Organizarea Si Exercitarea Auditului In Activitatea de Emitere a Garantiilor pe Persoane Fizice
LUCRARE DE LICENȚĂ
ORGANIZAREA ȘI EXERCITAREA AUDITULUI ÎN ACTIVITATEA DE EMITERE A GARANȚIILOR PE PERSOANE FIZICE
CUPRINS
INTRODUCERE
SECȚIUNEA I – CONCEPTE PRIVIND AUDITUL FINANCIAR
1.1. Noțiunea de audit – istoric și definire
1.2. Rolul auditului financiar
1.3. Necesitatea auditului financiar
1.4. Clasificarea și funcțiile auditului financiar
SECȚIUNEA II – METODOLOGIA DE EXERCITARE A AUDITULUI
2.1. Etapele efectuării auditului financiar
2.2. Procedee și tehnici de audit financiar
2.3. Probele de audit
SECȚIUNEA III: AUDITUL BANCAR – PARTE COMPONENTĂ A AUDITULUI FINANCIAR
3.1. Definirea conceptului de audit bancar
3.2. Caracteristicile auditului bancar
3.3. Obiectivele și modalitățile de acțiune ale auditului bancar
SECȚIUNEA IV: ACTIVITATEA DE AUDIT PROPRIU-ZISĂ – ABORDARE PRACTICĂ ÎN CADRUL BĂNCII “BRD Groupe Société Generale”
4.1. Istoria BRD Groupe Société Generale
4.2. Norme privind creditarea persoanelor fizice
4.3. Documentatia necesara analizei societatii de credit
4.4. Analiza creditului
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Deși cuvântul “audit” a pătruns în limbajul cotidian al societății românești în forma sa englezească, se pare că originile acestuia se găsesc în latinescul “auditus”, care înseamnă a asculta, a audia. Acest termen avea chiar o conotație financiară, în Roma antică fiind practicată verificarea verbală a fondurilor sau ascultarea fondurilor. Există, așadar, o primă semnificație a activității de audit – aceea de verificare; sensul acesteia s-a îmbogățit pe măsură ce activitatea economică a devenit din ce în ce mai complexă, în condiții de risc amplificat.
Astfel, în timp, nu a mai fost suficient controlul asupra unor anumite domenii, înregistrări sau evidențe, ci asupra întregii contabilități și gestiuni; a fost făcut saltul de la aprecierile cantitative la cele calitative, de la constatări la consultanță; nu a mai fost suficientă verificarea post factum, ci a devenit importantă prevenirea manifestării riscurilor, iar greutatea s-a deplasat de la auditul extern la cel intern. În același timp, aria activității de audit s-a extins de la administrarea banilor publici către întreprinderile private.
Cuvântul “audit” a fost popularizat în Franța începând din anii 1960, prin cabinetele anglo–saxone de audit, în ciuda originii latine a cuvântului. Activitatea principală a acestor cabinete de audit era, în 1960, verificarea conturilor, dar ea s-a dublat; încă din anii 1970, în Franța, i s-au adăugat misiuni de consultanță destinate ameliorării performanțelor. După anii 1970, cuvântul “audit” s-a folosit pentru a desemna misiuni de verificare a conturilor, apoi s-a extins până la controlul și certificarea conturilor anuale sau situațiilor financiare.
Începând din 1990, în Franța, cinci faze ale controlului intern fac referire la o anumită categorie de audit: auditul regularității (șeful contabil), auditul conformității (responsabilul administrativ și financiar), auditul eficacității (directorul general), auditul managementului (președintele), precum și instaurarea comitetelor de audit (versiunea anglo–saxonă) sau a consiliului de pilotaj (versiunea franceză).
În prezent, auditul desemnează verificarea conturilor întreprinderii, sub numele de audit financiar conducând la certificare. Auditul contabil și financiar a fost definit pe plan național și internațional de diferiți autori și de diverse organisme profesionale. Indiferent de numele sub care este întâlnit, vom constata în cele ce urmează că toate definițiile auditului acoperă aceeași problematică.
Într-o manieră foarte generală, am putea spune că auditul reprezintă modalitatea prin care o persoană (interesată) este asigurată de o altă persoană (cunoscătoare, competentă și neutră sau independentă) cu privire la calitatea, condițiile și statutul unui anumit aspect, pe care acesta din urmă l-a examinat. Rolul auditului este să înlăture orice urmă de îndoială sau de dubiu pe care o are prima persoană (cea interesată de respectivul aspect).
În accepțiunea lui modernă, auditul vizează îndeosebi procesele sau sistemele de informare, reprezentând, în esență, examinarea efectuată de un profesionist asupra modului în care se desfășoară o activitate, prin raportare la criteriile de calitate specifice acestei activități.
Auditul trebuie să cunoască și să evalueze sursele semnificative de informație, fluxurile informaționale, inclusiv cele de raportare, respectarea procedurilor privind circulația informației, cât și raportarea. Auditul identifică și evaluează controalele interne specifice tuturor activităților desfășurate în cadrul băncii.
Prin structurarea acestei lucrări, s-a urmărit acoperirea atât a planului teoretic – noțiuni generale, reglementare și standardizare, proceduri de audit bancar – metodele și instrumentele utilizate în activitatea de audit; realizarea misiunii de audit intern – etapele, procedurile și documentele utilizate, cât și a studiului de caz.
Am prezentat procesul de audit în cadrul unei instituții de creditare, cu particularizare pe procesul de control documentar – contabil. Acesta presupune controlul de stabilire a realității, legalității și eficienței operațiilor și activității economice și financiare, prin examinarea documentelor primare și centralizatoare, a înregistrărilor în evidența tehnico-operativă și contabilă și ale operațiunilor de creditare.
Astfel, în secțiunea 1 a lucrării, am prezentat noțiuni teoretice privind activitățile de audit financiar-bancar, tipurile de audit, rolul și necesitatea auditului financiar, precum și clasificarea funcțiilor auditului financiar.
Secțiunea 2 prezintă metodologia de exercitare a auditului financiar, cu etapele care presupun desfășurarea mai multor categorii de lucrări, toate având rolul de a-i permite echipei de audit să obțină elementele probante necesare formulării opiniei de audit. Am prezentat, de asemenea, tehnicile și probele de audit financiar.
În secțiunea 3 am analizat auditul bancar ca parte componentă a auditului financiar, cu componentele sale: universalitatea, independența, periodicitatea. Am arătat, de asemenea, care sunt obiectivele și modalitățile de acțiune ale auditului bancar.
Studiul de caz prezentat în secțiunea a 4-a l-am realizat în cadrul BRD Gropu Société Generale, unde am analizat normele privind creditarea persoanelor fizice, documentația necesară analizei solicitării de credit, analiza creditului, respectiv problema identificată în perioada acțiunii de audit.
Lucrarea se încheie cu concluziile, care prezintă rolul auditului bancar în cuprinsul auditului financiar, prin prisma analizei activității financiare de creditare.
SECȚIUNEA I – CONCEPTE PRIVIND AUDITUL FINANCIAR
Noțiunea de audit – istoric și definire
Auditul a fost cunoscut la începuturile secolului al XVIII-lea, fără a fi precizată data exactă sau localizarea geografică într-un stat. Istoria economică delimitează mai multe etape ale auditului, diferențiate în funcție de categoria socială care ordona auditul (formată din așa-numiții ordonatori de audit), de auditori și de obiectivele auditului.
Sfârșitul secolului al XIX-lea conturează relația dintre auditați și auditori, aleși din rândul profesioniștilor contabili sau juriști. Obiectivul lor era acela al atestării realității situațiilor financiare, cu scopul de a evita erorile și frauda.
În primele patru decenii ale secolului XX, auditul era realizat de profesioniști specializați în audit alături de contabili. Lucrările erau comandate de stat și de acționari. Ulterior, pe masura dezvoltării schimburilor internaționale, executarea auditului a căzut în sarcina profesioniștilor în audit și contabilitate, obiectivul lor fiind acela de atestare a sincerității și regularității situațiilor financiare.
Etimologia cuvântului „audit” își are originea în latinescul “audire” (a asculta). Termenul a fost popularizat pe continentul european în anii ’60 de către cabinetele anglo-saxone de expertiză contabilă. În România, după anii ’90, cuvântul audit și-a făcut intrarea din dorința de armonizare cu reglementările similare pe plan internațional și european.
Termenul „audit” este larg utilizat, adesea pentru a exprima lucruri foarte diferite. Exemplele includ auditul situațiilor legate de respectarea reglementărilor de mediu, auditul situațiilor privind respectarea standardelor de calitate și, desigur, auditul anual al conturilor.
Un audit reprezintă examinarea de către un expert independent, auditorul financiar (care poate fi o persoană fizică sau juridică) a unui set de situații financiare și a înregistrărilor și registrelor pe baza cărora se poate forma o opinie asupra situațiilor financiare cu scop general. Mulți autori din țara noastră și din străinătate au definit activitatea de audit ca fiind „exprimarea profesională a unei informații cu scopul de a exprima o opinie responsabilă și independentă în raport cu un criteriu de calitate”.
Prin audit financiar se înțelege „examinarea efectuată de un profesionist competent și independent în vederea exprimării unei opinii motivate asupra”:
Validității și corectei aplicări a procedurilor interne stabilite de conducerea unității (auditul intern);
Imaginii fidele, clare și complete a patrimoniului, a situației financiare și a rezultatelor obținute de agenții economici (auditul statutar cerut de lege și exercitat de cenzori sau auditul contractual efectuat la cererea agenților economici de către experți contabili, contabili autorizați sau societăți comerciale de audit financiar).
Aria auditului se referă la procedurile de audit considerate a fi necesar de aplicat pentru a atinge obiectivele de audit.
Auditul sistemelor informaționale este activitatea de colectare și evaluare a unor probe, pentru a determina dacă sistemul informațional este securizat, menține integritatea datelor prelucrate și stocate, permite atingerea obiectivelor strategice și utilizează eficient resursele informaționale. Aceasta activitate este desfășurată de profesioniști autorizați în domeniul auditului financiar, securității și managementului sistemelor informaționale.
Auditul performanței reprezintă examinarea economicității, eficienței și eficacității operațiunilor efectuate de entitatea auditată:
economicitatea constă în minimizarea costului resurselor alocate unei activități, fără a compromite realizarea obiectivelor în condiții de calitate;
eficiența reprezintă raportul dintre rezultatele obținute și costul resurselor utilizate pentru obținerea acestora;
eficacitatea este gradul de îndeplinire al obiectivelor declarate ale unei activități și relația dintre impactul dorit și impactul efectiv al activității respective.
Auditul intern este o activitate organizată independent în structura unei entități și în directa subordonare a conducătorului acesteia, care constă în efectuarea de verificări, inspecții și analize ale sistemului propriu de control intern, în scopul evaluării obiective a măsurii în care acesta asigură îndeplinirea obiectivelor entității și utilizarea resurselor în mod economic, eficace și eficient, precum și pentru a raporta managementului constatările făcute, slăbiciunile identificate și acțiunile de corectare a deficiențelor și de ameliorare a performanțelor sistemului de control intern.
Auditul extern reprezintă o activitate ce se efectuează de persoane din afara entității organizationale și constă în examinarea acurateței conturilor, a legalității și regularității operațiunilor efectuate (auditul financiar), precum și în evaluarea economicității, eficacității și eficienței acestora (auditul performanței). Din punct de vedere juridic, auditul financiar cunoaște două forme:
Auditul legal, care reprezintă totalitatea atribuțiilor stabilite prin lege profesionistului independent (cenzor) pentru supravegherea gestiunii și verificarea bilanțului contabil al societății comerciale. Exercitarea auditului legal se face de cenzori care au calitatea evaluării obiective a măsurii în care acesta asigură îndeplinirea obiectivelor entității și utilizarea resurselor în mod economic, eficace și eficient, precum și pentru a raporta managementului constatările făcute, slăbiciunile identificate și acțiunile de corectare a deficiențelor și de ameliorare a performanțelor sistemului de control intern.
Auditul extern reprezintă o activitate ce se efectuează de persoane din afara entității organizationale și constă în examinarea acurateței conturilor, a legalității și regularității operațiunilor efectuate (auditul financiar), precum și în evaluarea economicității, eficacității și eficienței acestora (auditul performanței). Din punct de vedere juridic, auditul financiar cunoaște două forme:
Auditul legal, care reprezintă totalitatea atribuțiilor stabilite prin lege profesionistului independent (cenzor) pentru supravegherea gestiunii și verificarea bilanțului contabil al societății comerciale. Exercitarea auditului legal se face de cenzori care au calitatea dobândită de experți contabili sau contabili autorizați și pe baza mandatului acceptat și confirmat de Adunarea Generală a Acționarilor (AGA) sau a Asociaților întreprinderii;
Auditul contractual constă în verificarea și certificarea situațiilor financiare de către un profesionist competent și independent (cenzor extern sau auditor financiar) și exprimarea de către acesta a unei opinii. Auditul contractual nu trebuie confundat cu lucrări executate de profesioniști contabili pe bază de contract privind ținerea contabilității, întocmirea bilanțului contabil, asistență contabilă, financiară sau fiscală și alte servicii cu caracter de analize economice și evaluări patrimoniale.
Rolul auditului financiar
Auditul financiar-contabil este orientat spre:
verificarea respectării cadrului conceptual al contabilității (principii, norme și reguli de evaluare), general acceptat, a procedurilor interne stabilite de conducerea agentului economic (audit intern sau statutar);
verificarea și certificarea reflectării în contabilitate a situațiilor financiare, imaginea lor fidelă, clară și completă pe întreg exercițiul financiar.
Auditul trebuie să urmărească dacă procedurile de culegere și prelucrare a datelor sunt bine stabilite și dacă se aplică în permanență.
Opinia de audit este exprimarea raționamentului profesional privind imaginea fidelă, sub toate aspectele, a activităților societății pe perioada respectivă în conformitate cu legislația relevantă specifică și Standardele Internaționale de Contabilitate. Imaginea fidelă este asociată de sinceritatea și regularitatea contabilității.
Sinceritatea presupune aplicarea cu bună credință a regulilor și procedurilor contabile, independent de interesele societății sau cele de grup, ale acționarilor sau asociaților.
Regularitatea presupune organizarea și conducerea contabilității în conformitate cu principiile contabile generale admise prin Ordinul nr. 1752/2005 emis de Ministerul Finanțelor:
Evaluarea posturilor cuprinse în situațiile financiare ale unei întreprinderi;
Principiul continuității activității presupune că întreprinderea își continuă în mod normal funcționarea într-un viitor previzibil, fără a intra în imposibilitatea continuării activității sau reducerea semnificativă a acesteia.
Dacă administratorii întreprinderii au luat cunoștință de unele elemente de nesiguranță legate de anumite evenimente care pot duce la incapacitatea acesteia de a-și continua activitatea, aceste elemente trebuie prezentate în notele explicative. În cazul în care situațiile financiare nu sunt întocmite pe baza principiului continuității activității, această informație trebuie prezentată împreună cu explicații privind modul de întocmire a raportării financiare respective și motivele care au stat la baza deciziei conform căreia întreprinderea nu își mai poate continua activitatea.
Principiul permanenței metodelor presupune continuitatea aplicării acelorași reguli și norme privind evaluarea și prezentarea elementelor patrimoniale și a rezultatelor, asigurând comparabilitatea în timp a informațiilor contabile.
Modificările politicii contabile sunt permise doar dacă sunt cerute de lege, de un standard contabil sau au ca rezultat informații mai relevante sau mai credibile referitoare la operațiunile întreprinderii. Este foarte importantă menționarea în notele explicative a oricăror modificări ale politicilor contabile, pentru ca utilizatorii să poată aprecia dacă noua politică contabilă a fost aleasă în mod adecvat, efectul modificării asupra rezultatelor raportate ale perioadei și tendința reală a rezultatelor activității societății.
Principiul permanenței metodelor presupune continuitatea aplicării acelorași reguli și norme privind evaluarea, înregistrarea prezentarea elementelor patrimoniale și a rezultatelor, asigurând comparabilitatea în timp a informațiilor contabile.
Principiul prudenței, pe baza căruia trebuie să fie determinată valoarea oricărui element. În mod special se vor avea în vedere următoarele aspecte:
se vor lua în considerare doar profiturile recunoscute până la data încheierii exercițiului financiar;
se va ține seama de toate obligațiile previzibile și de pierderile potențiale care au luat naștere în cursul exercițiului financiar încheiat sau pe parcursul unui exercițiu anterior, chiar dacă asemenea obligații sau pierderi apar între data încheierii exercițiului și data întocmirii bilanțului;
se va ține seama de toate ajustările de valoare datorate deprecierilor, chiar dacă rezultatul exercițiului financiar este profit sau pierdere.
Principiul independenței exercițiului: Se vor lua în considerare toate veniturile și cheltuielile corespunzătoare exercițiului financiar pentru care se face raportarea, fără a se ține seama de data încasării sumelor sau a efectuării plăților.
Principiul evaluării separate a elementelor de activ și de pasiv: În vederea stabilirii valorii totale corespunzătoare unei poziții din bilanț se va determina separat valoarea aferentă fiecărui element individual de activ sau de pasiv.
Principiul intangibilității: Bilanțul de deschidere al unui exercițiu trebuie să corespundă cu bilanțul de închidere a exercițiului precedent.
Principiul necompensării: Valorile elementelor ce reprezintă active nu pot fi compensate cu valorile elementelor ce reprezintă pasive, respectiv veniturile cu cheltuielile, cu excepția compensărilor între active și pasive admise de Standardele Internaționale de Contabilitate.
Principiul prevalenței economicului asupra juridicului: Informațiile prezentate în situațiile financiare trebuie să reflecte realitatea economică a evenimentelor și tranzacțiilor, nu numai forma lor juridică.
Pentru acele elemente a căror valoare este nesigură și care trebuie incluse în situațiile financiare, în contabilitate trebuie făcute cele mai bune estimări.
Necesitatea auditului financiar
Practica a dovedit că există un conflict potențial de interese între cei ce culeg, prelucrează și sintetizează informațiile contabile și utilizatorii acestor informații. Utilizatorii de informații contabile manifestă o lipsă de încredere în informațiile furnizate de contabilitate, deoarece producătorii de informații contabile nu sunt de regulă independenți față de operațiunile efectuate și situațiile anuale de sinteză prezentate, fapt ce pune la îndoială imparțialitatea și obiectivitatea aparatului financiar contabil din întreprinderi.
Realitatea informațiilor cuprinse în conturile anuale este pusă la îndoială și datorită calităților moral-profesionale ale unor producători de informații contabile. Ca urmare, între activitatea producătorilor de informații și utilizatorii de informații este necesar să se interpună activitatea auditorilor care au menirea de a restabili o încredere rezonabilă între producătorii și utilizatorii de informații contabile. Prin aceasta, auditul financiar contribuie la protejarea intereselor diferitelor categorii de beneficiari de informații.
Libertatea pieței se bazează pe liberul acces la informații corecte. Din acest motiv, se dezvoltă în toate țările democratice, auditul financiar-contabil, ca un control independent față de autoritatea publică și față de unitățile patrimoniale și ca un demers competent exercitat de către specialiști reuniți în organizații profesionale.
Auditorul financiar este chemat să exprime o opinie independentă asupra conturilor anuale sau asupra altor situații și informații, menită să apere în mod egal pe toți utilizatorii de informații contabile, pe toți participanții la viața economico-socială (acționari, stat, salariați, bănci, organisme bursiere, debitori, clienți, furnizori, creditori, contabilitatea națională și administratorii întreprinderii).
Acționarii și asociații vor să cunoască situația patrimoniului, mărimea profitului și modul de repartizare. O societate comercială care nu distribuie suficiente dividende, pierde treptat încrederea acționarilor în eficiența plasamentului făcut și ca urmare, aceștia își manifestă nemulțumirea față de consiliul de administrație sau încearcă să se dezangajeze față de societatea respectivă. În același timp, distribuirea de dividende determină o diminuare a surselor de finanțare necesare dezvoltării.
Salariații și sindicatele sunt interesate de informații privind stabilitatea și profitabilitatea întreprinderii lor. Ei au în vedere informații care le permit să evalueze capacitatea întreprinderii de a oferi remunerații, pensii, oportunități profesionale, etc.
Managerii consideră contabilitatea ca pe un mijloc de comunicare și informare, ca un instrument de gestiune și control. Dacă nu sunt acționari importanți, doresc ca situațiile de sinteză să reflecte realitatea, dar, în același timp, caută să prezinte un rezultat financiar confortabil pentru aprecierea activității lor, urmărind totodată să păstreze sursele de autofinanțare pentru împiedicarea distribuirii de dividende mari.
Organele fiscale sunt preocupate să cunoască mărimea impozitului pe profit și a celorlalte impozite și taxe datorate de către contribuabili. Societățile comerciale aplică soluții contabile în conformitate cu constrângerile fiscale fără a renunța la “ajustarea“ rezultatelor finale. În ciuda reglementărilor aparent riguroase, există posibilitatea deformării unor rezultate.
Bancherii încearcă să evalueze rentabilitatea întreprinderilor și să aprecieze riscurile pe care le ridică creditarea acestora. Furnizorii vor să știe dacă solvabilitatea pe termen scurt a beneficiarilor le permite continuarea livrărilor cu un risc minim. Producătorii de informații contabile care doresc să contracteze credite bancare (eventual și cu o dobândă mai avantajoasă) sau să se aprovizioneze pe credit comercial sunt tentați să prezinte o situație financiară sănătoasă o lichiditate ridicată și rezultate din exploatare performante.
Clasificarea și funcțiile auditului financiar
Tipurile de audit financiar
De la apariția sa și până în prezent, auditul financiar a fost clasificat deo pleiadă de specialiști în domeniu, fiecare autor încercând să fie original prinfolosirea anumitor criterii. Astfel, am ajuns la concluzia că o clasificare simplă dar concretă, ajutămai mult decât folosireaunor criterii așa zise originale. De aceea, propunemclasificarea auditului financiar (Figura 1) prin prisma a două criterii, care să cuprindă cele mai importante tipuri.
Figura 1: Tipurile de audit financiar
În funcție de modul cum se organizează activitatea de audit, se pot distinge trei tipuri de audit financiar, și anume:
auditul intern, care reprezintă o verificare sub aspect tehnic, managerial și financiar-contabil a unei entități patrimoniale, destinată să realizeze un diagnostic general al sistemului. Acest tip de verificare are un caracter concomitent derulării evenimentelor. Practic, el vizează anumite obiective pe tot parcursul anului, precum și cele care sunt în curs de derulare, deci, este o verificare de tip permanent. Auditul intern este aplicabil atât agenților economici cât și instituțiilor publice. Acest tip de audit a fost legiferat din motive practice, datoratearmonizării cadrului normativ național cu standardele europene, odată cu dorința țării noastre de a adera la Uniunea Europeană.
Realizarea acestui tip de audit se face de către personalul propriu, careeste organizat în compartimente distincte și cărora li se asigură un grad de independență destul de ridicat pentru ca munca de audit să fie obiectivă. Cu toate acestea, chiar dacă auditorul intern este subordonat direct managerului, nu putem vorbi de independența deplină a acestuia, practic, acest aspect fiind principalul criteriu de delimitare față de auditul extern.
auditul extern este o lucrare de atestare a veridicității informațiilor și poate cuprinde o gamă largă de servicii, stabilite în funcție de clauzele contractului de audit. Acest tip de audit se mai numește și audit contractual sau audit al situațiilor financiare. În opinia mea, auditul extern este de fapt auditul financiar, care esteun audit realizat de auditori independenți, angajați pe baza unui contract decolaborare.
Auditul extern poate fi realizat atât de persoane fizice cât și de persoane juridice (cabinete sau societăți de auditori), membri ai Camerei Auditorilor Financiari din România, în condițiile prevăzute de acest organism profesional, după cum unitatea aplică sau nu Standardele Internaționale de Contabilitate. Raportul de audit financiar încheiat are rolul de a exprima opinia auditorului cu privire la regularitatea și sinceritatea datelor prezentate desituațiile financiare, iar din sinteza acestora rezultă o imagine fidelă, clară și completă a patrimoniului; acest tip de verificare se realizează de regulă anual.
Entitățile economice care intră sub incidența Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate, au obligația de a audita situațiile financiare potrivit prevederilor legale în vigoare privind activitatea de audit financiar. În țările componente ale Uniunii Europene există deja obligativitatea ca toate entitățile economice cotate la bursă să-și prezinte situațiile financiare anuale însoțite de raportul de audit financiar.
audit guvernamental reprezintă auditul exercitat de specialiștii din Ministerul Finanțelor Publice asupra diferitelor programe, activități șiinstituții guvernamentale, care au drept scop revizuirea și verificarea eficienței utilizării „banului public”.
Unul din principiile ce stau la baza activității Ministerului Finanțelor Publice este cel de armonizare a cadrului legislativ cu reglementările Uniunii Europene. Astfel, în domeniul auditului financiar, Ministerul Finanțelor Publice elaborează strategia și cadrul normativ general, coordonează și “evaluează activitatea de audit public intern la nivel național, efectuează misiuni de audit public intern de interes național cu implicații multisectoriale și exercită activități de audit public intern la nivelul aparatului propriu8”.
Activitatea de audit, prin funcțiile sale, depășește calitatea de instrument de lucru, devenind un factor important de creștere a calității sistemului, folosindu-se de trei elemente: eficiența, eficacitate si economicitate.
Eficiența este reprezentată de relația dintre ieșiri, constând în servicii, bunuri și resurse utilizate pentru producerea lor.
Eficacitatea se referă la măsura în care obiectivele au fost atinse și reprezintă raportul dintre efectele scontate și efectele obținute pentru o activitate date.
Economicitatea reprezintă minimizarea costului resurselor utilizate pentru o activitate, prin prisma obținerii calității dorite.
Auditului financiar îi sunt proprii următoarele funcții:
Funcția de cunoaștere și evaluare;
Funcția de îndrumare;
Funcția de constrângere;
Funcția de reglare;
Funcția de prevenire.
Funcția de cunoaștere și evaluare constă în determinarea rezultatelor financiare proprii ale unei entități, iar evaluarea acestora se determină prin raportarea la un sistem de criterii prestabilit, în vederea determinării acțiunii de intrare în legalitate și îmbunătățirea activitățiilor verificate.
Acțiunea preventivă și postoperativă a acestei funcții se realizează prin stabilirea tendințelor de abatere de la normele și prevederile legale, cât și dispunerea măsurilor necesare desfășurării activității economice în cadrul strict legal al acestora. Controlul financiar prin această funcție se manifestă ca factor de prevenire a elementelor perturbatoare activității economice ulterioare, situație care necesită acțiuni și decizii de corecție care implică costuri materiale și de timp.
Prin ansamblul informațiilor referitoare la activitățiile economice supuse analizei, pe care le poate constitui și furniza această, principalele surse de informații pentru fundamentarea și aplicarea deciziilor necesare pentru remedierea abaterilor, intrărilor în regimul de legalitate, manifestă caracterul postoperativ.
Funcția de îndrumare este pusă în evidență prin efectul formativ-stimulativ și de generalizare a experienței poziției dobândite pe parcursul desfășurării activității de verificare, atât de cei ce o execută, cât și de personalul unității controlate. Din punct de vedere formativ, misiunea de audit este pusă în evidență prin activitatea de îndrumare pe care auditorul financiar o desfășoară, concomitent cu activitatea de verificare în legătură cu unele abateri constatate ce pot fi remediate în această perioadă, dar și modul de rezolvare de alți operatori economici a problemelor ce au generat aceste abateri. Caracterul formativ constă și în prezentarea unor reglementări noi apărute din diferite motive, personalul unității verificate de către auditorul financiar care nu au luat la cunoștiință până la data verificării. Generalizarea experienței pozitive se referă la sugestiile și propunerile făcute de auditorii financiari în legătură cu realizarea unor obiective ale unității controlate, având în vedere experiența dobândită din controlul altor agenți economici verificați anterior9.
Caracterul formativ al funcției de îndrumare se manifesta, în special, prin activitatea desfășurată de controlorii financiari, în sensul însușirii și aplicării corecte, de către personalul unității controlate, a aspectelor teoretice și legislative care reglementează activitățiile realizate de către aceasta, prezentarea unor experiențe pozitive ale altor unități în ceea ce privește îmbunătățirea stilului de muncă, stimularea inițiativelor benefice, cultivarea spiritului de răspundere al lucrărilor față de gama problemelor cu care se confruntă colectivul din care fac parte, instituirea unui regim de exigențe față de modul de realizare a activitățiilor ce revin personalului de conducere și de execuție și altele.
Funcția de constrângere deriva din prevederile legale în vigoare, care reglementează obiectivele și sfera de acțiune a auditului financiar ce se poate realiza prin complexul de măsuri administrative, civile sau penale, care se recomandă sau se dispun celor vinovați care nu au respectat aceste norme, raportându-se cu gradul de implicare al fiecăruia. Funcțiile de îndrumare și constrângere la o analiza s-ar părea că se exclud dar, în realitate, ambele acționează ca un tot subordonat, acela de a realiza obiectivele auditului, subordonat la rândul sau realizării caracterului de pârghie a actului de conducere.
Între cele două funcții trebuie să existe un echilibru desăvărșit în desfășurarea activitățiilor de îndrumare și de constrângere, condiții ce presupun evaluări și raționamente ce delimitează, în mod concret, corect și real, condițiile obiective de cele subiective și de stabilire a unor abateri de la prevederile legale. Realizarea celor două funcții este posibilă doar în cazul înțelegerii activității de audit financiar.
Funcția de reglare a structurii economice se manifestă prin eliminarea factoriilor perturbatori, cu scopul menținerii echilibrului bugetar, precum și a asigurării functionalizării activității acestuia la parametrii proiectați prin programe.
Funcția de prevenire se manifestă prin efectul de preîntâmpinare a abaterilor de la prevederile legale, ca urmare a exercitării activității de audit. Funcția de prevenție rezultă din activitatea de audit financiar care are menirea de a dirija activitatea economică prin stabilirea obiectivelor majore într-o ordine de priorități raționale și logice, privite din perspectiva realizării în condițiile asigurării calității și a rezultatelor scontate.
În afară de aceste funcții, considerate funcții de bază, în literatura de specialitate mai regăsim și alte funcții rezultate din funcțiile generale, obiectivele și natura activității de audit financiar, dintre care se menționează:
Funcția de măsurare a abaterilor planificate anticipat;
Funcția de intervenție în cadrul competențelor stabilite, pentru a remedia și a soluționa abaterile constatate;
Funcția de diagnosticare a erorilor financiare;
Funcția de redresare a activității prin asigurarea coerenței acțiunilor de control, raportându-se la obiectivele subiectului analizat;
Funcția de revizuire a obiectivelor viitoare datorită diagnosticului financiar.
SECȚIUNEA II – METODOLOGIA DE EXERCITARE A AUDITULUI FINANCIAR
2.1. Etapele efectuării auditului financiar
Opiniile privind etapele pe care trebuie să le parcurgă un auditor până la emiterearaportului de audit asupra situațiilor financiare anuale sunt variate, doar în sensul denumiriicâte unei etape, întrucât demersul auditorului trebuie să se realizeze conform normelornaționale și standarde internaționale de audit.
Unii autori (Florea, I., Macovei, I., R., Berheci, M., Op. cit., p. 199-256), consideră că o misiune de audit trebuie să se realizeze prin parcurgerea următoarelor etape:
Acceptarea misiunii sau contractarea lucrărilor;
Planificarea misiunii de audit;
Evaluarea controlului/auditului intern;
Controlul conturilor;
Verificarea situațiilor financiare;
Lucrările de sfârșit de misiune;
Raportul de audit.
Evident, fiecare etapă presupune desfășurarea mai multor categorii de lucrări, toate având rolul de a-i permite echipei de audit să obțină elementele probante necesare formulării opiniei de audit. Unele din etapele enumerate anterior necesită desfășurarea unui număr mai mare de lucrări, după cum altele presupun lucrări mai restrânse. Astfel, planificarea misiunii, deși pare o activitate simplă, impune parcurgerea mai multor pași, cum ar fi: cunoașterea generală a întreprinderii, identificarea domeniilor și sistemelor semnificative, analiza prealabilă a riscurilor și întocmirea planului misiunii de audit. Tot o etapă în care se desfășoară o multitudine de activități este aceea a controlului conturilor. Explicație este cât se poate de logică: pentru ca opinia auditorului să fie credibilă, ea trebuie să se sprijine pe un număr suficient de probe, care trebuie să fie și adecvate scopului pentru care au fost colectate.
În plus, obținerea elementelor probante presupune, mai întâi, o foarte clară definire a obiectivelor pentru fiecare categorie de operațiuni și pentru soldurile conturilor, după care trebuie utilizate o multitudine de proceduri de obținere a probelor. Spre finalul unei misiuni de audit apare o etapă numită lucrări de sfârșit de misiune. Este vorba, de asemenea, de o etapă care cuprinde mai multe lucrări, cum ar fi: obținerea unor declarații scrise de la conducerea firmei (numite în literatura de specialitate și scrisori de afirmare), întocmirea unui așa-numit chestionar de sfârșit de misiune, care are rolul de a permite obținerea asigurării că au fost reunite toate elementele necesare formulării opiniei asupra situațiilor financiare, că normele au fost respectate și că dosarele de lucru sunt complete. O lucrare foarte importantă inclusă în categoria lucrărilor de sfârșit de misiune este analiza evenimentelor ulterioare închiderii exercițiului. Deoarece informațiile acumulate de membrii echipei de audit sunt dispuse în foarte multe foi de lucru, pentru o mai facilă urmărire a acestor informații, se obișnuiește ca, înaintea întocmirii raportului de audit, cele mai multe concluzii și remarci de lucru care conțin informațiile în baza cărora au fost formulate acele remarci sau concluzii.
Faptul că nu am detaliat pentru fiecare din etapele enumerate mai sus toate activitățile pe care le presupun nu înseamnă că acele etape sunt mai puțin complexe. Unele din acele etape vor fi tratate distinct în câte un capitol. Există și opinii care consideră că o misiune de audit asupra situațiilor financiare ale unei entități cuprinde trei faze, în care sunt regăsite zece etape, după cum urmează:
Faza inițială, care cuprinde:
Acceptarea mandatului și contractarea lucrărilor de audit;
Orientarea și planificarea auditului.
Faza executării lucrărilor, cu următoarele etape:
Aprecierea controlului intern;
Controlul conturilor;
Examenul situațiilor financiare.
Faza finală, care cuprinde ultimele cinci etape, respectiv:
Evenimente posterioare închiderii exercițiului;
Utilizarea lucrărilor altor profesioniști;
Alte lucrări necesare închiderii exercițiului;
Raportul de audit;
Documentarea lucrărilor de audit.
Se observa că există o mare asemănare în modul de prezentare a etapelor unei misiuni de audit, fapt explicat și anterior prin obligativitatea realizării acestuia conform unor norme sau standarde. Aproape la fel este descrisă misiunea de auditare a situațiilor financiare anuale și înliteratura de specialitate americană, cu mențiunea că se procedează la o detaliere mai mare afazelor auditului. În primul rând, autorii americani (Arens, A., Loebbecke, J.K., Op. cit., pg. 193-195) consideră că o misiune de audit statutarare patru faze:
Planificarea și definirea unei metode de auditare;
Efectuarea testelor mecanismelor de control și a testelor substanțiale ale operațiunilor;
Efectuarea procedurilor analitice și testelor detaliilor soldurilor;
Finalizarea auditului și emiterea unui raport de audit.
Apoi, cele patru faze sunt descrise, evidențiindu-se conținutul lor, respectiv activitățile care trebuie realizate pentru atingerea obiectivelor fixate de auditor. În tabelul următor, se prezinta sintetic fazele și etapele unei misiuni de audit statutar potrivit accepțiunii americane.
Tabel 1: Fazele și etapele unei misiuni de audit statutar
Sursa: Adaptat după Arens, A., Loebbecke, J.K., Audit: O abordare integrată, (traducere de Rodica Levițchi)
În continuare, îmi propun să prezint lucrările pe care trebuie să le realizeze un auditor în cadrul fiecărei etape a demersului de audit, încercând o armonizarea a prevederilor din normele naționale cu cele din standardele internaționale de audit și cu opiniile specialiștilor români și străini.
2.2. Procedee și tehnici de audit financiar
Proceduri analitice de fond
Probele de audit sunt obținute printr-o combinație adecvată de teste de control și proceduri de fond. Standardele internaționale de audit rețin următoarele definiții pentru testele de control și procedurile de fond. Testele de control reprezintă teste efectuate pentru a obține probe de audit privind proiectarea adecvata și modul de funcționare a sistemelor contabil si de control intern.
Procedurile de fond reprezintă teste efectuate pentru a obține probe de audit, în scopul detectării erorilor semnificative din situațiile financiare, fiind de următoarele tipuri:
teste de detaliu ale tranzacțiilor;
teste de detaliu ale soldurilor;
proceduri analitice de fond.
Testele de detaliu privind tranzacțiile
Prin aplicarea testelor de detaliu privind tranzacțiile, auditorul își propune să obțină probe despre elementele existente în debitul sau în creditul conturilor, în vederea evaluării modului de înregistrare a tranzacțiilor. Aceste proceduri pot consta în:
examinarea documentelor care au stat la baza înregistrarilor respective, prin aplicarea testelor de urmărire a documentelor;
verificarea documentelor justificative înregistrate integral și corect în contabilitate;
identificarea acelor tranzacții care nu au fost înregistrate și care subevaluează structurile prezentate în situațiile financiare;
identificarea acelor tranzacții fictive care prin înregistrarea lor în contabilitate ar determina o supraevaluare a structurilor prezentate însituațiile financiare.
Teste de detaliu privind soldurile au drept scop culegerea de probe privind soldurile conturilor în ansamblul lor, fără a ține seama de tranzacțiile individuale care au condus la obținerea acestor solduri12.
Procedurile analitice constau în:
evaluari ale indicatorilor financiari și a tendințelor acestora;
investigarea acelor fluctuații și relații indentificate a nu fi în concordanță cu alte informații relevante sau care se abat semnificativ de la valorile prezentate;
Printre tipurile de proceduri analitice putem aminti comparațiile dintre informațiile financiare ale unei entități, cu:
informațiile comparabile aferente perioadelor anterioare;
rezultatele anticipate ale entității (prognoze, previziuni sau estimări ale auditorului);
informații referitoare la un sector de activitate similar.
Categorii de proceduri analitice
examenele generale de veridicitate, constau în comparații la un nivel de regrupare foarte înalt, între informațiile din exercițiul curent și cele din exercițiile precedente, între bugete și statistici;
analize comparative, respectiv comparațiile ale nivelurilor sau relațiilor exercițiului curent, cu cele ale exercițiilor precedente, fără a efectua corecțiile impuse de modificarea acestora;
analize previzionale, care presupun o comparație a nivelurilor indicatorilor financiari, aferente exercițiului curent, cu cele care țin cont de tendințele indicatorilor exercițiilor precedente;
analitice statistice, constau în cercetarea comportamentului cunoscut al variabilelor și elaborarea unui model ce explică relațiile între mediile acestora;
analiza globală, estimarea soldului unui cont pe baza relațiilor cunoscute și verificate între datele contabile.
Procedurile analitice se derulează în următoarele etape:
alegerea procedurii analitice;
compararea datelor sau relațiilor pentru procedura analitică;
examinarea fluctuațiilor importante;
evaluarea rezultatelor și formularea concluziilor.
Procedurile analitice pot fi aplicate pentru:
situațile financiare consolidate;
situațiile financiare ale componentelor: filiale, diviziuni, segmente;
rapoartele administratorilor;
Procedurile analitice sunt utilizate în următoarele scopuri:
ca proceduri de evaluare a riscului în vederea obținerii unei înțelegeri asupra entității și a mediului;
ca proceduri de fond, atunci când utilizarea lor poate fi mai funcțională și eficientă decât testele detaliilor pentru reducerea riscului de denaturare;
semnificativă la nivel de aserțiune, la un nivel acceptabil de scăzut;
ca o revizuire generală a situațiilor financiare la sfârșitul auditului.
Daca nivelul riscului de nedetectare este stabilit la un nivel ridicat, atunci, anumite
proceduri de fond, cum ar fi cele de testare a soldurilor conturilor, pot fi aplicate cu câteva
luni înainte de începerea exercițiului financiar.
2.3. Probele de audit
Probele de audit sunt obținute printr-o combinație adecvată de teste de control și proceduri de fond. În unele cazuri, probele de audit pot fi obținute în întregime prin aplicarea procedurilor de fond.
Probele de audit reprezintă informațiile obținute de către auditor pentru a trage concluziile pe care se va baza opinia de audit. Probele de audit vor cuprinde documente primare și înregistrări contabile ce stau la baza situațiilor financiare, coroborând și informații din alte surse.
Testele de control reprezintă testele efectuate pentru a obține probe de audit privind proiectarea adecvată și respectiv, modul efectiv de funcționare a sistemului contabil și a celui de control intern.
Procedurile de fond reprezintă testele efectuate pentru a obține probe de audit, în scopul detectării erorilor semnificative din situațiile financiare și sunt de două tipuri:
teste de detaliu ale tranzacțiilor și soldurilor;
proceduri analitice.
Probele de audit trebuie obținute atunci când are loc auditul situațiilor financiare, iar auditorul trebuie să obțină suficiente probe de audit, atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ, pentru a fi capabil să emită concluzii rezonabile pe care să se bazeze opinia de audit.
În procesul formării opiniei de audit, în mod obișnuit, auditorul nu examinează toate informațiile disponibile, deoarece la concluziile privind soldul unui cont, categoria unei tranzacții sau a unui control se poate ajunge utilizându-se proceduri logice sau proceduri de eșantionare statistică. Probele de audit se caracterizează prin două trăsături principale:
suficiența reprezintă măsura cantității probelor de audit;
gradul de adecvare reprezintă măsura calității probelor de audit și a relevanței lor pentru o anumită aserțiune a conducerii, precum și a credibilității lor.
Raționamentul auditorului despre ceea ce înseamnă o probă de audit adecvată și suficientă este influențat de mai mulți factori, cum ar fi:
evaluarea de către auditor a naturii și a riscului inerent atât la nivelul situațiilor financiare, cât și la nivelul soldului unui cont sau a unei categorii de tranzacții;
natura sistemelor contabile și de control intern, precum și evaluarea riscului de control;
pragul de semnificație al elementului care este examinat;
experiența câștigată în timpul lucrărilor de audit anterioare.
Probele pe care auditorul le obține în cursul misiunii sale trebuie să satisfacă următoarele obiective:
existența: un activ sau o datorie există la un moment dat;
drepturi și obligații: un activ sau o datorie aparțin entității la un moment dat;
apariția: o tranzacție sau un eveniment a avut loc pe durata unei perioade și este legat de entitate respectivă;
exhaustivitatea: nu există active, datorii, tranzacții sau evenimente neînregistrate sau elemente nereprezentate;
evaluarea: un activ sau o datorie este înregistrat la o valoare contabilă adecvată;
comensurarea: o tranzacție sau un eveniment este înregistrat la valoarea corespunzătoare și venitul sau cheltuiala este alocat perioadei corespunzătoare;
întocmirea și prezentarea informațiilor în conformitate cu cadrul general aplicabil.
Pe parcursul activității sale, auditorul este confruntat cu necesitatea de a alege și utiliza diverse tipuri de probe de audit, care pot fi clasificate în funcție de natura sau sursa de obținere a acestora.
Din punct de vedere al sursei, probele de audit pot fi:
obținute de auditor;
obținute de terțe părți;
obținute de la entitatea auditată.
Din punct de vedere al naturii, probele de audit pot fi:
documentare – sunt cele mai sigure și se prezintă de regulă sub forma documentelor justificative furnizate de entitate, dar și sub forma documentelor obținute în mod direct de către auditor sau de către terți;
vizuale – sunt foarte sigure în cazul necesității de confirmare a existenței bunurilor și mai puțin sigure în cazul necesității de a stabili sursa de proveniență a proprietății sau a valorii acestora;
verbale – sunt considerate cele mai puțin sigure, fiind necesară confirmarea lor prin documente.
Auditorul trebuie să utilizeze raționamentul său profesional pentru a determina volumul probelor de audit necesare angajamentului respectiv, iar aceasta va depinde de factori precum cunoașterea de către auditor a clientului și a sectorului în care acesta își desfășoară activitatea, evaluarea riscului și disponibilitatea și tăria probelor de audit.
În timp ce credibilitatea probelor de audit este dependentă de circumstanțe individuale, următoarele generalizări vor fi utile în stabilirea credibilității probelor de audit:
probele de audit din surse externe sunt mai credibile decât cele generate intern;
probele de audit generate intern sunt mai credibile atunci când sistemul contabil asociat și sistemul de control intern sunt funcționale;
probele de audit obținute direct de către auditor sunt mai credibile decât cele obținute de la entitate;
probele de audit sub formă de documente și de declarații în scris sunt mai credibile decât declarațiile orale.
Atunci când există îndoieli serioase în ceea ce privește o aserțiune semnificativă privind o situație financiară, auditorul trebuie să încerce să obțină probe de audit adecvate și suficiente care să înlăture aceste îndoieli. Cu toate acestea, dacă auditorul se află în imposibilitatea de a obține probe de audit adecvate și suficiente, el trebuie să exprime o opinie cu rezerve sau imposibilitatea de a exprima o opinie.
Auditorul poate obține probe de audit cu ajutorul următoarelor proceduri15:
Inspecția constă în examinarea înregistrărilor, documentelor sau imobilizărilor corporale. Inspecția înregistrărilor și a documentelor furnizează probe de audit cu grade de credibilitate variate depinzând de natura și sursa lor și de funcționarea efectivă a controalelor interne în timpul procesării informațiilor;
Observația constă în urmărirea unui proces sau a unei proceduri ce este efectuată de alții, de exemplu, observarea de către auditor a inventarierii stocurilor de către personalul entității sau a efectuării unor proceduri de control care nu generează probe de audit;
Investigația constă în obținerea de informații de la persoanele care le posedă, fie din interiorul, fie din afara entității. Investigațiile pot varia de la cereri de informații oficiale în scris adresate unor terțe părți, până la întrebări orale neoficiale adresate persoanelor din interiorul entității;
Confirmarea constă în răspunsul la o investigație pentru a corobora informațiile conținute în înregistrările contabile. De exemplu, în mod obișnuit auditorul caută confirmarea directă a creanțelor prin consultarea debitorilor;
Calculul constă în verificarea acurateții aritmetice a documentelor de sursă și a înregistrărilor contabile sau în efectuarea de calcule independente;
Procedurile analitice constă în analiza indicatorilor și a tendințelor semnificative, incluzând investigarea fluctuațiilor și a relațiilor care sunt inconsecvente față de alte informații relevante sau care se abat de la valorile așteptate.
Auditorul are în vedere că probele de audit pe baza cărora își fundamentează opinia să îndeplinească următoarele cerințe:
Competența
Proba de audit este competentă atunci când este suficientă din punct de vedere cantitativ și adecvată din punct de vedere calitativ.
Pentru determinarea suficienței, auditorul trebuie să ia în considerare: materialitatea și riscul de audit, evaluarea controlului intern și a testelor de control, metodele de eșantionare, rezultatele aplicării procedurilor analitice.
Proba de audit adecvată se referă la calitatea informațiilor obținute, adică la caracterul lor imparțial, la credibilitatea și la siguranța acesteia. Calitatea unei probe de audit depinde de natura sa, sursa și procedeele folosite pentru obținerea sa.
Caracterul relevant
Proba de audit relevantă este acea informație caracterizată prin pertinență, în sensul că susține elocvent constatările auditului. De aceea, încă din faza de planificare, auditorul trebuie să definească clar obiectivele auditului și să decidă asupra unei abordări adecvate.
Caracterul rezonabil
Proba de audit rezonabilă reprezintă informația care din punct de vedere al costului obținerii, comparat cu relevanța ei se dovedește a fi economică, eficientă și eficace.
Economicitatea probei de audit solicită auditorului realizarea obiectivelor auditului cu cel mai mic cost posibil. Aceasta se realizează prin evaluarea și alegerea, încă din etapa inițială, a celei mai potrivite abordări a auditului.
Proba de audit este eficientă atunci când metodele aplicate pentru obținerea ei au fost rentabile și este eficace, când scopurile pentru care a fost produsă susțin constatările. Auditorul trebuie să dețină probe de audit suficiente și relevante care să-i susțină constatările, în cazul în care conducerea entității auditate pune la îndoială constatările sau nu este convinsă de realitate.
SECȚIUNEA III
AUDITUL BANCAR – PARTE COMPONENTĂ A AUDITULUI FINANCIAR
3.1. Definirea conceptului de audit bancar
Există o multitudine de definiții date auditului, dar nu în accepțiunea sa generală, ci pe componente ale sale. Astfel, Compania Națională a Comisarilor de Conturi din Franța dă definiția auditului financiar astfel: „examinarea realizată de un profesionist competent și independent de organizație, în vederea exprimării unei opinii motivate asupra regularității, sincerității și imaginii fidele a conturilor anuale ale băncii”.
Institutul American al Contabililor Publici Autorizați (AICPA) prezintă auditul ca pe „o examinare ordinară a situațiilor financiare, efectuată de un contabil autorizat, în vederea exprimării unei opinii cu privire la corectitudinea cu care aceste documente prezintă situația financiară, rezultatele operațiunilor efectuate și schimbările intervenite în situația financiară a organizației, conform cu principiile contabile general acceptate.” (Standardul de Audit nr. 1).
În România, Ordonanța de Urgențăa Guvernului nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar (cu modificările ulterioare) prezintă auditul financiar ca “activitatea de examinare, în vederea exprimării de către auditorii financiari, a unei opinii asupra situațiilor financiare, în conformitate cu standardele de audit, armonizate cu standardele internaționale de audit și adoptate de Camera Auditorilor Financiari din România”.
Există, așadar, trei definiții date auditului financiar din care răzbate un filon comun, și anume că acesta reprezintă o activitate de examinare a situațiilor financiare, de către o persoană competentă sau autorizată (francezii nu au dat măsura “competenței”), pentru formularea unei opinii asupra corectitudinii cu care aceste documente prezintă situația financiară a organizației, atât static, cât și în dinamică. Și pentru ca această opinie să fie “motivată”, se folosesc și reperele în funcție de care se fac aprecierile: “principiile contabile general acceptate” sau standardele de audit.
În afara diferențelor stilistice date, probabil, de trăsăturile naționale (unii fiind mai riguroși în exprimare, iar alții mai lirici), transpare și o altă diferență: în Franța s-ar părea că această activitate este încredințată “comisarilor de conturi” (persoane abilitate să efectueze controlul legal al conturilor societăților comerciale), în SUA numai contabilii publici autorizați pot să desfășoare activități de audit, iar în România – auditorii financiari. Astfel, primele două definiții vădesc apropierea dintre audit financiar și controlul contabil.
În schimb, în a treia definiție apare o categorie distinctă de specialiști, iar pentru a înțelege la ce se referă această categorie este necesară analiza activităților pe care aceștia le pot desfășura, prezentate în același act normativ: activitatea de audit financiar, de audit intern, de consultanță financiar – contabilă și fiscală, de asigurare a managementului financiar – contabil, de expertiză contabilă, de evaluare, activități de reorganizare judiciară și lichidare. Prin urmare, este vorba de un super-specialist, care ar trebui să se numească auditor, dat fiind faptul că aria lui de expertiză depășește auditul financiar, iar o definiție posibilă a auditului ar putea fi dată prin enumerarea activităților desfășurate de acești specialiști.
Ceea ce scapă acestor definiții este, însă, scopul activității de audit: exprimarea unei opinii nu poate fi un scop în sine, poate fi doar un mijloc. Adică, pentru ce este nevoie de audit? La ce folosește o opinie independentă și competentă privind corectitudinea reflectării situației financiare? Se poate răspunde că băncile, în analiza de creditare, solicită companiilor o astfel de opinie sau că băncilor li se solicită, prin lege, auditarea situațiilor financiare sau în alte multe feluri. Dar tipul acesta de răspunsuri nu ar fi reflectarea unei nevoi resimțite și a unei utilități interne, ci a unor constrângeri și utilizări externe.
Partea aceasta este acoperită de definiția auditului intern dată de către Institutul Auditorilor Interni (IIA): “Auditul intern este o activitate independentă, de asigurare obiectivă și de consultanță menită să adauge valoare și să îmbunătățească operațiunile unei organizații. Acesta sprijină o organizație să își realizeze obiectivele, aducând o abordare sistematicăși disciplinată în evaluarea și îmbunătățirea eficacității procesului de management al riscului, de control și de conducere”.
Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel și-a însușit întru totul conceptul lansat de IIA cu privire la auditul intern. Și legislația românească în materie preia această definiție, în forme mai concentrate sau mai detaliate. Astfel, în legislația privind auditul financiar apare următoarea definiție: “Auditul intern reprezintă activitatea de examinare obiectivă a ansamblului activităților entității economice în scopul furnizării unei evaluări independente a managementului riscului, controlului și proceselor de conducere a acestuia”. Deși pare a câștiga în concluzie, aceasta omite, de fapt, scopul real al activității de audit, comițând aceeași confuzie între scop și mijloacele de realizare, și excluzând componenta de consultanță.
Componenta de consultanță apare, însă, deși într-o formulă alternativă, în definiția auditului intern bancar din Norma nr. 17/2003 a Băncii Naționale a României: “activitate independentă, destinată îmbunătățirii activității băncilor, fie prin îndeplinirea unor angajamente de audit, fie prin acordarea de consultanță structurilor entităților auditate”.
Dacă se explicitează și noțiunea de angajament de audit, rezultă următoarea definiție a auditului intern bancar: activitate independentă, destinată îmbunătățirii activității instituțiilor de credit, fie printr-o examinare obiectivăa modului de realizare a administrării riscurilor, sistemului de control intern și proceselor de conducere ale instituțiilor de credit, în scopul furnizării unei asigurări rezonabile că acestea funcționează corespunzător și vor permite atingerea obiectivelor instituțiilor de credit, precum și în scopul formulării unor recomandări de îmbunătățire a activității acestora, fie prin acordareade servicii de consultanță structurilor/entităților auditate.
Din cele de mai sus se poate extrage ceea ce poate fi considerată o definiție completă a auditului, aplicabilă și domeniului bancar: „activitatea, realizată de persoane autorizate, de examinare obiectivăa ansamblului activităților entității economice, care are ca rezultat formularea unei evaluări independente a managementului riscului, a controlului și proceselor de conducere, și a unor sugestii pentru îmbunătățirea eficacității operațiunilor, în scopul sprijinirii realizării obiectivelor entității economice”.
După cum se observă, această definiție sumarizează (poate nu în cea mai bună sintagmă) trăsăturile auditului (competență, obiectivitate, independență), sfera preocupărilor sale (ansamblul activităților entității economice, nu numai evidența contabilă), materializarea rezultatelor acestuia (evaluare și consultanță), precum și scopul auditului.
În definiția de mai sus a fost omis în mod intenționat caracterul “sistematic și disciplinat” al auditului, deoarece acesta este specific auditului intern, făcând deosebirea față de cel extern. În opinia unor autori, diferența dintre cele două categorii de audit ar fi faptul căcel extern este realizat de o firmă specializată, independentă, din afara entității economice, iar cel intern de o structură din cadrul organizației. În zilele noastre, când se vorbește tot mai mult despre externalizarea auditului intern și despre independența auditului intern, acest argument nu poate rezista.
În cele ce urmează, obiectul expunerii se va restrânge la forma cea mai complexă a auditului din domeniul bancar (dat fiind caracterul său continuu, sistematic) – auditul intern bancar. În ceea ce privește definiția acestuia, opțiunea personală merge către cea dată de IIA, însușită de Comitetul de la Basel, nu către cea a Băncii Naționale a României (deoarece consider că examinarea își poate găsi finalitatea numai în formularea de sugestii (consultanță), iar consultanța nu poate fi dată fără o examinare prealabilă a stării de fapt), și cu atât mai puțin către cea dată de Institutul Francez de Audit (2000) (care restrânge rolul auditului intern la acela de supra-control). Totuși, singura definiție “legală”, în momentul de față, aplicabilă domeniului bancar se regăsește în norma Băncii Naționale a României, care este concordantă cu cea din O.U.G. nr. 75/1999, cu modificările ulterioare.
3.2. Caracteristicile auditului bancar
Organizarea funcției de audit intern în cadrul entităților bancare impune luarea în considerație a următoarelor caracteristici:
universalitatea;
independența;
periodicitatea.
Universalitatea funcției de audit intern trebuie înțeleasă în raport cu aria de aplicabilitate, scopul, rolul și profesionalismul persoanelor implicate în realizarea acestei funcții.Auditul intern există și funcționează în toate organizațiile, oricare ar fi domeniul de activitate al acestora. El s-a născut din practica întreprinderilor internaționale, apoi a fost transferat celor naționale, după care a fost asimilat în administrație și în domeniul bancar.
Auditul financiar are ca obiect activitățile din domeniul financiar și contabil, pe când auditul intern are o arie mai extinsă, cuprinde toate activitățile desfășurate în cadrul entității, de aici universalitatea funcției.Din practică a rezultat că activitățile financiar-contabile reprezintă 20 – 25% din activitățile care fac obiectul auditului intern.
Se poate afirma că acolo unde există control intern există control intern există și audit intern, deoarece „materia primă” a auditului intern este controlul intern. Datorită faptului că auditul intern are scopul de a ameliora controlul intern, iar controlul intern este universal atunci putem afirma că și auditul intern este universal.
Funcția de audit intern a devenit o funcție de asistență managerială prin care auditorii interni ajută managerii, de la orice nivel, să stăpânească bine celelalte funcții și toate activitățile. Având în vedere că managerii există peste tot, și asistența s-a extins în toate domeniile și se referă la toate activitățile. De aceea, standardele de audit intern precizează că într-un serviciu de audit intern trebuie să găsim toate posibilitățile pentru a audita toate activitățile, motiv pentru care trebuie să avem specialiști din toate domeniile, nu din toate specializările.
Normele internaționale precizează că auditorul intern nu trebuie să cunoască toate meseriile din lume. El nu poate să fie la fel de bun ca cel care face zilnic aceeași lucrare. Specialitatea auditorului intern este sistemul de control intern. Însă pentru a-și putea exercita specialitatea sa trebuie să aibă o bună cunoaștere a mediului pe care-l auditează, să înțeleagă și să-și însușească cultura organizației.
Într-un compartiment de audit intern nu există oameni pricepuți la toate. Aici vom găsi specialiști care au însușite: cultura managerială, cultura informatică și alte culturi care sunt necesare într-o entitate. În acest context de specializare, un auditor informatician va fi acceptat de informaticienii din departamentul care este supus auditului numai dacă este un specialist. Auditorul informatician este un informatician care a învățat auditul intern și invers.
Independența auditorului intern presupune că acesta trebuie să aibă o gândire neîncorsetată, fără idei preconcepute ca de exemplu: „totul merge foarte bine sau totul merge foarte prost”. Auditorul intern nu poate fi controlor, pentru că atunci când va audita va face control financiar de gestiune, și inspector pentru că în acest caz se va comporta ca un inspector fiscal. Auditorul intern nu poate fi altceva, respectiv nu poate fi manager sau o persoană care realizează procesul de achiziții. Ce va face atunci când va audita achizițiile?
Auditul intern este o activitate independentă, de asigurare a îndeplinirii obiectivelor și de consultanță, concepută în scopul de a adăuga valoare și de a îmbunătăți activitățile unei organizații. Astfel, funcția de audit cu ocazia evaluării controlului intern, stabilește:
dacă controlul intern a depistat toate riscurile;
dacă pentru toate riscurile identificate a găsit procedurile cele mai adecvate;
dacă lipsesc controalele în anumite activități;
dacă există controale redundante;
apoi transformă în recomandări toate aceste costatări și concluzii asupra controlului intern prin raportul de audit pe care il va înainta managerului.
Auditul intern ajută o organizație să își îndeplinească obiectivele sale, prin aducerea unei abordări sistematice, disciplinate în evaluarea și îmbunătățirea eficacității managementului riscului, controlului intern și procesului de conducere.
De asemenea, auditul intern oferă departamentelor din organizație, Consiliului director, Consiliului de administrație o opinie independentă și obiectivă asupra managementului riscului, controlului și guvernării, măsurând și evaluând eficacitatea acestora în atingerea obiectivelor stabilite ale organizației.
Auditul intern are trei principale preocupări:
raportează managementului la cel mai înalt nivel pentru că aceasta este cel care poate lua decizii, respectiv șefului executivului sau Consiliului de administrație;
evaluează și supervizează sistemul de control intern;
oferă consiliere pentru îmbunătățirea managementului, pe baza analizei riscurilor asociate activităților auditabile.
Auditul intern intră în cultura organizației atunci când managerul apelează la auditori. În acest fel auditul intern devine o funcție responsabilă, caracterizată prin independență.Auditul intern este o funcție și auditorul intern este o persoană care are obligații și acestea nu sunt minore.
Periodicitatea auditului intern este o funcție permanentă în cadrul entității, dar este și o funcție perioadică pentru cei auditați. Frecvența auditurilor va fi determinată de activitatea de evaluare a riscurilor. Astfel, auditorii interni pot audita o entitate 8-12 săptămâni și apoi să revină după o perioadă de 2-3 ani, în funcție de riscurile care apar.
În acest sens, treebuie să dispunem de un sistem de măsurare a riscurilor. Acesta este planul de audit, care se realizează pe perioade strategice, de regulă 5 ani, anual și cuprinde toate activitățile. Diferența este că unele activități vor fi auditate o dată, iar altele de mai multe ori, funcție de evaluarea riscurilor. Pe baza planului de audit se stabilește și numărul de auditori și în funcție de aceștia se aleg riscurile care vor fi tratate și cele la care se va renunța pentru moment.
Periodicitatea auditului intern nu înseamnă jumătate de normă ci trebuie avut în vedere faptul că auditorul intern poate reveni oricând acolo, dacă, consideră că este nevoie. Auditul intern este o funcție periodică deoarece se realizează conform unui plan și pe baza unor programe de activitate, comunicate și aprobate anticipat.
Auditul intern ajută entitatea auditată să-și atingă obiectivele ceea ce se realizează printr-o organizare metodică și sistematică a procesului de audit, îndreptată spre îmbunătățirea controlului și proceselor de conducere, la diferite perioade de timp. Auditul intern trebuie să urmărească obictivele generale, dar și alte elemente ca:
existența unor disensiuni între diferite niveluri ale organizației;
existența anumitor lucruri care descurajează oamenii să lucreze mai bine ș.a.
Activitatea de audit intern este o activitate programată care conduce la rezultate concrete și se derulează pe baza unui program, unde toate ideile auditorului vor fi cumulate într-un raport constructiv, care va reprezenta un beneficiu pentru organizație.
Procesul de audit interntrebuie să se efectueze periodic, pas cu pas, și să aibă în vedere toate aspectele, nu numai lucrurile agreabile. El trebuie organizat și planificat astfel încât să conducă la îmbunătățirea controlului intern și a proceselor de conducere. Auditul este acolo pentru ajuta managementul general al organizației să își îmbunătățească managementul funcțional și activitatea de analiză a riscurilor.
Descoperirile și recomandările auditului intern sunt utile în special cu privire la îmbunățirile potențiale în procesul de management al riscului, și pe care auditorul le va evalua din nou cu ocazia revenirii sale, ceea ce va asigura și garanta un plus de valoare organizației.
Auditorii nu auditează persoane, ci sisteme, entități, programe activități ș.a. În Acest sens rapoartele de audit nu conțin nume și fapte. Aceasta nu înseamnă că auditul intern nu are implicații asupra persoanelor. Dacă descoperă fraude atunci responsabili activităților respective vor avea probleme. Persoanele sunt inspectate de compartimentul de inspecție și astfel vom stabili dacă s-au încălcat legile și regulamentele.
3.3. Obiectivele și modalitățile de acțiune ale auditului bancar
O.U.G. nr. 57/1999, cu modificările ulterioare, identifică următoarele obiective ale auditului intern:
verificarea conformității activităților din entitatea economică auditată cu politicile, programele și managementul acestuia, în conformitate cu prevederile legale;
evaluarea gradului de adecvare și aplicare a controalelor financiare și nefinanciare dispuse și efectuate de către conducerea unității în scopul creșterii eficienței activității entității economice;
evaluarea gradului de adecvare a datelor/informațiilor financiare și nefinanciare destinate conducerii pentru cunoașterea realității din entitatea economică;
protejarea elementelor patrimoniale bilanțiere și extrabilanțiere,
identificarea metodelor de prevenire a fraudelor și pierderilor de orice fel.
Se observă faptul că aici sunt definite, de fapt, căile de acțiune pentru îndeplinirea obiectivului auditului intern bancar. Într-o altă exprimare, cele enumerate ar putea fi categorisite drept obiective “intermediare”: asigurarea concordanței activității cu politicile, programele, normele și prevederile legale, creșterea eficacității activității de control, îmbunătățirea calității procesului decizional, ridicarea eficienței activității.
Din Norma Băncii Naționale a României, din articolele Secțiunii I – Obiectivul auditului intern, Capitolul VIII, se pot extrage următoarele referiri la acest subiect: “Obiectivul auditului intern îl reprezintă îmbunătățirea activității instituțiilor de credit” și “să contribuie la îndeplinirea obiectivelor lor (băncilor) prin prezentarea unei abordări sistematice și disciplinate”.
Prin urmare, se poate sintetiza că obiectivul auditului intern bancar este cel de a contribui la îndeplinirea obiectivelor băncilor (îmbunătățirea activității obiectivul primar și general al unei bănci), iar obiectivele punctuale, pe domenii de activitate, sunt:
asigurarea concordanței activității cu politicile, programele, normele și prevederile legale;
creșterea eficacității activității de control;
îmbunătățirea calității procesului decizional;
creșterea eficienței activității băncii.
În unele țări (printre care și România), deși înregistrările contabile intră în sfera auditului intern, auditarea situațiilor financiare nu este inclusă în competențele acestuia. Astfel, se consideră că aceasta cade în responsabilitatea auditorilor externi ai băncii, rolul auditului intern fiind limitat, în acest domeniu, la sprijinirea auditorilor externi.
De asemenea, din practica unor țări, se poate observa că există o tendință din ce în ce mai pregnantă ca aprecierea modului de încadrare a activității unei bănci în prevederile legale și normative să se facă nu de către auditul intern, ci de către o structură organizatorică separată, dedicată acestei problematici.
În ceea ce privește funcția de consultanță atribuită auditului intern, un studiu al Comitetului de la Basel arată că aceasta ar trebui să fie una auxiliară funcției principale și că ar trebui exercitată cu foarte mare grijă pentru a nu compromite obiectivitatea evaluării activităților în care auditorii interni au dat consultanță. De altfel, în practică, majoritatea timpului este alocată de către departamentul de audit pentru realizarea funcției de bază (75%) și numai 0-20% pentru consultanță. Mai mult, activitatea de consultanță se limitează, de cele mai multe ori, la recomandări legate de controlul aferent unor proiecte sau planuri, fără să fie asumate responsabilități operaționale.
SECȚIUNEA IV: ACTIVITATEA DE AUDIT PROPRIU-ZISĂ
ABORDARE PRACTICĂ ÎN CADRUL “BRD Groupe Société Generale”
Istoria BRD Groupe Société Generale,
Strămoșul BRD Groupe Société Generale, Societatea Națională de Credit Industrial a fost înființată ca instituție publică în 1923, unde statul deținea 20% din capitalul social, Banca Națională a României 30%, iar restul procentelor fiind deținute de un grup de foști directori ai Marmorosch, Blank & Co, devenind prima bancă modernă din România, misiunea băncii fiind finanțarea sectorului industrial.
Banca Română pentru Dezvoltare este o bancă româneasca, deținuta în proporție de 58,32% de grupul financiar francez Société Generale, fiind unul din cele mai mari grupuri bancare din zona euro, ale cărui servicii sunt utilizate de 22,5 milioane de clienți din întreaga lume.
Societatea Națională de Credit Industrial, după Al Doilea Război Mondial, conform Legii Naționalizării din iunie 1948, a fost naționalizată, devenind Banca de Credit pentru Investiții. După reorganizarea sistemului financiar, în 1958, Banca de Credit pentru Investiții a obținut monopolul în România pentru finanțarea pe termen mediu și lung a tuturor sectoarelor industriale, cu excepția agriculturii și industriei alimentare. Ea a primit un nou nume, devenind Banca de Investiții. În această perioadă, cea mai mare parte a finanțărilor acordate de Banca Mondială au fost derulate prin Banca de Investiții.
Banca Română pentru Dezvoltare s-a constituit ca bancă comercială în 1990, preluând activele și pasivele Băncii de Investiții, acesteia acordândui-se o autorizație de funcționare generală. În decembrie 1998, s-a semnat un acord între Société Generale și Fondul Proprietarii de Stat (autoritatea care gestiona participațiile statului), prin care Société Generale a subscris o majorare de capital de 20% și a cumpărat un pachet de acțiuni, devenind astfel acționara majoritară, cu un procent de 51% al băncii BRD.
Banca Română pentru Dezvoltare a fost listată la Bursa de Valori București în 2001, devenind una din cele mai tranzacționate societăți, iar în urma unei campanii de rebranding în 2003, Société Generale a cumpărat în 2004 pachetul rezidual de acțiuni deținut de statul român în capitalul BRD.
BRD Groupe Société Generale se află în topul băncilor universale din Romania de mai bine de 10 ani, asigurând pentru clienții săi o gamă variata de produse și servicii, indiferent de calitatea lor de persoane fizice, juridice, IMM-uri sau alte companii.
BRD este unul din cei mai importanți jucători pe piața de corporale banking din România, fiind lider pe segmentul de credite sindicalizate la sfârșitul anului 2012.
În urma privatizării din 1999, modelul de bancă universală implementat de Grupul Société Generale este axat pe 3 activități majore:
Banca de Retail servește persoanele fizice și profesiunile liberale;
Corporate & Investment Banking, cu servicii dedicate marilor companii locale sau subsidiarilor din România a companiilor internaționale;
Serviciile Specializate oferă leasing financiar, operațional, credite de consum, titluri, asigurări, pensii și altele.
Aria de activitate depășeste orizontul operațiunilor bancare, și anume:
ALD Automotive;
BRD Asigurări de viața;
BRD Asset Management;
BRD Corporate Finance;
BRD Finance;
BRD Pensii;
BRD Sogelease.
ALD Automotive are capitalul format din 20% BRD Groupe Société Generale și 80% ALD International. ALD Automotive este una dintre principalele companii care oferă leasing-ul operațional cu o gamă completă de servicii de gestionare a flotei de autovehicule: mentenanță, asigurare, asistență tehnică pentru autovehicul și șofer, autovehicul de înlocuire, etc.
BRD Asigurări de viața are capitalul format din 49% BRD Groupe Société Generale și 51% SOGECAP. Compania oferă o gamă largă de produse de asigurare de viață, destinate persoanelor fizice și companiilor.
BRD Asset Management administrează 4 fonduri de investiții: fond de investiții monetar, fond de investiții specializat în plasamente și instrumente cu venit fix, fond de investiții diversificat și fond de investiții cu plasamente în acțiuni.
BRD Corporate Finance este specializată în servicii de consultanță financiară în domeniul operațiunilor de fuziuni-achiziții, privatizări, evaluări și consultanță strategică.
BRD Finance are capitalul format din 49% BRD Groupe Société Generale și 51% SG Consumer Finance și administrează o gamă largă de servicii financiare (Credite de consum, credite auto și carduri de credit). Creșterea puternică a companiei a fost determinată de strategiile de dezvoltare, creând si consolidând parteneriate pe diferite domenii.
BRD Pensii are capitalul format din 49% BRD Groupe Société Generale și 51% SOGECAP. Filiala specializată în pensii, BRD Societate de Administrare a Fondurilor de Pensii Private S.A., este a Grupului BRD, care are ca activitate principală administrarea de fonduri de pensii private.
BRD Sogelease este o subsidiară de leasing a BRD Groupe Société Generale. Sogelease INF S.A a avut avantajul experienței și expertizei generate de apartenența la acest grup.
4.2. Norme privind creditarea persoanelor fizice
Banca poate acorda, pe termen scurt, mediu sau pe termenele specificate în fișele de produs, în lei sau valută, următoarele tipuri de credite25:
credite de consum pentru:
satisfacerea nevoilor personale ale solicitantului, ale familiei sau ale gospodăriei;
achiziționarea de bunuri de folosință îndelungată (mobilier, aparatură audio-video, computere, aparatură electrocasnică, autoturisme etc.), altele decât cele care fac obiectul creditului pentru investiții imobiliare;
efectuarea de studii, vacanțe sau călătorii, tratamente medicale, participarea la conferințe și simpozioane organizate în străinătate, etc.
credite de investiții imobiliare pentru:
dobândirea sau menținerea drepturilor de proprietate asupra unui teren și/sau unei construcții realizate sau care urmează să se realizeze;
reabilitarea, modernizarea, consolidarea sau extinderea unor construcții ori pentru viabilizarea unui teren.
La acordarea de credite, se va urmări respectarea cel puțin a următoarelor condiții:
se vor accepta garanții reale, de natura celor mobiliare, ipotecilor sau valorilor financiare (depozite colaterale, certificate de depozit, bonuri de tezaur, certificate de trezorerie, obligațiuni de stat etc.) sau garanții personale;
în cazul creditelor cu o valoare mai mare de 10.000 EUR sau echivalentul în lei, la cursul BNR de la data solicitării, se vor accepta doar ipoteci sau valori financiare.
Prin intermediul fișelor de produs se pot stabili alte limite ale valorii unui credit, până la care nu este obligatorie constituirea de garanții reale.Creditarea persoanelor fizice conform fișelor de produs se poate face și în baza unei convenții încheiate de bancă cu firmele care comercializează produse de folosință îndelungată, realizează lucrări de amenajare, modernizare a locuințelor proprietate personală, etc.
Convențiile se vor aproba la nivelul Comitetului de Analiza a Creditelor din unitatea BCC, și vor cuprinde condițiile de acordare, utilizare și rambursare a creditelor.
În cazul în care se solicită încheierea unor convenții care prevăd acordarea de credite în condiții de creditare diferite față de cele care fac obiectul fișelor de produs, competența de aprobare este exclusiv la nivelul Comitetului de Direcție.
Beneficiarii de credite sunt persoane fizice – cetăteni români, care îndeplinesc cumulativ următoarele conditii:
să aibă cetățenia română, cu vârsta de maxim 65 de ani la data acordării creditului. Excepție o fac creditele garantate exclusiv cu valori financiare sau ipotecă de rang I asupra imobil, situație în care vârsta solicitantului poate depăși 65 de ani. Prin fișele de produs se pot stabili alte condiții, funcție de specificul produsului;
să se încadreze în una dintre următoarele categorii: salariați (cu o vechime neîntreruptă de minimum 3 luni la actualul loc de muncă sau la agenți economici care constituie, împreună cu societatea, la care este angajat în prezent, un grup de persoane juridice), persoane fizice care realizează venituri prin exercitarea unor profesii liberale (medici, notari, avocați etc), pensionari sau alte categorii prevăzute de fișele de produs;
să realizeze venituri certe cu caracter de permanență. Veniturile trebuie să fie suficiente pentru rambursarea principalului, dobânzilor și orice alte costuri decurgând din contractul de credit;
să garanteze împrumuturile solicitate cu garanții agreate de bancă (unde este cazul);
să nu figureze la Biroul de Credit cu grad de risc curent asociat „foarte mare” sau „maxim”;
să nu figureze în baza de date a Centralei Riscurilor Bancare, cu restanțe încadrate în categoriile de risc: E și/sau X;
să nu figureze în lista persoanelor pentru care asigurătorul a acordat deja despăgubiri ca urmare a producerii riscului financiar de neplata, listă transmisă și completată lunar în urma informațiilor primite de la acesta;
să dispună de avansul minim necesar în cazul în care pentru tipul de credit solicitat se prevede acest lucru; dovada existenței avansului trebuie să rezulte din documentele prezentate de client;
Veniturile nete lunare vor fi calculate ca diferență între veniturile eligibile ajustate și angajamentele de plată de altă natură decât cele decurgând din contracte de credit.
Venituri eligibile sunt veniturile certe, cu caracter de permanență, după cum urmează:
Salarii
Condiții:
să fie obținute în urma derulării unui contract de muncă încheiat pe o perioadă nedeterminată sau cel puțin egală cu perioada de acordare a creditului, iar vechimea titularului să fie de minim 3 luni la actualul loc de muncă sau la agenți economici care constituie, împreună cu societatea, la care este angajat în prezent, un grup de persoane juridice. Nu se vor accepta salariile obținute în perioada de probă;
vechimea la locul de muncă se calculează ca perioadă de desfășurare neîntreruptă a activității în cadrul unui agent economic sau în cadrul grupului acestuia, indiferent de faptul ca în această perioadă a fost angajat pe perioadă determinată sau nedeterminată;
se va lua în considerare la fundamentarea creditului media ultimelor trei luni;
se vor lua în considerare ca venituri cu caracter permanent adăugate la salariul de bază, următoarele sporuri:
spor de fidelitate;
spor de vechime în muncă;
spor condiții grele/periculozitate;
alte sporuri, drepturi cu caracter permanent, dovedite de documente.
Nu vor fi luate în considerare venituri care nu au caracter permanent, cum ar fi:
prime de vacanță sau de sărbători legale;
prime calculate ca procent din vânzări;
alte sume de această natură.
Pensii
Se acceptă doar venituri din pensii pentru limita de vârstă și pensiile de invaliditate care nu sunt supuse revizuirii periodice în vederea unor eventuale modificări. În vederea fundamentării gradului de invaliditate este obligatorie anexarea la dosarul de creditare a deciziei comisiei medicale:
venituri obținute prin exercitarea unei profesii liberale;
venituri obtinute din închirierea unor imobile, după impozitare;
Se vor accepta numai acele contracte de închiriere încheiate pe cel puțin perioada creditării și care sunt înregistrate la Administrația financiară teritorială. Se recomandă acceptarea doar a contractelor care au fost încheiate cu minim 6 luni înainte de depunerea cererii de credit.
veniturile din dobânzi, după impozitare, aferente depozitelor bancare, certificatelor de depozit și a altor instrumente de economisire purtătoare de dobândă, proprietatea solicitantului de credit și, după caz, a familiei acestuia, care vor constitui garanție la creditul solicitat;
dividende;
alte venituri cu caracter de permanență, care pot fi dovedite cu documente.
Caracterul de certitudine și permanență a acestor venituri va fi analizat de la caz la caz de către administratorul de credite care instrumentează dosarul. Vor putea fi luate în considerare contractele care respectă minim următoarele condiții:
sunt încheiate pe perioadă nedeterminată sau pe o perioadă care acoperă perioada de creditare (excepție cazul creditelor acordate producătorilor agricoli, pentru care se vor accepta contracte de desfacere a producției încheiate pe o perioadă mai mică decât perioada creditului cu condiția ca acestea să prevadă posibilitatea reînnoirii la expirarea perioadei);
se specifică clar venitul obținut în urma derulării acestora.
Funcție de gradul de certitudine și permanență al veniturilor, acestea se ajustează prin aplicarea unui coeficient al cărui nivel va fi stabilit/revizuit anual, coeficient ce va fi comunicat unităților teritoriale de către Departamentul Creditare Populație în urma aprobării Consiliului de Administrație. Atunci când veniturile solicitantului nu sunt suficiente, se pot lua în considerare și veniturile familiei, prin familie înțelegându-se soțul/soția și copii acestora, și/sau soțul/soția și părinții, care locuiesc și gospodăresc împreună cu solicitantul.
În acest caz aceștia vor semna împreună cu împrumutatul contractul de credit în calitate de codebitor (soț/soție). Excepție face soția/soțul împrumutatului, care va semna contractul de credit întotdeauna în calitate de împrumutat (indiferent dacă veniturile acestora sunt luate sau nu în considerare în fundamentarea creditului solicitat).
4.3. Documentatia necesara analizei solicitarii de credit
cererea de credit, care va include: declarația pe propria răspundere privind valoarea angajamentelor de plată ale solicitantului și ale familiei acestuia la data solicitării (în mod distinct a obligațiilor devenite exigibile și neonorate la scadență la aceeași dată), referiri la litigiile cu terții existente la data solicitării, cu precizarea, după caz, a motivelor care au dus la situațiile respective;
copia buletinului de identitate/cărții de identitate pentru solicitant și soțul/soția acestuia, codebitori, garanți (acolo unde este cazul). În cazul în care domiciliul se dovedește prin viza de flotant aplicată pe CI/BI, aceasta trebuie să fie valabilă la data depunerii cererii. Nu se vor accepta cărți de identitate provizorii;
documente din care să rezulte veniturile și vechimea acestora.
In funcție de natura veniturilor se va solicita prezentarea umătoarelor documente:
Salariati:
Adeverința de salariu ,care nu trebuie să fie mai veche de 30 zile calendaristice de la data emiterii;
Copia cărții de muncă (primele două pagini cu date semnificative și ultimele două pagini), semnată și ștampilată în original de către una din persoanele care semnează adeverința de salariu sau de către persoana desemnată din cadrul unității respective și având înscrisă mențiunea „conform cu originalul”. În situația în care cartea de muncă este prezentată în original de către client, copia acesteia va fi realizată de către administratorul de credite care va semna pentru conformitate cu originalul.
În situația în care clientului nu i s-a întocmit carte de muncă se poate accepta prezentarea doar a contractului de muncă individual, vizat la I.T.M., în original. Copia va fi realizată de către administratorul de credite care va semna pentru conformitate cu originalul.
Excepție vor face persoanele care sunt încadrate în unul din domeniile de activitate cărora nu li se întocmesc/eliberează carte de muncă (domeniul militar, serviciile de informații, poliție, justiție, etc). Adeverința de salariu va fi confirmată, după caz de:
copia după legitimația de serviciu, vizată la zi, pe care administratorul de credite va înscrie mențiunea „conform cu originalul”, data, numele clar, semnătura;
prin verificarea existenței legitimației de serviciu, vizată la zi. Administratorul de credite care face această verificare va înscrie pe adeverința de salariu mențiunea: „verificat legitimație de serviciu nr…”, data, numele clar, semnătura (în situația în care din motive de securitate nu este permisă fotocopierea legitimației de servici).
Liberi profesioniști
Actul specific de autorizare a exercitării profesiei;
Codul fiscal atribuit și/sau certificatul de înregistrare fiscală eliberate de autoritățile în drept;
Decizia de impunere finală eliberată de Administrația financiară pentru venitul net obținut în ultimul an fiscal încheiat față de data solicitării creditului sau declarația de venit global pentru anul anterior.
Pensionari
ultimul talon de pensie;
decizia de pensionare;
decizia comisiei medicale (în cazul pensiilor de invaliditate).
Dividende obținute de la societăți comerciale cu capital privat unde sunt asociați (pentru societățile comerciale cu activitate de peste 2 ani):
certificat constatator al societății plătitoare de dividende;
bilanțul contabil la 31 decembrie, certificat de DGFP;
contul de profit și pierdere;
balanța de verificare aferentă bilanțului;
ultima balanță de verificare;
hotărârea de repartizare a profitului.
Dividende obținute de la societățile cotate la BVB. Portofoliul de acțiuni cotate la bursă trebuie să aibă o vechime de cel puțin 1 an de zile. Clientul va prezenta Băncii dovada dividendelor încasate în ultimul an și un extras de cont cu portofoliul actual. Se va lua în considerare media veniturilor obținute sub formă de dividende din acțiunile cotate la BVB:
acord de consultare la Biroul de Credit;
acord de consultare la CRB;
actele de proprietate pentru bunurile aduse în garanție, în copie, pe care se va înscrie de către administratorul de credit conformitatea cu originalul. În cazul autovehiculelor luate în garanție se va reține cartea de identitate în original;
documente justificative pentru bunurile ce se achiziționează din credit (unde este cazul);
dovada aportului propriu (avans) pentru tipurile de credit pentru care se solicită acest lucru.
4.4. Analiza creditului
Analiza creditului reprezintă procesul prin care Banca, pe baza unor informații furnizate de documente puse la dispoziție de client și a oricărei informații relevante obținute din alte surse, stabilește dacă clientul are bonitatea necesară (adică capacitatea de a-și achita obligațiile care urmează să și le asume prin semnarea contractului de credit) și urmărește limitarea la maxim a expunerii Băncii la riscul de credit.
Procesul de analiză a creditului va cuprinde o analiză formală și o analiză de fond care va avea atât o dimensiune cantitativă, cât și calitativă.
Analiza formală urmărește prezentarea și verificarea tuturor documentelor anexate la cererea de credit, conținutul acestora și semnarea lor de către persoanele autorizate, corelațiile dintre diferitele informații, etc.
Analiza de fond constă în verificarea și interpretarea unor indicatori calitativi și financiari pe baza datelor din cererea de credit și din datele deținute de bancă.
Analiza de fond calitativă presupune realizarea următoarelor verificări, în vederea fundamentării deciziei de creditare:
Verificarea comportamentului solicitantului, codebitorului, garantului în relațiile cu alte instituții de credit;
Verificarea adresei domiciliului/reședinței și a numărului de telefon;
Verificarea unității care a eliberat adeverința de venit pentru solicitant/codebitori/garanți (unde este cazul);
Alte verificări.
Analiza de fond cantitativă presupune calcularea scoringului, care este instrument de analiză și decizieimportant. În vederea limitării riscului de creditare sunt luate în considerare:
aspecte calitative despre solicitant; aceste informații se prelucrează prin intermediul unui sistem de scoring. Punctajul obținut în urma calculării scoringului, reflectă gradul de risc asociat solicitantului. În funcție de punctajul obținut Banca poate limita valoarea maximă a creditului. Rezultatul acestuia poate fi doar: negativ sau pozitiv;
aspecte cantitative (financiare) despre solicitant/codebitori. Se vor avea în vedere: angajamentele de plată (totale, aferente creditelor de consum, creditelor de investiții imobiliare) raportate la nivelul venitului net lunar;
Angajamentele totale lunare de plată ale solicitantului și ale familiei acestuia, respectiv principalul, dobânda și orice alte costuri (dacă este cazul), decurgând din contractele de credit, indiferent de creditor, inclusiv din creditul a cărui acordare se solicită, să reprezinte cel mult 40% din veniturile nete lunare ale solicitantului și, după caz, ale familiei acestuia;
Angajamentele totale lunare de plată ale solicitantului și ale familiei acestuia, respectiv principalul, dobânda și orice alte costuri (dacă este cazul), decurgând din credite de consum, indiferent de creditor, inclusiv din creditul a cărui acordare se solicită, să reprezinte cel mult 30% din veniturile nete lunare ale solicitantului și, după caz, ale familiei acestuia.(în categoria creditelor de consum se include și leasingul financiar ce corespunde destinațiilor acestora);
Angajamentele totale lunare de plată ale solicitantului și ale familiei acestuia, respectiv principalul, dobânda și orice alte costuri (dacă este cazul), decurgând din credite pentru investiții imobiliare, indiferent de creditor, inclusiv din creditul a cărui acordare se solicită, să reprezinte cel mult 35% din veniturile nete lunare ale solicitantului și, după caz, ale familiei acestuia.(în categoria creditelor pentru investiții imobiliare se include și leasingul financiar ce corespunde destinațiilor acestora)
Pentru cererile de credite în valută analiza solicitării se va completa cu analiza impactului riscului valutar asupra capacității clientului de a-și onora angajamentul asumat prin posibila semnare a contractului de credit.
În cazul în care clientul și/sau codebitorii nu obțin veniturile eligibile în valută sau volumul veniturilor eligibile ajustate obținute în valută diminuat cu valoarea plăților lunare pe care clientul și/sau codebitorii le au de efectuat în valută nu depășește suma lunară de rambursat aferentă creditului solicitat, acesta nu este acoperit „în mod natural” la riscul valutar.
În acest caz se va analiza structura surselor de venit ale solicitantului și se va urmări ca acestea să fie exprimate în moneda de acordare a creditului. Dacă clientul este supus riscului valutar și nu prezintă posibilități de eliminare a acestuia, se va discuta posibilitatea acordării creditului în lei.Administratorul de credit va prezenta și concluziona în referatul de credit dacă clientul este sau nu este expus riscului valutar.
Pentru cererile de credite în valută, cât și pentru clienții care obțin veniturile eligibile în valută, solicitantul va întocmi și anexa la documentația de credit situația veniturilor eligibile și a cheltuielilor realizate în valută.
În baza informațiilor existente, administratorul de credite va determina performanța financiară a solicitantului, cu respectarea prevederilor interne în vigoare, urmând ca referatul de creditare să conțină mențiuni referitoare la categoria de performanță financiară.
În contabilitate este prezent un studiu de caz care constă în menționarea unei abateri constatate ca urmare a efectuării misiunii de audit la BRD Groupe Société Generale, inclusiv raport de audit intocmit.
Față de cele prezentate mai sus, am analizat misiunea de audit:
La societatea bancară, Banca BRD Groupe Société Generale din București, Sector 2, Strada Roma, Numărul 6, a fost realizată în luna decembrie 2012 o misiune de audit având ca obiectiv verificarea modului de încasare a drepturilor bănești ce decurg din contractele de credit încheiate cu terți în anul 2012.
Politica băncii în materia creditării în perioada de referință a fost următoarea:
Dobânda: 7%
Comision de gestionare: 0,5% calculat la valoarea ratelor rămase de încasat.
Din auditul efectuat a rezultat că, în anul 2012, banca a încheiat patru contracte de credit, astfel:
Două contracte în valoare de 1.300 lei, respectiv 1.400 lei la data de 31 ianuarie;
Un contract în valoare de 800 lei la data de 30 iulie;
Un contract în valoare de 1.200 lei la data de 30 august.
Termenul de rambursare a fost de un an, în rate egale, pentru toate contractele. Creditul contractat a fost garantat cu un bun în valoare de 15.000 lei.
În balanța contabilă întocmită în luna septembrie 2012, a fost înregistrată suma de 3.041,09 lei, respectiv venituri provenite din încasarea ratei de credit a dobânzilor și a comisioanelor aferente.
La realizarea misiuni de audit au fost utilizate procedee și tehnici specifice, procedura completă de utilizare a acestora fiind reprezentată în anexa raportului. Ca urmare a efectuării misiunii de audit intern, au fost constatate următoarele:
ANEXA
Utilizând tehnica de control sistematic, am separate din dosarele de creditare următoarele documente:
Calculul dobânzii
Calculul comisionului de gestionare
Utilizând tehnica de control sistematic, am separate din dosarele de creditare urmatoarele documente:
Fișele de negociere ale creditelor, din care au rezultat:
Rata dobânzii: 3,5 – 4,5 / an
Penalități de întârziere: 1,5 – 2% / luna
Comisioane de gestionare aplicate la valoarea de încasat: 5% / an
Termen de rambursare un an pentru creditele de peste 1.000 lei
Există o abatere, deoarece suma înregistrată în contabilitate este de 2.537 lei, dar suma de încasat este în valoare de 5.512,5 lei. Datorită faptului că am constatat o diferență între suma înregistrată în contabilitate, opinia mea este una calificată și constat că această abatere are un impact semnificativ asupra datelor publicate de banca BRD Groupe Société Generale. Așadar, această situație se datorează și faptului că, din cele patru contracte, lipsesc documente semnificative, motiv pentru care nu s-a putut calcula drepturile de încasat rezultate din cotracte.
***
BRD Groupe Société Generale
București, Sector 2, Strada Roma, Nr. 6
Telefon : 021.378.379
Fax : 021.378.378
E-mail : [anonimizat]
RAPORT
Subsemnata, Berbecanu Nicoleta Alina, auditor intern în cadrul Departamentului de Audit, în baza Prevederilor Programului de Activitate pe anul 2013, secțiunea Audit Intern, Aprobat în Adunarea Generală din data de 10.12.2012 și a Delegației de Serviciu nr. 199 din 21.03.2014, am efectuat în perioada 11.03-12.04.2013, auditul modului de respectare a prevederilor contractuale legale si identificarea punctelor de pericol potențial,de a elimina risipa si de a verifica daca acțiunile corective au fost îndeplinite cu succes. În perioada desfășurării activității de audit, respectiv 01.08-15.08.2012, conducerea societății bancare BRD Groupe Société Generale, a fost asigurată de către președintele Popescu Ion și vicepreședintele Spânu Andrei.
Răspunderea pentru întocmirea și prezentarea documentelor care au fost puse la dispoziția subsemnatei Berbecanu Nicoleta Alina revine în totalitate personalului societății, care a întocmit și a aprobat efectuarea tuturor operațiunilor și activităților.
Responsabilitatea subsemnatei, Berbecanu Nicoleta Alina, constă în fundamentarea și prezentarea unei opinii corecte în legătura cu respectarea prevederilor legale și verificarea, în vederea asigurării validității, realității și acurateței documentelor și a concordanței cu legile și regulamentele în vigoare, precum și a eficienței controlului intern.
Misiunea de audit a fost realizată în baza Standardelor Internaționale de Audit și a Prevederilor și Normelor Naționale privind activitatea societății bancare. Conform acestor prevederi, planificarea și desfășurarea auditului au fost efectuate astfel încât s-a putut fundamenta o opinie rezonabilă în legătura cu legalitatea desfășurării activității în Banca BRD Groupe Société Generale.
Fundamentarea constatărilor a fost efectuată prin aplicarea procedeelor și a tehnicilor prezente în anexă, și anume procedeul controlului documentar și cel faptic, alături de tehnicile aferente acestora: controlul cronologic, controlul sistematic, controlul reciproc, calculul de control și inventarierea. Aceste constatări au fost realizate în prezența personalului în sarcina căruia au fost întocmite toate documentele activităților societății comerciale.
CONCLUZII
Auditul a fost cunoscut la începuturile secolului al XVIII-lea, fără a fi precizată data exactă sau localizarea geografică. Termenul „audit” este larg utilizat, adesea pentru a exprima lucruri foarte diferite. Exemplele includ auditul situațiilor legate de respectarea reglementărilor de mediu, auditul situațiilor privind respectarea standardelor de calitate și, desigur, auditul anual al conturilor.
Realitatea informațiilor cuprinse în conturile anuale este pusă la îndoială și datorită calităților moral-profesionale ale unor producători de informații contabile. Ca urmare, între activitatea producătorilor de informații și utilizatorii de informații este necesar să se interpună activitatea auditorilor care au menirea de a restabili o încredere rezonabilă între producătorii și utilizatorii de informații contabile. Prin aceasta, auditul financiar contribuie la protejarea intereselor diferitelor categorii de beneficiari de informații.
Libertatea pieței se bazează pe liberul acces la informații corecte. Din acest motiv, se dezvoltă în toate țările democratice, auditul financiar-contabil, ca un control independent față de autoritatea publică și față de unitățile patrimoniale și ca un demers competent exercitat de către specialiști reuniți în organizații profesionale.
Entitățile economice care intră sub incidența Reglementărilor contabile, armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate, au obligația de a audita situațiile financiare potrivit prevederilor legale în vigoare privind activitatea de audit financiar. În țările componente ale Uniunii Europene există deja obligativitatea ca toate entitățile economice cotate la bursă să-și prezinte situațiile financiare anuale însoțite de raportul de audit financiar.
Obținerea elementelor probante presupune, mai întâi, o foarte clară definire a obiectivelor pentru fiecare categorie de operațiuni și pentru soldurile conturilor, după care trebuie utilizate o multitudine de proceduri de obținere a probelor. Spre finalul unei misiuni de audit apare o etapă numită lucrări de sfârșit de misiune. Este vorba, de asemenea, de o etapă care cuprinde mai multe lucrări, cum ar fi: obținerea unor declarații scrise de la conducerea firmei (numite în literatura de specialitate și scrisori de afirmare), întocmirea unui așa-numit chestionar de sfârșit de misiune, care are rolul de a permite obținerea asigurării căau fost reunite toate elementele necesare formulării opiniei asupra situațiilor financiare, că normele au fost respectate și că dosarele de lucru sunt complete.
Obiectivul auditului intern bancar este cel de a contribui la îndeplinirea obiectivelor băncilor (îmbunătățirea activității obiectivul primar și general al unei bănci), iar obiectivele punctuale, pe domenii de activitate, sunt:
asigurarea concordanței activității cu politicile, programele, normele și prevederile legale;
creșterea eficacității activității de control;
îmbunătățirea calității procesului decizional;
creșterea eficienței activității băncii.
În unele țări (printre care și România), deși înregistrările contabile intră în sfera auditului intern, auditarea situațiilor financiare nu este inclusă în competențele acestuia. Astfel, se consideră că aceasta cade în responsabilitatea auditorilor externi ai băncii, rolul auditului intern fiind limitat, în acest domeniu, la sprijinirea auditorilor externi.
BIBLIOGRAFIE
Resurse Publicate:
Boulescu, M., „Control financiar”, Editura Eficient, București, 1997;
Boulescu, M., Ghită, M., Mareș, V., Popeangă, P., „Controlul financiar și de gestiune a agenților economici”, Editura Tribuna Economică, București, 2001;
Brezeanu, P., „Audit și control financiar”, Editura Economică, București, 2003;
Camera Auditorilor din România, „Audit financiar 2000”, Editura Economică, București, 2000;
Dănescu, T., „Audit financiar – convergențe între teorie și practică”, Editura Irecson, București, 2007;
Grigorescu, S., „Auditul instituțiilor publice”, Editura Info Mega, București, 2005;
Mihăilescu, I., „Audit financiar”, Editura Independența Economică, Pitești, 2007;
Mikol, A., „Les audits financiers. Comprendre les mécanismes du controle légal”, Édition d’Organisation, Paris, 1999;
Nicolăescu, E., “Auditul intern: o privire spre viitor”, Revista Audit Financiar, București, Ianuarie 2003;
Popeangă, P., „Controlul financiar contabil”, Editura Tribuna Economică, București, 1999;
Stoian, A., Țurlea, E., “Audit financiar contabil”, Ed. Economică, București, 2001;
Toma, M., „Inițiere în auditul situațiilor financiare ale unei entități”, CECCAR, București, 2005;
Legislație:
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 75/1999 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 133/2002, modificată prin Ordonanța Guvernului nr. 67/2002, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 12/2003; Legea nr. 672/2002 privind auditul public intern, aplicabilă entităților publice;
Norma B.N.R. nr. 17/2003 privind organizarea și controlul intern al activității băncilor, administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea și desfășurarea activității de audit intern în cadrul băncilor.
Alte Surse:
***, “Standardul de audit numărul 500”, Standarde de audit elaborate de Camera Auditorilor din România;
***, “Internal audit in banks and the supervisor’s relationship with auditors: A survey”, Basel Committee on Banking Supervision, August 2002;
***, “Internal audit in banking organisations and the relationship of the supervisory authorities with internal and external auditors”, Basel Committee on Banking Supervision, 2000;
***, „Fundamentele auditului”, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2001;
***, „Norme Naționale de Audit”, București, CECCAR, 1999;
„www.brd.ro”, accesat la data de 16.05.2014;
„www.cafr.ro”, accesat la data de 16.05.2014;
„www.mfinante.ro”, accesat la data de 16.05.2014.
BIBLIOGRAFIE
Resurse Publicate:
Boulescu, M., „Control financiar”, Editura Eficient, București, 1997;
Boulescu, M., Ghită, M., Mareș, V., Popeangă, P., „Controlul financiar și de gestiune a agenților economici”, Editura Tribuna Economică, București, 2001;
Brezeanu, P., „Audit și control financiar”, Editura Economică, București, 2003;
Camera Auditorilor din România, „Audit financiar 2000”, Editura Economică, București, 2000;
Dănescu, T., „Audit financiar – convergențe între teorie și practică”, Editura Irecson, București, 2007;
Grigorescu, S., „Auditul instituțiilor publice”, Editura Info Mega, București, 2005;
Mihăilescu, I., „Audit financiar”, Editura Independența Economică, Pitești, 2007;
Mikol, A., „Les audits financiers. Comprendre les mécanismes du controle légal”, Édition d’Organisation, Paris, 1999;
Nicolăescu, E., “Auditul intern: o privire spre viitor”, Revista Audit Financiar, București, Ianuarie 2003;
Popeangă, P., „Controlul financiar contabil”, Editura Tribuna Economică, București, 1999;
Stoian, A., Țurlea, E., “Audit financiar contabil”, Ed. Economică, București, 2001;
Toma, M., „Inițiere în auditul situațiilor financiare ale unei entități”, CECCAR, București, 2005;
Legislație:
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 75/1999 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 133/2002, modificată prin Ordonanța Guvernului nr. 67/2002, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 12/2003; Legea nr. 672/2002 privind auditul public intern, aplicabilă entităților publice;
Norma B.N.R. nr. 17/2003 privind organizarea și controlul intern al activității băncilor, administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea și desfășurarea activității de audit intern în cadrul băncilor.
Alte Surse:
***, “Standardul de audit numărul 500”, Standarde de audit elaborate de Camera Auditorilor din România;
***, “Internal audit in banks and the supervisor’s relationship with auditors: A survey”, Basel Committee on Banking Supervision, August 2002;
***, “Internal audit in banking organisations and the relationship of the supervisory authorities with internal and external auditors”, Basel Committee on Banking Supervision, 2000;
***, „Fundamentele auditului”, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2001;
***, „Norme Naționale de Audit”, București, CECCAR, 1999;
„www.brd.ro”, accesat la data de 16.05.2014;
„www.cafr.ro”, accesat la data de 16.05.2014;
„www.mfinante.ro”, accesat la data de 16.05.2014.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Organizarea Si Exercitarea Auditului In Activitatea de Emitere a Garantiilor pe Persoane Fizice (ID: 143778)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.