mențiune în încheierea finală și pe toate exemplarele certificatului de moștenitor.
Atât erorile materiale, cât și eventualele omisiuni strecurate în încheierea finală, vizează greșeli sau erori materiale și nu greșeli de apreciere privitoare la drepturile părților sau la compunerea mesei succesorale. Au conținutul și semnificația celor prevăzute de art.281 alin.1 din Codul de procedură civilă pentru îndreptarea erorilor materiale sau omisiunilor din hotărârile judecătorești. O atare interpretare poate fi desprinsă și din art.87 alin.1 al Regulamentului, text ce se referă la greșelile evidente care rezultă din cuprinsul dosarului succesoral, dacă acestea “nu împietează asupra drepturilor și calității moștenitorilor și legatarilor”.
Îndreptarea erorilor materiale poate fi dispusă numai la cererea moștenitorilor care se citează și au obligația să prezinte toate certificatele de moștenitor sau legatar.
Procedura emiterii titlului executoriu notarial
A fost introdusă prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.177 din 31 octombrie 2000 în capitolul V, după secțiunea III, legea completându-se cu art.881 – 889.
La cererea creditorului, notarul public putea emite titlul executoriu privind:
a) creanțele reprezentând datorii până la valoarea de 10 milioane lei inclusiv, în afară de cazurile în care pentru realizarea acestora legea prevede o procedură specială;
b) creanțele asociaților de locatari sau de proprietari din clădirile cu mai multe locuințe, reprezentând datoriile locatarilor sau ale proprietarilor ce provin din obligațiile lor de plată a cotelor din cheltuielile comune de orice fel, a majorărilor de întârziere achitate de asociație sau a contravalorii reparațiilor pentru stricăciunile cauzate clădirii ori instalațiilor;
c) creanțele provenind din cheltuielile de școlarizare datorate unităților de învățământ, autorizate privind legii;
d) alte creanțe prevăzute de lege.
Înainte de a solicita emiterea titlului executoriu, creditorul avea obligația să-l someze pe debitor în scris, cu dovadă de primire, să achite suma datorată într-un termen ce nu putea fi mai mic de 10 zile de la primirea somației.
Dacă debitorul nu achita suma datorată, creditorul putea face cerere pentru emiterea titlului executoriu notarial. Aceasta se soluționa după citarea părților. Stăruințele notarului pentru efectuarea plății ori pentru înțelegerea părților asupra modalităților de plată, rămase fără rezultat, duceau la eliberarea titlului care constituia de îndată temei pentru efectuarea executării silite.
După cum am subliniat, asemenea titluri executorii au putut fi emise numai în perioada 31 octombrie-30 decembrie 2000.
Alte proceduri notariale. Precizări prealabile
Procedurile notariale nu se limitează la autentificarea înscrisurilor și la eliberarea certificatelor de moștenitor. Fără îndoială, însă, că cele două proceduri au o frecvență destul de mare în practica notarială, iar autentificarea poate fi considerată chiar ca substanța activității notariale. Este și motivul pentru care le-am acordat acestor două proceduri importanța cuvenită.
Există însă și unele proceduri notariale mai puțin utilizate (primirea în depozit de înscrisuri sau documente, eliberarea de duplicate după înscrisurile notariale etc.) sau de mai mică importanță (legalizarea de înscrisuri, darea de dată certă etc.), fapt pentru care, în continuare, le analizăm succint și în ordinea în care sunt reglementate și în Legea nr.36/1995.
Legalizarea semnăturilor și a sigiliilor
Cetățenii au adeseori interesul de a obține legalizarea semnăturii lor de pe diferite înscrisuri, pentru a le folosi apoi în diferite scopuri, iar uneori chiar ca mijloace de dovadă într-un eventual proces civil.
Legea impune totuși anumite exigențe pentru legalizarea semnăturii unei persoane. O primă exigență se referă la înscrisurile pentru care se poate dispune de notarul public legalizarea de semnătură.
Într-adevăr, potrivit art.89 din Legea nr.36/1995 notarul public poate legaliza semnătura părților „numai pe înscrisurile pentru care legea nu cere formă autentică ca o condiție de valabilitate a actului”. Textul consacră o limitare evidentă, după părerea noastră, a posibilităților de întocmire a unor acte prin care să se urmărească ocolirea unor norme imperative sau a ordinii publice. Este concluzia care se desprinde din textul citat. Și trebuie arătat că adeseori, în practică, se recurge la legalizarea semnăturii de pe un înscris pentru a se ocoli unele prohibiții legale. Un exemplu relativ frecvent, în ultimul timp, este acela al eludării interdicției prevăzute de Legea nr.112/1995 privitoare la vânzarea locuinței dobândite de stat înăuntrul termenului de 10 ani de la cumpărare. Este adevărat că de data aceasta actul sub semnătură legalizată nu va fi înregistrat în registrele de publicitate imobiliară, devreme ce există o atare prohibiție legală care este evidențiată și în cartea funciară sau în celelalte registre de publicitate prin constituirea unei eventuale ipoteci și prin înscrierea interdicției de înstrăinare. Dar, părțile caută să atribuie unui asemenea act efectul unui antecontract de vânzare-cumpărare pe care-l vor putea folosi în viitor pentru realizarea dreptului. Socotim că un asemenea procedeu nu este la adăpost de critică.
Desigur că, esențialmente, răspunderea notarului public este legată de modul de legalizare a semnăturii, iar nu și de conținutul actului care sete opera părților. Nimic mai adevărat, numai că art.89 alin. (3) din Legea nr.36/1995 îl obligă pe notar să se convingă că părțile „cunosc conținutul înscrisului” prezentat pentru legalizarea de semnătură. Așa fiind, față de interdicția legală la care ne referim este necesar ca notarul să le atragă atenția părților și asupra consecințelor juridice ale actului pe care-l încheie.
Pentru legalizarea semnăturii, părțile trebuie să prezinte exemplarele înscrisului nesemnate. După identificarea părților și după ce notarul se convinge că ele cunosc conținutul actului, se va proceda la semnarea tuturor exemplarelor înscrisului. Operația se realizează în fața notarului public.
În încheierea de legalizare de semnătură se va arăta că s-au îndeplinit condițiile esențiale ale legalizării de semnătură, în sensul art.49 lit. g), prin următoarele mențiuni:
data (anul, luna, ziua);
numele părții și faptul prezentării ei în persoană;
constatarea subscrierii în fața notarului a tuturor exemplarelor înscrisului.
Legea permite notarului public să procedeze, la cererea părții, și la legalizarea specimenului de semnătură. În acest scop, partea se va prezenta personal la sediul biroului notarial și va semna în fața notarului public. Încheierea de legalizare va cuprinde aceleași elemente ca și cele de mai sus cu adaptările necesare, în privința cerinței de la lit.c).
De asemenea, legea determină și condițiile în care se poate dispune legalizarea unui sigiliu. În acest scop, sigiliul va fi prezentat notarului public, care după verificare, va întocmi încheierea de legalizare. Mai înainte însă, sigiliul se va imprima, în fața notarului public, pe înscrisul prezentat în acest scop (de obicei o coală de hârtie), pe care se va întocmi și încheierea de legalizare.
Darea de dată certă înscrisurilor
Înscrisurile autentice au dată certă din ziua întocmirii lor, iar aceasta face dovadă până la înscrierea în fals. De aceea, darea de dată certă vizează înscrisurile sub semnătură privată, iar obținerea acesteia se poate face prin procedura prevăzută de art.90 din Legea nr.36/1995.
Adeseori părțile au interes pentru obținerea de dată certă pentru înscrisurile care cuprind diferite operații juridice, mai cu seamă pentru dovedirea acesteia într-un eventual litigiu. Altminteri înscrisurile sub semnătură privată dobândesc dată certă, potrivit art.1182 C.civ., numai în urma survenirii unor împrejurări anume prevăzute de acest text (prezentarea actului la o instituție sau autoritate publică, înregistrarea înscrisului într-un registru public, moartea uneia din persoanele care l-a subscris, trecerea înscrisului, chiar în prescurtare, în actele întocmite de ofițerii publici).
Potrivit textului evocat înscrisul căruia urmează să i se atribuie dată certă se întocmește în numărul de exemplare cerut de parte. În încheierea de dată certă se va arăta că s-au îndeplinit condițiile esențiale pentru darea de dată certă, în sensul art.49 lit.g) din Legea nr.36/1995, prin următoarele mențiuni:
data (anul, luna, ziua), iar la cererea părții, și ora;
starea în care se află înscrisul.
Data înscrisului corespunde cu ziua prezentării înscrisului la notar și a întocmirii încheierii anterior menționate.
Certificarea unor fapte
Legea nr.36/1995 conferă notarilor publici și dreptul de a certifica anumite fapte anume determinate de art.91 din acest act normativ. Notarul public are, în baza acestei dispoziții legale, posibilitatea de a constata personal următoarele fapte:
faptul că o persoană se află în viață;
faptul că o persoană se află într-un anumit loc;
faptul că persoana din fotografie este aceeași cu persoana care cere certificarea;
faptul că o persoană, ca urmare a unei somații sau notificări, s-a prezentat sau nu într-o anumită zi și la o anumită oră la sediul biroului notarial și declarația acesteia.
Și în cazul certificării faptelor prevăzute de art.91 din Legea nr.36/1995, prima obligație a notarului public este aceea de a proceda la identificarea persoanei care i se adresează, după care se va întocmi încheierea corespunzătoare în numărul de exemplare solicitat, plus un exemplar pentru arhivă.
Pentru certificarea faptului că persoana din fotografie este aceeași cu persoana care solicită certificarea, partea va depune fotografia de dată recentă, în numărul de exemplare cerute a fi certificate, plus unul pentru arhivă.
Încheierea de certificare se va întocmi, în acest caz, într-un singur exemplar care se va păstra în arhiva notarului public, iar pe versoul fiecărei fotografii se va face următoarea mențiune semnată de notarul Public: “România. Biroul notarului prublic. Sediul–––– nr.––––/20––. Persoana din fotografie este ––––––- identificată prin–––––. Notar Public L.S.”.
Pentru certificarea faptului că o persoană s-a prezentat în urma unei somații sau notificări la o anumită oră la sediul biroului notarial, partea interesată va depune duplicatul somației, împreună cu procesul-verbal de înmânare întocmit de autoritatea competentă. Notarul public va verifica apoi dacă somația s-a făcut în condițiile legii, iar în caz contrar va solicita repetarea procedurii de somare, cu excepția cazului în care persoana somată se prezintă și acoperă astfel neregularitățile procedurii de chemare.
La ora indicată în somație, notarul public dispune să se strige de 3 ori, la intervale de cinci minute, numele și prenumele persoanei chemate. Declarația persoanei chemate se va consemna în încheierea semnată de notarul public și de părțile interesate. Se face mențiune corespunzătoare în încheiere și în cazul refuzului de a face declarația sau de a semna, precum și în ipoteza neprezentării persoanei somate.
Încheierea se va întocmi în numărul de exemplare solicitat de parte, plus un exemplar pentru arhiva notarului public.
Potrivit art.92 din Legea nr.36/1995, notarul public, la cerere, certifică procesele-verbale și hotărârile adunărilor generale ale acționarilor sau asociaților
societăților comerciale, printr-o încheiere în care se va menționa data și locul adunării, faptul semnării procesului-verbal sau a hotărârii de către președintele adunării generale sau de către toți participanții. La cererea președintelui sau a unei părți dintre participanții la adunarea generală, notarul public poate stabili identitatea participanților.
Certificările menționate mai sus sunt solicitate, cel mai adesea, din rațiuni de ordin probatoriu, astfel că ele pot fi folosite într-un eventual litigiu civil.
Legalizarea copiilor după înscrisuri
În mod frecvent, cetățenii sunt nevoiți să prezinte la diferite autorități sau instituții publice ori la societăți comerciale diferite copii după actele lor originale (certificate de stare civilă, diplome de studii, adeverințe sau certificate medicale, atestate, etc.).
Copia reprezintă o transcriere fidelă a înscrisului original, iar aceasta constituie chiar o condiție esențială a legalizării ei. Potrivit art.93 din Legea nr.36/1995 notarul public eliberează copii legalizate după înscrisurile originale prezentate de părți, după confruntarea copiei cu originalul.
Cererea pentru legalizarea copiei trebuie să identifice înscrisul și să precizeze numărul de exemplare solicitate a fi legalizate.
Încheierea va arăta că s-au îndeplinit condițiile esențiale ale legalizării copiei, în sensul art.49 lit.g) din Legea nr.36/1995, prin următoarele mențiuni:
atestarea conformității copiei cu înscrisul prezentat;
starea în care se află înscrisul;
semnătura secretarului care a făcut colaționarea.
Un exemplar al copiei legalizate va fi reținut la dosar.
precizează că nu se pot elibera copii legalizate de pe înscrisurile care conțin corecturi, ștersături, adăugiri, cuvinte tăiate sau alte particularități, dacă nu sunt confirmate prin semnătura și sigiliul autorității care le-a întocmit sau, după caz, semnătura părților.
De asemenea, potrivit Regulamentului, se pot elibera atât copii de pe un înscris în întregime, cât și de pe părți determinate ale acestuia, cu condiția în această ultimă ipoteză de a nu se denatura, printr-o astfel de copie, înțelesul integral al înscrisului.
Legea permite să se legalizeze și o copie după un înscris sub semnătură privată. În acest caz se va face mențiune expresă în încheiere că înscrisul după care s-a eliberat copia este sub semnătură privată.
Textul copiei ce urmează a fi legalizată trebuie scris în continuare, fără spații libere, în afară de cazul în care pentru întocmirea copiei se folosesc imprimate tipizate sau fotocopii. Pentru a se înlătura posibilitatea unor denaturări ulterioare în copiile legalizate, se va trece imediat după textul înscrisului ce se legalizează mențiunea: „legalizarea pe verso” sau „urmează în continuare legalizarea”.
Notarul va viza fiecare filă a înscrisului prezentat pentru legalizare.
În cazul în care confruntarea copiei cu originalul înscrisului cere o pregătire de specialitate, copia se va elibera numai pe baza confruntării efectuate de către un expert anume desemnat în acest scop, potrivit dispozițiilor legale privitoare la efectuarea expertizelor. Într-o asemenea împrejurare expertul va semna și el încheierea de legalizare.
Potrivit art.98 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr.36/1995, încheierea de legalizare de pe copiile ce se eliberează părților se va scrie, după caz, pe versoul înscrisului ce se legalizează, dacă acesta are o singură filă, sau în continuarea acestuia, în cazul în care textul este scris și pe verso sau pe mai multe file în continuare. În cea din urmă ipoteză, precum și atunci când se folosește un adaos, pentru scrierea încheierii de legalizare, care nu ar putea fi cuprinsă în continuarea textului înscrisului trecut și pe versoul filei, se va avea grijă ca sigiliul să fie neapărat aplicat, parte pe fila înscrisului și parte pe adaosul folosit în condițiile art.63 din Regulament.
Notarul public poate elibera copii legalizate și după înscrisurile notariale din arhiva acestuia. Potrivit art.93 alin.(5) din Legea nr.36/1995, copiile legalizate de pe actele autentificate din arhiva biroului notarial se eliberează numai părților, succesorilor și reprezentanților acestora, precum și celor ce justifică un drept sau un interes legitim. Textul este în concordanță și cu dispozițiile art.36 din Legea nr.36/1995, text ce impune notarilor și personalului birourilor notariale obligația de a păstra secretul profesional.
Legalizarea copiilor de pe înscrisurile aflate în arhiva notarului public se face de secretarul acestuia, pe baza rezoluției notarului respectiv.
Efectuarea și legalizarea traducerilor
Cetățenii sunt nevoiți uneori să procedeze la traducerea unor acte sau înscrisuri întocmite de autoritățile române, în scopul de a le folosi într-o altă țară sau, dimpotrivă, a unor acte întocmite în străinătate, spre a le folosi în țară. Asemenea acte (acte de stare civilă, acte de studii, adeverințe medicale, etc.) sunt necesare în scopul recunoașterii unor drepturi de autoritățile române sau străine. Intensificarea circuitului de valori materiale și spirituale implică tot mai mult folosirea în alte țări a unor documente sau acte eliberate de autoritățile străine.
Notarul public este autorizat el însuși să efectueze traduceri dar numai cu respectarea dispozițiilor art.38 alin. (2) din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr.36/1995. Potrivit acestui din urmă text, traducerile pot fi efectuate numai de persoane autorizate de Ministerul Justiției, în baza unui certificat de traducător eliberat potrivit dispozițiile legale sau a licenței în litere – filologie, având specializarea în limba străină respectivă. De asemenea, prin derogare de la condițiile deja enunțate, Ministerul Justiției poate autoriza pe notarul public să efectueze traduceri, dacă cunoaște o limbă străină, iar aceasta este limba sa maternă.
În mod obișnuit, însă, traducerile se efectuează de traducători autorizați de Ministerul Justiției. Potrivit art.94 alin. (1) din Legea nr.36/1995, pentru efectuarea traducerii, dacă aceasta nu este făcută de notarul public autorizat în acest scop, traducătorul atestat potrivit legii, care a întocmit traducerea, va semna formula de certificare a acesteia, iar notarul va legaliza semnătura traducătorului. Legalizarea semnăturii traducătorului se poate face și după specimenul de semnătură depus la biroul notarului public.
Răspunderea notarului public în materie de traduceri poartă numai asupra procedurii de legalizare a semnăturii traducătorului autorizat. Răspunderea pentru corectitudinea traducerii actului aparține în exclusivitate traducătorului autorizat.
În încheierea de legalizare a traducerii, notarul public autorizat va atesta exactitatea traducerii de pe acel înscris (autentic, în copie legalizată, cu semnătură legalizată, cu dată certă sau sub semnătură privată).
Traducătorul care efectuează traducerea va întocmi formula de certificare cu următorul cuprins: „Subsemnatul–––––––, certific exactitatea traducerii cu textul înscrisului (autentic, în copie legalizată, cu semnătură legalizată, cu dată certă, sub semnătură privată, în extras, după caz) în limba–––––– care a fost vizat de mine. Traducător––––––“ (art.102 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr.36/1995).
Legalizarea semnăturii traducătorului se face și de data aceasta printr-o încheiere. În ipoteza în care traducătorul are depus specimenul de semnătură la biroul notarial, încheierea de legalizare a semnăturii nu va mai trebui să facă referire la faptul prezentării în persoană a traducătorului și nici la constatarea îndeplinirii prevederilor de la art.89 alin. (4) lit.c) din lege.
În fine, este de menționat că dacă înscrisul se traduce din limba română într-o limbă străină sau dintr-o limbă străină în altă limbă străină, atât certificarea traducerii, cât și legalizarea semnăturii traducătorului de către notarul public se vor face și în limba străină în care se face traducerea.
Primirea în depozit de înscrisuri și documente
Potrivit art.95 din Legea nr.36/1995 la primirea în depozit a unor înscrisuri și documente, notarul public va menționa, în încheiere, că s-au îndeplinit condițiile speciale esențiale ale primirii în depozit, în sensul art.49 lit.g) prin următoarele mențiuni:
data depunerii (anul, luna ziua, iar la cererea părții, și ora);
identificarea înscrisurilor predate, arătându-se toate datele necesare în acest scop;
numele deponentului și al persoanei căreia trebuie să i se elibereze înscrisurile;
termenul de păstrare.
La rândul său, art.105 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a Legii nr.36/1995 dispune că: “La primirea în depozit a înscrisurilor și documentelor, precum și a valorilor, notarul public le va verifica cuprinsul, conformându-se art.6 alin. (1) și (2) din lege”.
Simpla lectură a celor două texte duce la constatarea existenței unei diferențe semnificative de redactare, anume în sensul că în timp ce Legea nr.36/1995 se referă la depunerea în depozit a unor „înscrisuri și documente”, art.105 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a acesteia vizează depunerea în depozit și a “valorilor”. Aceasta înseamnă că se pot depune în depozit și sume de bani și orice alte valori, ceea ce constituie o adăugare importantă la lege.
Încheierea de primire în depozit se întocmește în numărul de exemplare cerut de parte, plus unul pentru arhivă.
Restituirea înscrisurilor, documentelor sau valorilor primite în depozit, se face pe baza semnăturii părților, succesorilor sau, după caz, reprezentanților acestora, în registrul de depozite.
Întocmire actelor de protest al cambiilor, cecurilor și a altor titluri la ordin
Potrivit art.96 din Legea nr.36/1995, întocmirea actelor de protest al cambiilor, cecurilor și a altor titluri la ordin se face în condițiile stabilite prin legile speciale.
Actele de protest se întocmesc numai la cererea beneficiarului de către notarul public, care are obligația de a-l înregistra zilnic în ordinea datei și de a comunica în prima zi a fiecărei săptămâni camerei de comerț și industrie județene sau, după caz, a municipiului București tabelul protestelor întocmite în săptămâna precedentă în condițiile prevăzute de legile speciale.
CAPITOLUL IV – ASPECTE PRACTICE PRIVIND PROCEDURILE NOTARIALE
4.1.Probleme privind vinderea unui imobil afectat de plata unei
sulte
În practica notarială, nu există un punct de vedere unitar cu privire la vânzarea unui imobil, afectat de plata unei sulte, de copartajul căruia i-a fost atribuit în urma unui partaj judecătoresc sau notarial, cu obligarea la plata unei sulte, în favoarea altor copartajanți, pe care n-a achitat-o.
Uneori s-a considerat de către notarii publici că, copartajantul căruia i s-a atribuit bunul imobil cu obligarea la plata unei sulte în favoarea altor copartajanți, va putea să îl vândă, chiar dacă nu a achitat sulta pe care o datorează.
Alteori dinpotrivă, notarii publici au autentificat contractele de vânzare – cumpărare a imobilelor numai după ce s-a făcut dovada plății sultei de către copartajantul căruia i-a fost atribuit bunul imobil, către copartajantul sau copartajanții, beneficiari ai sultei.
Sulta care afectează un bun imobil poate rezulta dintr-un partaj judecătoresc sau notarial, prin care se pune capăt stării de coproprietate, indiviziunii sau comunității de bunuri. Partajarea bunurilor imobile se poate face prin împărțirea materială sau în natură a bunurilor, dacă aceasta este posibilă, eventualele diferențe urmând să se compenseze prin sulte . Când împărțirea materială sau în natură nu este posibilă, bunul imobil va fi atribuit unuia dintre copartajanți, dacă acesta acceptă, cu obligarea lui de a plăti celorlalți copartajanți sulte în bani, ce reprezintă dreptul pe care îl au asupra bunului.
Copartajantul căruia i s-a atribuit bunul imobil devine proprietarul acestuia și, în același timp, debitor față de ceilalți copartajanți, în favoarea cărora a fost obligat la plata sultei. Aceștia din urmă au, la rândul lor, calitatea de creditori pentru sulta la care a fost obligat copartajantul ca urmare a atribuirii bunului imobil.
Plata sultei către copartajant sau copartajanții îndreptățiți este asigutată prin instituirea unui privilegiu asupra imobilelor partajate “… pentru garanția împărțelii făcute între ei și a sumelor cu care a rămas dator unul către altul ” (art. 1737 pct. 3 Cod civil). Cu toate că textul se referă doar la comoștenitori, acesta are aplicabilitate generală la toate formele de indiviziune, cum ar fi: bunurile imobile dobândite prin contract de vânzare – cumpărare, contract de donație, uzucapiune, în timpul căsătoriei, în timpul relațiilor de concubinaj, etc .
Faptul că, art.1737, pct. 3 Cod civil, are o aplicabilitate generală la toate stările de indiviziune rezultă, așa cum bine s-a arătat, din coroborarea acestuia cu art. 1741 Cod civil, care folosește noțiunile “coeredele sau cofăptașul la o împărțeală”.
Privilegiul comoștenitorilor sau copărtașilor este ca și ipoteca, un drept real asupra unor datorii, conferindu-le acestora un drept de preferință și un drept de urmăriri în mâna terților achizitori.
În vederea conservării privilegiului asupra bunului sau bunurilor imobile atribuite celorlalți copartajanți, coeredele sau copărtașul beneficiar al sultei va înscrie privilegiul în registrele de publicitate în termen de 60 de zile de la data actului de împărțeală sau de la data adjudecării pe seama unuia dintre aceștia, timp în care nici o ipotecă nu poate fi constituită în prejudiciul coeredelui sau copărtașului creditor, asupra nici unui bun care se regăsește cuprins în masa comună (art.1741 Cod civil).
În urma adoptării Legii nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare, art.1741 Cod civil nu a fost abrogat, urmând, însă, ca înscrierea privilegiului să se facă în partea a III-a a cărții funciare de la biroul de carte funciară de pe lângă judecătoria în circumsripția căreia se află bunul imobil (art. 21 lit. c pct.a din Legea nr.7/1996).
În cazul în care coerezii sau coindivizarii nu vor înscrie privilegiul în termen, creanțele acastora vor putea fi primate de ipotecile constituite și înscrise ulterior în cartea funciară.
Consider că în cazul în care copartajantul căruia i s-a atribuit imobilul, cu obligarea la plata unei sulte în favoarea altor copartajanți, va putea să-l vândă chiar dacă nu a plătit sulta, deoarece aceasta are natura unui drept de creanță. Notarul public are însă obligația ca în temeiul art. 6 alin. 1, art.45 și art. 60 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, să-și exercite din plin rolul activ, aducându-i la cunoștință cumpărătorului faptul că bunul imobil este afectat de plata unei sulte, ce nu a fost achitată de vânzător coerezilor sau copărtașilor îndreptățiți, care în caz de neplată a acesteia, vor putea să urmărescă silit bunul sau bunurile imobile afectate de plata sultei.
Încunoștiințarea făcută de notarul public cumpărătorului va fi inserată în conținutul contractului de vânzare.
Omisiunea notarului public de a-i aduce la cunoștință cumpărătorului consecințele la care se expune prin cumpărarea unui bun imobil afectat de plata unei sulte, înscrisă în cartea funciară, în cazul neplății acesteia de către copartajantul vânzător, care, nu are bunuri mobile și imobile, poate să atragă răspunderea civilă a notarului public, în temeiul art. 38 din Legea nr. 36/1995 și nicidecum răspunderea penală a acestuia. Ca urmare, numai în cazul în care cumpărătorul care a fost evins va face dovada imposibilității de îndestulare a prețului plătit, de la vânzător, se va pune problema răspunderii civile a notarului public.
Soluția contrarie, prin care se soluționează autentificarea unui contract de vânzare – cumpărare a unui imobil afectat de plata unei sulte, de dovada plății acesteia este greșită, deoarece în acest fel, practic, un bun imobil afectat de plata unei sulte, deci de un privilegiu, este scos din circuitul civil. Or, privilegiul conferă creditorului, în temeiul calității creanței sale, garanția satisfacerii acesteia cu prioritate față de creanțele altor creditori ai aceluiași debitor și nicidecum indisponibilizarea bunurilor din patrimoniul lui.
În cazul sultei, dacă copartajantul căruia i-a fost atribuit bunul imobil, cu obligarea la plata unor sulte în favoarea altor copartajanți, nu le plătește, aceștia vor putea urmări bunul imobil dobândit de o terță persoană print-un contract de vânzare – cumpărare din monent ce a acceptat să-l dobândească în aceste condiții. Fără îndoială că, dacă cumpărătorul dorește să păstreze bunul imobil va putea purga privilegiul care-l grevează, având acțiune în regres împotriva vânzătorului în temeiul răspunderii pentru evicțiune, dacă acesta nu a prevăzut în contract o clauză de nerăspundere, acceptată de cumpărător.
Prin vânzarea de către debitor a bunului imobil pentru care datorează o sultă, drepturile și interesele coerezilor sau copărtașilor creditori nu sunt afectate, deoarece aceștia vor putea urmări silit bunul imobil vândut, în virtutea privilegiului recunoscut de lege în favoarea lor.
BIBLIOGRAFIE
Legea nr.36/1995
Regulamentul de aplicare a Legii nr.36/1995
Codul civil
Codul de procedură civilă
I. Leș,Manualul de drept notarial,Editura All Beck, București, 2001
V.M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol II, Editura Național, București, 1997
A. Hilsenrad, D. Rizeanu, C. Zirra, Notariatul de stat, Editura Științifică , București, 1964
G. Filitti,Din istoria notariatului (I), Buletinul Notarilor Publici, nr. 2/2000
A. Ionașcu, Probele în procesul civil, Ed. Științifică, București, 1970
E. Mihuleac, Sistemul probator în procesul civil, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1970
D.Radu, D.C. Tudorache, Probele în procesul civil, Ed. Ankarom, Iași, 1998
J. Yaigre, J.F. Pillebout, Droit professionnel notarial, Litec, Cinquième édition, Paris, 2000
Buletinul Jurisprudenței, Culegerea de decizii pe anul 1994, Ed. Proema Baia Mare, 1995
Fl. Măgureanu, Înscrisurile mijloace de probă în procesul civil, Ed. Lumina Lex, 1997
V.M. Ciobanu, în Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol.II,
I. Leș, Sancțiunile procedurale în procesul civil român, Ed. Științifică, București, 1988
I. Leș, Manual de drept notarial, Ed. All Beck, București, 2001
I. Leș, Organizarea sistemului judiciar, a avocaturii și a activității notariale, Ed. Lumina Lex, 1997
, I. Leș, Manual de drept notarial, Ed. All Beck, București, 2001
D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol IV, București 1926
V.D. Zlătescu, Garanțiile creditorului, Editura Academiei București 1970
L.Pop, Teoria generală a obligațiilor, Lumnina Lex 1998
C. Stănescu, C. Bârsan, Teoria generală a obligațiilor, Editura All Beck, București 1999
Gh. Dobrican, Răspunderea penală a notarului public, “Dreptul” nr. 8/2000
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Organizarea Si Exercitarea Profesiei DE Notar Public (ID: 128808)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.