Organizarea Parlamentului European

CAPITOLUL I Organizarea parlamentului european

Secțiunea I –Parlamentul European concept și evoluție

Secțiunea a II-a – Regulamentul de funcționare al Parlamentului European

Secținea a III-a – Structura Parlamentului European

CAPITOLUL II COMPETENȚELE PARLAMENTULUI EUROPEAN

Secțiunea I – Atribuțiile în materie legislativǎ

Secțiunea a II-a – Controlul politic

Secțiunea a III-a – Puterea bugetarǎ

Secțiunea a IV-a – Atribuții in materie de relații externe

Secțiunea a V-a- Relațiile Parlamentului European cu alte instituții

Concluzii:

Bibliografie:

Preambul

Din punct de vedere etimologic cuvântul Europa provine din limba greacă fiind folosită ca denumire pentru peninsula greacă în istoria antică în timpul războaielor persane. Dacă ne referim la istoricul Uniunii Europene putem spune că regăsim istoria împăcării între națiuni care au fost vrăjmașe de secole.

Europa, din punct de vedere al structurii etnice are în componență popoare de origine germană, romană și slavă. Din punct de vedere religios Europa este un continent creștin cu mici excepții.

Ideea creării Uniunii Europene a avut ca scop dispariția conflictelor între națiunile Europei fiind îmbrățișată mai ales în vestul continentului. Dacă ne referim din punct de vedere politic teritoriul Europei a fost divizat în două părți: o parte care era un spațiu al democrației, al respectării drepturilor cetățenești, avănd o economie bazată pe competivitate și altă parte care s-a aflat sub dominație politică și militară sovietică. Perioada 1945-1950 a fost marcată de dorința de pedepsire a puterilor învinse și încercarea de dezvoltare a economiei distruse de război. Astfel, agravarea crizei economice în Europa și declanșarea războiului rece a avut ca rezultat căutarea de soluții viabile pentru ca statele europene să fie stimulate economic. În acest sens se poate menționa planul Marshall prin care SUA a decis să contribuie la redresarea statelor europene pe plan economic și prin derularea de programe sociale.

Acest sprijin de ordin financiar în sumă de 10 milioane de dolari a fost nerambursabil. Însă, condiția care a fost impusă de SUA a fost ca de gestiunea acestui sprijin să se ocupe o organizație supranațională. Începînd cu anul 1948 această organizație a fost Organizașia Europeană pentru Cooperare Economică. Prin planul Marshall s-a adus un sprijin planului gândit de către Jean Monnet pentru modernizarea și relansarea economică. Planul a fost gândit cu scop dublu: realizarea unei viziuni economice comune și stabilizarea relațiilor dintre Franța și Germania (evitarea unei noi conflagrații mondiale).

Unul din factorii importanți care au influențat construcția comunitară a fost și evoluția statelor comuniste. Realizarea unei construcții la nivel european a fost grăbită de cele 2 evenimente: lovitura militară a comuniștilor la Praga (februarie 1948) și blocada sovietică a Berlinului (1948-1949).

Astfel la 5 Mai 1949, a fost înființat Consiliul Europei organizație internațională cu vocație regională).

După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial și până în zilele de astăzi a avut loc adevărata istorie a integrării europene care din punct de vedere cronologic poate fi împărțită în următoarele subperioade:

1945-1949 de pregătire a înființării;

1950-1960 de înființare;

1961-1969 de criză și consolidare;

1970-1989 de avânt al procesului de integrare;

1990-2003 de adâncire a integrării și de pregătire pentru extinderea spre Est;

2004-2009 de extindere a UE spre Est;

2010 de căutare a unei noi identități într-o lume globalizată);

Robert Schumann, în anul 1950 fiind ministru de externe a Franței a lansat la Paris un plan de dezvoltare comună cu privire la producția și exploatarea cărbunelui și oțelului. Însă acest plan a fost respins de Marea britanie, fiind acceptat de încă 5 țări respectiv Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia și Germania.

CAPITOLUL I ORGANIZAREA PARLAMENTULUI EUROPEAN

Secțiunea I –Parlamentul European concept și evoluție

Începând cu 21martie 1958, Adunarea Comună din cadrul CECO și Parlamentele celor două Comunități poartă denumirea de Parlament European. Astfel, Parlamentul European reprezintă popoarele Uniunii Europene fiind denumit și ”vocea popoarelor” exprimând voința europenilor atât în lume cât și în cadrul Uniunii.

Perioada 1952-1962. Se poate considera că istoria Parlamentului European este aceiași cu construcția Europei Unite cu mici diferențe. Putem spune că istoria Parlamentului European începe în anii 50 ai secolului XX. Astfel, putem considera ca dată de naștere a acestuia în urma ”declarației” făcute de Robert Schuman în data de 9 Mai 1950. Această declarație fiind făcută în salonul Orologiului din Quai D’Orsai, lansa ideea creării CECO. Această idee avea ca scop o gestiune comună a materialelor strategice.

Prin înființarea Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului devenea imposibil declanșarea unui nou război între Franța și Germania (ele fiind vechi rivale militare). Declarația Shuman prin structura instituțională prevedea și un organism de control. Acest organism de control al Executivului alcătuit din reprezentanți numiți de guverne era Adunarea Comună (Adunarea Comună fiind denumită de unii autori ca străbunica Parlamentului European). Această idee politică a devenit posibilă prin semnarea de către 6 țări a tratatului de la Paris, din Aprilie 1951, (cele 6 țări fiind Franța Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia și Germania). În Tratatul de la Paris se regăsea și ideea unei Adunări Comune de deliberare politică.

Astfel, această idee politică de a transforma această Adunare în Parlament era mult răspândită între țările pro-europene din acel timp. Se regăsește ca propunere din partea francezilor Paul Reinaud și Eduard Bonnefous, care în cadrul Congresului European de la Haga cereau o Constituantă europeană. Această idee este îmbrățișată și de Altiero Spinelli (1907-1986)). În gândirea lui Spinelli războiul a avut ca scop ,,suveranitatea absolută a statelor naționale” și voința lor de dominație. Alternativa este una singură: Federația europeană cu o economie bazată pe principii acceptate de toți, o armată care să regrupeze forțele europene și o Constituție). Altiero Spinelli a militat această idee în anii 1952-1953. Așadar, Spinelli în anul 1954 a lansat o campanie pentru un Congres al Popoarelor – o Adunare Constituantă. Ideea cu adunarea Constitutantă a lui Spinelli nu are succes și se axează pe cariera academică la Universitatea din Bologna. Însă în anul 1967 a fost numit comisar european pe linie politică industrială și de cercetare. Ulterior de pe această poziție promovează campania pentru alegerea Parlamentului European prin sufragiu universal, direct și egal. De această dată reușește fiind creată o ”Adunare Comună”. În septembrie 1952 la Strasbourg a avut loc prima reuniune a Adunării Comune a Comunității Cărbunelui. La această primă reuniune au participat 78 de reprezentanți ai parlamentelor din Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda. Prin nume și atribuții ea se bucura de o slabă încredere din partea statelor membre cu privire la posibilitatea rezolvării problemelor statelor prin decizii comune.

În data de 17 Martie 1957 a fost semnat Tratul de la Roma prin care s-au adăugat încă două noi solidarizări respectiv Comunitatea Economică Europeană. Astfel în anul 1958 printr-o rezoluție Adunarea Comună va primi denumirea de ,,Adunare Parlamentară”. Odată cu schimbarea numelui s-a schimbat și numărul de membri care a crescut de la 78, (1952) la 142 în 1957. Din anul 1962 aceste adunări și-au luat printr-o rezoluție proprie, titlul de Parlament, însă avînd competențe modeste. Abia în anul 1986 numele va fi recunoscut oficial, prin Actul Unic European.

Perioada 1962-1992. În anul 1965 are loc, în Consiliul de Miniștri, criza instituțională). Această criză în funcționarea Consiliului ajută la dezvoltarea Parlamentului având mai multe atribuții de decizie. Din anul 1970, Parlamentul European primește atribuții bugetare în cadrul Consiliului European de la Luxemburg.

Însă din anul 1975, în cadrul Consiliului European de la Bruxelles Parlamentul European primește și puteri de co-decizie. În această evoluție omul cheie este tot Altiero Spinelli. Acesta a fost ales ca deputat european în anul 1979, pe listele Partidului Comunist Italian fiind numit vicepreședinte al comisiei bugetare a Parlamentului European. Altiero Spinelli a fost principalul promotor al lărgirii competențelor Parlamentului European în domeniul bugetelor, având dreptul de a respinge proiectul de buget care este propus de Comisie. Prin aderarea Danemarcei, Marii Britanii și a Irlandei în anul 1972 (luna ianuarie), Europa celor 6 devine Europa celor 9, iar numărul membrilor Parlamentului de la 142 (anul 1957) crește la 198. Însă țările EFTA (AELS)) nu aveau o poziție federealistă , Danemarcaopunându-se deschis alegerii directe a Parlamentului. Dar în anul 1976 mișcarea pro-parlamentară reușește să impună Consiliului decizia prin care membrii Parlamentului să fie aleți prin vot direct. Astfel, din luna iunia a anului 1979, Parlamentul esate ales prin vot direct iar numărul membrilor crește de la 198 (anul 1972), la 410 deputați. Din anul 1952 când a avut loc constituirea Adunării Comune a CECO problema rolului Parlamentului în construcția europeană a fost subiect de meditație politică.

După ce în anii 1950,1960, Comisia Europeană s-a bucurat de mari reușite politice acum are sarcinade a înființa un comitet de experți care să pună la punct problema legată de lărgirea competențelor Parlamentului. În luna iulie a anului 1971, Comitetul desemnat pentru examinarea problemelor legate de lărgirea competențelor Parlamentului a recomandat în prima fază (primul stadiu) de tranziție ca Parlamentul să aibă puteri de co-decizie împreună cu Consiliul, (numai pentru unele domenii din lista B).

Acest Comitet a recomandat să se acorde Parlamentului drept de veto și drept de suspendare pentru o lună a unor acte normative europene. În stadiul al doilea s-a primit recomandarea de extindere a co-deciziei și la întreaga listă B. Una dintre recomandările Comitetului a fost și procedee de creștere a rolului Parlamentului din punct de vedere ca instituție de control democratic.

Comisia, în anul 1973 ia în considerare și problema reformării parlamentului (se referea la ideea constituirii unui parlament bicameral care să aibă în componență Camera Reprezentanților și Camera Statelor). Despre această reformare se are în vedere într-un viitor mai îndepărtat, într-o fază mai dezvoltată a unirii europene.

Însă tot din partea Parlamentului vine și cea mai importantă propunere de revizuire instituțională. Această propunere vine după alegerile directe și abordează problema creșterii rolului politic direct al Parlamentului European. În acest sens avem proiectul Spinelli din anul 1984. Denumirea proiectului a fost dată după numele celui care a prezidat comisia care a lucrat la textul proiectului. După moartea lui Jean Monnet (16 martie 1979), Altiero Spinelli preia inițiativa reformării tratatelor de la Roma, precum și figurarea unei Europe Federale. Aceasă inițiativă privește Parlamentul care urmează să ia direct rolul de legislativ suprem iar modul de construcție să se bazeze pe extindere. Altiero Spinelli impune reconsiderarea rolului Parlamentului ca motor al înființării Uniunii Europene acționând ca membru al Parlamentului European.

Această agendă constituționalistă era clară fiind construită de către membrii din Clubul Crocodilului), fiind susținută de către publicația ,,The Crocodile”. Acest club are ideea transformării comunității în Uniune. Acestă idee a fost contracarată de inițiativa lui Genscher Colombă dar ea a mers mai departe cu atenuări și în două etape:

Actul Unic European (1986);

Tratatul de la Maastrichht (1993);

Cu toate că europenii nu erau pregătiți de o reformare profundă, Clubul Crocodilului lansează, cel mai îndrăzneț, proiect federalist european din partea Parlamentului Europeanși anume Proiectul Spinelli 1984. Acest proiect propune o reformă instituțională în Tratatul Uniunii Europene. Astfel, acest ,,Proiect” unea cele trei tratate comunitare, însă și activitățile ce țineau de domeniul cooperării într-un singur act. Prin această inițiativă Parlamentul era transformat în co-decident politic și într-o autentică primă putere. Proiectul a fost adoptat cu o mare majoritate în Parlament la 14 februarie 1984. Tratatul avea rolul de a consolida procesul democratic având ca propunere o dublă participare a popoarelor cât și a statelor. În gândirea federalistă instituția cea mai importantă era Parlamentul European.

Parlamentul participa la elaborarea și adoptarea legilor, investea Comisia, analizând programul acesteia. În acelaș timp avea și drept de control și cenzură asupra politicii Comisiei. Deoarece Uniunea dispunea de resurse proprii, care proveneau dintr-un impozit federal, Parlamentul avea autonomie bugetară. În cadrul negocierilor deschise pentru revizuirea sistemului comunitar, Tratatul Spinelli nu a fost luat în considerare fiind respins de guvernele statelor membre care au fost reticente la instaurarea unui stat federal.

Ideile sale au fost prezente tacit în Actul Unic European și sunt prezente în dezbaterea actuală pentru viitorul stat European. În momentul de față tot mai multe voci cer ca Parlamentul să dețină puterea legislativă completă și generală. Nu este însă încă momentul deoarece nu există încă voința politică necesară pentru a deveni mai mult decât un co-legislator. Dacă privim evoluția competențelor sale vom observa că au crescut constant însă cu ritmuri diferite. Însă dacă privim ultimile trei decade vom observa că competențele sale au crescut de trei ori față de primele două decade (conform anexei 1).

Astfel putem spune că Parlamentul a devenit un adevărat martor al integrării europene apropiindu-se cu pași repezi de forța instituțională pe care o au în acest moment parlamentele naționale. Din luna iunie 1984, Comunitatea are un membru nou, Grecia devenind cel de-al 10 membru iar parlamentul își mărește numărul de deputați da la 410 deputați (1979) la 437 deputați. În acelaș timp parlamentul refuză să aprobe Bugetul, acest lucru provocând a criză între instituțiile Uniunii.

Acest lucru s-a întâmplat datorită bătăliei politice pentru oficializarea noii instituții, Consiliul European. Această instituție nou creată înlocuiește politic repede vechiul Consiliu de Miniștri și Parlamentul. Această criză a încheiat o perioadă de 10 ani în care Parlamentul nu a mai primit nici o putere (aceasta era în așteptarea puterii legislative). După unii autori perioada 1975-1985 se poate caracteriza prin faptul că puterea a trecut de la ,,Comisie la Consiliul de Miniștri iar de la aceasta la Consiliul European fără să atingă Parlamentul”.

Prin aderarea Spaniei și Portugaliei, numărul de deputați crește de la 434 (1984) la 518 deputați. Aderarea Spaniei și Portugaliei are loc la 1 ianuarie 1986. Tot în acelaș an are loc și semnarea Actului Unic European, fiind primul act care mărește substanțial competențele Parlamentului. Aceste competențe au fost lărgite prin introducerea cooperării legislative între Parlament și Consiliu. Actul Unic European recunoaște Parlamentul ca instituție deliberativă și de co-decizie.

În anul 1992 luna februarie este semnat Tratatul asupra Uniunii Europene la Maastricht. Tratul asupra Uniunii Europene va intra în vigoare în anul 1993. În baza acestui Tratat, parlamentul primește noi puteri și anume: în câteva domenii co-decizie legislativă, numește mediatorul european și investește Comisia. Tratatul de la Maastricht mai lărgește și avizul conform FEOGA), FEDER) și FSE). Tratatul de la Maastricht poartă această denumire deoarece s-a ajuns la un consens asupra acestei uniuni monetare în pitorescul oraș olandez Maastricht în luna decembrie 1991.

Acest acord a fost ratificat de toate părțile semnatare pe parcursul unui an și jumătate. Tratatul de la Maastricht, cel care a creat Uniunea Europeană, a fost semnat la 7 februarie 1992, în localitatea al cărui nume îl poartă și a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Astfel, simbolic, a fost schimbată și denumirea oficială a Comunității Europene (CE) în Uniunea Europeană (UE) în acelaș timp admițându-se că Tratatul nu are numai semnificație economică ci și politică. Putem spune că orice tratat internațional trebuie confirmat de către părțile semnatare. În consecință procedura de ratificare diferă de la țară la alta și anume:

unele state organizează un referendum ( sau consultarea cetățenilor);

altele trebuie să obțină avizul parlamentului;

altele pot alege între aceste două alternative;

Printre țările care s-au supus ratificării Tratului de la Maastricht putem menționa Danemarca. Aceasta este și prima țară care a recurs la refendum. Însă poporul danez a ales să respingă tratatul la limită).

Astfel, Parlamentul din acest moment a devenit dintr-un simplu organism de consultare, un co-legislator. Tratatul privind Uniunea europeană (TUE) marchează o nouă etapă în procesul de de integrare europeană pentru că ajută la pornirea integrării politice. Astfel, tratatul reprezintă nu numai un nou început doar pentru Uniunea Monetară (UM) ci mult mai mult. Tratatul de la Maastricht marchează sfârșitul unui drum lung – trei decenii de încercări de realizare asupra unei uniuni monetare.

Elementele de noutate pe care le aduce Tratatul de la Maastricht sunt introducerea unei monede comune europene cel mai târziu în 1999, drepturi civice europene (cetățenia Uniunii), noi competențe pentru Comunitatea Europeană, puteri suplimentare pentru Parlamentul European și instituirea unei politici externe, de securitate și apărare comune. Însă după alegerile din anul 1994 s-au produs noi schimbări cu privire la numărul de deputați ai Parlamentului European. Astfel de la numărul de 518 deputați (1986) s-a ajuns la 567 în anul 1994. Această schimbare a avut loc datorită re-unificării Germaniei.

Perioada de după 1992. Am putea spune că această perioadă este definită ca ,,Consolidarea Parlamentului ca instituție cheie pentru construcția europeană”. Tratatul de la Amsterdam din 1997 stabilește reformeleinstituționale ale Uniunii. Putem spune că după Tratatul de la Amsterdam principalul câștigător a fost ,,Parlamentul”. După acest tratat Parlamentul european ajunge din punct de vedere al competențelor cu Consiliul. Astfel, Parlamentul European a ajuns co-legislator pentru majoritatea domeniilor de decizie cu majoritate calificată). Din acest moment Parlamentul European primaște puterea de a primi rapoartele comisiei. Însă a câștigat și puterea de a aproba Președintele Comisiei și colegiul comisarilor.

Aceste puteri pe care le primește Parlamentul European îi dau forța unui adevărat Legislativ. Alături de celalte puteri Parlamentul European poate demite Comisia printr-o moțiune de cenzură cu condiția să fie votată de 2/3 din parlamentarii prezenți. Parlamentul European mai poate avea dreptul la inițiativă legislativă, de a decide principii pentru alegerile europene, uniformizarea, dreptul de a decide statutul deputaților, și pot lua măsuri cu privire la dezvoltarea partidelor politice.

Astfel, au fost lărgite competențele Parlamentului European conform acestui nou Tratat. În continuare procedura co-deciziei devine cvasi generală. Referitor la numărul maxim de parlamentari Tratatul stabilește ca număr maxim 700 de deputați. Însă în anul 1999 prin tratatul de la Nisa se va reveni asupra acestei decizii. Tratatul de la Nisa a fost semnat la 26 februarie 2001 și a intrat în vigoare la 1 februarie 2003).

Tratatul de la Nisa dă Parlamentului European competența de a declanșa recursuri jurisdicționale pentru incompetență, violarea formelor substanțiale, violarea tratatelor care instituie comunitatea plus dreptul de a deturna actele Comisiei sau Consiliului. Se stabilește statutul partidelor politice europene și regulile de finanțare sunt puse sub acelaș mecanism. Prin acelaș Tratat se lărgește câmpul de aplicare a procedurilor de co-decizie cu un număr de 7 domenii. Prin tratatul de la Nisa a crescut numărul de parlamentari de la 700 (1997) la 732 de parlamentari.(Se are în vedere integrarea de noi state dar și restructurarea modului de reprezentare.)

În anul 2004 a fost propus pentru ratificare, țărilor membre, Proiectul Tratatului Constituțional care are ca scop redefinirea dimensiunilor Parlamentului European. Astfel, se stabilește ca numărul de parlamentari să nu depășească 750 și mărește competențele Parlamentului. Așadar, Parlamentul poate alege pe Președintele Comisiei. Parlamentul care la început în anul 1950 avea inițial un rol ambiguu astăzi câștigă treptat un rol tot mai clar în spațiul politic a unificării și unității Europei. În primul rând instituția își afirmă numele și unitatea.

Începând cu anul 1958 forumul care până atunci purta denumirea de Adunare Comună a CECO își schimbă numele în Adunare Parlamentară. Însă în anul 1962 la doar patru ani își schimbă numele în Parlament.

După aceasta, instituția se dezvoltă, treptat și își dobândește legitimitate prin modul de alegere și prin funcțiile sale politice. La început primii membri au fost delegați ai parlamentelor naționale. Începând cu anul 1976, s-a luat decizia ca Parlamentul European să fie ales, direct de către cetățenii celor 9 state care făceau parte din Uniunea Europeană.

Această decizie trebuie să se aplice și pentru următoarele alegeri respectiv cele din 1979. Însă începând cu anul 1979 au fost organizate alegeri directe. Astfel, începând cu anul1979 au fost organizate alegeri la termendin 5 în 5 ani respectiv în anii 1986, 1989, 1994, 1999, 2004, 2009 și 2014. Alegerile cu toate că s-au desfășurat după 12, 15, 25, 27 sisteme naționale diferite, în cadrul național și cu eligibilitate putem spune că este prima instituție politică legitimă care tinde spre un parlament internațional.

Astfel, putem spune că în ultimul deceniu al secolului XX a început trecerea de la parlamentele cu reprezentare exclusivă a naționalilor la parlamentul de reprezentare a cetățenilor europeni. În anul 1989, Italia printr-o lege a deschis posibilitatea alegerii unor reprezentanți de altă naționalitate, decât cea italiană pentru a reprezenta Italia în Parlamentul European. Atunci pe lista Partidului Comunist Italian a fost ales Maurice Duveuger. Putem spune că procedura italiană a fost urmată și de Irlanda. Însă după Tratul de la Maastricht, această procedură devine o procedură generală. Putem spune că prin această procedură avem europenizarea alegerilor. cu privire la funcții, instituția (Parlamentul European) evoluează de la calitatea de simplu club de discuții , la funcții politice propriu-zise. Momentele cheie ale Parlamentului European dată ca în anexa 2/ pag 52

Secțiunea a II-a – Regulamentul de funcționare al Parlamentului European

Parlamentul European (PE) este organ colegiuitor al Uniunii Europene (UE) și este ales în mod direct de cetățeni. Aceasta deține competențe legislative și bugetare pe care le împarte cu Consiliul, precum și un rol de supraveghere democratică. Funcționarea și organizarea PE sunt reglementate de regulamentul de procedură).

Regulamentul de procedură al Parlamentului European are rolul de a reglementa organizarea internă și funcționarea instituției. Astfel, art. 232 din TFUE (Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene), îi conferă Parlamentului European competența de a-și adopta propriul regulament de procedură. „În conformitate cu decizia Parlamentului privind folosirea unui limbaj neutru din punct de vedere al genului în documentele sale, Regulamentul de procedură a fost adaptat pentru a lua în considerare orientările privind acest subiect aprobate de Grupul la nivel înalt privind egalitatea de gen și diversitatea la 13 februarie 2008 și aprobate de Birou la 19 mai 2008”).

Astfel, regulamentul de procedură al Parlamentului European este publicat periodicsub forma unei broșuri dar și în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Acest regulament poate fi obținut însă și la punctele de vânzare ale Oficiului pentru Publicații al Uniunii Europene. din când în când, Parlamentul European aduce unele modificări regulamentului.

Regulamentul de funcționare a parlamentului stabilește cadrele curente de exercitare a Puterii legislative a Parlamentului European. Astfel, puterea legislativă se exercită după patru proceduri și anume:

consultarea simplă;

cooperarea;

co-decizia;

avizarea;

Consultarea simplă. Putem spune că este o formulă de legiferare în care Comisia în care comisia fiind singura care are drept de inițiativă legislativă trebuie să trimită un proiect de ,,lege” Parlamentului. După primirea proiectului Parlamentul emite un aviz consultativ care poate fi pozitiv sau negativînsă de care Consiliul poate sau nu să țină cont. astfel, ca legiferator avem Consiliul. După ce are loc o simplă lectură în parlament acesta își dă avizul cu privire la proiect care se va reîntoarce la Comisie, pentru a ajunge la legiferare la Consiliu. Consiliul o legiferează și avem ca rezultat un act normativ:regelmentare, directivă etc.

Cooperarea. O altă formulă de legiferare introdusă de Actul Unic European (AUE 1986) este Cooperarea, care este dezvoltată de Tratatul de la Amsterdam. prin ,,Cooperare ” se îmbunătățește procedura consultării în sensul că decizia consiliului nu este finală, dacă nu există un acord între Parlament și Consiliu. Pentru a putea lua o decizie finală în două lecturi Parlamentul și Consiliul trebuie să ajungă la poziție comună. Însă în practică lucrurile se desfășoară astfel: are loc deschiderea procedurii consultării simple, care în caz de aviz pozitiv se închide. În acest caz procedura și votul consiliului este final.

În cazul în care parlamentul nu este de acord, deci există dezacord între Parlament și Consiliu , Consiliul trimite direct fără intermediul Comisiei pentru a doua pentru a doua lectură actul la Parlament. Pentru acest text se cere o poziție comună. Însă Parlamentul are mai multe variante, poate accepta, poate respinge sau poate să introducă amendamente textului. Pentru a putea depăși poziția Parlamentului, Consiliul are nevoie acum de unanimitate (care este aproape imposibil de obținut). Pentru a fi evitată a doua respingere, consiliul apelează la înțelegere (concertarea) cu Parlamentul.

Înaintea celei dea treia lecturi în parlament se convoacă un Comitet de conciliere care are componență reprezentanții Parlamentului, reprezentanți ai Consiliului și reprezentanți ai comisiei.Toți reprezentanții încearcă să ajungă la un compromis însă dacă nu se ajunge la o înțelegere se va declanșa procedura cu trei lecturi.

Termenul de a se ajunge la un acord comun este de șase săptămâni în caz contrar Parlamentul în mod definitiv respinge propunerea legislativă. Această procedură se aplică în următoarele domenii:

libertatea de circulație a forței de muncă;

stabilirii pieței interne;

cercetării;

protecției consumatorului;

educației;

culturii;

sănătății;

Dacă în termen de trei luni atât parlamentul cât și Consiliul nu se pronunță față de o propunere această propunere se consideră adoptată. Acest mecanism este conform Regulamentului Parlamentului European art. 67 din anul 2007. Articolul 67 a fost modificat în prezent având următorul conținut:

,,Articolul 67  : Încheierea celei de-a doua lecturi

(1)    Poziția Consiliului și, în cazul în care este disponibilă, recomandarea pentru a doua lectură a comisiei competente se înscriu din oficiu în proiectul de ordine de zi a perioadei de sesiune a cărei zi de miercuri precedă și este cea mai apropiată de data de expirare a termenului de trei luni sau, în cazul unei prelungiri a acestuia în conformitate cu articolul 65, de patru luni, cu excepția cazului în care chestiunea a fost dezbătută în cursul unei perioade de sesiune anterioare.

Întrucât recomandările pentru a doua lectură sunt texte care pot fi asimilate cu o expunere de motive prin care comisia parlamentară își justifică atitudinea cu privire la poziția Consiliului, nu se procedează la vot în cazul acestora.

(2)    A doua lectură se încheie de îndată ce, în termenele și în conformitate cu dispozițiile prevăzute la articolul 294 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Parlamentul aprobă, respinge sau modifică poziția Consiliului”).

Codecizia. Codeciazia cu toate că are în componența ei și cooperarea este integrală în procedura de trei lecturi în Parlament.

Procedura în trei lecturi se declanșează după ce un proiect înaintat de Comisie a trecut prin dezbateri și amendări care au dus la acordul celor doi legiferatori). Astfel are următorul parcurs în ordine cronologică :

– are loc convocarea comitetului de concilierecare trebuie să aibă o poziție comună în termen de șase săptămâni. Acest termen începe cursul de la data primei reuniuni a Comitetului de conciliere.

-în cazul în care Comitetul nu reușește să propună un text comun iar procedura este închisă.

– Comitetul reușeste să propună un text comun fiind vorba despre ,,Proiectul Comun”. Comitetul a propus un text comun pentru care pentru a fi aprobat în Parlament (ca și în Consiliu) se poate face conform articolului 65 din Regulament fiind făcutăîntr-o singură lectură. Procedura codeciziei cu trei lecturi se aplică inițial în 15 domenii. Astfel, procedura codeciziei în trei lecturi a intrat în vigoare prin tratatul de la Maastricht. Putem spune că ariile de aplicare erau următoarele:

cele care se refereau la piața internă;

cele care se refereau la protecția consumatorilor;

echivalarea diplomelor;

cele care se refereau cadrelor programelor de cercetare;

Însă după Tratul de la Amsterdam, după procedura codeciziei se desfășurau 38 de acțiuni comunitare. Pentru peste jumătate din acțiuni în anul 2007 este folosită procedura legislativă. Astfel, Parlamentul European din cauza acestor extinderi a fost considerat marele câștigător al negocierilor. Însă, puterea Parlamentului (fiind codecident) nu are în componență cele mai importante decizii comunitare.

Avizarea.Aceasta se materializează prin Avizul conform , fiind o procedură introdusă de AUE (Actul Unic European), și care este extinsă de Tratatul de la Maastricht. Astfel, aprobarea Parlamentului fiind necesară de la o singură lectură.

Este necesară în deciziile cu privire la:

aderarea de noi membri;

acordurile de asociere cu țări terțe;

încheierea de acorduri internaționale;

adoptarea de proceduri uniforme pentru Parlamentul Uniunii Europene;

drept de sejur al cetățenilor Uniunii Europene;

deciziile privind organizarea și obiectivele Fondurilor Structurale și a Fondului de Coeziune și puterile Băncii Central Europene;

Dreptul de inițiativă legislativă.

Prin Tratatul de la Maastricht a fost acordat un drept de liberă inițiativă pentru Parlament, dar care a fost însă limitat la capacitatea Parlamentului, de a cere Comisiei să introducă în procesul de decizie o propunere pe care Comisia să aibă dreptul de a o refuza sau amâna.

Cu privire la propria structură și propria sa gestionare în mod nemijlocit, Parlamentul poate avea și inițiativă legislativă.

Astfel, posibilitatea de a introduce amendamente este oformă prin care Parlamentul vizează viitorul Umniunii Europene. Puteri conexe a puterii legislative a Parlamentului European sunt puterile de de tip constituțional.

Putem spune că puteri de tip constituțional sunt următoarele:

puterile de ratificare ale acordurilor de asociere ale unor state la Uniunea Europeană;

acordurile de aderare;

puterile de ratificare ale actelor internaționale care presupun noi cheltuieli bugetare;

puterea de a supune procedurii de aviz conform – actul Consiliului, care arată, că într-o țară anume, există riscuri reale de violare a principiilor fundamentale ale Uniunii).

Secținea a III-a – Structura Parlamentului European

Dacă privim din punct de vedere politic Parlamentul European este un Parlament unicameral fiind ales ca să reprezinte în acelaș timp cetățenii cât și statele Uniunii Europene.

Parlamentul, fiind reprezentantul statelor membre, își duce activitatea în baza juridicăa unor tratate politice.

Astfel, putem observă că:

Parlamentul European funcționază în baza unor instrumente specifice dreptului internațional (acestea având data de intrare în vigoare după ratificarea națională);

Funcționarea Parlamentului Național nu se face în baza unor instrumente juridico-politice specifice dreptului intern și anume ,,Constituția”.

În dezvoltarea instituțională a Parlamentului un pas decisiv se poate considera, asigurarea funcționării sale pe baze constituționale și nu pe bază de tratate.

Parlamentul European ca reprezentant ales direct de către cetățenii Uniunii Europene ar putea avea dreptul să funcționeze suveran în baza unui document de drept intern. Dorința politică este de a da instituției puteri de constituantă intenția fiind organizarea în două camere a Parlamentului din care una să reprezinte direct cetățenii iar cealaltă statele membre. Din punct de vedere tehnic Parlamentul European, se organizează conform tratatelor dar și conform propriului Regulament. Regulamentul este prevăzut de articolul 142 CEE. Însă obstacolele nu au fost depășite.

Cele mai multe propuneri politice au fost făcute de către francezi și italieni cu privire la transformarea acesteia în parlament bicameral. Pe măsură ce instituția s-a dezvoltat aceste propuneri s-au înmulțit și au devenit tot mai substanțiale. Putem spune că federaliștii și-au dorit un parlament bicameral asimetric care să aibă în componență o Cameră de reprezentare a Statelor și cu una de reprezentare a cetățenilor. Astfel, la baza organăzării și funcționării Parlamentului European se regăsesc:

experiențele Parlamentelor Naționale, din care în prima fază proveneau parlamentarii componenți;

experiența Adunării Parlamentare a Consiliului Europei;

viziunile diferiților euro-entuziaști angajați în realizarea proiectului);

Organizarea parlamentului din punct de vedere intern

Ca orice alt parlament, Parlamentul European are o conducere cu două paliere respectiv:

palierul răspunderilor directe;

palierul răspunderilor colective;

În primul palier avem răspunderea individuală a membrilor conducerii și anume:

Președinte;

Vicepreședinți;

Chestori;

Cel de-al doilea palier face referire la reunirea conducerii în organisme colective și reprezentative având un număr restrâns de membri. Chestorii sunt organizați în Colegiul chestorilor. Dacă analizăm din punct de vedereal organizării Parlamentul European are în componență: – Birou;

– Conferința Președinților;

– Comisii permanente, temporare și ad-hoc;

– Grupuri politice parlamentare);

Biroul.

Biroul este format din Președinte, 14 vicepreședinți și 6 chestori care sunt aleși prin scrutin secret de către Parlament pe o perioadă de doi ani și jumătate. În cadrul acestui Birou, Chestorii au drept de vot consultativ în chestiunile administrative și financiare care țin de membrii și de statutul lor.

Pentru funcția de Președinte, nominalizările se fac de grupurile politice parlamentare sau de un număr minim de 40 de eurodeputați. Conform art.14 din Regulamentul Parlamentului European pentru a fi ales Președintele, este necesar să obțină majoritatea absolută a voturilor exprimate. Astfel în situația în care după trei tururi de scrutin nu se îndeplinește condiția necesară (majoritate absolută) se organizează al patrulea tur la care participă primii doi candidați clasați, fiind declarat câștigător cel care are voturile cele mai multe.

Președintele Parlamentului European.

Președintele are rolul de a coordona ansamblul activităților pe care le desfășoară Parlamentul. Astfel, Președintele mai are și următoarele roluri:

prezidează sesiunile plenare;

prezidează reunirile Biroului și ale conferinței președinților grupurilor parlamentare;

confirmă formal adoptarea bugetului;

În acelaș timp reprezintă Parlamentul European în relațiile internaționale precum și în relația cu alte instituții comunitare. Președintele este primit în vizitele externe cu onorurile cuvenite unui șef de stat. Deoarece mandatul Președintelui Parlamentului European este de doi ani și jumătate, noi alegeri au loc și la jumătatea mandatului. Însă există posibilitatea de reînoire a acestuia.

O statistică a președenției Parlamentului European făcută în anul 2007 arăta că: din cei 26 de președinți un număr de 14 au fost creștin-democrați, cu o serie neîntreruptă de 4 președinți creștin-democrați. Vezi anexa 3

Președintele Parlamentului European semnează Legea bugetului Uniunii, și co-semnează împreună cu Președintele în exercițiu al Consiliului, toate legile care sunt adoptate prin co-decizie. Însă, începând de la Președenția lui Lord Henrry Plumb (1987-1989), Președintele participă și ia cuvântul la întâlnirile Consiliului European. În regulamentul de procedură a Parlamentului European la articolul 22 sunt menționate funcțiile Președintelui:

Funcțiile Președintelui

(1)„ În condițiile prevăzute de prezentul regulament, Președintele conduce toate activitățile Parlamentului și ale organelor sale și dispune de toate competențele pentru a prezida dezbaterile Parlamentului și pentru a asigura buna desfășurare a acestora.

Prezenta dispoziție poate fi interpretată în sensul că printre competențele conferite de aceasta este prevăzută și aceea de a pune capăt recurgerii excesive la moțiuni, cum ar fi solicitările de respectare a Regulamentului de procedură, moțiunile de procedură, explicațiile privind votul, precum și solicitările de vot separat, de vot pe părți sau de vot prin apel nominal, în cazul în care Președintele consideră că acestea au scopul deliberat de a cauza și vor avea ca efect o obstrucționare prelungită și gravă a procedurilor Parlamentului sau a exercitării drepturilor altor deputați.

Printre competențele conferite prin prezenta dispoziție se numără și aceea de a supune la vot textele în altă ordine decât ordinea de vot stabilită în documentul care face obiectul votului. Prin analogie cu dispozițiile articolului 174 alineatul (7), Președintele poate solicita, în acest scop, acordul prealabil al Parlamentului.

(2) Președintele deschide, suspendă și închide ședințele. Președintele hotărăște asupra admisibilității amendamentelor, asupra întrebărilor adresate Consiliului și Comisiei și asupra conformității rapoartelor cu prezentul regulament. Președintele asigură respectarea prezentului

regulament, menține ordinea, dă cuvântul vorbitorilor, declară închise dezbaterile, supune la vot chestiunile și anunță rezultatele votului. Președintele adresează comisiilor comunicările care sunt de competența acestora.

(3) Președintele poate lua cuvântul în cadrul unei dezbateri numai pentru a face un rezumat al

chestiunii în cauză și a cere să se revină la subiect; în cazul în care dorește să participe la dezbatere, Președintele părăsește fotoliul, pe care îl poate reocupa numai după încheierea dezbaterii privind chestiunea respectivă.

(4) În relațiile internaționale, la ceremonii, în chestiunile administrative, judiciare sau financiare, Parlamentul este reprezentat de Președinte, care poate delega aceste competențe”).

Vicepreședinții.

Vicepreședinții sunt în număr de 14. Ei sunt aleși după alegerea președintelui. Ierarhia acestora este stabilită în funcție de numărul de voturi primite cand au fost aleși inițial. Rolul vicepreședinților este de a-l înlocui pe Președinte în cazul în care aceste lipsește din diferite motive la conducerea lucrărilor Parlamentului, respecti și în funcția de reprezentare. În acelaș timp ei au un rol direct ca membri ai Biroului. Vicepreședinții sunt aleși după aceiași metodă ca și Președinții. În caz de egalitate în Birou, avem votul Președintelui ca vot decisiv. În unele cazuri înainte de alegeri se ajunge la „Gentlemen Agreement” cu scopul de a se obține o bună reprezentare pe partide și naționalități.

Chestorii.

Începând cu anul 1977a fost înființată instituția chestorilor. La înființare instituția chestorilor era doar un sub-grup al Biroului, însă începând cu anul 1979 au devenit organism autonom. Chestorii au fost aleși de către Parlament începând cu anul 1979. Chestorii sunt în număr de 6 și se întâlnesc, de regulă o dată pe lună. Alegerea chestorilor are loc după Alegerea Președintelui și a celor 14 vicepreședinți. Chestorii iau parte și la lucrările Biroului dar însă fără a avea drept de vot.

Chestorii se ocupă de următoarele probleme:

securitate;

informațiile de la birourile externe;

probleme individuale ale membrilor;

expoziții și lucrări de artă;

cursuri de limbi;

mașini oficiale;

probleme financiare;

activități recreaționale;

Conferința Președinților.

Conferința Președinților este un birou sau mai bine zis este fostul Birou care a fost mărit înainte de tratatul de la Maastricht. Din Conferință fac parte:

Președintele;

14 Vicepreședinți;

Șefii Grupurilor Parlamentare;

Chestorii (însă fără drept de vot));

Întâlnirile sunt de cel puțin de două ori pe lună. Atribuții în pregătirea ședințelor au Șeful de cabinet al Președintelui Parlamentului, Secretarul General și secretarii Grupurilor Parlamentare. Are ca atribuții :

stabilirea strategiilor parlamentare;

să decidă repartizarea atribuțiilor comisiilor;

autorizarea proiectelor de raport;

stabilirea agendei sesiunii;

dreptul de a decide față de relațiile cu Statele Membre și cu Parlamentele naționale;

hotărăște asupra relațiilor cu state, instituții și organizații care nu fac parte din Uniune;

decide trimiterea de delegații ale sale în alte state;

Conferința Șefilor Delegațiilor inter-Parlamentare.

Are drept de reprezentare în Conferința Președinților, când pe ordinea de zi se regăsesc și chestiuni care o privesc. Îndeplinește aproximativ aceleași funcții pentru Parlamentul European în relațiile externe. Întâlnirile sunt programate lunar.

Comisiile.

Putem face o clasificare astfel:

Rolul Comisiilor;

Structura Comisiilor;

Modul de lucru a comisiilor;

-Rolul comisiilor. Cea mai însemnată parte a muncii care se desfășoară în Parlamentul European la fel ca în orice alt parlament este munca în comisii. Rolul Comisiilor este de a discuta tehnic și temeinic toate formulele și consecințele care pot decurge înainte de a se înainta plenului. După aceste discuții comisiile trebuie să pregătească pentru fiecare propunere un raport.

Dacă ne referim din practica Parlamentului European, înainte de alegerile directe din anul 1979 s-a trecut de la 12 la 15 comisii după care la 20 de comisii. Astfel, la 1 octombrie 1996 existau 22 de comisii permanente. Însă în legislatura următoare au fost concentrate la 17 (fiind re-definite), după care în legislatura 2004-2009 au fost extinse din nou la 20.

-Structura Comisiilor. Fiecare Comisie are în componență un „birou” ccare este compus din Președinte și trei Vicepreședinți care sunt aleși la propunerea grupurilor parlamentare avînd un număr de membri proporțional cu importanța sa politică. Astfel, comisiile cele mai mari sunt cele de la începutul listei iar respectiv cele mai mici la sfârșitul listei.

În anul 2004, Comisia de Afaceri Externe era compusă din 78 de membri, iar Comisia de Petiții avea 23 de membri. În structura fiecărei Comisii se regăseste coloratura politică a Parlamentului European.

-Modul de lucru al Comisiilor. Ședințele Comisiilor sunt prezidate de către președintele Comisiei Parlamentare, fiind și purtătorul de cuvânt al Comisiei, fiind și reprezentată de aceștia în Conferința Președinților de Comisii Parlamentare. Președintele Comisiei Parlamentare are un rol important în stabilirea Agendei Comisiei Parlamentare. Președintele de Comisie Parlamentară este ales după intense negocieri între grupurile parlamentare. Candidatul care este stabilit este ales de comisie fără surprize.

Însă un rol important alături de Președinte revine și Coordonatorului de grup din Comisia Parlamentară. Astfel, fiecare Grup parlamentar își trimite în fiecare comisie, un purtător de cuvânt care are rolul de a distribui diferite sarcini între membrii grupului dar și de a vorbi în numele grupului. Purtătorul de cuvânt convoacă întâlnirile grupului și analizează rezultatele din grup.

Așadar munca în Comisiile Parlamentare are loc în ședințe săptămânale care încep în ziua de luni după masă de la ora 3-6,30 și se termină marți după întâlnirea de dimineață care are loc între orele 9-12,30. Fiecare Comisie are un staff care este mic în comparație cu cel al Congresului SUA ). Însă este mare dacă îl comparăm cu cel al Parlamentelor Naționale.

În Comisia parlamentară pentru fiecare problemă discutată se alege un raportor și un „secretariat” care este condus de un „draft-man”. Însă cel mai amplu act parlamentar este Raportul comisiei de specialitate. Acest raport reprezintă analiza politică a legii. De multe ori se fac analize fără raport dar pentru cazurile complicate există totdeauna un raport.

Comisiile Permanente în Parlamentul European în legislaturile 1994-1999, 1999-2000 și 2004-2009. Aceste Comisii se concentrează pe problemele mari ale Uniunii Europene De regulă aceste comisii în mare parte sunt aceleași. Vezi anexa 4

Sub-Comisiile, Grupurile de lucru ale Comisiilor, Comisiile Temporare în Parlamentul European.

Ca alte unități de lucru ale Parlamentului European putem enumera:

Subcomisiile;

Grupurile de lucru;

Comisiile temporare;

După monografia dedicată Parlamentului …..de către Corbett, Jacobs și Shackleton, acestea sunt expresia felxibilității comisiilor).

În Parlamentul European, sub-comisiile sunt formule de lucru, având mai degrabă, caracter de excepție nu de regulă. Subcomisiile în Parlamentul european se organizează în comisiile mari și anume:

Comisia de Afaceri Externe;

Comisia de Agricultură;

Comisia Economică;

Însă unele comisii au autonomie față de „Comisia-mamă”, iar altele nu. De regulă ele pot invita pe cine vor pentru consultări, dar însă raportul este ales tot de Comisia inițială (Comisia-mamă). Astfel toate activitățile lor se termină într-o schiță de raport (nu în raportul propriu-zis).

Față de proiectele de directivă analizate în schița de raport ele pot face doar recomandări însă nu și propuneri.

De exemplu: în legislatura 1994-1999, au fost structurate următoarele subcomisii:

Subcomisia pentru Securitate și Dezarmare;

Subcomisia pentru Drepturile Omului;

24 de subcomisii pentru domeniul monetar (pentru moneda unică a Uniunii Europene, Euro)

Grupurile de lucru.

Deoarece nu au un statut special grupurile de lucru sunt ușor de stabilit. Acestea de regulă sunt mai numeroase ca subcomisiile. Numărul lor este mai mult decât dublu deoarece sunt 25 de grupuri de lucru, față de 11 sub-comisii.Unele au o perioadă de viață mai lungă (grupul pentru Drepturile Omului), altele însă au rolul de a face propuneri în soluționarea unei probleme particulare.

Comisiile Temporare.

Parlamentul European dispune de aceste corpuri care sunt comisii de anchetă sau comisii Pentru rezolvarea unor probleme punctuale.Ca exemple de comisii de anchetă putem menționa:

– în legislatura 1984 – 1989 – Comisia Parlamentară de Anchetă a Rasismului și Xenofobiei;

– în legislatura 1996 – 1997 – Comisia Parlamentară de Anchetă a Activității Comisiei Europene. Însă în urma activității organismului comunitar împotriva Comisiei s-a inițiat o moțiune de cenzură. În anul 1999 moțiunea a căzut, iar Președintele Jacques Santer și-a dat demisia. În legislatura 1999-2004 în Parlamentul European au mai funcționat comisii ca de exemplu:

– Comisia de Genetică umană și alte tehnologii noi ale medicinii moderne;

– Comisia de Monitorizare a acțiunilor întreprinse cu privire la encephalopatia spongiformă bovină;

– Comisia de anchetă cu privire la regimul tranzitului din Comunitate;

Pentru problemele speciale au fost constituite Comisiile de rezolvare, pentru a investiga o problemă impusă de agenda politică a zilei cu alte cuvinte a timpului.
Aceste comisii de rezolvare poartă denumirea și de comisii temporare.

Inițial au fost planificate pentru a avea durata de maxim 12 luni însă nu au voie să aibă durata mai mare de un mandat (2 ani și jumătate). Putem menționa ca astfel de comisii:

– Comisia de stimularea a dezvoltării economice europene care a fost înființată în anul 1983 având ca scop stimularea programului pieței înterne din anul 1992.

– Comisia pentru reușita AUE (Actul Unic European), având scopul de a face recomandări cu privire la „Pachetul Delors I” anul înființării 1987.

– Comisia pentru analiza finanțării viitoare a Uniunii Europene care a fost înființată în anul 1992 cu scopul de a face recomandări cu privire la „Pachetul Delors II” înființată în anul 1987 etc.

În legislatura 2004-2009, au fost înființate încă două comisii parlamentare temporare și anume:

– Criza societății de asigurare „Equitable Life”;

– Presupusa folosire a unor țări europene de către CIA pentru transporturi și deținerea ilegală de prizonieri;

Grupurile politice în Parlamentul European.

În Parlamentul European, sunt peste 160 de partide care reușesc să se reunească în 8 grupuri. Astfel, grupurile politice care sunt asociate în acord cu Regulamentul de constituire al formațiunilor politice și cu Regulamentul Parlamentului European, Titlul I, Cap IV, Art. 29. Acest regulament fiind în vigoare în anul 2007.

(2)    Un grup politic este constituit din deputați aleși în cel puțin un sfert din statele membre. Numărul minim necesar de deputați pentru a constitui un grup politic este de 25.

http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+RULES-EP+20150428+RULE-032+DOC+XML+V0//RO&language=RO&navigationBar=YES

Bibliografie:

-Augustin Fuerea, Instituțiile Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, București, 2002;

-Augustin Fuerea – „Drept comunitar european. Partea generala”, Editura Allbeck, Bucuresti, 2004;

-Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2004;

-Corbett, Richard; Jacobs, Francis și Shackleton, Michael, -The European Parliament, London, John Harper Publishing, 2000;

– Florin Oprea-„Teoria generală a statului și dreptului”, suport de curs pentru

învățământul la distanță, Facultatea de Aconomie și Administrarea Afacerilor,

Univ.-”Al. I. Cuza”, Iași, 2004;

-Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea – „Drept instituțional comunitar european”, Editura Actami, București, 2000;

-Gabriel-Liviu Ispas, Uniunea Europeană, Evoluție. Instituții. Mecanisme, Editura Universul Juridic, București 2011;

-Jakques Pelkmans, -Integrare europeană: Metode și analiza economica, București, Institutul European din România, 2003;

-L. Cartou, J.L. Clergerie, A. Gruber, P. Rambaud – „L’Union Européenne”, Ed.

Dalloz, 2000;

-Mihaela Tofan, Drept European, suport de curs pentru învățământul la distanță, CSE, Universitatea -Al. I. Cuza, Iași, 2013;

-Raluca Miga-Beșteliu -„ Drept internațional public”, Ed. All, București, 1999;

-Octavian Manolache – „Drept comunitar”, Editura Allbeck, București, 2001;

-Ovidiu Stoica – „Integrare financiar-monetară europeană”, Editura Junimea, Iași, 2003;

-Jean Paul Jacque -„Droit institutionnel de l’Union Europeenne”, Dalloz, Paris,

2004;

-Lia Pop, Pentru Parlamentul European, Editura Universității din Oradea, 2007, pag. 44;

-L. Cartou, J.L. Clergerie, A. Gruber, P. Rambaud –„L’Union Européenne”, Ed. Dalloz, 2000;

-R. Baldwin, Ch. Wwyplosz, Economia Integrării europene, Editura economică, București, 2006;

– Roxana Mariana Popescu, Mihaela Augustina Dumitrașcu, Augustin Fuerea (coordonator) – „Drept comunitar european – caiet de seminar”, Editura PROUNIVERSALIS, București, 2005;

-Tratatul asupra Uniunii Europene, Maastricht, 1993;

surse internet:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Asocia%C8%9Bia_European%C4%83_a_Liberului_Schimbhttp://www.eumed.net/ecorom/XVII.%20Integrarea%20europeana/5.4%20fondul_european_de_orientare_si_.htm;

– http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_5.1.2.html;

– http://ec.europa.eu/esf/main.jsp?catId=62&langId=ro;

– http://europa.eu/about-eu/index_ro.htm;

– http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_1.1.4.html;

-http://www.europarl.europa.eu/sides/getLastRules.do?language=RO&reference=TOC;

-http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+RULES-EP+20150428+RULE-067+DOC+XML+V0//RO&language=RO&navigationBar=YES;

-http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+RULES-EP+20150428+RULE-032+DOC+XML+V0//RO&language=RO&navigationBar=YES;

http://europa.eu/legislation_summaries/justice_freedom_security/citizenship_of_the_union/o10000_ro.htm;

-http://www.europarl.europa.eu;

– www.europa.eu.int;

Periodic, Parlamentul European aduce modificări regulamentului. Versiunea în vigoare este disponibilă pe site-ul Parlamentului European (http://www.europarl.europa.eu).