Organizarea Politica Si Juridica a Daciei

CAP I. DACIA IN PERIOADA ANTERIOARĂ CUCERIRII ROMANE

Secțiunea 1.

RĂDĂCINI ALE STATULUI GETO-DAC

Statul geto-dac, creat acum peste 2050 ani sub conducerea lui Burebista, este rezultatul unei dezvoltări istorice milenare și el a reprezentat la jumătatea secolului l î.e.n., cea mai înaltă culme atinsă până atunci de societatea geto-dacilor, la temelia unei asemenea neîncetate înaintări pe calea progresului stătea viața economică înfloritoare, determinată de dezvoltarea forțelor de producție și de organizarea social – politică bine structurată și mereu perfecționată în toate resorturile sale.

în etapa care marchează constituirea statului geto-dac unitar, respectiv în secolele l î.e.n și l e.n, civilizația geto-dacă, cristalizată ca o mare unitate culturală și etnică, acoperea în întregime regiunea carpato-danubiano-pontică. Ea se întindea la răsărit până la Tyras (Nistru), până la litoralul Mării Negre, spre apus până în Slovacia de est și sud-est, la nord până la Carpații Păduroși, iar spre sud până la pantele nordice ale munților Haemus (Stara Pianina) Aceasta a fost unitatea economică., etno-culturală și lingvistică pe care marele Burebista și-a sprijinit puterea și acțiunile sale și căreia i-a imprimat pecetea unității politice, statale.

Geto-dacii nu au aparținut acelui „barbaricum", ci ei trebuie priviți în lumina antichității greco-romane și a particularităților proprii ale dezvoltării lor social-economice și politice. Factorul hotărâtor al dezvoltării, al unității, al conținutului și vitalității civilizației geto-dace, a fost fondul străvechi, tracic, de milenară tradiție, care a dăinuit în toată epoca geto-dacă, daco-romană și a răzbătut în ființa neamului românesc.

Secțiunea 1.RĂDĂCINI ALE STATULUI GETO-DAC

Procesul cristalizării civilizației geto-dace a durat relativ mult, deși epoca geto-dacă numită de arheologi Latene1 a început cam în aceeași vreme cu epoca Latene celtica. Relațiile îndelungate, de natură economică și culturală cu orașele grecești, au prefațat epoca lui Burebista. Numeroși regi și regișori geți fuseseră protectorii cetăților grecești

înainte de Burebista. Pe calea schimburilor comerciale pătrundeau adânc în teritoriile locuite de daco-geți produse grecești: vin, ulei, vase de lux, obiecte de bronz, podoabe felurite de bronz, de aur, de argint etc., pentru care localnicii dădeau cereale, cai, lână, miere, piei, sare etc. pe filiera aceste comercială avea să se răspândească și moneda grecească la geto-daci și apoi cea macedoneană, ca o necesitate a schimbului pe bază de moneda cerut de nivelul atins de dezvoltarea social-economică.

Când începe să se resimtă influența romană., devenind mai puternică spre sfârșitul secolului al ll-lea Î.Chr. și cu deosebire la începutul secolului următor, ea se exercită în cadrul unei unități etno-culturale geto-dacice deja consolidate, pe care avea să se grefeze factorul roman.

Caracterele tipice ale celei de a doua epoci a fierului (Latene) la geto-daci se stabiliseră în întregime cu aproximativ un secol înainte de Burebista. Cultura materială era unitară și se sprijinea pe o unitate etnică indiscutabilă, cea traco-geto-dacă. Roata olarului se generalizase și olăritul devenise un meșteșug propriu-zis. Metalurgia fierului făcuse de asemenea din acesta un metal popular, întâlnit pretutindeni în epoca geto-dacă. Monetăria fusese și ea introdusă încă de la începutul secolului al 111-lea Î.Chr., ea fiind una din trăsăturile esențiale ale epocii Latene, pe care o întâlnim deopotrivă și la neamurile celtice. Moneda tradițională va dispărea însă către începutul secolului l Î.Chr., și în primele decenii ale acestuia, ca urmare a dezvoltării forțelor de producție, a intensificării relațiilor comerciale cu lumea romană și în general mediteraneană, dar mai ales ca o consecință a procesului de unificare politică a geto-dacilor, prin crearea primului stat centralizat, unificator de sub Burebista, când se va răspândi, în locul monedelor tradiționale național tribale geto-dace, o monedă unică – denarul republican roman și imitațiile acestuia. Generalizarea monedei unice, pe întreg teritoriul locuit de geto-daci, este încă o dovadă a existenței unui stat centralizat și independent.

1Cultură din epoca a doua a fierului (500 Î.Chr. – 106 d.Chr), denumită astfel după o localitate din Elveția – La Tene

Secțiunea 2.

ORGANIZAREA SOCIAL-POLITICA. STATUL

Din puținele informații lăsate de autorii antici precum și din datele furnizate de cercetările arheologice, rezultă că statul dac creat de Burebista era o monarhie cu un marcat caracter militar, asemănându-se se în multe privințe monarhiilor elenistice.

Concluziile cercetătorilor arată că dată fiind marea sa întindere teritorială acest stat nu putea să dispună de aparatul birocratic necesar pentru a se crea și o centralizare administrativa strictă. Din acest punct de vedere ceea ce constituia norma principală, generală și inderogabilă era tripla obligație impusă de statul dac populațiilor supuse din teritoriile componente sau anexate: de a nu duce o politică externă proprie și independentă, de a pune la dispoziția regelui dac un anumit număr de soldați în caz de război, și de a plăti un tribut.

După Burebista centralizarea politică a fost asigurată chiar dacă nu la fel în toate perioadele de regii daci pe toată durata existenței statului de 175 de ani.

Societatea geto-dacică era împărțită în clase și categorii sociale (încă dinainte de Burebista).

NOBILII urmașii vechii aristocrații tribale getice (existente deja în secolul V Î.Chr.) erau acei tarabostes sau pileați, din rândurile cărora se alegeau atât regii cât și sacerdoții – și în primul rând marele preot. Nobilii, șefi de tribun, de ginți de mari amilii, erau și căpetenii militare și mari proprietari funciari. Rămânând aserviți regelui, beneficiau și de consistente privilegii și, probabil că, după modelul roman, să fi avut și ei clienții lor – țărani pauperizați sau debitori care nu-și puteau plăti datoriile. Se presupune că din rândurile acestor tarabostes își recruta regele și dregătorii însărcinați cu atribuții militare, politice sau de control asupra ordinii interne, cu strângerea dărilor în natură sau cu supravegherea lucrărilor publice. Se presupune că la curtea regală organizarea era identică curților din

Secțiunea 2.ORGANIZAREA SOCIAL-POLITICA. STATUL

regatele elenistice. Se știe că regii daci duceau tratative, ca orice suveran independent și recunoscut ca atare chiar de statul roman și că trimiteau soli oficiali, încheiau tratate, alianțe, etc. – fapt care presupune existența unei cancelarii centrale a regatului.

Statul dac avea un caracter aproape teocratic în sensul că preoțimea juca un rol deosebit de important, având o mare influență morală și politică în

stat.

Recrutați din rândurile aristocrației, preoții – care purtau și ei semnul

distinctiv, nobiliar pileum – dețineau monopolul activităților de ordin științific și religios: se ocupau de astronomie, de medicină, de interpretarea semnelor cerești, de probleme teologice și morale, în afară de atribuțiile specifice, sacerdotale, și de activitățile enumerate mai sus, preoții exercitau și funcții judecătorești (ipoteză plauzibilă, putând fi susținută prin analogie cu atribuțiile druizilor celți contemporani), în această materie însă, marele judecător, forul suprem în ultimă instanță rămânea regele.

Marele preot era sfătuitorul cel mai de prestigiu și cel mai ascultat al regelui; el însuși era investit efectiv cu o autoritate de adevărat vice-rege. Marele preot putea urma chiar la tronul statului. Marele preot era prin urmare, fie asociat al puterii politice regale, fie un posibil succesor al regelui, fie "rege și mare preot" în același timp – cum se intitulează unul din succesorii lui Decebal2.

Regalitatea la daco-getă era considerată de autorii antici ca având un caracter sacru. Cu toate că nici Burebista nici Decebal nu și-au asumat prerogativele de ordin religios, totuși se credea – după cum nota Criton, medicul împăratului Traian – că marele preot îi transmitea regelui anumite puteri supranaturale3.

A doua categorie sau clasă socială principală o formau oamenii de rând, comați sau capillati4; o clasă constituită din oameni liberi (cel puțin din punct de vedere legal) și având deci anumite drepturi. Era masa producătorilor de bunuri materiale, constituită din țărani5,

2 In succesiunea lor cronologică probabilă regii daco-geți cunoscuți nominal până în prezent sunt: Burebista, Deceneu, Comosicus, Curylus, Scorilo, Duras-Diurpaneus, Decebal.

3 D. Berciu. Despre apariția patriarhatului pe teritoriul RPR în "Studii și cercetări de istorie veche". I. 1950. Nr. 2 p. 52-82

4Termen indicând obiceiul acestora de a purta părul lung; așa după cum denumirea de pileați deriva de la tipul de bonetă de lână asemănătoare celei frigiene (pileum) – această căciulă fiind semnul distinctiv al nobililor.

Secțiunea 2.ORGANIZAREA SOCIAL-POLITICA. STATUL

lucrători agricoli și în mine, păstori, meșteșugari și negustori; era clasa care "se afla într-o situație de dependență, de aservire față de nobilimea militară, muncind alături de sclavi pe pământurile Ui curțile fruntașilor6. Asupra acestei clase cădeau sarcinile dărilor și ale diferitelor prestații, îndeosebi pentru lucrările mari de interes public și, firește obligația de a presta serviciul militar.

Sclavii dețineau – până la data cucerii Daciei de către romani un rol cu totul neînsemnat în economia daco-geților. Erau folosiți mai puțin în mine și aproape numai pe pământurile nobililor sau în muncile gospodăriei. Mult prea | puține indicații confirmă existența sclaviei, dealtfel sporadică în Dacia preromană (cu excepția orașelor pontice grecești). La geto-daci sclavajul era de tip patriarhal; "sclavul era considerat ca făcând parte din familia stăpânului"; în această situație, firește ea "nu exista în statul dac o veritabila piață pentru sclavi"7.

în concluzie – statul geto-dac nu poate fi definit ca un stat sclavagist (chiar dacă îngloba și câteva vechi orașe sclavagiste), ci ca un stat caracterizat într-o variantă a unui "mod de producție tributal", a cărui economie era constituită pe relația de tribut8.

________________________________________________________________________________

5 După C. Daicoviciu – numai țărani lipsiți de pământ; țăranii total liberi și înstăriți „făcând mai curând jj>arte din pileați".

6 C. Daicoviciu. Le probleme de l'Etat et de la cu/ture des Daces a la /umiere des nouvelles recherches in Nouvelle Revue d'H/stoire .1, 1955. P. 121-138

7 C. Daicoviciu. Cronologia regilor daci, în voi. Unitate si continuitate în istoria poporului român. București, 1968. p. 65-72.

8 Ovidiu Dnmba. Istoria culturii si civilizației, Ed. Saeculum I.O. Ed. Vestala. Buc. 2000, p. 359

Secțiunea 3.

ECONOMIA GETO-DACILOR

ÎNAINTE DE CUCERIREA ROMANĂ

Formațiunea social-economică geto-daca era cea de tipul obștei sătești, a proprietății colective a pământurilor. Dar alături de proprietatea comună funciară exista și proprietatea privată a comaților, precum și proprietatea privată a regelui, a nobililor și a preoșlor. Teoretic pământul aparținea monarhului. Comaților le rămânea tripla obligație fată de stat – a plății dărilor, a participării la lucrările publice și a satisfacerii obligațiilor militare.

Istoricul got lordadanes (sec. VI Î.Chr), scria în "Istoria și originea geților" că "geții au fost întotdeauna superiori aproape tuturor barbarilor și aproape egali cu grecii". Atât textele sporadice ale autorilor antici cât și descoperirile arheologice conduc la concluzia că, sub raportul dezvoltării economice și sociale, civilizația daco-geților era mult mai înaintată decât cea, de pildă, a germanilor9.

Asemenea celorlalte ramuri tracice, și daco-geții erau mari producători de cereale: orz, secară, linte, bob și mai multe varietăți de grâu. Baza economiei o formau agricultura și creșterea vitelor.

Daco-geții cultivau intensiv și vița-de-vie, practicau albinăritul și pescuitul; creșteau atriarhatului pe teritoriul RPR în "Studii și cercetări de istorie veche". I. 1950. Nr. 2 p. 52-82

4Termen indicând obiceiul acestora de a purta părul lung; așa după cum denumirea de pileați deriva de la tipul de bonetă de lână asemănătoare celei frigiene (pileum) – această căciulă fiind semnul distinctiv al nobililor.

Secțiunea 2.ORGANIZAREA SOCIAL-POLITICA. STATUL

lucrători agricoli și în mine, păstori, meșteșugari și negustori; era clasa care "se afla într-o situație de dependență, de aservire față de nobilimea militară, muncind alături de sclavi pe pământurile Ui curțile fruntașilor6. Asupra acestei clase cădeau sarcinile dărilor și ale diferitelor prestații, îndeosebi pentru lucrările mari de interes public și, firește obligația de a presta serviciul militar.

Sclavii dețineau – până la data cucerii Daciei de către romani un rol cu totul neînsemnat în economia daco-geților. Erau folosiți mai puțin în mine și aproape numai pe pământurile nobililor sau în muncile gospodăriei. Mult prea | puține indicații confirmă existența sclaviei, dealtfel sporadică în Dacia preromană (cu excepția orașelor pontice grecești). La geto-daci sclavajul era de tip patriarhal; "sclavul era considerat ca făcând parte din familia stăpânului"; în această situație, firește ea "nu exista în statul dac o veritabila piață pentru sclavi"7.

în concluzie – statul geto-dac nu poate fi definit ca un stat sclavagist (chiar dacă îngloba și câteva vechi orașe sclavagiste), ci ca un stat caracterizat într-o variantă a unui "mod de producție tributal", a cărui economie era constituită pe relația de tribut8.

________________________________________________________________________________

5 După C. Daicoviciu – numai țărani lipsiți de pământ; țăranii total liberi și înstăriți „făcând mai curând jj>arte din pileați".

6 C. Daicoviciu. Le probleme de l'Etat et de la cu/ture des Daces a la /umiere des nouvelles recherches in Nouvelle Revue d'H/stoire .1, 1955. P. 121-138

7 C. Daicoviciu. Cronologia regilor daci, în voi. Unitate si continuitate în istoria poporului român. București, 1968. p. 65-72.

8 Ovidiu Dnmba. Istoria culturii si civilizației, Ed. Saeculum I.O. Ed. Vestala. Buc. 2000, p. 359

Secțiunea 3.

ECONOMIA GETO-DACILOR

ÎNAINTE DE CUCERIREA ROMANĂ

Formațiunea social-economică geto-daca era cea de tipul obștei sătești, a proprietății colective a pământurilor. Dar alături de proprietatea comună funciară exista și proprietatea privată a comaților, precum și proprietatea privată a regelui, a nobililor și a preoșlor. Teoretic pământul aparținea monarhului. Comaților le rămânea tripla obligație fată de stat – a plății dărilor, a participării la lucrările publice și a satisfacerii obligațiilor militare.

Istoricul got lordadanes (sec. VI Î.Chr), scria în "Istoria și originea geților" că "geții au fost întotdeauna superiori aproape tuturor barbarilor și aproape egali cu grecii". Atât textele sporadice ale autorilor antici cât și descoperirile arheologice conduc la concluzia că, sub raportul dezvoltării economice și sociale, civilizația daco-geților era mult mai înaintată decât cea, de pildă, a germanilor9.

Asemenea celorlalte ramuri tracice, și daco-geții erau mari producători de cereale: orz, secară, linte, bob și mai multe varietăți de grâu. Baza economiei o formau agricultura și creșterea vitelor.

Daco-geții cultivau intensiv și vița-de-vie, practicau albinăritul și pescuitul; creșteau vite cornute mari și mici, cai de rasă foarte iuți (care erau foarte cunoscuți). Dacia era vestită prin bogățiile ei naturale. Lemnul pădurilor transilvănene era foarte căutat de greci pentru construcția corăbiilor. Din timpuri străvechi, dacii foloseau păcura – dar numai cea găsită la suprafață (căci dovezi privind extracția păcurii nu avem decât din epoca romană). Cu sarea gemă – mult folosită atât pentru conservarea peștelui și a cărnii, cât și la argăsitul pieilor- daco-geții făceau un comerț intens, mai ales cu grecii.

9A. Bodor, Contribuții la problema agriculturii în Dacia înainte de cucerirea romană. Problema obștilor la daci, în S.C. IV. VII (1965), 3-4 și VIII (1957, I-4)

Secțiunea 3.ECONOMIA GETO-DACILORÎNAINTE DE CUCERIREA ROMANĂ

Pământul Daciei era foarte bogat în minereuri. Meșterii daco-geți lucrau fierul și arama, argintul și aurul. De asemenea obțineau bronzul din cupru și cositor și apoi îl prelucrau în diferite unelte și podoabe.

O mare dezvoltare luase prelucrarea fierului în timpul lui Decebal, se pare că la Sarmizegetusa și în împrejurimi existau cele mai mari ateliere de metalurgie din întregul teritoriu al Europei, rămas în afara imperiului roman.

Foarte cunoscute erau, de asemenea, atelierele meșterilor argintari. "Pe întreg teritoriul geto-dac exista o artă dacică a argintului, generalizată, începând din sec. III î. Chr."10.

Impresionantă este cantitatea și calitatea ceramicii daco-geților, fapt atestat de descoperirile arheologice.

Meșterii olari au început să folosească roata olarului din prima jumătate a sec. V î.Chr. Epoca de aur a ceramicii este atinsă aproximativ între 100 î.Chr. și 106 î.Chr.: dată la care, odată cu cucerirea romană ceramica geto-dacă va fi mult influențată și treptat înlocuită de produsele lucrate cu tehnica de depurare folosită de romani.

Printre obiectele de ceramică dacică descoperite, o importanță deosebită prezintă vasul- probabil un vas de cult- purtând singura inscripție dacică găsită deocamdată, scrisă cu caractere latine: Decebalus per Scorilo (- Decebal fiul lui Scorilo).

________________________________________________________________________________

10 R.Tantau. Meșteșugurile la geto-daci, Ed. Meridiane, Buc. 1972, p. 109

Secțiunea 4

RELAȚIILE COMERCIALE

Daco-geții au stabilit relații comerciale, în special cu lumea greacă, încă din sec. VII Î.Chr. în secolele imediat următoare, prezența negustorilor și a mărfurilor grecești a fost tot mai intensă – mai ales că în curând se va constitui o negustorime autohtonă11.

Multă vreme, din veacul al Vl-lea până în al ll-lea, grecii fuseseră stăpânii necontestați ai "pieței" dacice, în schimbul obiectelor de podoabă, al ceramicii fine, al vinului și al untdelemnului, grânele, vitele, lemnul, mierea și alte produse ale pământului geto-dac luau calea Miletului, Atenei, Rhodosului și a altor centre din sudul egeic. Dar de prin veacul al ll-lea apare, intensificându-se în cei două sute de ani care urmează, concurența negustorilor italici. Treptat, orientarea unei bune părți a comerțului daco-getic se schimbă, îndreptându-se către Italia.

Din sec. l î.Chr. exista deja o categorie specializată de negustori, care se ocupa exclusiv de schimbul de produse. Schimburile intensive vor fi favorizate și de prezența cetăților- orașe grecești de pe litoralul Marii Negre, care întrețineau legături strânse cu geții încă înainte de a fi ajuns sub dependența statului dac.

Orașele grecești de la Pontul Euxin nu trimit numai obiecte, ci și meșteri. Călătoria pe care Dio Chrysostomus o întreprinde până la Sarmizegetusa va fi fost făcută și de meșteșugari greci, atrași de făgăduielile unui câștig bun. Și chiar dacă nu de bună voie, unii din ei vor fi aduși cu de-a sila după ce Burebista cucerește orașele de pe litoralul pontic.

Circulația mărfurilor, a monedelor și a oamenilor între litoralul Mării Negre și munții Orăștiei dovedește că vechile drumuri de schimb continuau să fie umblate.

_________________________________________________________________________________________

11 O.Drirnba. op cit.,p.364.

Secțiunea 4.RELAȚIILE COMERCIALE

Dar alături de ele dobândeau treptat o însemnătate sporită drumurile care duceau către Italia. Este vorba de calea comerțului ce venea pe valea Savei.

Săpăturile arheologice pun în lumină obiectul acestui comerț cu lumea romană în sensul larg al cuvântului. O bună parte din obiectele de bronz descoperite în cetățile dacice în Munții Orăștiei sunt confecționate în atelierele din sudul Italiei.

în ceea ce privește exporturile geto-dacice către lumea romană este de presupus (pentru că descoperirile în acest sens lipsesc) că lemnul, mierea, ceara, blănurile, vitele, eventual grânele, peștele, poate și sclavii erau articole cerute de negustorii romani. Sarea era de asemenea un articol foarte important: la Târgul Ocna, în Moldova, s-au identificat patru așezări dacice, o cetățuie dacică, precum și două tezaure monetare. Toate aceste vestigii sunt în legătură cu salinele de aici, sarea fiind exportată mai întâi spre coloniile grecești din Dobrogea, iar mai târziu spre Dobrogea romană. Oricum exporturile dacice trebuie să fi fost considerabile, căci altfel nu s-ar putea explica marea cantitate de monedă romană aflată în circulație la daci.

Un fenomen caracteristic pentru perioada statului Dac este încetarea emisiunilor monetare daco-getice. Denarul roman, ca monedă de bună calitate, ca monedă a statului celui mai puternic, se impune și dacilor, așa cum se impusese și altor popoare din afara hotarelor romane, cucerește și "piața" dacică, determinând încetarea vechilor emisiuni locale.

încetarea emisiunilor de monede daco-getice nu înseamnă că în Dacia nu se mai bate deloc monedă. O stanță descoperită la Ludești, în zona Munților Orăștiei, servea la baterea imitațiilor unui denar republican emis în anul 84 î.Chr.; mai multe stanțe pentru emiterea de imitații denari republicani, cuprinși cronologic între 145-138 și 72 î.Chr., au fost descoperite la Tilișca, iar la Poiana, de unde era cunoscută mai demult o matriță cu efigia Romei republicane, s-a descoperit în săpăturile din 1949, în stratul Poiana III, o pastilă de argint pur de greutatea unui denar, neimprimată. Până în anul 106 d.Chr., daco-geții au bătut cu o tehnică aproape perfectă, încât foarte greu poate fi deosebită de modelul ei – moneda "forte" a timpului, moneda romană.

Secțiunea 5.

DREPTUL DACO-GET

5.1. ORGANIZAREA DE STAT

Ca și la alte popoare, trei elemente au marcat la geto-daci calea parcursă de la structura gentilico-tribală la cea statală:

– organizarea pe baze teritoriale;

– constituirea unei forțe armate desprinse de comunitate;

– instaurarea unui sistem de impozite.

Unificarea politică realizată de marele rege Burebista, începând aproximativ din 70 Î.Chr a făcut ca teritoriul vechilor triburi sau uniuni de triburi geto-dace să devină tot mai mult un teritoriu statal locuit de același popor12, iar frontierele stabilite de Burebista în urma luptelor cu diverși stăpânitori locali și cu vecinii coincideau cu cele etnice: de la Carpații nordici la Dunărea de mijloc și Munții Haemus (Balcani), iar pe litoralul Mării Negre de la Olbia la Apollonia. Procesul de teritorializare se face simțit și prin dezvoltarea de centre urbane de proporții mai mari (dave) cu fortificații de tip oppidae în care populația nu mai este grupată pe baze gentilice; același proces începe să se facă simțit și în mediul rural, prin transformarea comunităților gentilice în comunități vicinale, organizate după criterii teritoriale și după rudenie. Trecerea s-a desfășurat în cursul unei lungi perioade, asemenea tuturor cetăților-stat din antichitate (Orientul apropiat, vechii eleni, etrusci, romani, etc.) pe baza unei ierarhizări a cultelor domestice, gentilice și tribale și cu puternice rămășițe ale vechilor structuri nu numai în viața de familie, ci și în instituțiile publice.

_

12 Stabon, Geografia, III, p.4-17.

Secțiunea 5.DREPTUL DACO-GET

Forța publică, desprinsă de comunitate, mai întâi sub forma societăților secrete și apoi aflată la dispoziția căpeteniilor, a fost un alt element ce a caracterizat trecerea la organizarea statală. Lui Alexandru cel Mare, geții îi opun la trecerea sa în nordul Dunării 4 000 de călăreți și cea. 10.000 de pedestrași; Burebista reușește să grupeze sub conducerea sa aproape 200 000 de oșteni. După moartea sa, regii daci vor fi încă în măsură să opună vrăjmașilor 40 000 de oameni, astfel că izvoarele nu exagerează când afirmă că Dicomes îi făgăduise lui Marcus Antonius să-l ajute în războiul cu Octavian "cu o armată numeroasă"13.

Apariția unui sistem de impozite, destinate nu trebuințelor obștești, ci păturilor suprapuse în curs de consolidare și nevoile lor militare, a dus la apariția unor centre de emitere a monedelor, la început în principalele reședințe ale uniunilor de triburi (Vârteju, Dumbrăveni, Inotești-Răcoasa, Aninoasa-Sușița-Dobrești, Rădulești), pentru ca apoi, în timpul lui Burebista, să existe un singur centru la Tilișca (jud. Hunedoara), dovadă concretă a procesului de unificare a puterii în această perioadă. Josephus Flavius vorbește chiar de apariția a "un fel de perceptori ai veniturilor și ai roadelor ce le produce pământul… aleși prin vot", fapt care marchează și o specializare a funcțiilor publice.

Despre o capitală definitivă a Statului, în epoca lui Burebista, nu poate fi vorba, deoarece măsurile politice și administrative erau luate din diferite reședințe temporare, vechile centre ale uniunilor tribale, ca cele de la Poiana, Gândești, Popești, Ocnița, Petelea, Cugir etc., continuând să existe, în timpul lui Decebal statul dac va avea capitala la Sarmizegetusa, de aceea spre cucerirea ei vor fi îndreptate eforturile trupelor romane.

în ceea ce privește organizarea puterii, în perioada geto-dacă forma de guvernământ a fost cea monarhică, în stadiul ei incipient, asemănător basileilor greci sau primilor regi ai Romei, pentru ca ulterior să capete un caracter mai autoritar. Regimul politic a fost cel democratic, însă adunările populare, asemănătoare comițiilor romane, vor ceda treptat locul consiliului regal.

13 Plutarh, Antonius. p. 63

Secțiunea 5.DREPTUL DACO-GET

Succesiunea la tron devenise, probabil, ereditară, dar pe linie agnatică, conform tradiției, trece unchiul patern având prioritate față de descendenții defunctului rege, iar faptul că mențiunea Decebalus per Scorilo atestă mai degrabă situația unui sclav domestic (puer) nu infirmă această regulă comună lumii trace14.

în exercitarea prerogativelor sale, regele era ajutat de un vice-rege, ales uneori din rândul clerului, cum a fost, probabil, cazul în sec. l î. Chr. Cu Deceneu care deținea "o putere aproape regească (pene regiam potestatem)" sau Vezina care avea al doilea loc după Decebal15, în cadrul unui sistem colegial de deținere a puterii supreme preluat din faza de destrămare a organizării gentilico-tribale cu trăsăturile ei duale și menținut în faza inițială de existența Statului.

în jurul regelui se află un consiliu, format din rude, ca de pildă Diegis, fratele lui Decebal (trimis să trateze cu împăratul roman Domițian) ales din prietenii apropiați după modelul conducătorilor elenistici, din mari dregători, căpetenii religioase și militare. Conducerea trebuirilor politice și administrația erau încredințate unor dregători aleși din nobilii sau oamenii de arme. Nobilii (tarabostes, pileați) proveneau din vechea aristocrație gentilico-tribală și, așa cum relatează lordanes16 "dintre dânșii se alegeau regii și preoții". Comații, denumiți în unele izvoare și capilati, par a fi după o ipoteză, o categorie militară corespunzând cavalerilor de la vechii celți, ceea ce explică folosirea lor la unele solii

Dregătorii aveau atribuții diferite în cadrul statului dac, atribuții pe care izvor din antichitate17 le grupează în două categorii: civile și militare: „… Pe când unii erau puși peste cei care munceau/ pământul /cu boii, alții- dintre cei din jurul regelui- erau rânduiți să se îngrijească de fortificații."

Această diviziune a funcțiilor sociale nu a însemnat o împărțire în caste de felul celor din vechea ludie (C.Bougle), ci o distribuire de roluri administrative, ca în vechiul Egipt.

14 R. Vuple, La priorite des agnats dans la transmission de la royaute chez Ies thraces, Ies Daces et leurs voisions, în Studia Thracologica, Buc. 1976, p. 15-21

15 Dio Cassius, LXVII, p. 10

16 lordanes, Getica, p.73,74,76: pentru interpretare C.Daicoviciu, Noi contribuții la problema statului dac, în Studii și cercetări de istorie veche, VI, p. 1-2, 1955, p. 47-59.

17 A.Moret și G.Davy, Des clanes aux emires. Paris. 1923. XXVIII, p. 340

Secțiunea 5.DREPTUL DACO-GET

Organizarea militară cuprindea în rândul oștirii pe toți bărbații capabili de luptă, grupați în detașamente care corespundeau vechilor structuri gentilico-tribale, cu căpetenii proprii, conduse de marii dregători și de rege, însă având posibilitatea de a acționa în interes propriu, așa cum s-a întâmplat în războaiele cu romanii. Dotarea cu armament era corespunzătoare, săbiile curbate ale dacilor putând fi folosite și la muncile agricole, ca și furcile și coasele țăranilor medievali; în timpul lui Decebal izvoarele amintesc de mașinării de luptă perfecționate și de fortificații puternice, realizate cu meșteri romani Stindardul de luptă (cap de lup și coadă de balaur) avea probabil și valoarea unui totem, iar anumite practici prealabile bătăilor își aveau rădăcini străvechi de îmbinare a sacrului cu profanul, ca la atâtea alte popoare aflate pe aceeași treaptă de dezvoltare.

Un rol important, nu numai religios revenea clerului, care se constituise într-o adevărată castă, cu un rol bine definit în oficierea cultului comun, superior celor locale. Caracterul aproape monoteist al religiei geto-dace, și cultul lui Zamolxis, eroul civilizator divinizat după moarte, punând în umbră personajele vechiului pantheon, legate de cultul soarelui, al focului, vetrei și casei, al războiului etc., par a confirma în cazul geto-dacilor legătura dintre unificarea religioasă și cea politică, proces comun întregii antichități în trecerea de la trib la stat18.

Deși trecerea la organizarea statală nu a fost lipsită de frământări interne efortul depus de Burebista în sec. l Î.Chr, a dus la realizarea primei organizații politice de tip superior pe teritoriul Daciei.

Caracterul de stat unitar al acesteia era mai mult de ordin instituțional, deoarece structura lui avea mai degrabă trăsăturile unei federații, o centralizare a puterii fiind imposibilă în acest stadiu de dezvoltare, ca și la alte popoare. Acest fapt a dus la fragmentarea sa ulterioară în patru sau cinci organisme politice, fiecare cu un conducător propriu. Faptul că după moartea lui Burebista statul dac unitar și independent s-a fragmentat, nu poate să diminueze cu nimic importanța lui, deoarece schimbarea de esență de la organizarea gentilico-tribală la cea statală fusese deja făcută: dacă federalizarea reușise să cuprindă în cadrul unei mari stăpâniri politice un număr de uniuni de triburi, care au devenit provinciile statului

Secțiunea 5.DREPTUL DACO-GET

astfel creat, separarea lor ulterioară n-a însemnat revenirea la vechiul sistem politic, procesul fiind ireversibil, ci la mici regate, conduse de șefi de trib sau uniuni de triburi, ci de regi în adevăratul înțeles al cuvântului, cum a fost puternicul Decebal, pentru supunerea căruia Traian a trebuit să poarte două războaie.

18 Liviu Marcu, Istoria dreptului românesc, Ed Lumina Lex Buc., 1997. p.30.

5.2. INSTITUȚII JURIDICE

în ordinea apariției lor, izvoarele Dreptului dacic au fost cutuma și legea Diodor din Sicilia, relatează că marele reformator religios Zamolxis, asemenea lui Zarathustra și Moise, ar fi dat acestora legi inspirat de zei pentru că "mulțimea temându-se de tăria puterii acelora care au inspirat legile se vor supune mai cu ușurință; coloratura religioasă a primelor norme și instituții juridice ale geto-dacilor este un fapt cunoscut și în istoria altor popoare și se explică prin concentrarea în aceleași mâini a puterii religioase și statale într-o epocă în care mentalitatea participativă era dominantă".

lordanes (Getica) afirmă că aceste legi purtau numele de bellagines, caracterul lor scris (conscriptas) fiind însă îndoielnic, deși lamblichos amintește și el de existența unor "legi scrise". Ceea ce este important este existența unor norme juridice prestabilite, a căror publicitate și conservare, ca și la începuturile Romei, era probabil asigurată prin procedeul mnemotehnic semnalat de Aristotel, după care "înainte de cunoașterea scrisului, legile se cântau ca să nu se uite cum obișnuiesc să facă până astăzi agatârșii", populația trăitoare și în spațiul carpatin între cele două epoci ale fierului.

Regimul persoanelor se caracteriza prin începutul de inegalitate socială, determinată de apariția păturilor suprapuse și diferențierea lor de poporul de rând; din unele relatări reiese că existența sporadică a sclavilor, în număr destul de redus și folosiți îndeosebi la lucrări casnice sau fortificații și al căror statut juridic nu era diferit de cel al sclavilor domestici din antichitate. Ei nu puteau forma principala forță de muncă, aceasta fiind constituită din producătorii liberi și, ca atare, cu greu se poate vorbi la geto-daci de un mod de producție, de un stat sau de un drept sclavagist. Persoanele libere aveau un singur nume, alcătuit din două teme, ca de pildă: Rubo-boss-ta, Burre-boss-ta etc., urmând regulile antroponimelor obișnuite la indo-europeni, iar terminația- ta reprezentând probabil articolul hotărât corespunzând unui substrat lingvistic trac (Georgiev).

Familia geto-dacă, în perioada inițială era încă poligamă, așa cum o descriu în mod unanim izvoarele. "Fiecare /trac/ are mai multe neveste" spune Herodot, iar Solinus arată și el că "la traci bărbații se laudă cu numărul nevestelor și socotesc ca o cinste căsătoria cu mai multe femei". Pe măsură ce se dezvoltau diferențierile sociale și se întărea poziția

5.2. INSTITUȚII JURIDICE

economică a șefului de familie, monogamia se impune, determinată de nevoia ca bunurile de care dispunea acum bărbatul să se poată transmite prin moștenire unei anumite clase de succesori. Pe columna lui Traian de la Roma și pe monumentul de la Adamclisi din Dobrogea, unele scene reprezintă pe dacii ce se întorc, după luptele cu romanii, împreună cu soțiile lor unice la vetrele ce le părăsiseră temporar, în sfârșit, din spusele lui Horațiu (Carmina) rezultă că familia geto-dacă era patrilocală și patrilineală; soția locuia la bărbat, descendența se stabilea după tată, iar copiii rămâneau în familia acestuia și după moartea mamei fiind îngrijiți de mama vitregă. Cu privire la formele căsătoriei geto-dace, într-o perioadă mai veche femeile erau scoase la licitație și vândute; prețul varia după cinstea și frumusețea lor, iar în caz contrar bărbații erau cumpărați de fete. Un text din Horațiu, ne lasă să bănuim că la încheierea căsătoriei soția era înzestrată, fapt ce pare a rezulta din termenul românesc "zestre" care are origine geto-dacă (dali di da = a împărți)19.

în perioada de formare a statului, comunitatea sătească reunea principiul proprietății private cu cel al proprietății obștești. Din spusele lui Horațiu (Carmina) rezultă că la geto-daci existau și "ogoare nehotărnicite, alături de cele hotărnicite".

Textul, interpretat de unii ca o rotație a cultivatorilor reprezenta în realitate o alternare a culturilor pe mai multe tarlale, practicată prin tragere la sorți anuală, așa cum se proceda până târziu și în satele devălmașe românești20.

Cât privește roadele, acestea erau "libere", spre deosebire de

comunitățile gentilice sau casnice în care produsele recoltate aparțineau tuturor membrilor.

Dovada unui schimb de produse și a unui comerț activ o constituie circulația vie a monedelor macedonene, apoi a denarului roman, republican sau imperial, moneda universală în acea vreme, exploatările miniere permițând și obținerea metalului prețios

utilizat o vreme la contrafaceri locale.

Marele preot era și judecătorul care "împărțea poporului dreptate la scaunul de judecată", după cum spune Jordanes21. Izvoarele antice vorbesc în materie penală de pedepse aspre date soției infidele, despre duelul judiciar, despre răzbunarea sângelui,

19Liviu Marcu. op. cit. p,32.

20H.H. Stahl. Controverse de istorie socială românească. București 1969, p. 278-279

21lordanes, Getica, p.30

5.2. INSTITUȚII JURIDICE

resturi de justiție gentilică, etc.

După spusele lui Ovidiu, geto-dacilor "nici nu le pasă de legi, căci puterii se pleacă dreptatea / Spada cea cruntă la ei biruie orișice drept"… "Căci dreptatea pe-aici prin forță cu spada se face / iar prin piață ades la sânge se bat" (Trstia).

Relațiile diplomatice erau stabilite prin solii, ca cea trimisă de regele Burebista la generalul roman Pompeius sau regele Decebal la împărații Domițian și Traian. în cadrul tratatelor de pace încheiate de daci cu popoarele învinse se stabilea plata unui tribut, de care nu au fost cruțate nici cetățile grecești din Dobrogea și nici romanii, în sfârșit, regii daci nu disprețuiau nici legăturile matrimoniale pentru a obține anumite rezultate politice. Suetonius (Augustus) ne spune că, după o informație, "Augustus făgăduise pe lulia – fiica sa – mai întâi lui Augustus, fiul său, apoi lui Cosito, regele dacilor, în vreme ce el însuși ceruse în căsătorie pe fiica acestui rege".

în dezvoltarea social-economică a populației locale, un anumit rol l-a avut și factorul extern. Mai întâi coloniile grecești de pe țărmul Mării Negre; acestea, întreținând active legături comerciale cu autohtonii, începând din secolele VI-V î.Chr., vor impulsiona procesul de trecere spre forme superioare de organizare instituțională. Cele mai importante cetăți întemeiate în Dobrogea au fost Histria, pe malul apusean al lacului Sinoe, Tomis azi Constanța și Callatis. azi Mangalia. Primele două colonii au fost fondate de orașul ionian Milet, iar celelalte de doriemnii orașului Heracleea.

Cetățile grecești fiind organizate, în general pe baze democratice erau de "adunarea poporului liber", în care erau cuprinși cetățenii și de "sfatul obștesc" sau senat.

Acest din urmă organ avea în competență, pe lângă soluționarea unor probleme orășenești curente, discutarea proiectelor de legi înainte de a fi supuse votului adunării populare. Alături de aceste organe, existau și altele ce aveau un rol mai mic în conducerea treburilor politice.

Așa, la Histria întâlnim un colegiu de "synedroi" care redactau proiectele ce urmau a fi supuse votului popular (ca și la Milet, metropola Histriei) și unul "hegemoni" care aduceau la îndeplinire deciziile adunării populare, în fine, la Callatis aflăm colegiul "probulilor" cu atribuții asemănătoare cu cele ale hegemonilor de la Histria (de pildă

5.2. INSTITUȚII JURIDICE

supravegheau ca decretele adunării populare să fie înscrise pe stele de piatră); probulii își îndeplineau sarcinile lunar, prin rotație.

în ceea ce priveau treburile administrative ale cetățenilor, acestea erau încredințate unor dregători special desemnați. Așa de pildă, la Histria constatăm existența unor "agoranomi" care se ocupau cu aprovizionarea orașului și cu probleme legate de acesta, precum și a unor "arhonți"- o inscripție ni-i arată și la Tomis- care, pe lângă atribuții administrative, aveau și unele politice; arhonții erau constituiți în colegii, în Histria împărțirea administrativă cuprindea și triburi, asemănătoare cu cele din metropole, însă tribun teritoriale, cu valoare de cartier, ca mai târziu în Roma antică.

Administrația financiară era încredințată în Histria unuia sau mai multor "vistieri" care aveau ca sarcină gestiunea efectivă a tezaurului și a unor "împărțitori" care distribuiau fondurile publice; un rol fiscal îl avea și "colegiul celor zece" care stabilea vămile, impozitele și controla poate și visteria publică a orașului, acest colegiu avea, după cum se pare, și un "secretar".

Cu privire la organizarea militară a cetăților grecești, o inscripție de la Tomis amintește de existența în acest oraș a unor conducători militari, iar o alta, de la Histria, despre un "amiral cu puteri depline", căruia i se încredința, probabil, un comandament naval cu largi prerogative pentru îndeplinirea unor sarcini de război temporare.

în legătură cu instanțele judiciare, o inscripție din Callatis amintește despre un colegiu al celor care 'introduceau" procesele, în general civile, în instanță pentru a fi

judecate în termen scurt. Unele atribuții judiciare, în special de ordin religios, avea și arhontele rege, iar agoranomii, țineau seama, de faptul că supravegheau aprovizionarea piețelor, exercitau probabil o jurisdicție asemănătoare cu aceea a edililor curuli din Roma veche.

Relațiile externe erau stabilite cu ajutorul unor organe specializate; este cunoscut, de pildă, tratatul încheiat în secolul al ll-lea î. Chr. între Histria și Apollonia și care reglementa relațiile de alianță devenite încă mai înainte tradiționale.

Celții și Sciții vor exercita și ei o influență deoarece înjghebând începând din sec. VI Î.Chr. organizări de tipul democrației militare, au cuprins în sfera lor și o parte din teritoriul locuit de geto-daci. Nu a fost lipsită de importanță nici înrâurirea Odrizilor,

5.2. INSTITUȚII JURIDICE

populație tracică sudică ce a oferit geto-dacilor modelul unei organizări statale proprii, ca și regatul macedonean ce și-a extins fruntariile până la Dunăre.

Concepțiile juridice se încadrau, în această perioadă, în mentalitatea epocii, puternic impregnată de credințele religioase în contextul cărora forma supremă de organizare politică s-a realizat prin unificarea cultelor, iar normele juridice sub forma legii și au găsit consacrarea prin intervenția directă a divinității. Gândirea evoluează sub forme logic abstracte, cunoștințele științifice, deși aparțineau unei corporații sacre, se impun în societatea geto-dacă în diferite domenii (astrologie, botanică, fizică ș.a.) ajungând la un sistem filosofic propriu, apreciat ca atare de autori precum lordanes (Getica). Faptul s-a vădit pe plan juridic în modul de organizare a statului, familie, proprietate, relațiile cu vecinii, cu un caracter evolutiv de la forme incipiente, aparținând perioadei străvechi (poligamie, vendetă, ordalie, proprietate colectivă), la cele ale unui Sistem de Drept nu numai bine închegat, dar și avansat în raport cu antichitatea și a cărui dezvoltare, pe o cale proprie, a fost curmat de stăpânirea romană22.

22 Liviu Marcu. Op.cit, p.36

CAP. II. CUCERIREA DACIEI DE CĂTRE ROMANI

RELAȚII DACO-ROMANE ÎNTRE 44 î.Chr. – 88 d.Chr.

Nu am ales întâmplător cele două extreme cronologice ale perioadei despre care vom vorbi mai jos. Anul 44 Î.Chr. este data dispariției lui Burebista și a destrămării „imperiului" său. Anul 85 d. Chr. este data izbucnirii unui conflict daco-roman care, întrerupt prin tratatele de pace din 89 și 102, avea să fie ultimul între cele două state.

Trăsătura dominantă a perioadei 44 Î.Chr.-85 d.Chr. este, pe plan politic, lupta între daci și romani, dusă cu succese schimbătoare, dar soldată cu o netă agravare a presiunii Imperiului asupra frontierelor Daciei și chiar cu cucerirea unor teritorii daco-getice. Această luptă stătea gata să izbucnească după victoria lui Caesar asupra adversarilor săi politici de la Roma și Appianne ne informează că potrivit planurilor strategice ale marelui comandant roman, expediția împotriva daco-geților urma să fie declanșată mai repede decât aceea din Orient; deși oarecum surprinzătoare, informația lui Appian nu e deloc neverosimilă: dacii lui Burebista erau un pericol mai apropiat și, deci, mai grav pentru moment decât părții care-l biruiseră pe Crassus. Prioritatea expediției antidacice, în intențiile lui Caesar, pare sprijinită de concentrarea trupelor romane la Apollonia, și de un alt pasaj al lui Appian, în care se descriu evenimentele de la Roma îndată după asasinarea dictatorului:

„Deodată", zice Appian," se răspândi vestea că geții, care aflaseră de moartea lui Caesar, pustiesc prin incursiuni în Macedonia.Antonius ceru atunci de

RELAȚII DACO-ROMANE ÎNTRE 44 î.Chr. – 88 d.Chr.

la Senat pentru a pedepsi pe geți, susținând că ea a fost pregătită de Caesar contra geților și în al doilea rând împotriva părților și că ținuturile părților sunt deocamdată liniștite. Privind cu bănuială zvonul acesta, Senatul trimise observatori la fața locului… Cei trimiși pentru a cerceta cum stau într-adevăr lucrurile în privința geților, s-au întors și au comunicat că nu văzuseră geți în Macedonia, având însă -fie că este adevărat, fie că îi învățase astfel Antonius – că ar fi unele motive de teamă ca nu cumva geții să năvălească în Macedonia, dacă armata merge în altă parte"23.

Era foarte posibil ca zvonurile despre pustiirea Macedoniei de către geți să nu fi avut nici un temei real căci, la puțină vreme după moartea lui Caesar și Burebista fusese înlăturat de la tron, iar puterea dacilor slăbise brusc24. Foarte curând însă, izbucnirea războiului civil dintre noii triumviri (Octavianus, Antonius, Lepidus) și asasinii lui Caesar (Brutus și Cassius) îi îngăduie lui Coson (poate și altor reguli daco-geți) să realizeze pe scară restrânsă ceea ce Burebista încercase pe scară largă corespunzătoare forței de care dispunea: amestecul în afacerile interne ale Romei. Coson trebuie să-l fi ajutat pe Brutus, dar înfrângerea acestuia îl obligase să stea liniștit și să încerce a dobândi iertarea lui Octavianus.

Se pare însă că, indiferent de episodul legat de numele lui Coson, Octavianus intenționa să pună în aplicare planul tatălui său adoptiv de a cuceri Dacia. Appian25 spune că prin anul 35 /".Chr. Octavianus are nevoie de orașul Segeste ca baza de aprovizionare în războiul împotriva dacilor și bastarnilor și că dăduse poruncă să fie pregătite corăbii care să transporte alimentele necesare oștirii pe Sava și pe Dunăre.

Poate că rezistența deosebit de dârză a triburilor ilirice, poate că deteriorarea treptată a raporturilor sale cu Antonius îl fac pe urmașul dictatorului asasinat să renunțe la acest proiect. N-arfi exclus ca faptul acesta să insuflat dacilor curaj: acum trebuie să fi luat Cosito obiceiul de a năvăli la sudul Dunării26. Izbucnirea deschisă a conflictului dintre Octavianus și Antonius nu putea decât să agraveze situația la frontiera dunăreană.

23Appian, Războaiele civile, III. P.25

24Strabon, VII, p 3, 12-13.

25Appiar, llfynca. p.22, 65-66

26Florus. Epitome, II, p.28, p. 18

RELAȚII DACO-ROMANE ÎNTRE 44 î.Chr. – 88 d.Chr.

Dacii incearcă să se amestece iarăși în afacerile interne romane: ei își oferă serviciile lui Octavianus, dar solii lor nu dobândesc nimic din cele cerute. Atunci ei trec de partea lui Antonius, dar dezbinarea lor lăuntrică îi face să nu-i prea fie de folos generalului roman; luați prizonieri de Octavianus, oștenii daci din tabăra lui Antonius sunt puși să lupte în arena împotriva unor captivi suebi27. Oricum, în preajma bătăliei de la Actium se răspândise zvonul că dacii vor să năvălească în Italia, zvon la care se referă poate Horațiu atunci când afirmă că era mereu întrebat dacă a mai auzit ceva despre daci28. De asemenea Horațiu nu uită să afirme, făcând aluzie la alianța lui Antonius cu Cleopatra, că n-a lipsit mult ca Roma, sfâșiată de lupte interne, să fi nimicită de dacii cei meșteri în azvârlirea săgeților și de etiopienii redutabili prin flota lor29.

înverșunarea lui Crassus împotriva căpeteniilor care nu pricinuiseră nici un neajuns romanilor, ilustrează noua strategie adoptată de Roma după renunțarea la cucerirea Daciei. Neîncetatele incursiuni care nelinișteau posesiunile romane din Peninsula Balcanică, nu meritau poate un mare război de cucerire care i-ar fi unit pe daci, transformându-i iarăși într-o putere de temut, dar era clar că anumite măsuri militare se impuneau. Ținuturile sud-dunărene ocupate de romani sau aflate sub protectoratul lor sufereau de pe urma dacilor din câmpia munteană; cucerirea Dobrogei ar fi permis ca aceștia să fie mai ușor ținuți în frâu. Și astfel vechiul plan de a pune stăpânire pe regiunea dintre Dunăre și mare, reapare în strategia romană, iar Crassus, profitând de prilejul care se ivise îl pune în aplicare.

E drept că Roma nu transforma noile teritorii într-o provincie. Rholes e, probabil, acela care, în numele romanilor și spre folosul lor, stăpânește Dobrogea. După moartea sa, asupra ținutului cucerit de Crassus se întinde protectoratul regatului odrys din Tracia, client al Romei, în timp ce în zona de coastă se creează un comandament militar roman – praefectura orae maritimae – dependent de protectoratul Macedoniei30.

Cucerirea Dobrogei n-a reușit să oprească atacurile dacice, dar se pare

27 Dio Cassius. Li. p.22

28

Horatiu, Satire, II, p.6, 51-53, conform E. Chirilă, Relațiile dintre daci și romani până la expediția lui Marcus Vinicicus. p. 133.

29

Horațiu, Ode, III, p. 13-16

30 D.M. Pippidi, în istoria romanilor, l, p. 481

RELAȚII DACO-ROMANE ÎNTRE 44 î.Chr. – 88 d.Chr.

că le-a schimbat întrucâtva direcția, onentându-le cu precădere spre apus și sud-vest. Nu se știe exact dacă dacii au jucat un rol în tulburările izbucnite în anul 16 Î.Chr. în Dalmația iar în anul următor (dacă datarea este exactă) un raid al appulilor are drept țintă Dobrogeg. N-ar fi exclus însă ca încă în anul 13 Î.Chr. să fi avut loc o invazie dacică în Pannonia, respinsă de Agrippa, și, în orice caz, abia se potolise războiul pannonilor din anii 13-11, că dacii invadează Pannonia, împiedicând, împreună cu o revoltă dalmatică împotriva birurilor, închiderea ușilor templului lui lanus. Răspunsul la această invazie este expediția generalului Marcus Vin cius, care îi înfrânge pe atacatori si-i urmărește, pe Mureș în sus, până ir inima Daciei. Expediția lui Vinicius „inaugurează o fază în relațiile dintre daci și romani: începutul unor acțiuni sistematice de slăbire a puterii dacilor, acțiuni care trebuie să ducă, în cele din urmă, la supunerea lor de către Imperiu'31.

E vorba deci, de o nouă fază si strategia romană. Atacurilor dacice Roma le răspunde prin expediții de rep-esalii care pătrund în nordul Dunării, în anul 6 d. Chr. se instituie un comandament al Moesiei (transformat mai târziu în provincie), în fața Banatului și a deniei. Legatus Augusti pro praetore exercitius este aici A. Caecina Severus care respinge un atac al dacilor la sud de fluviu. Câțiva ani mai târziu, prin V -12, au operațiunile militare conjugate ale lui Cn. Cornelius Leutulus, guvernatorul Pannoniei, și ale lui Sex. Aelius Catus, general comandant al districtului militar moesic. Cel dintâi acționează în vest, prin Banat și Oltenia; cel de-al doilea în câmpia munteană, de unde strămută în Tracia 50.000 de geți. jupă părerea lui R. Vulpe, această evacuare creează o zonă pustie în star ga Dunării; așezările de la Zimnicea, Popești, Piscul Grăsanilor sunt distruse la Popești ultimele monede sunt de la Augustus, iar ultimele fibule sunt de tip Latene III), în timp ce la Tinosu și Piroboridava viața continuă.

Totuși, cu toată asprimea măsurlor lui Catus, câmpia montană nu a devenit o zonă pustie, viața nu a înecat aici cu totul. Avem de-a face cu o depopulare a zonei și cu o considerabilă slăbire a geților din imediata apropiere a Dunării, dar nu o pustiire.

Atacurile dacilor, deși mai rare, nu au încetat. Abia încetase Catus strămutarea geților din Muntenia și cetatea Aegyssus (Tulcea de azi), aflată sub protectoratul regelui odrys Catys, e fulgerător atacată și cucerită de daci.

31 E.Chirilă, Relațiile dintre daci și romani până la e-ediția lui Marcus Vimcicus, p. 136.

RELAȚII DACO-ROMANE ÎNTRE 44 î.Chr. – 88 d.Chr.

întreaga navigație comercială și militară din zona gurilor Dunării era amenințată; Catys incapabil să recucerească singur fortăreața se adresează Romei și numai intervenția unei legiuni comandate de Vitellius, unchiul viitorului împărat, izbutește, după un greu asediu, și cu mari pierderi, să-i alunge iarăși pe geți peste Istru; la operațiuni ia parte, jucând un rol însemnat, și Vestalis, prefectul de atunci al litoralului maritim.

în general, epoca lui Augustus este plină de conflicte cu daco-geții, ecoul acestora revenind mereu în izvoarele vremii. Vergiliu vorbește despre „dacii care coboară de la Istru ce conspiră împotriva noastră" (Ovidiu, Scrisori din Pont, l, 8, p.11-12), iar în alt loc despre „războiul aducător de lacrimi geților" (R.Vulpe, op.cit.p.319-320). Suetonius spune despre Augustus că a reprimat incursiunile dacilor, care au pierdut trei căpetenii și mulți ostași.

Anii exilului lui Ovidiu (8-17 d.Chr.) sunt plini de astfel de asalturi barbare asupra Dobrogei. Pe lângă căderea cetăților Aegyssus și Troesmis, marele poet amintește de nenumărate alte invazii, de starea de nesiguranță ce domnea în Dobrogea, mai ales iarna când gheața Dunării îngăduia să pătrundă mai ușor la sud de fluviu. Ovidiu se plânge amarnic că el, poetul răsfățat al înaltei societăți romane, omul care n-a atins în tinerețe alte arme decât cele ale plăcerii, e nevoit la chemarea străjerilor cetății Tomis, să apuce sabia și scutul și să-și acopere cu coiful părul cărunt. Uneori aceste atacuri erau organizate de geți, alteori de alte seminții: sciți, sarmați, bastarni. Nu numai orășenii, ci și localnicii geto-daci sufereau din pricina acestora, cum spune, tot Ovidiu în versuri impresionante.

în timpul domniei lui Tiberius se iau noi măsuri de apărare a frontierei dunărene. Comandamentul militar moesic e transformat, pe la anul 15 d.Chr., într-o provincie (Moesia). La vest, iazigilor sarmați li se acordî permisiunea să se așeze, prin anul 20 d.Chr., în Câmpia Tisei, în felul acesta calea atacurilor dacice spre Pannonia fusese în bună măsură barată, dar în partea răsăriteană a Peninsulei Balcanice incursiunile continuau. Suetonius îl acuză chiar pe Tiberius de a fi îngăduit ca Moesia să fie ocupată de daci și de sarmați.

Oricum, șubreda stăpânire odrysă se dovedise incapabilă de a apăra Dobrogea. Sub împăratul Claudius, când acest regat clientelar e transformat într-o provincie purtând numele de Tracia, teritoriul dobrogean e anexat Moesiei. Apărarea e organizată cu strășnicie: garnizoane romane sunt așezate în cetățile de pe malul drept al Istrului și se construiesc drumuri strategice pentru deplasarea rapidă și lesnicioasă a trupelor.

RELAȚII DACO-ROMANE ÎNTRE 44 î.Chr. – 88 d.Chr.

Atacurile geto-dace nu sunt, totuși, complet stăvilite, căci Seneca găsește ridicole granițele dintre oameni și face o clară aluzie la încercările imperiului de a-i opri pe daci să treacă Istrul .

O acțiune care ne aduce aminte de expedițiile lui Sex. Aelius Catus e realizată sub domnia lui Nero. între 62-66, guvernatorul Moesiei, Tib. Plautius Silvanus Aelianus, strămută din zona de nord de gurile Dunării peste 100.000 de transdanubieni, populație amestecată de geți, bastarni, sarmați. Scopul operației, realizată prin metode diverse (poate mai mult diplomatice decât militare), era dublu: pe de o parte deportarea acestor oameni din așezările lor slăbea presiunea barbară la frontiera dunăreană; pe de altă parte, așezarea lor în Moesia îngăduia ca mari întinderi de pământ să fie cultivate cu țărani aserviți. De altminteri, inscripția dedicată lui Plautius Silvanus e limpede în această privință, afirmând că strămutarea acestor transdanubieni, cum coningibus ac liberis et principibus aut regibus, s-a făcut ad praestanda tributa, pentru a munci pământul și a plăti impozitele. Prin aceasta guvernatorul, spune inscripția, pacem provinciae et confirmavit et protuli, ceea ce înseamnă, după D.D. Pippidi, că pacea instalată de Aelianus în Moesia a fost extinsă și în regiunile înconjurătoare, iar după Daicoviciu – „o lărgire a zonei de influență și a zonei de apărare a Imperiului și nu neapărat o lărgire a hotarelor provinciei Moesia la nordul Dunării"32.

Asemenea măsuri aduc numai o liniște relativă la frontiere. După moartea lui Nero începe o epocă în care, potrivit mărturiei lui Tacitus, dacii ajung vestiți prin biruințele și prin înfrângerile lor. Dacă Scorilo credea că e mai bine ca dacii, pentru a ține departe primejdia romană, să nu atace Imperiul atâta vreme cât el era sfâșiat de războaie interne, urmașul lui sau contemporanii săi din alte părți ale Daciei vedeau în ofensivă metoda cea mai bună de apărare; de aceea, în primele luni ale anului 69 d.Chr. are loc o invazie în Moesia. „Se puseră în mișcare", zice Tacitus, „și dacii, un neam nicicând cu credință, iar atunci fără nici o teamă, căci oastea din Moesia plecase. Ei luau aminte liniștiți la întâmplările noastre cele dintâi; când au aflat că Italia era cuprinsă de vâlvătaia războiului și că întreg Imperiul era sfâșiat de dușmănie, cucerind iernaticele cohortelor și alelor, dacii deveniseră stăpâni pe ambele maluri ale Dunării și de pe acum se pregăteau să distrugă castele legiunilor, de n-ar fi trimis

32 C. Daicoviciu, op. cit, p.292

RELAȚII DACO-ROMANE ÎNTRE 44 î.Chr. – 88 d.Chr.

Mucianus împotriva lor legiunea a șasea; aflând de victoria de la Cremona, el se temea că "semințiile din afară vor strâmtora Imperiul din două părți dacă dacii și germanii se vor năpusti asupra lui, fiecare din altă parte. Au fost alături de noi, ca și altădată, norocul poporului roman, care a adus pe Mucianus cu ostile din Orient, și împrejurarea că în acest răstimp noi am biruit la Cremona33.

Nu toate atacurile vor fi fost de asemenea gravitate, dar năvălirile erau destul de frecvente, după cum lasă să se înțeleagă Flavius losephus34. Romanii răspund, ca și înainte, cu expediții punitive. După părerea lui B. Mitrea, care analizează descoperirile monetare de la Poiană, această mare așezare dacică și-a încheiat existența încă din timpul lui Vespasianus, căci în două tezaure monetare și în trei loturi de descoperiri izolate de monede de la Poiana, monedele se opresc pe vremea acestui împărat (69-70 sau 71 d.Chr). Autorul crede că părăsirea așezării le-a putut fi impusă dacilor de către Bubrius Gallus, guvernatorul Moesiei, în cadrul măsurilor generale de siguranță pe care le luase pentru ca trecerea Istrului să le fie imposibilă barbarilor35.

Chiar dacă dinastia Flavilor nu întreprinde acum asemenea acțiuni, se iau noi măsuri pentru protejarea frontierei dunărene. O flotă specială – Classic Flavia Moesica – e creată pentru supravegherea fluviului, având stațiuni la Aegyssus, la Bărboși pe Șiret și poate, și în alte puncte. Totuși, în iarna anului 85-86, pe când la Sarmizegetusa domnea Duras-Diurpaneus, iar la Roma Domițian, o nouă și puternică invazie are loc. Cetele dacilor, conduse poate chiar de Decebal, năvălesc în Moesia, declanșând astfel cel dintâi mare război cu Roma.

Perioada 44 Î.Chr. – 85 d. Chr. se caracterizează prin lupta consecventă și tenace a poporului daco-get împotriva expansiunii romane. Aceasta luptă fusese numai parțial încununată de succes. E drept că nici o mare și decisivă expediție nu fusese organizată de Roma pentru supunerea Daciei; dar este tot atât de adevărat că neîndurătorul clește al dominației romane se strângea din ce în ce mai mult în jurul neamului daco-get. Dobrogea cucerită, așezările de la Zimnicea, Popești și Piscul Grăsanilor depopulate, o largă zonă din câmpia montană și sudul Moldovei pusă sub controlul militar, poate și politico-administrativ, al Romei, Dunărea umblată de vase de război romane – aceasta era încheierea unei lupte de peste un secol. Dacia era încă în

33 Tacitus. Hist. III, 46 (trad. N. Lascu)

34 Războiul iudaic. II 16 4

RELAȚII DACO-ROMANE ÎNTRE 44 î.Chr. – 88 d.Chr.

picioare dar pornea în luptele viitoare de pe poziții mai slabe decât pe vremea lui Burebista.

Creșterea pericolului roman aducea din nou pe primul plan imperativul tuturor daco-geților liberi într-un singur stat. Fabula vie a regelui Scorilo nu se potrivea numai romanilor; (Frontinus, Stratagemata, I,10, 4 „Scorilo, conducătorul dacilor, știind că poporul roman era dezbinat din pricina războaielor civile și socotind că nu-i nimerit să-i atace, deoarece datorite unui război cu un dușman din afară s-ar putea restabili înțelegerea între cetăteni, a pus în fața compatrioților săi doi câini și, pe când se luptau între ei cu îndârjire, le-a arătat un lup. Imediat câinii s-au aruncat asupra acestuia, uitând de soarta lor. Prin pildă i-a oprit pe barbari de la un atac care le-ar fi adus fc oase romanilor"); din pilda celor doi câini care, lăsând lupta se aruncă asupra koului trebuia și dacii să învețe că a sosit momentul unirii în fața dușmanului comun36.

E posibil ca acest proces de unificare sau, mai bine zis, de reunificare a daco-geților sub o singură stăpânire, să fi început sub Scorilo, continuat fiind ce Duras-Diurpaneus și desăvârșit de Decebal, când statul dac ajunge a cel mai înalt nivel de dezvoltare și de considerabilă putere militară.

Totuși, ar fi greșit să credem că în perioada care a fost analizai mai sus, daco-romane s-au redus la ciocniri militare. Oricât de frecvente ar fi fost acestea, anii de pace predominau, mai ales după victoriile lui August. Și negustorii se grăbeau să folosească orice ocazie, orice răstimp de lin re la hotar pentru a veni în Dacia cu mărfurile lor. Intervalul 44 Î.Chr – 85 d: Chr, este și o vreme de intens negoț geto-dacic cu lumea romană, de masivă pătrundere a produselor italice și a monedei romane în Dacia, de preluare a unor elemente ale culturii materiale și spirituale romane care vor îmbogăți civilizația dacică.

35B.Mitrea – Descoperirile de monede romane din așezarea geto-dacă de la Poiana și importanta lor istorica.

36C. Daicoviciu. în Istoria romanilor, l, p.318

STATUL DAC Șl SOCIETATEA GETO-DACICĂ ÎN TIMPUL LUI DECEBAL

în anul 85 d.Chr., peste țara dacică stăpânea bătrânul Duras-Diurpaneus. Probabil că sub cârmuirea lui, care urmase domniei lui Scorilo, reunificarea majorității triburilor dacice într-un singur stat făcuse noi progrese. Unirea era mai necesară ca oricând, căci Roma desăvârșise aproape încercuirea țării dacice. Deocamdată la hotar era pace, dar nu era greu de prevăzut că împresurarea romană se va întări în viitor. Roma nu putea tolera la vulnerabila frontieră dunăreană existența unui stat puternic, capabil într-o zi să unească toate forțele „ barbare" din această parte a Europei într-o mare ofensivă contra Imperiului. Pe de altă parte, dificultățile economice crescânde care asaltau statul roman sub domnia lui Domițian făceau și ele ca privirile să se îndrepte tot mai stăruitor spre Dacia cea bogată în aur și grâne. Era limpede că mai devreme sau mai târziu, legiunile romane aveau să treacă Dunărea pentru a-i supune pe daci și a le preface țara într-o provincie.

O știre a lui lordanes confirmă iminența primejdiei romane. „Pe când domnea împăratul Domițian, goții (geții), de teama lăcomiei acestuia, desfăcură alianța pe care o încheiaseră odinioară cu alți împărați și începură să devasteze malul Dunării, stăpânit de multă vreme de Imperiul roman, nimicind armatele și comandanții lor. în fruntea acestei provincii (Moesia) era pe atunci, după Agrippa, Oppius Sabinus, iar la goți domnia o avea Dorpaneus; dându-se lupta, au fost învinși, lui Oppius Sabinus i s-a tăiat capul, iar goții, năvălind asupra multor castre și orașe, au prădat ținuturile ce țineau de Imperiu."37

După obiceiul lor, dacii trecuseră Dunărea pe gheață în iarna anului 85-86. Ofensiva lor neașteptată, condusă poate de Decebal, nepotul regelui, semănase panică în Imperiu. Nu era vorba numai de moartea guvernatorului Sabinus: Roma mai avea generali destoinici, dar, așa cum spune Tacitus (Agricola), „erau puse în cumpănă taberele întărite ale legiunilor și însăși stăpânirea noastră"38, adică stăpânirea romană la sud de Dunăre. Acum se dezvăluia în toată amploarea ei

37 lordanes, Getica, p.76

38 Tacitus. Agricola, p.41

STATUL DAC Șl SOCIETATEA GETO-DACICĂ ÎN TIMPUL LUI DECEBAL

primejdia pe care statul dac o reprezenta pentru imperialismul roman. Gravitatea situației se vede în faptul că împăratul însuși părăsește Roma venind pe frontul dunărean.

Pregătirile romane, concentrările de trupe, de corăbii și de mijloace de război nu scapă atenției vigilente a dacilor. Momentul era greu, încleștarea se anunța crâncenă; era nevoie de o maximă încordare a forțelor și mai cu seamă de o pricepută conducere militară, pe care bătrânul Duras-Diurpaneus nu se mai simțea în stare s-o asigure, în fața pericolului, el îi cedează tronul lui Decebal, fiul lui Scorilo.

Nu putea exista o alegere mai nimerită. Peste aproape 150 de ani, Dios îi va face ultimului rege dac un entuziast portret, spunând despre el că era priceput în ale războiului și iscusit la faptă, știind când să năvălească și când să se retragă la timp, meșter în a întinde curse, viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere; pentru care lucruri el a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut"39. Cu alte cuvinte, diplomat abil și talentat conducător de oști, calități de care avea să dea pe deplin dovadă în război.

Diplomația e primul mijloc pe care regele dac îi folosește, încărcat de prada luată în Moesia, Decebal trimite la Domițian o solie, cerând o pace care, dată fiind situația, nu putea fi prea grea pentru daci. Domițian, aflat în toiul pregătirilor de ofensivă, refuza, și atunci regele dac trimite din nou la el „un sol care să-i spună în batjocură că va face pace dacă ar vrea ca fiecare roman să-i trimită anual doi oboli, iar de nu, el îi va declara război și-i va aduce mari neajunsuri"40. Orgoliosul Domițian și nu mai puțin orgoliosul Fuscus răspund provocării prin declanșarea fără întârziere a atacului, în primăvara anului 87, armata romană trece Dunărea pe un pod de vase.

La început nu intâmpină rezistență; „meșter în a întinde curse", Decebal preferă să aștepte, lăsându-l pe generalul roman să se angajeze neprevăzător în defileul de la Turnul Roșu. Aici dacii „chiar în prima ciocnire înving pe romani, îl omoară pe generalul lor Fuscus și jefuiesc bogățiile din tabăra soldaților"41.

39 Dio Cassius. LXVII.6, tălmăcite T.A. Naum.

40Petrus Patricius, în FHG, IV, p. 183, frag. 4 Dio

41 Dio Cassius. LXVII, 7

STATUL DAC Șl SOCIETATEA GETO-DACICĂ ÎN TIMPUL LUI DECEBAL

Prin această victorie Decebal câștigă un răgaz apreciabil. Romanii reiau ofensiva în anul următor (88), la comandă fiind numit prudentul Tettius lulianus. Lupta se da la Tapae (Porțile de Fier ale Transilvaniei). De această dată victoria va fi de partea romanilor, învingătorul nu-și valorifică însă avantajul creat de victorie. Este vorba, probabil de un răgaz acordat lui Decebal, deoarece împăratul refuză repetat cererile de pace ale regelui dac. Probabil că Domițian se hotărăște să îngenuncheze Dacia, dar în mintea lui ambițioasă încolțise planul de a-i pedepsi întâi pe cvazii și pe marcomanii de neam germanic, care refuzaseră să acorde ajutor Romei în războiul cu Decebal și care amenințau poate, dinspre Pannonia, flancul și spatele armatei imperiale. Plecat în Pannonia, Domițian refuză să-i asculte pe solii cvazi și marcomani veniți să ceară pace; mai mult, pune să-i omoare și trece la ofensivă. Aceasta se termină însă rău pentru romani și înfrângerea suferită pe frontul pannonic pune sub semnul întrebării succesele dobândite împotriva dacilor.

„învins de marcomani și pus pe fugă, povestește Dio Cassius42, Domițian trimise în grabă soli la Decebal, regele dacilor, și-1 înduplecă a încheia un tratat, pe care mai înainte nu îl încuviințase, cu toate că Decebal i-l ceruse de mai multe ori. Acesta primi învoiala, căci era la mare strâmtoare, dar nu voi să vină el însuși ca să steie de vorbă cu dânsul, ci trimise pe Diegis cu câțiva bărbați, ca să-i dea înapoi armele și câțiva captivi, ca și când i-ar fi avut numai pe aceia la dânsul. Făcându-se aceasta, Domițian puse diademe pe capul lui Diegis, ca și când el ar fi fost în adevăr învingătorul și ar fi putut da un rege dacilor; el împărți soldaților și onoruri și bani, și trimise la Roma, ca învingător, între altele, soli și o scrisoare, zicea el, de la Decebal, dar pe care se spunea că o plănuise chiar el. El împodobi sărbătoarea triumfului său cu o mulțime de lucruri pe care le luase nu de la dușmani (cu totul dimpotrivă: el cheltui cu tratatul, dând lui Decebal și atunci bani

mulți și meșteșugari de tot felul, și pentru timp de pace și pentru război, și promițându-i să-i dea mulți și în viitor), ci din zestrea împărătească: de aceasta el se folosea întotdeauna ca și cum ar fi fost o pradă de boi, odată ce adusese în stare de sclavie împărăția însăși"43.

42Idem

43 Dio Cassius, LXVII,7

STATUL DAC Șl SOCIETATEA GETO-DACICĂ ÎN TIMPUL LUI DECEBAL

Așadar, în anul 89 se încheie pacea, o pace care, așa cum spune Dio Cassius, părea nefavorabilă romanilor și chiar rușinoasă pentru dânșii, în realitate însă, tratatul din 89 ar trebui privit mai degrabă ca o pace de compromis, devenită necesară din cauza epuizării ambelor tabere.

Rușinoasă pentru romani, pacea din 89 n-a fost niciodată. Dar, din favorabilă lor, ea s-a transformat pe nesimțite, pe măsură ce Decebal își realiza proiectele, într-o înțelegere nefavorabilă, pe care avea s-o rupă sabia lui Traian.

Chiar înainte de micile pierderi teritoriale pe care le suferă în anul 89, statul lui Decebal nu era prea întins; el nu se putea compara cu vasta stăpânire a lui Burebista.

Statul lui Decebal ne apare nu numai mai dezvoltat din punct de vedere social-economic, dar și mai puternic din punct de vedere militar decât regatul lui Burebista. Explicația trebuie căutată tocmai în programele social-economice. Cercetările din Munții Orăștiei ilustrează un stadiu mai înalt al culturii materiale în vremea lui Decebal: din această perioadă datează construcțiile cele mai grandioase ale Sarmizegetusei, cele mai bogate locuințe și cele mai numeroase unelte de fier. Tocmai acum e mai izbitoare unitatea culturii materiale dacice, demonstrată de atâtea și atâtea elemente comune așezărilor celor mai îndepărtate între ele (Sarmizegetusa, Săratei, Bâtca Doamnei). Mai intens e și comerțul, intern și extern. Toate acestea înseamnă că în diferitele părți ale Daciei se crease sau era pe cale să se statornicească o unitate economică inexistentă pe vremea lui Burebista. Și unitatea economică atrage după sine o mai fermă și mai stabilă unitate politică.

Caracterul mai închegat al statului lui Decebal se datorează și faptului că el nu îngloba, așa cum fusese cazul formațiunii politice conduse de Burebista, populații cucerite cu forța și, deci, nemulțumite de situația lor. Statul lui Decebal statul dacilor și pe aceștia secolele de dezvoltare comună îi aduseseră acum la o unitate fără precedent în trecut.

Datele de care dispune știința istorică pentru a reconstitui structura statului dac la sfârșitul sec. l d. Chr. sunt extrem de puține. Totuși, câte ceva se știe. Dacă, de exemplu, nu avem cunoștințe de vreun sfetnic cu rangul de „cel dintâi și cel mai mare prieten" pe

STATUL DAC Șl SOCIETATEA GETO-DACICĂ ÎN TIMPUL LUI DECEBAL

care-l purtase dionysopolitul Acornion la curtea lui Burebista, știm în schimb că Decebal avea un fel de vicerege (pe Vezina mare poate preot în același timp), că trimitea soli (pe Diegis, de exemplu) însărcinați cu misiuni de cea mai mare răspundere, că el punea prefecți în fruntea agriculturii și a cetăților, că avea o cancelarie ce redacta scrisorile către alte state. Foarte incomplete, aceste informații sunt, totuși, de natură să contureze imaginea unui stat mai centralizat decât cel condus de Burebista.

Progresele arheologice constatate în domeniul culturii materiale sugerează că și pe plan social dacii evoluaseră în sensul unei mai accentuate stratificări sociale, al unei mai profunde diferențieri între tarabostes și comați, a unei mai largi utilizări a muncii servile. Totuși, mai ales în această ultimă privință nu trebuie să se exagereze. Faptul că Traian îi găsește pe prizonierii luați de la Fucus în „munții cei întăriți cu ziduri"44, adică în cetățile din Munții Orăștiei, dovedește că în Dacia lui Decebal nu exista încă o piață internă pentru sclavi, și că majoritatea robilor aparțineau chiar statului. Dezvoltarea în cei aproape 150 ani, câți trecuseră de la moartea lui Burebista, nu schimbase caracterul patriarhal al sclavajului la daci.

Puternic la începutul domniei lui Decebal, statul dac avea să se întărească și mult după pacea din 89. Mijloacele financiare și umane primite de la romani sunt folosite de rege pentru construirea de noi fortificații sau pentru întărirea și lărgirea celor vechi, pentru făurirea de arme și mașini de război, pentru instruirea oștirii dace. în același timp însă, Decebal inaugurează un vast program de construcții nemilitare. Poate chiar cu brațele prizonierilor romani sunt clădite noile sanctuare de andezit din incinta sacră a Sarmizegetusei; data târzie (după 89 d.Chr.) a începerii ridicării lor e sugerată de faptulcă războiul lui Traian le-a surprins pe unele neterminate. Sarmizegetusa anului 106, anul cuceririi ei de către romani, prezenta tabloul unui viguros efort constructiv, brusc întrerupt de evenimentele militare.

44Dio Cassius, LXVII, 7

STATUL DAC Șl SOCIETATEA GETO-DACICĂ ÎN TIMPUL LUI DECEBAL

Oricum, Decebal și sfetnicii săi nu-și pierduseră timpul în zadar. La începutul sec. al ll-lea d. Chr., Dacia era mai pregătită decât oricând să-i întâmpine pe vechii dușmani: romanii. Aceștia se pregăteau să atace, conduși fiind de unul din cei mai mari generali pe care i-a avut Imperiul: Traian.

Secțiunea 3

CUCERIREA Șl ORGANIZAREA DACIEI DE CĂTRE ROMANI

3.1 Cucerirea teritoriului locuit de daci

Expansiunea romană. Desființarea statului dac și organizarea în locul său în provincii imperiale romane a fost rezultatul unei perioade îndelungate de lupte între daci și romani. Ajuns la Dunăre chiar în timpul când statul dac abia se constituia, romani au pregătit un asalt metodic împotriva sa, apreciind că o consolidare a lui ar constitui un pericol grav pentru teritoriile din nord-estul imperiului. Manevrei romane de învăluire a flancului răsăritean al statului dac prin alianța încheiată în anul 72-71 Î.Chr. de generalul Lucullus cu cetățile grecești de pe litoralul vestic al Pontului, Burebista îi răspunde cu succes prin campania de cucerire a litoralului pontic de la Olbia până în Apollonia și a teritoriului până la Haemus. Pe lângă mijloacele de forță pentru întărirea statului dac și stabilirea poziției romanilor în sudul Dunării, Burebista a desfășurat și o activitate diplomatică, stabilind o alianță cu Pompei împotriva lui Caesar în anul 48 î. Chr. înfrângerea lui Pompei la Pharsalus nu a adus avantajele scontate de Burebista, dar nici represalii din partea lui Caesar, deoarece ambii au fost asasinați în anul 44 î. Chr.

Moartea lui Burebista și dezagregarea statului dac centralizat de el a creat condiții favorabile expansiunii romane în teritoriile locuite de daci. Unii din regii daci următori au continuat politica externă a lui Burebista: Cotiso devasta posesiunile romane din sudul Dunării45, Coson ajuta cu armată pe Brutus în bătălia de la Philippi (anul 42 î. Chr.) împotriva lui Octavian, dar ajunge apoi în relații de prietenie cu acesta. La fel, Dicomes dă ajutor militar lui Antoniu în bătălia de la Actium (31 î. Chr, împotriva lui Octavian. în anul 10 î. Chr. Dacii ataca provincia romană din Panonia, iar în anul 6 d.Chr. invadează Moesia împreună cu sarmații.

45Annaneus Florus, Epitome, IV.p12

3.1 Cucerirea teritoriului locuit de daci

Aceeași atitudine diversă față de romani se stabilește și la regii daci din Dobrogea. Roles se remarca prin atașamentul său față de romani și cu ajutorul acestora ocupă statele lui Dapyx și Zyrakes și conduce întreaga Dobroge în numele și interesul Romei. După moartea lui Roles teritoriul dobrogean este dependent de regatul Odryd din Tracia – stat clientelar al Romei- în timp ce orașele grecești de pe țărmul pontic, rămase libere după moartea lui Burebista, sunt organizate în Prefectura litoralului maritim atașată provinciei romane a Macedoniei. Aceasta este doar o situație provizorie, deoarece în timpul lui Claudiu regatul clientelar al Odryzilor este desființat si în locul său se organizează provincia romana Tracia, iar teritoriul Dobrogei este anexat în anul 46 d.Chr. provinciei Moesia (înființată în anul 15 d. Chr. pentru apărarea graniței Dunării), întreaga Dobroge este astfel cucerită de romani.

Ca o ripostă la incursiunile dacilor în sudul Dunării, romanii întreprind o vastă acțiune de atacuri în nord, dar care au avut ca rezultat durabil asigurarea militară a liniei Dunării în anii 11-12 d.Chr.,o armată din Moesia condusă de Sextus Aelius Catus alunga pe daci în nord, stabilind garnizoane de-a lungul Dunării, iar 50.000 de daci de pe țărmul stâng sunt strămutați în sudul Dunării, în același timp, o altă armată pătrunde în Oltenia și Banat. Tot atunci se pare că au fost distruse centrele unor organizații dacice de la Popești, Zimnicea si Piscul Crasam.

Toate aceste măsuri nu stăvilesc incursiunile dacilor care cuceresc Aegyssus (Tulcea) si Troesmis (Iglita), recuperate prin eforturile regatului Odryd și al provinciei Moesia.

Câțiva ani mai târziu (20 d. Chr.), pentru a asigura granița provinciei Panonia, romanii colonizează pe iazygi, un neam sarmatic, în câmpia Tisei. Romanii au preluat metoda strămutărilor militare ale dacilor din nordul Dunării Moesia între anii 62-65 d. Chr. (peste 100.000 de daci), dar cum atacurile dacilor continuau, a fost organizată o flotă specială pentru supravegherea Dunării (69 d. Chr.).

3.2. Cucerirea Daciei.

O etapă nouă în desfășurarea relațiilor dintre daci și romani este inaugurată de acțiunile inițiate de Scorilo si Diurpanueus de a ramifica statul lui Burebista. Totodată romanii făceau planuri de a lichida amenințarea statului dacilor de la Dunăre.

Dacii atacă Moesia în anii 85-86 d. Chr. în timpul luptelor, Diurpaneus cedează tronul lui Decebal. în urma luptelor din anii 87 si 88 acesta încheie pace cu romanii (în anul 89 d.Chr.). Romanii dobândesc dreptul de a înființa garnizoane pe malul stâng al Dunării și de a trece pe teritoriul Daciei împotriva cvazilor si marcomanilor. în schimbul unor subsidii bănești și a ajutoarelor în meșteri constructori și instructori militari, Dacia devine un stat clientelar al Romei. Dar Decebal folosește ajutoarele primite spre a se pregăti împotriva Romei.

împăratul Traian pune capăt acestei situații și prin campania din anii 101-102 d. Chr., cucerește anumite teritorii din sud-estul Transilvaniei, Banat, Oltenia, Câmpia munteană și sudul Moldovei și silește pe daci să renunțe la politica externă proprie și la alianțele pe care Decebal reușise sau plănuia să le încheie.

Continuarea de către Decebal a pregătirilor de război, ca și atacul împotriva iazygilor – aliați ai romanilor- au provocat al doilea război dacic al lui Traian în anii 105-106 d. Chr., în urma căruia statul dac este desființat și teritoriul său primește o nouă organizare în cadrul imperiului roman.

CAP.III. DREPTUL ROMAN ÎN DACIA

Secțiunea 1

ORGANIZAREA PROVINCIEI DACIA ÎN CADRUL IMPERIULUI ROMAN. DREPTUL PUBLIC

1.1 Hotarele

Luptele duse de daci în Dobrogea cu sprijinul roxolanilor și în Moldova în alianță cu bastarni și sarmați, în afară de cele din statul dac, arată că romanii au cucerit aproape întregul teritoriu locuit de daci, inclusiv al dacilor din afara statului dac. Totuși, numai o parte a constituit noua provincie romană a Daciei. Granița sa se prezenta astfel: spre apus – Tisa de la confluența cu Dunărea până la vărsarea Mureșului, apoi pe Mureș până la Micia (lângă Deva), de unde se continuau taberele întărite de la Bologa (M-ții Apuseni) și Porolissum (lângă Zalău), spre nord- o linie paralelă cu Someșul, continuată spre răsărit de versantul transilvan al Carpaților răsăriteni până la Angustiae (Bretcu, pasul Oituz) și al Carpaților Meridionali până la Bran de unde o linie care cobora în diagonală până la Dunăre; de la acest punct și până la vărsarea Tisei, Dunărea forma granița de sud a provinciei.

Nu au fost cucerite și au rămas în afara provinciei teritoriile din Maramureș. Crișana, nordul Moldovei, locuite în continuare de dacii liberi.

în schimb însă, sudul Moldovei, de la Piroboridava pe Șiret, colțul sud-estic al Transilvaniei (dintre Olt și Carpați) până la Buridava pe Olt au fost organizate de romani în cadrul provinciei Moesia inferioară.

1.1 Hotarele

După cucerire, influența romană s-a intensificat sub forma unui proces de romanizare, care s-a resimțit si în teritoriile dacilor liberi, controlate de romani prin valuri

de apărare și prin castrele de la Drajna de Sus, Mălăiești, Tirgsor, Rucăr, Pietroasele

(Muntenia), Bărboși, Piroboridava, Traian, Bitca Doamnei(Moldova). Ceramica, monedele și produsele de import romane, datând din sec l-lll d. Chr, s-au găsit în nordul Moldovei și în nord-vestul Transilvaniei, iar în Crișana au fost identificate obiecte provenind din Dacia.

1.2 Etapele organizării provinciei Dacia

După cucerire, Dacia formează o provincie în granițele de mai sus. Ea s-a menținut astfel numai între anii 106-117. în anul 117 d. Chr. la moartea împăratului Traian, izbucnește o mare răscoală a dacilor subjugați, sprijiniți de dacii liberi și de sarmați, împotriva romanilor.

– împăratul Hadrian este nevoit să abandoneze sudul Moldovei și cea mai mare parte din Muntenia – fiind mai grele de apărat. Teritoriul rămas a fost denumit provincia Dacia superioară, alături de care inființează o nouă provincie cu numele de Dacia inferioară, cuprinzând teritoriile dacice anexate anterior Moesiei inferioare – colțul sud-estic al Transilvaniei dintre Olt și Carpați ca și vestul Olteniei – care făcea mai înainte parte din vechea provincie -Dacia.

– Prin anul 124 d. Chr., împăratul Hadrian desprinde din Dacia superioară teritoriul aflat la nord de Mureșul superior și de valea Arieșului și formează noua provincie Dacia Porolissensis.

– în urma răscoalei din anul 168, împăratul Marcus Aurelius procedează la ultima reorganizare: contopește Dacia superioară și Dacia inferioară sub numele de provincia Dacia Apulensis, din care desprinde în anul următor Banatul de vest ca o nouă provincie cu numele de Dacia Malvensis46. Dacia Porolissensis este menținută în granițele anterioare.

46 M. Macea, Burebista și celții de la Dunărea de mijloc, în Studii si cercetări de istorie veche. VII. 1-2, 1956, p.36

1.3 Organele centrale.

Fiind o provincie imperială, organul suprem în Dacia era guvernatorul care reprezenta pe împărat legatus Augusti pro praectore. El era numit de împărat dintre membrii ordinului senatorial de rang consular deoarece avea mai multe legiuni sub comanda sa. Reședința sa era în capitala provinciei -Ulpia Traiana. Guvernatorul era investit cu imperium, în virtutea căruia îi aparținea puterea supremă militară, administrativă și judecătorească.

Situația aceasta se menține și în Dacia superioară, cu deosebirea că legatul imperial aparține tot ordinului senatorial, dar de rang pretorian, deoarece comanda o singură legiune. De aceea, el își avea reședința la Apulum, unde rezida legiunea XIII Gemina. Capitala rămâne Ulpia Traiana, căreia i se adaugă și denumirea autohtonă Sarmizegatusa.

Dacia inferioară este însă o provincie procuratoriană, condusă de un procur Augusti, numit si praeses, aparținând ordinului ecvestru si investit cu jus gladii, care îi dădea puteri depline civile, judiciare si militare. Capitala provinciei și reședința guvernatorului era Drobeta.

O poziție similară are și procuratorul presidial din Dacia Porolissensis, care își avea sediul la Napoca, cu deosebire că el făcea parte din categoria ducenarilor.

Rangul si puterea acordată prin imperium guvernatorului din Dacia superioară asigura coordonarea și unitatea celor trei provincii, în mod expres aceasta rezulta din ultima ior organizare, când guvernatorul din Dacia Apulensis poartă titlul de legatus Augusti pro praetore Daciarum trium -guvernator, comandant suprem din ordinul senatorial și fost consul – în timp ce în Dacia Malvensis este un guvernator presidial, iar în Dacia Porolissensis atribuțiile de vice guvernator le îndeplinește comandantul Legiunii V Macedonia. Unitatea provinciilor mai este întărită și prin faptul că Ulpia Traiana este denumită Metropolis a celor trei Dacii, începând din timpul împăratului Alexandru Sever după anul 222 d. Chr.

– Concilium Provinciae sau Concilium Daciarum Trium, a fost înființat, probabil cu prilejul reformei lui Marc Aureliu, dar dovezi sigure despre consultativ

C.C.Giurescu, Istoria romanilor, Ed. Științifică, Rucuresti, 1974. voi. l, p. 77,90,91,114.

1.3 Organele centrale.

existența sa datează abia din timpul lui Alexandru Sever. Consiliul era un organ cu atribuții restrânse doar la discutarea treburilor obștești, dar fără a putea lua altă atitudine decât de a aproba măsurile administrației provinciei, sau de a se plânge împotriva lor către împărat. Problemele obștești cele mai frecvente erau nevoile orașelor și ale provinciei, apărarea intereselor provincialilor față de administrația imperială.

O altă sarcină principală a adunării provinciale era întreținerea în cele trei Dacii a cultului împăratului aflat în viață, ca întruchipare simbolică a Romei în scopul cimentării unității provincialilor, al loialității și devotamentului față de puterea romană.

Membrii adunării erau reprezentanți ai tuturor orașelor din întreaga Dacie, aleși dintre cei mai de seamă foști magistrați ai metropolei și municipiilor, aparținând ordinului decurionilor si ordinului ecvestru. Ei se adunau odată pe an în palatul Augustalilor din Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Președintele adunării era ales de către adunare dintre membrii săi și cumula totodată și funcția de preot al cultului imperial (sacerdos arae Augusti).

– Procurorul financiar al provinciei (procurator Augusti) se ocupa cu administrarea finanțelor provinciei, având sediul la Sarmizegetusa, unde se centralizau datele privind impozitele si veniturile întregii Dacii (tabubariu provinciae). Procuratorul era subordonat legatului imperial. Era numit de împărat dintre membrii ordinului ecvestru. Situația aceasta a continuat si în Dacia superioară și în Dacia Apulensis, cu deosebire că în cazul când locul guvernatorului consular era vacant în Dacia Apulensis, interimatul conducerii celor trei Dacii era asigurat de către procuratorul financiar al acestei provincii, competent să acționeze vice praesidis.

în Dacia inferioară și în Dacia Porolissensis atribuțiile financiare aparțineau procuratorilor presidiali ai acestor provincii. O schimbare s-a produs în Dacia Porolissensis în momentul stabilirii Legiunii V Macedodia pe teritoriul său când comandatul acesteia deține și sarcinile de conducere ale provinciei, iar atribuțiile fiscale sunt încredințate unui procurator financiar, care nu mai are calitate de praeses.

Aparatul fiscal aflat în subordinea procuratorilor cuprindea: tabulatorii (contabili), librarii (registratori), dispersatores (casieri), încasatori ai impozitelor etc.

1.3 Organele centrale.

Veniturile se realizau din:

a) domeniile publice;

b) dări provinciale;

c) impozite directe;

d) taxe pentru transferul de proprietate;

e) monopoluri si drepturi regaliene;

f) taxe extraordinare. Cheltuielile priveau:

a) nevoile cultului;

b) lucrări publice;

c) armata;

d) aprovizionarea capitalei;

e) administrația.

Impozitele erau de două feluri: directe și indirecte, în prima categorie erau impozitul funciar si capitația. Dările funciare (capitația terrene stipendium, jugatio) grevau toate terenurile particulare; acest fapt se explică prin ideea că asupra pământului din provincie cetățeanul proprietar avea numai un drept de folosință sau de posesiune, proprietatea deplină aparținând Statului roman. Stabilirea cuantumului impozitului financiar se făcea în temeiul declarației proprietarului, care era obligat să precizeze valoarea economică a fondului și fertilitatea solului. Localitățile care se bucurau de jus Italicum (Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca și Dierna) nu plăteau impozitul funciar, deoarece terenurile lor erau, printr-o ficțiune, socotite ca făcând parte din teritoriul roman și în consecință, neimpozabile.

Impozitul personal sau capitația (tributum capitis, capitația plebeia) este plătit de toți locuitorii provinciei, indiferent dacă erau sau nu cetățeni. Negustorii, la rândul lor, plăteau un impozit special, cunoscut sub denumirea de aurum negotiatiorem, pe care l-a introdus împăratul Alexandru Sever. Mai importante sub aspectul veniturilor pe care le aduceau visteriei statului erau impozitele indirecte. Din această categorie făceau parte impozitul pe moșteniri (vicessima hereditatum) și cel pe eliberările de sclavi (vicessima manumissiomm sive libertatis), primul reprezenta 5% din valoarea moștenirilor,iar al doilea 5% din valoarea sclavului eliberat47.

47 L. Marcu, op.cit., p. 41-43

1.3 Organele centrale.

– Procuratorul vamal avea ca sarcină încasarea taxei vamale de 2,5% pe circulația mărfurilor și a persoanelor. Operațiile vamale erau încredințate la început unor arendași (conductori), dar după anul 169 au fost îndeplinite de către procuratori din ordinul ecvestru, împreună cu alte provincii -între care Moesia superior și inferior- Dacia făcea parte din circumscripția vamală lllyricum.

Pe teritoriul Daciei erau organizate oficii vamale (stationes, portorii), conduse de servi villici (sclavi imperiali), cum erau cele de la: Dierna, Micia, Pontus Augusti, Sucidava, Drobeta, Alburms Major, Ampelum, Porolossum și Sarmizegetusa.

Minele de fier erau concesionate, asemenea salinelor, arendașilor (conductores ferarium). în schimb, cele de aur formau proprietatea împăratului, de exploatarea lor îngrijindu-se un procurator aurarium, ajutat de un corp întreg de slujitori.

Monedele care circulau în Dacia erau:

a) de aur-aureus (7,80 grame);

b) de argint – denarius (3,41 grame) si quinarius (1,705 grame);

c) de aramă galbenă – sestertius (27,20 grame) și dupondius (13,14 grame);

d) de aramă roșie – as (13,44 grame), semis (6,72 grame) și quadrans (3,24 grame).

Raportul dintre ele era simplu: un aureus valora 100 sesterți și în continuare fiecare monedă are o valoare dublă față de cea inferioară; greutatea lor s-a diminuat treptat.

1.4 Organizarea armatei.

Trupele romane care staționau în Dacia alcătuiau o armată unică: exercitius Daciae. Până la ultima reorganizare a provinciei, armata se afla sub conducerea unică a legatului imperial. După reorganizarea înfăptuită de Hadrian, armata Daciei superioare era condusă de către legatul imperial, iar cele din Dacia inferioară și Dacia Porolissensis se aflau sub comanda procuratorilor presidiali.

După reorganizarea din anii 168-169, legatul consular al celor trei Dacii este, în același timp, comandatul tuturor trupelor din cele trei provincii având în subordine pe procuratorul presidial din Dacia Malvensis și pe comandantul legiunii a V -a Macedonică din Dacia Porolissensis.

Armata romana care staționa în Dacia era formată din legiuni, trupe auxiliare, compuse din ale, cohorte și trupe neregulate. Nucleul armatei romane era format din legiuni, în jurul cărora erau grupate celelalte corpuri de trupă.

Se pare că împăratul Traian a lăsat în Dacia trei legiuni aflate sub comanda unui legat de rang consular. Una din ele, legiunea a IV-a Flavia felix a participat la războaiele dacice, iar apoi a fost cantonată în Banat, probabil în marele castru de la Berzobis. Unele urme ale staționării sale în Dacia, după războaiele de cucerire a lăsat și legiunea a l -a Anditrix. Reședința se pare a fi fost în apropierea capitalei Daciei. Ambele legiunii au fost transferate în alte provincii în anii 114 și 118.

Formația militară care a rămas în Dacia încă de la întemeierea provinciei și până la părăsirea ei de către Aurelian a fost legiuna a XIII – a Gemina. Ea și-a avut tot timpul garnizoana în castrul de la Apulum.

Deoarece în a doua jumătate a secolului II neamurile germanice și dacii liberi amer nțau tot mai mult granițele de nord ale provinciei, la Troesmis (Dobrogea la Potaissa. Și această legiune a rămas în Dacia până la sfârșitul stăpânirii renane.

Pe lângă legiunile menționate, în Dacia au staționat și corpuri de armata separate, ca ale (15), cohorte (49) și detașamente mixte sau numeri (19).

Apărarea provinciei era asigurată printr-un sistem de întăriri militare formate dir valuri, castre și castele. Urmele lor sunt vizibile și astăzi pe întreg teritoriu al tării.

1.5 Organizarea religioasă.

Ca la toate popoarele din antichitate religia ocupa un loc major și în societatea romană, având la bază străvechiul cult, domestic, de origine indoeuropeană și extins la scara întregii cătați – stat sub forma unei bogate mitologii ce urma îndeaproape pe cea a vechilor eleni.

Se distingeau următoarele forme de cult:

a) privat – spiritele strămoșilor (neam) divinitățile altarului, casei (lari "penați"), divinitățile gentilice comune mai multor familii, solemnități la naștere, căsătorie, moarte;

b) popular (sacra popularia) – comune unei părți a populației, curiilor, larilor de cartier sau diferitelor profesiuni;

c) Oficial (Pro popolo) – expiatorii, sătești fixe sau variabile;

d) Public – împăratul divinizat, spiritele celor decedați alăturate larilor și penaților cetății Roma.

în ceea ce privește oficianții, cultul domestic, cu altarul casei se afla în grija capului familiei (pater familias), cel al ginților în seama confreriilor, pentru dreptul sacru erau colegiile, iar pentru divinitățile străine diferitele corporații, un statut de persoane juridice.

Templele și altarele găsite pe teritoriul Daciei atesta la Sarmizegetusa un cult al lui Jupiter Optimius Maximux, oficiat de sacerdotul încoronat al celor trei Dacii iar alături se afla templul Romei și al împăratului. La Apulum, inscripțiile vorbesc de temple închinate lui Jupiter și Junonei. Populația autohtonă și-a păstrat propriile culte, iar noii veniți cinsteau divinitățile locurilor lor de origine: Isis, Nemesis, Glycon, Azisus, Serapis, alături de Jupiter, Ganenus, Heliopotamus, Jupiter Prusemus etc., cu oficianți constituiți în diferite corporații. Ca în întreaga antichitate religia era astfel legată de mecanismul statului, cuceritorii romani "adoptând" în pantheonul lor divinitățile popoarelor supuse și asigurându-și, pe această cale o dominație spirituală prin captarea bunăvoinței acelor forțe supranaturale.

1.6 Organizarea locală.

în cadrul subîmpărțirilor teritoriale ale Daciei, un loc important ocupă, în primul rând, circumscripțiile administrative ale orașelor și satelor. Colonizarea Daciei cu cetățeni romani și peregrini a creat comunității locale stabilite-devenite orașe și organizate ca atare- iar localitățile autohtone au fost și ele organizate după sistemul administrației romane.

a) Orașele, în Dacia, provincie romană au existat două categorii de așezări: urbane si rurale48. Localitățile urbane se împărțeau în colonii și municipii.

Coloniile erau centre urbane puternic romanizate, locuitorii lor bucurându-se de plenitudinea drepturilor politice și civile. Unele colonii se bucurau de ficțiunea lui jus italicum, ceea ce înseamnă că solul lor era asimilat cu cel italic, așa încât locuitorii lor puteau exercita proprietatea quiritiana și nu plăteau impozit financiar.

Municipiile aveau o poziție inferioara coloniilor, locuitorii lor bucurându-se de un statut judiciar intermediar intre cetățeni și peregrini, deși, în epoca la care ne referim, diferența între cele doua localități tinde să se estompeze tot mai mult. Cu o singură excepție orașele din provincia Dacia au fost vechi așezări ale autohtonilor, ridicate succesiv la rangul de municipii și, apoi unele dintre ele, la cel de colonii. De altfel, iarăși cu o singură excepție, orașele din Dacia și-au păstrat vechile denumiri.

Singura ctitorie exclusiv romană este Ulpia Traiana, numită, începând din epoca lui Hadrian, Colonia Traiana, Augusta Dacica Sarmizegetusa și fondată prin colonizarea efectivă a cetățenilor romani49. Ea a fost construită în apropierea fostei capitale a lui Decebal, având inițial o suprafață de 32 ha și o populație de 15.000-20.000 locuitori. Ulpia Traiana a fost sediul administrației provinciei, instalată în clădirea numită tabularium provinciale50, începând din vremea lui Alexandru Sever i s-a adăugat și epitetul oficial de metropolis, ca o recunoaștere a locului de primă importanță pe care îl ocupă în sistemul urban al Daciei.

48D. Tudor, Orașe, târguri și sate în Dacia romană, Buc. 1968, p.64. 49DioCassius, LXVII. p. 9, 7

50 C. Daicoviciu. Acta Musei Napocensis, Ctuj, III. 1966. p. 153

1.6 Organizarea locală.

Celelalte orașe au fost întemeiate, începând din vremea lui Hadrian, numit în sens formal, deoarece în realitate împăratul nu fonda noi localități, ci acorda statutul juridic de municipii așezărilor mai dezvoltate, în care trăiau cetățenii romani colonizați sau veniți din proprie inițiativă. Astfel, Drobeta a fost declarată municipiu de către Hadrian (municipium Aelium Hadrianum) și a fost ridicată la rangul de colonie de către Septimiu Sever. Napoca a primit dreptul de municipiu la același împărat, iar pe timpul lui Marc Aureliu a devenit colonie.

Orașul cu cea mai mare dezvoltare urbanistică și cea mai numeroasa populație a fost Apulum, veritabil centru militar, administrativ, agricol, comercial și meșteșugăresc. De fapt, cel puțin o perioadă de timp, la Apulum au fost două orașe, unul cu rang de colonie (Commodus), celălalt cu rang de municipiu (Septimiu Sever)51.

Romula, singurul oraș cu nume din Dacia, este atestată ca municipiu sub Marc Aureliu și ridicată la rangul de colonie de Septimiu Sever sau Filip Arabul52.

Potaissa este un exemplu tipic de oraș militar, dezvoltat în jurul castrului legiunii a V-a Macedonică și care dintr-un simplu sat a devenit mai întâi municipiu iar apoi colonie.

Altor orașe ca Porolossum, Dierna, Tibiscum, Ampelum sau Malva, li s-a acordat numai titlul de municipii.

Orașele se bucurau de o conducere autonomă, dar ea era exercitată numai de cetățeni și nu de peregrini, cu toate că și peregrini erau supuși obligației de a plăti impozite.

Organizarea în conducerea orașelor era asemănătoare cu a celorlalte orașe din imperiu, toate având ca model organizarea și conducerea Romei. De altfel, Aulu Gelliu afirma că orașele provinciei sunt effiges parvae simulcraque populi Romani (mici efigii ale poporului roman).

Conducerea supremă în colonii și municipii era exercitată de către consiliu, asemănător senatului roman, numit ORODODECURIONUM. Numărul decunonilor era fixat prin actul de întemeiere al orașului, în funcție de numărul cetățenilor romani (30 – 50).

51 A.T. Popa, I.Berciu, Cetatea Alba lulia, Buc. 1962

52D. Tudor, Oltenia romană. Buc. 1958. p. 157.

1.6 Organizarea locală.

Membrii senatelor municipale erau desemnați din cinci în cinci ani de către magistrații numiți QUINQUENNALES, dintre cetățenii ingenui, în vârstă de cel puțin 25 de ani, care aveau o avere de minimum 100,000 de sesterți. De asemenea făceau parte din aceste consilii toți foștii magistrați, inclusiv cei sacerdatali. Ordinul decurionilor se bucura de un prestigiu, dovada că la Drobeta el este numit ordo splendidissimus. Principalele atribuții ale decurionilor constau în coordonarea activității administrative și fiscale, atribuirea de terenuri, soluționarea problemelor edilitare, organizarea jocurilor publice, îndeplinirea obligațiilor de cult, întreținerea cultului împăratului și cinstirea conducătorilor provinciei, alegerea magistraților și a sacerdoților.

Magistrații superiori erau numiți în colonii duum viri inre dicundo, iar în municipii quattorviri. Ei erau aleși pe termen de un an din rândurile decurionilor și exercitau atribuții de ordin executiv și judiciar.

Edilii (aediles) erau, de asemenea, magistrați municipali, având rolul de a asigura poliția orașelor, aprovizionarea piețelor și întreținerea clădirilor.

Questorii (questores) conduceau administrarea finanțelor și orașelor.

în subordinea magistraților civili se găsea un aparat funcționăresc format din secretari, curieri sau alți slujbași mărunți (apparitores).

Preoții municipali erau aleși tot de către ordinul decurionilor și făceau parte din categoria magistraților sacerdotali.

Cea mai înaltă magistratură sacerdotală era aceea de PONTIFEX. Urmau apoi flamines și auguri.

Din modul de organizare al orașelor se desprinde concluzia că întreaga activitate de conducere era dominată de ordinul decurionilor.

Pe lângă ordinul decurionilor, într-o poziție ierarhică inferioară, în fiecare oraș se constituia un ordin al augustallor, format din persoane care nu aveau acces la magistraturile municipale, cu misiunea de a întreține cultul Romei și al împăratului.

în fine, un ordin distinct în sânul populației orașelor îl formau colegiile construite pe criterii etnice, profesionale sau religioase53. Colegiile profesionale

53Istoria dreptului românesc, Tratat l, Buc. 1980. p 89.

1.6 Organizarea locală.

erau conduse de către praefectus sau magister, aflat sub protecția unei personalități influente în provincie (defensor).

b) Satele. Cea mai mare parte a populației din Dacia trăia în localități rurale, organizate fie după modelul roman fie în formă tradițională a obștilor teritoriale. Satele organizate potrivit sistemului roman se împart în doua categorii: pagi și viei54. Pagi sunt localitățile rurale situate pe teritoriile dependente de colonii. Un astfel de pagus este Aquae, aflat chiar pe teritoriul ce aparținea capitalei Daciei, într-o inscripție așezarea este numită pagus Aquensis.

Satul era condus de către praefectus care, în același timp, era și decurion al Ulpiei Traiana, așadar, așezarea nu avea o conducere proprie, fiind dependentă de colonia pe teritoriul căreia se afla. Un alt pagus este cel de la Micia, locuit de veterani et cives romani și condus de doi magistri.

Celelalte așezări rurale, din afara teritoriilor coloniilor sau din regiuni lipsite de orașe, purtau numele de viei. Un astfel de vicius a fost la origine, după relatarea lui Ulpian, chiar Potaissa, ridicată la rangul de municipiu și apoi la cel de colonie. Deși viei sunt organizate tot potrivit modelului roman, locuitorii lor sunt atât cetățeni cât și peregrini, mai cu seama autohtoni.

Numeroase localități rurale și-au păstrat însă organizarea proprie în cadrul obștilor teritoriale identificate la Casolt, Obreja sau Ciunga.

O altă categorie de așezări numite canabe s-au format în jurul castrelor, de către meșteșugarii, negustorii și bancherii care însoțeau trupele, precum și de către veteranii sau membrii familiilor soldaților. Canabele din apropierea centrelor de legiune au cunoscut o mare înflorire, dovadă că din așezările aflate în preajma legiunii a Xlll-a Gemina au luat naștere doua orașe.

O mare așezare an cunoscut în Dacia și stațiunile balneare cu ape termale, cum ar fi cele de la Ad Mediam, Aquae sau Germisoara.

Informațiile extrem de variate care există cu privire la organizarea Daciei, ne dezvăluie, pe de o parte existența unor elemente comune, pentru toate provinciile romane, iar pe de altă parte, apariția unor trăsături specifice în cadrul vieții municipale și rurale, care, într-un proces de împletire și de sinteză, au dat identitate proprie sistemului administrativ din Dacia Traiana.

54Ptolemeu, Geographia. III, 8,4; C. Daicoviciu, Data, Revue d'archeologie et d' histoire anicienne. Buc. II 1958, p.146

Secțiunea 2

DACIA ROMANĂ Șl DREPTUL ROMAN

2.1. Apariția noului sistem de drept daco-roman. Dreptul privat

Odată cu instaurarea stăpânirii romane în Dacia, alături de dreptul local nescris, s-a introdus și dreptul roman scris. Potrivit concepției romane, cutuma ar putea fi aplicată în măsura în care nu venea în contradicție cu principiile generale ale dreptului roman. Datorită acestui fapt, la început, cele doua rânduieli juridice, dacă și romană, s-au aplicat paralel, pentru ca apoi, în cadrul unui proces de întrepătrundere și de influențare reciprocă, să ia naștere un sistem daco-roman, în cadrul căruia, conceptele și instituțiile juridice au dobândit noi funcții și noi finalități55.

în primele decenii ale ocupației romane, când delimitarea dintre diferitele categorii de oameni liberi, cetățeni latini și peregrini (inclusiv autohtoni) era foarte clară, normele de drept aveau caracter statutar, în sensul că, fiecărei categorii de persoane îi corespundeau anumite norme juridice. Astfel, în relațiile dintre cetățenii romani se aplicau normele de drept civil. Dreptul civil, numit și drept quiritar, era dreptul cetățenilor romani, extrem de rigid și de formalist și profund exclusivist. Datorită formelor solemne și a simbolurilor de care este înconjurat, dreptul civil nu era accesibil latinilor sau peregrinilor.

în virtutea lui ius civile56, cetățenii se bucurau de plenitudinea drepturilor politice și civile, în primul rând, ei se bucurau de ius commercii57 sau commercium, dreptul de a încheia acte juridice potrivit dreptului civil roman. Ius connunbii sau connunbium era dreptul de a încheia o căsătorie valabilă după legile romane, iar ius militiae, dreptul cetățeanului de a candida la magistratura în colonii.

55 Eutropiu, Breviarum au urbe condita, VIII, 6; A.D. Xenopol, Istoria romanilor din Dacia Traiana, 1914, voi.l. p.163;l. Peretz, Curs de istoria dreptului roman. l. p.256;l.Băltariu, Tripticele din Transilvania. Aiud. 1930. p. 23

56 G. Scireia, Novissimo digesto italiano, III, Tonno 1969. p.621

57 G.Scherillio, Nivissimo digesto italiano. III, Torino. 1959. p.527

2.1. Apariția noului sistem de drept daco-roman. Dreptul privat

Latinii locuiau în municipii, în pagi și în viei sau chiar în colonii, dar aveau un regim juridic inferior față de cel al cetățenilor, bucurându-se, de regula numai de ius commercii. Ei erau incluși în categoria latinilor fictivi, deoarece aveau condiția juridică a latinilor coloniari (locuitori ai Italiei), dar nu erau rude de sânge cu romanii, așa încât nu erau latini și în sens etnic, în principiu, latinii puteau încheia și ei acte juridice de drept civil, desigur, în măsura în care se bucurau de ius commercii.

Peregrinii formau majoritatea populației din provincie, deoarece în acesta categorie intrau toți locuitorii liberi ai Daciei Romane (autohtonii), inclusiv străinii care nu erau cetățeni sau latini58. Locuitorii cetăților distruse de către romani (Sarmizegetusa) făceau parte din categoria peregrinilor deditici și aveau o condiție juridică inferioară în sensul că nu puteau obține cetățenia romană și nu aveau dreptul să se ducă la Roma. Ceilalți autohtoni liberi făceau parte din categoria peregrinilor obișnuiți. Aceștia din urmă puteau încheia, între ei, acte juridice potrivit cutumei legale, în același timp ei aveau acces, în relațiile dintre ei, precum și în relațiile cu latinii sau cu cetățenii, la normele de drept al gitilor (ius gențium).

Ius gențium este o divizie a dreptului roman, destinată să se aplice în relațiile dintre peregrini, precum și în realațiile dintre peregrini, latini și cetățeni. Această diviziune a dreptului civil, întrucât nu presupune forme solemne și gesturi rituale, ci se întemeiază în principal pe libera manifestare a voinței persoanelor. Fizionomia evoluată a dreptului ginților, în centrul căreia se află elementul spiritual al voinței umane, își are originea în dezvoltarea accelerată a producției și schimbului de mărfuri și s-a constituit ca o replică la dreptul civil, rigid și formalist.

în același timp, în relațiile dintre ei, peregrinii daci puteau utiliza dispozițiile dreptului cutumiar local.

Cu timpul în procesul conviețuirii dacilor cu romanii, în cadrul unei vieți economice unitare, cele trei rânduieli juridice (dreptul civil, dreptul ginților și dreptul local) s-au apropiat până la contopire, dând naștere, în condițiile specifice ale Daciei, unui sistem de drept nou.

58 Gaius, 1.92; Arangio Ruiz, Institutioni di dirito romano, Neapole 1951. p. 53

2.2. Principalele instituții juridice

Dreptul de proprietate, în Dacia, provincie romana, s-au exercitat, în paralel, doua forme de proprietate asupra pământului: proprietatea provincială și proprietatea quritară.

Proprietatea provincială era exercitată de către locuitorii liberi din provincii, asupra pământului. Potrivit unei reguli străvechi, pământurile cucerite treceau în proprietatea statului cu titlul de ager publicus, dar în fapt ele erau stăpânite de către autohtoni, întrucât această stăpânire de fapt era dificil de încadrat din punct de vedere juridic, jurisconsulții romani din epoca clasică au căutat să o definească pe baza ideilor și instituțiilor existente la acea dată.

De aceea, ei considerau că locuitorii din provincii exercitau asupra pământului posesiunea și uzufructul și că pot fi asimilați până la un punct cu titularii de drepturi reale, în fapt, provincialii se bucurau de prerogative foarte largi, exercitând o stăpânire reală, pe care doctrina modernă a desemnat-o prin termenul de proprietate provincială, într-adevăr, la moartea proprietarului provincial, pământul trecea asupra urmașilor, fondul provincial putea fi transmis și între vii prin simpla tradițiune, care era act de drept al ginților, proprietarii provinciali se bucurau de prescripție longi temporis. Prescripție longi temporis era o formă a uzucapiunii aplicată la proprietatea provincială cu unele deosebiri ce privește termenul și efectele. Termenul este de 10 intre prezenți și 20 de ani intre absenți, iar efectul constă în aceea ca acțiunea intentată de către reclamant după trecerea celor 10 sau 20 de ani va fi respinsă cu succes de către posesor. Această instituție a fost creată la sfârșitul secolului II pentru a umple lacunele uzucapiunii care este un act de drept civil și nu putea fi aplicată pământurilor provinciale.

în același timp, proprietatea provincială era sancționată printr-o acțiune in rem specială, având ca model acțiunea în revendicare, aplicată proprietăților quiritare.

Față de stabilirea unor caractere ale proprietății quiritare și de generalizarea cetățeniei romane în anul 212, față de faptul că satul italic a fost supus și el plății unor impozte, proprietatea provincială tinde să se confrunte treptat cu proprietatea civila ',n cadrul unui proces de unificare și abstractizare a proprietății.

2.2. Principalele instituții juridice

Faptul este că de multa vreme pământurile din Dacia – cea mai mare parte s-au aflat într-o dublă proprietate: proprietatea supremă (ager publicus) și proprietatea subordonată exercitată de către provinciali. Proprietatea supremă a statului era cunoscută de către provinciali prin aceea că plăteau un impozit funciar. Cu toate ca din punctul de vedere social-economic această forma a dublei proprietăți a dispărut, ea a dat naștere la planul tehnicii de reglementare juridică, unor determinative, unor atribute și figuri juridice care au putut fi utilizate cu succes în societatea feudală, în vederea consacrării proprietății divizate.

Pe de altă parte, cetățenii romani, beneficiind de plenitudinea drepturilor politice și civile, puteau exercita asupra unor terenuri din Dacia proprietatea quiritară, cu condiția ca aceasta să se bucure de ius italicum.

Ius italicum este un drept special, în virtutea căruia sorul aparținând unor colonii din provincii era asimilat cu cel din Italia, așa încât putea deveni obiect proprietate quiritară (romană).

Pe lângă proprietatea provincială aplicată numai solului, locuitorii liberi din Dacia, au exercitat proprietatea peregrină, care purta asupra altor lucruri. Acest drept a fost creat de către ius gentium, datorită faptului că peregrinii erau parteneri de comerț ai romanilor, dar nu se bucurau de ius commerci și ca atare nu puteau exercita proprietatea quiritară.

Proprietatea peregrină a fost protejată prin mijloace juridice create după modelul celor aplicabile societății romane. Astfel, acțiunea în revendicare era acordată și peregrinilor, dar cu unele modificări, după cum le-au fost acordate și acțiunile cu privire la furt sau la paguba cauzată pe nedrept, cu introducerea ficțiunii că peregrinii sunt cetățeni romani.

Statutul personal, în ceea ce privește statul personal, locuitorii liberi din Dacia erau împărțiți, înainte de emiterea edictului lui Caracalla din anul 212 d. Chr. în trei categorii: cetățeni romani, latini și peregrini.

Cetățenii romani locuiau în marea lor majoritate în orașe, colonii sau municipii (coloniae, municipia civium Romanorum). Ei se bucurau, cu o singura excepție, de aceleași drepturi ca și cetățenii rezidenți în Roma sau Italia, fiind înscriși, spre a sublinia drepturile și obligațiile lor politice, într-unul din triburile rustice sau urbane ale capitalei;

2.2. Principalele instituții juridice

cei din Ulpia Traiana Sarmizegetusa în tribul Papiria, iar cei din Drobeta și Napoca în tribul Segia, cu efecte și asupra onomasticei. Coloniștii cetățeni romani ce locuiau în Dacia se deosebeau de cetățenii din Roma prin faptul ca ei nu puteau avea în materie imobiliară o adevărată proprietate romană, afară de cazul când pământul coloniei respective căpătase ius Italicum, adică după ce primise, printr-o ficțiune juridică, calitatea de sol roman.

Latinii ocupau o poziție intermediară intre cetățeni și peregrini. Ei alcătuiau populația urbană care, având poziția juridică a latinilor coloniari (latini coloniari), beneficiau de dreptul latin (ius Lații); se bucurau de aceleași patrimoniale ca și romani (ius commerci), dar nu și de ius connubii, adică dreptul de a se căsători în conformitate cu dispozițiile legii romane. De asemenea, nu le erau concedate toate drepturile politice.

Marea masă a populației libere alcătuia categoria peregrinilor. Situația lor era reglementată prin legea de organizare a provinciei (lex provinciae) și prin edictele guvernatorilor, în general, se deosebeau două feluri de peregrini: peregrinii obișnuiți și peregninii deditici. Cei dintâi erau străinii ale căror cetăți n-au fost desființate din punct de vedere politic; ei puteau să-și exercite drepturile lor politice în cetate, fiind supuși, cât privește capacitatea lor juridică, dreptul lor național Deși nu aveau prerogativele cetățenilor romani, ei puteau, datorită dezvoltării comerțului și relațiilor economice din Imperiu, să intre în raporturile juridice cu aceștia, în asemenea cazuri, se aplica un sistem juridic comun atât romanilor, cât și peregrinilor în cadrul mai larg al lui ius quentium. Peregrinii erau desemnați, spre deosebire de romani, care purtau un praenomen. nomen și cognomen, numai un cognomen, urmat de numele tatălui la genitiv: Lupus Cornelius, Maximus Batonis, Ingenus Callitri, etc.

Peregrinii deditici erau acei peregrini ale căror cetăți au fost după cucerire, desființată din punct de vedere juridic și administrativ. Ei nu aveau drepturi politice și nu se puteau folosi de dreptul lor național decât în limitele fixate de stăpânii romani. Edictul lui Caracalla din anul 212 d. Chr. a însemnat o largă acordare a dreptului de cetățenie pe seama peregrinilor, însă în Dacia, ca și în restul Imperiului roman a continuat să existe un număr însemnat de pelegrini și după aceasta, iar noii încetățeniți continuau să aplice în puterea obștei, propriile norme juridice.

2.2. Principalele instituții juridice

In Dacia, ca și în alte provincii, atât cetățenii romani, cât și peregrinii puteau avea sclavi deoarece „sclavia este o instituție ce ține de dreptul popoarelor (servitus est constituția juris gentium)" după cum afirma jurisconsultul Florentius. în cazul în care sclavii se aflau în proprietatea cetățenilor romani, situația lor era reglementată de Dreptul roman, iar dacă se aflau în aceea a peregrinilor se aplicau normele juridice locale, întregite cu unele reguli ale Dreptului roman. Izvoarele juridice din Dacia ne amintesc de vânzări și cumpărări de sclavi, dar și de eliberările ce aveau loc în această provincie. O parte din cei dezrobiți provin din categoria sclavilor publici, dintre care cei mai mulți aparținuseră familiei imperiale. Majoritatea celor dezrobiți păstrau și după eliberare numele lor de sclavi, ceea ce duce la concluzia că ei deveneau prin dezrobire, în marea lor majoritate numai peregrini.

Spre deosebire de societatea geto – dacică, în Imperiul roman sclavajul era mult mai dezvoltat, în special în ultimele secole ale republicii, însă începând cu Principatul se constată un declin cauzat de împuținarea de rentabilitate a muncii servile, precum și de concepțiile umanitare promovate de stoicism (Seneca, Marcus Auretius) și creștinism. Ca atare, stăpânirea romană nu a putut introduce în Dacia un sclavaj de tip clasic, ci a amplificat doar sclavia domestică deja existentă și înlocuită treptat de colonat, fapt pentru cane cu greutate se poate vorbi de un mod de producție sclavagist cu efectele politice și juridice mult mai limitate chiar de măsurile legislative ale epocii.

Existența colonatului, atestat documentar în diverse părți ale Imperiului roman, nu putea lipsi nici în Dacia unde proprietățile mai mari încep a fi lucrate, pentru creșterea rentabilității lor, de către țăranii săraci din împrejurimi. Poziția juridică a colonilor nu putea fi alta decât aceea ca în restul Imperiului roman de oameni semiliberi; căsătoria lor era valabilă, deoarece erau priviți ca oameni liberi, dar stăpânii lor aveau asupra lor un drept de corecție ce se accentua treptat până când vor obține dreptul de a-i urmări, printr-o acțiune reală și de a-i readuce pe domeniile de unde plecaseră, dar asupra cărora aveau un drept propriu (jura in re aliena).

2.2. Principalele instituții juridice

Alături de persoanele fizice, Dreptul roman cunoștea si persoane juridice care asemenea celor dintâi, puteau avea drepturi și datorii, înzestrate fiind cu personalitate juridică.

Printre persoanele juridice recunoscute în Dacia erau, în primul rând, grupările teritoriale, ca municipiile, coloniile etc. și diferitele colegii (collegia). Potrivit legii lulia de collegis, ele puteau fi constituie numai după o prealabilă aprobare și încetau să mai existe când scopul nu mai putea fi realizat, cum a fost de pildă cazul colegiului funerar al credincioșilor zeului Jupiter Cerneus, amintit de o tăbliță cerată din anul 67 d. Chr. Persoanele ce desfășurau aceeași activitate profesională se uneau de obicei și ele în colegii. Inscripțiile ne fac cunoscute de asemenea colegii: de fierari (fabri), de corăbieri (nautae), de luntrași (utricularii), de aurari (collegiu aurariu), alcătuit de mici arendași ce exploatau minele de aur, de negustori (negotiatores), dendrofori (plutași) si centionari (croitori).

Familia și căsătoria. Instituția familiei la cetățenii romani stabiliți în Dacia urma regulile Dreptului roman. Existau, probabil, și unele dispoziții specifice pentru asemenea cetățeni. De pildă, Gaius amintește de controversa ce dăinuia încă pe timpul său cu privire la faptul dacă legea lulia de fundo dotali se aplică sau nu romanilor din provincii, adică dacă soțul era obligat să aibă consimțământul femeii pentru a înstrăina imobilele dotate provinciale, așa cum erau obligați la Roma pentru cele italice59.

Cât privește pe peregrini, aceștia neavând jus conubii, nu puteau contracta între ei o căsătorie legală conform Dreptului roman, ci numai „potrivit legii lor naționale" (secundum leges moresque peregrinorum)60, iar dacă soții erau peregrini deditici, unirea lor era reglementată de Dreptul popoarelor (ius gentium). Sclavii din Dacia, ca pretutindeni în lumea romană, nu puteau încheia o căsătorie: unirea sclavilor (contu bernium) avea valoarea unui pur fapt și nu aceea a unei căsătorii (matrimonium). Inscripțiile ne amintesc de unele uniuni încheiate între robi și femei libere, peregrine sau dezrobite vele mai multe, în majoritatea cazurilor, era vorba de servi publici, adică sclavi care datorită funcțiunilor pe care le aveau în aparatul de stat se îmbogățiseră, agonisindu-și o avere personală (peculium) importantă; asemenea uniuni erau însă foarte rare nu numai în Dacia, dar și în alte provincii.

59 Gaius, II, p.63 60Gaius,l, p92

2.2. Principalele instituții juridice

Cât privește instituțiile Dreptului familial (tutela, curatela, adopție, etc.) cetățenilor romani li se aplicau legile romane cu unele particularități, mai ales procedurale, caracteristice Dreptului roman provincial. Existența unor adopțiuni peregrine geto-dace poate să fie și aici prezumată; se pare totodată că practica înfrățirii, mult răspândită în provinciile orientale, să fi fost cunoscută și în Dacia.

Infracțiuni și pedepse, în ceea ce privește sistemul penal, și la Roma ca și în general în lumea antică, caracterul privat s-a menținut multă vreme, fiind considerate a stinge interesele statului doar un număr limitat de infracțiuni (delicta publica). Dintre acestea sunt de semnalat: înalta trădare (perduellio), delapidarea (repetundae), luarea de mită (peculatus); pedepsele puteau fi capitale, necapitale sau decăderi din drepturi (capitis deminutio).

Procedura de judecată. Procedura de judecată în Dacia era aceea pe care o cunoaștem și în celelalte provincii imperiale romane. Cetățenii romani se adresau instanțelor potrivit procedurii formulare. Guvernatorul sau reprezentantul său (legatus) trimitea părțile, după ce le dăduse formula în faza in jure la un judecător (judex) care statua în faza judiciară. Totuși, guvernatorul putea judeca personal pricinile, fără a le mai trimite la un judecător, este așa -zisa procedură extra -ordinem, care își face apariția în provincii; în caz de pedeapsă capitală, cetățenii puteau face apel la Roma.

Peregrinii erau judecați tot de guvernatorul provinciei sau de reprezentantul său. Acesta putea rezolva pricina singur sau dădea numai formula de judecată, trimițând pricina spre soluționare unui judecător unic (judex unus) sau unor judecători multipli (recuperatores). în litigiile dintre un cetățean roman și un peregrin, acesta din urmă era socotit pentru durata procesului ca și când ar fi fost cetățean roman, în materie penală, guvernatorul avea jus gladii, adică putea să condamne la moarte pe locuitorii provinciei. Atunci însă când este vorba de un fruntaș din rândul popoarelor supuse (ex principalibus alienius civitas), pedeapsa capitala nu putea fi dată decât de împărat.

Obligațiile – Tripticele din Transilvania. Tripticele, sau tăblițele cerate din

2.2. Principalele instituții juridice

Transilvania documente inestimabile, făcând parte din categoria scrisorilor epigrafice, prin care ne-au parvenit numeroase știri cu privire la Dacia din sec. II d.Chr. si în special cu privire la sistemul de drept care se explică în acea epocă în relațiile dintre locuitorii provinciei.

Tripticele din Transilvania sunt formate din trei mici tăblițe de brad legate împreună. Partea exterioară a primei și celei de a treia nu era scrisă. Scrierea era aplicată numai în partea inferioară a tăblițelor exterioare, și pe ambele părți ale tăbliței din mijloc. Tripticele sunt numite și tăblițe cerate, deoarece fețele interioare erau ușor scobite și unse cu un strat de ceară, pe care se aplica apoi, cu vârful unui stilet, o scriere cu litere cursive.

Tripticele din Transilvania au fost descoperite succesiv, între anii 1786 si 1855 la Roșia Montană (Alburnus Maior) și au fost cercetate cu mare interes de către juriștii, istoricii și filologii de pretutindeni, datorită informațiilor prețioase pe care le oferă cu privire la multiplele aspecte ale vieții economice, sociale și juridice din Dacia Traiană. Pe baza lor, cercetătorii din domeniul istoriei dreptului au reușit să reconstituie, în linii generale, fizionomia dreptului daco-roman aflat în plin proces de reconstituire.

Istoricul acestor documente a fost făcut mai întâi, de către savantul german Th. Momssen, care a plecat de la faptul că ultimul act juridic cuprins în triptice ce este datat 29 mai 167. Cum în această perioadă romanii se aflau în război cu marcomanii, el a dedus că locuitorii au ascuns în mina obiectele mai prețioase, inclusiv tăblițele cerate, pe care erau scrise acte juridice încheiate de către membrii comunității. Mommsen credea că după război, locuitorii nu s-au mai întors, iar exploatarea minei a fost sistată, ipoteza greu de admis, deoarece așa cum se știe, exploatarea minelor de aur era cea dintâi preocupare a stăpânirii romane în Dacia. De aceea este mai verosimil să credem ca tăblițele au fost îngropate în mină de către o singura persoană care, din motive necunoscute, nu s-a mai întors în localitate.

Textul tripticelor a fost publicat de către Th. Mommsen în CORPUS INSCRIPTIONUM LATINARUM, inclusiv copia fidelă a fiecărei tăblițe cu scris cursiv. Din numărul celor 25 de tăblițe, care au fost descoperite, numai 14 putut fi citite, celelalte 11 rămânând indescifrabile datorită deteriorării61.

61Popa Lisseanu. Romanica. București, 1926, LI. Russu, Inscripțiile Daciei romane. 1973. p30

2.2. Principalele instituții juridice

Cele 14 tăblițe lizibile conțin patru acte de vânzare, trei contracte de muncă un contract de societate, un contract de depozit, doua contracte de împrumut, un proces- verbal prin care se constata desființarea unei asociații funerare, lista

cheltuielilor pentru organizarea unui banchet și, în fine obligația unei persoane de a plăti o datorie. Din cercetarea formei actelor, a elementelor și efectelor lor, precum și a condiției juridice a părților care le-au încheiat, se desprinde concluzia ca ele nu sunt conform întru totul nici cu cerințele dreptului civil roman, nici cu dreptul ginților, că au o fizionomie specifică, de natură să le confere o identitate proprie, ca acte juridice de drept daco-roman.

Astfel, una din tăblițele care s-au aflat în păstrarea lui Timotei Cipariu, menționează un contrat de împrumut în care creditor este o femeie peregrină (Anduenna lui Bata). Cum se știe, legislația romană, ca și alte legislații din antichitate, au restrâns în mod radical capacitatea juridica a femeii, astfel încât nu putea încheia acte juridice în nume propriu. Față de exigențele dreptului roman sau grec, actul nu poate fi socotit valabil, așa încât trebuie să admitem că el este încheiat pe baza unei cutume locale asimilată de noul sistem de drept în curs de formare62.

De asemenea, textul referitor la contractul de împrumut cuprinde și o simplă convenție menită să nască, pentru debitor, obligația de a plăti dobânzi, în epoca analizată, potrivit dreptului roman, simpla convenție nu putea genera obligația de a plăti dobânzi, spre deosebire de dreptul grec. De aceea trebuie să admitem că actul a fost încheiat sub influența dreptului grec conform căruia o asemenea obligație putea rezulta din simpla convenție a părților. Un alt triptic ne redă textul unui depozit neregulat prin care bancherul se obligă să transmită deponentului, cu titlu de proprietate, o sumă de bani egală cu aceea pe care a primit-o spre păstrare. Din formularea textului rezultă că actul a fost întocmit cu scopul de a proba (ad probationem) o obligație născută dint-un alt act, încheiat foarte probabil, potrivit cutumei locale. Deosebit de relevant pentru practica juridica din Dacia este și textul prin care ni se înfățișează mecanismul și rolul stipulațiunii, act de drept al ginților. în acest text sunt menționate trei stipulațiuni cu obiecte distincte: prima se refera ia capital, cea de doua la dobânzi, iar cea de-a treia la garanții. De data aceasta constatăm că stipularea, în virtutea caracterului sau abstract, este utilizată în

2.2. Principalele instituții juridice

scopul realizării unei multitudini de operații juridice, cu toate că în aceasta epocă, dreptul comun crease acte speciale, distincte de sitipulațiune prin care se făceau operațiuni ca imprumutul sau garanțiile.

O informație deosebit de valoroasă, cu privire la obligațiile părților în contractul de locațiune de servicii, ne-a parvenit dintr-un triptic din care s-a păstrat numai prima tăbliță. Tăblița conține un contract de locațiune (locato operarum) prin care un om liber se angajează să muncească în mină. în contractul de locațiune de servicii, ca și în alte contracte, se pune problema suportării riscurilor de către una din părți (o parte trebuie să-și execute obligația cu toate că cealaltă parte, fără vina sa, nu și-o poate executa). Inițial, riscurile erau pentru locator așa încât, muncitorul (locator) nu primea dreptul chiar dacă fără vina sa nu își execută obligația (intervenția forței majore constând, spre exemplu, în inundarea minei). In dreptul clasic s-a admis totuși că prețul trebuie plătit pentru caz de forță majoră sau caz fortuit.

Tăblița respectivă, însă, ne arată, că cel puțin în Dacia, această regulă privitoare la riscuri putea fi înlăturată prin convenția părților, într-adevăr, textul precizează că în cazul inundării minei (caz de forță majoră) salariul muncitorului va fi redus în proporție cu timpul în care nu s-a putut lucra. Așadar, în practică regula cu privire la riscurile în locațiune nu se aplica, deoarece lucrătorul, dependent economicește de patron, accepta condițiile care îi erau impuse prin contract.

Tripticele din Transilvania ne-au transmis și patru acte de vânzare dintre care trei au ca obiect vânzarea de sclavi, iar unul vânzarea unei părți de casă. Cercetarea acestor acte ne da prilejul sa desprindem o serie de concluzii cu privire la fizionomia dreptului daco-roman.

Mai întâi forma acestor acte este distinctă de cea proprie dreptului roman, actul de vânzare îmbracă forma unei simple convenții și genera pentru vânzător obligația de a preda lucrul și de a garanta pentru evicțiune și pentru vicii, iar cumpărătorul avea obligația de a plăti prețul.

În Dacia, însă, actele utilizate în vederea realizării operațiunii juridice a vânzării

aveau mai multe părți: o declarație de cumpărare, o clauza referitoare la preț, clauze

2.2. Principalele instituții juridice

distincte privind garanția pentru vicii și garanția pentru evicțiune și o declarație a garantului.

Așadar, dacă în dreptul roman toate efectele vânzării decurgeau din simpla înțelegere a părților cu privire la obiect și la preț, în dreptul daco-roman era necesară câte o clauza specială pentru declanșarea fiecărui efect în parte.

In al doilea rând una din operațiunile juridice ale vânzării se realizează prin acte juridice distincte: mancipațiunea, act de drept civil și contractul consensual de vânzare, act de drept al ginților.

Această formă de a vinde pare cu atât mai inexplicabilă cu cât părțile fac parte, după cum le indica numele din categoria peregrinilor și nu din cea a cetățenilor. Ori mancipațiunea este una din instituțiile fundamentale ale dreptului civil și pentru valabilitatea sa sunt necesare anumite condiții: părțile să aibă cetățenie romană, obiectul vânzării să fie lucru roman, cântarul de aramă și cantaragiul, cinci martori cetățeni romani, rostirea unei formule solemne. Lipsa unei singure condiții ducea la nulitatea actului, în cazul de față, însă, nu era întrunită nici una din condiții. Fenomenul a fost interpretat în cele mai variate chipuri într-o opinie mai veche, mancipațiunea la care se referă declarația de vânzare nu va fi valabilă, deoarece nu sunt întrunite condițiile necesare, dar efectele vânzării se produc totuși în virtutea celorlalte declarații ale părților, care sunt făcute conform dreptului ginților și ca atare sunt valabile.

S-a afirmat că declarația cu privire la utilizarea mancipațiunii între părți, a apărut accidental sau că este vorba de substituire de termeni, întrucât în realitate părțile au folosit tradițiunea, care este act de drept al ginților, dar au numit-o mancipațiune. în fine, unii autori au arătat că părțile au utilizat două distincte în vederea realizării unei singure operații juridice, pentru mai multă siguranță.

Așa cum s-a văzut, actele de vânzare cuprinse în Tripticele din Transilvania au o serie de elemente conforme cu dreptul roman, pe când altele sunt în vădită contradicție cu cerințele sale. Aceste neconcordanțe însă, țin de domeniul aparențelor și nu trebuie să le cercetăm în mod mecanic, în cadrul unui joc de tehnică juridică, în realitate numai interpretarea dogmatică a dus la depistarea unor contradicții inexplicabile în fizionomia

2.2. Principalele instituții juridice

acestor acte deoarece s-a plecat de la ideea greșită că daci au abandonat cu totul dreptul lor și că 1-au înlocuit, integral, cu dispoziții ale dreptului roman. Potrivit acestor concepții orice neconcordanță între fizionomia unei instituții juridice a dreptului daco-roman și cea a instituției corespunzătoare de drept roman, apare ca o anomalie.

Dimpotrivă, dacă analizăm clauzele cuprinse în aceste acte ca pe un tot unitar, vom constata că ne aflăm în fața unor instituții juridice noi, în structura cărora, elemente de drept roman au dobândit o funcționalitate originală, în acest sens, se poate afirma ca manicipațiunea, unită cu simpla înțelegere a părților, constituie punctul de plecare spre vânzarea consensuală translativă de proprietate.

Cu privire la forma vânzării este de remarcat și faptul că actele sunt semnate, nu numai de martori ci și de părți, iar uneori chiar și de garanți, în dreptul roman actele redactate în formă obiectivă erau semnate de către martori, iar cele redactate în formă subiectivă era semnate de către părți. Altfel spus în dreptul daco-roman actele sunt semnate și de către martori și de către părți, ceea ce indică o formă intermediară între cea obiectivă și cea subiectivă sau pur și simplu tranziția de la forma obiectivă la cea subiectivă.

în concluzie – o serie de autori au fost tentați să analizeze tăblițele cerate din Transilvania delimitând în mod artificial elementele care țin de dreptul civil roman sau de dreptul ginților, față de elementele noi introduse de către părți. Am putea spune, totuși că dimpotrivă, accentul trebuie să cadă pe împletirea elementelor de drept roman și de drept autohton, pe faptul că actele cuprinse în tăblițele cerate au o fizionomie aparte, originala, ca formularea lor este expresia unei sinteze realizate prin utilizarea unor elemente de tehnică juridică extrem de variate în scopul satisfacerii intereselor specifice ale părților, încheind diferite acte juridice, părțile, care nu aveau aceeași condiție juridică, dar trăiau și munceau împreună au corectat caracterul rigid și formalist al unor acte de drept roman și au creat instituții juridice noi.

Faptul că cetățenii și peregrinii încheiau, între ei, acte care conțineau elemente de drept roman ca și de drept autohton, arunca o puternică lumină și asupra incapacităților decurgând din condiția juridică a persoanelor. Coexistența elementelor mixte în textele

2.2. Principalele instituții juridice

acestor tăblițe, această tendință spre unificare, s-a manifestat atât pe plan etnic cât și pe plan instituțional, în acest cadru incapacitățile de care erau loviți peregrinii tind să se estompeze și chiar să dispară.

Toate acestea impun, fără putință de tăgadă, concluzia că în procesul extrem de complex al formării poporului daco-roman, fenomenul juridic s-a manifestat ca o importantă latură componentă, contribuind la accelerarea unificării celor două civilizații, la realizarea unei sinteze atotcuprinzătoare.

CAP. IV. INFLUENȚA ROMANA ASUPRA DREPTULUI CUTUMIAR ROMÂNESC

Secțiunea l

Consecințele stăpânirii romane în Dacia

Instaurarea stăpânirii romane în Dacia a avut profunde urmări în viața social politică a poporului dac. în primul rând, formele proprii de organizare politică, anterioare cuceririi romane, au fost desființate și înlocuite cu instituții romane, mai apte în ceea ce privește asigurarea dominației romane și tinerea în ascultare a dacilor63. Doar obștea sătească, o formă de asigurare mai mult economică, a putut continua să existe și chiar să supraviețuiască stăpânirii romane.

încadrarea populației dace în formele romane de organizare provinciale o excludea în general de la o participare efectiva în ceea ce privește conducerea și rezolvarea treburilor publice. Potrivit dreptului roman, dacii erau socotiți peregrini, având un statut juridic inferior aceluia recunoscut cetățenilor romani ei nu aveau ius suffragii (dreptul de a alege în funcțiuni publice) și nici ius honorum (dreptul de a fi ales în magistraturi). Asemenea drepturi politice erau atribuite – în mod exclusiv – numai cetățenilor romani. Această discriminare a început să se atenueze după Hadrian prin acordarea dreptului de municipium unor comunități locale și a dreptului de cetățenie de către Caracalla din anul 212. Dacilor li se înlesnea numai posibilitatea de a-și exprima adeziunea fată de stăpânirea romană, în instituții cum era Concilium provinciae. în schimb ei au putut însă pătrunde masiv în armata romană, formând cea. 15 unități militare, folosite de obicei în alte părți ale imperiului64.

63 M. Macrea, Op cit, p. 116

64M. Macrea. Op cit, p. 266 —267

Consecințele stăpânirii romane în Dacia

Chiar în primele monumente ale cuceririi, administrația imperială a procedat la o colonizare a Daciei, cu numeroși cetățeni romani, din Italia sau din alte provincii (Moesia, Panonia, Thracia, Dalmația). Pe lângă cetățeni au fost aduși și peregrinii romanizați. Ulterior, au continuat să se stabilească în Dacia și alți cetățeni romani si peregrini, atrași mai ales de bogățiile acestei noi provincii. Roma încuraja această colonizare din inițiativă privată, deoarece noii veniți erau puncte de sprijin ale administrației sale în masa compacta a dacilor.

Colonizarea a produs schimbări importante în economie și în structura sociala a provinciei, între coloniști erau – pe lângă latifundiari – meșteșugari, comercianți, agricultori. Romanii au introdus metodele de exploatare bazate în principal pe munca sclavilor, depășind astfel stadiul sclaviei patriarhale existente anterior la daci chiar în domeniul agricol. Noua organizare a agriculturii a fost facilitată din punct de vedere juridic prin declararea ca ager publicus a întregului teritoriu al Daciei. Ceea ce a permis atribuirea de pământ (adsignatia) cetățenilor și peregrinilor colonizați, orașelor, unităților militare și veteranilor.

De asemenea, exploatarea sistematică a minelor a făcut necesară colonizarea unor lucrători specialiști. Specializarea se accentuează și în alte meșteșuguri, organizându-se asocierea meseriașilor în colegii.

Cele mai importante schimbări sunt produse în compoziția clasei dominante prin înlăturarea nobilimii dace, înlocuite cu aristocrația romană. Dacii aveau o situație inferioară – în calitatea lor de peregrini – atât în domeniul politic cât și în acela al vieții juridice.

Totuși viața dacilor și a noilor veniți nu s-a dezvoltat strict paralel. De la ostilitatea firească în momentele imediat următoare cuceririi, care s-a manifestat sub forma unei răscoale generale la moartea împăratului Traian, se constata ulterior o apropiere crescândă, o întrepătrundere prezentă în toate domeniile. Chiar în preajma celui de al doilea război roman, o parte din daci trecuseră de partea romanilor65, începând cu Hadrian, Roma desfășoară o politică de conciliere între daci și romani. Ulpia Traiana primește numele de Sarmizegetusa,se acordă tot mai mult statutul de colonie și municipiu

65 Dio Cassius. LXXVII,11,1

Consecințele stăpânirii romane în Dacia

unor orașe care aproape toate poartă nume dacice, ca și calitatea de cetățeni unor daci care adopta numele împăratului roman respectiv66, în schimb însă, se păstrează toponimia dacică – râuri, munți, orașe – ceea ce nu se explica decât prin persistența unei mase compacte a dacilor. Din punct de vedere arheologic se constată, de asemenea o continuitate pe linia tradiționala a culturii dacice în monumentele funerare. Apropierea dintre daci și romani se oglindește în folosirea unor forme romane de a exprima credințele religioase -fenomenul de interpretatio romană – sau a unor forme juridice din dreptul civil rezervat cetățenilor romani, așa cum dovedesc tablele cerate găsite la Alburnus Major.

Sub influența cetățenilor romani, a peregrinilor și veteranilor romanizați stabiliți definitiv în Dacia apropierea dintre daci și romani a avut ca rezultat final romanizarea dacilor.

în timpul stăpânirii romane în Dacia au fost momente care au impus autorităților imperiale nu numai reorganizarea politică a Daciei, dar și părăsirea unor părți din teritoriile locuite de daci. Astfel, evacuarea teritoriului Munteniei de către Hadrian în ani 117 – 118 și retragerea trupelor romane din castrele acelei regiuni, ca urmare a răscoalelor dacilor, concomitent cu atacurile roxolanilor și iazigilor. O situație similară s-a produs la mijlocul secolului III, în timpul lui Gallienus când de asemenea unele teritorii la granița de est a Daciei, au fost părăsite și cedate goților. Prin aceste măsuri restul Daciei se putea apăra mai bine, datorita configurației terenului.

în anul 271, Aurelianus a retras administrația și armata, părăsind Dacia, din cauza frământărilor sociale din interiorul ei și atacurilor din afară ale primului val de migratori67. Desigur s-au refugiat totodată și marii proprietari, din cauza ostilității maselor exploatate, dar nu este de presupus că și acestea -răsculate împotriva stăpânirii romane – ar fi urmat această stăpânire în momentul când a fost îndepărtată. Romanitatea nord-dunăreană era însă destul de temeinică încât să nu poată fi ulterior esențial influențată de contactul cu popoarele migratoare.

66 C. Daicoviciu. Problema continuității în Dacia în Anuarul Institutului de studii clasice. Cluj, III 1936-1940, p.227

Consecințele stăpânirii romane în Dacia

Sub stăpânirea romană, dar în cadrul Moesiei, s-a găsit și teritoriul Daciei Pontice

în sec. l – III d. Chr., cucerit încă din anul 46 î.Chr. Organizarea sa politică prezintă unele particularități în ceea ce privește orașele grecești de pe litoralul maritim.

Orașele grecești, cu un regim oligarhic, erau interesate în consolidarea stăpânirii romane, principalul sprijin al relațiilor sclavagiste pe teritoriile aflate sub dependența lor. în schimb, lor li s-a recunoscut autonomia administrativa, care le-a permis să-și păstreze instituțiile politice tradiționale: adunarea poporului (demos, ecclesia) și sfatul orășenesc (bule), ca organe supreme de conducere. Dregătorii principali erau: președintele epimen, ales lunar și sacerdotul eponim (preot al culturii lui Apollo). Proiectele de legi erau pregătite de un colegiu al sinedrilor, dar un colegiu al hegemonilor aducea la îndeplinire hotărârile adunării populare. Atribuțiile judecătorești erau exercitate de către colegiul eivagogilor. Alți dregători erau: agoranimii (edili), arhontii (cu atribuții administrative), precum și alți slujbași însărcinați cu strângerea dărilor și gestiunea finanțelor.

De la începutul stăpânirii romane, cinci dintre orașele grecești – Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolos (în Bulgaria) și Odessos (Bulgaria) – au fost o uniune împotriva stăpânirii romane asupra populației geto – dace de pe litoralul pontic. Această federație pontică era constituită inițial din cinci orașe – numită de aceea Pentatolis – mai apoi din șase, prin alăturarea Mesembriei (Bulgaria), de unde și denumirea de Hexapolis. Comunitatea orașelor grecești era condusă de un Pontarh, care cumula și demnitatea de mare preot.

Dominația romană a creat în Dacia Pontică o situație similară celei din Dacia. Declarând teritoriul ca ager publicus, au fost aduși numeroși coloniști romani civili si veterani, precum si trupe militare. Prin venirea cetățenilor romani, structura clasei dominante s-a schimbat, deși în orașele pontice s-a păstrat situația privilegiată a oligarhiei grecești.

S-au ridicat însă noi orașe din vechi centre geto-dace: Trophaeum Traiani (Adam Clissi), Troesmis (Iglita), ambele dobândind statutul de municipii spre sfârșitul secolului II. Troesmis a devenit chiar reședința consiliului provinciei Moesia68. Noile orașe erau organizate ca și cele din Dacia.

67 lordanes Romane, 217

68 Istoria României. Tratat, voi. l p. 489

Consecințele stăpânirii romane în Dacia

La fel s-a procedat și în privința administrației satelor autohtonilor geto-daci în care au continuat să subziste obștile teritoriale, în diferite părți ale teritoriului s-au constituit canabae ale coloniștilor, villae și praedia ale marilor proprietari particulari.

Apărarea militară a fost asigurată prin transferarea Leg. V Macedonica de La Oescus (Bulgaria) la Troesmis, unde a staționat între 106 – 167, și prin stabilirea Legiunii a IX-a Claudia la Durostorum. Pe linia Dunării a fost organizat un puternic limes de castre si lagăre romane, cum erau cele de la: Sucidava, Axiopolis, Carsium, Noviodunum, Arrubium, Capidava, Ulmetum. Pe Dunăre patrula o flotilă specială – Classis Flavia Moesica.

Pe țărmul pontic și pe cel dunărean a fost organizată o rețea de stațiuni vamale – portorium ripae Thraciae.

Ca și în Dacia se constată, în Dobrogea un puternic proces de romanizare a populației geto-dace. Frământările din Dacia s-au resimțit și în Dacia Pontica. Incursiunile Costobocilor în Dobrogea (în anul 170), ale Goților (248 și 271), ale Carpilor (273) au zdruncinat stăpânirea romană. Retragerea Aureliană din Dacia a fost însoțită de luarea unor măsuri de întărire a administrației romane în Dacia Pontică, care a putut fi astfel păstrată sub stăpânire romană până în anul 60269.

69R. Vulpe și l. Barnea, Din istoria Dobrogei, voi. II, ed. Academică, R. S. R. 1968

Secțiunea 2

Teorii cu privire la influența romană asupra instituțiilor juridice românești

In literatura privitoare la formarea dreptului obișnuielnic feudal român – prima formă de drept românesc din punct de vedere istoric – se remarcă o mare diversitate de păreri.

1. Originea daco-romană.

In „Descrierea Moldovei" Dimitrie Cantemir afirma, în mod sumar existenta unor obiceiuri cu putere de lege la daci, înlocuite după cucerirea romană cu legi romane. După părăsirea Daciei, „legile romane au început să se strice și să se schimbe de către daci"70. El se va ocupa mai pe larg în aceeași lucrare de dreptul feudal românesc existent după întemeierea Moldovei.

Pornind de la ideea lui D. Cantemir, S.G. Longinescu admite la romani un „atavism juridic" sub forma unei „moșteniri" de strămoși, din generație în generație, a obiceiurilor dace, înrâurite de regulile dreptului roman. Așa s-a plăzmuit „fond juridic", o „realitate juridică" proprie71.

Sinteza daco-romana este prezentata de B.P.Hașdeu în cadrul teoriei sale despre stat și substrat72, în succesiunea populațiilor din spațiul carpato-danubiano-pontic. Pornind de la pelasgii amintiți de Herodot ca existând între Marea Neagră și Marea Adriatică, peste care s-au așezat tracii, iar peste aceștia, deveniți substrat, s-au suprapus latinii. Hașdeu afirma că din întrepătrunderea lor s-a născut poporul român și totodată și regulile lor juridice.

Moștenirea juridică dacă și romană este considerată de Nicolae lorga ca „rădăcini profunde ale vechiului drept românesc pe care poporul român le-a contopit într-o sinteză originală întregită cu norme juridice proprii, elaborate treptat în epocile istorice următoare".

70 D. Cantemir. Descrierea Moldovei, (ed. C. Măciuca), București. 1961, p. 135

71 St. Longinescu, Istoria dreptului românesc. Buc., 1908.p. 10 și urm.

72 B. P.Hașdeu, Etymologicum magnum Romaniae (Ed. Dr. Brancus), 1976.p. 8

2. Originea romană.

O concepție care reținea numai originea romană a dreptului vechi românesc era împărtășită de adepții școlii latiniste. Ei porneau de la teza potrivit căreia erau considerați românii ca fiind urmași numai ai romanilor, de la care au moștenit limba, portul și obiceiurile, inclusiv cele juridice.

Cel care a căutat să argumenteze teza originii exclusiv romane a fost profesorul I. Peretz. Acceptând teza nimicirii totale a dacilor și dispariția dreptului lor în momentul cuceririi romane a Daciei, el considera că obârșia vechiului drept romanesc nescris este dreptul roman clasic din momentul cuceririi, adus de coloniștii romani. După părăsirea Daciei, legile romane ar fi căzut în desuetudine, dar „reminiscența slăbită" a lor a trecut în conștiința juridică a poporului roman. Un exemplu de analiza comparativa intre dreptul roman și cel românesc este lucrarea sa asupra contractului de vânzare. El admite că „altoirea" unor influențe juridice ulterioare pe fondul roman s-a exercitat din partea dreptului bizantin și slav.

Alături de prof. l. Peretz., juriștii St. Longinescu și A. Radulescu s-au situat pe aceeași poziție. Argumentul principal pe care se întemeiază teoria originii este cel analogic, după care dreptul a fost transmis de romani poporului roman împreună cu alte elemente: limba, obiceiuri, etc.. St. Longinescu precizează că în timpul stăpânirii romane s-a format la societatea din Dacia „un fond juridic, o mentalitate juridică romană", care a continuat după părăsirea Daciei.

Lui A. Radulescu îi revine meritul de a fi făcut un succint studiu comparativ în care a semnalat unele asemănări în ceea ce privește familia (organizarea, drepturile tatălui asupra copiilor, puterea bărbatului asupra soției, situația averii soților, luarea de suflet, iertarea de vârstă, dezmoștenirea), regimul bunurilor (proprietatea, uzufructul, servitutile), și contracte (acordul de voință, transmiterea prin predare, baterea palmei, adălmașul, pactul comisoriu, emfiteoza), rumania (colonatul), succesiuni (testamentul vorbit, egalitatea între moștenitorii de sânge), procedura de judecată (aducerea la judecată, evitarea judecării în lipsă)73.

73 A. Radulescu, Romanitatea dreptului nostru, Academia română. Memoriile secției istorice, secția III, Tom. XXI

2. Originea romană.

3. Pe lângă cele doua influențe analizate mai sus, exista și teze care afirmă originea exclusiv tracă – I. Nădejde sau Nicolae Densusianu, în lucrarea „Dacia preistorica"74.

împotriva tezei originii romane s-a pronunțat și G. Fotino, pe motiv că „nu a existat o romanizare a dreptului"75, susținând teza originii trace, a unui fond preroman, pe baza analizei proprietății devălmașe, succesiuni ab intestat, judecătorilor, dotei, înfrățirii, adălmașului. El caracterizează dreptul din acesta perioadă referitor la proprietatea asupra imobilelor ca fiind un drept popular.

Asupra unei influențe turcești a atras atenția l. Peretz, ea exercitându-se doar în domeniul dreptului public și al limbajului juridic (aga, divan, caimacam, sinet, adet)76.

O altă precizare importantă a fost legătura cu „originea" romană sau tracă, elementele juridice respective fiind prezentate ca „moștenire" de la strămoșii poporului roman, în timp ce „influentele celelalte reprezintă elemente juridice străine, acceptate de poporul roman77.

Alături de aceste aspecte pozitive se constată totodată că teoriile de mai sus asupra „originii" aveau un caracter exclusivist, în sensul că dacă se admitea originea romană, se pretindea că dreptul roman a înlocuit complet orice drept al dacilor și invers – în cazul originii trace – se presupunea că orice urmă de drept roman a dispărut îndată după părăsirea Daciei, în zilele noastre, nu se poate tăgădui existența unui proces de sinteză daco-romană și în domeniul dreptului, explicabil prin identitatea de condiții materiale în care cele doua popoare s-au contopit.

In lucrarea sa – „Istoria statului și dreptului roman" – prof. Emil Cernea este de părere că „influența reciprocă între dreptul roman si dreptul provincial este astăzi în general admisă. Numai pe fondul daco-roman moștenit se poate vorbi de influențe ulterioare din partea dreptului altor popoare"78.

In stabilirea factorului primordial al formării dreptului, autorii menționați mai sus, pornesc în unanimitate de la apariția ideii de drept „în conștiința, în natura omului"79,

74 N. Densusianu, Dacia preistorica, 1913, p.864 și urm.

75 G. Fotino. Contribution a l'etude des origines de l'ancien Droit coutumier Romain, Paris, 1926, p.118,164 170

l. Peretz, op. cit. p. 302 77 V. Onișor Istoria dreptului roman, Ed II. Cluj. 1925. p. 199

78 Emil Cernea. Istoria statului și dreptului roman. voi. l, Univ. din Buc., Facultatea de drept. Buc. 1976. p. 99

79 l. Peretz,. Precis de istoria dreptului roman, Buc., 1981, p. 8

2. Originea romană.

văzând „elementele care pot explica nașterea dreptului în instinctul social – darul inteligenței de-a lua în seamă lumea exterioară și lumea interioară – darul invențiunii la oamenii de elită ai omenirii, la eroii ei"80.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

1. Baltariu, l -Tripticele din Transilvania. Contribuții la Istoria Dreptului român, Aiud, 1930

2. Berciu, Dumitru – De la Burebista la Decebal, Ed. Politica, București, 1980

3. Bodor, A – Contribuții la problema agriculturii în Dacia înainte de cucerirea romană, București, 1957

4. Cernea, Emil – Istoria statului si dreptului român, Universitatea din București, Facultatea de drept, București, 1976

5. Cernea, Emil; Molcuț, Emil – Istoria statului si dreptului românesc, Ed. Edit Press Mihaela SRL, București, 1999

6. Daicoviciu, Hadrian – Dacia de la Burebista cucerirea romană, Ed. Dacia, Cluj 1972

7. Daicoviciu, Hadrian – Dacii, Ed. Enciclopedica Română, București,1980

8. Drimba, Ovidiu – Istoria culturii și civilizației III, Ed. Saeculumio, Ed. Vestala, București, 2000

9. CC. Giurascu; D.C. Giurascu – Istoria românilor, Ed. Albatros, 1975

10. Gostar, Nicolae; Lica, Vasile – Societatea geto-dacică de la Burebista la Decebal, Ed. Junimea, 1984

11. Hanga, VI. – Drept privat roman, București, 1977

12. Macrea, M – Viața în Dacia romană, București, 1969

13. Peretz, l – Curs de istoria dreptului roman, voi. 1, București 1926

14. Petolescu, C – Contribuții privind organizarea administrativă a Daciei romane – „Revista de istorie", XXXII (1979), nr. 2

15. Stahl, H. H – Controverse de istorie socială românească

16. Tantau, R – Meșteșugurile la geto-daci, Ed. Meridiane, București 1972

17. Tomulescu, C. St. – Drept privat roman, București, 1973

18.Tudor, D – Decebal, regele erou al dacilor, Ed. Științifică, București, 1964

19. Tudor.D – Oltenia romană, București 1958

20. Xenopol – Istoria romanilor în Dacia Traiană

21. XXX – Formarea limbii și poporului român, Ed. Politică, București, 1962

22. XXX – Istoria dreptului românesc, Tratat, voi. l, București 1980.