Organizarea Principatelor Romane din Perspectiva Memoriilor Boieresti de la Sfarsitul Secolului al Xviii Lea Si Pana la 1848

Organizarea Principatelor Române din perspectiva memoriilor boierești de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și până la 1848

CUPRINS:

Introducere

Capitolul II: Regimul fanariot și caracteristicile acestuia (1774-1812)

Tratatul de la Kuciuk-Kainargi din 1774

Domniile fanariote

Războiul ruso-turc 1806-1812

Capitolul III: Rolul memoriilor boierești în cadrul revoluției de la 1821

2.1. Ocupația turcească din 1821-1822 și mișcarea reformatoare a boierilor

2.2. Domniile pământene și însemnătatea lor

2.3. Regulamentele Organice

Capitolul IV: ”Deșteptarea națională

3.1. Desfășurarea și afirmarea programelor de la 1848

3.2. Influența memoriilor boierești asupra organizării statului

V. Concluzii

Anexe

Bibliografie

INTRODUCERE:

Lucrarea intitulată ”Organizarea Principatelor Române din perspectiva memoriilor boierești de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și până la 1848” își propune să reliefeze organizarea politică, socială, administrativă și culturală dorită de către marii boieri din Principatele Române, ca urmare a consecințelor, pe care le-au avut războaiele ruso-turce și ruso-austro-turce din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și până la 1848.

Îmi propun să studiez perioada menționată mai sus din Țara Românească și Moldova, deoarece ea arată transformările majore ce au marcat evoluția statutului politic intern și internațional al Principatelor Române. Chiar și profesorul Nicolae Isar afirma că ”este vorba de perioada în care, în cursul unor procese istorice de mare complexitate, progresele înregistrate în mersul istoric al poporului român, atât pe planul unei multiforme evoluții, cât și pe cel al vieții statal-instituționale, au fost evidente.”

Scopul tezei de licență constă în studierea condițiilor istorice, în care a apărut dorința de afirmare a claselor sociale românești și influențele, pe care le-au avut rușii și otomanii în cadrul acestei lupte. Am încercat să demonstrez că memoriile boierești elaborate în cadrul marilor revoluții, de la 1821 și, respectiv de la 1848 au jucat un rol important în trecutul statului român și că au contribuit la modernizarea acestuia.

Pentru realizarea prezentei am utilizat principalele surse din bibliotecă, reviste, proiectele de legi și programele de reforme, atât în limba română, cât și în alte limbi străine, precum franceza și rusa.

Lucrarea lui Vlad Georgescu ” Memoires et projets de reforme dans les Principautes Roumaines 1831-1848” reprezintă o sursă importantă, deoarece autorul ne prezintă nu numai cele 96 de memorii de reformă, ci, și cele mai importante particularități ale fiecăruia. Astfel, în perioada respectivă, boierimea cuprindea doar oamenii bogați cu funcții înalte în domeniul administrativ, politic și economic. Spre deosebire de trecut, astăzi nu se mai poate face comparație, deoarece nu trebuie să existe diferențiere socială într-o societate contemporană cu principii democratice.

Cunoașterea si aprofundarea memoriilor boierești m-au determinat să pun accent, să experimentez și să aplic în viața civilă totalitatea tuturor memoriilor, care vin sa-l facă pe om să înțeleagă valoarea acestora în edificarea societății și în implinirea idealului unirii.

La acestea se mai adaugă și lucrările de drept constituțional ale lui Tudor Drăganu, care susțin că ” în cursul frământărilor politice ale acestor timpuri, mulți oameni politici au devenit tot mai conștienți de posibilitățile de îngrădire a arbitrarului șefului statului oferite de posibilitățile de existența unei adunări legiuitoare înzestrate cu puteri efective.”

” Istoria boierimii române atinge încontinuu istoria politică a Principatelor, deoarece marea boierime a jucat un rol foarte important în guvernarea țării, dinainte de ”descălecători ” și până la nașterea României moderne, în limitele, pe care le îngăduiau situația țării și împrejurările externe”.

Lucrarea de față este structurată pe trei capitole și prezintă evoluția Principatelor Române pe parcursul unui interval de aproape 80 de ani, într-o perioadă marcată de procesul de tranziție de la regimul domniilor fanariote la cel al domniilor pământene și de lupta de afirmare a românilor de la 1848.

Primul capitol intitulat ”Regimul fanariot și caracteristicile acestuia” prezintă începutul războiului ruso-turc (1768-1774) finalizat cu Pacea de la Kuciuk- Kainargi și totodată cu pierderea Bucovinei în 1775; moment când boierimea își face speranțe deșarte pentru eliberarea de sub dominație otomană prin intermediul Rusiei. Nici următorul război din 1806-1812 nu va duce la realizarea acestor aspirații, ci dimpotrivă Basarabia ajunge să fie anexată de către Rusia.

Al doilea capitol, ”Rolul memoriilor boierești din cadrul revoluției de la 1821” conturează tabloul unui eveniment important din istoria modernă a societății românești, și anume impactul, pe care l-a avut elaborarea de memorii din partea boierilor din 1821-1822 asupra politicii interne și externe a Principatelor. În 1831 se introduc Regulamentele Organice, cu ajutorul cărora se pun bazele instituționale moderne ale Munteniei și Moldovei, pregătind formarea statului român modern.

În ultimul capitol denumit ”Deșteptare națională” se evidențiază revoluția de la 1848 ca o etapă importantă în lupta popoarelor europene pentru libertate socială, în timpul căreia în Țările Române se elaborează câteva programe mai importante ce susțineau aspirațiile de unitate națională ale românilor, problema drepturilor și libertăților cetățenești.

Așadar, prin scoaterea în evidență a dezideratelor fundamentale ale poporului român și prin evenimentele revoluționare din Țările Române se trasează cadrul general al dezvoltării societății românești, având ”o însemnătate excepțională în afirmarea națiunii române.”

În concluzie, prin susținerea acestei lucrări doresc să demonstrez că marea boierime, cu toate că s-a lăsat influențată pentru câteva beneficii atât de Imperiul Țarist, cât și de Imperiul Otoman, ea nu a făcut altceva decât să apere granițele statului și să intervină pentru eliberarea de sub dominațiile străine prin numeroasele alianțe încheiate, prin mișcările revoluționare și prin memoriile de reforme elaborate.

Capitolul I

Regimul fanariot și caracteristicile acestuia

La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, Europa centrală și de sud- est este marcată de expansiunea marilor puteri în spațiul românesc, mai exact în Țările Române. Dominația Imperiului Otoman cunoaște o nouă formă după instaurarea regimului fanariot în Moldova (1711) și în Țara Românească în 1716, deoarece el presupune înlocuirea sistemului politic, social, economic și cultural tradițional cu unul subordonat.

Fanarioții aparțineau unor familii de aristocrați din Grecia, ce locuiau în cartierul Fanar și ocupau funcții administrative importante în cadrul Imperiului Otoman, în schimbul unor sume mari de bani. Ei ajung să fie utilizați ca dragomani ai Porții și ai ambasadelor străine în raporturile cu cele două Principate Române obținând considerabile promovări. ”Fanarioți se cheamă o specie de Greci, aparținând ritului bisericei ortodoxe de răsărit și cari locuiesc în Constantinopol, în mahalaua Fanarului situată pe malul mării, față cu arsenalul, vechia reședință a ambasadorilor Puterilor europene, care au părăsit mahalaua pentru a locui în Pera”. De asemenea, câteva dintre ilustrele familii fanariote sunt: Callimachi, Cantacuzino, Caragea, Ghica, Kavadas, Mavrocordat, Mavrogheni, Moruzi, Rosetti, Șuțu și Ipsilanti.

Epoca fanariotă se concretizează ”în subordonarea politică a Principatelor față de Poartă, căpătând forme necunoscute până atunci”. Acest lucru se observă datorită aducerii și instituirii în funcția de domnitor a boierilor greci; lucru ce presupune încălcarea autonomiei spațiului românesc și provocarea unei crize a sistemului administrativ. Domniile de scurtă durată și uneori concomitente în Principate produc o instabilitate în rândul boierilor, dar, mai ales în cel al țăranilor, fapt pentru care apare sentimentul de teamă și nesiguranță. Domnii fanarioți, care au condus în același timp în ambele Principate au urmărit să uniformizeze ”administrația acestor țări prin imitare și împrumut reciproc, prin transplantarea așezămintelor dintr-o țară în alta.”

Chiar dacă conducerea apaținea domnilor greci, boierii pământenii au fost și vor rămâne cei mai importanți factori în conducerea țării. De altfel, boierimea reprezintă ”principalul motor al activității revendicative a celorlalte clase”, prin contribuția, pe care o are în cadrul luptelor ideologice, în ciuda intervențiilor străine.

După spusele lui Vasile Alecsandri, piramida claselor conducătoare se prezenta astfel: domnii fanarioți, marea boierime, clerul, boierimea mijlocie și mică, burghezia și țărănimea. De asemenea, posturile ocupate în stat se efectuau conform acestei piramide: funcțiile centrale din stat aparțineau marii boierimi, iar cele administrative erau repartizate micii boierimi. La polul opus se află burghezia cu locurile din administrația orășenească și țărănimea cu funcțiile mici de la sate. În urma celor expuse se poate evidenția faptul că sistemul administrativ se caracterizează prin corupție și prin durata scurtă a posturilor ocupate, provocând numeroase abuzuri în rândul țărănimii ce au dus la o îmbogățire imediată a boierilor.

Cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea evidențiază boierimea ca fiind singura elită politică, socială și culturală integrată în societatea românească a timpului. Relațiile matrimoniale și deținerea unor domenii întinse de pământ permit boierimii pământene să își asigure supremația în stat, în ciuda încercărilor domnilor fanarioți de a reorganiza administrația, prin creșterea numărului de dregători. Cu toate că s-a dorit prin toate modurile posibile eliminarea ei, nu s-a reușit, astfel încât ajunge să joace un rol principal în procesul de modernizare a societății românești. În comparație cu țărănimea, boierimea dobândea cele mai multe privilegii, fiind scutiți de taxe și având dreptul la o educație aleasă.

Burghezia, în perioada 1830-1880 a recurs la dezvoltarea comerțului pentru realizarea de averi, rămânând dependentă de boierime, fără de care nu reușeau nici în plan financiar și nici în cel politic.

Țărănimea reprezintă baza contribuabilă a statului, după urma căreia profită boierimea și burghezia. Ea este lipsită de drepturi și libertăți, ocupația lor principală fiind agricultura, urmată de creșterea animalelor.

Toate aspectele prezentate nu au făcut altceva decât să contribuie la accentuarea luptei ideologice manifestate de clasele sociale, la care s-au adăugat și influențele străine ce au condus la apariția numeroaselor ”memorii, proiecte de constituție, programe de reforme sau de organizare a statului”. Etimpului. Relațiile matrimoniale și deținerea unor domenii întinse de pământ permit boierimii pământene să își asigure supremația în stat, în ciuda încercărilor domnilor fanarioți de a reorganiza administrația, prin creșterea numărului de dregători. Cu toate că s-a dorit prin toate modurile posibile eliminarea ei, nu s-a reușit, astfel încât ajunge să joace un rol principal în procesul de modernizare a societății românești. În comparație cu țărănimea, boierimea dobândea cele mai multe privilegii, fiind scutiți de taxe și având dreptul la o educație aleasă.

Burghezia, în perioada 1830-1880 a recurs la dezvoltarea comerțului pentru realizarea de averi, rămânând dependentă de boierime, fără de care nu reușeau nici în plan financiar și nici în cel politic.

Țărănimea reprezintă baza contribuabilă a statului, după urma căreia profită boierimea și burghezia. Ea este lipsită de drepturi și libertăți, ocupația lor principală fiind agricultura, urmată de creșterea animalelor.

Toate aspectele prezentate nu au făcut altceva decât să contribuie la accentuarea luptei ideologice manifestate de clasele sociale, la care s-au adăugat și influențele străine ce au condus la apariția numeroaselor ”memorii, proiecte de constituție, programe de reforme sau de organizare a statului”. Ele trebuiau să se finalizeze cu obținerea unor soluții, care să echilibreze relațiile dintre clasele sociale, dar în special să ajute la creșterea nivelului de trai al țăranilor.

În cadrul procesului de modernizare, marea boierime simțea că începe să fie eliminată din rolul său principal, motiv, pentru care folosea drept argument faptul că ea a fost cea care a pus bazele statului feudal, și de aceea trebuia să ocupe și cele mai bune locuri în stat. Pentru a continua să rămână în aceiași poziție, ea exploata la maximum clasele subordonate, deoarece îi era teamă ca ele să nu cumva să îi ia locul.

Perioada fanariotă se caracterizează prin supremația puterii boierilor, a corupției și a abuzurilor efectuate în cadrul procesului de ocupare a funcției de domnitor, dar și prin inegalitatea socială, economică și politică. Aici se scoate în evidență modul de deținere al pământului, care reprezintă principala sursă de trai a țăranilor.

Evenimentele istorice, cum au fost războaiele ruso-turce și ruso-austro-turce au reprezentat cauza împlinirii unor drepturi, care erau prezentate în memorii. Odată cu situația creată românii profită de aceste drepturi și totodată își exprimă suferințele și drepturile, ce le-au fost încălcate prin intermediul dominației otomane.

Tratatul de la Kuciuk-Kainargi

Un element fundamental pentru definirea statutului Principatelor îl reprezintă războiul ruso-turc desfășurat între 1768-1774 și încheiat cu Pacea de la Kuciuk-Kainargi, un eveniment memorabil pentru români, pentru că a fost plin de învățăminte pentru elitele politice și societatea românească.

Cauza principală a războiului dintre Imperiului Otoman și cel Țarist era dorința ca fiecare dintre părți să își încorporeze teritoriul românesc. Pentru realizarea scopului propus, rușii vor începe o misiune de denigrarea a turcilor în fața reprezentanților Europei, astfel ” ea trimite în mai multe rânduri emisari sub masca de neguțitori care căutau să ațițe la răscoală pe locuitorii Principatelor,…pentru a arăta astfel Europei,…cât de iubită acea moscovită”.

La finalul confruntării, Imperiul Țarist reușește să îi supună pe locuitorii Țărilor Române, iar amenințările venite din partea turcilor le dă o mai mare încredere în ruși. Aceștia credeau că ocupare Principatelor ține în primul rând de mântuirea credinței, așa ajung supușii să plătească bani pentru întreținerea armatelor moscovite.

În context internațional, domniile fanariote erau deja instalate, iar frământările sociale și politice se accentau, fapt, pentru care istoria boierimii române atinge încontinuu istoria politică a Principatelor, deoarece marea boierime a jucat un rol foarte important în guvernarea țării, dinainte de ” descălecători” și până la nașterea României moderne, în limitele, pe care le îngăduiau situația țării și împrejurările externe.

Boierii joacă un rol semnificativ în relațiile, pe care atât Moldova, cât și Țara Românească le aveau cu Imperiul Țarist, deoarece ei se bazau pe faptul că rușii le vor îndeplini toate cerințele, dorințele, fără să se gândească la consecințele ce urmau asupra granițelor. De aceea, organizarea cerută de boieri se identifică în ”izvorul rusesc”, pentru că dacă li se oferea libertate deplină, ajung să obțină mult mai multe beneficii. Pe de altă parte, rușii urmăreau ca boierimea pământeană să rămână nemulțumită, pentru ca războiul să fie de lungă durată.

Clasa boierească din Moldova își evidenția în cererile sale, dorința de a se afla la conducerea țării imediat după domnitori, de a ocupa posturi înalte în cadrul administrației judecătorești, politice și a fiscalității. Odată cu declanșarea războiului se alătură Rusiei și domnitorul Moldovei, Grigore al III-lea Ghica, care numea în înaltele funcții ale statului pe marii boieri filoruși. Ca exemplu înființarea manufacturilor de postav de la Pociovaliște aparține marelui boier Radu Slătineanu.

„Aristocrație” din Muntenia e mult mai directă, deoarece își dorește fără nicio reținere ”totala încorporare a țării în Rusia”. Este cât se poate de vizibil că cele două teritorii vor fi cât mai repede rusificate. Încă de la început, câțiva dintre marii boieri ai țării, frații Pârvu și Mihai Cantacuzino, Dumitrache Ghica și Nicolae Dudescu, în Țara Românească s-au dovedit a fi adepți ai alianței cu Rusia.

Alianța dintre clasa boierească, înaltul cler și Rusia se înfățisează prin constituirea unei delegații, ce se deplasează la Petesburg, la curtea împărătesei Ecaterina a II-a unde vor cere independența deplină a Principatelor, ”ceea ce până atunci nu se mai rostise niciodată”.

La aceasta se mai adaugă și protecția Rusiei, dar și înființarea unei armate naționale alcătuită în Țara Românească din 20000, spre a se afla întru apărarea pământului nostru.

Țarina și înalții demnitari ruși le aprobă cererile și îi încurajează pe boierii români în lupta lor pentru obținerea independenței. Această atitudine, pe care Nicolae Iorga o observă reliefează ”caracterul perfid al diplomației ruse, țelurile ei adevărate, expansioniste, fiind bine ascunse” . Cererea a boierilor ce viza protecția Rusiei dădea dovadă de credibilitate din partea românilor în scopul realizării idealului de înlăturare a dominației otomane.

În cursul războiului, un mijloc important de acțiune în lupta de emancipare politică dusă de români a fost apelul la istorie, invocarea ideii capitulațiilor, prin intermediul memoriilor și proiectelor de reforme adresate marilor puteri. Marcante au fost tratativele de pace de la Focșani și București, din 1772, ocazie cu care, boierii români au prilejul de a prezenta diplomaților străini, dorințele lor, pe care le-au susținut prin intermediul ideii vechilor capitulații. Vor utiliza ideea capitulațiilor ca o armă în lupta de emancipare politică, până în 1877/ 1787 când vor câștiga independența deplină.

De menționat este faptul că într-unul din memoriile adresate diplomaților ruși, austrieci și prusieni, la Congresul de la Focșani, pe lângă înlăturarea dominației otomane, s-a formulat și cererea de unire a Principatelor.

Pe parcursul desfășurării războiului s-au conturat obiectivele de modernizare politică din Principate sub conducerea marii boierimi, care încerca printr-un program extrem, realizarea independenței depline și printr-un alt program politic, mai minimal, restabilirea domniilor pământene, un obiectiv mult mai realist și care putea fi îndeplinit în mai multe etape, începând cu lupta pentru stabilitatea instituției pe durata unui număr cât mai mare de ani. Aceste programe au scos la lumină experiența elitei conducătoare din timpul războiului, pentru că spre sfârșit, când Rusia, deși obținuse câteva victorii, nu își mai putea ține promisiunile, elita conducătoare începe să își recorecteze programele, drept pentru care va insista doar pe restabilirea domniilor pământene și al dreptului boierilor de a-și alege domnul.

De asemenea, mai trebuie notat faptul că înainte cu puțin timp de încheierea tratatului de pace, boierii sperau la alegerea unui domn dintre ei în Țara Românească, făcându-se referire la Ștefan Pârșcoveanu, sau restabilirea ca domnitor pe viață a lui Grigore al III-lea Ghica, ceea ce Turcia, cu toată insistența Rusiei, nu va accepta.

Un alt fapt ce se desprinde din politica acestor ani de război îl reprezintă tendința manifestată de marea boierime și de înalții demnitari din Principate, de reorganizare a instituțiilor de stat, în strânsă legătură cu și în interesul Imperiul Țarist.

Nicolae Iorga menționează că această pătură conducătoare a societății dorea o reorganizare internă instituțională, în cadrul căreia ea să-și mențină și chiar să-și consolideze privilegiile, preponderența absolută în viața de stat, atât în raport cu boierii fanarioți, cât și în raport cu alte pături autohtone ( burghezia și țărănimea).

În ceea ce privește Rusia, speranțele elitei politice din Principate se vor demonstra false în cea mai mare măsură, pentru că prima amintită desfășurase o propangandă în spațiul românesc, cu referire la comunitatea spirituală ortodoxă prin intermediul unor scrieri și manifeste incitatoare, cu scopul atragerii populației creștine în lupta pentru înlăturarea dominației păgâne. Rezultatul războiului va fi cu mult sub așteptările stârnite de o asemenea propagandă, provocând o rapidă orientare a factorilor politici din Principate către alte soluții alături de alianța cu Rusia.

În context istoric, desfășurarea războiului a fixat mult mai bine politica echilibrului european practicată de marile puteri, precum Austria, Franța, Anglia, Prusia. Se dovedea că Imperiul Otoman își datora în bună măsură existența sprijinului acestor mari puteri, interesate în stoparea expansiunii Rusiei în Europa și modificării echilibrului european în favoarea sa.

În interiorul confruntărilor militare se observă tot mai mult intervenția marilor puteri, mai ales pentru sprijinirea Turciei. Astfel, în iulie 1772, Austria încheie un tratat secret cu Turcia, în care îi promite sprijin militar, în schimbul cedării Olteniei și a unei părți din Transilvania; Franța ajută Turcia cu un număr important de vase de război și cu o echipă de ingineri și ofițeri; Prusia în mijlocul războiului pune problema împărțirii Poloniei, în virtutea principiului compensațiilor. De altfel, Prusia și Austria în anul 1772 încep să medieze încheierea unei păci. Decesul lui Mustafa al IV lea din 24 decembrie 1773 îl aduce la tron pe Abdul Hamid, sub care turcii hotărăsc să primească pacea în orice condiții.

Tratatul de pace de la Kuciuk- Kainargi încheiat între Rusia și Turcia pe 10/21 iulie 1774 este alcătuit din 28 de articole ce consemnau: eliberarea tuturor tătarilor, pelerinajul rușilor la Ierusalim, comerțul liber în orașele turcești și cedarea Kinburului.

Articolul 16 face referire la Țările Române, astfel încât Rusia înapoia Turciei, Basarabia, Valahia și Moldova, cu scopul ca Turcia să îi redea funcțiile, rangurile și averile susținătorilor rușilor, să le permită să fie credincioși liberi, să le dea libertatea de strămutare și să primească tributul la 2 ani.

Tratatul, prin prevederile sale, pe lângă pierderile economice și teritoriale a avut câteva consecințe importante pentru spațiul românesc: începutul protectoratului rus în cadrul Principatelor (”dreptul de a se vorbi în favoarea lor”), edificarea statutului politic internațional al Țărilor Române, prin obligația Porții de a elabora un decret emis de sultan , în care el garanta vechile drepturi ale românilor. Acest decret este considerat un prim pas în lupta de emancipare politică a românilor, chiar dacă punea în pericol stabilitatea domniei prin susținerea detronării domnilor numai pentru cazurile grave dovedite.

Se mai stipula în Tratatul de la Kuciuk- Kainargi ca Rusia să-și înființeze consulate în cadrul teritoriului Imperiului Otoman, pretext, pe care rușii îl vor folosi pentru a-și intesifica influența în interiorul Principatelor. Urmarea a fost că și Austria, Franța, Prusia și Anglia vor ajunge să își întemeieze consulate pe acest teritoriu, fiecare dintre ele urmărindu-și interesele pentru respectiva zonă.

Rusia va folosi acest consulat ca un instrument pentru îndeplinirea scopurilor, profitând de faptul că Imperiul Otoman era concentrat pe lupta de emancipare a creștinilor, ea încearcă prin diferite proiecte să atragă de partea sa domnii fanarioți, dar și elita politică conducătoare, adică pe marea boierime.

O părere diferită o are istoricul american Keith Hitchins, care afirmă că istoria „României moderne” începe în anul 1774, deși „în acel an nu s-a consemnat nici o bătălie de mari proporții și nu a avut loc nici o ruptură bruscă cu trecutul”. Astfel, prin Tratatul de la Kuciuk – Kainargi, din 1774 se produce „începutul unor schimbări fundamentale” în statutul internațional al Principatelor, datorită „dreptului de reprezentare” al ambasadorului Rusiei la Istanbul, pentru apărarea țărilor noastre „împotriva încălcării autonomiei lor”, fapt care ar însemna și începutul unei eradicări ireversibile a suzeranității otomane. În plus, tot în acest an se plasează și debutul „reformelor luminate” ale lui Al. Ipsilanti, continuate și de „succesorii săi” .

Domniile fanariote

Politica internă a domnilor fanarioți a fost influențată de statutul politic internațional al Principatelor ce s-a reflectat direct în organizarea instituțională, socială și economică din interiorul Principatelor. În urma hatișerifului încheiat este numit ca domn Alexandru Ipsilanti în Țara Românească, și Grigore al III-lea Ghica în Moldova, chiar dacă el era dorit în Muntenia.

Alexandru Ipsilanti (1774-1782) a avut cea mai lungă domnie din perioada fanariotă, susținându-i pe boierii pământeni în lupta lor împotriva otomanilor, prin intermediul măsurilor luate, obținând beneficii notabile pentru populația română.

Pentru început domnul elaborează în 1780 o condică de legi, Prăvilniceasca Condică, care să cuprindă toate dispozițiile cu caracter cutumiar, făcând trecerea de la cutumă la o societate capitalistă. Cel mai important punct este cel ce amintește de principiul separării puterilor în stat, prin înființarea tribunalelor județene prin intermediul cărora urmărește înlocuirea ispravnicilor din justiție.

În domeniul administrativ stabilește mult mai bine atribuțiile ispravnicilor, ale vătafilor de plai și a zapciilor, pe cei din urmă punându-i direct sub autoritatea sa, în scopul eliminării corupției din stat. În cadrul fiscalității, el încearcă să reintroducă vechea măsură a sferturilor și schimbe sistemul repartiției birului pe cap de familie; toate fiind realizate în favoarea domniei și nu a populației. Dacă în celelalte domenii nu a realizat merite deosebite, în cadrul învățământului el reorganizează Academia domnească din București și înființează școli în toate orașele din țară.

Așa cum se obișnuia în epoca fanariotă, domnii erau schimbați dintr-un Principat într-altul, astfel ajunge și Alexandru Ipsilanti pe tronul Moldovei pentru un timp de aproximativ 2 ani ( decembrie 1786 – aprilie 1788), când se confruntă cu un atac venit din partea rușilor. Ei vor ataca orașul Iași, îl vor jefui și vor lua vitele locuitorilor; Alexandru Ipsilanti devenind prizonierul Austriei și revenind pe tronul Țării Românești abia în 1796, când din cauza lăcomiei va pierde destul de repede tronul.

Așadar, reformele lui Alexandru Ipsilanti au marcat într-un fel evoluția țării, deoarece sub domnia lui au fost mai mulți ani de stabilitate și liniște, dacă nu chiar de bunăstare.

În Moldova, Grigore al III-lea Ghica reușește să realizeze mult mai multe obiective decât Alexandru Ipsilanti. La fel ca în Țara Românească, Ghica se va procupa de înlăturarea abuzurilor reformând în primă fază domeniul administrativ și fiscal, dar în favoarea locuitorilor, pentru că sistemul de repartizare a birului era pe sate și nu pe cap de familie. De asemenea, domnul Moldovei va ajuta școlile deja existente să se dezvolte, dar va înființa și altele în zone mai sărace. Se pare că timpul de domnie a fost prea scurt pentru politica de reorganizare, pe care Grigore al III-lea o avea; el fiind asasinat de către turci, în 1777, din cauza protestului său la cedarea Bucovinei, din 1775.

Odată cu aceste domnii se remarcă faptul că sultanul nu respectă hatișeriful încheiat, o dovadă putând fi considerată schimbările dese la tron a domnitorilor fanarioți.

În 1782, țarina Ecaterina, cum rezulta dintr-o cunoscută scrisoare adresată împăratului Austriei, Iosif al II-lea, răspândea ideea de întemeiere a unui stat românesc independent, cu numele de ”Dacia”, care urma să fie condus de un principe ortodox suveran. Scopul proiectului era de a agita spiritele, el fiind readus în discuție odată cu producerea următorului război dintre marile puteri.

Războiul ruso-austro-turc manifestat între anii 1787-1792 era răspunsul unei înțelegeri dintre Rusia și Austria, ce urma să se termine prin înlăturarea dominației otomane și împărțirea spațiului turcesc între cele două. Până în toamna anului 1789, Țara Românească și o parte din Moldova sunt ocupate de trupele austriece. Pentru a-i ajuta pe turci, boierii români în frunte cu domnitorul Nicolae Mavrogheni încearcă să organizeze o armată, dar fără succes, deoarece boierii ajung să depună jurământ de credință împăratului Leopold al II-lea în 1790. Rușii au intrat și ei în Moldova ocupând-o, iar modul de împărțire a Principatelor era o realitate proiectată de cele două puteri. Salvarea românilor a venit din partea politicii externe, pentru că în același timp se declanșează Marea revoluție franceză, care a făcut ca această situație să nu fie recunoscută și duce la încheierea unei păci separate cu Turcia.

Așa că, în august 1791, Austria încheie pace cu Turcia la Șiștov, prin care se revenea la situația de dinainte. Rusia nu renunță și își continuă lupta, obținând victorii militare, cucerind cetățile de pe Nistru și de la Marea Neagră, sub conducerea unor cunoscuți strategi, ca Suvorov și Cutuzov, trupele ruse trecând apoi Dunărea. Dar, evenimentele din afara granițelor precipită succesele Rusiei, obligând-o să încheie pace cu Turcia în 1792, la Iași, prin intermediul căreia renunță la câteva teritorii și anexează teritoriul dintre Bug și Nistru. Tot cu acest moment se reînnoiesc și prevederile Tratatului de la Kuciuk-Kainargi.

Trebuie reliefată acțiunea politică și diplomatică a boierilor români prilejuită de Congresul de pace de la Șiștov deschis în mai 1791, când divanul Țării Românești a prezentat delegaților ruși și austrieci un important memoriu, prin care cerea limitarea dominației otomane și protecția colectivă a Austriei și a Rusiei. Pe de altă parte se mai prevedeau: stabilirea alegerii domnului de către țară dintre boieri, desființarea monopolului turcesc, retrocedarea vechilor cetăți de la Dunăre, dreptul de organizare a unei armate, interdicția staționării trupelor marilor puteri, mai ales ale Turciei, Austriei și Rusiei și respectarea neutralității în cazul unui război.

Nicolae Iorga susține că aceste confruntări nu au făcut altceva decât să anticipe succesele luptei pentru emancipare politică de la începutul secolului al XIX-lea. Așa că, în momentul încheierii războiului ruso-austro-turc, Principatele Române se vor afla –într-un fel sau altul- sub influența evenimentelor europene, dar mai ales, se constată pătrunderea ideilor Marii revoluții franceze în Principate, odată cu ecoul evenimentelor din Franța. Cu toate că rămâne neschimbată se observă că influența franceză începe să își facă cunoscută prezența printre tradițiile românești.

Un rol important în propagarea ideilor franceze l-au avut consulii francezi stabiliți la București încă din 1796, chiar dacă activitatea lor nu a fost de lungă durată, deoarece sunt obligați să se retragă. Fapt ce îl determină pe Napoleon Bonaparte să declanșeze expediția în Egipt, dar să pornească și războiul cu Turcia dintre 1798-1801, contribuind la instigarea spiritelor din rândul românilor, dar și al domnilor fanarioți. Consulatele franceze aveau să fie restabilite după încheierea tratatului de pace dintre Franța și Imperiul Otoman de la Amiens (iunie 1802), sediul general al consulatului mutându-se din 1803, la Iași, dată fiind însemnătatea pe care o capătă capitala Moldovei, la această dată, în contextul relațiilor dintre marile puteri.

Tratatul încheiat între Franța și Rusia în 1802 garanta integritatea Imperiului Otoman, chiar dacă el nu reușea să facă față tendințelor reformatoare din interiorul Principatelor. Atacurile bandelor turcești ale lui Pazvan-Oglu, la nord de Dunăre, cu precădere în Oltenia, determină o masivă emigrație peste frontierele Țării Românești, cei mai mulți dintre fugari stabilindu-se temporar în Brașov, de unde vor trimite numeroase memorii Rusiei, Austriei și Franței, solicitând ajutor pentru restabilirea ordinii în țară.

Pentru că Rusia, în calitate de putere protectoare a Principatelor putea să își exercite dreptul de a interveni în favoarea populațiilor creștine din cadrul Imperiului Otoman; ea îl obligă pe sultan să emită un hatișerif, prin intermediul căruia sunt reînnoite obligațiile Țărilor Române. Principalele prevederi sunt: stabilirea domniei pe o perioadă de 7 ani, libertatea comerțului, cu condiția satisfacerii nevoilor Porții, dreptul Principatelor de a avea un cuvânt în ceea ce privește cererile turcilor, dar și fixarea tributului în raport cu populația. O cerință mai deosebită viza prioritatea boierilor pământeni în ocuparea slujbelor publice. Astfel, cam la 1803, își afla expresie în Țara Românească ideea înlocuirii cu pământeni a călugărilor greci, în toate funcțiile deținute de ei ( în viața bisericească, învățământ).

Hatișeriful din 1802 nu s-a elaborat din propria dorință a sultanului, ci din cauza memoriilor boierești trimise marilor puteri, pe care Rusia le folosea ca pretext în acțiunea sa diplomatică de a-și pune în practică interesele.

Totuși, Nicolae Iorga nota că ”tot ceea ce se petrecea în țările române era însă în funcțiune de acea situație internațională, care evolua pe liniile trasate de revoluția franceză.”

Datorită adoptării hatișerifului sunt numiți ca domni, Constantin Ipsilanti, în Țara Românească și Alexandru Moruzi, în Moldova.

Constantin Ipsilanti ( 1802-1807), pe parcursul domniei sale a adoptat câteva măsuri ce trebuiau să aducă o remediere a situației, în care se afla administrația statului. El a avut relații acceptabile cu boierii încercând să-i atragă în totalitate de partea sa, dar fără rezultat.

În plan extern, Constantin Ipsilanti s-a apropiat de Rusia, prin trimiterea armamentului necesar în lupta sârbilor demarată în 1804 de către Caragheorghe, pregătind astfel mișcarea de eliberare națională din 1821. În acest moment, domnul redactează un proiect cu ajutorul puterilor străine ( Imperiul Otoman și Imperiul Țarist) din Țara Românească, pe care dorea să îl aplice din 1807 când revine la conducerea ambelor Principate. Dar, în 1806 din inițiativa Franței, Constantin Ipsilanti este mazilit de sultan, motiv ce va fi folosit pentru începerea războiului ruso-turc. Totuși, Constantin a avut curajul de a recunoaște că este ”omul rușilor” și de a aduce explicații la acuzația menționată.

În Moldova anului 1802 este înscăunat Alexandru Moruzi, ce deținea o experiență de două domnii în Țara Românească. În timpul lui Alexandru Moruzi, mica boierime pretindea egalitatea cu marea boierime și beneficierea de privilegii identice cu aceasta, în baza unei interpretări în propriul interes a principiului egalității. Pe același drum de împotrivire a micii boierime se concretizau și plamfetele difuzate în 1804 la Iași, care erau văzute de marea boierime ca fiind ”o pomenire arzătoare de un cuget al nesupunerii franțuzești” și considerate ca dovedind ”cugetul răzvrătirii.”

Toate aceste acte provoacă intervenția Porții în 1804, la cererea marii boierimi, în urma căreia sultanul dă un nou hatișerif ( iunie 1804), prin care stările inferioare ( boierimea mică și mijlocie) erau obligate să își accepte statutul, să nu își mai dorească să ajungă într-o stare superioară lor și să nu își mai etaleze părerile despre marea boierime. Acest act dezaproba tendințele de egalitate a claselor inferioare cu marea boierime apelând la amenințări cu exilul și alte pedepse ”mai strașnice”.

Tot anului 1791 i-ar aparține și un prim proiect de reforme intitulat ”Plan sau o formă de oblăduire republicească-aristo-democraticească”,după ce mult timp fusese plasat în anul 1802.

Proiectul arăta ca forma de stat dominantă, republica aristo-democraticească, o formă hibridă de republică, condusă de clasa feudală, adică conducerea nu aparținea unui domn, ci unor organe colegiale numite divanuri, a căror organizare sunt precis conturate și meticulos prezentate. Se prevede împărțirea Divanurilor în trei, fiind independente unul de altul și încercând să aplice principiul separației puterilor în stat. Primul este Divanul cel Mare alcătuit din 15 mari boieri; al doilea, Divanul Prăvilnicesc, cu caracter juridic și format din 15 boieri ( indiferent de rang), buni cunoscători ai prăvilelor; iar cel de al treilea, denumit Divanul de Jos este compus din 48 de deputați ai ținuturilor, aleși prin vot indirect, câte trei din fiecare ținut dintre cei mai gospodari, fără a se ține seama dacă aparțineau clasei boierești sau nu.

La acestea se adaugă și Sinodul, un organ central alcătuit dintr-un mitropolit, doi episcopi și șase clerici, având rolul de a judeca infracțiunile de ordin duhovnicesc, trimise lui spre judecată de către Divanul Prăvilnicesc, dar și de a participa la administrarea statului, prin diferite activități sociale și culturale.

Toate atribuțiile reliefate atât pentru cele trei divanuri, cât și pentru Sinod ne dovedesc concentrarea conducerii în mâinile marii boierimi, care va păstra și va exercita cel mai important rol în societate.

Proiectul așa – zisei republici dorește să concretizeze unele principii progresiste de organizare și funcționare a statului, deoarece se mai evidențiază garantarea libertății individuale prin interzicerea arestării fără o prealabilă cercetare și judecată și propunerea ca fetele să beneficieze de aceeași instrucție ca și băieții.

Pe de o parte, acest proiect are drept model organizarea politică a Angliei, deoarece el preia de la Camera Comunelor alcătuirea și atribuțiile acesteia și încearcă să le adapteze la societatea românească și să le aplice organului Divanul de Jos. Pe de altă parte, după cum dovedește conținutul și termiologia proiectului, el este produsul tinerei Republici franceze, care se bucura în acel moment de un netăgăduit prestigiu.

Intervenția puterii suzerane evidențiază un obstacol în procesul de modernizare al Țărilor Române, din punct de vedere social, politic și cultural.

Războiul ruso-turc ( 1806-1812)

În urma unei analize se observă că cei doi domni aleși prin hatișeriful din 1802, nu își vor finaliza domniile din cauza faptului că demiși de sultan mai devreme decât era stabilit, deoarece Selim al III-lea îi considera ”agenți ai Rusiei”. Această întâmplare este strâns legată de declanșarea unui nou război ruso-turc, cel din 1806-1812 și încheiat cu tratatul de pace de la București și cu cedarea Basarabiei în favoarea Rusiei.

Se pare că desfășurarea războiului a stat sub influența politicii externe a marilor puteri, astfel că în 1802, diplomația franceză are ca obiectiv realizarea unei alianțe cu Turcia, împotriva Rusiei. Pentru împăratul francez, Principatele reprezentau o compensație în negocierile cu alte mari puteri. Ca exemplu poate fi dat ministrul de externe, Talleyrand, care a propus ca Principatele Române să fi anexate Austriei, Napoleon încecrând să cointereseze această mare putere într-o alianță menită să zdruncine cea de-a III-a coaliție europeană organizată împotriva sa. Din cauză că, Austria refuză acest plan, războiul dintre ea și Franța nu poate fi evitat, chiar dacă el se finalizează în favoarea lui Napoleon Bonaparte, în urma luptei de la Austerlitz (1805).

Turcia nu rămâne mai prejos, încercând să-și atragă o altă mare putere din sud-estul Europei, prin intermediul Principatelor Române. Văzând că Austria nu dorește o alianță cu Franța, Napoleon începe să o susțină pe Turcia în lupta ei pentru păstrarea teritoriilor românești. Conform sfaturilor date de Franța, sultanul Selim al III-lea îi numește în funcția de domn pe Scarlat Calimachi în Moldova și pe Alexandru Șuțu în Țara Românească.

În acest moment la Iași pentru concretizarea unei alianțe franco-turce sosește consulul francez Ch. Reinhard, care putea să sugereze unor mari boieri români ideea sprijinului francez pentru realizarea unui stat românesc independent.

Rusia contestă acțiunea de destituire a domnilor fanarioți de către turci, aducând drept dovadă încălcarea hatișerifului din 1802, care stipula perioada de domnie de 7 ani. În urma acestui protest, sultanul Selim al III-lea cedează și îi repune pe tron pe cei doi ajutați de Rusia. Degeaba sunt reîncadrați domnii, deoarece trupele rusești în toamna lui 1806 intră în Moldova, și apoi în Țara Românească, pe care le și ocupă.

Franța nu rămâne nepăsătoare și o îndeamnă pe Turcia să intervină în teritorii prin orice mijloace, chiar dacă acest fapt duce la declanșarea războiului ruso-turc. Oficial, Turcia declară război Rusiei la sfârșitul lunii decembrie 1806, cu toate că acțiunile militare erau deja în desfășurare.

În ajutorul Turciei, Franța trimite efective și armament militar, iar alături de Rusia va veni Anglia. Astfel, o armată engleză intervine prin Marea Marmara, cu scopul de a ataca Constantinopolul, în timp ce ambasadorul englez, Arbuthnot, dă Turciei un ultimatum, adică dorește ca ea să se unească cu Rusia și Anglia împotriva Franței. Cât timp sultanul se gândește, Napoleon simte pericolul și intervine eliberând capitala otomană și descurajându-i pe englezi și obligându-i să se retragă, fără a da atacul proiectat.

Abilitățile lui Napoleon în privința organizării și desfășurării războiului din anii 1806-1812, dar și modul de alternare dintre o putere spre alta, în funcție de evoluția evenimentelor au fost o dovadă clă a eficacității acestuia

În iulie 1807 are loc înțelegerea de la Tilsit, dintre Napoleon I și țarul Rusiei, Alexandru I, după înfrângerea suferită de trupele rusești în urma bătăliei de la Friedland, prin care se stabilea ca Franța să primească rolul de mediator în cadrul relațiilor dintre Turcia și Rusia. În urma acțiunilor întreprinse, diplomația franceză reușește să obțină rolul de mediator în cadrul relațiilor ruso-turce. Turcia nu acceptă medierea Franței, deoarece dorea să își păstreze teritoriile, care erau ocupate din Țările Române. Tratatul de la Tilsit din august 1807 concretizează prin armistițiul de la Slobozia încheiat între Turcia și Rusia,

retragerea trupelor de către Rusia din Principate, fapt, pe care nu îl va realiza.

Împrejurările date au făcut posibile interesul lui Napoleon de a cunoaște cât mai multe despre evoluția Țărilor Române, teritorii, pe care le ceda cu ușurință oricărei puteri. Totuși, apelurile la sprijinul lui Napoleon își continuă cursul, autorii lor rămânând străini de jocul politic al celor mari.

În septembrie 1808 se încheie un tratat secret între Rusia și Franța, prin care Franța se angaja să rămână neutră; în cazul, în care Austria sau altă putere s-ar fi aliat cu Turcia, ea urma să facă cauză comună cu Rusia.

Contextul internațional, în care are loc sfârșitul războiului ruso-turc din 1806-1812 este unul destul de complex, deoarece Rusia își dorea încheierea unei păci cât mai rapide, iar Turcia fiind epuizată în noua alianță cu Franța era de accord ca să facă unele compensații de teritorii. Prin Pacea de la București din 1812, ”pentru prima dată, Rusia a anexat supușii creștini de ai Porții din Europa”.

Anexarea Basarabiei de către Rusia în 1812 însemna pentru autoritățile rusești un colac de salvare al creștinilor din Imperiul Otoman, dar pentru români, el constituia începutul unui coșmar, al unui capitol din istoria românilor plin de suferințe, căruia, din păcate, îi va fi dat să dureze până în epoca contemporană.

Așadar, Franța a avut un rol important în finalizarea războiului din 1806-1812, chiar dacă la început Napoleon a văzut Principatele doar ca pe un obiect de compensație teritorială în raporturile cu alte mari puteri. Însă cu timpul se observă că Napoleon prin amenințarea declanșării campaniei napoleniene oprește anexarea Principatelor de către Rusia, care e intimidată de presiunile făcute. Astfel se poate afirma că războiul declanșat de Napoleon în 1812 a ajutat românii, deoarece Rusia a anexat doar un teritoriu, și nu l-a cucerit integral.

Ca o consecință a războiului ruso-turc a fost că Franța, în mod indirect a participat la menținerea stabilității politice în Principate, deoarece prin intervenția lui Napoleon în problema orientală se dezvoltă relațiile franco-române. Acum va începe o nouă etapă în spațiul românesc, pentru că în fața marilor puteri, prestigiul Principatelor creștea.

În concluzie, prin scrierile referitoare la români, dar și prin activitatea francezilor desfășurată în teritoriu”, indiferent dacă erau ofițeri sau diplomați, emigranți stabiliți temporar ca preceptori în casele unor mari boieri sau simpli călători, cu toții au contribuit în mod apreciabil la răspândirea cunoștințelor despre români în Occident”.

Într-un alt sens, amestecul Franței în problemele politice ce vizau Principatele a contribuit la apariția unor mișcări și speranțe în cadrul elitei politice din Principate, și totodată la intensificarea spiritului național în aceste țări.

Evoluția statutului politic intern și internațional al Țărilor Române se găsește sub semnul relațiilor dintre marile puteri, cu referiri la Turcia, Rusia, Franța și Austria. Memoriile elaborate de către boierimea pământeană nu a făcut altceva decât să edifice caracterul național al populației.

Odată cu încheierea tratatului de pace de la București din 1812 se reînnoiesc prevederile hatișerifului din 1802, în urma căruia sunt numiți ca domni Ioan Caragea în Țara Românească și Scarlat Calimachi în Moldova.

Ioan Caragea (1812-1818) devine domn în urma achitării unei sume de bani sultanului, pe care o va recupera în timpul celor 6 ani de domnie. Dacă în primul an dădea impresia unui om cinstit ce își dorea să ajute românii, cu timpul el ”se desbracă de ficleana și lingușitoarea piele a vulpii și se îmbracă cu fiorelnicul și fiorosul cojoc lupesc” și începe să devasteze țara și să își facă o avere considerabilă cu sprijinul marilor boieri, ce profită de conaționalii lor.

În ciuda fărădelegilor sale, Ioan Caragea a dat dovadă de un spirit reformator; ca mărturie stă elaborarea în 1818 a Legiurii Caragea, prima condică de legi, prin care se impuneau noi taxe țăranilor și excluderea femeilor din viața politică. La baza acesteia au stat Dreptul bizantin și câteva elemente ale dreptului francez. Chiar dacă a inițiat reforme, organizarea statului nu putea cunoaște o evoluție, deoarece era măcinat de abuzuri venite atât din partea domnului, cât și a marilor boieri. Ioan Caragea este un conducător șarmant, deoarece a știut cum să manevreze relațiile cu marile puteri, astfel întreține legăturile cu Franța în scopul apropierii de Austria și
Rusia.

Dacă Ioan Caragea nu a reușit să își finalizeze mandatul, Scarlat Callimachi a fost considerat primul din seria domnilor de 7 ani, care și-au dus mandatul până la capăt.

Scarlat Callimachi a încercat pe cât posibil să înlăture excesele ce aveau loc în interiorul administrației. Astfel în 1814 inițiază un regulament în domeniul finanțelor impunându-le impozite mici unor categorii scutite până acum ( slujitori, scutelnici). El a avut o contribuție deosebită la apariția codului de legi din 1817, Codul Callimachi, care conținea noțiuni de drept modern european. Pentru promovarea învățământului și culturii românești, domnitorul aplică măsurile mitropolitului Veniamin Costache.

În politica externă, Scarlat Callimachi nu se opune venirii agenților ruși în Moldova și nici acțiunilor de afirmare a marilor boieri. Încă din timpul domniei sale se reîncepe elaborarea unor memorii și proiecte de reforme, un rol important în această acțiune revenind marilor boieri Iordache și Nicolae Rosetti- Roznoveanu.

Ultimii domni fanarioți propuși au fost Alexandru Șuțu în Țara Românească (1818-1821) și Mihail Șuțu ( 1819-1821) în Moldova, cei ce vor fi înlăturați în urma revoluției lui Tudor Vladimirescu.

În urma tratatelor, care au avut loc și a războaielor ruso-turce, regimul fanariot s-a implementat în Principate aducând mari schimbări în domeniile administrativ, cultural și social.

Capitolul II

Rolul memoriilor boierești în cadrul revoluției de la 1821

Începutul secolului XIX s-a desfășurat sub semnul activizării excepționale a mișcării pentru libertate socială, restructurări politice interne și afirmare națională.

Ideile Revoluției Franceze care propovăduiau dreptatea și egalitatea socială, precum și dreptul la autodeterminare a popoarelor oprimate, s-au răspândit în întreaga Europă. Terenul, pe care se mișcau era demult pregătit într-o lume a cărei ordine (cea veche, medievală) se destrăma progresiv, iar imperiile absolutiste lovite de armatele lui Napoleon, păreau aproape de prăbușire. Înfrângerea lui Napoleon la Waterloo, lucrările Congresului de la Viena au impus din nou, popoarelor abia ridicate din letargie, vechile rânduieli. În spatele acestor reglementări se afla forța reunită a celor mai influente puteri politice ale continentului.

Totuși, în ciuda avertismentelor pe care marile puteri le dădeau mișcărilor de eliberare, avântul și voința de libertate, unitate și afirmare națională nu puteau fi stăvilite. Erodate de numeroase cauze, structurile de putere ale Imperiului Otoman cedaseră habsburgilor și rușilor întinse teritorii. La acestea se adăugau convulsiile sociale, prin care Imperiul Otoman era zguduit din temelii din ce în ce mai des. Aceste convulsii sociale erau strâns legate de activitatea politică, diplomatică și militară a Imperiului Țarist, care, sub pretextul de protector al slavilor și creștinilor din Balcani, urmărea de mai bine de un secol ocuparea Istanbulului și accesul direct la strâmtorile Bosfor și Dardanele.

Răscoala sârbilor condusă de Gheorghe Petrovici, cunoscut și sub denumirea de Karagheorghe și de Miloș Obrenovici împotriva otomanilor (1806-1814) a avut un mare ecou în rândurile popoarelor asuprite din Balcani și Europa Centrală. Relații economice, sociale și culturale strânse existau între români și sârbi încă din Evul Mediu, iar unele căpetenii ale răsculaților sârbi treceau Dunărea, refugiindu-se în Oltenia.

Tot un factor ce ține de contextul internațional al evenimentelor de la 1821 este lupta de eliberare a grecilor. Straturile superioare ale societății grecești de la început de secol XIX au fost dezamăgite de politica dusă de Napoleon, grecii punând speranțe mari în împaratul francez că va soluționa Criza Orientală și va susține în mod indirect lupta lor de eliberare. După 1815, grecii nu vedeau altă posibilitate de a-și atinge dezideratul decât printr-o rascoală antiotomană. Un rol important în promovarea spiritului revoluționar în sud-estul Europei în această perioadă l-au avut frământările și mișcările din rândul grecilor, în seria acestora înscriindu-se întemeierea societății ”Eteria”, la Odessa, în 1814, iar apoi, în 1821, mișcarea eteristă propriu-zisă desfășurată în Principate.

Conducător suprem a fost ales Alexandru Ipsilanti, fiul fostului domnitor Constantin Ipsilanti. Luând parte la războiul ruso-turc din 1806-1812 va fi avansat la gradul de locotenent. În toamna anului 1820, scrisori trimise de Ipsilanti diverșilor lideri eteriști anunțau răscoala cu sprijinul țarului. Nicolae Iorga îl consideră drept unul dintre cei mai de seamă ”despoți luminați” în rândul fanarioților.

La capăt de secol de domnii fanariote, societatea românească, deși pregătită să progreseze era permanent împiedicată de instituții și o clasă politică dominată de vanitate și corupție. În perioada, care a precedat răscoala, s-a înregistrat ofensiva boierilor împotriva drepturilor clăcașilor, obligându-i la zile de clacă peste cele legale, pretinzându-le zile de muncă în plus în locul dării în bani, îngrădindu-le dreptul de folosință a pădurilor, pășunilor și iazurilor, de desțelenire de noi ogoare. Sistemul de arendare, care se generalizează în acest timp, constituie un alt motiv de nemulțumire pentru păturile inferioare din societatea românească din acea vreme, pentru că arendașul, pe lângă realizarea arendei mai storcea și pe seama sa dijme și dări grele. Puse la cumpănă cele două categorii de obligații ale țărănimii-față de boier și față de stat-balanța înclina în favoarea celor din urmă.

Cumpărarea domniei, plata haraciului, a peșcheșurilor, a mucarerului, achitarea datoriilor, realizarea unor noi averi într-un timp scurt de domnii fanarioți explică fiscalitatea excesivă în acest timp. La acestea se adaugă și alte daruri pentru dregătorii mari și mici ce-și scoteau cheltuielile de cumpărare a dregătoriei și își realizau averi personale din stoarcerea țărănimii. Greutatea fiscalității lovea și țărănimea liberă. Moșnenii și pandurii olteni au fost supuși unei dări în bani greu de plătit și amenințați de a fi asimilați cu clăcașii. Monopolul comercial otoman limitat, dar nu desființat, îngrădirea circulației mărfurilor prin numeroase vămi din interior cauzau mari prejudicii negustorimii și stârneau nemulțumirile acestora. Motive de nemulțumire avea și boierimea pământeană, aflată mai mereu în rivalitate cu elementele fanariote din cadrul aparatului administrativ de stat. Acest val de nemulțumire a fost întâlnit și în rândurile târgoveților ce erau profund interesați pentru schimbarea tradiționalului mod de plată a taxelor.

Cel mai important rol în desfășurarea evenimentelor de la 1821 l-a avut Tudor Vladimirescu. Indiferent de categoria socială din care provenea și de nivelul pregătirii sale, Tudor a fost omul unor timpuri în schimbare și întreaga sa viață a arătat o mare voință de a-și croi, cu mijloace de care dispune, un rost de a strânge o avere și de a dobândi o poziție de prestigiu. A deținut funcții în aparatul administrativ fanariot, fiind vătaf de plai la Cloșani după 1806, iar evenimentele de la 1821 îl surprind pe Tudor Vladimirescu cu funcția de sluger.

În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812 a fost soldat și ofițer în armata țaristă, comandant de panduri luând parte la luptele de la Rahova, Negotin și Cladova.

În această mișcare generală antiotomană, un rol însemnat îi este rezervat lui Tudor, care a ridicat "norodul românesc". Această misiune îi este încredințată și de "Comitetul de oblăduire", format după moartea subită a lui Alexandru Șuțu ( ianuarie 1821), confirmată și prin legământul din același timp dintre Tudor și conducătorii eteriști Farmache și Iordache Olimpiotul. Acest legământ era o convenție, care consemna o alianță politică dintre răsculații români și greci. După câteva zile Tudor pleacă în Oltenia pentru a pune în aplicare planul mișcării. Ajuns la Padeș, trimite oameni de încredere pentru a strânge la arme pandurii. După ce își constituise o armată (se afirmă că ar fi avut în jur de 12.000 de soldați), Tudor lansează la sfârșitul lui ianuarie 1821, "Proclamația de la Padeș", în care era zugrăvit programul său către "norodul omenesc din Țara Românească", "ori de ce neam ar fii".

Conținutul acestui program era ocuparea moșiilor boierești și mănăstirești și împărțirea acestora țărănimii, desființarea privilegiilor boierești, dreptate și libertate pentru toate stările sociale. La Padeș, Tudor cere desființarea birurilor, dreptate și libertate pentru țară, redobândirea drepturilor pierdute, împărțirea averilor celor ce au avut de suferit în timpul regimului fanariot. Îndemnați și încurajați de ce se întâmplă la Pades, țărănimea se răscoală și atacă conacele boierești și moșiile mănăstirești grecești din toată Oltenia. Tudor, în fruntea armatei sale începe drumul spre București, trecând prin Baia de Aramă, Broșteni și Strehaia, făcând un popas mai lung la Țânțăreni, lângă Craiova pentru organizarea taberei. Chemarea sa a avut efectul unei declarații de război adresate boierimii fanariote, dar Tudor a avut grijă să mențină strânse legături și cu boierimea pământeană, organizată sub denumirea "partidei naționale".

În același timp cu evenimentele din Țara Românească, Alexandru Ipsilanti, în fruntea unei armate formată mai mult din oameni dornici de mărire și putere (unele surse menționează armata lui Alexandru Ipsilanti ca fiind o trupă de aventurieri, zurbagii) trece Prutul și pe 22 februarie 1821 intra în Iași și-l asigură pe Mihai Șuțu, domnul Moldovei de sprijinul, pe care Imperiul Țarist îl acorda mișcării sale și de iminenta trecere a Prutului de trupele țariste, cu rol de a proteja norodul de intervenția otomanilor.

Tudor Vladimirescu prin mișcarea revoluționară își legitimează acțiunea în fața otomanilor susținând că ridicarea lor este pentru a-și menține drepturile și libertățile, cerându-le boierilor "să se facă patrioți adevărați, nu vrăjmași ai patriei" cum fuseseră inițial. Într-o scrisoare adresată vornicului Nicolae Văcărescu este formulată celebra definiție a patriei. Drept replică la acuzațiile lansate de marea boierime ca ar fi răzvrătit țara, Tudor lansează celebra afirmație prin care "patria se cheamă norodul, nu tagma jefuitorilor". Sub presiunea acestor evenimente, boierii trec Carpații și se refugiază la Brașov. În același timp, Tudor are o întrevedere cu Iordache Olimpiotul, ultimul încercând să-l atragă de partea Eteriei pe liderul mișcării, iar discuțiile au reflectat clar divergențele dintre cele două mișcări.

Tudor caută soluțiile cele mai bune, în situația în care Ipsilanti a început un marș forțat spre Dunăre. El ordonă ridicarea taberei de la Țânțăreni și pornește în grabă spre București, având în interes să ajungă în Capitala Țării Românești înaintea lui Ipsilanti. Pe 21 martie 1821, ajuns la București încheie tratattive cu Divanul Boieresc, dar și cu otomanii, pentru a da legalitate acțiunilor sale. În acest sens, Tudor și boierii rămași la București și-au jurat reciproc credință.

Acordul încheiat între părți și-a găsit expresia în Proclamația din 23 martie 1821, în virtutea căreia comandantul armatei revoluționare recunoștea "vremelnica stăpânire a țării", alcatuită din boierii "patrioți". Tudor accepta să conducă împreună cu ei, iar aceștia declară că "pornirea slugerului Tudor nu este rea". La 28 martie 1821, trupele lui Ipsilanti ajung în apropiere de București, la Colentina. Aflându-se cu "sabia în țara sa" Tudor se opune intrării trupelor eteriste în București, exprimându-și hotararea de a păstra independența și libertatea de mișcare. Întâlnirea din 30 martie 1821 dintre conducătorul pandurilor și Ipsilanti a scos în evidență lipsa de concordanță dintre mijloacele și căile folosite de către cele două mișcări. În ciuda unor grave divergențe se ajunge la o întelegere: județele din nord trec sub autoritatea lui Ipsilanti cu centrul la Târgoviște, în timp ce Oltenia și județele din sud treceau sub directa stăpânire a lui Tudor Vladimirescu.

Tudor avea ca grijă să câștige "libertățile" Principatelor Române. Pentru aceasta le cerea să fie "la un gând și glas cu Moldova" ca "unii ce sîntem de un neam,de o lege". Și tot în vederea realizării acestei dorințe, întărește armata, construiește un sistem defensiv și concretizează un plan de reforme cu denumirea de "Cererile norodului românesc" care cuprindea: suprimarea vămilor interne; înlăturarea fanarioților din aparatul administrativ de stat,crearea unei armate în care soldații să fie scutiți de dări. La sfârșitul lui martie, Tudor lansează cea de-a doua Proclamație către bucureșteni cerând locuitorilor capitalei să se uneasca cu forțele armate pe care le conducea în lupta pentru "dobândirea libertăților". Aflând de defăimarea de către țarul Alexandru I a mișcărilor din Balcani, Tudor este nevoit să încheie o înțelegere cu boierii care rămăseseră în București. Preluând conducerea lansează Proclamația sa către țară, care a avut un mare răsunet.

Situația concretă a Principatelor, unde autoritatea puterii suzerane fusese încalcată ,a determinat însă intervenția armată a turcilor, la începutul lui mai 1821, încurajată și de expectativă Imperiului Țarist. Fiind în conflict cu eteriștii ce ezitau să treacă Dunărea așa cum le ceruse și cu armata turcească la Dunare, Tudor încearcă să-i înduplece pe turci să cruțe țara dar pe ascuns întărește tabăra cu șanțuri și metereze în ideea unirii cu ceilalți români și pentru a se confrunta cu turcii.Ținând totuși cont că rezistența ar primejdui Bucureștiul, acesta părăsește orașul și se îndreaptă spre nord. Eteriștii nu erau de acord cu atitudinea lui Tudor și încep să comploteze împotriva lui.

Pe când se retrăgea cu armata din București,eteriștii îi taie drumul, somându-l să se oprească. Deși la 18 mai la Golești s-a ajuns la o înțelegere între Tudor și Iordache Olimpiotul, eteriștii s-au hotărât să-l îndepărteze de la conducerea armatei de panduri cu sprijinul lui Dimitrie Macedonsky și Hagi Prodan.

Severitatea excesivă cu care a pedepsit actele de indisciplină prin execuția unuia dintre căpitanii săi, Ioan Urdăreanu i-a îndepărtat pe ceilalți și a ușurat misiunea eteriștilor. În dimineața zilei de 21 mai 1821, după înmormântarea lui Urdăreanu mai mulți eteriști au pătruns la Tudor care a refuzat orice discuție. În noaptea dinspre 26-27 mai 1821, la marginea orașului Târgoviște, Tudor Vladimirescu a fost ucis, iar trupul său spintecat și azvârlit într-o fântână. Rămasă fără comandant, armata lui Tudor s-a dezmembrat nu înainte de a demonstra o înaltă capacitate de luptă în bătălia de la Drăgășani.

Importanța luptei de la Drăgășani constă în faptul că apare în istorie embrionul armatei naționale. În schimb, eteriștii, lipsiți de o pregătire și instrucție militară corespunzătoare, sunt învinși la Târgoviște, Drăgășani, Slobozia, Sculeni și Secu. În Oltenia luptele de hărțuire au mai continuat o vreme, chiar dacă mișcarea fusese învinsă din momentul dispariției conducătorului ei, iar țara din nou ocupată de turci. Documentele elaborate în timpul lui Tudor Vladimirescu sunt deficitare, mai ales în privința sublinierii obiectivului antiotoman, din considerente tactice, în mod direct, ele insistând asupra caracterului antifanariot și ”antiboieresc”.

Revoluția lui Tudor a contribuit la preluarea puterii din Principate, de către o forță ce reprezenta interesele tuturor categoriilor sociale, în defavoarea monopolului marii boierimi ( pământene sau fanariote), ducând la o nouă reorganizare a administrației interne. Totuși, atitudinea pe care a avut-o Tudor față de boieri este una paradoxală, pentru că la început îi amenința, iar mai târziu le cere ajutorul. Revoluția trebuia să dețină un caracter antifanariot, dar a devenit una socială, căci baza o reprezenta țărănimea, căreia urma să i se facă dreptate în ceea ce privea relațiile sale cu boierimea.

Pe plan extern, revoluția de la 1821 a însemnat desființarea domniilor fanariote și revenirea la cele pământene, drept pentru care îi dă dominației otomane o cruntă lovitură.

Nicolae Bălcescu afirmă în 1850, că Tudor Vladimirescu a personificat redeșteptarea poporului român, iar revoluția, condusă de el, a urmărit ca, odată cu înlăturarea domnilor fanarioți, precum și a celor uniți cu ei – boieri greci sau pământeni – ”statul să se facă românesc”. Datorită acțiunii de solidaritate a tuturor claselor sociale din interiorul manifestării de la 1821, în Țările Române se afirmă și ideea ” că suntem de un neam, de o lege și supt aceeași stăpânire și ocrotiți de aceeași putere .”

Așadar, revoluția de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu evidențiază un moment important în dezvoltarea structurilor politice și administrative din Principate, adăugându-se încă o etapă în procesul de afirmare a conștiinței naționale a românilor, care va duce în final la constituirea unui stat național. Așa avea să noteze și Petrache Poenaru, în 1871, când spune că ”două nume sunt simbolice să rămână simbolice în mișcarea de redeșteptare națională a românilor, unul, având arma condeiului, Gh. Lazăr, altul, având ca armă sabia, Tudor Vladimirescu, și unul și celălalt, premonițial, întălnindu-se în răstimpul desfășurării naționale.”

Unul din obiectivele "partidei naționale" a fost astfel atins. Problema românească a devenit subiect de discuție între Marile Puteri. Sub presiunea lor, Poarta a fost obligată să numească primii domni pământeni: Ioniță Sandu Sturza în Moldova și Grigorie Dimitrie Ghica în Țara Românească.

2.1 Ocupația turcească din 1821-1822 și mișcarea reformatoare a boierilor

În perioada imediată (1821-1822), marii boierii din Țara Românească și Moldova elaborează câteva proiecte de reforme, adresate Rusiei și Austriei, prin intermediul cărora cer o reorganizare a instituțiilor țării, deoarece dominația otomană împiedică realizarea lor. De asemenea se observă clar în diversele memorii, că numeroasele dorințe coexistă cu apartenența la o anumită categorie socială. Este evident faptul că modul de reorganizare al țării are în prim plan doar o anumită pătură socială, fapt pentru care se deosebesc modurile de redactare a proiectelor de reforme ale marii boierimi de cele ale boierilor mici și mijlocii. Acestea sunt strâns legate de emigrația boierilor din Țara Românească în Transilvania, din Moldova în Bucovina și în Basarabia.

Unul dintre memoriile mai importante este cel adresat lui Al. Villara, deoarece cuprindea prevederi referitoare la statutul polititc internațional și la raporturile Țărilor Române cu Poarta, prin intermediul restabilirii vechilor drepturi de autonomie ale țării, a înlăturării domnilor fanarioți și a repunerii în funcție a domniilor pământene, după cum se prezintă în conținut: ” să dispară pentru totdeauna din țară cârmuirea domnilor străini, cătămătoare din multe motive și în același timp pricinuitoare a exportului valutei circulatorii, și să numească totdeauna după alegerea națiunii, adică a clerului și a clasei care să fie dintre fruntașii națiunii, cu bună vază, după naștere și rang.

Proiectele de reforme ale marii boierimi, prin revendicările reliefate nu aveau decât rezultate pozitive, chiar dacă nu avantajau și clasele sociale inferioare; urmărind să se înscrie pe linia întăririi privilegiilor de clasă și a rolului ei în exercitarea conducerii politice a statului. În mod special, marii boieri au făcut reforme și pentru a-și reglementa după placul lor relațiile cu țărănimea, astfel cer ca țăranii clăcași să presteze de două sau de trei ori mai multe zile de muncă decât în trecut.

În ceea ce privește organizarea politică a țării se menționează memoriul numit ”Îndreptarea țării”, unde se prezenta existența unui Divan numit”dintâi”, care să dețină întreaga putere. Existența acestui organ este realizată de marii boierii în legătură cu cea mijlocie și mică. Pentru o administrare mai bună a finanțelor se menționează în proiectul de la Brașov denumit ” sfârșitul anului 1821- ianuarie 1822”, o comisie a visteriei, alcătuită din trei mari boieri, asistați de un ”deputat al tuturor județelor” care să ia parte la controlul socotelelor județelor. Se mai notează și schimbarea sistemului de calculare a impozitului din cel colectiv în cel individiual.

Cu toate că nu sunt foarte importante mai există și prevederi ce preconizau laicizarea administrației veniturilor mânăstirești și folosirea lor pentru întreținerea de școli în limba națională în toate județele fiecărei eparhii.

În Moldova, marii boieri au emigrat la Chișinău, și la Cernăuți unde îi aveau ca reprezentanți pentru elaborarea de memorii pe Iordache și N.Rosetti-Roznovanu, în primul caz, iar în cel de- al doilea pe mitropolitul Veniamin Costache și pe Mihail Sturdza. Aceștia împreună după instalarea la domnie a lui Ioniță Sturdza vor face o opoziție acerbă noului domn.

Diferențe între proiectele de reformă din Țara Românească și Moldova nu prea sunt, mai ales cele ce făceau referiri la desființarea domniilor fanariote, la autonomia internă, la domnii pământene viagere, etc. În scopul modernizării administrației și a eliminării abuzurilor se evidențiază un proiect al lui Iordache Rosetti- Roznovanu – de fapt, mai vechi, din 1818- în care se cerea desființarea privilegiului scutelnicilor.

Dar pentru ca boierimea mijlocie și mică să nu rămână în dezavantaj, ea elaborează câteva documente cunoscute drept ” apelurile la unirea neamului”, cu ajutorul cărora își promovau propriile interese. Câteva exemple pot fi luate în considerare Cugetul adevăratului Român către frații săi Români al lui Emil Vârtosu, Pentru unirea blagorodnicilor, Înscrisul propus de boierii mici pentru unirea spre binele țării, deoarece prezintă critici la adresa marilor boieri, cum că s-ar afla în complot cu străinii.

Toate aceste proiecte de reforme sau așa zisele ”apeluri la unirea neamului” nu fac altceva decât să marcheze importantele convulsii și încercări de transformare ale societății românești din anii 1821- 1822, astfel încât în urma aducerii la cunoștință a prevederilor au loc restabilirea domniei pământene și retragerea trupelor turcești din cadrul Principatelor.

2.2.Domniile pământene și însemnătatea lor

Astfel, ocuparea Țărilor Române la începutul lunii mai a însemnat introducerea unui sistem de violențe, teroare, care s-a aplicat atât asupra celor implicați în mișcarea lui Tudor Vladimirescu, cât și a celorlalți locuitori. Pe de altă parte, dominația otomană a mai presupus impunerea unui dări, pentru ”întreținerea trupelor și a soldelor a celor peste 20000 de soldați”, pentru asigurarea transportului, dar și prin intervenirea în administrația internă a țării, de a lua asupra lor ”numirea ispravnicilor, a zapciilor, a vătafilor și altor funcționari administrativi”.

În urma evacuării trupelor turcești din Principate, cele două țări trebuiau să plătească datoriile, care se însemnau cam 10 milioane de taleri, contribuția cea mai mare având-o țărănimea. De altfel, trebuie evidențiat faptul că boierimea va contribui la plata acestor datorii, dar cu un procent foarte mic. Această propunere de ”sacrificiu” a domnului muntean este respinsă de către boieri, care au cerut în schimb sporuri salariale de pe urma contribuabilor de rând: de la 198 de taleri de lude, cât era în 1823, birul ajunge în 1824, la aproape 300 de taleri.

În schimb, în Moldova Ioniță S. Sturdza, pentru că se vede nevoit să plătească cât mai repede datoria externă îi obligă pe scultenici și poslușnici, dar și pe marii boieri (temporar) la plata unor taxe pe vin. Bineînțeles, cum era de așteptat, noile taxe vor accentua relațiile conflictuale dintre boieri și înaltul cler, dar și cele dintre cele boierime, în general.

Cei doi domni, chiar dacă au evitat cât de mult au putut, ei vor ajunge să se împrumute la marii boieri, ce le-au pus dobânzi exagerate și le-au cerut în arendă suprafețe arabile mari. În ciuda tuturor eforturilor făcute, cele două Principate nu reușesc să plătească întreaga datorie. Țărănimea credea și spera ca întoarcerea domnitorilor pământeni să însemne un progres al situației precare, în care se aflau, dar visele s-au năruit din cauza producerii pierderilor financiare și umane imense.

Este evident faptul că, turcii pentru a putea să îi controleze pe țărani, care erau cea mai numeroasă categorie socială, încep să îi atragă de partea lor pe marii boieri, mai ales pe cei refugiați, prin a le asigura averile și privilegiile. O altă explicație pentru luarea acestor măsuri este ura ce o au marii boieri pentru țăranii revoltați. Toate acestea fac obiectivele programelor de reforme emise în anii 1821-1822.

Așa că în câteva județe, ca Muscel, Prahova și Argeș, țăranii au căzut victime foametei și epidemiilor din iarna anului 1822-1823. Datorită faptului că dominația otomană a provocat numeroase nemulțumiri pe plan intern și ducând la apariția unor tensiuni între Turcia și Rusia; se vede necesitatea intervenției Prusiei, Austriei și Angliei, pentru evacuarea trupelor din Principate prin presiuni până la data de 15 mai 1822. În realitate, retragerea ultimelor trupe fiind tergiversată până la 27 septembrie 1822.

În urma presiunii celor trei puterii, Poarta se vede nevoită să convoace la Constantinopol câte o delegație de boieri din Țara Românească și Moldova pentru a le consulta în vederea reorganizării admnistrației. Delegația din Țara Românească era alcătuită din 7 mari boieri, care sub conducerea lui Grigore Ghica prezintă un memoriu elaborat la București și care conținea și alte memorii adresate Rusiei și Austriei în anii 1821-1822. În acesta se cerea restabilirea domniilor pământene viagere, asigurarea privilegiilor și a funcțiilor cele mai înalte ale boierimii în conducerea statului și libertatea comerțului.

Dacă cei din Muntenia au avut un memoriu, delegația moldovenească era formată din 6 boieri, care aparțineau categoriei mici și mijlocii, avându-l ca reprezentant pe Ioniță Sandu Sturdza, dar nu aveau redactat nicio rezoluție. Oricum, odată ajunși la Constantinopol, delegațiile au fost puse să își reelaboreze cererile. Astfel că, noile rezoluții erau aproape la fel: domni pământeni, izgonirea arnăuților, interdicția pentru sudiții străini de a cumpăra bunuri imobile în țară, alungarea călugărilor greci și administrarea mânăstirilor închinate de către pământeni, dreptul de jeluire la Poartă, supunerea negustorilor străini la legile țării și libertatea comerțului.

Poarta analizează revendincările și acceptă doar restabilirea domnitorilor fanarioți și excluderea grecilor din funcțiile civile și ecleziastice, ceea ce înseamnă obținerea unui avantaj în parcurgerea traseului de o mai largă autonomie internă. Totuși trebuie menționat că în nicio revedicare propusă de marii boierii, dar și de ceilalți nu prevedea cedarea cetăților și a raialelor de către turci, românilor.

Așadar, obținerea a unor revendicări deschidea ” calea dezvoltării moderne, pe linie națională, a ambelor Principate, considerate ca făcând corp comun în regimul lor juridic și în raporturile cu Poarta”.

Imediat după ce s-au instalat pe tron, domnii pământeni au obligația de a organiza țara în vederea restabilirii ordinii și a elimina sentimentele de teamă, pe care țărănimea le invoca boierimii prin acțiunile de revoltă. Acest spirit revoltător al țăranilor nu putea să dispară așa ușor, deoarece boierimea s-a aflat în emigrație până în 1826, adăugându-se și noua idee de chemare la unirea neamului; idee ce s-a concretizat prin mișcarea lui Tudor Vladimirescu.

Încă de la începutul domniei, pentru a rezolva problemele, Grigore D. Ghica își arată un interes excepțional în reformarea administrației și a fiscalității, unde încearcă să elimine abuzurile ce priveau numirile în funcții de la condicari și până la cei mai înalți demnitari. Astfel, domnitorul ordonă să se mențină ordinea și să se respecte prăvila, deoarece cei ce nu se vor supune vor fi pedepșiti conform ei; domnitorul susține că în privința pedepselor se ajunge la confiscarea averilor.

Ideile de reorganizare internă, pe care le-a avut Grigore D. Ghica s-au concentrat într-un ”nizam” făcut public în vara lui 1823, și care prevedea reguli doar pentru anumite categorii sociale.

Este evident că lucrurile din ținut nu s-au schimbat așa ușor, ținându-se cont că actele de corupție din administrație erau clare, iar aplanarea lor nu se putea face în câțiva ani de domnie. Cu toate că, românii au fost îndemnați la unire în 1821, dar și sprijinul acordat de domn celor abuzați nu se putea afirma că țara va căpăta o altă dimensiune, ci doar că a marcat un nou început în mentalitatea oamenilor de la începutul secolului al XIX-lea.

De asemnea, el va încerca să îi ajute pe țărani, prin dorința de a desființa claca în 1824, crezând că acest lucru îi va face pe cei ce aprțineau acestei clase să suporte mai ușor creșterea taxelor, dar boierii s-au opus mereu chiar dacă li se promitea în schimb foloase materiale.

Viața politică de aici este evidențiată și ea de un conflict între categoriile de boieri, concretizându-se mai mult în elaborarea de documente și mai puțin în mișcări revoluționare. În cadrul opoziției din 1823 s-au remarcat Constantin Bălăceanu și Iordache Golescu, care va scrie o lucrare intitulată ” Starea Țării Românești pe vremea străinilor și a pământenilor”, unde va face diferența dintre ”patrioți” și „patrihoți”.

În 1825 apare Caracteruri ale lui B.P. Mumuleanu, operă ce demonstrează goana după funcții și moravurile boierești. Conflictul dintre marea boierime și boierii de rangul doi și trei este aplanat pentru moment odată cu întoarcerea celor refugiați.

Aflat în strânsă legătură cu Ghica, Ioniță Sandu Sturdza va încerca același lucru în Moldova, de a înlătura abuzurile, prin sprijinirea boierilor mici și mijlocii.

Situația țăranilor moldoveni era cu mult mai mult diferită de cea din Muntenia, deoarece aici bătălia pentru terenuri era mult mai intensă, iar rezerva feudală era mult mai mare, provocând astfel ruperea relațiilor dintre stăpâni și țărani. În acest context, Ioniță S. Sturdza emite un document ”din 10 martie 1828”, prin care va stabili 12 zile de clacă și va împărți moșiile în trei părți.

Viața politică din Moldova este marcată de conflictul dintre marea boierime și celelalte două categorii de boieri, care accedă la același drepturi pentru ocuparea funcțiilor din stat. Conflictul se intensifică și datorită faptului că domnitorul apaținea boierimii mijlocii îi aduce și sprijinul acesteia. Moment, cu care se elaborează proiectul numit ”constituție a cărvunarilor” în 1822 , de către Ionică Tăutu. Proiectul conținea ”77 de ponte”, unde se evidenția tendința de egalitate a boierimii mijlocii și mici cu cea mare în privința exercitării funcțiilor de conducere, dar sunt precizate și alte drepturi și libertăți cu referiri la domeniul comercial, industrial, agrar. Urmarea acestora a fost apariția unei noi categorii, a burgheziei, care va contribui la dezvoltarea economiei.

În urma analizării Constituției cărvunarilor, Eugen Lovinescu afirmă că ”a fost lipsa preocupărilor pentru țărănime, exprimându-se menținerea nealterată a raporturilor tradiționale dintre țărani și stăpânii de moșii”. Acest act a fost un rezultat al Marii revoluții franceze, ce a dus la o opoziție și mai aprigă din partea marii boierimi, care dorea înlăturarea lui Ioniță S.Sturdza. Cel din urmă știa ce vrea opoziția, drept pentru care începe să îi urce în rang și să le acorde privilegii boierilor ce îl susțineau.

Sprijinul acordat de domn și noile măsuri adoptate împotriva ei, o fac pe marea boierime să ceară ajutorul Rusiei, în timp ce domnul moldovean își asigură spatele la turci. Astfel în 1824, țara se confruntă cu o conspirație a marilor boieri, care eșuează, deoarece se încearcă punerea în aplicare a celor 77 de puncte. Mihail Sturdza, un posibil candidat la domnie comunica prin corespondență cu autoritățile rusești, unde le specifica abuzul lui Ioniță S. Sturdza de a aplica Constituția cărvunarilor.

Lupta acerbă pentru putere dintre cele două părți se încheie cu Convenția de la Akkerman din septembrie 1826, care va avea consecințe pentru ambele Principate. Actul cuprindea alegerea domnilor de către Divan dintre boierii pământeni, fixarea duratei domniei la 7 ani, scutirea de tribut pe timp de doi ani, fixarea tributului pentru Poartă în baza hatișerifului din 1802, libertatea comercială, cu condiția asigurării în continuare a aprovizionării cu grâne a Porții; dreptul de intrare în țară a boierilor refgugiați din cauza evenimentelor din 1821, cu asigurarea garantării tuturor drepturilor și bunurilor; obligația domnului de a lua măsuri pentru îmbunătățirea organizării Principatelor și elaborarea unui regulament pentru fiecare Principat. Convenția a însemnat mult pentru români, deoarece se încadrau în doleanțele din 1821, astfel demonstrând că statul începe să fie modernizat din dorința Porții.

Relațiile dintre marea boierime atât cu mica boierime, cât și cu domnul se îmbunătățesc odată cu emiterea de către domn a documentului denumit ”Anaforaua pentru pronomiile Moldovei” din 9 aprilie 1827, prin care se acceptau: scutirea definitivă de orice fel de dări a boierilor; dreptul exclusiv de stăpânire asupra pădurilor pentru stăpânii de moșii; monopolul boieresc asupra vânzării băuturilor; interdicția mutării țăranilor de pe o moșie pe alta fără aprobarea prealabilă a stăpânilor de moșii; numirea în slujbe numai dintre pământeni și compunerea Divanului din persoane aparținând neamurilor ”cele dintâi”.

Despre acest document, I.C.Filitti considera că întărește privilegiile marii boierimi, constituind împotriva unei afirmații a lui A.D.Xenopol ,” expresiunea dorinței întregii clase boierești, îngrijorate de perspectiva unei reforme” decât rezultatul influenței marilor boieri conservatori întorși din refugiu.

În mai 1827, Grigore Ghica aduce în Principate hatișeriful de aplicare al Convenției de la Akkerman, care nota ca marii boieri să se întâlnească de două ori pe săptămână pentru a se hotărî în privința reformei fiscale ce dorea suspendarea tributului pe o perioadă de doi ani.

Întâlnirile au fost numeroase, deciziile amânate, pentru că se urmărea cadrul evoluției relațiilor dintre Turcia și Rusia, mai ales că se aflau în prag de declanșarea unui nou război ruso-turc, când domnul hotărăște întreruperea dezbaterilor, până la noi ordine. Astfel apare un nou ordin din partea Porții ( octombrie 1827), ce interzicea boierilor munteni să se mai ocupe de organizarea internă.

O problemă ce merită o mare atenție din timpul domniilor pământene și mai ales legată de Convenție este cea a administrației mânăstirilor închinate; adică din 1823 călugării greci au fost alungați de la conducerea mânăstirilor, în urma cererilor venite din partea boierilor pământeni; ei ajung din 1827 să fie repuși în funcție la cererea Rusiei.

Așadar, Convenția de la Akkerman evidențiază o victorie a marilor boierii, deoarece în urma proiectelor de reforme redactate de către cei în cauză este reorganizată țara din punct de vedere administrativ, social, politic și cultural. Prin consecințele sale se demonstrează o nouă ordine a pozițiilor marilor puteri ( Turcia, Rusia) din punct de vedere al dominației asupra Țărilor Române.

În plan extern, perioada 1822-1828 evidențiază tendințe vizibile pe linia emancipării politice și modernizării instituționale, anticipând evoluțiile din deceniile următoare.

2.3. Regulamentele Organice

Începutul noului război ruso-turc din anul 1829, ce avea ca scop eliberarea grecilor din sud-estul Europei, cu sprijinul Rusiei contribuie la sfârșitul domniilor lui Grigore D. Ghica și Ioniță Sandu Sturdza .

Armata rusă, în câteva luni, reușește să cucerească cetățile Brăila, Isaccea, Tulcea, Constanța, Bazargic și Măcin și să îi înfrângă pe turcii în încercarea lor de a ocupa Oltenia. Aceste victorii au fost posibile și datorită sprijinului venit din partea românilor voluntari, dar și a bulgarilor, sârbilor, grecilor și albanezilor. În urma unei stagnări a operațiunilor militare, în 1829 se dau bătăliile decisive, în defavoarea Turciei, care se vede nevoită să ceară pace.

Pe 2/14 septembrie 1829, Turcia este nevoită să semneze pacea de la Adrianopol cu Rusia, care reprezintă și interesele marilor puteri ce au sprijinit-o Franța, Anglia și Austria. Actul prevedea: încorporarea de către Rusia a zonei Caucazului și a gurilor Dunării, până la Sfantul Gheorghe, libertatea comerțului pe Dunăre și mare, recunoașterea autonomiei Greciei și elaborarea ” Actului osăbit pentru prințipaturile Moldova și Țara Românească” . Ultima este cea mai importantă, deoarece urmărea la contribuirea emancipării politice a Principatelor, prin reintegrarea cetăților Turnu, Giurgiu și Brăila , prin acordarea de autonomie internă, prin domni aleși pe viață de către Adunările Obștești, prin a nu mai aproviziona cu produse Imperiul Otoman, etc.

Conform actului conducerea aparținea domnitorilor aleși pe viață de către Adunările Obștești, lucru nou pentru români și cu un puternic caracter în plan internațional. Poarta trebuia să accepte regulamentele emise de către ruși în timpul ocupației lor, punându-se problema elaborării Regulamentelor Organice, dar și plata unei despăgubiri uriașe de război. Imperiul Otoman va plăti despăgubirea cât mai repede pentru a putea declanșa noi confruntări, pentru reobținerea locului cuvenit în spațiul european.

Tratatul de la Adrianopol reprezintă o bază a Regulamentelor Organice, care trebuiau să asigure o nouă organizare a statului, dar și o dezvoltare a Principatelor; trezind în rândul populației spiritul de afirmare națională.

Elaborarea Regulamentelor Organice ne amintește de generalul rus Pavel Kiseleff, un bun administrator, un politician abil, receptiv la ideile timpului, care a adoptat măsuri pentru înlăturarea abuzurilor din administrație pentru combaterea unor calamități naturale. În scopul redactării lor, Rusia îl trimite pe consilierul de stat, D.B. Dașcov în Principate pentru a realiza o anchetă ce trebuia să ajute la realizarea mai rapidă a Regulamentelor. Este formată o Comisie de reformă compusă din patru boieri munteni și patru moldoveni, ce sunt desemnați de Președintele plenipotențial și de Adunarea Obștească și funcționau ca două subcomisiuni conduse de către L.M. Minciaky, care se conforma instrucțiunilor primite de la Sankt- Petesburg. În urma raportului realizat de Dașcov, la București sosesc instrucțiunile curții imperiale ruse, reliefând câteva principii obligatorii pentru Comisia de redactare: ameliorarea, iar nu schimbarea bazelor instituțiilor țării, organizarea cât mai identică a instituțiilor celor două provincii, asigurarea intereselor celor două puteri, suzerană și protectoare, în special ale celei din urmă. După ce mai sunt schimbate câteva puncte, ele sunt adoptate succesiv în 1831, dar practic intră în funcțiune din 1834 când sunt confirmate de Poartă.

Conținutul Regulamentelor Organice e în conformitate cu Tratatul de la Adrianopol și are la bază principiul modern al separării puterilor în stat (executivă, legislativă, judecătorească).

Astfel, puterea executivă este exercitată de către un domnitor ales dintre marii boieri pământeni cu vârsta de cel puțin 40 de ani. Se instituie principiul domniei elective, viagere și nobiliare. În acțiunea sa de conducere, domnul este ajutat de către Sfatul administrativ extraordinar alcătuit din șase departamente ministeriale: Interne, Finanțe, Secretariatul de stat, Justiție, Culte și Armată, ce aveau misiunea de a întocmi rapoarte.

Puterea legislativă aparține Adunării Obștești, care dezbate și adoptă legile, supuse apoi sancțiunii domnului; având două subdiviziuni: Adunarea Obștească Extraordinară și Adunarea Obștească Obișnuită.

Puterea judecătorească cuprinde organe de judecată ce sunt constituite în mod ierarhic și specializate pe domenii de competență: tribunalele județene, divanurile judecătorești și Înaltul Divan, ca instanță supremă de judecată. Pentru o mai bună funcționare se stabilesc funcțiile judecătorilor pe o durată de 3 ani și eliminarea pedepselor anacronice, ca mutilarea și tortura.

De asemenea, în ceea ce privește fiscalitatea se impune doar impozitul pe cap de familie sau capitația și reintegrarea scutelnicilor și a poslușnicilor în baza de impozitare; fapt ce e considerată o favoare făcută boierilor. Pentru o dezvoltare a economiei se mai adoptă un Buget al statului, se desființează vămile interne, se unifică sistemul monetar și se înființează Banca Națională; ultimele două măsuri nu se vor bucura de succes din cauza existenței suzeranității Porții. În domeniul organizării militare se naște miliția națională ce punea bazele unui corp ofițieresc, odată cu echivalarea gradelor boierești cu grade de ofițeri, și se instituie pe Dunăre serviciul de carantine.

Învățământul are la bază două principii: cel al predării în limba română și principiul caracterului prioritar al școlii publice, astfel încât statul este obligat să asigure educația tinerilor. În acest sens se înființează școli primare în toate județele și Arhivele Statului.

Pe de altă parte, aceste proiecte mai reglementează și relațiile agrare dintre boieri și țărani.

Așadar, Regulamenetele Organice prin conținutul lor au avut atât consecințe pozitive, cât și negative pentru dezoltarea statului român. Printre cele pozitive se concretizează principiul separării puterilor în stat, laicizarea instituțiilor, lucrările edilitare, reorganizarea învățământului, libertatea comerțului, dar și apariția principiului de unire a Principatelor; toate acestea contribuind la o modernizare a statului. Ca aspecte negative se reliefează ca fiind considerate neimplicarea în elaborarea Regulamentelor Organice, subminarea locală a puterii, diversificarea monedelor ce îngreunau comerțul și adoptarea actului adițional al lui Ion Câmpineanu. Marele revoluționar Nicolae Bălcescu notează că ”Regulamentele Organice”, în anasamblul lor, marcau un progres în raport cu trecutul.

În context istoric, atât în plan extern, cât și intern, memoriile boierești au avut un rol hotărâtor în lupta de afirmare, iar prin Regulamentele Organice s-au pus bazele constituționale.

Capitolul III

Desfășurarea și afirmarea programelor de la 1848

Anul 1848 este unul semnificativ pentru întreg spațiu european, deoarece a fost marcat de evenimente ce au contribuit la schimbări importante în politica internațională.

Dintre toate mișcările revoluționare niciuna nu s-a răspândit mai repede și mai profund decât cele din 1848-1849 afectând atât zonele foarte dezvoltate, cât și cele mai sărace din Europa.

Din punct de vedere ideologic, programul revoluționar susținea drepturi și libertăți, desființarea privilegiilor, a iobăgiei, emanciparea țăranilor, înființarea unei armate naționale permanente și reorganizarea instituțională. Totuși, revoluțiile au avut ca prim scop constitutirea de state naționale. Astfel, în Franța, Viena și Italia mișcările au încercat să modifice forma de guvernare a țării, eliminând regimurile absolutiste și instaurând democrația. În schimb, în restul continentului cererile populației au avut mai mult un caracter național, precum îmbunătățirea raporturilor dintre boieri și țărani, modernizarea societății și câștigarea independenței.

3.1. Desfășurarea și afirmarea programelor de la 1848

Revoluția de la 1848 din Țările Române se înscrie în seria evenimentelor revoluționare de la jumătatea secolului al XIX-lea care au marcat o etapă importantă în lupta popoarelor europene pentru libertate socială și națională. În acest răstimp, Moldova și Țara Românească se aflau sub suzeranitate otomană și sub protectorat rusesc, drept pentru care odată cu apropierea momentului culminant autonomia internă a celor două începe să se clatine din cauza Rusiei, care își dorea anexarea lor; împiedicând procesul de modernizare. Spre deosebire de ele, Transilvania, Banatul și Bucovina se aflau sub stăpânire habsurgică; toate influențele străine marcând modul de desfășurare al revoluțiilor.

Una dintre cele mai importante cauze este adoptarea la Regulamentele Organice a articolului adițional al lui Ion Câmpineanu, care stipula că orice modificare a acestora nu se poate face decât cu aprobarea celor două puteri, moment când Rusia își concentrează mult mai bine influența în Principate.

Pentru că fiecare modificare adusă Regulamentelor era necesară aprobarea Adunării Obștești, în cadrul căreia s-a constituit o comisie alcătuită din cinci aleși- Ștefan Bălăceanu, Manolache Băleanu, Ioan Câmpineanu, Alecu Ghica și Ioan Roset-, care votează în 1837 împotriva actului adițional. Consecința a fost ca legislativul să fie dizolvat. Datorită presiunii venite din partea rușilor, Adunarea în 1838 acceptă acest act adițional.

La aceasta se mai adaugă și faptul că țărănimea e nemulțumită, din cauza lipsei pământului, a creșterii dărilor către boieri, a lipsei educației pentru copiii lor, dar și din cauza nerespectării drepturilor. Un exemplu sunt abuzurile asupra țăranilor manifestate de către domnul Mihail Sturdza în Moldova. Boierimea mică și mijlocie este nemulțumită de reprezentarea nesemnificativă din politică și dorește micșorarea numărului boierilor mari în acest cadru. Condiții prielnice pentru ca mișcarea să înceapă în același timp au fost favorabile doar în Țara Românească și Moldova, deoarece se aflau sub protectorat rusesc.

Totul începe în interiorul ”Societății studenților români” de la Paris, unde se pun bazele relațiilor dintre patrioții moldoveni și cei munteni. Odată cu izbucnirea revoluției la Paris, membrii Societății se întâlnesc și pun problema unei declanșări la aceeași dată, într-o deplină coordonare, a revoluției în Țara Românească și Moldova. Acest lucru nu s-a realizat, din cauză că în țară, fruntașii moldoveni declanșase deja mișcarea, care reprezintă ”nemulțumirea poporului împotriva abuzurilor guvernului”, fiind prima dată de când Mihail Sturdza a venit pe tron, când poporul, exasperat, a avut curajul de a-și cere dreptatea refuzată de nenumărate ori.

În Moldova, revoluția pornește de la Iași, din 27 martie 1848 când este organizată o adunare, care hotărăște ca o comisie condusă de Vasile Alecsandri să elaboreze un document numit ”Petiție- proclamațiune”, care însuma revendicările în 35 de puncte. Se menționează respectarea Regulamentului Organic, eliminarea corupției, respectarea libertăților, dreptul la educație al copiilor de țărani, participarea la viața politică să fie voluntară, îmbunătățirea nivelului de trai al țăranilor, desființarea Adunării Obștești, etc. Documentul este semnat în majoritate de 80% și prezentat domnului Mihail Sturdza, care refuză să accepte câteva dintre revendicări ( desființarea Adunării Obștești și înființarea de gărzi naționale), deoarece reprezentau un pericol pentru funcția sa. Rezultatul a fost represiunea imediată împotriva celor vinovați, astfel încât în noaptea de 29/30 martie se fac intensive arestări și exilări.

Toate acestea au dus la publicarea unor broșuri, ce aveau ca scop denigrarea imaginii domnitorului Sturdza și subliniind caracterul moderat al mișcării, în sensul că ea nu urmărise răsturnarea regimului politic din Moldova, statuat prin Regulamentul Organic, nici schimbarea proprietății. Mergând tot pe aceiași linie, peste câtva timp, Mihail Kogălniceanu arată că, chiar dacă în ”Petiție- proclamațiune” existau doar revendicări modeste, asta nu însemna că ” nu era nevoie în Moldova și de alte reforme mai radicale”. Comportamentul lui Mihail Sturdza față de redactorii documentului nu a dus la înăbușirea mișcării, ci din contră i-a făcut pe lideri să se alăture evenimentelor desfășurate în Țara Românească, Transilvania și Bucovina.

În urma Adunării de la Blaj din 3-5 mai, ei elaborează un nou program, pe care îl intitulează ”Prințipurile noastre pentru reformarea patriei”. Al doilea program este unul foarte radical, deoarece cuprinde doar 6 puncte, unde se cerea: desființarea obligațiilor de clacă ale țărănimii și împroprietărirea lor cu pământ, fără despăgubire; desființarea privilegiilor de orice fel și deplina egalitate la plata impozitelor și pentru ocuparea funcțiilor publice; organizarea instituțiilor pe baza principiilor de libertate, egalitate și frățietate; în sfârșit, Unirea Moldovei și Țării Românești, ” într-un singur stat neatârnat românesc”.

Dacă în Moldova mișcarea a avut un caracter moderat, în Țara Românească s-a desfășurat o revoluție adevărată, care avea să dureze în răstimp de trei luni, pe plan intern ea dovedindu-se victorioasă, numai intervenția armată străină ducând în cele din urmă la sfârșitul ei. Odată cu venirea în țară a unui grup de revoluționari români de la Paris, în frunte cu Nicolae Bălcescu, Al.G. Golescu-Negru, Dumitru Bratianu și Ion Brătianu se constituie un Comitet revoluționar pentru a pregăti declanșarea revoluției. Se propune declanșarea simultană în patru locații: la Telega, în Prahova, la Ocnele Mari, în Vâlcea, la Islaz, în Romanați, și la București. Dar această propunere a rămas doar la concepția de plan, ea fiind declanșată la Islaz pe 9 iunie, și pe 11 iunie la București.

Ion Ghica este responsabilizat cu o misiune, aceea de a merge la Constantinopol pentru a-i atrage pe turci de partea românilor în cazul unei intervenții militare venite din partea rușilor.

Pe 9 /21 iunie 1848 în cadrul unei adunări formate în mare parte din țărani se citește așa numita ”Proclamație de la Islaz”, unde se specifică scopul revoluției și se fac cunoscute nemulțumirile celor dornici de schimbare. Programul este sancționat de Gheorghe Bibescu, domnul Țării Românești, cu toate că pe parcursul mișcării, ea a fost considerată ca fiind baza viitoarei Constituții a țării. Într-o primă prevedere este menționată lărgirea autonomiei, fără vreo implicare a puterilor străine și înlăturarea protectatului rus. Se mai punctau alegerea domnului pe o perioadă de 5 ani, specificând că ”orice fiu al ei putând fi ales domn”, urmărind să instaureze în fapt forma de guvernământ republicană; Adunarea Obștească să apere interesele tuturor membrilor societății; impunerea responsabilității ministeriale și modernizarea administrației. În privința drepturilor se propune desființarea rangurilor și privilegiilor, egalitatea politică, învățământ gratuit și înființarea de noi școli în mediul rural.

Articolul 13 din Proclamație acordă o atenție deosebită problemei agrare, astfel încât se stipulează împroprietărirea țăranilor clăcași cu pământ, cu despăgubire; cu scopul atragerii țărănimii în revoluție.

După ce mișcarea se afla în plină desfășurare la Islaz, protestatarii trebuiau să se deplaseze la București, dar nu reușesc să ajungă decât până la Craiova, deoarece la 11 iunie, revoluția izbucnește la București, iar armata refuză să intervină împotriva populației Capitalei. Acum, domnul Gheorghe Bibescu se vede nevoit să instaleze un guvern revoluționar, pe cale pașnică și să semneze actul Proclamației; motiv pentru care începe a se crede că mișcarea și-a atins scopul. Dar, această impresie a ținut doar două zile, pentru că, din cauza presiunii rusești, Gheorghe Bibescu abdică și pleacă din țară. Liderii îl pune ca șef al guvernului pe mitropolitul Neofit, și odată cu el atragerea Bisericii, pentru a oferi populației o credibilitate și mai mare.

Pentru a conferi legalitate revoluției, liderii acesteia organizează o mare adunare populară pe Câmpia Filaretului la 15 iunie, mulțimea afirmându-și solidaritatea cu guvernul provizoriu în fața pericolului extern. Noul guvern dă decrete, prin intermediul cărora ia măsuri de desființare a rangurilor boierești și a pedepsei cu moartea, de eliberare a deținuților politici și de adoptare a steagului național în trei culori. O dovadă a faptului că a fost desființată cenzura este apariția imediată a ziarului revoluționar ”Pruncul român”, aflat sub îndrumarea lui C.A. Rosetti.

Noua putere este supusă unui complot al boierimii ( condus de Ion Odobescu și de Ion Solomon), în urma căruia membrii guvernului sunt arestați, dar populația intervine și situația se stabilizează. Peste câteva zile mai are loc un nou complot, cum că potrivit unor zvonuri false că armata rusească a intrat în țară, majoritatea guvernanților se retrag, iar mitropolitul Neofit trece de partea contrarevoluționarilor. Cu ajutorul mulțimii conduse de I.C.Brătianu, situația revine la normal, mitropolitul fiind repus în funcție.

În procesul de aplicare al prevederelor, guvernul se împarte în două tendințe: cea a moderaților condusă de I.Heliade Rădulescu, și alta a radicalilor, în frunte cu Nicolae Bălcescu. În urma unor discuții se înființează Comisia proprietății alcătuită din boieri și țărani, având rolul de a rezolva problema agrară.

Dacă pe plan intern guvernul a soluționat cele mai importante probleme menționate în document, atunci pe plan extern urmăresc și caută soluții pentru obținerea recunoașterii guvernului provizoriu de către Imperiul Otoman și Rusia. În urma emisarilor trimiși în Europa sosește în țară un comisar turc numit Suleiman-pașa împreună cu o armată, care ajunge la un compromis cu liderii revoluționari, adică autodizolvarea guvernului și instituirea unei locotenențe domnești, alcătuită din aceiași membri. Românii sunt de acord doar dacă sultanul sancționează documentul elaborat, trezind astfel numeroase discuții între cele două tendințe politice. Din această cauză, o delegație din Țara Românească se deplasează la Constantinopol pentru a obține acceptul sultanului.

Situația din politica externă afectează organizarea internă, deoarece Comisia proprietății este dizolvată , iar alegerile pentru Adunarea Constituantă este amânată. În schimb tratativele duse de Suleiman-pașa la București îi nemulțumesc pe ruși, care intervin la sultan obligându-l să îl înlocuiască, fiind nemulțumiți de prestația lui. Sultanul urmează sfatul Rusiei și îl trimite într-o nouă misiune la București pe Fuad-pașa, care apelează direct la represiune. Astfel, la 6 septembrie 1848 în Capitală are loc o mare adunare populară ce protesta împotriva intervenției; drept dovadă ard în piața publică simboluri regimului regulamentar, Regulamentul Organic și Arhondologia, subliniindu-se dorința populației de neîntoarcere la vechiul regim.

Noile trupe conduse de Fuad-pașa ajung în București pe 12 septembrie și sunt întâmpinate de către marea majoritate, în frunte cu preoți înarmați cu biblii și cruci. Gheorghe Magheru discută cu membrii guvernului și hotărăsc să nu opună rezistență, dar apare un incident sângeros pe Dealul Spirii, când compania de pompieri condusă de căpitanul Pavel Zăgănescu, crezând că e atacată a deschis focul asupra armatei turcești și sfârșindu-se morți și răniți. Auzind de aceste evenimente, trupele rusești ajung și ele în țară rămânând sub o dublă ocupație pentru o lungă perioadă. Intervenția puterilor străine a provocat o represiune accentuată asupra liderilor, motiv pentru care mulți reușesc să se ascundă în Transilvania, alții fiind exilați, cu toții continuând lupta de afirmare națională.

Chiar dacă a fost înăbușită prin intervenția armată a trupelor străine, revoluția din Țara Românească a avut consecințe importante pentru viitorul societății românești, deoarece a reliefat cel mai bine dezideratele națiunii române din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Declanșarea revoluției în Imperiul austro-ungar implementează spiritul revoluționar și în Transilvania unde se desfășoară două revoluții, prima a maghiarilor aflată în strânsă legătură cu cei din Umgaria și alta a românilor care aveau propriile revendicări. Încă de la început s-au observat că cele două au idealuri diferite: maghiarii dorind unirea Transilvaniei cu Ungaria, iar românii, înlăturarea dominației habsburgice.

În acest context, Simion Bărnuțiu și George Barițiu organizează la Blaj o mare adunare, care va aduce cu sine edificarea unui program de revendicări. În următoarele zile se adoptă ”Petiția Națională” unde se înscria să se recunoască statutul de națiune română, prin reprezentarea în Dieta Țării, în administrație, în justiție și de a-și utiliza propria limbă, independența Bisericii, înființarea de școli cu predare în limba română, desființarea iobăgiei, fără despăgubire, etc. O ultimă mențiune era ca să nu fie pusă în discuție uniunea cu Ungaria până la recunoașterea drepturilor politice ale românilor.

În ciuda cererilor, Dieta nobiliară de la Cluj hotărăște unirea Transilvaniei cu Ungaria, măsură ce va accentua conflictul dintre membrii celor două mișcări; mișcarea revoluționară a maghiarilor și cea a românilor. În fruntea mișcării revoluționare române din Transilvania se afla Avram Iancu, care cere înarmarea și câștigarea drepturilor politice a românilor transilvăneni. În acest sens se încheie o alianță cu Austria, pentru ca aceasta să conteste existența revoluției maghiare în Transilvania.

În același timp, în Banat, la Lugoj se elaborează un program sub conducerea lui Eftimie Murgu, ce conținea următoarele: autonomie deplină, limba română să devină limbă oficială și înființarea unei armate naționale.

În Bucovina, la Cernăuți se redactează un program ce e adresat puterii habsurgice și urmărea autonomie internă, dezvoltarea învățământului românesc și egalitate religioasă. Cu această ocazie, Mihail Kogălniceanu refugiat la Cernăuți publică un document intitulat ”Dorințele partidei naționale din Moldova”.

La sfârșitul anului 1848 și începutul lui 1849, liderii revoluționari din Transilvania, Banat și Bucovina încep să aibă aceleași revendicări, cea mai importantă fiind unirea românilor din aceste regiuni într-un singur stat aflat sub suzeranitatea Imperiului habsburgic. Proiectul este cunoscut drept ” Memoriul națiunii române din Mare Principat al Ardealului, din Banat, din părțile vecine ale Ungariei și din Bucovina” , fiind adresat în 1849 împăratului Francisk Iosif. Memoriul este respins, sub pretext că e periculos pentru stabilitatea imperiului, dar liderii români nu se vor opri aici și vor continua acaeastă luptă.

În urma unei ofensive a a rmatei maghiare, Avram Iancu reușește să facă față doar în Munții Apuseni, în teritoiul cucerit izbucnind o represiune radicală ce va afecta mii de oameni nevinovați. Nicolae Bălcescu are un rol important în medierea dintre cele două grupări, deoarece reușește să îi împace pe lideri și să se realizeze aspirațiile de emancipare politică.

Odată cu intervenția trupelor străine și restabilirea regimului habsburgic în Transilvania, cele mai multe dintre promisiunile împăratului nu vor fi respectate, un singur obiectiv, în plan național rămânând atins, pentru moment: anularea uniunii cu Ungaria.

3.2. Influența memoriilor boierești asupra organizării statului

Așadar, chiar dacă desfășurarea mișcării de la 1848 a fost împărțită pe regiuni, ea a avut o însemnătate deosebită pentru evoluția Țărilor Române, astfel încât a evidențiat ideea românilor de unitate națională.

Pe de altă parte, revoluția de la 1848 a contribuit la răspândirea ideii de unire a Principatelor într-un singur stat pe plan internațional, trezind astfel noi interese în acest teritoriu venite din partea influențelor străine. Astfel că după înăbușirea mișcărilor din Moldova și Țara Românească, Imperiul Otoman și Imperiul Țarist au încheiat Convenția de la Balta-Liman (1 mai 1849), prin care au modificat unele prevederi constituționale menționate în Regulamentele Organice: domnul este numit de sultan și confirmat de țar, iar adunările obștești sunt înlocuite cu divanurile alcătuite din boieri numiți de domn.

Conform lui Tudor Drăganu, ”Convenția de la Balta-Liman a întors mult înapoi paginile istorie;” ea reprezentând ”un regres în dezvoltarea instituțiilor politice din țările române.”

În plan intern, mișcarea din Țara Românească a arătat o reușită, chiar dacă a fost necesară intervenția străină, liderii ei apelând la calea pașnică, au oferit un exemplu spațiului european. Liderii din cele trei regiuni românești au încercat să implice pe cât posibil toate categoriile sociale, în special a țărănimii, pentru că așa au obținut o legitimitate mai rapidă din partea influențelor străine.

Totuși, revoluția de la 1848 a pus în lumină un actor important, și anume elita intelectuală, care se afirmă prin intermediul activității politice. Dintre cei ce s-au remarcat în timpul revoluției de la 1848 sunt: Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, C.A.Rosetti, I.C.Brătianu, etc. Se spune că cei amintiți reprezintă generația de aur al societății timpurilor, pentru că au contribuit la procesul de modernizare al statului român, desfășurat pe etape: Unirea Principatelor de la 1859, reformele lui Alexandru Ioan Cuza, adoptarea contituției de la 1866 și câștigarea independenței în 1877/1878.

Dacă punem în balanță idealurile fundamentale ale poporului român din a doua jumătatea a secolului al XIX-lea, prin consecințele lor, evenimentele revoluționare din Țările Române au trasat cadrul general al dezvoltării viitoare a societății românești.

Concluzii:

În urma elaborării lucrării de licență cu tema ”Organizarea Principatelor din perspectiva memoriilor boierești de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și până la anul 1848” am constatat că aceasta a cuprins o perioadă complexă și plină de confruntări sociale, politice și economice în societatea românească în timpul formării și organizării Principatelor române. Argumentele istorice confirmă această perioadă, în care din perspectiva memoriilor boierești de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și până la 1848 s-au produs schimbări radicale în viața socială a oamenilor și odată cu aceasta imaginea Principatelor române a crescut în viziunea marilor puteri ale lumii. Ceea ce propulsează Principatele Române în context internațional sunt tratatele încheiate, cum ar fi Tratatul de la Kuciuk-Kainargi din 1774, domniile fanariote, războiul ruso-turc (1806-1812) finalizat cu Tratatul de la București, și mișcările revoluționare de la 1821, respectiv de la 1848.

Abordând fiecare dintre capitolele, care aparțin lucrării menționate înțelegem ce importanță au avut documentele, petițiile, memoriile, proiectele întreprinse în această perioadă, care au dus la dezvoltarea, din punct de vedere social, economic și politic a Principatelor Române.

În urma studierii mai multor tratate de istorie, din care am luat multe informații ce confirmă prezența domniilor fanariote în spațiul românesc am ajuns la concluzia că ”aceste domnii” au contribuit în mod clar la schimbările, care au avut loc în decursul vremii și în afirmarea românilor în Europa și în întreaga lume. Marele istoric Dinu C.Giurescu în lucrarea sa intitulată ”Istoria ilustrată a românilor” redă rolul războiului ruso-turc de la 1806-1812, dar și ocupația turcească de la 1821-1822 și mișcarea reformatoare a boierilor. Tot el ne redă și afirmarea națiunii române în urma desfășurării revoluției de la 1848-1849, care a cuprins întreaga Europă.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, observăm că influențele rusești și grecești coexistente în Principatele Române contribuie la schimbarea mentalității boierilor, în sensul că devin adepții iluminismului; un nou curent apărut în Principate, care presupunea înlăturarea inegalităților sociale și câștigarea drepturilor și libertăților prin intermediul culturii. Cea mai importantă acțiune fiind cea a reprezentanților Școlii Ardelene din Transilvania, care în 1791, prin intermediul documentului numit ”Supplex Libellus Valachorum” se concretiza ideea de unire a tuturor românilor punând bazele unei noi etape în procesul de tranziție de la tradiție la modernitate.

Odată cu apariția noului curent, boierii devin optimiști astfel că dau crezare ideii că îndepărtarea dominațiilor străine va permite accelerarea și transformarea rapidă a societății existente. Analizarea proiectelor de reforme cu caracter administrativ, juridic și economic din perioada fanariotă ne permite să susținem că boierii nu au renunțat la ideile preconcepute despre categoriile sociale. Totuși, afirmarea prin cultură contribuie la manifestarea dorinței de aducere a unui monarh străin în Principate, deoarece prin instalarea unui sfat boieresc li se asigura boierilor dominația pe plan intern.

În volumul intitulat ” Istoria României în date” a lui Constantin C. Giurescu găsim date importante despre domniile pământene și despre elaborarea Regulamentelor Organice. Generalul rus, Pavel Kiseleff s-a ocupat îndeaproape de buna elaborare a documentului, iar în timpul său s-au redactat cele două Regulamente Organice, cu prevederi foarte asemănătoare, aproape identice, ele constituind, prima constituție scrisă românească.

Revoluția de la 1848-1849 a marcat o etapă importantă în lupta popoarelor pentru libertate și afirmare națională. În spațiul românesc la aceasta participă toate categoriile sociale, care doreau să ducă un trai mai bun și să beneficieze de drepturi și libertăți.

De asemenea observăm că în toate programele elaborate în provincii se cereau drepturi și libertăți, dar și schimbări radicale în plan politic și economic ce constau în: desființarea privilegiilor boierești, desființarea iobăgiei, emanciparea țăranilor, și chiar înființarea unei armate naționale. Putem afirma că în programul intitulat ”Petiție- Proclamațiune” elaborat de Vasile Alecsandri se menționa respectarea în totalitate a Regulamentelor Organice, eliminarea corupției, dreptul la educație a țăranilor și, chiar participarea la viața politică.

Dacă în Moldova, mișcarea revoluționară a avut un caracter moderat, putem afirma că în Țara Românească a fost cu adevărat o revoluție, care în plan intern s-a dovedit a fi victorioasă, chiar dacă trupele străine și-au făcut simțită prezența. Prin ”Proclamația de la Islaz” s-au înțeles drepturile și libertățile oamenilor, deoarece prin articolul 13, țăranii erau împroprietăriți cu pământ, erau despăgubiți, și în felul acesta, mișcarea și-a atins scopul. O dovadă că a fost desființată cenzura, în urma revoluției este apariția ziarului revoluționar al lui C.A.Rosetti intitulat ”Pruncul român”. În plan intern, noua conducere cele mai importante probleme menționate în document.

Liderii revoluționari din Transilvania, Banat și Bucovina, la fel ca și cei din Țara Românească și Moldova aveau aceleași revendicări, însă cea mai importantă era unirea tuturor românilor de pretutindeni. În mod special, transilvăneni doreau să se unească, deoarece se regăseau sub suzeranitatea Imperiului Habsburgic. În acest sens amintim proiectul intitulat ”Memoriul națiunii române din Mare Principat al Ardealului, din Banat, din părțile vecine ale Ungariei și din Bucovina”.

Așadar,un prim pas, care marchează începutul modernizării societății românești este chiar, mișcarea revoluționară de la 1848-1849, deoarece curajul de afirmare al tuturor claselor sociale s-a regăsit în aceste mișcări si în toate memoriile boierești, care doreau schimbarea și unitatea tuturor românilor din toate Principatele indiferent de dominația străină ce ocupa spațiul românesc. Dintre personalitățile, care s-au afirmat în lupta de emancipare și care au promovat ideea unității naționale amintim pe revoluționarii de la 1848, elita intelectuală din vremea respectivă, legăturile dintre categoriile sociale din Principate. Toate acestea au dus la un alt pas important în viața românilor, și anume Unirea Principatelor înfăptuită mai târziu la 5, respectiv, 24 ianuarie 1859, în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Pentru prima dată idealul românilor s-a înfăptuit și a fost recunoscut și de marile puteri ale lumii.

Un alt pas în procesul de modernizare l-a constituit politica reformatoare, pe care Al. I. Cuza a dus-o în Principate, prin secularizarea averilor mânăstirești în 1863 și rezolvarea problemei agrare (1864), prin elaborarea și promulgarea Legii instrucțiunii publice, Legii contabilității și a Codului Penal, prin înființarea Universității de la Iași și București, dar și prin reorganizarea armatei. În mod evident, o contribuție aparte a avut-o adoptarea Statutului dezvoltător al Convenției de la Paris, deoarece a consacrat regimul parlamentar din statul român și a consolidat cadrul modern de dezvoltarea al țării.

Putem considera că pentru români ”Proclamația de la Islaz” reprezintă prima și începutul Constituției. Marile prevederi ale Proclamației se regăsesc în Constituția țării. În urma mișcărilor și a luptei de emancipare lupta boierimii și a țărănimii nu a fost în zadar, deoarece au dus la adoptarea mai târziu a Constituției de la 1866, care reprezintă cea mai importantă consecință a mișcărilor întreprinse până în acest moment, se pun bazele monarhiei constituționale, care presupunea separarea puterilor în stat și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale. Se mai stipulează că deși, moșierimea a fost lipsită de drepturi, în 1866 ea se bucura de deținerea unor imense domenii de pământ.

În urma numeroaselor transformări suferite de către societatea românească a seolului al XIX-lea se observă apariția unui nou scop, și anume acela de câștigare a independenței, fapt ce se realizează prin războiul din 1877/1878.

În concluzie, sentimentul patriotic cultivat de-al lungul timpului înseamnă idealul fiecărui român de a-și iubi patria, de a-și apăra granițele țării și de a fi liber în cuget și conștiință.