Organizarea Si Exercitarea Auditului Activitatii de Acordare Si Urmarire a Creditelor de Consum
CUPRINS
LISTA DE ABREVIERI…………………………………………………………………………………………………….4
INTRODUCERE………………………………………………………………………………………5
SECȚIUNEA I AUDIT FINANCIAR-ASPECTE TEORETICE…………………………………………7
1.1.Definiții și trăsături specifice……………………………………………………………………….7
1.2.Sfera de activitate a auditului financiar…………………………………………………………….8
1.2.1.Clasificarea auditului financiar……………………………………………………………………9
1.3.Funcțiile auditului financiar………………………………………………………………………..11
SECȚIUNEA II METODOLOGIA DE EXERCITARE A AUDITULUI FINANCIAR………14
2.1.Etapa programării activității de audit……………………………………………………………..14
2.1.1.Elaborarea și aprobarea programului de audit…………………………………………………..14
2.1.2.Transmiterea programului aprobat structurilor sau persoanelor cu atribuții de audit………….15
2.2.Etapa pregătirii acțiunii de audit financiar……………………………………………………….15
2.2.1.Stabilirea temelor auditului financiar…………………………………………………………..16
2.2.2.Analiza generală a temelor auditului…………………………………………………………..16
2.2.3.Stabilirea principalelor obiective ale auditului financiar……………………………………….17
2.3.Etapa efectuării auditului financiar……………………………………………………………….17
2.3.1.Adaptarea obiectivelor tematice la condițiile specifice ale activității unității controlate…………………………………………………………………………………………….18
2.3.2.Stabilirea surselor de informare necesare efectuării misiunii de audit…………………………18
2.3.3.Selectarea și aplicarea procedeelor și tehnicilor necesare realizării activității de audit……….18
2.3.4.Pragul de semnificație………………………………………………………………………….21
2.3.5.Determinării abaterilor și a deficitelor………………………………………………………….21
2.4.Etapa intocmirii raportului de audit………………………………………………………………23
2.4.1.Stabilirea și fundamentarea opiniei de audit……………………………………………………23
2.4.2.Redactarea raportului de audit………………………………………………………………….23
2.5.Etapa valorificării elementelor înscrise în raportul de audit financiar……………………………25
SECȚIUNEA III AUDITUL BANCAR –COMPONENȚĂ A AUDITULUI FINANCIAR…..27
3.1.Obiectivele auditului bancar……………………………………………………………………..27
3.2.Principiile auditului intern bancar………………………………………………………………..28
3.3.Cadru normativ de desfășurare a activității de audit intern bancar……………………………….30
3.4.Statutul (Carta) auditorului intern………………………………………………………………..31
3.4.1.Codul de etică a auditorului intern……………………………………………………………..32
3.5.Externalizarea activității de audit intern………………………………………………………….33
3.5.1.Relația dintre departamentul de audit intern și autoritatea de supraveghere……………………34
3.5.2.Relația dintre auditorii interni și auditorii externi………………………………………………35
3.6.Desfășurarea activității de audit intern……………………………………………………………36
3.6.1.Tipuri de audit intern……………………………………………………………………………36
3.6.2.Derularea activității de audit intern bancar…………………………………………………….36
SECȚIUNEA IV PREZENTAREA GENERALĂ A BĂNCII RAIFFEISEN BANK………….40
4.1.Principalele etape și evolutia sa în cadrul sistemului bancar românesc………………………….42
4.2.Produse și servicii bancare oferite clienților……………………………………………………..43
4.3.Operațiuni de creditare…………………………………………………………………………..44
SECȚIUNEA V STUDIU DE CAZ…………………………………………………..……………48
5.1. CONTRACTE CREDITE DE CONSUM………………………………………………………………………49
5.2. RAPORT AUDITOR…………………………………………………………………………………………………..51
CONCLUZII……………………………………………………………………..…………………53
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………..……………….54
LISTA DE ABREVIERI
I.F.A.C.- International Federation of Accountants
I.S.A.- International Audit Standards
O.U.G.- Ordonanța de Urgență a Guvernului
B.N.R.- Banca Națională a României
R.B.I.- Raiffaisen Bank International AG
E.C.E.- Europa Centrală și de Est
R.Z.B.- Raiffaisen International Bank- Holding A.G.
R.A.E.F.- Roumanian- American Enterprise Fund
În această lucrare am abordat controlul prin audit al instrumentului într-o proporție considerabilă al activității de creditare, folosit de către bănci și de a cărui utilizare adecvată depinde starea economică și bunăstarea persoanelor fizice și juridice.
Creditarea este atât posibilitatea oferită debitorului de a-și dezvolta o afacere, a avea un profit, și tot atât de bine, în baza unor credite de consum, persoanele fizice au posibilitatea de a investi într-o activitate sau de a-și permite unele activități, pe baza salariului, cu dobândă minimă și într-o perioadă de timp în care creditul poate fi rambursat fără probleme.
Mobilurile și necesitatea potențialilor clienți trebuie studiate în așa măsură încât bunul produs să fie în concordanță cu acesta, motivația fiind forța care guvernează consumatorul, având ca scop satisfacerea necesității.
Felul în care banca alocă fondurile pe care le gestionează poate avea o influență hotărâtoare în dezvoltarea economică la nivel local sau național.
Oricum ar fi nivelul riscurilor asumate de către bănci atunci când acordă credite, în mod cert acestea înregistrează în mod curent pierderi la portofoliul de credite, pierderi ce pot fi minimalizate dacă operațiunile de creditare sunt organizate și gestionate cu profesionalism.
Băncile, în analiza de creditare, solicită companiilor o opinie independentă, de asigurare obiectivă și de consultanță menită să adauge valoare și să îmbunătățească operațiunile unei organizații.
Instituțiile de credit trebuie să organizeze auditul intern ca o componență a activității de monitorizare a sistemului de control intern și a evaluării gradului de adecvare a nivelului fondurilor proprii în funcție de riscurile la care instituțiile de credit sunt expuse, în vederea asigurării unei evaluări independente a adecvării politicilor și procedurilor stabilite și a modului în care acestea sunt respectate.
Auditul trebuie să acopere toate activitățile instituțiilor de credit, inclusiv activitățile sediilor secundare din țară și din străinătate. Auditorul trebuie să aibe cunostințe suficiente referitoare la client, care să îi permită să identifice sau să înțeleagă evenimente, tranzacțiile și practicile care pot avea un efect semnificativ asupra situațiilor financiare, asupra examinării sau a raportului de audit.
Auditorul trebuie să cunoască, la modul general, mediul economic și sectorul de activitate în care operează clientul, precum și specificul modului de operare al acestuia. O evaluare externă a capacității băncii de a funcționa sigur și productiv în mediu său de afaceri se efectuează, de regulă, o dată pe an. Toate evaluările anuale sunt similare ca natură, dar se concentrează pe aspecte ușor diferite în funcție de scopul evaluării. Evaluările se realizează de către autoritățile de supraveghere și de către auditorii externi. BNR, în calitate de autoritate de supraveghere, stabilește dacă banca este viabilă, dacă respectă cerințele de reglementare și dacă este apta să-și îndeplinească angajamentele financiare față de deponenți și alți creditori.
În secțiunea V am prezentat un studiu de caz referitor la „Organizarea si exercitarea auditului activității de acordare și urmărire a creditelor de consum.”
SECȚIUNEA I
Auditul financiar-aspecte teoretice
1.1.Definiții și trăsături specifice
În societatea modernă bazată pe relații de piață liberă și concurențială, activitatea de audit se justifică prin comportamentul profesional, calitativ și superior al celor care sunt responsabili pentru întocmirea și prezentarea situațiilor financiare ce urmează a fi analizate. Termenul de audit provine din limba latină de la cuvantul „audire”, care se traduce prin „a asculta”. Vechii romani numeau quasteori persoanele care aveau sarcina de a examina mandatele de plată emise de cenzori sau de consul. Tot în Roma Antică a început să fie practicată verificarea verbală a fondurilor, altfel spus, ascultarea fondurilor, ceea ce a adus la apariția termenului de audit.
Grecii dispuneau de un sistem de autorizare și de verificare a ceea ce se poate numi tranzacție financiară în acele timpuri. În Grecia antică conturile publice erau ținute de logoteti și verificate de cutemisti. Conturile vremii erau citite cu voce tare pentru a înțelege tranzacțiile care au avut loc. Neîncrederea oamenilor în ceea ce privește administrarea banului și a bunului public era foarte mare încât nici un magistrat, până nu preda gestiunea verificată de un logist, nu putea să facă testamentul. Termenul de audit este folosit pentru a ilustra analizarea profesională a unei situații în vederea exprimării unei opinii competente, argumentate și independente pe baza raportării la un criteriu de calitate.
Una dintre definițiile auditului, despre care se face referire în literatura de specialitate este: ”procesul sistematic de obținere și evaluare în mod obiectiv a afirmațiilor privind acțiunile și evenimentele cu caracter economic pentru aprecierea gradului de conformitate a acestor afirmații cu criteriile prestabilite, precum și de comunicare a rezultatelor către utilizatorii interesați, reprezintă auditul”. International Federation of Accountants (I.F.A.C.), organizație internațională de nominalizare care regrupează instanțele reprezentative ale profesiei contabile din toată lumea, definește auditul financiar ca fiind „forma cea mai înaltă de asigurare pe care o poate da un profesionist asupra unei situații cu misiunea de examinare limitată care presupune o asigurare limitată.”
Misiunea de audit conform Standardelor Internationale de Audit (ISA), reprezintă ”un proces dinamic, structurat în faze determinate, obținându-se în mod sistematic, evaluându-se într-o manieră obiectivă probele de audit necesare fundamentării opiniei auditorului precum și emiterea raportului de audit.” În România auditul financiar se dezvoltă în pas cu evoluția procesului de reformă și cu transformarea economiei românești într-o economie de piață asemănătoare cu cea a țărilor din Uniunea Europeană.
Activitatea de audit se caracterizează prin anumite trăsături specifice, dintre care se enumără: 1.Formă a controlului financiar având drept scop atestarea și certificarea informațiilor înscrise în documentele și evidențele sistemului contabil propriu fiecărei entități economice;
2.Examinarea independentă efectuată de un profesionist în baza unui drept statutar atribuit acestuia;
3.Examinarea de către un profesionist competent, independent și autorizat efectuată în vederea exprimării unei opinii privind validitatea și corecta aplicare a unor prevederi interne stabilite prin norme de către conducerea unei entități patrimoniale;
4.Examinarea critică a unor activități și procese economice în vederea evaluării acestora din punct de vedere al rezultatelor înregistrate în evidențele financiare și contabile;
5.Aport de credibilitate asupra informațiilor contabile publice în unitatea patrimonială.
1.2.Sfera de activitate a auditului financiar
Sfera de activitate a auditului financiar este reprezentată din ansamblul documentelor financiare și contabile supuse analizei. Dintre categoriile de situații financiare care fac obiectivul activității de audit se menționează:
a.Situații financiare de sinteză;
b.Bilanțul și contul de profit și pierdere cu toate anexele;
c.Situații financiare privind modificări ale poziției entității analizate survenite în starea patrimoniului;
d.Note, anexe și documente legale care pot sta la baza constatărilor rezultate din activitatea de audit.
1.2.1.Clasificarea auditului financiar
În literatura de specialiate sunt prezentate mai multe criterii de clasificare a auditului:
a.După apartenența auditorilor la entitățile economice supuse analizei;
b.După criteriul juridic;
c.După momentul desfășurării auditului.
a. După apartenența auditorilor la entitățile economice supuse analizei, auditul financiar se clasifică în:
I.Audit intern;
II.Audit extern.
I.Auditul intern reprezintă activitatea realizată cu persoane autorizate din interiorul unității audiate. Aria de aplicare și obiectivului auditului variază în funcție de dimensiunea, structura unității și cerințele conducerii. Aria activității de audit poate fi extinsă de la controlul intern la examinarea informațiilor financiare, respectarea legii, politicilor și directivelor manageriale, precum și alte cerințe interne. Auditorul intern se ocupă din ce în ce mai mult de misiuni de audit operațional, de verificarea existenței, a gradului de adecvare și a modului de aplicare a procedurilor interne în toate sectoarele și pe toate funcțiile intreprinderii.
II.Auditul extern este activitatea realizată într-o unitate, la cererea acesteia sau a altui beneficiar de informații de către o persoană competentă și autorizată să execute o activitate de audit pentru a verifica dacă situațiile financiare reprezintă situația patrimonială a unității rezultată în urma tranzacțiilor efectuate într-o perioadă de timp.
Auditorii externi independenți, care pot fii persoane fizice sau persoane juridice (cabinete de expertiză, de audit, etc.) nu sunt angajații permanenți ai organizațiilor, unităților ale căror declarații, situații financiare sau de altă natură sunt auditate, chiar dacă primesc o renumerare pentru serviciile prestate. Aceste servicii de audit se oferă pe baza unor contracte de prestări servicii, formă de audit care se întâlnește și sub denumirea de audit contractual. Apar diferențe între auditul intern și auditul extern dintre care se evidențiază:
1.În ceea ce privește persoana care exercită auditul intern – aceasta poate fi realizată de către o persoană specializată din cadrul unității analizate, pe când auditul extern este exercitat numai de către un profesionist independent din afara unității analizate;
2.În ceea ce privește beneficiarii auditului – auditul intern lucrează în folosul responsabilităților entității pe când auditorul extern în folosul acționarilor, salariștilor, statului, băncilor, etc.;
3.În ceea ce privește obiectivele auditului în timp – auditul intern reprezintă aprecierea activității intreprinderii, iar cel extern certificarea regularității, sincerității și imaginii fidele a calculelor, rezultatelor și situațiilor financiare;
4. În ceea ce privește domeniul de aplicare ținând cont de obiectivele sale, domeniul de aplicare a auditului extern însumeaza tot ceea ce participă la determinarea rezultatelor, elaborarea situațiilor financiare, iar domeniul de aplicare a auditului intern este mult mai vast deoarece cuprinde toate funcțiile intreprinderii și dimensionarea lor;
5. În ceea ce privește prevenirea fraudei, auditul intern are în vedere descoperirea și prevenirea fraudei, iar auditul extern nu iși propune în mod explicit descoperirea și prevenirea fraudelor;
6. În ceea ce privește independența, auditul intern este independent față de șeful departamentului financiar-contabil și subordonat managerului, pe când auditul extern este independent activității managerului, rezultatele sale fiind surse de informare pentru terți;
7. În ceea ce privește periodicitatea auditului, auditorul intern lucrează mereu în intreprinderea sa, având misiuni planificate în funcție de gradul de risc, pe când auditorul extern își efectuează misiunile în mod intermitent și în diferite momente ale certificării conturilor, la sfârșit de trimestru, an și numai la solicitarea expresă a unei persoane interesate;
8. În ceea ce privește metoda, auditorului intern are o metodă supusă unor reguli precise care trebuie respectate pentru a fi activitatea clară, eficace și completă, iar auditorii externi folosesc metode verificate pe baza comparațiilor, analizelor și pe baza inventarului.
b.După criteriul juridic, auditul financiar se clasifică în:
I.Audit legal;
II.Auditul contractual.
I.Auditul legal reprezintă activitatea care se realizează în baza unor prevederi legale exprese care se stabilesc obligatoriu în instituție, efectuată de către structuri specializate în cadrul unor entități în cazul în speța instituțiilor publice. Toate instituțiile publice au obligația legală de a institui structuri specializate de audit și de a efectua misiuni cu caracter obligatoriu.
II.Auditul contractual se definește ca fiind activitatea care se realizează tot pe baza unor prevederi și norme legale, dar exercitarea acestuia se face pe baza unui contract la liderul arbitru al managerului.
c.După momentul desfășurării auditul financiar, avem:
I.Audit preventiv;
II.Audit ulterior.
I.Auditul preventiv reprezintă examinarea sistematică a proiectelor operațiunilor financiare sau administrative în scopul prevenirii prejudiciului înainte ca acesta să se producă.
În cadrul auditul preventiv se verifică dacă operațiunile propuse se vor desfășura în limitele prevederilor legale în vigoare, dacă resursele alocate pentru desfășurarea operațiunilor se încadrează în limitele prevederilor bugetului public.
II.Auditul ulterior reprezintă examinarea operațiunilor financiare sau administrative după desfășurarea lor. El poate conduce la recuperarea pagubelor prin stabilirea responsabilităților vinovaților dar și prevenirea ca acestea să se mai repete.
1.3 Funcțiile auditului financiar
Activitatea de audit, prin funcțiile sale devine astfel unul dintre factori importanți de creștere a calități sistemului folosindu-se de patru elemente: eficiență, eficacitate, economicitate și efectivitate.
Auditul financiar prezintă urmatoarele funcții:
I. Funcția de cunoaștere și evaluare;
II. Funcția de îndrumare;
III. Funcția de constrângere;
IV. Funcția de reglare;
V. Funcția de prevenire.
I. Funcția de cunoaștere și evaluare constă în stabilirea rezultatelor financiare proprii unei entități, iar evaluarea acestora se determină prin raportarea la un sistem de criterii prestabilit în vederea determinării acțiunii de intrare în legalitate și îmbunătățirea activitățiilor verificate.
Acțiunea postoperativă și preventivă a funcției este realizată prin dispunerea măsurilor necesare desfășurării activităților economice în cadrul strict legal și stabilirea tendințelor debatere de la normele și prevederile legale și prin această funcție controlul financiar se manifestă ca factor de prevenire a elementelor perturbatoare activității economice ulterioare, necesitând acțiuni și decizii de corecție, precum și costuri materiale și de timp.
Caracterul postoperativ se manifestă prin principalele surse de informații pe care le poate furniza și constitui activitatea de audit, referitoare la activitățiile economice suspusei analizei pentru fundamentarea și aplicarea deciziilor necesare pentru remedierea abaterilor, intrărilor în regimul legalității.
II. Funcția de îndrumare este ilustrată prin efectul formativ-stimulativ și de generalizarea a experienței poziției dobândite pe parcurs și ca urmare a efectuării activității de verificare atât de cei ce o execută, cât și de personalul unității. Misiunea de audit din punct de vedere formativ este pusă în evidență prin activitatea de îndrumare pe care auditorul financiar o desfășoară concomitent cu activitatea de verificare în legatură cu unele abateri constatate ce pot fi remediate în această perioadă, dar și modul de rezolvare de alți operatori economici a problemelor ce au dus la aceste abateri.
Caracterul formativ constă în prezentarea unor reglementări noi apărute din diferite motive, personalul unității verificate, de către auditorul financiar care nu au luat la conștiință până la data verificării. Generalizarea experienței pozitive se referă la sugestiile și propunerile făcute de auditorii financiari în legătură cu realizarea unor obiective ale unității controlate, având în vedere experiența dobândită din controlul altor agenți economici verificați anterior.
Carcaterul formativ al funcției de îndrumare se manifestă, în special, prin activitatea desfășurată de controlorii financiari în sensul însușirii și aplicării corecte, de către personalul unității controlate, a aspectelor teoretice și legislative care reglementează activitățile realizate de către aceasta în, prezentarea unor experiențe pozitive ale unității. În ceea ce privește îmbunătațirea stilului de muncă, stimularea inițiativelor pozitive, cultivarea spiritului de răspundere al lucrărilor față de suita problemelor cu care se confruntă colectivul din care fac parte, instituirea unui regim de exigență față de modul de realizare a activităților ce previn personalului de conducere și de execuție.
III. Funcția de constrângere derivă din prevederile legale în vigoare care reglementează obiectivele și sfera de acțiune a auditului financiar ce se realizează prin complexul de măsuri administrative, civile sau penale care se recomandă sau se dispun celor vinovați ce nu au respectat aceste norme, raportându-se cu gradul de implicare al fiecăruia. Funcțiile de îndrumare și constrângere la o analiză s-ar părea că se exclud, în realitate ambele acționând ca un tot subordonat, acela de a realiza obiectivului auditului, subordonat la rândul său realizării caracterului de control și prevenire a actului de conducere. Măsurile de constrângere sunt stabilite fie de către organele competente în activitatea de audit, fie la propunerea acestora, de către organele ierarhic superioare sau de către cele abilitate prin prevederile legale aplicabile.
Între cele două funcții trebuie să existe un echilibru desăvârșit în desfășurarea activităților de îndrumare și de constrângere, condiții ce presupun evaluări și raționamente ce se delimitează în mod concret, corect și real condițiile de stabilire a unor abateri de la prevederile legale. Realizarea celor două funcții, este posibilă numai în cazul înțelegerii activității de audit financiar.
IV. Funcția de reglare a structurii economice se manifestă prin eliminarea factorilor perturbatori cu scopul menținerii echilibrului bugetar precum și a asigurării funcționalizării activității acestuia la parametri stabiliți prin programe.
V. Funcția de prevenire se manifestă prin scopul de preîntâmpinare a abaterilor de la prevederile legale ca urmare a exercitării activității de audit. Funcția de prevenire rezultă din activitatea de audit financiar care are menirea de a orienta activitatea economică prin stabilirea obiectivelor majore într-o ordine de priorități raționale, logice și privite din perspectiva realizării în condițiile asigurării calității și rezultatelor scontate.
SECȚIUNEA A II- A
Metodologia de exercitare a auditului financiar
Realizarea efectivă a procesului de cunoaștere a realității în legătură cu starea fenomenelor și activităților economice presupune executarea unor etape succesive și independente care formează metodologia de exercitare a auditului financiar.
Metodologia de exercitare a auditului financiar se definește ca un ansamblu de activități independente care, prin utilizarea unor procedee și tehnici specifice, are drept scop realizarea procesului de cunoaștere a unui fenomen, a unui proces sau a unei activității economice prin raportarea modului concret de manifestare a acestora la prevederile legale, normele sau instrucțiunile prin care au fost definite.
Metodologia de realizare a auditului financiar se prezintă astfel:
2.1.Etapa programării activității de audit.
Etapa programării activității de audit cuprinde activități privind stabilirea obiectivelor, a subiecților, a termenelor de realizare dar și repartizarea și transmiterea acestor informații către unitățiile cu atribuții de audit financiar. Structurată pe cele două faze prezentate mai sus, etapa programării activității de audit se prezintă astfel:
2.1.1.Elaborarea și aprobarea programului de audit
Programarea activității de audit financiar rezultă dintr-o dublă necesitate și anume:
1.Asigurarea realizării în totalitate și la termenele stabilite a obiectivelor ce revin persoanelor fizice și juridice cu sarcini în domeniul auditului financiar;
2.Evitarea repetării unei acțiuni de audit la aceeași agenți economici.
Principalul instrument de lucru în baza căruia, pe o perioadă determinată, structurile cu atribuții de audit financiar își desfășoară activitatea se numește program de audit. Programul de audit este documentul care conține toate obiectivele privind activitățile ce urmează a fi incluse în acțiunile de audit financiar, structurate pe forme de control, fiind precizate termenele la care urmează a fi finalizate, persoanele care execută, precum și subiecții care urmează să facă obiectivul verificării. Unul din cele mai importante elemente de care trebuie să se țină seama la programarea formelor verificate o reprezintă verificarea combinării celor două forme de audit, operativ curent și ulterior. Un alt element îl reprezintă competența fiecărei structuri cu atribuții în domeniul auditului, stabilită prin prevederile legale.
Pentru efectuarea auditului la agenții economici trebuie să se țină seama de prevederile legale conform cărora un agent economic poate fi controlat o singură dată pe an, pe obiective ce vizează corectitudinea bilanțului sau sumele reale datorate de agentul economic statului. Indiferent de forma unitățiilor economice, societăți comerciale, instituții publice, companii naționale, regii autonome, programul de desfășurare a auditului financiar se realizează pentru ambele forme de audit, preventiv și de gestiune, acesta cuprizând toate obiectivele specifice și generale pe care le propune conducerea să fie realizate pe o perioadă de un an.
2.1.2.Transmiterea programului aprobat structurilor sau persoanelor cu atribuții de audit.
Sarcinile care rezultă din programul de audit se repartizează subunitățiilor care își elaborează propriul program unde obiectivele generale sunt detaliate pe obiective specifice.
Unitățiile autorizate să efectueze audit financiar stabilesc persoanele care realizează verificarea cât și termenele până la care să se finalizeze acțiunea. O atenție deosebită se acordă alcătuirii echipelor de auditori care urmează să efectueze operațiunea de verificare financiară. Aceste echipe se constituie din controlori specializați pe tema și obiectivele stabilite prin programul de audit, aceștia trebuie să dețină pregatirea și competența profesională ce le conferă suportul teoretic necesar realizării obiectivelor stabilite prin program. După aprobare, programul de audit trebuie realizat de fiecare unitate cu sarcini de control financiar, indiferent de nivelul acestuia.
2.2.Etapa pregătirii acțiunii de audit financiar
Este etapa care se realizează înainte de începerea propriu-zisă a activității de audit. Activitatea de pregătire se realizează de persoanele desemnate să verifice activitățiile economice programate. Principalele momente ale acestei etape pregătitoare, în nivelul instituției constă în stabilirea temei generale a auditului, și cunoașterea tuturor elementelor teoretice, activitățiile economice sau procesele care urmează a fi verificate așa cum au fost stabilite prin normele legale. Cunoașterea, precum și însușirea în amănunțire a prevederilor legale, precum și a elementelor teoretice ce reglementează activitatea supusă auditului ce duce la realizarea acțiunii de verificare în bune condiții. Tot în această etapă se stabilesc principalele elemente ale structurii organizatorice aparținând tipului de subiect ce urmează a fi controlat, dacă acțiunea vizează efectuarea verificării la nivel regional sau național, sau a subiectului însuși, dacă acțiunea vizează un singur agent economic.
La nivelul structurii care efectuează auditul financiar, principalele faze ale acestei etape sunt:
– Stabilirea temelor auditului financiar;
– Analiza generală a temelor auditului;
– Stabilirea principalelor obiective a auditului financiar.
2.2.1.Stabilirea temelor auditului financiar
Desfășurarea pe teme generale în cadrul lor pe teme specifice de audit a sarcinilor generale, așa cum au fost stabilite prin programe de audit.
Tema auditului reprezintă exprimarea sintetică a acțiunii de verificare financiar-contabil care se desfășoara pe baza unor obiective stabilite și aprobate de conducerea unității de sarcini de control autorizate să o exercite. Aceste teme pot fi stabilite în funcție de necesitatea de informare a factorilor de decizie în legatură cu starea unor fenomene, activități economice sau procese. Necesitățiile de informare pot avea două caractere: permanent sau accidental.
Caracterul permanent este determinat de evoluția programelor de management general, iar caracterul accidental este determinat de perturbațiile intervenite în cursul desfășurării procesului economic în vederea cunoașterii cauzelor și a remedierii defectelor.
Caracterul permanent al necesității de informare din activitatea de audit poate lua la rândul său două forme, formă continuă sau formă periodică, manifestându-se la date fixe.
Caracterul accidental al necesității de informare este generat de apariția unor situațiii neașteptate în desfășurarea fenomenelor, activitățiilor economice sau proceselor, datorate din cauza unor abateri de la prevederile legale ale patrimoniului sau de conducerea implicată în realizarea acestora.
2.2.2.Analiza generală a temelor auditului
Analiza generală a temelor auditului reprezintă unu din momentele principale ale etapei pregătitoare a activității de audit financiar. Această fază mai este cunoscută și sub forma „învățarea lecției” ce se desfășoara sub două forme:
1.Prima fiind însușirea elementelor teoretice și a prevederilor legale care reglementează activitatea ce face obiectivul acțiunii de audit, fiind realizată în cadrul structurii cu atribuții de audit prin prezentarea regulilor și instrucțiunile ce reglementează activitatea care urmează a fi auditată de către responsabilul acestuia;
2.Cea de-a doua acțiune, se referă la tipul de subiect sau la cunoașterea generală a principalelor elemente de organizare.
Acțiunea se referă la realizarea la una din unitățiile de profil a documentării prestabilite similar celei la care se exercită auditul, și se urmărește organizarea generală a acesteia în legătură cu
a. Modul de stabilire, punere în aplicare și urmărire a deciziilor;
b. Răspunsurile și competențele personalului de execuție și conducere;
c.Organizarea evidențelor tehnico-operative, contabile și financiare ale fluxurilor de circulație a acestora.
2.2.3.Stabilirea principalelor obiective ale auditului financiar
Principalele obiective pe care auditul financiar trebuie să le realizeze pe baza programelor de activități se stabilesc pornind de la necesitățiile de informare accidentală sau permanentă la diferite niveluri de conducere, dar și la sarcinile rezultate din prevederile legale. Totalitatea temelor de audit, precum și a obiectivelor stabilite pentru fiecare dintre acestea formează tematica auditului.
Tematica de audit reprezintă instrumentul de lucru practic pe baza căruia specialistul își desfășoară activitatea de audit în baza obiectivelor stabilite prin programe. Tematica de audit se realizează de fiecare compartiment al unității care realizează auditul financiar și se aprobă de conducatorul legal al acesteia. În tematica de audit se mai înscriu pe lângă obiectivele specifice și generale fiecărei teme și informațiile adresate controlului în legătură cu prevederile și normele legale de consultat și verificat.
2.3.Etapa efectuării auditului financiar
Efectuarea propriu-zisă a activității de audit financiar se realizează prin compararea stării reale la un moment dat a unor activități economice, înregistrate în documentele financiar-contabile, cu prevederile legale prin care aceste activități au fost definite.
Etapa efectuării auditului financiar presupune derularea următoarelor faze:
Adaptarea obiectivelor tematice la condițiile specifice ale activității unității controlate;
Stabilirea surselor de informare necesare efecutării misiuni de audit;
Selectarea și aplicarea procedeelor și tehnicilor necesare realizării și activității de audit;
Determinarea abaterilor și deficientelor.
2.3.1.Adaptarea obiectivelor tematice la condițiile specifice ale activității unității controlate
Această fază se derulează în cazul realizării activității de audit extern. Cunoașterea elementelor principale de funcționare și organizare ale tipului de subiect ce urmează a fi controlat stabilite în faza de pregătire a misiunii se adaptează dacă este cazul la condițiile concrete în care unitatea își desfășoară activitatea.
Activitatea de adaptarea a obiectivelor tematice la condițiile specifice ale fiecărui agent economic verificat nu trebuie înțeleasă ca o acțiune absolut independentă de desfășurarea activității de audit financiar, aceasta putându-se efectua în anumite cazuri, chiar în timpul sau pe măsura desfășurării acțiunii de verificare financiar contabilă, în funcție de situațiile concrete întâlnite.
2.3.2.Stabilirea surselor de informare necesare efectuării misiunii de audit
Sursele de informare necesare pentru efectuarea misiunii de audit sunt formate din totalitatea documentelor primare, al evidențelor tehnico-operative, contabile și financiare, al documentelor de sinteză, specifice activității supuse verificării, aprobate prin prevederile legale.
Funcția de sinteză este pusă în evidență de evidențele tehnico-operative, financiare și contabile care conțin informații referitoare la patrimoniul societății, dar și la evoluția acestora în timp. Realizarea activității de înregistrare a operațiunilor economice în evidențele contabile pune în evidență funcția de control.
Prin cele două funcții de control și de sinteză evidențele financiare, contabile și tehnico-operative constituie sursele de informații cele mai importante pentru activitatea de verificare în domeniul economic. Notele explicative se constituie și ele în sursele de informare, acestea sunt solicitate de auditor și prezentate de către persoana din conducere și de execuție, care au întocmit, verificat și aprobat documentele supuse auditării.
2.3.3.Selectarea și aplicarea procedeelor și tehnicilor necesare realizării acitivității de audit
Procesul de cunoaștere a modului de manifestare a activității economice este realizată prin procese și tehnici proprii fiecărei discipline care au ca obiective, verificarea acestora.Procedeul de audit finaciar-contabil reprezintă instrumentul utilizat în procesul de verificare economică, realizat de persoanele competente, în scopul stabilirii unor adevăruri raportându-se la modul de efectuarea a operațiilor din activitatea unei entități economice.
Auditul financiar utilizează o multitudine de tehnici și procedee de analiză atât financiare cât și proprii metodei, obiectivul său de activitate cât și sferei. Din multitudinea de procedee, două dintre acestea sunt reprezentative și specifice proprii maniere de exercitare și anume controlul documentar și cel faptic. Controlul documentar se definește ca un complex de acțiuni de verificare efectuate în scopul stabilirii legalității și realității unor date sau a unor operațiuni economice înregistrate în documentele primare sau evidențele tehnico-operative, financiare și contabile, cât și de verificare a calității efectuării acestora.
Controlul documentar se realizează prin mai multe tehnici proprii. Tehnica de control reprezintă acțiunile specifice de realizare a obiectivelor ce și le propune procedeul de control documentar.
Controlul documentar este realizat prin următoarele:
1.Control cronologic;
2.Control sistematic;
3.Control reciproc;
4.Control încruțișat;
5.Investigația;
6.Calculul de control;
7.Control invers cronologic.
1.Controlul cronologic reprezintă tehnica specifică procesului de control documentar care presupune verificarea documentelor proprii unei activității care face obiectivul unei misiuni de audit în ordinea emiterii și îndosarierii documentelor. Tehnica controlului cronologic se caracterizează prin ușurință în execuție, dar din cauza faptului că presupune verificarea unui număr mare de documente, concomitent cu obligativitatea utilizării unui buget și variat material legislativ, ce poate genera unele consecințe nedorite, cum ar fi abaterea atenției controlului spre alte obiective decât cele tematice.
2.Controlul sistematic este o altă tehnică aparținând procesului documentar care presupune împărțirea documentelor de verificat pe teme și destinații corespunzătoare. Împărțirea documentelor simplifică operațiunea de control cronologic, micșorând cantitățiile de informații de verificat, prin posibilitatea realizării obiectivelor prin fiecare temă și activitate în parte. Auditorul are obligația ca în cazul în care constată abateri din documente diferite să realizeze o agregare corespunzătoare abaterilor.
3.Caracterul reciproc este tehnica aparținând procesului de control documentar care presupune constatarea obiectivelor pentru a stabili dacă unele informații comune, cu același conținut înscrise în documentele financiare sunt identice. Controlul reciproc se execută de obicei la unitatea economică la care se efectuează verificarea, în calitatea sa de emitent al documentelor cu conținut identic, și se extinde în vederea realizării judecăților de conformitate ce urmează a se face în mod obligatoriu și la alți agenți economici cu care aceasta are legături economice și la care se regăsesc documentele în care se află informații comune.
4.Controlul încruțișat este tehnica aparținând procesului de control documentar care presupune verificarea conformității acelorași informații din documente diferite. Acesta se exercită atât la unitatea emitentă a documentului cât și la diferiți parteneri ai acestuia, cu mențiunea că nu mereu, exemplarul aflat la emitent este și cel corect.
5. Investigația este o altă tehnică a procesului de control documentar, care diferă de celălate tehnici atât prin maniera de exercitare a operațiunii de verificare cât și prin sfera de activitate. Investigația reprezintă o acțiune proprie de documentarea a contolului, iar reușita lui este determinată de pregătirea profesională a acestuia.
6. Calculul de control reprezintă tehnica proprie procesului de control documentar care presupune refacerea tuturor calculelor din care rezultă informația ce face obiectul controlului.
7. Controul invers cronologic reprezintă situația în care la un moment dat, auditorul constată o abatere și dorește să afle sursele, clauzele abaterii dar și persoana răspunzătoare. Această tehnică se caracterizează prin faptul că documentele se analizează la ordinea inversă a emiterii și îndosarierii acestora. Controlul faptic reprezintă stabilirea mișcării și existenței într-o perioadă de timp determinată a tuturor mijloacelor bănești și materialele într-o unitate economică.
Controlul faptic se realizează prin următoarele tehnici:
a.Inventarierea de control;
b.Expertiza tehnică;
c.Analize de laborator;
d.Inspecție fizică;
d.Observație directă.
a. Inventarierea de control reprezintă tehnica proprie procesului de control faptic având drept scop stabilirea la un moment dat a indicatorilor de audit, a tuturor elementelor de activ și pasiv care formează patrimoniul unității verificate. Este diferită de inventarierea clasică prin faptul că este dispusă de auditor, elementele care se constată se referă numai la o anumită perioadă de timp necesară fundamentării opiniei.
b. Expertiza tehnică presupune cunoștințele profesionale care nu permit auditorilor realizarea unor operațiuni care fac obiectul misiunii sale din documentele puse la dispoziție se utilizează expertiza tehnică ca procedeu de stabilire a realității de un specialist în materie. Rezultatele expertizei se înscriu într-un document ce servește ca probă în fundamentarea unei abateri.
c..Analizele de laborator sunt utilizate în vederea abaterii constatate, auditorii pot cere niște analize complicate: fizice, chimice, sau de altă natură ce nu pot fi stabilite prin mijloace fixe.
d. Inspecție fizică presupune verificarea unor elemente fizice la fața locului chiar de auditor. Rezultatele obținute prin inspecția tenică pot constitui probe cu un grad mare de exactitate din faptul că rezultatele provin din două controale, cel fizic, realizat la un moment dat și cel constând în verificarea documentară.
5. Observația directă este tehnica de exercitare a procesului de control faptic, a cărei realizare presupune din partea auditorului deplasarea la fața locului pentru a constata modul de respectare a normelor și prevederilor legale care reglementează sarcinile personalului controlat, pornind de la obiectivele din tematică, în special de la cele care vizează maniera de îndeplinire a sarcinilor de către personalul de conducere.
2.3.4.Pragul de semnificație
Pragul de semnificație permite auditorului înca de la începutul activității (misiunii) sale să aprecieze mai bine sistemele și conturile susceptibile să conțină erori sau inexctitați semnificative, iar la sfârșitul misiunii să aprecieze dacă anomaliile pe care le-a descoperit trebuie să fie corectate în cadrul exercițiului, în scopul de a putea emite o opinie fără rezerve.
Unele circumstanțe particulare trebuie avute în vedere la determinarea pregului de semnificație:
-existența unor prevederi legale, statutare sau contractuale;
-evoluția importantă de la un an la altul a unor posturi;
-capitaluri proprii sau rezultate anormale.
2.3.5.Determinării abaterilor și a deficientelor
Determinarea abaterilor și a deficientelor se realizează prin raportarea activitățiilor ce fac obiectul verificării, cum sunt constatate de auditori, la prevederile legale și normele prin care au fost definite și instituționalizate. Principala condiție este ca normele legale și prevederile prin care au fost reglementate activitățiile financiare și economice să fie bine știute de auditorii ce efectuează verificarea, pentru a nu duce la aprecieri și evaluări eronate.
Scopul aplicării procedurilor reprezintă obținerea unui grad rezonabil de certitudine în legătură cu faptul că activitatea auditată, este legal realizată și corectă din toate punctele sale esențiale. Datorită limitelor inerente ale sistemului de control există un risc ca o parte a abaterilor, unele semnificative ca să nu poată fi depistate. Riscul de control reprezintă posibilitatea apariției unei stări creată de influența anumitor elemente, ce ar putea determina controlul să stabilească o stare a unei activități economice care să nu reflecte situația reală a acesteia, așa cum a fost înregistrată în documentele financiare și contabile.
Există trei componente principale ale riscului de audit, și anume:
1.Riscul inerent;
2.Riscul de verificare și analiză;
4.Riscul de nedepistarea abaterilor.
1. Riscul inerent reprezintă posibilitatea ca soldul unui cont sau o categorie de operațiuni să comporte erori semnificative, izolate sau împreună cu erorile din alte conturi sau categorii de operațiuni, datorită unui control intern insuficient.
2. Riscul de verificare și analiză reprezintă posibilitatea utilizării elementelor care determină o opinie eronată pe baza unor date false, din pricina nerespectării standardelor de verificare și analiză.
3. Riscul de nedepistarea abaterilor reprezintă riscul ca o procedură de fond a auditorului să nu detecteze o informație eronată ce există în soldul unui cont sau categorie de tranzacție, care ar putea fi semnificativă în mod individual, sau când este acumulată cu informați eronate din alte solduri sau categorii de conturi.
Stabilirea răspunderilor în sarcina persoanelor vinovate:
a. Contravenția reprezintă fapta săvârșită cu vinovăție stabilită și sancționată prin hotărâre a Guvernului, al consilului local, al comunei, orașului, municipiului.
b. Avertismentul este avertizarea scrisă sau verbală, însoțită de o recomandare de a respecta legea, a contravenimentului asupra pericolului social al faptei săvârșite.
c. Răspunderea civilă reprezintă raportul de obligație unde cei care au păgubit o persoană fizică sau juridică sunt obligați să repare prejudiciul suferit de victimă.
d. Paguba reprezintă sursa obligației de despăgubire în cazul în care a fost săvârșită fapta ilicită și culpabilă a debitorului sau a persoanelor și bunurilor de care acesta este chemat să răspundă.
e. Prejudiciul este efectul negativ cu caracter patrimonial sau nepatrimonial, produs unei persoane, prin fapta ilicita al altei persoane, ori prin acțiunea lucrurilor care se află sub paza juridică a altei persoane.
f. Culpa reprezintă o imprudență, o greșeală, o neglijență care constituie temei legal de răspundere.
2.4.Etapa întocmirii raportului de audit
Raportul de audit reprezintă documentul prin care auditorul face public rezultatele activității sale desfășurate pe baza solicitării exprimate de utilizatori.
2.4.1.Stabilirea și fundamentarea opiniei de audit
Eventualele abateri se determină din verificarea informațiilor a căror rezultate au fost înscrise în documentele primare și de sinteză având obiectivele propuse la baza și utilizarea procedurilor și tehnicilor specifice tehnicilor de audit. În raportul de audit se înscriu toate abaterile și prevederile legale ale activității analizate, efectele economice constatate și prevederile precum și persoanele răspunzătoare de producerea abaterilor.
Forma de înscriere a acestora:
1.Abaterea;
2.Prevederea legală nerespectată;
3.Efectele economice prezente;
4.Persoane răspunzătoare,
Redactarea raportului de audit trebuie să cuprindă numai informații care pot fi susținute cu probe legale, reale, și suficient de relevante și să se prezinte cu ușurință în redactarea constatărilor fară exprimări confuze, ambiguități sau elemente în plus.
2.4.2.Redactarea raportului de audit
Din punct de vedere structural, raportul de audit este format din:
I.Titlul raportului care trebuie să conțină calitatea auditorului și subiectul auditat;
II.Persoana fizică sau juridică căreia îi este adresat raportul. Adresantul persoana juridică sau fizică trebuie menționat așa cum este stabilit prin contractul de prestări servicii.
III.Introducerea trebuie să conțină:
– obiectivele activității de audit;
– prezentarea pe scurtă a subiectului auditat;
– considerații privind responsabilitatea personalului care a întocmit documentele ce fac obiectul auditului;
– responsabilitatea auditorului va constata în obligația acestuia de a prezenta o opinie care să reprezinte situația reală a activității auditate.
IV. Maniera de realizare a auditului reprezintă partea raportului în care auditorul declară faptul că activitatea desfășurată a fost efectuată în baza standardelor generale sau a practicelor specifice stabilite.
În lipsa prevederilor expuse, solicitantul va întelege ca activitatea de audit a fost realizată în baza practicelor utilizate în Uniunea Europeană. Auditorul va mai menționa că activitatea realizată a fost efectuată așa cum a fost planificată, iar rezultatele vor oferi utilizatorilor un grad de siguranță rezonabilă în ceea ce privește calitatea documentelor analizate, în sensul că acestea nu conțin abateri semnificative de la standardele prin care au fost aprobate.
În finalul acestei părți se menționează faptul că răspunderea pentru informațiile înscrise în documentele analizate revin persoanei care a întocmit, verificat, și aprobat documentul auditat.
V. Opinia auditorului este acea parte a raportului în care sunt prezentate concluziile și recomandările pe care auditorul le adresează celui care i-a solicitat activitatea de audit. Pentru a formula o opinie, auditorul trebuie să asigure utilizarea de informații ca răspuns a următoarelor cerințe:
– a obținut toate informațiile și explicațiile necesare realizării scopului propus;
– informațiile analizate reies din categoria celor înscrise în evidențele auditate pe baza normelor și prevederilor legale;
– informația analizată oferă o imagine exactă, clară și corectă asupra patrimoniului unității, și asupra rezultatelor financiare, permițând fundamentarea unor concluzii în legătură cu viitorul unității analizate;
– documentele de sinteză au fost întocmite cu date și informații înscrise în documentele primare, în evidențele sintetice și evidențele contabile a unității analizate;
– activitatea de audit a fost realizată pe baza standardelor și normelor în vigoare la data auditării.
A fost elaborat cu cod etic de audit pentru a răspunde acestor cerințe, acesta este bazat pe câteva principii cu caracter obligatoriu pentru a guverna responsabilitatea profesională a acestuia.
Dintre aceste principii se menționează:
-independența;
-competența profesională;
-obiectivitatea;
-conduita profesională;
-confidențialitatea.
Opinia auditorului poate fi în funcție de natura concluziilor desprinse din analiza documentelor analizate:
1. Opinie fară rezerve sau necalificare este înscrisă în raport atunci când auditorul a obținut certitudinea că informațiile semnificative înscrise în principalele posturi ale bilanțului sunt viabile, relevante, pertinente și comparabile.
2. Opinie cu rezerve sau calificată este exprimată după ce analiza efectuată de auditor se află în una, mai multe sau toate situațiile următoare:
a. Există erori în aplicarea principiilor și standardelor care guvernează întocmirea documentelor analizate, chiar dacă acestea nu influențează rezultatele situației financiare, în sensul că nu pot prezenta garanția unei imagini reale a patrimoniului unitătții verificate;
b. Indiferent care sunt motivele pentru care nu se folosesc toate procedurile necesare analizei se consideră că pentru a respecta certificarea rezultatelor financiare analizate, acestea nu sunt suficiente;
c. Chiar dacă auditorul constată că o parte din informațiile înscrise în situațiile financiare sunt alerte din diferite incertitudini, acestea nu justifică nefundamentarea unei opinii;
3. Opinia defavorabilă sau contrară este exprimată atunci când auditorul constată că situațiile financiare analizate sunt incomplete și pot crea terților informații deformate asupra situației patrimoniului și a celei financiare a unității verificate.
În afară de aceste trei opinii auditorul se poate confrunta cu situația imposibilității exprimării unei opinii. Din cauza imposibilității exprimarii unei opinii, auditorul se poate afla în situația în care nu a obținut suficiente probe care să constate în suport pentru fundamentarea și exprimarea unei opinii în legatură cu tema analizată.
VI. În finalul raportului auditorul va menționa numarul și destinația exemplarelor în care raportul de audit a fost întocmit, el semnând documentul.
2.5.Etapa valorificării elementelor înscrise în raportul de audit financiar
Etapa finală, cea a valorificării abaterilor este la fel de importantă ca și cea de efectuarea propriu-zisă a auditului financiar. De felul cum sunt constatările valorificate în timpul controlului depinde și de reușita activității de verificare din punct de vedere al remedierii abaterilor în scopul asigurării condițiilor de desfășurare. Tot în această etapă se realizează și mobilizarea rezervelor în activitatea economică analizată, dar și reglementările constatărilor care nu au fost înscrise în raport pentru că nu făceau obiectul acelei verificări. Activitatea de valorificare a constatărilor se poate efectua chiar în timpul auditului, prin remedierea operativă a acestora sau după încheierea verificării.
Valorificarea constatărilor în timpul auditul se face prin alcătuirea de către auditor a unor măsuri operative de natură și să aibă ca rezultat final refacerea operațiunilor în conformitate cu prevederile legale. Repararea prejudiciului este activitatea de restituire în natură prin readucerea bunului, în starea anterioară săvârșirii faptei ilicite. Dacă repararea în natură nu este posibilă, autorul faptei ilicite este obligat la plată către persoana prejudiciată a unei sume de bani reprezentând echivalentul prejudiciului, acțiunea cunoscută în literatura de specialitate ca despăgubire.
Recuperarea integrală a unui prejudiciu presupune recuperarea în natură sau prin echivalent bănesc a unui prejudiciu suferit sub forma unei pierderi concretizate în degradarea sau distrugerea unor bunuri, care prin destinația lor economică sau prin natura lor nu produceau un beneficiu.
Corectarea constatărilor înregistrate în actele întocmite ca urmarea efectuarii auditului se realizează atât pe parcursul verificării cât și după încheierea acesteia. Măsurile operative de îmbunătățire a abaterilor se aranjează în timpul auditului, atunci când efectul acestora nu a determinat prejudiciul, menționându-se în domeniul penal și contravențional.
În cazul abaterilor constatate de organele de control financiar ulterior, procedura de valorificare se stabilește în funcție de momentul realizării auditului, ca și de obiectivele acestuia. Astfel, în cazul verificării efectuate de către organele de control ale Curții de Conturi din România, la sfârșitul execuției bugetare, asupra conturilor de execuție, în vederea descărcării de gestiune a acestora, abaterile care nu au fost remediate în timpul auditului se înscriu în acte de control intermediare și se preiau în rapoarte de audit în care se fac propuneri privind descărcarea sau nu a gestiunii activității ce face obiectul verificării.
SECȚIUNEA A III-A
Auditul bancar -componență a auditului financiar
O definiție a auditului, utilizată în domeniul bancar: „activitatea independentă, destinată îmbunătățirii activității bancare, prin îndeplinirea unor angajamente de audit sau prin acordarea de consultanță structurilor entităților auditate.”
Complexă și completă definiție a auditului în domeniul bancar reprezintă activitatea realizată de persoane competente și autorizate, verificarea obiectivă a tuturor activitățiilor unității bancare, având ca rezultat formularea unei evaluări independente a managementului riscului, a proceselor de conducere, a controlului precum și a unor sugestii pentru îmbunătățirea folosințelor operațiunilor, având ca scop realizarea obiectivelor unității bancare.
Singura definiție legală care se folosește în domeniul bancar se regăsește în norma Băncii Naționale a României, care este echivalentă cu cea din O.U.G. nr. 75/1999, cu modificările ulterioare, respectiv O.U.G. nr. 133/2002, care la rândul său a fost aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 12/2003, și prezintă auditul ca „activitatea de examinare, în vederea exprimării de către auditorii financiari, a unei opinii asupra situațiilor financiare, în conformitate cu standardele de audit, amortizate cu standardele internaționale de audit și adoptate în Camera Auditorilor Financiari din România.”
3.1.Obiectivele auditului bancar
Obiectivele auditului intern bancar care reies din O.U.G. nr. 12/2003 sunt următoarele:
1. Verificarea din entitatea economică conformitatea activității auditată cu programele, politicile și managementul acestuia în conformitatea cu prevederile legale;
2. Conducerea entității realizează evaluarea gradului de adecvare și aplicare a controalelor financiare cu scopul creșterii activității entității economice și nefinanciare;
3. Pentru cunoașterea conducerii asupra realității din entitatea economică se dispune de evaluarea gradului de adecvare a datelor/informațiilor financiare și nefinanciare;
4. Protejarea elementelor patrimoniale bilanțiere și extrabilanțiere și identificarea metodelor de prevenire a fraudelor și pierderilor de orice fel;
Contribuirea reprezintă obiectivul auditului intern bancar la îndeplinirea obiectivelor băncii, iar obiectivele punctuale pe domenii de activitate sunt:
1.asigurarea concordanței activității cu politicile, programele, normele și prevederilor legale;
2.creșterea eficacității activității de control;
3.îmbunătățirea calității procesului decizional;
4.creșterea eficienței activității băncii.
3.2.Principiile auditului intern bancar
Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel asigură desfășurarea activității de audit bancar sub forma unor principii cum ar fi:
1. Independența auditului bancar intern
„Departamentul de audit intern al unei bănci trebuie să fie independent de activitățile auditate. Departamentul trebuie să fie, de asemenea, independent față de procesul de control intern de zi de zi. Aceasta presupune că departamentul de audit intern să i se dea un statut corespunzător în cadrul băncii și acest departament să își îndeplinească sarcinile cu obiectivitate și imparțialitate.”
2. Imparțialitatea auditului intern bancar
„Departamentul de audit intern ar trebui să fie obiectiv si imparțial, ceea ce înseamnă că ar trebuie să fie într-o poziție care să-i permită realizarea atribuțiilor fără ingerințe și fără părtinire.”
Auditorii interni nu trebuie să fie implicați în implementarea măsurilor de audit sau în operațiunile băncii iar cei recrutați din interiorul băncii trebuie să nu fi fost implicați în trecutul apropriat în activitățile auditate; totodată, se are în vedere schimbarea periodică a domeniilor auditate. Banca Națională a României susține că un auditor va poate audita un domeniu în care a lucrat numai după trecerea unei perioade de cel puțin un an.
3. Continuitatea auditului intern bancar
„Auditul intern ar trebui să fie o funcție permanentă. În îndeplinirea îndatoririlor și responsabilităților sale, conducerea băncii ar trebui să ia toate măsurile necesare astfel încat banca să poată conta în permanență pe o funcționare adecvată a auditului intern corespunzătoare mărimii băncii și naturii operațiunilor sale. Aceste măsuri includ asigurarea departamentului de audit intern cu resurse și personal corespunzător pentru îndeplinirea obiectivelor sale.”
Permanent sau anual, personalul sau resursele alocate pentru auditul intern sunt verificate de conducerea băncii, comparând activitatea departamentului cu cea planificată sau comparând băncile comparabile ca mărime. Un procent mic din totalul personalului băncii este alocat activității auditului intern; procentul variază în funcție de mărimea băncii și activitățile derulate de către aceasta.
4. Competența profesională
„Competența profesională a fiecărui auditor intern și a departamentului de audit intern, ca întreg, este esențială pentru îndeplinirea corespunzătoare a rolului auditului intern.” Competența profesională trebuie menținută prin pregătire la locul de muncă, pregătire internă și externă, schimbarea personalului în cadrul departamentului de audit, etc.
5. Exhaustivitatea auditului intern
„Toate activitățile și toate entitățile unei bănci trebuie să intre în aria de activitate a auditului intern.” În Norma Băncii Naționale a României nr. 17/2003 nu apare principiul exhaustivitatii, distinct formulat, dar enumerarea activităților pe care trebuie să le cuprindă, în principal, auditul intern induce această idee. Așa cum este stipulat și în legea bancară confidențialitatea trebuie pastrată de auditorii interni, în sensul de prudență în utilizarea informațiilor, de protecție a informațiilor; acestei cerințe trebuie să le respecte întregul personal al băncii.
Activitatea de audit intern bancar este realizată prin două forme organizatorice și anume: departamentul de audit intern și comitetul de audit. Departamentul de audit intern reprezintă departamentul unei bănci ce trebuie să fie independent de celălalte activități auditate. Aceasta trebuie să fie, de asemenea, independent față de procesul de control intern de zi cu zi. Aceasta presupune că departamentul de audit intern să i se dea un statut corespunzător în cadrul băncii și acest departament să își îndeplinească sarcinile cu obiectivitate și imparțialitate.
Conducătorul departamentului de audit intern trebuie să răspundă de:
a. dezvoltarea și menținerea calității programelor de asigurare și îmbunătățirea activității de audit bancar;
b. programului de asigurare a calității auditului intern trebuie să fie monitorizat și evaluat eficient;
c. pregătirea profesională a auditorilor, competențele profesionale ale acestora precum și resursele necesare desfășurării activității;
d. stabilirea politicilor și procedurilor aferente activității de audit intern;
e. coordonarea activităților desfășurate de auditorii interni din cadrul băncii cu cele ale furnizorilor de servicii de audit intern din afara băncii;
f. elaborarea planului de audit intern;
g. informarea consiliului de administrație și a comitetului de audit cu privire la activitatea desfășurată.
Norma Băncii Naționale a României nr. 17/2003 (Art. 120 (1)) instituie obligativitatea existenței unui comitet de audit în cadrul fiecărei bănci, preluând recomandarea Comitetului de la Basel pentru Supraveghere Bancară.
Competențele comitetului de audit sunt specifice:
a. avizarea cartei auditului intern, a planului de audit și a necesarului de resurse pentru această activitate;
b. asigurarea relației cu auditorul extern în sensul primirii planului de audit de la auditorul extern, a concluziilor și a recomandărilor acestuia;
c. analiza constatărilor și recomandărilor auditului intern și a planului de implementare a acestora.
BNR identifică următoarele tipuri de servicii de consultanță pe care departamentul de audit le poate realiza:
– angajamente oficiale de consultanță planificate și formulate într-un document scris;
– angajamente neoficiale de consultanță, proiecte de durată limitată, adunări ad-hoc, schimburi de informații;
– angajamente speciale de consultanță, participări la achiziții.
3.3. Cadrul normativ de desfășurare a activității de audit intern bancar
Obiectivele, responsabilitățiile și principiile activității de audit intern sunt exprimate în unele documente cu caracter international (Standardele internationale ale activității de audit și Codul de etică a auditorului intern, emise de Institute of Internal Auditors sau cele referitoare la audit,în general, emise de International Auditing Practices Committee din cadrul International Federation of Accountants ) și cu caracter național: Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 75/1999 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 133/2002, apoi modificată prin Ordonanța Guvernului nr. 67/2002, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 12/2003, Legea nr. 672/2002 privind auditul public intern, aplicabilă entităților publice; Normele B.N.R. nr.17/2003 privind organizarea și controlul intern al activității băncilor, administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea și desfășurarea activității de audit intern în cadrul băncilor, “Norme minimale ale activității de audit” ale Camerei Auditorilor Financiari din România.
În ceea ce privește domeniul bancar există recomandări cu titlu de îndrumar la nivel internațional (principiile enunțate de către Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel), reflectă la nivel național prin reglementări ale băncilor centrale, iar la nivelul fiecărei instituții bancare – prin Statutul (Carta) auditorului intern.
3.4. Statutul (Carta) auditorului intern
“Carta auditului generează statutul și autoritatea departamentului de audit intern al băncii”. Carta auditului trebuie să cuprindă, conform principiului enunțat de Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel, cel puțin următoarele:
– obiectivele și sfera de activitate;
– poziția departamentului în cadrul organizației, drepturile și obligațiile sale;
– responsabilitățile conducătorului departamentului de audit intern.
Banca Națională a României adaugă la aceste elemente și termenii și condițiile în care auditorii interni pot furniza servicii de consultanță sau pot îndeplini sarcini speciale. Carta trebuie să fie întocmită și revizuită periodic de către departamentul de audit intern, aprobată de conducerea băncii și de consiliul de administrație ( cu avizul comitetului de audit) și adusă la cunostință întregului personal al băncii.
În Carta Auditului Intern elaborate de către Bank for International Settlements, cu valoare de îndrumar pentru bănci, sunt stipulate ca și componente ale cartei declararea misiunii, a independenței și a obiectivității auditului intern, definirea sferei de cuprindere și a responsabilităților, delimitarea autorității și a standardelor acestei activități. Conform acestui document, misiunea auditului intern este aceea de a asigura realizarea operațiunilor băncii în conformitate cu cele mai înalte standarde.
În ceea ce privește poziția departamentului de audit intern în cadrul băncii, aceasta este definită prin poziția efectivă în cadrul organigramei și diagrama de relații care îi asigură independență (departamentul răspunde direct conducerii băncii și raportează către comitetul de audit numit de către consiliul de administrație) și prin delimitarea activităților sale față de celelalte operațiuni ale băncii, care îi conferă obiectivitate (auditul intern nu este implicat în activitățile zilnice de control, care sunt realizate de către fiecare structură organizatorică).
Potrivit Cartei, sfera de activitate a auditului intern include revizuirea procedurilor de management al riscurilor, a sistemului intern de control, a sistemelor informaționale și a procesului de conducere. În ceea ce privește autoritatea, Carta statuează dreptul auditului intern de a avea acces în toate domeniile băncii, la toate documentele, la toate informațiile necesare, din documente, înregistrări sau de la persoane, de a comunica cu orice membru al personalului băncii. În plus față de aceasta, B.N.R. menționează necesitatea ca statutul să prevadă, în mod expres, dreptul la inițiativă al auditorului intern, precum și dreptul acestuia de a avea acces la “informații destinate conducerii și procese verbale și alte materiale cu caracter similar ale tuturor organelor de decizie și consultative, care prezintă relevanță în îndeplinirea atribuțiilor sale.”
Responsabilitățile definite în acest document se referă atât la nivelul departamentului de audit intern, cât și la conducătorul acestuia, legate de planificarea, desfășurarea, raportarea activității de audit intern, precum și de relația cu auditul extern. Carta stipulează faptul că activitatea de audit intern ar trebui să se desfășoare în conformitate cu standardele celei mai bune practici profesionale (“best professional practice”), așa cum au fost acestea definite de Institutul Auditorilor Interni sau de Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel. După cum se poate observa, statutul activității de audit intern reprezintă actul normativ care reglementează activitatea de audit intern, regulamentul de organizare și funcționare a departamentului respectiv în cadrul băncii.
3.4.1. Codul de etică a auditorului intern
Comitetul de Practici Internaționale de Audit (International Auditing Practices Committee) din cadrul International Federation of Accountants a elaborat un Cod de etică profesională în domeniul auditului, cod la care face trimitere și legislația română în vigoare referitoare la audit financiar.
În ceea ce privește auditul intern bancar, și norma Băncii Naționale a României face referire la un cod privind conduita etică a auditorului intern, fără a preciza dacă este vorba despre cel menționat mai sus sau de Codul de etică a auditorului intern elaborat de Institutul Auditorilor Interni. Acesta din urmă, la care se raportează și Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel, statuează principiile pe care trebuie să le urmeze auditorii interni (în concordanță cu principiile auditului intern), precum și conduita care trebuie respectată pentru aplicarea acestor principii.
Astfel, activitatea auditorului intern trebuie să se înscrie pe următoarele coordonate:
– integritate;
– obiectivitatea (analiza realizată de auditorul intern trebuie să fie echilibrată și neinfluențată de propriile interese sau interesele unor alte persoane);
– confidențialitate (auditorul intern trebuie să nu dezvăluie informațiile la care are acces în activitatea sa decât în situațiile prevăzute în reglementări);
– competența (auditorul intern trebuie să aibă pregătirea și experiența necesară pentru activitatea sa).
Integritatea înseamnă că auditorul intern trebuie să-și îndeplinească atribuțiile cu onestitate, diligență și responsabilitate; trebuie să nu ia parte, cu bună știință, la activități ilegale sau să se angajeze în acțiuni care pot să-l discrediteze; trebuie să respecte legea și să facă numai dezvăluirile permise de lege sau de profesie; trebuie să respecte și să contribuie la realizarea obiectivelor etice ale organizației din care face parte. Pentru menținerea obiectivității, auditorul intern trebuie să nu participe la activități sau să nu aibă relații sau să nu accepte ceva care să-i influențeze judecata profesională, iar dacă are cunoștință despre un fapt care ar putea distorsiona activitatea, trebuie să dezvăluie acel fapt. Respectarea principiului confidențialității presupune prudență în utilizarea informațiilor, protejarea informațiilor la care are acces în îndeplinirea atribuțiilor și neutilizarea informațiilor în folos personal sau în oricare altă manieră care ar putea aduce atingere intereselor organizației din care face parte. Competența în activitatea auditorului intern înseamnă ca acesta să nu se angajeze în activități pentru care nu are pregătirea și experiența necesară, să respecte standardele internaționale de audit și să își perfecționeze continuu pregătirea profesională și calitatea serviciilor.
3.5.Externalizarea activității de audit intern
Externalizarea poate aduce avantajele unei expertize înalte, mai ales pe proiecte speciale de audit, dar poate genera și riscuri pentru bancă (cum ar fi riscul de pierderi sau riscul de a avea control redus asupra activității externalizate). Aceste riscuri trebuie să fie monitorizate și gestionate atent, cu atât mai mult cu cât activitatea de audit intern este foarte importantă, iar consiliul de administrație al băncii rămâne responsabil de funcționarea eficientă a sistemului de control și în cazul externalizării unei părți a acestuia.
În unele țări, ideea externalizării (totale) auditului intern nu este agreată, considerându-se că departamentul de audit intern al băncii trebuie să aibă nivelul necesar de competență profesională pentru a acoperi toate activitățile cheie ale băncii. Totuși, se admite ideea cooptării unui expert extern care să facă anumite evaluări pentru departamentul de audit (externalizare parțială).
Banca Națională a României este favorabilă ideii de externalizare a unei activități bancare, dar în limite clar definite printr-o politică a băncii, în condițiile existenței unor proceduri de administrare a riscurilor asociate activităților externalizate și cu stipularea clară a responsabilităților fiecărei părți implicate în cadrul contractului de prestări servicii.
Astfel, în opinia băncii centrale, procedurile de administrare a riscurilor atașate activităților externalizate trebuie să se refere cel puțin la următoarele aspecte: criteriile de evaluare a societății prestatoare de servicii, nivelul de competență de aprobare a externalizării, monitorizarea permanentă a derulării contractului de externalizare și existența unor planuri alternative pentru cazul în care este necesară schimbarea societății prestatoare de servicii. În ceea ce privește cazul particular al auditului intern, Banca Națională stabilește că decizia de externalizare totală sau parțială a acestuia trebuie să aparțină consiliului de administrație a băncii, cu avizul comitetului de audit și pe baza fundamentărilor și propunerilor formulate de către coordonatorul activității de audit intern (care trebuie să rămână în interiorul băncii).
În ceea ce privește firma prestatoare de servicii de audit intern, în unele țări (și în România) este impusă condiția ca aceasta să fie diferită de auditorul extern, dar părerea unanim împărtășită este aceea că trebuie să îndeplinească condiții de competență profesională și de performanță financiară. Referitor la performanța financiară, norma Băncii Naționale a României reține indicatorul de solvabilitate, dar pune accent pe indicatorii de calitate ai firmei respective: reputația, calitatea serviciului, personal competent, specializarea în auditarea respectivei categorii de instituție financiară etc.
Deosebit de importantă, după alegerea auditorului intern din afara băncii, este alocarea clară a responsabilităților fiecărei părți în cadrul contractului de prestări servicii. Astfel, trebuie să se stipuleze cel puțin următoarele drepturi și obligații ale băncii contractante: asigurarea existenței unor date actualizate și a altor informații, măsurile ce se pot lua împotriva societății prestatoare de servicii în cazul încălcării confidențialității, necesitatea aprobării planului de audit intern. În sarcina societății prestatoare de servicii trebuie reținute cel puțin următoarele obligații: asigurarea accesului unor entități din România la datele și informațiile aferente operațiunilor din România, în cazul externalizării unor activități în afara granițelor țării, asigurarea securității/confidențialității datelor (prin angajamentul de confidențialitate, separarea datelor băncii de cele ale societății și de cele ale altor clienți ai acesteia), asigurarea resurselor necesare pentru realizarea prevederilor contractuale.
Studiul efectuat de Comitetul de la Basel relevă faptul că externalizarea auditului intern nu este o practică obișnuită în cele mai multe țări, iar atunci când se recurge la servicii externe, acestea sunt, de obicei, furnizate de o firmă din cadrul grupului de care aparține banca respectivă. De cele mai multe ori, băncile mici își externalizează auditul intern , dar numai activitatea în sine, nu și responsabilitatea.
3.5.1. Relația dintre departamentul de audit intern și autoritatea de supraveghere
Relația dintre autoritatea de supraveghere și departamentul de audit intern al unei bănci ar trebui să fie una bivalentă: pe de o parte, de control exercitat de către autoritate asupra activității de audit intern, iar pe de altă parte, de colaborare.
“Autoritatea de supraveghere bancară ar trebui să evalueze activitatea departamentului de audit intern al băncii și, în cazul în care rezultatul este satisfăcător, se poate baza pe aceasta pentru a identifica domeniile cu risc potențial”.
Aceasta reprezintă o abordare indirectă pentru evaluarea eficienței și calității sistemului de control intern, din care face parte și auditul intern. Evaluarea activității desfășurate de auditul intern se poate face pe baza principiilor și regulilor cuprinse în reglementările bancare referitoare atât la organizarea și funcționarea auditului intern, cât și la sistemele de control intern și de administrare a riscurilor, pe baza statutului auditului intern și a codului de conduită a auditorilor interni.
În ceea ce privește colaborarea dintre autoritatea de supraveghere și departamentul de audit al băncii, Comitetul privind Supravegherea Bancară de la Basel opinează că ar trebui să aibă loc consultări periodice între cele două părți în care să se discute domeniile cu risc și măsurile luate pentru acoperirea riscurilor. Totodată, aceste discuții ar trebui lărgite la nivelul întregului sistem bancar, pentru subiecte de interes comun, ce țin de politici și de reglementări. Comentariile Comitetului în legătură cu relația de colaborare merg până la a sugera ca autoritatea de supraveghere să fie un “scut” de protecție al conducătorului departamentului de audit intern al unei bănci, care să-l protejeze de măsurile pe care conducerea băncii “deranjată” de sesizările acestuia le-ar putea lua.
3.5.2. Relația dintre auditorii interni și auditorii externi
În opinia Comitetului privind Supravegherea Bancară de la Basel, auditorii interni și cei externi ar trebui să colaboreze. Această părere îmbracă forma unei recomandări făcute autorității pentru supraveghere bancară : “Autoritățile de supraveghere ar trebui să încurajeze consultarea dintre auditorii interni și externi pentru a face cooperarea lor cât mai eficientă și mai eficace.”
Pe de o parte, se consideră că auditorii externi pot avea un impact important asupra calității controlului intern prin activitățile lor de audit, inclusiv prin discuțiile cu conducerea și consiliul de administrație al băncii, cu comitetul de audit, sau prin recomandările făcute cu privire la îmbunătățirea controlului intern.
Pe de altă parte, auditorului extern ar trebui să i se pună la dispoziție rapoartele de audit intern referitoare la situațiile financiare ale băncii și ar trebui să fie informat cu privire la toate aspectele importante sesizate de auditorul intern în domeniul acesta.
De asemenea, conducătorului departamentului de audit intern îi revine sarcina de a contribui la determinarea naturii, perioadei și întinderii auditului extern astfel încât cele două activități să fie coordonate și să nu se producă suprapuneri inutile. Mijloacele de cooperare și comunicare se referă la întâlniri periodice pentru a discuta probleme de interes comun, tehnici, metode și terminologie specifice auditului, precum și schimbul de rapoarte de audit. Organismele de supraveghere subliniază importanța consultărilor periodice dintre auditorii interni și cei externi pentru coordonarea mai bună a acțiunilor și evitarea duplicării activității de audit.
Relațiile dintre auditul intern al unei bănci și auditorul extern și autoritatea de supraveghere sunt, astfel, prezentate într-o ipostază mai puțin obișnuită pentru cultura bancară românească, unde există ideea ori a unui raport de concurență, de forță, ori a unui raport antagonic. Dacă se analizează obiectivele activității tuturor acestor trei factori, se poate observa că există o convergență evidentă a intereselor lor, care impune în mod firesc ideea de colaborare. Și dacă acest lucru devine evident, nu mai trebuie decât încrederea părților pentru ca relația de colaborare să funcționeze.
3.6. Desfășurarea activității de audit intern
3.6.1.Tipuri de audit intern
Normele B.N.R. nr. 17/2003 preiau, atunci când se referă la formele de audit intern, specifice unui angajament de audit, clasificarea dată de Comitetul de la Basel:
a) audit financiar – în scopul evaluării credibilității sistemului contabil și informatic și a situațiilor financiare anuale;
b) audit de conformitate – referitor la conformitatea activității băncii cu legile, reglementările și procedurile;
c) audit operațional – constă în verificarea calității și adecvării sistemelor și procedurilor, analiza critică a structurii organizatorice, evaluarea adecvării metodelor și resurselor în raport cu obiectivele stabilite;
d) audit al conducerii – cu obiectivul de a evalua din punct de vedere calitativ modul în care este exercitată funcția de conducere pentru îndeplinirea obiectivelor instituției de credit.
Departamentul de audit intern al unei bănci examinează și evaluează toate activitățile băncii, desfășurate de toate entitățile acesteia. Prin urmare, auditul intern nu trebuie să se concentreze numai pe un anumit tip de audit, ci să utilizeze forma de audit cea mai adecvată obiectivului de audit ce trebuie atins. Mai mult, activitatea de audit nu trebuie să se structureze numai pe auditarea diverselor departamente ale băncii, ci și pe activități derulate prin aportul mai multor departamente.
Banca Națională a României identifică, de asemenea, și următoarele tipuri de servicii de consultanță pe care departamentul de audit le poate realiza:
– angajamente oficiale de consultanță – planificate și formalizate într-un document scris;
– angajamente neoficiale de consultanță – participarea la comitete permanente, proiecte pe durată limitată, întruniri ad-hoc și schimb de informații;
– angajamente speciale de consultanță – participări la fuziuni și achiziții;
– angajamente de consultanță pentru cazuri deosebite – participarea într-o echipă stabilită pentru redresarea sau menținerea activităților după un dezastru sau alt eveniment extraordinar sau într-o echipă desemnată să acorde sprijin pentru îndeplinirea unei cerințe speciale.
3.6.2. Derularea activității de audit intern bancar
a. Activitatea departamentului de audit intern se desfășoară în baza unui plan de audit, întocmit de conducătorul departamentului, avizat de comitetul de audit și aprobat de către consiliul de administrație și de conducătorii băncii.
La baza întocmirii planului de audit trebuie să se afle înțelegerea activităților semnificative ale băncii și evaluarea riscurilor asociate acestora. Evaluarea riscurilor are loc pe baza unei metodologii, a unor principii stabilite de către conducătorul departamentului de audit intern, care trebuie actualizate periodic astfel încât să reflecte schimbările din sistemul de control intern, din activitatea băncii (atât din punct de vedere operațional, cât și din punct de vedere strategic). Evaluarea riscurilor se face pentru toate activitățile și toate entitățile băncii, precum și pentru întregul sistem de control intern.
Pe baza rezultatelor acestor evaluări se întocmește planul de audit, un plan multianual; acesta trebuie să încorporeze, astfel, și o componentă de previziune, respectiv inovările și dezvoltările estimate și gradul general de risc mai ridicat asociat noilor activități. Planul trebuie astfel alcătuit încât să acopere, într-o perioadă rezonabilă (de exemplu, de trei ani), toate activitățile și entitățile semnificative. Planul trebuie să cuprindă termenele, natura și frecvența angajamentelor planificate, precum și resursele necesare pentru realizarea acestuia, inclusiv cele de personal (atât din punct de vedere numeric, cât și din punct de vedere al competenței profesionale).
b. Pentru derularea fiecărui angajament de audit se realizează un program de audit; acesta descrie obiectivele urmărite și etapele activității de audit.
În realizarea acestuia, auditorii interni trebuie să țină seama de:
– obiectivele activității auditate și mijloacele prin care activitatea își controlează performanța;
– riscurile semnificative pentru activitatea respectivă, obiectivele, resursele, operațiunile și metodele prin care impactul potențial al riscului este menținut la un nivel acceptabil;
– adecvarea și eficacitatea a administrării riscurilor și a sistemelor de control în comparație cu un model de control relevant;
– oportunitățile de a aduce îmbunătățiri semnificative activității de administrare a riscurilor și de control.
Prin urmare, obiectivele programului trebuie să reflecte rezultatele evaluării riscurilor identificate pentru activitatea auditată. Resursele și perioada de timp alocate trebuie să corespundă caracteristicilor activității auditate, complexității acesteia și expunerilor la risc. Programul de audit reprezintă un instrument relativ flexibil, ce poate fi adaptat și completat în funcție de riscurile identificate pe parcursul derulării angajamentului; acesta, precum și modificările ulterioare, fac obiectul aprobării de către conducătorul departamentului de audit intern.
Procedurile de identificare, analiză, evaluare și înregistrarea a informațiilor pe perioada de desfășurare a angajamentului de audit sunt cuprinse, după metode bine determinate, în fișe de lucru, aprobate de conducătorul departamentului de audit intern înainte de începerea angajamentului.
Raportul de audit rezultat în urma unui angajament trebuie să prezinte obiectivele, scopul și întinderea angajamentului, perioada auditată, constatările (inclusiv cele referitoare la stadiul îndeplinirii recomandărilor din angajamente anterioare), răspunsurile structurii auditate, recomandările auditului intern și un plan de acțiuni pentru punerea în aplicare a acestora.
Raportul de audit este transmis conducerii structurii auditate și, într-o formă sumară, conducătorilor băncii. În cazul în care raportul conține informații privilegiate, legate de acțiuni ilegale sau necorespunzătoare, care nu trebuie cunoscute de către toți destinatarii raportului, acestea trebuie să fie dezvăluite într-un raport separat, transmis consiliului de administrație.
Conducătorul departamentului de audit intern are ca obligație monitorizarea implementării recomandărilor făcute în urma angajamentelor de audit. Această misiune este facilitată de instrumentul folosit, și anume planul de acțiuni; acesta stabilește importanța recomandării făcute, responsabilitățile persoanelor implicate în remedierea deficiențelor constatate, termenul de îndeplinire a recomandării, complexitatea măsurii de corectare și implicațiile nerealizării acestei măsuri. Rezultatele monitorizării trebuie aduse la cunoștință, cel puțin semestrial, consiliului de administrație și comitetului de audit.
La nivelul departamentului de audit intern se păstrează evidența angajamentelor de audit și a rapoartelor rezultate în urma acestora Pe această bază se poate face evaluarea eficienței programului de asigurare a calității activității de audit, respectiv:
– evaluarea conformității cu normele de audit intern și codul de conduită;
– adecvarea activității de audit intern la statutul auditului intern, obiectivele, politicile și procedurile aferente;
– contribuția auditului intern la îmbunătățirea procesului de administrare a riscurilor, de conducere și la sistemul de control intern;
– modul în care auditul intern a contribuit la îmbunătățirea activității băncii.
Pentru evaluarea calității activității departamentului de audit intern într-o anumită perioadă de timp se pot folosi o serie de indicatori:
– indicatori ai activității: număr de angajamente realizate; numărul activităților și structurilor auditate; numărul recomandărilor propuse; numărul recomandărilor aplicate, numărul de zile alocate, în medie, unui angajament; numărul de zile alocate, în medie, pentru fiecare fază a angajamentelor; evoluția numărului și tipului de deficiențe constatate;
– indicatori de gestiune: cheltuieli cu salarizarea auditorilor interni; cheltuieli cu pregătirea profesională a auditorilor interni; alte cheltuieli;
– indicatori de organizare: număr de angajamente pe auditor intern; număr de teme noi pe auditor intern;
– indicatori de animație: număr de ședințe în echipă; număr de zile alocate pentru formarea profesională a auditorilor interni.
În ultimă instanță, performanțele financiare ale instituției bancare obținute în condiții de bună gestionare a riscurilor reprezintă indicatorul final care exprimă și eficiența și eficacitatea activității de audit intern.
SECȚIUNEA A IV-A
Prezentarea generală a băncii Raiffeisen Bank
Termeni legali
Raiffeisen BANK S.A.
Societate pe actiuni avand un capital social de 1.200 mil. lei, integral varsat.
Administratia centrala:Calea Floreasca nr. 246 C, sector 1, Bucuresti, Cod 014476, Romania
Numar de ordine in registrul Comertului: J40/44/1991
Numar de inregistrare in Registrul Bancar: RB-PJR-40-009/18.02/1999
Cod unic de inregistrare: 361820
Cod de inregistrare fiscala: RO361820
Societate administrata in sistem dualist
Raiffeisen Bank International AG (RBI) este unul dintre cei mai mari furnizori de servicii bancare corporate și de investiții din Austria și o bancă universală de top din Europa Centrală și de Est (ECE). A rezultat din fuziunea principalelor arii de afaceri ale Raiffeisen Zentralbank Osterreich AG (RZB) cu Raiffeisen International Bank-Holding AG. Tranzacția a fost finalizată oficial în octombrie 2010. RBI este o subsidiară integral consolidată a RZB, care deține 60,7% din acțiunile băncii, care sunt listate de la Bursa de Valori din Viena, restul fiind liber tranzacționabile.
RBI oferă produse bancare corporate și de investiții pentru companii austriece și internatioanele, o rețea bancară și de leasing extinsă in ECE atât pentru clienții corporate cât și pentru clienții retail, precum și servicii bancare corporate și de investiții în Asia și în cele mai importante centre financiare din lume. Băncile subsidiare ale grupului sunt prezentate pe următoarele piețe din Europa Centrală și de Est:
-Albania (Raiffeisen Bank Sh.a);
-Belarus (Priorbank, OAO);
-Bosnia si Hertegovnia (Raiffeisen Bank d.d. Bosna i Hercegovina);
-Bulgaria (Raiffeisenbank (Bulgaria) EAD);
-Croația (Raiffeisenbank Austria d.d.);
-Republica Ceha (Raiffeisenbank a.s.);
-Ungaria (Raiffeisen Bank Zrt.);
-Kosovo (Raiffeisen Bank Kosovo S.A.);
-Polonia (Raiffeisen Bank Polska S.A.);
-România (Raiffeisen Bank S.A.);
-Rusia (ZAO Raiffeisenbank);
-Serbia (Raiffeisen banka a.d.);
-Slovacia (Tatra banka, a.s.);
-Slovenia (Raiffeisen Banka d.d.);
-Ucraina (VAT Raiffeisen Bank Aval).
Compania mamă a acestor bănci este RBI, care deține acțiunile acestora, de cele mai multe ori, în proporție de 100% sau aproape 100%. Din grupul Raiffeisen Bank International fac parte multe companii de leasing financiar (inclusiv una din Kazakhstan și una din Moldova) și alți furnizori de servicii financiare.
În anul 1994 Raiffeisen Zentralbank Osterreich AG (RZB-Austria) deschide în România o reprezentanță la București, devenind astfel una dintre primele bănci străine din sectorul bancar românesc. În iunie 1998, reprezentanța a fost tranformată într-o subisidară a RZB, oferind servicii și produse pentru companii.
În februarie 2001, RZB, împreună cu Romanian-American Enterprise Fund (RAEF), și-a exprimat interesul de a achiziționa pachetul majoritar de acțiuni, peste 98,84%, ale Băncii Agricole, cea de-a treia bancă românească. Contractul de achiziție a fost semnat la sfârșitul lunii iulie 2002. Din acest pachet, RZB-Austria deținea 93,36%. Valoarea totală a tranzacției se ridică la 52 de milioane USD, din care 37 de milioane USD reprezintă investiții de capital, iar 15 milioane USD, prețul plătit pentru achiziționarea acțiunilor.
Astfel, prin fuziunea, încheiată în iunie 2002 (în cadrul hotărârilor luate de Adunarea Generală Extraordinară a Acționarilor din data de 18 mai 2002), a celor două entități deținute de Raiffeisen Zentralbank Osterreich AG (RZB) în țara noastră, Raiffeisen Bank România devine una din cele mai puternice bănci de aici.
RZB-Austria deține 94,14% din Raiffeisen Bank. Banca are aproximativ 3.500 angajați și o rețea națională de surcusale și agenții care depășește 200 de locații.
4.1 Principalele etape și evoluția sa în cadrul sistemului bancar românesc
Raiffeisen Bank s-a evidențiat pe piata românească ca o bancă universală, oferind o gamă completă de produse și servicii atât persoanelor fizice, cât și IMM-urilor și corporațiilor mari prin multiple canale de distribuție.
După privatizarea încheiată în anul 2002, Raiffeisen Bank a reușit o schimbare radicală. În 2004 banca a obținut un profit net de 28,3 milioane de EUR, de șașe ori mai mare decat în anul 2003 (4,6 milioane EUR). Activele totale s-au dublat față de 2003, depășind 2.000 milioane EUR.
În 2005, banca a continuat să implementeze un plan de investiții semnificative, destinat în principal infrastructurii și sistemelor IT&C, modernizării rețelei de unități și de extinderii rețelelor de ATM și POS. Rezultatele excelente obținute de Raiffeisen Bank au fost recunoscute de prestigioase publicații românești și străine. Revista britanică Euromoney a acordat Raiffeisen Bank premiul pentru cea mai bună bancă de investiții din România, iar revista Global Finance a desemnat banca, atât în 2004 cât și în 2005, drept “Cea mai bună bancă din România”.
În 2006, austriecii au facut o reorganizare a rețelei, unitățiile fiind coordonate dupa linii de activitate, în locul sistemului vechi, care prevedea organizarea ierarhică regional. Astfel, au aparut unități specializate, cum sunt cele de vânzare a creditelor imobiliare sau cele pentru client corporative. Pe de altă parte, banca a introdus un sistem de salarizare care leagă într-o masura mai mare remunerația de activitate a salariului. Raiffeisen Bank este a treia bancă din sistemul bancar românesc cu active totale care depasesc 4 miliarde de euro. La 30 iunie 2007, banca înregistra un profit net de trei ori mai mare față de aceeași perioadă a anului trecut, 47,2 milioane de euro (conform IFRS).
În prezent, banca are peste 2 milioane de clienti retail (dintre care peste 125.000 IMM-uri) și peste 4.700 corporații mari și medii. Raiffeisen Bank are în România o rețea de aproape 370 de unități și aproximativ 5.600 angajați. Raiffeisen Bank pune la dispoziția clienților și alte canale de acces la serviciile și produsele băncii, oferind posibilitatea de a alege cea mai convenabilă și rapidă metodă de lucru cu banca: Raiffeisen Direct (telefon banking), myBanking (mobile banking), Raiffeisen Online (internet banking pentru personae fizice). Raiffeisen Bank deține o rețea extinsă de ATM-uri si EPOS-uri: 866 de ATM-uri si peste 6.800 de POS-uri.
4.2.Produse și servicii bancare oferite clienților
Conform actului constitutiv, principalul domeniu de activitate a băncii îl constituie activitatea de intermediere monetară și activitățile de creditare. În acord cu legea bancară, obiectul de activitate al băncii include:
atragere de depozite și de alte fonduri rambursabile;
contractare de credite, incluzând printre altele:
credite de consum;
credite ipotecare;
credite de prefinanțare a exporturilor;
finanțarea comerțului cu bunuri fungibile;
finanțarea tranzacțiilor comerciale;
operațiuni de factoring, scontare, forfetare.
servicii de transfer monetar;
emitere și administrare de mijloace de plata, cum ar fi: cărți de credit, cecuri de călătorie, inclusiv emitere de monedă electronică;
emitere de garanții și asumare de angajamente;
tranzacționare în cont propriu sau în contul clienților, în condițiile legii cu:
instrumente ale pieței monetare: cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de depozit;
valută;
contracte futures;
instrumente având la bază cursul de schimb și rata dobânzii;
valori mobiliare și alte instrumente financiare.
intermediere, în condițiile legii, în oferta de valori mobiliare și alte instrumente financiare, prin subscrierea și plasamentul acestora ori prin plasament și prestarea de servicii aferente;
acordarea de consultanță cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri și alte aspecte legate de aceasta, consultanță și prestare de servicii cu privire la fuziuni și achiziții de societăți comerciale;
intermediere pe piața interbancară;
administrare de portofolii ale clienților și consultanță legată de aceasta;
pastrare în custodie și administrare de valori mobiliare și alte instrumente financiare;
prestare de servicii privind furnizarea de date și referințe în domeniul creditării;
încheiere de casete de siguranță;
depozitarea activelor fondurilor de investiții și societăților de investiții;
distribuirea de titluri de participare la fonduri de investiții și acțiuni ale societății de investiții;
acționarea ca operator al arhivei electronice de garanții reale mobiliare;
operațiuni în mandat;
servicii de procesare de date, administrative de baze de date ori alte asemenea servicii pentru terți;
încheierea de bunuri mobile și imobile către terți părți, în condițiile legii;
servicii auxiliare sau conexe legate de activitățile desfășurate: deținerea și administrare de bunuri mobile și imobile necesare desfășurării activității sau pentru folosința salariaților, și efectuarea oricăror alte activități și operațiuni necesare pentru realizarea obiectului de activitate autorizat.
Operațiuni bancare moderne
MyBanking oferă informațiile financiare privind contul bancar personal și cursul valutar, iar cu ajutorul său se pot efectua transferuri intra și interbancare;
prin Raiffeisen Direct, banca este mai aproape de client, fără ca acesta să facă cel mai mic efort și fără să plătească comisionane și taxe suplimentare;
serviciul Sweep, existent în cadrul Raiffeisen Bank, oferă posibilitatea de a transfera automat sumele care depășesc un nivel prestabilit în alt cont indicat de către client;
serviciul SmartTel, oferă informațiile despre cont, disponibile 24 de ore din 24, 7 zile pe săptămână, direct pe ecranul telefonului mobil, sub forma unor mesaje de tip SMS.
Programul Asigurarea ta în caz de incediu, presupune o asigurare pe viață titularilor de conturi curente în lei, deschise la Raiffeisen Bank;
prin Plăți directe furnizor, Raiffeisen Bank va plăti clientului, din contul curent, toate facturile pentru telefonul fix și mobil, la gaze, la lumină, etc.
4.3. Operațiuni de creditare
Creditul bancar este acordat de către bănci persoanelor fizice sau juridice pe termen scurt,mediu sau lung.Aceste credite se pot acorda cu sau fără înscrisuri, cu garanții reale sau făraă pe obiecte ale creditării.
Creditul imobiliar- este un credit oferit pentru cumpărarea, construirea, extinderea sau modernizarea locuințelor. Creditul imobiliar este o modalitate simplă de a-ți cumpăra o locuință sau un teren, de a-ți construi o casă sau de a-ți moderniza, extinde sau termina locuința pe care o ai cu ajutorul unei sume de bani imprumutați de la bancă. Suma împrumutată va fi returnată sub forma unor rate lunare pe o perioadă cuprinsă intre 3 și 20 de ani, în funcție și de destinația împrumutului.
Creditul imobiliar „Casa ta”- este un credit pentru cumpărarea, construcția, extinderea, modernizarea de locuințe sau pentru achiziționarea de terenuri.
a. Valută: LEI, EUR, USD;
b. Valoare: între 5000 si 200.000 de EUR (sau echivalentul în LEI/USD);
c. Perioada: între 3 și 25 de ani;
d. Avans:25% din valoarea investiției;
e. Garanție: ipotecă pe locuința cumpărată (în cazul creditului pentru achiziționarea de locuințe) sau ipotecă asupra unor imobile aduse în garanție (pentru celălalte tipuri de credite Casa ta);
f. Asigurare: asigurare de viată și asigurarea imobilelor aduse în garanție.
Creditul flexi
Flexicredit- este un credit destinat nevoilor personale nenominalizate. Banii se acordă în numerar, fără să fie necesară dovada cumpărării unui anumit bun.
-Valută: LEI sau EUR;
-Valoare: între 300 și 10.000 EUR (sau echivalentul în lei);
-Perioada: între 6 luni și 6 ani.
Avantaje:
– acordare în maximum 24 de ore;
– nu este necesară justificarea modului de utilizare a sumei primite;
– fără avans, fără girant;
– plata automată a ratelor lunare din contul curent, fără să mai fie necesară deplasarea la bancă;
– posibilitatea de rambursare anticipată a creditului, parțială sau integrală;
– posibilitatea de a beneficia, la cerere, de asigurare de viață în condiții avantajoase.
Flexicredit Plus- este un credit destinat nevoilor personale nenominalizate. Banii se acordă în numerar, fără să fie necesară dovada cumpărării unui anumit bun.
– Valută: LEI, EUR sau USD;
– Valoare: între 5.000 și 75.000 de EUR (sau echivalentul în Lei/USD);
– Perioada: între 6 luni și 20 de ani;
– Garanții: ipotecă de rang I constituită în favoarea băncii asupra unuia sau mai multor imobile aflate în proprietatea ta sau a unor terți;
– Asigurare: asigurarea imobilului/ imobilelor cesionate în favoarea băncii;
– Tipuri de venituri acceptate: venituri din salarii, venituri din comisioane de vânzări, venituri din activități independente, venituri din chirii, venituri din pensii, venituri din drepturi de proprietate intelectuală, venituri din dividende.
Avantaje:
– nu este necesară justificarea modului de utilizare a sumei primite;
– fără avans, fără girant;
– fără carte de muncă;
– comision inclus, finanțat de către bancă;
– nu este necesară asigurarea de viață;
– plata automată a ratelor lunare din contul curent, fără să mai fie necesară deplasarea la bancă;
– posibiliattea de rambursare anticipată a creditului, parțială sau integrală;
– evaluarea gratuită a imobilului/ imobilelor aduse în garanție.
Creditul pentru mașină- este un credit pentru cumpărarea de mașini sau moto-scutere noi.
-Valută: LEI, EUR sau USD;
-Valoare: între 2.000 și 75.000 de EUR (sau echivalentul în LEI/USD);
-Perioada: între 6 luni și 7 ani;
-Garanții: gaj pe mașină și asigurare Full-CASCO cesionată în favoarea băncii.
Avantaje:
– fără girant;
– aprobare rapidă, în maximum 48 de ore din momentul constituirii dosarului;
– documentație simplă și suport în obținerea creditului la sediul dealer-ului auto;
– se ia în calcul bugetul familiei, nefiind impus un venit minim personal;
– plata automată a ratelor lunare din contul curent, fără să mai fie necesară deplasarea la bancă;
– posibilitatea de rambursare anticipată a creditului, parțială sau integrală.
CREDITUL DE CONSUM
a)Credit HiperIeftin
Caracteristici:
– Valută:LEI;
– Valoare:între 250 și 5.000 de EUR (echivalentul în lei);
– Perioada: între 18 luni și 5 ani;
– Dobândă fixă;
Avantaje:
– fără carte de muncă;
– fără avans, fără girant;
– rata lunară scăzută;
– posibilitatea de rambursare anticipată a creditului.
b)Credit PeLoc
Caracteristici:
– Valută:Lei, EUR sau USD;
– Valoare: între 150 și 3.000 EUR (sau echivalentul în LEI/USD);
– Perioada: între 6 luni și 5 ani;
– Dobândă: pentru creditele în lei există posibilitatea de a opta între dobândă fixă sau dobândă variabilă. Pentru creditele în valuta, dobânda este variabilă.
Avantaje:
– creditul în lei se acordă pe loc;
– doar cu buletinul și adeverința de venit;
– fără avans, fără girant;
– posibilitatea de rambursare anticipată a creditului.
SECȚIUNEA A V-A
Studiu de caz
La societatea bancară Raiffeisen Bank din București, Calea Floreasca, nr.246 C, sector 1, a fost realizată o misiune de audit ca obiect stabilirea modului de respectare a prevederilor și normelor legale privind încasarea la termen și în totalitate a sumelor cuvenite din activitatea de creditare desfășurată în 2014. Politica băncii în materia creditării în anul de referință este:
-dobândă 5% pe an;
-comision de gestionare 2% pe an;
-perioada de grație 6 luni pentru creditele ≥ 10000.
Din activitatea de audit s-a constatat că în 2013 banca a încheiat 10 contracte de credite de consum astfel:
-5 contracte în suma de 5000 fiecare la 28.02.2014;
-3 contracte în suma de 4000 fiecare la 31.03.2014;
-2 contracte în suma de 10000 fiecare la 30.06.2014.
Perioada de rambursare 1 an pentru toate contractele începâand cu data aprobării. S-a mai constatat că în evidența contabilă a băncii veniturile constatate din activitatea de contractare au fost 45750. Misiunea de audit a fost realizată în perioada 06-08.04.2015.
Observație: Presupunem că rambursarea creditelor se face în 12 rate egale.
Primele 5 contracte Credite de consum:
Dobânda : ( pe toată perioada de rambursare )
K = capital ;
Rd = rată dobândă ;
Dobânda pentru cele 5 contracte :
-Pentru toată perioada de rambursare : = 1 250 lei ;
-Pentru o lună : = 104, 1 lei
Dobânda pentru cele 3 contracte :
-Pentru toată perioada de rambursare : = 600 lei ;
– Pentru o lună = 50 lei
Dobânda pentru cele 2 contracte :
-Pentru toată perioada de rambursare : = 500 ;
Rata : ( pe toată perioada de rambursare )
K = capital ;
Rata pentru cele 5 contracte : = 2 083,33 lei
Rata pentru cele 3 contracte : =1 000 lei ;
Rata pentru cele 2 contracte : = 1666lei ;
Comision : Rc x K ( pe toată perioada de rambursare )
Rc= rată comision ;
K= capital ;
Comision pentru cele 5 contracte :
– Pentru toată perioada de rambursare : 2 % x 25 000 lei = 500 lei ;
-Pentru fiecare lună : = 41, 66 lei
Comision pentru cele 3 contracte :
-Pentru toată perioada de rambursare : 2 % x 12 000 lei = 240 lei ;
-Pentru fiecare lună: = 20 lei
Comision pentru cele 2 contracte :
-Pentru toată perioada de rambursare : 2 % x 20 000 lei = 400 lei ;
– Pentru fiecare lună : = 33 lei
SC Raiffaisen Bank
Calea Floreasca, nr.246 C, sector 1
Audit intern
Secția
Raport
privind stabilitatea modului de încasare a drepturilor bănești și la termen
Subsemnata, Dina Roxana, auditor în cadrul secției de audit intern am efectuat în perioada 06-08.04.2015 o misiune de audit având ca obiectiv stabilirea modului de încasare a drepturilor bănești ce decurg din activitatea de auditare. Pe perioada exercitării misiunii, conducerea băncii a fost autorizată de catre :
Dragomir Ștefan
Președinte.
Ghelasa Ciprian
Director financiar.
Răspunderea pentru întocmirea si aprobarea documentelor puse la dispoziție revine în totalitate persoanelor care le-au întocmit /aprobate.
Responsabilitatea subsemnatului constă în a fundamenta și a prezenta o opinie care să reflecte în mod real situția încasarii drepturilor în perioada auditată.
Planificarea și exercitarea misiunii au fost efectuate ăn baza normelor europene și a prevederilor naționale în această materie.
Din activitatea desfășurată au rezultat următoarele:
– abaterea;
– prevederile nerespectate;
– efectele economice.
Din activitatea derulată, s-a constatat că veniturile băncii au fost mai mici decât cele înregistrate de către bancă. Abaterea s-a datorat faptului că nu au fost respectate normele Băncii Naționale privind calcularea și defalcarea pe luni a ratelor, dobânzilor și comisioanelor. Răspunderea pentru această abatere revine directorului financiar și președintelui. Fundamentarea opiniei s-a făcut pe baza următoarelor elemente:
-au fost utilizate următoarele tehnici:control sistematic, cronologic, invers cronologic, calculul de control. Față de această situație opinia este contrară, deoarece nu au fost calculate corect.
Prezentul raport a fost întocmit în 3 exemplare dintre care: înregistrat la nr.569, din data de 06-08.04.2015.
Semnături
Președinte:
Director financiar:
Auditor:
Data:08.04.2015
CONCLUZII
Auditului reprezintă procedura, efectuată de către un preofesionist competent și independent, de constatare,colectare și evaluare a unor probe privind informațiile cuprinse în situațiile financiare, în vederea exprimării unei opinii profesionale cu privire la gradul în care acestea sunt întocmite în conformitate cu criteriile aplicabile stabilite anticipat. El poate fi exercitat atât de persoane din interiorul organizației în cauza, cât și de persoane din exteriorul acesteia.
Auditul intern are scopul:
– de a verifica dacă activitatea organizației este în conformitate cu politicile, programele și managementul acestuia, conform prevederilor legale;
– de a evalua cât de adecvate sunt controalele financiare și nefinanciare dispuse de conducerea entității economice,și daca acestea sunt aplicate și în ce măsură, în scopul creșterii eficienței activității organizației;
– de a proteja elementele patrimoniale bilanțiere și extrabilanțiere ale organizației și de a identifica metodele de prevenire a fraudelor și pierderilor de orice fel.
Cu ocazia exercitării profesiei lor, auditorii financiari efectuează și evaluarea funcției de audit intern, pentru a stabili în ce măsură se pot baza pe rezultatele auditului intern pentru propriul lor raport.
Opinia contrară este constatată ca situațiile financiare analizate sunt incomplete sau nesincere si pot crea terților imagini deformate și pot asupra situției financiare certe a entității. Dezacordul dintre opinia auditorului și conducerea entității auditate poate fi consecința următoarelor situații:
– neaplicarea de către conducerea entității parțial sau în totalitatea a procedurilor și principiilor contabilității;
– neacceptarea de către conducerea entității a solicitării terților de a confirma anumite operațiuni;
– nepunerea la dispoziția auditorului a tuturor informațiilor/ documentelor și situațiilor necesare realizării acțiunii.
BIBLIOGRAFIE
1. Dicționar de economie, Ed. Economica, București, 1999.
2. Dobroteanu L., Dobroteanu C., Audit- Concepte și practici- abordare națională și internațională, Ed. Economică 2002.
3. Ghid pentru un audit de calitate, asistență în elaborarea și documentarea procedurilor de audit în vederea conformității cu Standardele Internaționale de audit clarificate, ED. ICAS&CAFR, București 2012.
4. Norma BNR nr.17/2003 privind organizarea și controlul intern al activității băncilor pentru administrarea riscurilor semnificative, precum si organizarea și desfășurarea activității de audit intern în cadrul băncilor.
5. Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.75/1999 a fost aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.133/2002 apoi modificată prin Ordonanța Guvernului nr.67/2002, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.12/2003.
6. Popeanga P.,- Note de curs.
7. Popeanga P., Popeanga G.,-Control financiar si fiscal –Ed Ceccar, 2004.
8. Principiul 5,7 enunțat în „Internal audit in banking organization and the relationship with internal and external Basel Committee on Banking Supervision, Basel, 2000.
9. “Reilly V.M, Hirsch, M.B Defliese, P.L Jaenicke H.R. “Montgomery” s auditing” Edit a-XI-a, 1990.
10. Sandu Gh.;Bazele auditului financiar, Ed. Darria 2003.
11. Sawer L.B., The Practice of Modem Intemal Auditing, IIA Inc, 1981.
12.www.RaiffeisenBank.ro .
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Organizarea Si Exercitarea Auditului Activitatii de Acordare Si Urmarire a Creditelor de Consum (ID: 143772)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.