Organizarea Monetara a Romaniei

CUPRINS

Bibliografie

=== Organizarea Monetara a Romaniei ===

CUPRINS

INTRODUCERE

Banii reprezintă un instrument social, o formă particulară imediat mobilizabilă a avuției sociale, o întruchipare transmisibilă și omnivalentă a puterii de cumpărare, care conferă deținătorului dreptul asupra unei părți din produsul social al țării emitente.

Banii sunt rezultatul acțiunii legilor economice ale producției de mărfuri, „cel mai înalt produs al dezvoltării schimbului și a producției de mărfuri“ (K. Marx). Fiind un produs necesar al procesului de schimb, banii au apărut spontan pe o anumită treaptă a dezvoltării societății, ca o consecință a anumitor relații de producție istoricește determinate.

Documentele strânse până în prezent care se pot invoca de cercetători în legătură cu apariția banilor nu se referă la această apariție, ci la anumite etape îndepărtate ale evoluției instrumentului monetar. În China, potrivit unor numismați, circulau monezi metalice în sec. XI î.e.n. Herodot ne informează că prima monedă bătută din metal în Europa ar data din sec. VII sau VI î.e.n., locul ei de origine fiind Lidia (teritoriu aparținând Turciei de azi). Însă regele Gyges al Lidiei, autorul prezumat al acestei monezi, n-ar fi avut alt merit decât că și-a pus pecetea pe bucăți ovoidale de electrum, aliaj de aur și argint, iar adevăratul părinte al monezii metalice ar fi fost Phidon, regele din Argos, care a trăit în sec. VIII î.e.n.

Termenul de bani se confundă adeseori cu cel de monedă, însă cei doi nu sunt sinonimi (deși nici distincția nu este absolutizată în practică). Spre deosebire de bani, moneda nu este un termen generic, ci se referă la un anumit fel de bani și anume la piesele de metal cu valoare proprie deplină sau inferioară valorii nominale. Denumirea de monedă provine de la monetăria instalată în templul zeiței Junon Moneta din Roma.

***

Actualul teritoriu al României a cunoscut o circulație monetară relativ târziu în antichitate și mult mai puțin intensă decât în alte zone. Cele mai importante monede, cu circulația cea mai largă, au fost cele ale marilor puteri care și-au exercitat succesiv dominația asupra acestui spațiu geografic (Grecia, Macedonia și Roma),monede care au pătruns aici în principal prin intermediul schimbului. Pe măsura dezvoltării unei piețe interne și a ridicării nivelului lor tehnic, populațiile locale au recurs la baterea propriilor monede. Acestea erau în principal imitații după monedele cele mai răspândite, dar a existat și o încercare de batere a unei monede unice, ca expresie a tendințelor de concentrare a puterii politice în Dacia.

Cele mai vechi monede bătute pe teritoriul țării noastre sunt drahmele de argint ale cetății grecești Histria și datează din sec. V î.e.n.

În sec. IV î.e.n., la Histria apar monede divizionare de argint – obolii și hemiobolii – pentru ușurarea tranzacțiilor mărunte. Circulația acestor trei monede și, mai târziu, a celor de bronz arată că suntem în fața primului sistem monetar aplicat pe teritoriul României.

Începând cu sec. III î.e.n., geto-dacii recurg la baterea propriilor monede, imitând inițial pe cele macedonene care erau cele mai răspândite la acea vreme. Treptat, locul monedelor macedonene, ca principal instrument de mijlocire a schimburilor, va fi luat de denarul roman, care devine astfel moneda unică pentru acest spațiu. Chiar și așa, curioasa descoperire a unei monede de aur cu inscripția COSON (KOΣΩN) – probabil numele unui rege dac – dovedește că a existat o încercare de batere a unei monede unice autohtone. Această monedă a fost utilizată numai pe teritoriul Daciei și a circulat aproape în întreg acest spațiu. Există însă cercetători care susțin că moneda ar fi fost bătută în exterior și transmisă unui rege dac cu titlu de subsidiu. Oricum, eșecul ei a însemnat victoria definitivă a denarului.

Sistemul monetar roman este primul sistem monetar utilizat pe un teritoriu mai întins al țării noastre și unul dintre cele mai importante aplicate vreodată pe acest teritoriu.

Monedele romane care au pătruns în Dacia după cucerirea acesteia de către Traian erau superioare celorlalte monede atât în conținut de metal prețios cât și în ce privește calitatea baterii și aspectul, ceea ce le va menține în circulație timp de un secol. Creșterea încrederii în monedele romane a permis extinderea relațiilor marfă-bani la un nivel nemaiatins până atunci.

Acestor monede aflate în circulație li se va adăuga și moneda locală a provinciei Dacia, confecționată din bronz și destinată acoperirii nevoilor circulației pentru tranzacțiile mărunte. Moneda va fi bătută timp de circa un deceniu, începând cu 246 e.n., și reprezintă ultima emisiune de monedă locală până în sec. XIV.

***

Între sec. IV-XIV, informațiile privind istoria monetară sunt puține. Natura relațiilor economice a dus la o restrângere a circulației bănești. Moneda predominantă în mijlocirea schimbului devine cea bizantină (solidul – moneda de aur – înlocuit ulterior cu nomisma skyphate și apoi cu hiperperonul, respectiv follisul – moneda divizionară de bronz).

***

Începând cu sec. XIV și până târziu în sec. XIX, spațiul românesc va cunoaște circulația a sute de specii de monede, circulația monetară degenerând treptat într-un adevărat haos monetar. Tot de acum, timp de circa un secol, statele feudale românești vor bate propria lor monedă. Un fenomen strâns legat de circulația monedelor străine îl reprezintă consacrarea în limba română a denumirii unor asemenea monede.

Anul 1333 marchează reluarea baterii de monedă pe teritoriul țării noastre prin punerea în circulație a dinarului banal de Cluj. Țara Românească (1365) și Moldova (1377) emit primele lor monede feudale având la bază sistemul monetar venețian motiv pentru care vor purta denumirea de groși sau ducați. Baterea monedei proprii era expresia suveranității și a independenței celor două state feudale. Acest drept va înceta în condițiile dominării otomane. Moneda impusă în circulația internă a Țării Românești și a Moldovei și care devine astfel moneda dominantă este asprul turcesc.

În anul 1255, banul Slavoniei emite primii dinari banali, care în scurt timp vor fi folosiți și în Transilvania, unde erau preferați dinarilor și obolilor ungurești datorită conținutului superior de metal prețios.

Pentru a impune pe cale legală circulația monedei regale ungurești, Carol Robert prevede, prin reforma monetară din 1323, baterea dinarilor regali cu greutatea vechilor dinari banali. Asfel că, deși dinarul banal înceteză a mai fi batut din 1349, denumirea de dinar banal se extinde, după 1323, asupra tuturor dinarilor cu greutate aproximativ egală: dinari banali ungurești, banali regali, banali de Cluj etc.

Aceasta înseamnă că denumirea de „banal“ își pierde sensul inițial de monedă provincială și devine o noțiune generală, desemnând monede de o anumită greutate și calitate, indiferent de locul baterii. Acest fenomen se suprapune cu intensificarea circulației monetare în țările române, și în special a dinarului banal, și cu primele emisiuni proprii în cele trei provincii românești. Monedele în circulație capătă denumirea generică de „bani“.

Țările de Jos bat, începând cu 1575, talerul de argint care pătrunde rapid în Imperiul Otoman – și de aici în țările române – datorită legăturilor economice puternice dintre Țările de Jos și Levant. Folosirea talerului de argint în Moldova este atestată încă din 1581. Întrucât avea reprezentat pe revers un leu ridicat în două labe, a fost denumit leeuwendaalders, Löwenthaler, thaleri leonis, taleri lei sau, simplu, lei.

Talerul olandez încetează să mai fie bătut din sec. XVIII, asfel că leul devine ban fictiv sau ban de calcul.

După înlăturarea monopolului otoman asupra comerțului exterior al țărilor române, schimburile externe cunosc un avânt puternic. Ca urmare, în canalele circulației apare un număr tot mai mare de monede străine, de proveniență foarte variată, cu calități și valori diferite. Acest haos monetar a îngreunat schimbul de mărfuri întrucât prețurile erau exprimate în tot atâtea monede câte existau în circulație.

S-a încercat rezolvarea acestei probleme prin utilizarea leului ca etalon monetar, acesta devenind astfel ban de calcul. Sub influența piastrului turcesc, leul de calcul se subîmpărțea în 40 de parale. Prețurile erau exprimate în lei și parale, iar plata efectivă se făcea cu ajutorul diverselor monede străine. Chiar și așa, fluctuațiile cursului de schimb al monedelor străine în raport cu leul de calcul, făceau imperios necesară reglementarea circulației bănești în principate.

Capitolul 1.

GENEZA ȘI EVOLUȚIA SISTEMULUI BĂNESC AL LEULUI

1.1. Premisele adoptării unui sistem monetar românesc

Dezvoltarea capitalismului – interesat de o circulație monetară sănătoasă care să faciliteze expansiunea schimbului pe piață – a fost însoțită, în general, de formarea treptată a sistemelor monetare moderne. S-a trecut la stabilitate și disciplină monetară, definindu-se precis unitatea monetară pentru a se evita abuzurile și înșelăciunile. Haosul monetar specific feudalismului, în care fiecare senior mai important bătea propria sa monedă și practica înșelăciunea prin sustragerea directă de metal prețios din substanța acesteia, a fost anihilat prin unificarea monetară, realizată odată cu crearea statelor centralizate.

Din a doua jumătate a sec XVIII, încep să pătrundă și în țările române relațiile de producție capitaliste.

Dezvoltarea economică și socială a țărilor române a fost frânată de inerția care a caracterizat procesul de trecere de la feudalism la capitalism. O lungă perioadă de timp, elementele capitaliste vor coexista cu rămășițele feudale.

Acumularea sumelor de bani care să fie transformate în capital de deținătorii lor a fost slabă. Pe de altă parte, capitalul bănesc format prin camătă și comerț nu s-a transformat în capital industrial ci a fost deseori expediat în țara de origine a posesorilor stăini sau a fost cheltuit pe lux.

Pentru trecerea la capitalism era nevoie nu doar de acumularea unor importante sume de bani în mâinile unor persoane dar și de existența muncitorilor liberi, fapt realizat prin reforma agrară (1864), care s-a constituit astfel într-un impuls pentru dezvoltarea capitalismului.

Piața internă depășește treptat caracterul ei îngust, dat de predominanța gospodăriilor închise, autarhice, și a unei agriculturi de subzistență. Infrastructura primitivă va fi modernizată prin construirea de șosele și căi ferate pe baza primelor împrumuturi de stat contractate de România de la bănci străine.

Crește astfel rolul banilor în economie și se intensifică circulația bănească.

Circulația bănească înainte de reforma din 1867 se caracteriza prin:

lipsa unei monede naționale;

existența unei mulțimi eterogene de monede străine;

calitatea foarte diferită a monedelor străine;

utilizarea paralelă a banilor reali și a celor fictivi (de calcul);

variația foarte accentuată, de la zi la zi și de la localitate la localitate, a cursului de schimb al monedelor;

specula bazată pe fluctuația cursurilor monetare care îmbogățea pe negustorii de bani (zarafi, cămătari, bancheri) și păgubea pe producători.

În cadrul sistemelor monetare metaliste, bazate pe moneda cu valoare proprie, banii îndeplinesc, alături de funcțiile de echivalent general, de mijloc de circulație, de mijloc de plată și de tezaur și pe cea de bani universali. Monedele de aur sau argint erau primite în plată, de cele mai multe ori, nu numai în țara emitentă, dar și în oricare altă țară, întrucât ceea ce conta era cantitatea de metal prețios conținută și nu proveniența lor („uniformele naționale“).

Dispariția monopolului turcesc asupra comerțului exterior al țărilor române a însemnat dezvoltarea schimburilor externe și pătrunderea în interiorul acestora a tot mai multe specii de monede. La mijlocul sec XIX, existau peste 80 de astfel de specii de monede străine. În canalele circulației pătrund însă adesea monede slabe, cu conținut scăzut de metal prețios și foarte uzate. Lipsea o reglementare în ceea ce privește limita admisibilă a uzurii monedelor, peste care să aibe loc demonetizarea acestora, respectiv scoaterea lor din circulație.

Pentru a se orienta în labirintul monedelor aduse din atâtea țări, populația adoptase busola leului fictiv, utilizat ca ban de calcul. Leul fictiv era împărțit în 40 de parale sau 120 de aspri, numiți și lescăi (de unde și termenul de lăscae), iar în vechime, mangâri.

Utilizarea banilor de calcul se face pe baza următorului proces mintal:

banilor de calcul li se atribuie un anumit conținut închipuit de metal prețios și servesc ca unitate monetară pentru stabilirea cursului monedelor reale și a prețului mărfurilor;

cursul monedelor efective este exprimat în bani de calcul;

vânzarea–cumpărarea se face prin schimbul mărfurilor contra monedelor reale și invers, la raportul stabilit în bani de calcul.

Contemporanii numeau regimul banilor de calcul „sistema monetară“, vehiculând practic ideea existenței unui sistem monetar al leului de calcul. Ideea va fi reluată și de legea monetară din 1867, care înființa „un nou sistem monetar“, fără a avea vreo bază reală.

Însă această soluție n-a fost satisfăcătoare din cauză că nu doar cursul monedelor reale fluctua permanent ci și însuși leul fluctua de asemenea. Existau chiar diferențe de curs de schimb de la o localitate la alta determinate de specificul economic al locului. Astfel, în localități diferite abundau monede diferite în funcție de orientarea fluxurilor de comerț exterior, iar pe piața unde o monedă abunda, cursul ei de schimb era mai scăzut și invers.

Singura soluție pentru lichidarea haosului din circulația bănească era adoptarea unui sistem monetar propriu, organizat pe baza unor principii recunoscute pe plan internațional și reglementat prin legi generale de stat.

1.2. Încercări de reglementare a circulației bănești

Desfășurarea schimbului era tot mai mult stânjenită de existența în circulație a numeroase specii de monede străine care au pătruns ca urmare a dezvoltării relațiilor comerciale cu exteriorul și care, în lipsa unei monede proprii care să servească drept termen de comparație, determinau existența pe piață a mai multor prețuri paralele. Cu toate că în circulație predomina doar o parte din monedele străine, participanții la schimb erau totuși siliți să cunoască cursurile de schimb între toate aceste monede. Adesea banii din buzunarul cumpărătorului nu coincideau cu moneda în care erau exprimate prețurile la vânzător sau vânzătorul exprima prețul aceluiași produs în mai multe monede. Oricum, schimbul era mult îngreunat. Pe lângă expedientul leului fictiv, s-au mai încercat și alte soluții de stabilire a unei ordini monetare, soluții care loveau mai mult sau mai puțin în rădăcina problemei.

Prima încercare de unificare monetară între Țara Românească și Moldova datează din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. În timpul războiului ruso-turc, comandantul armatei ruse a avut inițiativa baterii unei monede divizionare speciale, din aramă, care să aibă curs în ambele țări. Prin aceasta se urmărea facilitarea plății produselor cumpărate de armata rusă. Moneda de Sadagura, numită astfel după locul unde se afla monetăria care bătea aceste monede, purta stemele alăturate ale ambelor țări românești și avea valoarea nominală exprimată atât în parale cât și în copeici (2 parale = 3 copeici). Între anii 1772-1774, au fost bătute circa 3.000.000 de piese. Cauzele care au determinat emisiunea lor imprimă însă caracterul lor de război.

Ulterior, s-a încercat, fără succes, stabilirea pe cale legală a unor raporturi de schimb fixe între monedele străine sau baterea unor monede divizionare naționale pentru a le înlocui pe cele străine. A fost nevoie ca piesele să fie retrase imediat din circulație din cauza opoziției puterii suverane otomane care nu admitea dreptul de batere pentru țările române.

Alexandru Ioan Cuza va căuta să instituie, după unire, un sistem monetar național, cu o monedă efectivă ca etalon, având ca model sistemul monetar francez. Propunerile vizau baterea monedei naționale în baza sistemului zecimal și denumirea unității monetare „romanat“ (sau „român“), iar a monedelor divizionare „decima“ sau „banul“ (a zecea parte din romanat) și „centima“ sau „bănișorul“ (a suta parte din romanat). Proiecte ale acestor piese au fost executate la Paris însă acest sistem monetar nu va prinde viață niciodată.

Propunerile din timpul lui Cuza vor consacra orientările viitorului sistem monetar național: el va avea la bază bimetalismul aur-argint și se va inspira din sistemul monetar francez.

1.3. Sistemul monetar de la 1867

1.3.1. Etalonul monetar

Etalonul monetar reprezintă valoarea sau materia adoptată convențional ca bază a sistemului monetar, prin care se definește unitatea monetară și celelalte tipuri de monede.

În crearea unui sistem monetar propriu, țara noastră avea de rezolvat în primul rând problema alegerii etalonului monetar: aurul, argintul sau amândouă împreună. Cu alte cuvinte, era de ales între sistemul monometalist-aur, monometalist-argint și bimetalist.

Sistemul monetar bazat pe etalonul aur are următoarele caracteristici:

stabilirea prin lege a unui conținut în aur al unității monetare (valoarea paritară);

stabilirea parităților monetare ca raport între valorile paritare respective ale unităților monetare;

baterea liberă a monedelor de aur, fiecare cetățean având dreptul să predea monetăriei statului o cantitate de aur și să obțină în schimb numărul corespunzător de monede de aur;

convertibilitatea liberă și nelimitată a bancnotelor în monede de aur;

circulația liberă a aurului atât în interiorul țării, cât și în exterior, realizându-se astfel echivalența între valoarea internă și externă a metalului.

Monometalismul argint se bazează pe aceleași principii, echivalentul general fiind de această dată argintul.

În cadrul sistemelor monetare bimetaliste, atât aurul cât și argintul servesc ca echivalent general și ca mijloc de circulație. Bimetalismul are două variante:

în prima, raportul valoric dintre cele două metale este fixat prin lege (sistemul monedei duble);

în a doua, acest raport este lăsat să fluctueze liber pe piață (sistemul monedei paralele).

Atunci când raportul de valoare între aur și argint este fixat prin lege, ca echivalent general funcționează efectiv, în fapt, fie numai aurul, fie numai argintul, prin acțiunea legii lui Gresham care spune că „moneda rea alungă pe cea bună“. Dacă raportul între aur și argint este diferit pe piață față de cel oficial, unul dintre metale, să spunem aurul, devine implicit subevaluat, iar celălalt, argintul, supraevaluat potrivit raportului legal. Metalul subevaluat este retras din circulație, topit sub formă de lingouri și schimbat cu lingouri din metalul supraevaluat, la raportul de pe piața liberă, mai favorabil. Cu metalul astfel obținut se puteau bate monede într-o cantitate mai mare decât dacă s-ar fi schimbat monedele de aur direct pe cele de argint.

Când raportul între aur și argint este lăsat să fluctueze liber, pe piață apar două prețuri care fluctuează unul față de altul după cum se stabilește raportul de valoare între aur și argint.

La începutul sec. XIX, cele mai multe sisteme monetare europene erau bimetaliste. Neajunsurile amintite determină treptat renunțarea la bimetalism în favoarea monometalismului (Anglia, în 1816, și Olanda, în 1847, trec la monometalism-aur; Belgia și Elveția, în 1850, trec la monometalism-argint etc.), pentru ca, din a doua jumătate a sec. XIX să fie consacrat singur monometalismul aur.

Adoptarea de către România a unei legi privind sistemul monetar național s-a făcut într-o perioadă deosebit de tulbure sub aspectul evoluției raportului de valoare între aur și argint. De-a lungul secolelor, acest raport s-a modificat de la 1:10,5 – 1:12, în sec. XIV-XV, la 1:15 – 1:16, în sec. XIX. Descoperirea unor bogate zăcăminte de aur începând cu 1848, în California și apoi în Australia, a răsturnat tendința seculară de scădere a valorii argintului față de aur. Raportul pe piață devine 1:15 și chiar 1:14. Peste nici trei decenii însă raportul urcă din nou până la 1:18 sub influența a doi factori: a) creșterea ofertei de argint pe piață ca urmare a faptului că tot mai multe țări renunță la etalonul argint, pe de-o parte, și b) descoperirea de noi zăcăminte de argint, pe de altă parte. Cele mai importante astfel de zăcăminte au fost cele din S.U.A., care devine astfel un fervent susținător al remonetizării acestui metal din pricina lipsei de debușee pentru societățile miniere americane.

1.3.2. Uniunea Latină

Cea mai cunoscută legiferare în domeniul bimetalismului este aceea din Franța. Legea din 1803 stabilește ca etalon monetar atât aurul cât și argintul. Fixând greutatea unității monetare în aur, respectiv în argint, legea stabilea implicit și raportul de valoare între cele două metale la 1:15,5. Însă un asemenea raport nu poate fi permanentizat prin simpla lui legiferare.

Febra aurului, iscată la mijlocul sec. XIX, a avut ca urmare reducerea raportului până la 1:15 – 1:14. În Franța, diferența dintre raportul oficial și cel real a făcut ca aurul să fie supraapreciat, iar argintul subapreciat. Importatorii francezi preferau să plătească cu monede de argint care erau astfel scoase din țară. Ei își făceau următoarea socoteală: pentru un kilogram de aur primeau, în Franța, cantitatea legală de 15,5 kilograme de argint; cumpărând mărfuri echivalente cu un kilogram de aur din Anglia, de exemplu, unde cursul real era 1:14, comerciantul francez plătea numai 14 kg. de argint, câstigând astfel 1,5 kg. la fiecare kilogram de aur datorită diferenței dintre raportul legal de valoare dintre cele două metale, în vigoare la Paris, și raportul real de valoare de pe piața Londrei.

O măsură de contracarare a creșterii valorii argintului în raport cu valoarea aurului a fost reducerea conținutului de metal prețios al monedelor de argint. Pe plan internațional însă nu s-au adoptat norme unitare de reducere a titlului monedelor de argint, astfel că în circulație se aflau monede cu aceeași valoare nominală, dar cu conținut diferit de metal prețios. Monedele cu conținut mai ridicat de argint au dispărut din circulație, fiind tezaurizate. Țara care a păgubit cel mai mult a fost Belgia ale cărei monede de argint rămăseseră la vechiul titlu, mai ridicat.

Această situație a dus la o reglementare pe plan internațional a problemei etalonului argint. La propunerea Belgiei, Franța a luat în 1865 inițiativa convocării unei conferințe monetare, invitând la această conferință, alături de Belgia, încă două state: Italia și Elveția. Conferința s-a încheiat prin semnarea la 23 decembrie 1865 a unei convenții între cele patru state privind înființarea unei uniuni monetare, denumită Uniunea Latină. A fost cea mai importantă încercare de unificare a sistemelor monetare ale lumii la acea vreme. La Uniunea Latină a mai aderat, în 1868, și Grecia.

Țările membre ale Uniunii au adoptat un sistem monetar comun, având ca unitate monetară francul împărțit în 100 de centime. Cele patru țări s-au constituit în stare de uniune în ceea ce privește greutatea, titlul, modelul și cursul pieselor monetizate de aur și argint. Circulația monedelor bătute de o țară din Uniunea Latină era liberă în celelalte țări partenere, doar monedele divizionare având putere de plată limitată la o anumită sumă în afara țării de origine.

Crearea Uniunii a condus la consolidarea, mai ales pe plan psihologic, a bimetalismului. Dar această consolidare nu se putea baza pe o convenție juridică ci doar pe constanța relativă a raportului de valoare între aur și argint și de aceea a fost efemeră; factorul turbulent va fi argintul.

Din cauza scăderii valorii argintului față de aur pe piață până la un raport de 1:17–1:18, Franța și Belgia au fost inundate cu argint, în Uniune cursul legal fiind încă 1:15,5. Ca atare, din 1873 țările Uniunii Latine limitează baterea liberă a argintului (suspendarea etalonului argint). Uniunea a continuat să existe fără însă a mai avea ca obiect apărarea și propagarea bimetalismului.

În 1867, România a pus la baza sistemului ei monetar bimetalismul, adoptând în fapt principiile Uniunii Latine fără a deveni membră a acestei uniuni. De altfel, o serie de alte țări au emis monede similare celor din statele Uniunii Latine fără să adere oficial la aceasta: Bulgaria, Austro-Ungaria, Serbia, Finlanda, Spania, Persia, Venezuela, Columbia, Honduras, Ecuador, Peru etc.

1.3.3. Legea privind înființarea primului sistem monetar național

Sistemul monetar este o formă de organizare monetară instituită de stat prin acte normative, în cadrul căreia se prevede o circulație de monede cu valoare proprie deplină.

Leagănul sistemului monetar al leului este România în limitele teritoriale dinaintea primului război mondial. Acest sistem va fi aplicat în Transilvania de la unificarea monetară din 1920-21.

Legea privind înființarea primului sistem monetar național a fost adoptată la 10 aprilie 1867 și a intrat în vigoare începând cu ianuarie 1868.

Sistemul monetar românesc îl imita întocmai pe cel al Uniunii Latine deși în lege nu este menționat acest nume atunci când se fac referiri la Uniune. Așadar, la baza sistemului monetar al României a stat bimetalismul; echivalent general erau atât aurul cât și argintul.

Unitatea monetară – leul – era definită ca 0,3226 grame aur cu titlul de 900‰ și ca 5 grame argint cu titlul de 835‰. Definind unitatea monetară printr-o cantitate determinată de aur și argint, legea fixa implicit raportul de valoare între cele două metale monetare la 1:14,38 (sistemul monedei duble).

Monedele erau bătute în sistemul zecimal metric, apropiind România de Occident, unde acesta era deja consacrat, și cuprindeau următoarele piese: 20, 10 și 5 lei piese din aur; 2 lei, 1 leu și 50 bani piese din argint; 10, 5, 2 și 1 bani piese din aramă. Dreptul de batere era rezervat statului, astfel că orice persoană care dorea monetizarea unei anumite cantități de metal prețios trebuia să se adreseze monetăriei statului. Monedele de aur și de argint ale țărilor Uniunii Latine aveau putere de plată deplină în România; toate celelalte monede străine de aur și argint aflate în circulație în țară la acea dată urmau să înceteze a mai avea curs legal și obligatoriu după trecerea a 6 luni de la prima emisiune de monedă națională din cele două metale prețioase.

Legea nu prevedea nimic cu privire la folosirea ca mijloc de circulație a bancnotelor sau a banilor de hârtie. Sistemul monetar adoptat în 1867 a fost, așadar, un sistem exclusiv metalist.

Punerea în practică a legii a întâmpinat încă de la început numeroase dificultăți:

impedimentul greu de surmontat al lipsei unei monetării. Prima monetărie avea să se înființeze în 1870;

insuficiența mijloacelor financiare ale statului necesare prelucrării metalului prețios;

obligația, de neacceptat pentru România, de a imprima pe monedele de aur și de argint un semn turcesc (de vasalitate), obligație impusă de puterea suverană otomană;

protestele Austro-Ungariei față de efigia regelui Carol I înconjurat de titulatura „Domn al Românilor“, considerată ca iredentistă.

Primele monede naționale puse în circulație, în 1868, au fost de aramă tocmai din lipsa vreunei obligații privind semnul particular în ceea ce le privește pe acestea. S-a motivat că, în circulație, se simțea cel mai mult nevoia monedelor mărunte însă, în realitate, se urmărea amânarea baterii monedei principale până la rezolvarea problemelor amintite. Monedele de aramă (în valoare de 4.000.000 de lei) au fost comandate la două mari case englezești din Birmingham: Watt&Co. și Heaton.

Primele monede de aur și argint vor fi bătute și puse în circulație abia în 1872-1873.

Guvernanții români s-au prevalat în 1867, în legătură cu alegerea bimetalismului, de faptul că cu doi ani înainte se crease în Europa o uniune monetară puternică, Uniunea Latină, care pusese la baza sistemului monetar adoptat în comun de Franța, Belgia, Italia și Elveția tocmai bimetalismul. Alegând acest sistem, guvernul român putea deci să susțină că a aderat la principiul unificării sistemelor monetare ale lumii pe această bază, principiu enunțat de cele patru țări semnatare ale convenției din 1865.

Motivul real l-a constituit apropierea politică și economică a României de Franța. Pătrunderea capitalului francez în țară a fost facilitată prin îngemănarea sistemelor monetare ale celor două state, însăși legea monetară conferind putere circulatorie monedelor de aur și de argint ale țărilor membre ale Uniunii Latine și implicit mondei franceze. Punând pe picior de egalitate moneda națională românească cu cea franceză, se atrăgea atenția, după o expresie a vremii, că „leul e franc“. În același timp, trebuie subliniat că, datorită dezvoltării ei economice, Franța era deținătoarea unor uriașe cantități de aur și de argint și, în consecință, ocupa unul dintre primele locuri printre marile puteri monetare ale lumii. Din această cauză, forța de atracție a sistemului monetar francez era deosebit de puternică pentru o țară tânără care își organiza propriul ei sistem. Privită sub acest aspect, alegerea bimetalismului ca bază a sistemului monetar național de la 1867 este pe deplin justificată. România făcea propriii ei pași pentru a intra în sfera de influență a Occidentului și transmitea dorința ei de modernizare economică cu ajutorul capitalului străin.

O serie de factori au făcut însă ca sistemul monetar românesc să fie cu totul ineficient și inoperant.

În primul rând, în perioada 1868-1877, statul român a procedat la baterea de monede de aur numai în cantități simbolice, din motivele arătate, valoarea lor fiind abia de 102.000 lei. Faptul că din programul reformei monetare din 1867 nu a fost aplicat în primii ani principalul punct – punerea în circulație a monedelor de aur și de argint, a făcut ca în această perioadă reforma să nu aibă urmări mai importante pentru circulația bănească. Tranzacțiile erau efectuate în continuare cu ajutorul monedelor străine de diferite proveniențe, viața economică folosind ca echivalent general numai aurul, iar ca etalon, napoleonul.

În al doilea rând, aplicarea bimetalismului s-a făcut într-o perioadă de puternice convalescențe pe piața celor două metale prețioase. Până în 1873, diferența dintre raportul real de valoare între aur și argint și cel stabilit prin legea monetară făcea ca monedele de aur (metalul supraapreciat) să predomine în circulație, iar cele de argint (metalul subapreciat) să fie tezaurizate. Din 1872-73, când statul român începe să-și exercite efectiv dreptul de batere a monedei, prețul argintului pe piața internațională scade accentuat. Raportul legal de valoare în România (1:14,38) era mult sub cel de pe piața Londrei (1:16-1:17). Guvernul cumpăra argint ieftin din străinătate, îl monetiza și îl dădea în plată populației la raportul legal de valoare. În plus, reducerea exporturilor ca urmare a crizei economice europene a limitat și mai mult intrările de aur în România. Urmare a acțiunii acelorași legi eonomice obiective, argintul avea tendința de a rămâne singur în circulație, iar aurul începea să fie tezaurizat și exportat ca o marfă al cărei preț era exprimat în argint.

Rezultă că, deși în România fusese adoptat bimetalismul, înainte de 1873 a funcționat de facto monometalismul aur, iar după 1873 se produce trecerea de facto spre monometalismul argint.

În al treilea rând, legea monetară din 1867 supraevalua argintul față de aur mai mult chiar decât însăși Uniunea Latină, bastionul bimetalismului (1:14,38 față de 1:15,5). Consecința diferenței dintre raportul legal de valoare între aur și argint și cel de pe piață a fost apariția unui agio al aurului față de argint, respectiv al unui disagio al argintului față de aur.

Agioul reprezenta suma plătită în plus, peste raportul de valoare legal, de cel care își procura aur de pe piață în schimbul argintului. Din cauza lui, aplicarea sistemului monetar bazat pe bimetalism a provocat o criză monetară în țara noastră. De exemplu, o persoană care contracta un credit pe care trebuia să-l ramburseze, împreună cu dobânda aferentă, în aur, la scadență trebuia să găsească monedele de aur necesare. Datorită acțiunii legii lui Gresham, acestea lipseau aproape cu totul din circulație. Astfel, debitorul trebuia să-și procure aurul de pe piață cumpărându-l ca marfă, adică plătind agioul zilei. Pentru 100 de lei în aur datorie, el ar fi trebuit să plătească, la raportul legal, 1.438 de lei în argint, dar în realitate plătea mai mult, diferența reprezentând-o agioul. Presupunând un raport real de 1:16, el ar fi urmat să cumpere aurul necesar celor 100 de lei în schimbul a 1.600 de lei în argint (cu 11% mai mult). Creditorul nu punea monedele de aur în circulație ci prefera să vândă metalul prețios, ca marfă, la prețul pieței, mai mare.

În al patrulea rând, circulația monetară în interiorul țării a fost o dată în plus perturbată de faptul că România adoptase sistemul monetar al Uniunii Latine fără ca să adere vreodată la aceasta. Pe lângă faptul că Uniunea nici nu era interesată de aderarea României, motivul principal al acestei stări de fapt l-a constituit situația de dependență a țării noastre față de imperiul otoman, ea neavând dreptul să adere la tratate și convenții internaționale. După câștigarea independenței, aderarea nici nu va mai avea sens devreme ce Uniunea încetase să mai susțină bimetalismul din 1873.

Legea monetară prevedea obligația de a primi în plată orice cantitate de monede de aur și argint din țările membre ale Uniunii, la raportul oficial de valoare între metale, în timp ce monedele românești nu aveau curs legal în aceste țări. Ca atare, când argintul a devenit supraevaluat de lege, țările din uniune au putut să dreneze spre România o parte din monedele de argint depreciat.

În al cincilea rând, în același timp în care România adopta sistemul monetar bimetalist, etalonul argint era abandonat de către majoritatea țărilor europene. De altfel, chiar și Uniunea Latină, apărătoarea bimetalismului, încetează să mai aibe ca obiectiv propagarea acestui sistem începând din 1873, când baterea argintului a fost limitată prin lege ca urmare a inundării țărilor membre cu argint depreciat. România a întârziat să facă acest pas, economia sa având de suferit de pe urma neajunsurilor acestui sistem. O consecință directă a fenomenului de renunțare la etalonul argint a fost scăderea tot mai accentuată a valorii acestui metal față de aur, fapt ce a afectat și mai mult circulația bănească din țara noastră.

Guvernul va încerca să remedieze aceste deficiențe și implicit criza monetară recurgând la emisiunea banilor de hârtie, în 1877, iar ulterior trecând la monometalismul aur, începând cu 1890.

Cu toate neajunsurile ei, legea monetară din 1867 este importantă din punct de vedere economic pentru că:

pune capăt rămășițelor feudale din circulația bănească;

alătură România, din punct de vedere monetar, unui grup de state capitaliste din Occidentul Europei;

creează condițiile monetare necesare dezvoltării capitalismului.

1.4. Desăvârșirea sistemului bănesc al leului

Sistemul bănesc reprezintă ansamblul normelor legale și instituțiilor care reglementează, organizează, respectiv supraveghează relațiile bănești dintr-un stat.

Un sistem bănesc este eminamente național. Deși s-au făcut propuneri numeroase pentru crarea unui sistem bănesc internațional, având în centru o unitate bănească emisă de un organism internațional, ele nu au fost finalizate.

Print-un sistem bănesc sunt reglementate următoarele element ale circulației bănești:

alegerea, eventual, a echivalentului general;

stabilirea unității monetare, care sub o anumită denumire (leu, liră sterlină, dolar) servește ca etalon al prețurilor;

alegerea instrumentelor efective de circulație și de plată (monede principale, bani divizionari, bancnote etc.);

reglementarea, eventual, a baterii monedelor cu valoare deplină și a banilor divizionari metalici;

reglementarea emisiunii și circulației bancnotelor și a altor semne ale valorii, precum și a decontărilor fără numerar;

organizarea aparatului instituțional care supraveghează și sprijină aplicarea sistemului bănesc;

stabilirea relațiilor cu alte sisteme bănești.

Deosebirea principală față de sistemul monetar constă în existența în circulație a unor semne bănești fără valoare proprie, confecționate în general din hârtie. Prin extindere, termenul de sistem monetar este utilizat pentru orice sistem bănesc; ca atare, în vorbirea curentă nu se mai face nici o deosebire între un sistem monetar și un sistem bănesc.

1.4.1. Banii de hârtie. Emisiunea banilor de hârtie în România

Banii de hârtie sunt, așa cum le spune numele, bani confecționați din hârtie și sunt reprezentați de bancnote, bani de tezaur (emiși de Ministerul Finanțelor sau de Trezorerie).

Emisiunea banilor de hârtie nu are în general nici un fel de bază materială. Ea este de obicei legată de satisfacerea unor nevoi financiare excepționale determinate de stările de război sau de conflicte interne.

Circulația banilor de hârtie își are originea în constatarea că, în procesul circulației bănești metalice din interiorul unei țări, monedele de metal prețios uzate – care au deci o valoare proprie inferioară valorii nominale – circulă mai departe și îndeplinesc fără dificultate funcția de mijloc de circulație, cu toată neconcordanța dintre cele două valori. De aici și până la înlocuirea monedelor de metal prețios prin semne cu totul lipsite de valoare proprie nu a fost un drum prea lung.

Spre deosebirre însă de monedele de metal cu valoare proprie, a căror cantitate în circulație se adaptează sponatan nevoilor, cantitatea banilor de hârtie nu se adaptează la nevoi. Odată aruncați în canalele circulației, banii de hârtie rămân acolo până în momentul când sunt retrași pe baza unei legi. Piața are o capacitate de absorbție aproape nelimitată pentru banii de hârtie însă valoarea lor este invers proporțională cu cantitatea aflată în circulație. Explicația faptului că volumul banilor de hârtie nu face obiectul unei adaptări spontane la nevoile circulației este că acești bani nu îndeplinesc funcția de mijloc de tezaurizare sau pe cea de bani universali pe baza cărora se declanșează mecanismul de autoreglare.

Prima emisiune de bani de hîrtie în lume se pare că a avut loc în China; Marco Polo descrie la sfârșitul secolului al XIII-lea, ceremonialul deosebit al imprimării și modalitățile utilizării banilor de hârtie chinezi.

Alte emisiuni faimoase de asemenea bani sunt biletele de bancă emise de John Law, în Franța, în anul 1716, care au devenit bani de hârtie prin suspendarea convertibilității lor din cauza iminenței falimentului acestuia sau asignatele franceze, din 1789, garantate de stat, aflat în plină revoluție și lipsit de resurse, cu latifundii foste proprietate a bisericii catolice.

Țările române cunoscuseră circulația banilor de hârtie în două rânduri:

în timpul ocupației ruse (1828-1834), când trupele de ocupație au introdus asignate rusești;

în timpul ocupației austriece (1854-1856), când au circulat bilete ale băncii vieneze.

În 1866, a fost propus un proiect de lege privind punerea în circulație a unor asemenea bani cu curs forțat, denumiți „bilete de tezaur“, proiect ce a fost în cele din urmă respins.

Legea biletelor ipotecare, noua denumire care înlocuia pe aceea a „biletelor de tezaur“, a fost adoptată de către Parlament, fără nici o dificultate în condițiile războiului de independență, la 19 iunie 1877.

Ministerul Finanțelor era autorizat să emită bilete ipotecare în valoare de 30.000.000 de lei, în cupiuri la valori nominale de 5, 10, 20, 50, 100 și 500 de lei. Biletele ipotecare erau garantate printr-o ipotecă de rangul întâi asupra unor domenii ale statului, valoarea domeniilor trebuind să fie dublă față de valoarea emisiunii garantate. Biletele aveau curs forțat, iar statul era autorizat să-și plătească cu ele creditorii și se obliga să primească biletele ipotecare la toate casieriile publice, cu valoarea lor al pari. Biletele urmau să fie retrase treptat, în termen de 6 ani de la data promulgării legii, prin punerea în vânzare a domeniilor ipotecate, cu acordarea unei prime de 10%.

Confecționarea biletelor ipotecare s-a efectuat în atelierele Băncii Franței, la Paris, iar valoarea emisiunii a fost de 26.260.000 de lei din cauză că statul nu avea moșii negrevate de alte ipoteci decât în valoare de 52.512.037 de lei.

Biletele ipotecare au avut caracteristicile banilor de hârtie, adică ale unor semne de valoare apte să facă obiectul unei deprecieri inflaționiste. Garanția prevăzută de lege nu întrunea condițiile unei adevărate garanții monetare. Ea reprezenta cel mult un mijloc de plafonare mecanică a emisiunii. Garanția în pământ nu putea să asigure puterea de cumpărare a biletelor ipotecare, nu constituia un mijloc de adaptare permanentă a volumului acestora la nevoile circulației. O garanție reală era numai cea care asigura menținerea echilibrului între existentul de bilete în circulație și nevoile efective ale circulației. O asemenea garantare reală era cea a stocului de acoperire în aur sau argint, în cazul bancnotelor convertibile, deoarece, în ipoteza că volumul de bancnote ajungea să depășească nevoile circulației, surplusul era convertit în metal prețios care se tezauriza sau se exporta, astfel încât echilibrul între existent și nevoi se putea restabili în mod automat.

Cu toate acestea, biletele ipotecare românești nu s-au depreciat. Punerea în circulație a acestor bilete și într-un volum destul de însemnat nu a generat inflație datorită faptului că biletele au fost tezaurizate, deci masa numerarului în circulație nu a crescut cu întreaga valoare a emisiunii, ci numai cu o fracțiune din ea. Tezaurizarea s-a produs, pe de-o parte, datorită faptului că mulți deținători de asemenea bilete nu le-au considerat bani ci titluri de împrumut ale statului (datorită valorii nominale ridicate a cupiurilor, a termenului determinat de retragere și mai ales a primei de 10%) sau, deși le-au considerat bani, atrași de primă, le-au păstrat, iar pe de altă parte datorită faptului că biletele ipotecare prezentau o stabilitate mai mare decât monedele de argint, care erau supuse unui puternic fenomen de depreciere și care circulau aproape în mod exclusiv, aurul fiind și el tezaurizat.

Retragerea biletelor trebuia să se încheie, conform legii, în 1883. Perioada a fost prelungită la 8 ani, termenul de scadență devenind anul 1885. Motivația acestei prelungiri a termenului de retragere a biletelor ipotecare de pe piață l-a constituit faptul că punerea acestora în circulație, în întreaga lor cantitate, a fost finalizată abia în 1879, la doi ani de la data adoptării legii. Ca atare, retragerea lor în 1883 ar fi fost prematură. De asemenea se avea în vedere că punerea în vânzare a unor întinse suprafețe de pământ ale statului, într-un timp prea scurt, ar fi putut determina scăderea prețului pământului, dăunând intereselor marii moșierimi.

Proiectul de lege referitor la amânarea termenului de retragere a biletelor ipotecare a fost votat în 1880, anul înființării Băncii Naționale a României. S-a folosit acest prilej pentru a soluționa problema retragerii biletelor cu ajutorul B.N.R. Astfel, în legea de organizare a Băncii Naționale se prevedea înlocuirea biletelor ipotecare cu bancnote ale B.N.R., într-o primă etapă, și apoi răscumpărarea de către stat a biletelor ipotecare de la B.N.R., prin achitarea contravalorii lor în monedă, în etapa a doua.

Deși B.N.R. și-a îndeplinit obligațiile retrăgând din circulație majoritatea biletelor, în 1885, la expirarea perioadei de retragere a acestora, statul încă nu pusese în vânzare terenurile. Pe baza unei convenții între Ministerul Finanțelor și Banca Națională, termenul de răscumpărare a fost prelungit până în 1912, perioadă în care trebuia ca statul să pună în vânzare annual terenuri de 1.000.000 de lei.

Ulterior, printr-o lege din 1889, se renunță la răscumpărarea biletelor prin vânzarea domeniilor statului în favoarea contractării unui împrumut intern în valoare de 26.000.000 de lei. Titlurile de împrumut au fost un plasament deosebit de avantajos pentru capitalurile autohtone disponibile, servind mai ales intereselor marii burghezii.

1.4.2. Bancnota. Particularități ale emisiunii bancnotelor în România

Bancnota reprezintă la origine o formă a banilor de credit care, ca și celelalte forme ale banilor de credit – cambia, cecul – a apărut și s-a dezvoltat odată cu dezvoltarea relațiilor de credit și a funcțiilor banilor ca mijloc de plată, adică odată cu răspândirea vânzării-cumpărării cu plata amânată sau în avans.

Fiind creanțe asupra băncii emitente, bancnotele erau inițial convertibile în aur (argint). Convertibilitatea era asigurată de stocul de acoperire a bancnotelor deținut de bancă și care reprezenta o anumită proporție din masa bancnotelor în circulație. Treptat, bancnotele au devenit neconvertibile de către băncile de emisiune, pierzându-și caracterul de creanță asupra emitentului, iar rezerva de aur a băncilor de emisiune a pierdut caracterul de acoperire a bancnotelor în circulație. Astfel, deosebirea între bancnotă (bani de credit în general) și bani de hârtie s-a șters tot mai mult, până la anulare.

Circulația bancnotelor se baza inițial pe circulația cambiilor. În principiu, bancnotele se emiteau de băncile de emisiune în schimbul cambiilor, care exprimau o relație de credit comercial, având la bază deci o tranzacție cu mărfuri. Bancnota, cambie asupra bancherului, plătibilă în orice moment posesorului ei, a luat locul cambiei emise de particulari. Pe câtă vreme aceasta din urmă are o circulație restrânsă la cercul persoanelor care cunosc solvabilitatea semnatarilor, bancnota are o circulație foarte largă. Pentru extinderea acestei circulații până la ultima sa limită – întregul teritoriu al țării – s-a renunțat la sistemul inițial al pluralității băncilor de emisiune și s-a trecut la înființarea de bănci centrale, care monopolizează privilegiul emisiunii bancnotelor. Primul și cel mai cunoscut model de bancă centrală de emisiune este cel al Băncii Angliei (1694). La scadență creditele se rambursau, astfel încât bancnotele se înapoiau la bancă.

O a doua garanție, de această dată metalică, a emisiunii, alături de garanția principală a portofoliului de scont, o reprezintă stocul de acoperire deținut de bancă în aur și/sau argint. Câtă vreme sunt în circulație, bancnotele trebuie plătite la bancă la cererea posesorului în aur (argint). Stocul de acoperire a emisiunii de bancnote, în cazul centralizării sistemului bancar, se confundă în general cu rezerva de metal prețios a statului. Acoperirea în metal prețios asigură concordanța dintre cantitatea de bani în circulație și nevoile circulației; orice excedent de bancnote se poate întoarce la bancă prin mecanismul convertirii, iar aurul (argintul) se tezaurizează. Un exces de emisiune de bancnote care ar provoca deprecierea acestora i-ar împinge pe posesorii lor să ceară convertirea acestora în aur, ceea ce ar duce la epuizarea stocului de metal prețios al băncii, la prăbușirea sistemului monetar metalist. Această limită va determina suprimarea treptată a convertibilității și va duce la desființarea graniței dintre bancnote și banii de hârtie.

Tocmai în privința modului de determinare a raportului dintre circulația de bancnote și stocul de acoperire al băncii de emisiune s-a purtat o celebră dispută între teoreticienii „școlii monetare“ și aceia ai „școlii bancare“, la mijlocul sec. XIX, în Anglia:

primii susțineau ca bancnotele în circulație să fie acoperite în întregime în aur, cu excepția unei sume strict limitate, de care economia nu se poate dispensa în nici o împrejurare și care nu are nevoie de acoperire metalică întrucât suma nu va ajunge niciodată să fie înapoiată băncii pentru a fi convertită în aur;

cei de-ai doilea considerau că garanția principală a bancnotelor trebuie să fie portofoliul de scont, iar acoperirea în aur să fie mult mai redusă (aproximativ 40%).

Băncile europene vor adopta principiile școlii „bancare“, proporția de acoperire în aur fiind stabilită la un nivel pe care experiența îl arătase suficient pentru a satisface cererile normale de convertire a bancnotelor.

Se pare că primele bancnote au fost puse în circulație în China unde funcționa în sec. X și poate chiar mai devreme un sistem bancar.

Existența bancnotelor de ofrandă (destinate ceremoniilor religioase) este atestată din sec. VII și nu este exclus ca acestor bancnote să le fi premers bancnote destinate activității economice.

În Europa, primele bănci de depuneri, cum ar fi cele din Amsterdam (1609) și Hamburg (1619), era bănci particulare care primeau în depozit monede sau lingouri de aur și eliberau în schimb recipise care circulau andosate de primitori.

În România, primele bancnote au fost emise de B.N.R. potrivit legii din 29 aprilie 1880 privind „înființarea unei bănci de scompt și circulațiune“. Articolul 12 al legii menționează că „banca are privilegiul de a emite bilete de bancă la purtător“.

Stocul de rezervă metalică trebuia să reprezinte 33% din suma biletelor emise. Legea nu specifică metalul care intra în rezervă, dar ținând seama de baza bimetalistă a sistemului monetar național, era indicat ca banca să constituie o rezervă atât de aur cât și de argint. În condițiile rarității aurului în circulație, stocul din acest metal a fost redus și s-a consumat rapid prin convertire. Însăși vărsămintele acționarilor băncii au fost făcute în argint.

Banca se obliga să plătească biletele prezentate la biroul său în aur sau în monedă națională de argint.

În ceea ce privește forma biletelor de bancă, modul lor de emisiune și cantitatea pentru fiecare categorie, acestea urmau a fi stabilite prin statutele băncii. Valoarea unui bilet nu putea fi mai mică însă de 20 de lei.

Legea prevedea de asemenea obligativitatea ca B.N.R. să retragă din circulație, în cel mult patru ani, biletele ipotecare emise în 1877, înlocuindu-le cu bilete de bancă peste limitele stocului de acoperire metalică. Biletele ipotecare urmau să fie păstrate la bancă și schimbate al pari și fără primă în monedă metalică pe măsură ce statul punea în vânzare domeniile care formau garanția.

Primele bancnote au fost puse în circulație în decembrie 1880, fiind de fapt vechile bilete ipotecare transformate în bancnote prin aplicarea unei ștampile care purta titulatura băncii și care acoperea denumirea de bilet ipotecar.

Recurgerea la bani de credit dovedește că în 1880 cambia – baza emisiunii lor și expresie a relațiilor de credit – era suficient de răspândită în România.

***

În concluzie:

legea din 1867 stabilise normele emisiunii și circulației monedelor naționale de aur și de argint și ale celor divizionare;

legea din 1877 inclusese temporar în circulație banii de hârtie;

legea din 1880 întregește sistemul bănesc prin adăugarea banilor de credit (bancnotelor).

1.5. Trecerea la sistemul monometalist-aur

Monometalismul aur este sistemul cel mai stabil dintre sistemele monetare metaliste, dacă nu chiar cel mai stabil sistem monetar. Superioritatea lui a fost asigurată prin:

baterea liberă a monedelor de aur;

mecanismul tezaurizării;

convertibilitatea nelimitată a semnelor valorii;

circulația liberă a aurului între țări.

Cele patru mecanisme contribuiau la reglarea spontană a cantității de bani în circulație în raport cu nevoile economiei și cu soldul balanței comerciale, asigurând astfel stabilitatea prețurilor, respectiv a cursurilor de schimb valutare.

Punctul slab al etalonului aur îl reprezintă funcția banilor ca mijloc de circulație. Legea lui Gresham spune că “monedele rele le scot pe cele bune din circulație” și acționează în sensul tezaurizării monedelor de aur și înlocuirii lor în circulație de către argint, bancnote, cecuri.

Se schimbă astfel accepțiunea dată etalonului aur. Se spune că o țară are sistem monetar bazat pe etalonul aur nu când circulă numai monede de aur ci când banca centrală a acestei țări se angajează să preschimbe în aur bancnotele prezentate la ghișee cu acest scop. Pentru aceasta este nevoie de:

stoc suficient de aur (20–30% din circulația monetară);

stabilitate economică și financiară pentru evitarea fenomenului de panică bancară (toți posesorii se prezintă cu bancotele la preschimbare).

Avantajele incontestabile ale monometalismului aur au făcut ca, începând cu a doua jumătate a sec. XIX tot mai multe țări să treacă la acest tip de sistem. Prima țară care a adoptat monometalismul aur a fost Anglia (1816), urmată apoi de Germania (1871), Olanda (1875), Franța împreună cu partenerii ei din Uniunea Latină – Italia, Belgia, Elveția, Grecia – (1878), Austria (1892), Japonia (1897), Spania și Rusia (1898), S.U.A. (1900).

Sistemul monetar bazat pe etalonul aur cunoaște două forme:

etalonul aur–monedă, care reprezintă forma clasică a monometalismului aur, ale cărui trăsături au fost amintite, și care în general se consideră că a funcționat până la primul război mondial;

etalonul aur–lingouri, de fapt o încercare de salvare a monometalismului aur. Acesta diferă de etalonul aur–monedă prin limitare convertibilității bancnotei la suma necesară procurării unui întreg lingou de aur (care avea 400 de uncii sau 12,414 kg aur), ceea ce făcea ca doar deținătorii de sume importante să aibă acces la convertibilitate, și prin existența în circulație doar a bancnotelor convertibile. Aurul este ținut în rezervele emitentului bancnotelor sub formă de lingouri care demonstrează că aurul nu este menit să circule ca monedă. Această formă hibridă a etalonului aur a fost adoptată după primul război mondial ca urmare a concentrării majorității aurului monetar în câteva state principale și a piedicilor puse în calea circulației interne și externe a aurului și s-a destrămat în urma marii crize din 1929–33.

Primele două decenii de funcționare a etalonului aur au fost însoțite de deflație: scăderea generalizată a prețurilor, scăderea salariilor și șomaj de masă. Mulți s-au ridicat împotriva metalului galben cerând detronarea lui din locul de măsurător al valorii. În 1896, candidatul democrat la președenția S.U.A., William J. Bryan, sublinia faptul că omenirea este în pericol de a fi răstignită pe o cruce de aur și cerea revenirea la bimetalism.

Apogeul monometalismului aur se situează, după cercetările de specialitate, între anii 1900–1914, denumită „epoca de aur a etalonului aur“. După această dată, majoritatea țărilor abandonează sistemul monometalist aur din cauză că nu mai dețineau cantitățile de aur prin care să asigure convertibilitatea bancnotei. Acesta se destramă în cele din urmă din cauza crizei din 1929–33. Odată cu această criză, sistemele monetare moderne s-au desprins de baza lor metalică. Doar S.U.A. va mai menține sistemul monetar bazat pe etalonul aur până în 1933.

Limite în calea revenirii la etalonul aur după primul război mondial au fost:

oferta de aur inferioară nevoilor de dezvoltare economică;

automatismele etalonului aur, care se opun tendinței statului de a interveni în activitatea economică;

repartiția neuniformă a aurului pe țări (țările mai slab dezvoltate mențin astfel în rezerve, pe lângă aur, și moneda țărilor dezvoltate, primul pas spre etalonul aur–devize).

Aurul monetar a avut contestatari vehemenți; J. M. Keynes afirma despre acesta că nu reprezintă decât o “relicvă barbară”. Dar a avut și foarte mulți susținători existând, inclusiv după demonetizarea acestui metal, adepți ai definirii metalice a monedei, așa cum a fost și profesorul american de origine română Anghel Rugină.

Trecerea țării noastre de la sistemul bimetalist la sistemul monetar bazat pe etalonul aur s-a produs într-un moment în care majoritatea țărilor puneau aurul la baza sistemelor lor monetare naționale și în care etalonul–aur era pe cale să cunoască propria sa „epocă de aur“.

Un impuls suplimentar l-a constitui aproprierea României din punct de vedere politic și economic de Germania, țară care adoptase monometalismul aur în 1871, după războiul cu Franța. Victoria i-a permis să impună învinsului plata de importante despăgubiri de război în aur pe care l-a folosit pentru a-și reforma sistemul monetar.

Legea privind adoptarea sistemului monometalist aur ca bază a sistemului monetar național a fost promulgată la 24 martie 1890.

Legea a scos argintul din funcția de măsură a valorii, menținând definiția dată unității monetare a leului de aur în 1867: o cantitate de 0,3226 g aur fin cu titlul de 900/1000 (3.100 lei/kg de aur).

Piesele de argint și de aramă devin monede divizionare cu putere de plată limitată astfel: 50 de lei, în cazul monedei de argint, și 5 lei în cazul celei de bronz.

Dreptul de batere era rezervat statului. Prin urmare monometalismul aur, așa cum a fost aplicat în România, se caracterizează prin convertibilitatea nelimitată în aur a bancnotelor și prin libera circulație a aurului în exterior însă îi lipsea un pilon de susținere important: libera batere a monedelor de aur. Acest lucru era compensat prin prevederea că monedele străine emise după aceleași caracteristici (greutate, titlu, dimensiune) aveau curs legal în țară.

Piesele au fost bătute în următoarea structură: a) moneda de aur în piese de 20 și 10 lei; b) moneda de argint, de 5, 2, 1 și ½ lei (50 de bani); c) moneda de aramă, în piese de 10, 5, 2 și 1 ban.

Inițial, B.N.R. se opusese promulgării legii întrucât aceasta stabilea în sarcina sa suportarea cheltuielilor ocazionate de preschimbarea stocului de argint în stoc de aur și de transformarea monedelor de argint de 5 lei din circulație în monede de aur (moneda de 5 lei de argint era cea mai răspândită în circulație, iar dacă ar fi devenit monedă divizionară ar fi întrecut cu mult necesarul circulației). Abia când statul s-a angajat la efectuarea acestor cheltuieli, legea a putut fi adoptată.

Pentru a pune de acord prevederile legii Băncii Naționale cu noul sistem monetar, guvernul a modificat, în iunie 1890, unele articole, astfel:

stocul de acoperire trebuia să fie de aur și să reprezinte cel puțin 40% din suma biletelor emise (procent care a stârnit nemulțumirea băncii);

convertibilitatea urma să se facă numai în aur.

Deși s-a trecut la monometalismul aur, importanța aurului ca mijloc de circulație nu a crescut în măsura așteptată (monedele de aur au avut o pondere de 22% din totalul emisiunilor metalice între 1890–1900). Banii uzuali au rămas bancnotele pentru plățile mai mari și monedele de argint și de aramă pentru cele mărunte.

Începând cu 1890, sistemul bănesc al României s-a bazat așadar exclusiv pe aur. Implicit, bancnotele Băncii Naționale au devenit în mod liber și nelimitat convertibile în aur sau în valori aur (valute și devize convertibile, la rândul lor, în aur). România a putut să beneficieze de avantajele acestui sistem, respectiv sabilitatea prețurilor și stabilitatea relativă a cursurilor de schimb.

1.6. Crearea sistemului bancar românesc

În general, se face distincție între aparat bancar, definit ca ansamblu coerent al diferitelor categorii de bănci care funcționează într-o țară și sistem bancar, acesta din urmă cuprinzând și ansamblul operațiilor și tranzacțiilor active și pasive efectuate de aparatul bancar.

Sistemul bancar este organizat având în centru banca centrală care înfăptuiește politica monetară, valutară și de credit a statului și cuprinzând un mare număr de bănci comerciale, bănci de afaceri, institute de credit specializat sau institute profilate pe anumite operații specifice (bănci ipotecare, funciare).

În România, procesul formării unui sistem bancar se situează la mijlocul sec. XIX și a avut la bază atât capitalul autohton (mai ales al bancherilor cămătari) cât și capitalul străin.

1.6.1. Originile sistemului bancar

Termenul de „bancă“ vine din limba italiană, de la băncile („banca“, în italiană) pe care stăteau bancherii acelor vremuri. Dacă bancherul nu-și respecta obligațiile asumate, el își pierdea reputația și i se rupea banca, fapt ce însemna că nu mai putea să-și deruleze activitatea. De la această practică derivă și termenul de „bancrută“ („banca rota“).

Există diferite păreri cu privire la originea băncilor. Unii cercetători susțin că primii bancheri au fost cei ce efectuau schimbul de bani, moment asociat apariției și circulației monedei metalice. După alții, noținea de bancă este asociată momentului în care un grup de persoane a avut ideea să primească disponibilitățile bănești, sub formă de depuneri, de la cei care doreau să facă economii și să ofere pe baza lor împrumuturi celor care aveau nevoie de fonduri suplimentare.

Primele dovezi ale unei activități bancare se regăsesc în Orientul Apropiat și în Egiptul antic. În acea perioadă, templele erau, deopotrivă, loc de rugăciune și loc de păstrare a banilor și tezaurelor. Au fost descoperite mărturii scrise privind activitatea de depuneri și împrumuturi efectuate de temple. Încrederea pe care o inspirau templele favoriza intermedierea monetară, asemenător băncilor de mai târziu.

În Grecia antică, persoane specializate în „negoțul cu bani“, cunoscute sub denumirea de „trapeziți“ (de la „trapeza“, masa instalată în piețe la care își rezolvau afacerile), schimbau monedele diferitelor cetăți grecești între ele și ofereau credite (la Roma, echivalentul acestora erau „argentarii“). Dobânzile din ce în ce mai mari au creat nemulțumire în rândul populației, determinând unele cetăți grecești să înființeze bănci publice care funcționau în baza unor norme ce pot fi asociate primelor reglementări statale cu privire la activitatea băncilor.

Roma antică va prelua acest model de la greci, astfel că foarte curând în întreg imperiul roman au apărut atât bănci de stat cât și private. Pentru împrumuturile acordate, băncile puteau solicita plata unei taxe dar nu puteau să perceapă dobânzi. În schimb, aveau permisiunea să perceapă comisioane (clasificate ca dobânzi) pentru serviciile acordate.

O a treia categorie de opinii situează apariția băncilor în perioada în care depunătorii de bani, deci titularii de conturi ținute de o persoană fizică sau de o firmă, au avut posibilitatea să efectueze o plată prin simple dispoziții de virare a sumelor din conturile lor în cele ale beneficiarilor. Aceasta ar fi fost opera băncilor zise „de virament“, ca cele din orașele-republici italiene din sec. XII-XIV. Banca din Veneția – se pare prima dintre ele – a fost înființată în 1171, iar în 1587 a fost recunoscută oficial ca bancă de viramente sub denumirea de Banco di Rialto. Au urmat: banca din Genova (1407), Amsterdam (1609), Hamburg (1619), Roterdam (1635).

Prototipul băncilor de emisiune este Banca Angliei, înființată în 1694, care și-a început activitatea prin acordarea unui împrumut guvernului, cu o dobândă de 8% și folosind în acest scop capitalul ei în aur. Paralamentul a autorizat însă banca să folosească pentru a doua oară acest capital, împrumutându-l paricularilor sub formă de bancnote emise de bancă. Ulterior au apărut Banca S.U.A. (1791), Banca Franței (1800).

Contextul istoric, economic și social al fiecărei țări a influențat modul și structura de funcționare a sistemului bancar național.

1.6.2. Apariția băncilor comerciale și a instituțiilor de credit românești

Primele încercări de creare a unei bănci au avut loc la începutul sec. XIX. Deși au existat și anterior preocupări în acest sens, abia în 1856 a fost creată Banca Națională a Moldovei, cu sediul la Iași, care a fost astfel prima instituție bancară ce-și desfășura activitatea pe teritoriul României. Banca a fost creată ca urmare a demersurilor unui bancher prusac, Nulandt, și a fost concesionată acestuia.

În anul următor, banca a dat faliment din cauza speculațiilor și a proastei gestionări.

În 1864, ia ființă Casa de Depuneri și Consemnațiuni care a avut un rol foarte important, până la crearea B.N.R., în 1880, fiind principala bancă de emisiune pe teritoriul Principatelor Unite. În anul 1880 și-a schimbat denumirea în Casa de Depuneri, Consemnațiuni și Economie.

În 1865, a apărut la București Banca România, cu capital majoritar englez, care a avut inițial atribuții de bancă de emisiune și de scont. La presiunea bancherilor autohtoni, statutul băncii a fost modificat după trei ani, aceasta pierzându-și privilegiile acordate inițial și desfășurând în continuare o activitate pur comercială. Activitatea băncii a continuat până la naționalizarea sistemului bancar din România, în iunie 1948.

În această perioadă au mai apărut și alte bănci: Banca Albina din Sibiu, prima bancă cu capital integral românesc (1872), Banca Aurora din Năsăud (1873), dar și Creditul Funciar Rural (1873) și Creditul Funciar Urban din București (1875). Ultimele două acordau credite nu în numerar ci în scrisuri funciare, făcând necesară înființarea unei instituții care să asigure, prin acordarea de credite pe gaj de scrisuri funciare (lombardare), o sumă constantă în numerar, indiferent de cursul hârtiilor pe piață – banca de emisiune. Până la înființarea B.N.R., s-a folosit ca expedient acordarea creditelor de lombard de către însăși societățile de credit funciar.

Creditele acordate pe bază de scrisuri funciare de către Creditul Funciar Rural au avut termene între 10 și 60 de ani și au totalizat până în 1915 suma considerabilă de 725.113.900 de lei aur.

Corespunzător dezvoltării economice a țării, la început activitatea băncilor se baza în principal pe acordarea de credite persoanelor particulare. Odată cu industrializarea țării a apărut necesitatea concentrării sumelor disponibile pentru a fi satisfăcute proiectele concepute de propietarii de pământ, de comercianți și de marii industriași. Procesul de creare a noilor instituții de credit a fost accelerat prin aportul de capital autohton dar și prin infuzia de capital străin.

La sfârșitul sec. XIX a început să se facă simțită o puternică centralizare a capitalului bancar în România. În această perioadă, unele case bancare sau asociații bancare care nu aveau suficient potențial financiar și-au schimbat statutul juridic sau au fost absorbite de altele.

După 1880, a crescut numărul și importanța băncilor românești de la numai 5 bănci, existente între 1880-1890, la aproape 200 de bănci, înainte de primul război mondial. Cele mai importante bănci românești au fost: Banca Agricolă (1894), Banca de Scont (1898), Banca Comerțului din Craiova (1898) și Banca Românească (1911).

Principalele patru bănci cu capital majoritar străin au fost: Banca Generală Română (1894), cu capital german; Banca de Credit Român (1904), cu capital austriac; Banca Marmorosch, Blank&Co., cu capital ungar și german; Banca Comercială Română (1906).

În preajma războiului, opt mari bănci (Banca Românească, Banca Generală Română, Banca de Credit Român, Banca Marmorosch, Blank&Co., Banca Agricolă, Banca Comercială Română, Banca de Scont, The Bank of Roumania) dețineau peste 50% din capitalul bancar, din care circa 60% aparținea capitalului german, francez, austriac, unguresc și belgian.

1.6.3. Banca Națională a României

Cea mai importantă bancă înființată în această perioadă a fost Banca Națională care, din punct de vedere organizatoric, a fost concepută după modelul Băncii Naționale a Belgiei (aceasta, la rândul ei, folosise ca model Banca Angliei). Acesta a fost începutul dezvoltării unui sistem bancar nou și modern. Înființarea B.N.R. a creat premisele pentru apariția altor bănci și pentru dezvoltarea sistemului bancar românesc.

Crearea băncii centrale a României a suscitat multe discuții referitoare la structura capitalului băncii și proporția capitalului străin maxim permis. În final, s-a decis ca majoritatea capitalului să fie constituit din surse românești, astfel încât să se asigure controlul asupra economiei naționale și, totodată, să nu existe posibilitatea ca sistemul bancar românesc să fie supus dominației străine.

Legea privind „înființarea unei bănci de scompt și circulațiune“ a fost adoptată la 29 aprilie 1880.

Durata de funcționare a băncii a fost stabilită la 20 de ani, începând cu 1 iulie 1880. Aceasta a fost prelungită în mod implicit prin convenția încheiată între bancă și stat, în 1885, care prevedea anul 1912 ca termen de răscumpărare de la B.N.R. a biletelor ipotecare. Privilegiul băncii a fost din nou prelungit în același mod prin contractarea de către stat a unui împrumut de la B.N.R., în 1901, restituibil peste 30 de ani.

Capitalul băncii de 30.000.000 de lei a fost constituit prin subscripție publică astfel: ⅓ participarea statului și ⅔ participarea particularilor.

Majoritatea băncilor de emisiune din Europa erau întreprinderi pur particulare, existând însă și unele ca instituții de stat. Participarea statului român la constituirea capitalului băncii, în ciuda dificultăților sale financiare, a fost interpretată de unii ca o măsură de a preveni unele abuzuri, astfel: băncile particulare posedau bine tehnica operațiunilor bancare dar percepeau uneori dobânzi prea ridicate, în timp ce statul, în calitate de acționar unic, ar fi putut abuza de privilegiul emisiunii de bancnote pentru a-și acoperi deficitele.

În plus, statul și-a asumat și el astfel o parte din riscuri. Atunci când poziția băncii s-a consolidat pe deplin, statul și-a retras participarea la capitalul acesteia, în anul 1901. Vânzarea acțiunilor s-a făcut însă prin împărțirea lor vechilor acționari după metoda o acțiune a statului la două acțiuni deținute.

Patru acțiuni deținute dădeau dreptul la un vot în Adunarea Generală însă nimeni nu putea avea dreptul la mai mult de 10 voturi, oricare era numărul acțiunilor sale.

B.N.R. devine cea mai importantă instituție de creditare a economiei românești:

prin operațiile de scont, banca devine centrul de gravitație al creditului comercial;

prin avansurile pe scrisuri funciare, devine principalul susținător al creditului funciar;

prin scontarea bonurilor de tezaur și prin acordarea de avansuri pe titluri garantate de stat, devine principalul împrumutător al statului, direct sau indirect.

Cea mai importantă dintre operații era însă cea de emisiune de bilete de bancă la purtător. Stabilind obligativitatea plății biletelor, la prezentarea lor la biroul băncii, în aur sau argint, legea întărea, pe planul circulației banilor de credit, baza bimetalistă a sistemului monetar din 1867. Din pricina rarității aurului în circulație, doar cei privilegiați și-au putut converti bancnotele în aur, restul trebuind să se mulțumească cu un argint ieftin.

Primele bancnote au fost puse în circulație în decembrie 1880, fiind de fapt vechile bilete ipotecare, emise în 1877.

În 1890, legea a suferit modificări în unele puncte pentru a fi în acord cu noul sistem monetar bazat pe etalonul aur, astfel că bancnotele urmau să fie convertibile numai în aur, iar stocul de acoperire trebuia să fie de asemenea de aur și să reprezinte cel puțin 40% din suma biletelor emise.

Consiliul de administrație al băncii era format din un guvernator și șase directori. Guvernatorul era numit de către guvern pe termen de 5 ani și trebuia să fie posesorul a cel puțin 40 de acțiuni.

B.N.R. s-a constituit ca importantă instituție destinată creditării activității economice și comerciale, scontării cambiilor și operațiunilor cu alte instrumente financiare, iar prin emisiunile monetare, a ajutat noile bănci comerciale să susțină dezvoltarea activității economice.

Capitolul 2.

EVOLUȚIA SISTEMULUI BĂNESC ȘI DE CREDIT ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

2.1. Criza monetară interbelică

Primul război mondial a ruinat fundamentul etalonului-aur deoarece convertibilitatea monedei de hârtie în aur a fost suprimată (curs forțat). Pentru susținerea eforturilor de război, băncile centrale ale statelor beligerante au emis bilete în cantități mari, provocând astfel o inflație puternică. De asemenea, repartiția stocului mondial de aur a devenit asimetrică, în favoarea S.U.A.

Conferința Monetară Internațională de la Genova, din 1922, a căuta să restabilească un sistem internațional, fodat pe etalonul-aur. Experții au propus o convertibilitate a bancnotelor limitată la lingouri (etalonul aur-lingouri). Conferința este importantă și prin aceea că acum se face pentru prima dată recomandarea de trecere la etalonul aur-devize; monedele trebuiau să fie garantate prin aur sau prin rezerve de devize convertibile în aur.

În urma conferinței, majoritatea țărilor adoptă forma limitată a etalonului aur. Acesta va fi abandonat definitiv din cauza marii crize din 1929-33.

Abandonarea etalonului aur și devalorizarea lirei sterline, în septembrie 1931, reprezintă punctul de plecare al unui război monetar care urmărea, prin devalorizările în lanț, câștigarea de părți din piață. Decizia engleză venea pe fondul unei crize a exportului Marii Britanii cauzată de caracterul supraevaluat al lirei sterline. În 1925, atunci când s-a restabilit convertibilitatea lirei, aceasta era la paritatea celei de dinaintea războiului, deși prețurile crescuseră cu 70%.

Țările care erau legate din punct de vedere comercial de Anglia și-au depreciat moneda și au menținut un curs de schimb fix între moneda lor și lira sterlină. Așa au apărut blocurile monetare: blocul dolarului, blocul francului, blocul lirei sterline.

Conferința Monetară și Economică de la Londra, din 1933, la care au participat 66 de state, a reprezentat cea mai importantă încercare de a găsi pe plan mondial căile și mijloacele de combatere a crizei economice din 1929-33. Problemele monetare au fost pe primul plan: un curent de opinie cerea lichidarea haosului monetar, renunțarea la deprecierea banilor ca mijloc de concurență pe piețele internaționale și înlăturarea restricțiilor valutare, în timp ce un alt curent, condus de S.U.A., susținea dreptul țărilor de a utiliza moneda națională ca instrument pentru normalizarea situației economice și îmbunătățirea caracterului competitiv al exporturilor.

Eșecul conferinței marchează sfârșitul tentativelor de cooperare, extinderea devalorizărilor competitive și întărire măsurilor de protecție unilaterale.

2.2. Unificarea monetară

Unificarea monetară a reprezentat operația de generalizare a circulației monedei naționale pe teritoriul țării prin preschimbarea banilor străini aflați în circulație în Transilvania înaintea unirii cu România, cât și în vechiul regat.

Operația de unificare monetară a fost efectuată în 1920-21, când între noile granițe circulau în paralel mai multe monede: leul emis de B.N.R., leul de război emis de ocupanții germani prin Banca Generală Română, coroana austro-ungară, rubla Romanow și rubla Lwow. Banii străini au fost preschimbați la diferite cursuri, în funcție de gradul de depreciere a acestora.

Unificarea monetară din 1920-21 nu a fost singura din istoria țării. O alta a avut loc în urma celui de-al doilea război mondial, guvernul român angajându-se printr-o anexă la Convenția de armistițiu să retragă, în contul său, toate semnele bănești emise de Înaltul Comandament Aliat (sovietic) și aflate în circulație pe teritoriul țării. Aceste semne bănești au fost preschimbate în lei românești și predate Înaltului Comandament. În conformitate cu prevederile din anexă, au fost retrase până la 1 decembrie 1944 emisiunile sovietice (ruble, lei și pengö), aflate în circulație pe teritoriul țării ca urmare a războiului, și au fost înlocuite cu lei.

Statul român a efectuat și preschimbarea banilor puși în circulație de autoritățile ungare pe teritoriul Transilvaniei de Nord în perioada ocupației.

În total, operațiile de unificare monetară din 1944 au dus la creșterea circulației bănești cu circa 107 miliarde de lei.

2.3. Criza sistemului bănesc și încercări de stabilizare a leului

2.3.1. Politica de revalorizarea leului și urmările ei

Primii ani de după primul război mondial se caracterizează printr-o depreciere accelerată a leului. La această tendință generală de depreciere s-au mai adăugat și oscilațiile sezoniere bruște ale cursului de schimb, care coincideau cu perioada desfacerii recoltei, produsele agricole fiind principalele articole de export ale României.

Situația a fost agravată prin politica de revalorizare a leului, inaugurată în anul 1925, care urmărea restabilirea puterii de cumpărare a leului la nivelul de dinainte de inflația începută în perioada războiului și continuată după acesta.

Primul pas în direcția revalorizării se făcuse încă din 1922, când se suprimase prin legea bugetară dreptul statului de a emite bonuri de tezaur, instrumentul cu care statul se împrumuta, până la acea dată, la banca de emisiune.

Revalorizarea propriu-zisă s-a aplicat la 19 mai 1925, pe baza unor convenții intervenite între stat și B.N.R. În aceste convenții se prevedea ca:

statul să-și lichideze treptat toate datoriile pe care le avea la B.N.R.;

emisiunea B.N.R. pentru nevoile economiei trebuia să aibă o acoperire în aur și devize de 25%;

emisiunea B.N.R. să nu depășească plafonul existent la 31 decembrie 1924.

Leul trebuia să fie revalorizat treptat într-o perioadă de 15-20 de ani prin metoda deflației.

Plafonarea emisiunii a avut două consecințe importante asupra economiei românești:

deoarece B.N.R. nu a putut finanța în măsură satisfăcătoare economia națională atunci când nevoile circulației depășeau plafonul, nivelul ratei dobânzii – prețul monedei – a crescut vertiginos, antrenând creșterea prețurilor și, prin urmare, deprecierea leului;

recoltele bogate au permis creșterea exporturilor și intrarea în țară a unor sume importante de devize. Presiunea exercitată de oferta de devize, care nu puteau fi cumpărate de B.N.R. din cauza plafonării emisiunii, a determinat aprecierea rapidă a cursului leului.

Creșterii puterii de cumpărare a leului față de străinătate i-a corespuns așadar o scădere a puterii de cumpărare pe piața internă.

Către finele anului 1927, politica de revalorizare a leului a fost părăsită, fiind înlocuită prin politica de menținere a leului la cursul din mijlocul anului 1927, făcându-se abstracție că acel curs era datorat unor împrejurări trecătoare și avea un caracter artificial.

Rezultatul menținerii unui curs artificial a fost că s-a produs un exod masiv de devize, iar susținera mai departe a acelui curs a necesitat contractarea unor credite externe însemnate.

Autorizația acordată B.N.R., la mijlocul anului 1928, de a depăși plafonul emisiunii în vederea achiziționării de devize, a fost o măsură tardivă care nu a avut alt efect decât sporirea circulației monetare.

Aceste împrejurări, adăugate la o politică bugetară deficitară, au constituit punctul culminant al unei evoluții care a dus la stagnare economică.

2.3.2. Reforma monetară din 1929. Suspendarea convertibilității externe a leului

În anul 1928, când s-au început pregătirile pentru stabilizarea legală a leului, nu exista nici una din condițiile prealabile necesare:

balanța comercială era negativă;

balanța plăților se echilibrase numai prin creditele pe termen scurt și prin devizele cedate de B.N.R.;

bugetul era deficitar și tezaurul încărcat cu angajamenteneacoperite;

nivelul prețurilor interne era mai ridicat decât nivelul puterii de cumpărare a leului în afară;

stocul de devize al Băncii Naționale era epuizat.

Astfel, stabilizarea legală a leului la 7 februarie 1929 apare ca un pas forțat, deoarece nu a urmat unei perioade de prestabilizare, în care să se fi pus bazele reale ale unei stabilizări de fapt, cea legală fiind numai o consacrare a acesteia din urmă.

Operațiunea „stabilizării“ din 1929 a fost condusă de Virgil Madgearu.

Prin reforma bănească s-a stabilit ca unitatea monetară a României – leul – să conțină 0,009 grame aur fin (10 miligrame de aur cu titlul de 900‰). Față de leul de dinaintea războiului, leul stabilizat conținea o cantitate de aur de aproape 32 de ori mai mică, adică cu atât mai puțin cu cât se depreciase moneda în acest interval.

Reforma bănească prevedea convertibilitatea leului în aur-monedă, aur-lingouri sau aur-devize. În realitate, Banca Națională nu a practicat decât convertibilitatea în devize. Conform legii, convertibilitatea nu se putea efectua decât pentru posesorii de sume mai mari de 100.000 de lei.

Planul de stabilizare conținea:

măsuri pentru asanarea bilanțului Băncii Naționale, destinate a-i reda lichiditatea necesară și putința de asigura convertibilitatea leului;

bazele unui program de refacere a finanțelor publice, în vederea obținerii unui echilibru financiar, considerat ca o condiție indispensabilă a normalizării vieții economice și a menținerii stabilității leului;

un program de investiții în lucrări publice menite să contribuie la înviorarea activității economice.

Pentru a ușura realizarea planului, a fost contractat un împrumut extern. Din cauza împrejurărilor defavorabile de pe piața internațională, condițiile împrumutului s-au dovedit a fi destul de grele.

Efectele imediate ale aplicării planului de stabilizare cu ajutorul acestui împrumut au fost în general pozitive.

Aportul de devize din împrumutul extern, adăugat la stocul de aur reevaluat al Băncii de emisiune în condițiile noii definiri a leului, a mărit acoperirea, asigurând astfel convertibilitatea biletelor emise și permițând cotarea leului pe piața liberă a devizelor.

În vederea asanării activului B.N.R., statul și-a achitat toate datoriile și a preluat așa numitul „portofoliu putred“ al acesteia, asigurând astfel lichiditatea necesară băncii.

De asemena, statul a fost în măsură să-și lichideze o parte din datoriile restante de mulți ani față de furnizori. Industria, la rândul ei, și-a achitat datoriile la bănci, care s-au grăbit să-și onoreze și ele datoriile în străinătate, astfel că o parte din devize au făcut cale întoarsă.

Cu ajutorul fondurilor provenite din împrumut, deși dovedite insuficiente în raport cu totalul datoriilor flotante ale statului, o parte din dificultățile din trecut ale tezaurului au fost învinse și politica bugetară se îndrepta spre un echilibru financiar real.

În schimb, tensiunea extraordinară a creditului nu a fost înlăturată. Stabilizarea trebuia să aducă, odată cu reintroducerea unei politici de rescont mai liberale, și un aflux de capitaluri străine, cu dobândă ieftină, menit să sporească fondurile disponibile ale băncilor care, la rândul lor, să le pună la dispoziția întreprinderilor în condiții de rentabilitate normală. Aceste efecte așteptate nu au avut loc din cauza împrejurărilor create de criza mondială, care a izbucnit la câteva luni după stabilizarea leului. Lipsite de capitalurile trebuincioase și apăsate de dobânzi mari, întreprinderile nu și-au putut restabili rentabilitatea.

Ca urmare a măsurilor de stabilizare, poziția leului devenise într-o primă perioadă destul de solidă. Simptomele precursoare ale crizei mondiale, care se afla în faza incipientă, împiedicau însă acțiunea factorilor permanenți de redresare economică. În special afluxul de capitaluri străine pe care se conta – menit să învigoreze creditul românesc și să dea balanței de plăți un element de siguranță pentru anii viitori – nu s-a produs, din cauza conjuncturii financiare internaționale.

Criza economică mondială a anihilat toate rezultatele favorabile dobândite în cursul anului 1929, accentuând până la maximum relele de care suferise economia națională înainte de stabilizare.

Această criză s-a răsfrânt pe două căi asupra pieței monetare românești: prin hemoragia continuă de devize și prin scăderea generală a prețurilor (îndeosebi la produsele agricole, care dețineau ponderea principală în exportul românesc).

Ca urmare a acestor factori, poziția monetară a B.N.R. a slăbit continuu prin epuizarea stocului de devize și prin vânzarea parțială a stocului de aur. Pentru a putea susține leul în continuare a fost nevoie de contractarea unor împrumuturi externe.

Majoritatea țărilor au reacționat în fața consecințelor crizei mondiale prin intervenții în domeniul monetar și valutar. Această intervenție s-a produs pe două căi: o parte din țări au suspendat convertibilitatea și și-au devalorizat moneda, iar o altă parte au introdus măsuri restrictive în comerțul de devize și contingentarea importului.

Aceste măsuri au lovit puternic în exportul românesc și implicit în balanța comercială și cea de plăți a României. În fața acestei situații amenințătoare atât pentru viața economică, cât și pentru stabilitatea monedei naționale, la 18 mai 1932, s-a introdus controlul schimburilor în forma unui monopol al comerțului de devize acordat Băncii Naționale. Măsura a venit suficient de târziu pentru ca ieșirile de capital din țară să anuleze aproape întreaga valoare a împrumuturilor externe contractate pentru susținerea leului.

Introducerea controlului schimburilor este consecința directă a retragerii capitalurilor din România. Acest regim de control urmărea să selecționeze plățile care trebuiau să fie efectuate, reprezentând obligații reale, de cele care ascundeau o evaziune de capital.

Regimul de control prevedea transferul cu prioritate al plăților comerciale. Serviciul datoriei publice se făcea pe baza acordurilor încheiate de statul român cu creditorii străini. În ceea ce privește celelalte plăți externe (rambursarea datoriilor private, cheltuieli de turism, nevoi particulare etc) acestea nu se făceau decât în limitele și posibilitățile fixate de Banca Națională, fiind considerate ca plăți de categoria a doua. Nu existau practic operațiuni de plăți externe libere.

Sistemul de control al schimburilor nu a reușit să împiedice complet evaziunea capitalurilor, deoarece bursa neagră a continuat să funcționeze alături de piața oficială. În schimb, s-au limitat efectele defavorabile și a permis țării să-ți țină angajamentele.

Alte două măsuri, introduse la începutul anului 1933, au fost:

acordarea unei prime economice cu scopul de a stimula exportul prin suprimarea decalajului dintre prețurile interne și prețurile mondiale, urmată, în 1935, de măsura acordării unor prime monetare de 44% și apoi 38%, plătite de B.N.R. pentru devizele libere, cu scopul de a stimula exportul spre țările cu devize libere și a asigura astfel mijloacele de plată a obligațiilor financiare și a importurilor țării. Din momentul în care prima monetară a început să fie plătită și pentru cumpărarea de aur de către B.N.R. (6 noiembrie 1936), este recunoscută practic, din punct de vedere legal, deprecierea leului;

exportul în compensație, cu scopul de a stimula exportul suplimentar și de a împiedica ieșirile de devize, în paralel cu introducerea controlului importului. Ulterior, se va introduce măsura negociabilității parțiale a devizelor. Astfel, din 1938, exportatorilor de produse agricole li s-a lăsat la dispoziție o cotă de 30% din devize pe care erau liberi să le negocieze pentru orice fel de plăți, inclusiv pentru importuri în afară de cotă, cu excepția transferului de capitaluri naționale.

Aceste măsuri au agravat situația leului prin crearea de cursuri variate pentru aceeași valută (prime economice și monetare, compensații, negociabilitate parțială), rezultând o situație monetară haotică, dăunătoare economiei naționale.

La 3 mai 1940, s-a încercat a se pune capăt acestei situații desființându-se regimul negociabilității parțiale și înlocuindu-se printr-un sistem unitar, constând din acordarea unei prime valutare suplimentare de 50% peste cursul oficial plus prima monetară de 38% la devizele libere convertibile în aur. Cum era și firesc, această primă s-a acordat și la cedările de argint și de aur care se făceau către Banca Națională.

Prin dispoziția din 18 mai 1940, hotărându-se ca stocul de aur al B.N.R. să fie reevaluat la noul preț al aurului (care includea prima valutară), s-a recunoscut o nouă devalorizare corespunzătoare a monedei noastre naționale.

În concluzie, poziția leului în această perioadă s-a deteriorat continuu. Cea mai importantă încercare de stabilizare a monedei naționale s-a efectuat cu doar câteva luni înainte de izbucnirea marii crize care va determina dezagregarea vieții economice internaționale și va cauza și eșecul politicii de stabilizare. Dacă până în 1929 economia reală s-a aflat sub influența politicii monetare, din toamna acestui an piața monetară a început să sufere repercusiunile depresiunii economice.

2.4. Criza sistemului bancar românesc

Marea criză financiară din anii 1929-33 nu putea să nu afecteze și sistemul bancar românesc, chiar dacă nu în proporția în care au fost lovite piețele financiare occidentale. Criza a arătat însă și necesitatea reglementării și supravegherii stricte a acestui domeniu atât de important al vieții economice.

Europa Centrală a fost vreme îndelungată bancherul care replasa pe piețele din sud-estul Europei capitalurile împrumutate din America sau din țările din occidentul Europei. În momentul când criza din S.U.A. a determinat o retragere a capitalurilor americane plasate pe piețele central-europene, băncile românești s-au văzut în situația de a înapoia la rândul lor creditele împrumutate de pe aceste din urmă piețe. Astfel, cu începere din primăvara anului 1931, mai multe bănci românești au fost silite să închidă, între acestea cea mai importantă fiind Banca Marmorosch, Blank&Co.

Sistemul bancar românesc prezenta la izbucnirea crizei următoarele trăsături caracteristice:

Existența unei bănci de emisiune, ale cărei statute fuseseră modificate în două rânduri, după război.

Prima modificare a avut loc cu ocazia încheierii convențiilor între stat și B.N.R., în 1925, pentru revalorizarea leului. Băncii Naționale i s-a prelungit privilegiul emisiunii pe încă 30 de ani, iar capitalul ei a fost mărit de la 30.000.000 de lei la 100.000.000 de lei. Statul a subscris ⅓ din capital, plătind alături de ceilalți noi acționari 5.500 de lei pe acțiune, în timp ce vechii acționari au achitat doar valoarea nominală a acțiunii de 500 de lei.

A doua modificare de statut s-a făcut cu prilejul stabilizării monetare din 7 februarie 1929, în sensul unui început de adaptare la caracterul agrar al economiei naționale. Capitalul băncii a fost majorat la 600.000.000 de lei, iar statul și-a redus participarea de la 33% la 10%.

Rețeaua de bănci comerciale cuprindea un număr de 1.047 de bănci, dintre care rolul principal îl jucau un număr de 16 bănci mari, organizate pe baze centraliste și dispunând de un număr însemnat de sucursale și agenții repartizate pe toată întinderea țării.

În opinia prof. Virgil Madgearu, dacă se ia în calcul factorul creșterii suprafeței României și a numărului populației acesteia după unire, forța de acțiune a băncilor comerciale mari reprezenta, în anul 1929, ceva mai mult de jumătate în comparație cu aceea a băncilor mari din Vechiul Regat, la 1914.

Criza bancară din 1931 a avut o înrâurire adâncă asupra aparatului de credit, sub presiunea insolvabilității debitorilor – consecință a depresiunii economice -, legilor de moratorii și conversiunii datoriilor, precum și a retragerilor de credite din țară și străinătate. Nu mai puțin, procesul de adaptare a băncilor la noile împrejurări create de criză a fost influențat de legea asupra comerțului de bancă și de intervenția statului prin preluarea pierderilor provocate băncilor în urma reducerii creanțelor. În sfârșit, procesul de raționalizare a băncilor a fost înlesnit prin puterea exercitată de banca de emisiune, mandatara statului pentru dirijarea asanării băncilor.

Ca și guvernele țărilor dezvoltate din acea vreme, Guvernul României a trebuit să intervină pentru a contracara efectele crizei economice, bancare și monetare. Guvernul a adoptat măsuri politice de conducere și control, în vederea acordării ajutorului necesar revigorării sistemului bancar.

2.4.1. Lichidarea portofoliului de scont imobilizat al B.N.R.

În acea perioadă, când se dorea contractarea unui credit bancar, se semna o cambie sau poliță care era prezentată băncii. Procedeul se numea prezentare la scont. Dacă banca respectivă nu avea fondurile necesare portofoliului de cambii, le resconta la B.N.R., bineînțeles în măsura în care erau admise la rescont. De cele mai multe ori, banca nu avansa suma cerută de debitor decât după prezentarea la rescont a cambiilor pentru a se încredința că respectivele cambii nu sunt respinse de către B.N.R. Acesta era procedeul normal, însă B.N.R., pentru a proteja anumite întreprinderi, primea direct la scont polițele acestora, evitându-se operațiile de rescont. În felul acesta, întreprinderile respective aveau avantajul de a nu mai plăti dobânzi în procente foarte mari băncilor intermediare.

O parte din aceste credite de scont direct de la B.N.R., dar și de rescont, nu au fost acordate pentru producție și circulația mărfurilor cum era firesc ci pentru investiții – lucru nepermis de statutele B.N.R. –, speculații, cheltuieli de lux etc. Debitorii au obținut mereu prelungiri de termene astfel încât B.N.R. a rămas cu portofoliul de scont imobilizat. În cele din urmă, s-a recurs la un expedient foarte avantajos pentru debitori: preluarea cambiilor neachitate în sarcina statului.

La 31 decembrie 1929, în prima fază de stabilizare a leului, până la 90% din portofoliul de scont al B.N.R. era imobilizat deoarece cuprindea cambii care nu aveau la bază operații de producție și circulație. Aproximativ jumătate din acest portofoliu a fost trecut pe seama statului ca „portofoliu putred“ printr-o lege din 1930. Debitorii au înțeles acest lucru ca pe o iertare de datorii, ceea ce de altfel s-a și întâmplat în mare măsură.

2.4.2. Asanarea datoriilor agricole și urbane

O altă problemă din domeniul creditului care trebuia rezolvată era cea a „datoriilor agricole și urbane“. Această problemă își găsește rădăcinile în criza economică generală dintre 1929-33 care a afectat și România. Pe de o parte, reducerea prețurilor la produsele agricole și scăderea chiriilor și a valorii imobilelor au determinat pe cei care contractaseră asemenea credite să înceteze achitarea ratelor scadente, blocând capitalul de împrumut al băncii. Pe de altă parte, creșterea neîncrederii populației în sistemul bancar a determinat înmulțirea solicitărilor de restituire a depunerilor, băncile fiind în situația de a nu putea onora aceste cereri întrucât fondurile lor erau blocate prin înghețarea creditelor acordate.

Statul va interveni și în această problemă la 7 aprilie 1934 printr-o lege care prevedea lichidarea datoriilor agricole și urbane.

Legea considera debitori agricoli, respectiv urbani, pe acei debitori ale căror venituri personale proveneau, într-o proporție de minim 30% din agricultură, respectiv din proprietățile urbane.

Datoriile agricole se reduceau cu 50%, restul urmând a fi achitate în rate semestriale timp de 17 ani, cu o dobândă de 3% pe an sau, dacă datoriile se achitau în doi ani, ele se reduceau cu 70%.

Datoriile urbane aveau condiții de reducere și eșalonare mai puțin favorabile, ceea ce i-a făcut pe mulți debitori urbani să se transforme peste noapte în „agricultori“.

Legea mai prevedea și încheierea unei convenții speciale între stat și B.N.R., prin care statul se obliga la acoperirea pagubelor suferite de bănci în urma aplicării dispozițiilor legii, precum și la constituirea unui fond pentru menținerea creditului.

Convenția prevăzută de lege s-a încheiat în iunie 1934. Statul se obliga să verse la bănci în fiecare an câte 450.000.000 de lei, timp de 17 ani.

Totodată statul s-a obligat să ia asupra lui toate pagubele cauzate, prin aplicarea legii, celor patru institute de credit specializat: Creditul Funciar Rural, Creditul Funciar Urban, Creditul Ipotecar Tranzitoriu și Casa Rurală.

Mulți dintre marii debitori nu-și vor achita nici datoria rămasă în sarcina lor decât în timpul celui de-al doilea război mondial, când o vor face în bani foarte mult depreciați de inflație.

Legea lichidării datoriilor a avut și consecințe negative asupra circulației bănești. Portofoliul de miliarde care a intrat în asanare a stat la baza emisiunilor de bancnote ale Băncii Naționale, unde el se afla rescontat. Prin eșalonarea pe 17 ani a plăților rămase în sarcina debitorilor și a ratelor plătite de stat, bancnotele nu s-au înapoiat la banca de emisiune decât foarte târziu și în bani depreciați progresiv de inflație. S-au păstrat astfel în arterele circulației cantități masive de bani care nu au avut o justificare economică, ducând la deprecierea progresivă a leilor.

2.4.3. Reglementarea și supravegherea activității bancare

Reglementarea activității bancare în România devenise imperioasă după marea criză economică mondială, pe de-o parte, pentru că până atunci nu existase nici o prevedere legală în acest sens, iar pe de altă parte, ca urmare a afacerilor scandaloase cu „portofoliul putred“, a imobilizării mari a activelor băncilor și a falimentului mai multor bănci. Astfel, la 8 mai 1934, este votată Legea pentru organizarea și reglementarea comerțului de bancă.

Pentru aplicarea legii și pentru supravegherea activității bancare s-a înființat Consiliul Superior Bancar (CSB), care urma să funcționeze pe lângă B.N.R. Președintele Consiliului era chiar guvernatorul Băncii Naționale. Consiliul nu s-a dovedit întotdeauna nepărtinitor, marile bănci scăpând adeseori nesancționate ca urmare a abaterilor de la lege.

Nici o bancă nu mai putea lua ființă fără aprobarea CSB. Atât băncile noi, cât și cele vechi aveau obligația înscrierii lor în registrul societăților bancare, înființat prin această lege, în caz contrar fiind puse în stare de lichidare.

Societăților bancare li s-a impus o limită minimă a capitalului social, destul de însemnată. Acesta nu se putea constitui prin aporturi în natură și cel puțin jumătate din el trebuia vărsat la constituire.

În vederea asigurării lichidității societăților bancare, acestea nu puteau achiziționa imobile decât pentru uzul propriu. De asemenea, li se limitau participațiile la alte societăți, precum și cuantumul creditului ce se putea acorda unei singure persoane. Totodată, totalul depunerilor pe care banca le putea primi nu putea fi mai mare decât de șapte ori capitalul social, plus rezervele.

Dacă din cauza pierderilor suferite, capitalul social al unei bănci scădea la jumătate și nu se luau măsuri de reîntregire sau dacă valoarea totală a angajamentelor unei bănci întrecea valoarea activului său, Consiliul putea decide lichidarea acesteia.

Înainte de această lege, fiecare putea să-și facă o bancă, indiferent de cuantumul capitalului și indiferent de natura aportului adus la capital. Băncile se lansau în tot felul de operațiuni hazardate, fără nici o legătură cu activitatea bancară și neglijau total lichiditatea operațiunilor, lucru inadmisibil pentru o bună conducere a activității bancare.

Rezultatele aplicării legii din mai 1934 s-au văzut în anii care au urmat. Dacă la data punerii în aplicare a acestei legi existau în România 1.204 bănci, în anii următori numărul lor s-a redus continuu, mai ales în urma fuziunilor și lichidărilor, manifestându-se un proces accelerat de concentrare bancară. În 1941, mai existau doar 387 de bănci.

***

În concluzie, cele mai importante reglementări în această perioadă, cu incidență asupra activității bancare, au fost:

legea pentru lichidarea „portofoliului putred“ al B.N.R.;

legea pentru lichidarea datoriilor agricole și urbane;

legea pentru organizarea și reglementarea comerțului de bancă;

legea pentru înlesnirea și refacerea creditului.

Aceste legi au contribuit la salvarea băncilor mai mari, dar circa 600 de bănci au fost lichidate sau au fuzionat.

Capitolul 3.

ASPECTE ALE EVOLUȚIEI MONETARE ÎN PERIOADA COMUNISTĂ

3.1. Reformele bănești

Organizare monetară a României a suferit transformări radicale ca urmare a trecerii la economia de comandă. Sistemul bănesc, ca și cel bancar de altfel, trebuia pus în slujba noilor obiective economice și sociale ale proaspăt instalatei puteri comuniste din țara noastră.

Cele două importante reforme bănești ale acestei perioade, dintre care una înfăptuită înainte de naționalizare, au lovit din plin în nivelul de trai al populației și s-au constituit într-un instrument în mâinile conducătorilor de egalizare a societății româneși, în conformitate cu noua ideologie politică.

3.1.1. Reforma bănească din 15 august 1947

Situația leului după cel de-al doilea război mondial era în mare parte similară celei a altor monede naționale. Franța cunoștea în perioada 1945-47 o inflație de 20.000%. Germania, Olanda, Belgia sau Italia aveau aceleași probleme.

Pentru a ne face o imagine asupra proporțiilor inflației în România, trebuie spus că prețurile cu amănuntul erau în august 1947 de 8.365 de ori mai mari decât în 1938. Prețurile o luau razna de la o zi la alta. Pâinea ajunsese să coste, în iulie 1947, 165.000 de lei, după ce în 1938 ea putea fi cumpărată cu 8 lei. Pentru a face față acestei situații, B.N.R. a emis bancnote în cupiuri și de 5.000.000 de lei, nepuse însă în circulație.

Cauza principală a inflației a fost emisiunea de bani puși în circulație de B.N.R. pentru a acoperi toate plățile din timpul războiului. Circulația bănească ajunsese la un nivel care nu mai avea nici un fel de legătură cu nevoile efective ale economiei.

Autoritățile române s-au documentat asupra modului în care se făcuse reforma bănească, în august 1946, în Ungaria.

În vederea realizării reformei monetare, la 21 iunie 1947, a fost înființată Comisia ministerială pentru redresare economică și stabilizare monetară. Comisia era compusă din titularii ministerelor economiei, iar dispozițiile ei aveau putere de lege.

Se impunea, în primul rând, lichidarea pletorei de semne bănești care se aflau în circulație, echilibrarea bugetului de stat, încetarea acordării de avansuri Ministerului Finanțelor de către banca d emisiune, menținerea circulației bănești la un nivel potrivit cu posibilitățile de aprovizionare, încă reduse, ale pieței și, în fine, dezvoltarea producției, principala bază materială a stabilizării bănești.

Lichidarea masei de semne bănești s-a făcut prin retragerea din circulație, pe baza legii pentru reforma monetară din 15 august 1947, a tuturor acestor semne, existente la data reformei: bancnote ale Băncii Naționale, bani de metal ai Ministerului Finanțelor, bonuri de tezaur, bonuri de casă, certificate de plată etc.

În locul vechilor semne bănești au fost puse în circulație bancnote noi ale băncii de emisiune, precum și bilete și monedă divizionară ale Ministerului Finanțelor, în limita plafonului de 10% din emisiunea totală a B.N.R. Leul nou a fost definit printr-un conținut de 0,00594 grame aur fin (6,6 miligrame de aur cu titlul de 900‰), de unde rezultă un preț al aurului de 168.350,17 lei/kg.

Din păcate, situația a fost speculată în scop politic, consilierii sovietici sfătuind noua putere comunistă de la București să profite de situație și să „egalizeze“ societatea românească. Astfel, raportul de preschimbare al leilor vechi în lei stabilizați a fost de 20.000 de lei vechi pentru 1 leu stabilizat, tip 1947. Leii vechi au fost admiși la preschimbare numai în anumite sume, diferențiate după ocupația deținătorilor. Disponibilul în numerar al întreprinderilor a fost de asemenea preschimbat în proporții limitate, iar întreprinderile comerciale nu au avut dreptul să prezinte sume la preschimbare. În plus, preschimbarea a fost posibilă doar între 15 și 21 august 1947.

Spre exemplu, salariații, cei cu profesii liberale recunoscute ca atare și pensionarii au avut dreptul de a preschimba o sumă de cel mult 3.000.000 de lei vechi, agricultorii, o sumă de cel mult 5.000.000 de lei vechi, iar restul populației a avut dreptul să schimbe doar 1.500.000 de lei vechi.

Persoanele juridice au fost limitate la o sumă maximă egală cu totalul salariilor plătite în luna iunie 1947 (în anumite cazuri limita o reprezenta dublul acestei valori).

Instituțiile publice au avut dreptul de a preschimba toate sumele pe care le-au deținut.

De asemenea, orice sumă aflată la 15 august 1947 la instituții de credit sub formă de depuneri spre fructificare sau sub orice altă formă, a fost blocată fără dobândă. Au beneficiat de deblocarea acestor sume doar cei care nu au preschimbat alți lei vechi în calitatea lor de persoane fizice sau juridice, indiferent dacă nu au atins plafonul, și numai până la concurența sumei la care aveau dreptul în această calitate.

În timp ce populația a avut dreptul să preschimbe doar în mod limitat la o anumită sumă deținerile lor în lei vechi, obligațiile față de stat au rămas aceleași, reduse doar în raportul de preschimbare prevăzut de lege.

Sumele neadmise la preschimbare au fost blocate în cont. Prin urmare, retragerea din circulație a leilor vechi s-a produs fie pe calea preschimbării, fie pe calea blocării (sterilizării).

Totodată, a fost emisă și o lege specială, alături de cea privind reforma bănească, prin care deținătorii particulari de aur și valute au fost obligați să cedeze aceste valori , contra plată, Băncii Naționale, deținerea lor fiind considerată ilegală. Deținerile de valute și aur care depășeau limitele legale de preschimbare, în condițiile amintite pentru leii vechi, au fost confiscate.

Prin dublul efect al raportului de preschimbare și al sterilizării leilor neadmiși la schimb, circulația bănească s-a redus în mod considerabil ( de circa 17.000 de ori).

Alte măsuri urmărite au fost: oprirea avansurilor acordate Ministerului Finanțelor de către banca de emisiune; echilibrarea veniturilor și cheltuielilor bugetare ale statului; dirijarea creditelor exclusiv către producție; echilibrarea balanței de plăți externe.

Principala bază materială a stabilizării bănești era însă dezvoltarea producției industriale și agricole.

Reforma bănească din 1947 a însemnat mai mult decât o operațiune de normalizare a circulației bănești, necesară după o perioadă de inflație ridicată. În plan ideologic, ea pregătea trecerea de la un sistem bănesc capitalist la unul socialist. Totodată, populația a avut foarte mult de suferit, numeroși români cu economii în lei, valută sau aur fiind aduși în pragul sărăciei.

3.1.2. Reforma bănească din 26 ianuarie 1952

La 26 ianuarie 1952, este adoptat decretul cu privire la efectuarea reformei bănești și reducerii de prețuri comerciale la principalele produse alimentare și industriale.

Preambulul hotărârii menționa că volumul de semne bănești aflate în circulație crescuse peste normal și puterea de cumpărare a leului slăbise în perioada de la ultima reformă. Drept cauze erau amintite specula cu produse agricole, productivitatea scăzută a muncii în unele ramuri sau prețul de cost insuficient redus, toate ducând la creșterea prețurilor în economie.

Cu prilejul reformei s-au efectuat și reduceri de prețuri la bunurile de consum.

Prin această reformă s-au retras semnele monetare până atunci în circulație și s-au pus în locul lor bancnote ale Băncii de Stat a Republicii Populare Române, în cupiuri de 10, 25 și 100 de lei și bilete emise de Ministerul Finanțelor de 1, 3 și 5 lei, precum și monedă metalică de 1, 3, 5, 10 și25 de bani. Acestea, datorită stabilității monetare și economice care a urmat, și-au păstrat aceeași valoare aproape jumătate de secol 1952-1990, amintind de altă perioadă de stabilitate a leului, dar a leului aur, cea între 1868-1915 tot aproape de jumatate de secol.

Conținutul în aur al leului a fost ridicat la 0,079346 grame aur fin. Prin hotărârea Consiliului de Miniștri din 31 ianuarie 1954 se va mări conținutul de aur al leului la 0,148112 grame aur fin.

În urma reformei bănești s-au recalculat și prețurile, tarifele, precum și salariile, pensiile, bursele și ajutorul familial la nivelul anului 1947, prin împărțirea sumelor respective cu coeficientul 20.

Banca de Stat, noua denumire a B.N.R., a fost însărcinată ca, începând cu data de 28 ianuarie 1952, în termen de patru zile să efectueze schimbul banilor vechi în bilete noi și monedă divizionară, model 1952. Spre deosebire de reforma din 1947, cu acest prilej s-a stabilit să fie preschimbați toți banii vechi, însă în mod diferențiat în funcție de mărimea sumei în numerar prezentată la schimb.

Astfel, pentru populație și întreprinderile particulare schimbul s-a făcut în raportul de 1 leu nou pentru 100 de lei vechi pentru sumele până la 1000 lei vechi, 1 leu nou pentru 200 de lei vechi pentru restul sumei până la 3000 de lei vechi și în raportul de 1 leu nou pentru 400 de lei vechi pentru restul sumei ce depășea 3000 de lei vechi. Recalcularea depunerilor la C.E.C. s-a făcut în cadrul acelorași limite de sume, dar în raporturi diferite de 1 la 50, 1 la 100 respectiv 1 la 200, condițiile fiind deci mai favorabile.

Numerarul întreprinderilor, instituțiilor și organizațiilor de stat cooperatiste și obstești s-a schimbat în raport de 1 leu nou pentru 200 de lei vechi, la fel ca și disponibilitățiile bănești ale acestora la instituțiile de credit.

Hotărârea mai prevedea ca preschimbarea de sume ce nu aparțineau celor care le prezentau în acest scop să se pedepsească conform legii sabotajului economic.

Odată cu reforma bănească din ianuarie 1952, s-au redus cu 5–20% prețurile la o serie de bunuri de larg consum și anume: la pâine și produse de patiserie, paste făinoase și crupe ,zahăr, produse zaharoase și coloniale, țesături de bumbac, confecții și tricotaje, încălțăminte, precum și la medicamente, cărți literare și științifice și altele.

Prin reforma bănească din 1952 s-au redus considerabil sumele bănești în circulație ca urmare a raportului de schimb cu caracter de sterilizare care i-a vizat în primul rând pe posesorii de sume mari.

Pentru a obține rezultatele scontate se cerea chiar prin hotărâre creșterea productivității muncii, reducerea prețurilor de cost etc.

Prevederile legii și mai ales raporturile de preschimbare între leii vechi și cei noi s-au caracterizat prin lipsa lor de unitate și prin arbitrariu. Reforma bănească din 1952 a fost un nou prilej de a proceda la egalizarea societăților românești sub aspect material.

***

Cele două reforme monetare din 1947 și 1952 au lăsat amprente în psihologia populației, în sensul că noțiunea de „reformă monetară“ este privită cu teamă. Conținutul lor a fost caracterizat de către academicianul Costin C. Kirițescu drept o „expropriere a veniturilor“ populației.

Reformele monetare nu au asigurat monedei naționale convertibilitatea. Ambele reforme s-au efectuat cu resurse interne, nebeneficiind de nici un aport de capital din străinătate.

După 1952, situația monetară a țării s-a caracterizat prin stabilitate; nu au mai existat reforme monetare cu excepția revalorizării leului din 1954. În anii ’60 și ’70, leul și-a menținut puterea de cumpărare și a rămas stabil. Totuși în anii ’80 au apărut semnele inflației, ca o inflație prin cerere, în sensul că nu existau produse pe piață, iar salariile s-au majorat simțitor. În consecință, prețurile au crescut, situație care nu era recunoscută la acea dată în documente oficiale, dar care s-a agravat după 1990.

3.2. Sistemul bancar românesc în condițiile economiei centralizate

Până în 1947, sistemul bancar românesc, cu toate neajunsurile sale, cunoscuse o dezvoltare remarcabilă. Băncile dețineau resurse importante și funcționau conform standardelor internaționale, iar personalul bancar era format din specialiști pregătiți în condiții de standarde profesionale ridicate, așa cum erau stabilite de Banca Națională.

B.N.R. avea un rol important: deținea monopolul emisiunii monetare și asigura acoperirea creditelor de scont, în favoarea altor bănci.

După 1947, sistemul bancar a fost restrâns datorită trecerii la economia de comandă și intrării României în zona de influență sovietică.

3.2.1. Etatizarea B.N.R. Organizarea Băncii R. P. Române

Înainte de etatizarea B.N.R., numărul băncilor cu drept de rescont la banca de emisiune era de 383, din care 183 erau sedii centrale și bănci locale, iar 200 erau sucursale ale marilor bănci. Numărul total al băncilor, sucursalelor, inclusiv al cooperativelor de credit, a fost la etatizare de 2.661. O bancă ce nu avea drept de rescont nu putea rezista, îndeosebi ca urmare a inflației din acel timp. Dintre aceste bănci, 6 erau instituții de credit specializat, înființate prin lege, cu participarea statului și a B.N.R. Întreaga activitate bancară era dominată de un număr redus de bănci mari.

La 23 decembrie 1946, este adoptată Legea pentru etatizarea și organizarea Băncii Naționale a României, care a intrat în vogoare la 1 ianuarie 1947.

Cu această ocazie, privilegiul emisiunii biletelor de bancă a fost conferit pentru prima dată pe o durată nelimitată.

Vechiul Consiliu de administrație a fost revocat, legea prevăzând că guvernatorul, viceguvernatorul, administratorii și cenzorii se numesc prin decret, la propunera ministrului de finanțe. Banca era administrată, conform decretului de etatizare, de un Consiliu de administrație compus din guvernator, un viceguvernator și nouă administratori. În decret se mai prevedea că guvernatorul băncii va lua parte, cu vot deliberativ, la ședințele Consiliului de Miniștri la care se vor discuta probleme de politică financiară și a creditului.

Guvernator a fost numit Tiberiu Moșoiu, fost profesor de drept roman la Facultatea de Drept din Oradea, din partea P.N.L.

Vechii acționari ai băncii au fost despăgubiți de stat pentru acțiunile pierdute cu o sumă calculată pe baza cursului mediu al acțiunilor la Bursa din București în intervalul 1 ianuarie – 1 decembrie 1946.

Prin etatizarea B.N.R. s-au creat premisele care au dus, în ultimă instanță, la desființarea băncilor particulare și al preluarea operațiunilor lor de către Banca Națională și o Bancă de Investiții, fapt în cele din urmă realizat.

Legea etatizării B.N.R. prevedea, pe lângă reglementarea operațiunilor de atunci ale unei bănci de emisiune, și unele dispoziții care reprezentau un element de noutate. Astfel, B.N.R., ca mandatară a statului, asigura dirijarea și controlul creditelor. Activitatea se exercita asupra tuturor băncilor și instituțiilor de credit. B.N.R. putea să ceară orice date și să facă orice recomandări acestora, putea să le dea orice norme și instrucțiuni în domeniul oerațiunilor bănești și ale creditului, în interesul economiei naționale.

După etatizarea B.N.R., au fost publicate legea pentru controlul utilizării creditelor, din 15 iulie 1947, și normativele de creditare emise de B.N.R. la 22 iulie 1947.

Legea controlului utilizării creditelor completa de fapt prevederile privind dirijarea și controlul creditelor din legea etatizării B.N.R. Această lege extindea controlul Băncii Naționale și asupra persoanelor fizice și juridice care primeau credite de la bănci și instituții de credit.

Beneficiarii de credite erau obligați să comunice băncilor și instituțiilor de credit informații cu privire la situația lor materială și să aducă dovezile necesare pentru justificarea creditului și utilizării lui.

La rândul lor, băncile și instituțiile de credit erau însărcinate cu verificarea sincerității declarațiilor solicitatorilor de credite și utilizării creditului în scopul pentru care fusese acordat. De asemenea, trebuia să se comunice Băncii Naționale situația tuturor creditelor acordate.

În baza legii etatizării și a legii controlului utilizării creditelor, Banca Națională a stabilit normele de creditare, care au fost aprobate de Consiliul de administrație al băncii la 22 iulie 1947.

Normele de creditare se refereau atât la împrumuturile acordate din fonduri proprii ale băncilor și instituțiilor de credit, cât și la cele acordate din mjloace atrase (depuneri, rescont etc.). unul din principiile de bază ale creditării era acordarea numai a acelor credite care erau menite să contribuie la mărirea producției și refacerea economică a țării. Se excludeau de la creditare o serie de obiective neconforme cerințelor economiei sau care erau de însemnătate minoră pentru perioada respectivă.

Astfel, nu se creditau solicitatorii care dispuneau de fonduri lichide proprii sau cei care își investeau aceste fonduri în cumpărarea de bunuri mobile sau imobile. În astfel de cazuri, solicitatorul de credit trebuia să transforme aceste plasamente în numerar și numai dacă suma obținută era inferioară nevoilor se putea credita diferența, bineînțeles dacă se încadra în normele de creditare ale băncii. În condițiile unei inflații puternice, erau mulți cei care preferau să-și pună la adăpost capitalul propriu, plasându-l în diferite bunuri, și să-și continue operațiunile solicitând credite pe care le restituiau apoi în lei mult depreciați.

Erau de asemenea excluși de la creditul bancar cei care făceau speculații la bursă, chiar dacă creditul cerut se încadra în normele băncii (aceasta pentru a frâna operațiunile respective) sau cei care posedau suficiente mijloace de autofinanțare.

Începând din 19 septembrie 1947, în scopul întăririi controlului, s-a luat măsura ca orice întreprindere solicitatoare de credit să fie obligată să-și deschidă cont și să lucreze cu o singură bancă. Din creditul aprobat, banca elibera în numerar numai sumele strict necesare, toate celelalte plăți în contul creditului trebuind să fie efectuate numai prin viramente între conturi.

Toate aceste măsuri se doreau a crea premisele necesare efectuării unei reforme bănești care să pună capăt inflației dezlănțuite.

La 13 noiembrie 1948 apare decretul pentru organizarea Băncii Republicii Populare Române, Banca de Stat (prescurtat, Bancastat), care în 1965 a fost redenumită Banca Națională a Republicii Socialiste România.

Prin acest decret, banca devine subordonată Ministerului de Finanțe, iar președintele băncii a devenit și adjunct al ministrului de finanțe

Capitalul băncii a fost mărit de la 600.000.000 la 2.000.000.000 de lei

În scopul atingerii obiectivului de planificare a circulației bănești și a creditelor, decretul de organizare mai prevedea obligativitatea tutror instituțiilor statului, întreprinderilor, organizațiilor, asociațiilor și altor unități de a depune la Banca de Stat disponibilitățile lor în numerar și de a efectua prin aceasta toate operațiunile de încasări și plăți, prin viramente în cont.

Banca de Stat deținea și monopolul comerțului cu devize, valute, metale prețioase și monede de aur și argint.

Toate conturile curente existente la CEC și care aveau ca titulari instituții de stat, întreprinderi și organizații au fost transferate la Banca de Stat. În același timp, CEC-ul a preluat toate depunerile de economii ale populației care erau administrate de Banca de Stat și de băncile în lichidare, fiind organizată prin decretul din 7 octombrie 1949 în Casa de Economii și Consemnațiuni (denumrea ei până atunci a fost Casa de Economii, Cecuri și Consemnațiuni).

Un aspect deosebit de important al acestei perioade îl constituie planificarea circulației bănești și a creditelor.

Planificarea circulației bănești a devenit posibilă ca urmare a creării a două condiții organizatorice:

în primul rând, era vorba de poziția Băncii de Stat ca centru unic de casă al economiei naționale în care calitate, pe de-o parte, colecta încasările tuturor unităților economice și financiare, iar, pe de altă parte, elibera sumele necesare pentru plata salariilor, pentru diferite achiziții etc.;

în al doilea rând, datorită limitării plăților cu numerar, circuitul bănesc între întreprinderi și organizații serealiza aproape în întregime prin virarea sumelor dint-un cont bancar în altul.

În aceste condiții, cuantumul numerarului de pus în circualție era în funcție de veniturile și cheltuielile bănești ale populației. Documentul de bază pentru întocmirea planului de casă era balanța de venituri și cheltuieli bănești ale populației, care se baza pe indicatorii planului economic și cei ai bugetului de stat. Planul de casă prevedea, pe de-o parte, toate încasările în numerar de la populație pentru vânzarea de mărfuri, prestarea de servicii, depuneri de economii, impozite și taxe etc., iar, pe de altă parte, toate plățile în numerar către populație pentru salarii, pensii, burse, ajutoare etc.

Planificarea creditelor se concretiza într-un proiect de plan de credite care cuprindea, pe de-o parte, resursele de creditare, iar pe de altă parte, destinația creditelor la care erau îndreptățite unitățile economice, dar numai pe măsura îndeplinirii sarcinilor de plan.

3.2.2. Lichidarea băncilor și instituțiilor de credit

Legea pentru organizarea și reglementarea comerțului de bancă a fost modificată ca urmare a deciziei Comisiei ministeriale pentru redresare economică și stabilitate monetară, din 3 februarie 1948.

În locul Consiliului Superior Bancar se instituia, pe lângă Banca Națională, Curtea Superioară Bancară. De asemenea, la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, toate societățile bancare se considerau radiate din registrul societăților bancare. Reînscrierea lor se făcea numai pe baza unei noi autorizații de funcționare, dată de CSB cu avizul conform al Băncii Naționale. Dacă în termen de 45 de zile de la data publicării legii nu se obținea o astfel de autorizație și nu erau reînscrise în registrul societăților bancare, băncile respective se considerau dizolvate și intrate în stare de lichidare.

Pentru concentrarea capitalului bancar, CSB, din sesizarea Băncii Naționale, putea decide fuzionarea obligatorie a societăților bancare.

Pentru agricultură s-a stabilit câte o singură bancă pentru fiecare județ, cu dreptul de rescont la Banca Națională. Ca urmare a acestei măsuri, Creditul Funciar Rural și Creditul Național Agricol (înființat în 1937 cu contribuția statului și a Băncii Naționale. pentru sprijinirea micilor agricultori) și-au încetat activitatea. În același timp, B.N.R. și-a organizat o rețea proprie de agenții în centrele rurale mai importante pentru creditarea agricultorilor și pentru a primi depunerile spre fructificare.

Toate aceste prevederi au avut ca efect reducerea numărului unităților bancare și o mai mare subordonare, de fapt, a băncilor față de stat, reprezentat prin Banca Națională.

Cu câteva zile înainte de apariția legii de naționalizare a principalelor mijloace de producție, din 11 iunie 1948, autoritățile comuniste au cerut guvernatorului B.N.R., Aurel Vijoli, o listă a băncilor care urmau să fie menționate în anexele legii, așa cum se procedase și pentru alte unități din celelalte ramuri. Guvernatorul a insistat că doar Societatea Națională de Credit Industrial trebuia naționalizată pentru a fi transformată în Bancă de Investiții. Celelalte bănci și instituții de credit urmau a fi puse în stare de lichidare iar operațiunile lor preluate de B.N.R.

La 13 august 1948, la două luni de la naționalizarea principalelor mijloace de producție, a apărut în Monitorul Oficial Decretul numărul 197 pentru dizolvarea și lichidarea întreprinderilor bancare și instituțiilor de credit, operațiunile lor fiind preluate în întregime de Banca de Stat, începând cu 15 noiembrie 1948. Nu au fost lichidate: Banca de Credit pentru Investiții (Societatea Națională de Credit Industrial), Casa Națională de Economii și Cecuri Poștale și Casa de Depuneri și Consemnațiuni. Ultimele două bănci au fuzionat și au format Casa de Economii Cecuri și Consemnațiuni care, în octombrie 1949, a primit denumirea de Casa de Economii și Consemnațiuni. Această instituție a deținut monopolul în domeniul depunerilor populației până la sfărșitul anului 1989.

Sistemul a funcționat astfel până în 1967, când au apărut bănci noi. A fost creată Banca pentru Agricultură și Industrie Alimentară și Banca Română pentru Comerț Exterior, iar Banca Națională a fost reorganizată. Aceste schimbări au fost însoțite de un anumit grad de deschidere, dar conducerea centralizată a continuat să funcționeze în același mod.

În concluzie, sistemul bancar românesc, în perioada comunistă, cuprindea o bancă de emisiune – Banca Republicii Populare Române, Banca de Stat – și o serie de patru bănci aflate sub controlul strict al acestuia CEC, Banca de Investiții, Banca Română de Comerț Exterior și Banca pentru Agricultură și Industrie Alimentară.

Banca de Credit pentru Investiții a luat ființă la 1 septembrie 1948 pentru finanțarea investițiilor și asigurarea unui control sistematic asupra mersului executării lor. În 1957, Banca de Credit pentru Investiții s-a transformat în Banca de Investiții.

Cele mai importante atribuții ale sale au fost:

avizarea indicatorilor de eficiență economică a investițiilor;

finanțarea și creditarea investițiilor;

controlul marilor șantiere.

Banca Română de Comerț Exterior a fost înființată la 1 iulie 1968 prin reorganizarea Departamentului operațiuni externe din cadrul Băncii de Stat.

Cele mai importante atribuții conform legii de organizare și funcționare erau:

primirea și acordarea de credite din și în străinătate;

acordarea de credite în valută întreprinderilor și organizațiilor românești cu activitate economică;

cumpărarea și vânzarea în țară și în străinătate de valute, efecte de comerț, titluri de valoare străine etc.

Orice întreprindere sau organizație care realiza operațiuni cu străinătatea erau obligate să-și păstreze mijloacele financiar–valutare în conturi deschise la această bancă.

Banca pentru Agricultură și Indistrie Alimentară a fost înființată și ea în anul 1968. Deținea sarcina principală în ceea ce privește relizarea politicii de creditare și finanțare a producției agricole și industriale.

În concluzie, prin reglementările Băncii Naționale, rolul și funcțiile băncilor au fost strici limitate și priveau, în principal, atragerea disponibilităților de la populație și din economie și distribuirea acestora conform planului de credite unor întreprinderi sau unor persoane. Sistemul centralizat elimina orice formă de concurență între bănci, întrucât funcționau și acționau numai în cadrul unor linii directoare foarte stricte.

3.3. Organizarea monetară internațională în perioada postbelică

3.3.1. Sistemul monetar internațional de la Bretton-Woods

În timpul celui de-al doilea război mondial, John Maynard Keynes, de la Trezoreria Marii Britanii, și Harry Dexter White, de la Trezoreria Statelor Unite, au conceput aproape simultan planuri pentru instaurarea unui sistem monetar complet nou, care să stabilizeze ratele de schimb și să propulseze comerțul liber.

Keynes și White au avut viziuni diferite asupra modului de acordare a asistenței financiare:

Keynes, ca reprezentant al intereselor Marii Britanii, țară puternic îndatorată față de S.U.A. și care avea o monedă neconvertibiliă la acea dată, propunea un tip de bancă mondială centrală care ar putea crea masă monetară prin propria autoritate și astfel să poată acorda suportul financiar țărilor cu probleme. Moneda internațională de cont, care urma să se numească bancor, trebuia să fie neconvertibilă în aur. În acest fel, țările cu excedent al balanței de plăți nu puteau transforma deținerile lor de bancori în aur, fiind determinate să-și sporească importurile din țările cu deficit al balanței de plăți. Acest mecanism ar fi avantajat țările europene, inclusiv Marea Britanie, caracterizate prin deficite ale balanțelor de plăți;

pe de altă parte, White, reprezentantul intereselor americane, țara cu cel mai mare stoc de aur din lume la acea vreme, susținea ca sursa asistenței financiare să fie contribuția țărilor membre, ceea ce ar fi conferit instituției însărcinate cu supravegherea sistemului monetar internațional un accentuat caracter de cooperare. Moneda internațională, singura convertibilă în aur, urma să fie dolarul american.

Negocierile finale au avut loc la Bretton-Woods, în statul american New Hampshire, între 1-22 iulie 1944. Conferința a reunit reprezentanți din 45 de state și a fost marcată de dorința politică puternică de cooperare în vederea anihilării naționalismului acut din perioada antebelică. În contextul sfârșitului războiului, Statele Unite se aflau într-o poziție de forță, care le făcea să-și poată impune punctul de vedere: dețineau ⅔ din stocul mondial de aur și aveau creanțe importante asupra țărilor cărora le-au furnizat armament prin mecanismul contractelor de închiriere. Deși s-a încercat concilierea celor două proiecte, acordul final semnat la Bretton-Woods a fost inspirat de planul White.

Principiile după care funcționa sistemul monetar internațional și regăsite în statutul F.M.I. erau:

universalitatea sistemului, adică era deschis tuturor țărilor pentru a deveni membre cu condiția recunoașterii statutului F.M.I.;

cooperarea monetară internațională având ca obiectiv final eliminarea restricțiilor valutare, stabilitatea cursurilor de schimb și multilaritatea plăților, pentru a favoriza expansiunea comerțului internațional;

fixitatea cursurilor de schimb, care apare cu o marjă de fluctuație de ± 1% în jurul unei parități centrale definite în raport cu dolarul, singura monedă convertibilă în aur la paritatea de 35$ uncia sau 1$ = 0,888671 grame aur fin. Ori de câte ori apărea pericolul depășirii marjei de fluctuație, autoritatea monetară din țara respectivă trebuia să intervină pe piața valutară vânzând sau cumpărând valută. Schimbările de paritate erau permise doar în cazul unui dezechilibru fundamental și noua paritate trebuia negociată în cadrul F.M.I.;

convertibilitatea monetară, adică desființarea restricțiilor pentru plățile curente efectuate de rezidenți și nerezidenți. Aceasta viza convertibilitatea valutară reciprocă a monedelor țărilor membre, precum și convertibilitatea în aur a dolarului, ca monedă etalon a sistemului, la prețul oficial de 35$ uncia de aur. Astfel, Sistemul Federal de Rezerve s-a angajat să preschimbe deținerile de dolari ale băncilor centrale străine în aur, la solicitarea acestora;

asigurarea echilibrului balanțelor de plăți; în cazul unor deficite temporare ale balanțelor de plăți, țările în cauză primeau ajutor financiar din partea F.M.I. Pentru corectarea acestor dezechilibre temporare nu trebuia recurs la schimbarea parității.;

asigurarea rezervelor internaționale; țările membre aveau obligația constituirii unor rezerve de aur, valută (în special dolari) și titluri necesare asigurării stabilității cursurilor de schimb și convertibilității monedei naționale.

Totodată, au fost înființate Fondul Monetar Internațional, un adevărat „gardian“ al sistemului de schimburi fixe și al stabilității monedelor, și Banca Mondială, care avea ca scop principal finanțarea și reconstrucția economiilor europene, iar mai apoi finanțarea țărilor în curs de dezvoltare (mai ales proiecte de infrastructură).

Ridicarea unei singure monede la rangul de mijloc de plată internațional și de valută de rezervă pentru toate celelalte bănci centrale a condus la proliferarea carențelor sistemului monetar și financiar al unei țări în întregul sistem monetar internațional.

Ca urmare a importantelor investiții directe făcute în lume de firmele americane sub formă de ajutor economic și militar, balanța de plăți a S.U.A. a început să înregistreze deficite tot mai mari. Aceste deficite au fost finanțate prin emisiunea de dolari care erau acceptați de toate celelalte țări, fiind moneda de bază a sistemului. Ca urmare, pe de-o parte, legătura dintre aur și dolar a slăbit continuu, iar pe de altă parte, a avut loc o redistribuire a rezervelor de aur între țările capitaliste dezvoltate prin creșterea cererilor adresate Sistemului Federal de Rezerve de convertire a dolarilor în aur.

S.U.A. a refuzat devalorizarea dolarului, propunând în schimb formarea Pool-ului aurului, în 1961. Aceasta însemna că băncile centrale ale principalelor țări dezvoltate (Belgia, S.U.A., Italia, Olanda, R.F.G. și Marea Britanie) au intervenit pe piața liberă pentru a susține cursul dolarului față de aur, punând o parte din rezervele lor de metal în comun. Presiunea reevaluării aurului în raport cu dolarul a devenit prea puternică și Pool-ul aurului a fost dizolvat în martie 1968, ca urmare a unei crize speculative. A fost înființată o piață dublă a aurului: una oficială la 35$ uncia între băncile centrale ale statelor membre ale F.M.I. și alta liberă, pentru aurul existent în afara rezervelor oficiale, unde prețul aurului era dictat de raportul între cerere și ofertă.

În 1969 a fost creat de către F.M.I., printr-un amendament la statutul său, DST-ul, ca monedă de cont, cu scopul de asigura lichiditatea monetară internațională. Această soluție a fost adoptată în urma erodării poziției dolarului și din dorința de a găsi un instrument monetar mai stabil decât dolarul, care să asigure nevoile de lichiditate internațională, fără ca această lichiditate să fie îngrădită de vreun suport material sau să fie influențată de o anumită țară.

Prăbușirea finală a dolarului se va petrece în 1971, când se înregistrează primul deficit comercial al S.U.A. în sec. XX. Pe 15 august 1971, președintele Nixon decide să nu mai asigure convertibilitatea dolarului în aur. Astfel, este încălcat spiritul acordurilor de la Bretton-Woods, deoarece dolarul, punct de referință a sistemului monetar internațional, pierde baza sa metalică.

Acordurile de la Washington, din 18 decembrie 1971, aprobă devalorizarea dolarului (prima după 1934) cu 7,8%, prin stabilirea prețului unciei de aur la 38 dolari. Acordurile prevăd majorarea marjelor de fluctuație de la ± 1% la ± 2,25%. Moneda americană rămâne neconvertibilă.

Încetineala redresării balanței plăților determină administrația americană să devalorizeze dolarul pentru a doua oară, în februarie 1973, cu 10%, prețul unciei de aur devenind 45 de dolari, în timp ce pe piața liberă depășea 100 de dolari uncia. După flotația lirei sterline (iunie 1972), a francului elvețian (ianuarie 1973) și a yenului (februarie 1973), cea mai mare parte a monedelor devin flotante în martie 1973.

Astfel, sistemu monetar internațional, născut prin acordurile de la Bretton-Woods, a fost lichidat întrei etape:

în martie 1968, odată cu lichidarea Pool-ului aurului, dolarul nu mai era perfect convertibil în aur pentru că acum exista o piață dublă, complet separată (inconvertibilitate în fapt);

în 15 august 1971, dolarul devine inconvertibil în aur (inconvertibilitate în drept);

la 13 martie 1973, principalele monede devin flotante.

Acordurile de la Kingstone (Jamaica), semnate în 1976, oficializează flotația generalizată a cursurilor, iar aurul își pierde calitatea de etalon, fiind exclus din relațiile monetare internaționale (demonetizarea aurului). Totodată, DST se afirmă ca noul etalon internațional.

3.3.2. Sistemul Monetar European

Ca urmare a acordurilor de la Washington (decembrie 1971) care lărgeau marjele de fluctuație în interiorul S.M.I. în raport cu dolarul, țările europene au decis să stabilească între ele un sistem de schimb bazat pe limitarea mai strânsă a marjelor de fluctuație.

Considerând intervalul de fluctuație dintre monedele europene ca excesiv (două țări puteau avea o marjă maximală de ±4,5% între ele), cele șase țări ale C.E. (Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg) – cărora li s-au alăturat apoi Danemarca, Marea Britanie, Irlanda și Norvegia – au decis să reducă la jumătate marja maximală dintre ele, adică ±2,25% (tot ±2,25% în raport cu dolarul, dar acum de ±2,25% și între ele). Acordurile încheiate la Basel, în 1972, au dat naștere unui sistem denumit, datorită acestei constrângeri adiționale, „șarpele monetar în tunel“. „Tunelul“ era dat de marja de ±2,25% în raport cu dolarul. În interiorul „tunelului“ a fost constituit șarpele din evoluția fiecărui cuplu de monede europene, ale căror cursuri de schimb nu puteau să se îndepărteze unul de altul cu mai mult de ±2,25%.

Însă, din chiar prima lună de funcționare, șarpele a fost supus unor salturi bruște, accentuate de primul șoc petrolier, și o serie de monede devin flotante și ies din șarpele monetar european. Guvernele țărilor europene nu au dorit să apere un curs fix cu prețul epuizării rezervelor de schimb. Astfel, eșecul șarpelui monetar se explică prin lipsa de coordonare a politicilor economice și prin rezultatele divergente în materie de inflație.

Un nou mecanism de schimburi fixe intră în vigoare pe 13 martie 1979 – Sistemul Monetar European – reprezentat de ansamblul monedelor țărilor membre ale Comunității Europene, cu excepția lirei sterline. Obiectivul său era crearea unei zone de stabilitate monetară printr-un sistem de cursuri fixe ajustabile. Marja de fluctuație a unei monede în raport cu altele de o parte și de alta a unui curs „pivot“ a fost de ±2,25% (±6% pentru Italia, ca și pentru noii aderenți: Marea Britanie, în octombrie 1990, Spania, în iunie 1989 și Portugalia, în aprilie 1992). În cazul în care se atingea 75% din marjă (prag numit „indicator de divergență“), băncile centrale ale căror monede erau plasate la extreme (și nu doar cea a cărei monedă era în criză) trebuiau să intervină concertat pe piețele de schimb: banca centrală a monedei forte trebuia să-și vândă moneda în schimbul celei ce aparținea țării cu monedă slabă; în același timp, banca centrală a monedei slabe trebuia să cumpere propria sa monedă în schimbul rezervelor sale.

Tot acum este creat și ECU (European Curency Unit – Unitatea Monetară Europeană) care devine activul principal al S.M.E. ECU este o monedă de cont, obținută după principiul coșului valutar. Valoarea sa a fost stabilită ca sumă a monedelor componente, fiecare dintre monede deținând o pondere în funcție de partea relativă a PIB și a comerțului exterior al statelor emitente în Comunitatea Europeană.

Întrucât fiecare monedă avea o paritate în raport cu ECU (un curs pivot), era posibilă stabilirea cursurilor de schimb pentru toate monedele luate două câte două.

Într-un sistem de parități fixe, o economie în care inflația este mai ridicată decât cele ale partenerilor este condamnată să-și devalorizezez regulat propria monedă pentru a anula diferența de inflație și a pune capăt speculației. Dar devalorizările repetate subminează credibilitatea regimului de schimb prin faptul că alimentează exact inflația și specula. În cursul anilor ’80, țările membre au avut ca obiectiv stabilitatea prețurilor căutând alinierea ratei inflației la cea mai scăzută – cea a Germaniei – și renunțând astfel la autonomia lor în ceea ce privește politica monetară. S.M.E. devine o zonă a mărcii.

Obligațiile țărilor europene în materie de cursuri de schimb au fost redefinite în 1987, la Nyborg. Aceste acorduri au avut ca scop stabilizarea S.M.E. printr-o mai mare fixitate a cursurilor de schimb, ceea ce presupunea mai puțină autonomie financiară.

În perspectiva pieței unice europene, țările europene au liberalizat progresiv circulația capitalurilor. Aceasta din urmă a devenit totală începând cu iulie 1990. În absența controlului mișcărilor de capitaluri, speculanții pot forța mâna băncilor centrale, căci rezervele de schimb ale unei bănci centrale reprezintă puțin față de suma totală disponibilă pe piețele de schimb. În urma liberalizării capitalurilor, țările europene și-au pierdut așadar întreaga lor autonomie în domeniul politicii monetare.

Aceasta este de fapt regula botezată „triunghiul incompatibilităților“ sau „trilogia incompatibilă“, conform căreia o țară nu poate avea simultan o politică monetară autonomă, o rată de schimb fixă și o libertate de circulație a capitalurilor. Fiecare țară poate, în teorie, să aleagă două dintre aceste elemente, dar trebuie să renunțe la al treilea.

În 1992, izbucnește o criză monetară determinată de lipsa unor reajustări ale cursurilor între 1987 și 1992, deși rezultatele economice, mai ales inflația, erau diferite. Monedele care nu erau legate de marca germană au fost vândute masiv din cauza neîncrederii în ele, astfel că lira sterlină și cea italiană ies din S.M.E., iar peseta și escudo se devalorizează puternic. În vara anului 1993, atacurile speculative au vizat francul francez. Pentru a dezarma speculația, s-a decis lărgirea marjelor de fluctuație în cadrul S.M.E. la ±15%, ceea ce echivala cu o cvasi prăbușire a sistemului (cvasi flotație).

Capitolul 4.

SISTEMUL BĂNESC AL LEULUI ÎN PERIOADA TRANZIȚIEI LA ECONOMIA DE PIAȚĂ

Procesul de reforme economice care a debutat în 1990 nu putea să nu aibe în vedere postulatul că o monedă stabilă, puternică, reprezintă o premisă esențială a succesului construcției unei economii dinamice și viabile.

Se poate spune că nu doar convertibilitatea este o chestiune de civilizație și o expresie a libertății, dar și inflația scăzută, care să nu erodeze din dreptul sacru de proprietate al oricărui individ. Cele două elemente au constituit miza pentru ca sistemul bănesc al leului să devină unul stabil, modern, în rând cu oricare alt sistem monetar din țările dezvoltate.

4.1. Inflația în România: 1990-2005

În fața ratelor înalte ale inflației, pe care România le-a cunoscut începând cu primii ani de după revoluție, soluția pentru vindecarea acestei boli putea viza o dezinflație treptată, într-un rimt constant, sau una tip șoc. Primul exemplu a fost urmat de Polonia care, de la o inflație de 600% în 1990 a coborât brusc la 70% în 1991, după care a urmat un șir de ani cu scăderi lente de câte o pătrime pe an până când a ajuns la un nivel al inflației care satisfăcea exigențele criteriilor de la Maastricht și care i-a permis să adere la UE în 2004. Alternativa, dezinflația rapidă, tip șoc, a fost experimentată de Bulgaria, unde reducerea inflației de la 1.082% în 1997 la 22,3% în 1998 a urmat unei crize financiar-bancare de proporții și a fost posibilă ca urmare a introducerii consiliului monetar. Dezinflația-șoc are însă dezavantajul anulării economiilor populației, colapsului sistemului bancar, reducerii dramatice a capacităților de producție. Pentru a fi acceptată o asemenea soluție, ea trebuie precedată de o criză majoră, pe care România a reușit să o evite în această perioadă.

4.1.1. Aspecte teoretice privitoare la inflației

Într-o economie de piață funcțională prețurile sunt libere, ele reflectând în mod curent nu numai structura concurențială a costurilor, dar și evoluția nemijlocită a raportului cerere-ofertă. Modificarea permanentă a ofertei pentru a răspunde în mod corespunzător cererii se face prin semnalele transmise de sistemul de prețuri. În consecință, prețurile relative ale diferitelor produse se mișcă în permanență în ambele direcții (creșteri și scăderi), echilibrul cererii cu oferta fiind înțeles în dinamica sa.

Stabilitatea reală a prețurilor este înțeleasă ca acea situație în care, prin funcționarea liberă a mecanismelor de piață, nivelul general al prețurilor nu crește cu mai mult de 2-4% pe an. Nivelul prețurilor este reflectat de trei principali indicatori: indicele prețurilor cu ridicata, indicele prețurilor de consum și deflatorul PIB.

În contrapunere, fenomenul inflaționist, este în esență, definit drept modificarea, în sensul creșterii, a tuturor prețurilor, pe un trend permanent, rezultând majorarea sistemică a indicilor de preț menționați mai sus, cu peste 5% pe an. În funcție de mărimea ei, literatura de specialitate distinge și definește diferite categorii de inflație: inflație târâtoare, inflație deschisă, inflație galopantă, mega-inflație, hiperinflație.

Cauza imediată a inflației este dezorganizarea economică și financiară reflectată în creșterea masei banilor în circulație într-un ritm mai rapid decât al creșterii producției. Întrucât banii reprezintă putere de cumpărare, este o creare de putere activă de cumpărare – cerere solvabilă – superioară ofertei de mărfuri și servicii. Dezechilibrul se rezolvă în timp pe piață prin reducerea spontană a puterii de cumpărare a masei banilor în circulație, deci prin creșterea prețurilor și tarifelor.

Fenomenul inflaționist este însă deosebit de complex. Deprecierea banilor nu este aceeași față de toate mărfurile, prețurile individuale crescând în ritmuri diferite. De asemenea, trebuie subliniat că nu orice depreciere monetară, deci că nu orice creștere a prețurilor înseamnă inflație. Trebuie făcută distincția între creșterea prețurilor o singură dată, care apare ca urmare a unui șoc (de exemplu, ajustarea prețului mondial al petrolului), și creșterea permanentă a prețurilor, care este de regulă rezultatul unei probleme cronice a economiei (de exemplu, persistența unor deficite bugetare mari).

Din punctul de vedere al politicii economice, este acceptată ideea că o rată a inflației de până la 10% pa an nu ridică probleme deosebite; până la 40-50% pe an poate fi controlată; peste 50% pe an prezintă riscul să se transforme în hiperinflație și să distrugă mecanismele economiei de piață. În cazul hiperinflației, se ajunge la creșteri lunare ale indicilor de prețuri de 30-40%; în faza de paroxism, rata lunară a inflației depășește 50%, ceea ce înseamnă o rată de 13.000% pe an, așa cum s-a întâmplat în Bolivia (1984-85), Peru, Argentina, Brazilia, Nicaragua, Iugoslavia.

În cazul economiilor în tranziție de la planificarea centralizată la mecanismele de piață se mai distinge inflația corectivă, respectiv majorările bruște și substanțiale de prețuri, care rezultă din procesele de liberalizare și înlăturare a constrângerilor administrative sau de eliminare a subvențiilor. Politicile economice în țările în tranziție urmăresc, pe de-o parte, acceptarea și derularea inflației corective, ce se poate realiza fie într-o perioadă scurtă (terapie șoc), fie în mai multe etape (terapie graduală), iar, pe de altă parte, evitarea transformării inflației corective într-o inflație de fond și de durată.

Deși există diferențieri între diferitele curente de gândire economică, socială și politică privind natura și efectele inflației, se poate vorbi de un consens privind necesitatea controlării inflației și evitării procesului de accelerare a creșterii prețurilor. O inflație scăpată de sub control redistribuie arbitrar și inechitabil veniturile în societate, alocă distorsionat resursele din economie, erodează mecanismele economice și conduce la tensiuni sociale.

4.1.2. Particularități ale procesului inflaționist în România

O explicație satisfăcătoare a inflației în România trebuie să combine sursa clasică, monetară, a fenomenului cu rădăcinile sale structurale și, nu în ultimă instanță, cu puternicele expectații inflaționiste.

Caracteristice perioadei de tranziție, și cu precădere perioadei de până în anul 2000, au fost două fenomene care au împiedicat ca lupta contra inflației să aibă vreo eficacitate, ba mai mult, anulând chiar și puținele rezultate pozitive înregistrate în decursul acestor ani:

statul, din considerente de politică socială, a continuat o lungă perioadă să administreze prețurile unor bunuri și servicii de bază, importante pentru consumul populației (printre care s-au numărat făina, laptele, carnea, transportul în comun, energia electrică, chiriile);

dispersia atenției B.N.R. pe mai multe ținte:

inflația (controlul lichidității);

menținerea competitivității exporturilor (evitarea aprecierii reale a leului);

realizarea unor dobânzi mai mici pe piața monetară care să ajute finanțarea deficitului bugetar (ceea ce a însemnat exces de lichiditate pe piață în unele luni);

asistența acordată unor bănci în dificultate (injecții de lichiditate);

creșterea rezervelor valutare ale B.N.R. care a presupus achiziții pe piața valutară și injecții de bază monetară în contrapartidă.

Aceste obiective sunt în largă măsură conflictuale prin impactul asupra cantității de lichiditate în economie, asupra expectațiilor inflaționiste, și era imposibil ca banca centrală să reușească concilierea lor fără derapaj inflaționist.

Până la a ajunge ca în România să se constate un proces continuu de dezinflație, început în anul 2000, au existat două eforturi de stabilizare a inflației: între anii 1994-1996 și 1997-2000.

4.1.2.1. Prima perioadă: 1990-1996

În general, se afirmă că inflația noastră ar fi început la 1 noiembrie 1990. Ceea ce a început la acea dată a fost doar ca inflația să fie măsurată, sistematic și cu exactitate, pe un fond absolut nou: liberalizarea prețurilor.

E drept că prețurile libere au întețit focul inflației, dar cele dintâi șocuri inflaționiste s-au făcut simțite cu mult înainte de 1 noiembrie 1990: în anii ’70, când s-au abătut peste România noi valuri de inflație galopantă; apoi, în anii ’80, nu numai că inflația a continuat, dar valurile ei au devenit tot mai dese și tot mai viguroase. Ele s-au manifestat prin suprapunerea a două forme „clasice“ ale inflației: fie erau făcute emisiuni monetare peste cerințele circulației mărfurilor și serviciilor, fie, în condițiile aceleiași cantități de bani, era redusă considerabil cantitatea de mărfuri și servicii pe piață. În aceste condiții, oamenii aveau bani, dar nu găseau ce să cumpere. În plus, din anii ’70 până în decembrie ’89, fără încetare, am avut și inflație reprimată prin măsuri administrative: mercuriale, prețuri planificate, directive de partid.

În perioada 1980-1989, raportul dintre masa bănească și PIB s-a înrăutățit continuu. Fiind administrate de stat în maniera cea mai rigidă, prețurile, practic, nu au crescut în mod semnificativ. Au fost suficiente restituirea părților sociale și liberalizarea prețurilor de la 1 noiembrie 1990, în condițiile unui raport incredibil între cerere și ofertă de 1 leu în circulație la numai 9 bani marfuri, pentru ca inflația înăbușită să se transforme într-una deschisă.. De atunci și până în 1997, prețurile pe piața de consum au crescut cu 30.000%. Și asta fiindcă în loc să se dea drumul brusc inflației, pentru a asana dintr-o dată economia, s-a preferat lungirea bolii.

De exemplu, România n-a avut în nici un an din deceniul trecut o inflație anuală atât de mare ca în Polonia în 1990, de 600%, urmată însă apoi de 10 ani de inflații în scădere neîncetată, de la 70% în 1991 la 10% în 2000, pentru ca în 2004 aceasta să fie de aproximativ 2,5%.

Efectul (și totodată măsura) inflației ridicate a fost că începând cu 1991, aceasta a scos practic din uz subdiviziunea leului – banul.

Guvernele Roman și Stolojan, deși au ridicat treptat plafoanele prețurilor, au înaintat continuu pe calea liberalizării. Guvernul Văcăroiu, care a venit în anul 1992, a mers și mai departe. Anul 1993 a fost marcat de o înaintare rapidă pe calea scoaterii prețurilor de sub umbrela deciziilor administrative. Numai că, după ce prețurile au fost lăsate să se formeze liber pe piață, Guvernul Văcăroiu și-a schimbat opțiunile. Dincolo de faptul că prețurile la benzină și curent au fost modoficate numai când a dorit guvernul, numeroase alte prețuri au fost supuse controlului administrativ. În același timp, prin blocarea concurenței a fost protejată starea de somnolență a economiei. Numeroase produse au continuat să fie vândute contra unei sume inferioare costului lor real. În acest fel, economia nu a fost în stare să arate ceea ce este rentabil și ce nu.

Până la sfârșitul anului 1993, România s-a confruntat cu un periculos proces de demonetizare, dolarizare și dezintermediere financiară, fenomene caracteristice unei economii aflate în criză structurală. Primii trei ani de după revoluție au fost, de asemenea, martorii unor inflații extrem de ridicate: în 1991 și 1992, rata inflației a fost de circa 200%, iar în anul 1993 de aproape 300%. Acest lucru a făcut necesară adoptarea unor măsuri de stabilizare care să ajute la redresarea economiei țării.

Primul efort serios de stabilizare macroeconomică în România a început în trimestrul IV al anului 1993, când s-au introdus dobânzi real pozitive și s-a reușit un control mai bun al emisiunii monetare a B.N.R. Totuși, anii 1993-1996 se caracterizează prin practicarea de către autoritatea monetară a unor importante operațiuni cvasi-fiscale (subvenționarea de către banca centrală a unor activități economice), fie prin politica cursului de schimb, fie prin creditele preferențiale. Inflația scăzută din anul 1995 (27,8%) a fost facilitată de controlul administrativ al unor prețuri-cheie (inclusiv cursul de schimb oficial, prețul energiei etc) și intensa monetizare a economiei (creșterea ponderii activelor monetare în PIB), datorată funcționării pentru prima dată a unor dobânzi real pozitive, ceea ce a mărit substanțial atractivitatea depunerilor la termen în bănci. Anul 1996 a fost marcat de reapariția marilor dezechilibre (inflație ridicată, datorată emisiunii masive de bază monetară – M0, în special pentru subvenționarea agriculturii și a altor sectoare; creșterea îngrijorătoare a deficitului de cont curent la 7,4% din PIB; scăderea rezervelor valutare pâna la circa 700 milioane dolari) ceea ce impunea adoptarea de noi măsuri de stabilizare.

Evoluția inflației în cei trei ani de aplicare a programului economic de stabilizare a fost oscilantă: 60% în 1994; 27,8% în 1995; 56,9% în 1996. Semnificativ este faptul că pentru prima dată publicul larg recâștigase încrederea în moneda națională. Aceasta a manifestat însă o tendință de deteriorare spre sfârșitul anului 1996.

4.1.2.2. A doua perioadă: 1997-2000

Al doilea efort de stabilizare a început în primul trimestru al anului 1997. Noul program economic a inclus o nouă liberalizare de prețuri, inclusiv a cursului de schimb. Suprareacția cursului (de la 4.000 lei/USD în decembrie 1996 la 9.000 lei/USD în februarie 1997) a contribuit la marele puseu al prețurilor din 1997, când inflația a atins 151%. Anii 1997-1999 au consemnat o foarte severă contracție de producție ca efect al puternicelor șocuri pe latura cererii și a ofertei și al rigidităților din economie. Inflația cea mai redusă din acei ani s-a înregistrat în 1998, fiind de 40,6%, dar dezechilibrul contului curent a depășit iar 7% din PIB. Inflația înaltă a persistat și în anii 1997-2000 întrucât emisiunea de bază monetară a rămas considerabilă, iar expectațiile inflaționiste nu și-au redus intensitatea. Emisiunea de bază monetară a avut origine și în continuarea efectuării de operațiuni cvasi-fiscale, în primul rând ca efect al asistenței acordate celor două mari bănci de stat, Bancorex și Băncii Agricole.

Către sfârșitul anului 1998, pe fondul crizelor financiare în desfășurare în Asia de sud-est și apariției crizei financiare din Rusia, finanțarea externă a României s-a diminuat. În plus, serviciul datoriei externe a României pentru anul 1999 se contura la nivelul maxim atins vreodată – 30% din totalul datoriei publice pe termen mediu și lung – ceea ce a dat naștere și a consolidat anticipațiile că România ar putea să nu își onoreze serviciul datoriei externe.

În raport cu volumul plăților scadente și cu dimensiunea nesustenabilă a contului curent, cursul de schimb era supraevaluat. În aceste condiții, banca centrală s-a concentrat pe managementul cursului de schimb, pentru realizarea ajustării externe. Dacă în luna septembrie 1998, cursul de schimb era supraevaluat cu circa 30%, în ultimul trimestru al anului s-a realizat o depreciere reală cu circa 10%. Această orientare a fost continuată în primul trimestru al anului 1999, astfel încât până în luna aprile 1999, cursul real de schimb se mai depreciase cu încă 19%. Deprecierea masivă a determinat o reducere semnificativă a deficitului de cont curent, ceea ce a permis evitarea crizei financiare. Costul a fost o rată a inflației (54,8%) mai mare decât în anul 1998.

Practic, până în 1999, inclusiv, nu putem vorbi de un proces continuu de dezinflație în România. Pe lângă țintirea cursului de schimb, inflația s-a ambalat, și ca urmare a corecțiilor de prețuri, deoarece liberalizarea acestora s-a făcut gradual și s-a lungit pe o perioadă de aproape nouă ani, timp în care prețurile au fost gâtuite artificial. Un exemplu îl constituie subvențiile încrucișate la energie, care au fost eliminate abia în 1998-1999. Un alt exemplu îl constituie chiriile la locuințele de stat: în 1996-97, chiria de stat, pentru un apartament, nu era mai mare decât prețul unui pachet de țigări. Abia în mai-iunie 1999 a fost făcută această ultimă mare corecție, chiriile cunoscând o majorare de 31 de ori. De asemenea, începând cu anul 1997, statul nu a mai administrat prețurile alimentelor de bază, limitându-și intervenția la tarifele pentru unele servicii publice, și a trecut la corelarea prețului țițeiului brut din producția internă cu prețul mondial.

4.1.2.3. Primele reușite ale politicilor antiinflaționiste în România: 2000-2004

Numărătoarea dezinflației – ca proces continuu și condus prin politici specifice (în câmpul monetar, fiscal-bugetar, salarial și structural) – are ca punct de plecare în România abia anul 2000. Până atunci, orice fel de politică de dezinflație a fost dată peste cap de corecții majore ale prețurilor prin metode administrative. Începând cu anul 2000, timpul corecțiilor majore a trecut.

România nu s-a angajat, începând cu 2000, într-o dezinflație radicală. O asemenea dezinflație vine de regulă după o criză sau este însoțită de o criză financiară mai gravă, pe care însă România a evitat-o. Tipul de dezinflație lentă în care s-a angajat are două mari avantaje: nu ne-a distrus sistemul bancar și a prezervat o anumită putere de cumpărare a populației; de asemenea, o reducere puternică a inflației presupune diverse costuri pe termen scurt: reducerea ritmului de creștere economică, creșterea șomajului, accentuarea deficitului extern etc. Are însă și dezavantajul că creează obișnuința cu „drogul“ inflaționist și neîncrederea că problema poate fi soluționată.

În 2001, B.N.R., prin vocea sa cea mai autorizată, a anunțat, pentru prima dată după 1990, că renunță să-și mai disperseze eforturile pe mai multe ținte, așa cum s-a întâmplat adesea, și că se va concentra asupra reducerii inflației, rămânând ca Guvernul, prin diverse mijloace, să se ocupe de menținerea echilibrului balanței de plăți externe.

Lupta contra inflației se bizuie întotdeauna pe cel puțin o ancoră, care poate fi reprezentată fie de un curs de schimb fix, fie de controlul riguros al agregatului monetar (masei monetare). În ambele situații, este nevoie de o politică fiscală (bugetară) câtuși de puțin lejeră. Acolo unde ținta este numai inflația, indiferent de ancora aleasă, politicile monetară și bugetară strânse (de austeritate) conduc automat la o apreciere în termeni reali a monedei locale; aprecierea poate fi și nominală atunci când ancora este agregatul monetar. Deci, o bancă centrală care are ca țintă unică reducerea inflației trebuie să admită o apreciere a monedei sale, ceea ce, deși ajută dezinflația, încurajează importurile.

B.N.R. nu a rămas consecventă în urmărirea unui nivel cât mai redus al inflației în detrimentul cursului de schimb. Înrăutățirea continuă a poziției balanței de plăți a țării a determinat B.N.R. să intervină constant pentru a influența cursul de schimb al leului, cu efecte negative asupra inflației. Cu toate acestea, de-a lungul întregii perioade, leul s-a apreciat în mod real față de principalele valute, pentru ca, în 2004, să se înregistreze o apreciere în termeni nominali, atât față de euro, cât mai ales față de dolarul american.

România a pornit la o nouă încercare de a stăpâni și reduce inflația, propunându-și, pentru anul 2000, o rată de 27%. Cu toate că această ținta a fost mult depășită, reducerea inflației cu 13 puncte procentuale (de la 54% la 41%), într-un an greu, cum a fost 2000, an electoral, cu trei șocuri mari care au lovit România – căderea euro, seceta și scumpirea petrolului, a arătat că dezinflația a fost angajată. După alți trei ani cu rezultate pozitive (34,5% în 2001, 22,5% în 2002 și 14,1% în 2003), România a înregistrat, în 2004, pentru prima dată în ultimii 15 ani o inflație de o singură cifră (9,3%).

4.1.2.4. Țintirea inflației: 2005

În ultimii ani, o serie de țări au decis să introducă o politică de „țintire a inflației“. Printre primele astfel de țări s-au numărat: Noua Zeelandă (1990), Canada (1991), Chile (1991), Israel (1992), Marea Britanie (1992), Australia (1993) și Suedia(1993). În Europa de est, Cehia, Polonia și Ungaria susțin că au adoptat această politică după 1998.

Într-un regim de țintire a inflației, banca centrală folosește instrumentele de politică monetară cu scopul declarat de a stăpâni inflația pe termen mediu. În acest caz, inflația devine principalul obiectiv al politicii monetare, toți ceilalți indicatori (masa monetară, rata de schimb etc.) fiind variabile auxiliare pe care banca centrală le va lua în considerare numai dacă o pot ajuta în îmbunătățirea previziunii inflației.

Experiența conducerii politicii monetare în țările dezvoltate a arătat că schimbările în politica monetară produc un efect asupra inflației la o anumită distanță în timp (de la nouă luni până la doi ani). Prin urmare, dacă o bancă centrală vrea să atingă o anumită țintă de inflație, ea trebuie să acționeze previzionând nivelul inflației la un anumit moment în viitor. Din acest punct de vedere, țintirea inflației trebuie interpretată ca o țintire a inflației previzionate.

Pentru a duce o politică de țintire a inflației, trebuie să fie avute în vedere următoarele:

banca centrală trebuie să fie complet autonomă și independentă;

banca centrală trebuie să-și aleagă instrumentele pe care vrea să le utilizeze (în ultimii ani, băncile centrale din toată lumea aleg să influnțeze dobânzile pe termen scurt prin diverse operațiuni pe piața monetară);

definirea unui indice de prețuri relevant (de obicei, indicele prețului de consum);

existența de informații economice și a unei baze de date de calitate necesare realizării unor modele econometrice complexe, astfel încât să se obțină o previziune cât mai exactă a nivelului inflației (calitatea previziunilor diferă de la o bancă centrală la alta în funcție de datele de care dispune, de experiența acumulată în acest sens etc.);

nu în ultimul rând, alegerea unei ținte și a unei benzi de fluctuație (spre exemplu, Ungaria și-a fixat inițial o țintă de inflație de 7% cu o bandă de ±1%).

Pentru anul 2005, B.N.R. a fixat o țintă a inflației de 7%. Cât de oportună este o asemenea politică poate fi determinat numai analizând avantajele și dezavantajele țintirii inflației din perspectiva situației actuale a României, precum și a modului cum sunt îndeplinite cerințele amintite de către B.N.R.

În ceea ce privește criteriul independenței băncii centrale, cu toate că B.N.R. nu îl îndeplinește în întregime, se poate opina că, odată lansată această politică, B.N.R. nu va accepta nici o influență din partea politicului care să fie contrară obiectivului său.

O problemă deosebită pentru B.N.R. ar fi alegerea principalului instrument de politică monetară. Cum piața titlurilor pe termen scurt nu este suficient de dezvoltată în România pentru a permite B.N.R. să influențeze dobânzile pe termen scurt prin diverse operațiuni pe această piață, cel mai la îndemână instrument ar fi rata dobânzii la așa-zisele „depozite atrase“ de la băncile comerciale (D. Dăianu).

Un model econometric satisfăcător este greu de obținut chiar și pentru o țară cu o economie și cu politici stabile, cu atât mai mult va fi pentru o economie a cărei structură și politici se află într-o continuă schimbare, așa cum este cazul economiei în tranziție a României. Previziunea implică o anumită stabilitate a sistemului economic și o anumită experiență cu funcționarea acestui sistem. Nici una din aceste condiții de bază nu e îndeplinită în contextul românesc actual: structura economiei încă se modifică și istoricul de date este mult prea limitat pentru a obține un model cât de cât fiabil.

Țintirea inflației nu permite băncii centrale să aibe drept obiectiv de sine stătător cursul de schimb sau activitatea economică decât în mod indirect, în măsură în care influențează inflația viitoare. Unele riscuri cu care se va confrunta țara noastră pe viitor sunt similare cu cele pe care le-au cunoscut numeroase economii emergente în perioade de creștere economică. În condițiile liberalizării contului de capital, România va trebui să facă față unor fluxuri speculative de capital sau pericolului major de inversare a fluxurilor de capital. Acest lucru ar putea antrena mari fluctuații ale ratei de schimb într-un timp relativ scurt. În caz de devalorizare, nu puțini agenți economici cu datorii în valută vor da faliment, la fel cum, în cazul aprecierii cursului, competitivitatea exporturilor românești ar fi grav afectată. Până acum, B.N.R. a arătat că este gata să sacrifice stabilitatea ratei de schimb în favoarea țintei de inflație. Cu toate că s-a ajuns la o remarcabilă stabilitate a cursului leu-euro, după urcarea bruscă a acestuia de la începutul anului, costul acestei politici se regăsește în creșterea deficitului de cont curent. Rămâne de văzut reacția B.N.R. (care în mod normal ar trebui să intervină pe piață) în fața unei eventuale deprecieri a leului ca urmare a creșterii acestui deficit, care ar putea periclita ținta de inflație.

Unii susținători ai acestei politici spun că țintirea inflației permite să se fixeze anticipațiile inflaționiste și prin urmare politica monetară ar caștiga în credibilitate. Din acest punct de vedere, țintirea inflației ar putea înlătura una din cauzele cronicizării inflației în țara noastră (așteptările inflaționiste), dar numai cu condiția ca B.N.R. să-și păstreze credibilitatea. Ar trebui avut însă în vedere că dacă în țările dezvoltate devierile de la ținta de inflație au fost foarte mici, țări precum Polonia, Ungaria sau Cehia au înregistrat devieri foarte consistente. Dacă același lucru s-ar întâmpla și în cazul B.N.R., credibilitatea ei ar fi afectată și anticipațiile inflaționiste ar pierde orice fel de ancoră.

Până acum, B.N.R. a ales credibilitatea în dauna flexibilității (D. Dăianu), iar primii care au avut de suferit au fost exportatorii, după rapida urcare a cursului leu-euro. Chiar dacă inflația a fost cea mai grea boală de care a suferit economia românească în ultimii 15 ani, lupta contra acestui flagel nu ar trebui să îndepărteze B.N.R. și de la alte obiective și în primul rând de la apărarea, în anumite limite, a competitivității exporturilor românești. O alternativă solidă în lupta contra inflației este oferită de modelul B.C.E., care are ca principal obiectiv stabilitatea prețurilor, dar care nu este indiferentă la fluctuațiile în activitatea economică sau (mai puțin, ce e drept) ale ratei de schimb, arătând că flexibilitatea este cel puțin la fel de importantă ca și credibilitatea.

4.2. Convertibilitatea monedei naționale

4.2.1. Conceptul de convertibilitate monetară

Convertibilitatea, în sensul cel mai larg, se definește prin însușirea legală a unei monede de a fi preschimbată cu o altă monedă, în mod liber, prin vânzare și cumpărare pe piață, în sensul că nu există restricții nici cu privire la suma de preschimbat, nici la scopul preschimbării – plăți pentru tranzacții curente sau mișcări de capital – și nici cu privire la calitatea celui care efectuează preschimbarea – rezident al țării în care se efectuează operația sau nerezident.

Pornind de la această definiție, pot fi evidențiate variante ale regimului convertibilității:

în funcție de categoriile de operațiuni admise la convertire – numai operațiuni economice curente, în cazul convertibilității parțiale, sau orice tip de operațiuni, inclusiv cele privitoare la mișcările de capital, în cazul convertibilității depline, totale;

în funcție de categoriile de solicitanți admiși să ceară preschimbarea, se folosesc noțiunile de convertibilitate internă (numai pentru rezidenți) și externă (atât pentru rezidenți cât și pentru nerezidenți);

în funcție de mărimea sumei se folosesc noțiunile de convertibilitate limitată și nelimitată;

în funcție de tipul raporturilor valorice care se are în vedere la stabilirea echivalentului într-o altă monedă, avem convertibilitate oficială, care se bazează pe curs fix, și convertibilitate „de piață“, care se realizează cu ajutorul diferitelor variante de cursuri flotante;

în funcție de restricțiile și limitările impuse, combinând diferite elemente de convertibilitate, va rezulta o convertibilitate parțială, limitată, sau o convertibilitate totală, integrală.

Adevărata convertibilitate este cea externă, care presupune utilizarea monedei respective în relațiile economice dintre țări, atât de către rezidenți, cât și de către nerezidenți. Convertibilitatea internă este limitată deoarece vizează accesul diferitelor categorii de rezidenți la o sumă limitată în monede străine, iar în cazul nerezidenților, numai pentru operațiuni nominalizate în mod expres, așa cum sunt, de exemplu, profiturile investitorilor străini în vederea repatrierii acestora.

Convertibilitatea face parte din noțiunile și instituțiile care au cunoscut importante modificări de conținut:

pe vremea când sistemele monetare naționale se bazau pe etalonul aur, pe etalonul argint sau pe bimetalism (perioada până la primul război mondial), convertibilitatea însemna dreptul deținătorului unei sume în bancnote de a pretinde în schimb de la banca emitentă cantitatea de aur (argint) corespunzătoare valorii nominale a bancnotelor și conținutului de metal stabilit prin lege pentru unitatea monetară respectivă. Convertibilitatea era asigurată prin stocul de acoperire (aur, valută) deținut obligatoriu de bancă, care reprezenta a doua garanție a emisiunii, alături de garanția principală a portofoliului de scont. În aceste condiții, moneda națională avea bineînțeles și o convertibilitate în valută, în sensul că deținătorul putea cere preschimbarea într-o valută la cursul oficial, paritar, adică la raportul între conținuturile legale definitorii de metal ale monedelor în cauză. Cu timpul, convertibilitatea în aur a căzut în desuetitudine, odată cu prăbușirea etalonului aur și trecerea la etalonul aur-devize;

în condițiile sistemelor bănești bazate pe etalonul aur-devize, conținutul convertibilității s-a modificat în sensul statuării dreptului deținătorului de bancnote (sau de disponibilități în cont) de a obține în schimb valute și devize la cursul oficial, precum și de a dispune liber de aceste valori.

În perioada interbelică, numeroase țări au trebuit să renunțe la convertibilitate din cauza condițiilor economice potrivnice. Majoritatea țărilor au introdus o convertibilitate limitată fie din punct de vedere al beneficiarilor (în general, numai nerezidenții), fie din acela al operației (numai pentru operații curente).

După cel de-al doilea război mondial, convertibilitatea a devenit unul din principiile fundamentale ale S.M.I. din 1944. Cele mai importante state vest-europene au trecut însă la convertibilitate de-abia în 1958.

Se consideră că pentru trecerea la convertibilitate sunt necesare o serie condiții economice, monetare și organizatorice, dintre care cele mai importante sunt:

să aibă o economie care să asigure necesarul intern de mărfuri și să asigure în același timp un export satisfăcător, cu o structură a prețurilor asemănătoare cu cea a pieței mondiale;

echilibrarea balanței plăților curente;

stabilirea unui curs real, fundamentat economic, al monedei naționale;

crearea unei rezerve internaționale corespunzătoare;

limitarea inflației și realizarea stabilității monetare.

Se poate aprecia că dintre aceste condiții, cea de care depinde în primul rând succesul trecerii la convertibilitate este echilibrul balanței plăților curente. În cazul existenței acestui echilibru, perspectiva ca rezervele internaționale să fie consumate prin convertirea monedei naționale sau prin susținerea cursului acestei monede pe piețele străine este minimă.

Problema cursului la care se efectuează convertibilitatea este însă de mare importanță. În cazul convertibilității oficiale, cursul este fix, asigurând certitudinea și stabilitatea tranzacțiilor economice externe. În cazul convertibilității de piață, în regimul cursurilor fluctuante, cursul este cunoscut, deoarece fluctuația lui este limitată prin limitele de intervenție; în cazul convertibilității de piață, în regimul cursurilor flotante, convertibilitatea se efectuează fără asigurarea împotriva riscului valutar, deci fără asigurarea echivalenței.

Atât în cazul convertibilității oficiale cât și în acela al convertibilității de piață este necesar să existe o rezervă valutară oficială corespunzătoare.

Convertibilitatea oficială se efectuează, în general, de autoritatea monetară sau de reprezentantul ei, prin utilizarea valutei de rezervă. Convertibilitatea de piață dispensează autoritatea monetară de efectuarea operației propriu-zise de convertire, aceasta fiind de competența pieței, adică a băncilor, nu însă și de obligația de a menține fluctuația cursurilor valutare în limita stabilită (în cazul cursurilor fluctuante), sau de interesul de a evita oscilațiile prea accentuate ale cursurilor, dăunătoare economiei (în cazul cursurilor flotante). Toate acestea se pot realiza numai prin intervenția statului pe piață prin vânzarea/cumpărarea de valută, ceea ce presupune existența rezervei valutare.

În România, bancnotele B.N.R. au fost convertibile în aur și argint în perioada 1881-1890, iar, prin efectul trecerii la monometalismul-aur (1890), numai în aur, până la primul război mondial. În 1916, B.N.R. a fost autorizată să suspende convertibilitatea. Prin stabilizarea monetară din 1929, convertibilitatea leului a fost reluată sub toate formele etalonului aur: aur-monezi, aur-lingouri și aur-devize, la alegerea B.N.R. Practic, convertibilitatea a fost efecuată numai în valută. Măsurile restrictive introduse în urma crizei economice din 1929-1933 au restrâns convertibilitatea în 1931 și au înlăturat-o în 1932. Bancnotele au rămas neconvertibile în perioada ulterioară, ca urmare a condițiilor nefavorabile în care se desfășurau schimburile cu străinătatea. Reforma monetară din 1947 și reforma bănească din 1952 nu au restabilit convertibilitatea leului.

4.2.2. Regimul cursului de schimb în țările din Europa Centrală și de Est

În perioada tranziției spre economia de piață, țările din Europa Centrală și de Est au ales sisteme de rate de schimb și politici monetare foarte diferite și necoordonate. Caracteristic pentru aceste politici, pe lângă diferențele mari dintre țări, au fost și schimbările frecvente de regim (cazul Poloniei sau Ungariei), sau, din contră, rigiditatea excesivă a regimului de schimb ales (în Cehia, Slovacia). Regimul ratelor de schimb în aceste țări acoperă întregul spectru de soluții posibile.

Raportul Fondului Monetar Internațional clasifică regimurile de curs de schimb ale acestor țări în cinci categorii:

cursuri de schimb fixe, cu înființarea unui Consiliu Monetar – ancorarea monedei naționale (Bulgaria, Estonia, Lituania);

cursuri de schimb raportate la o valută puternică sau la un coș de valute (fixate), fără înființarea unui Consiliu Monetar – pegged exchange rate (Slovacia, Letonia);

cursuri de schimb de tipul „crowling peg“, cu raportări la un coș de valute și flotare administrativă (Ungaria, Polonia);

cursuri de schimb cu flotare administrată (Cehia, Croația, Slovenia);

cursuri de schimb cu flotare independentă (Moldova).

După o mare depreciere inițială a monedelor naționale, țările Europei Centrale și de Est au ales sisteme foarte diferite.

Cehia și Slovacia au optat practic pentru un regim de schimb fix cu benzi foarte înguste, de ±0,5%, respectiv ±1,5%, până în 1996, când au fost lărgite la ±7,5%, respectiv ±3%. În Cehia, coroana era raportată la un coș valutar format din cinci monede, iar din 1993, la unul format din două monede (65% marca germană și 35% dolarul american). Același lucru s-a întâmplat și în Slovacia, doar cu o diferență în ceea ce privește procentele celor două monede în coșul valutar (60% marca și 40% dolarul). După o perioadă de stabilitate, Cehia a abandonat sistemul de schimb fix, în 1997, în urma căderii coroanei (din cauza inversării fluxurilor de capital). A fost adoptat regimul cursului de schimb cu flotare administrată, cu urmărirea fluctuațiilor euro și dolarului, banca centrală putând interveni pe piața valutară fără însă a fi obligată să facă acest lucru; ea afișează cursul de schimb al monedei naționale pe baza cursurilor de schimb stabilite liber de către băncile comerciale.

Cele două țări au folosit mai mult decât oricare alta din acest grup rata de schimb ca ancoră nominală pentru reducerea inflației, motiv pentru care au și avut cele mai mici rate ale inflației.

Slovenia a optat pentru un regim de schimb flotant chiar de la introducerea monedei sale naționale (tolarul) în octombrie 1991. Cu totate acestea, el a fost dirijat de către autoritățile monetare (flotare administrată). Printr-o politică monetară adecvată și prin controlul agregatelor monetare, Slovenia a înregistrat un succes și în privința inflației.

Polonia și Ungaria au urmat o politică a ratei de schimb intermediare. Polonia și-a raportat întâi moneda națională (zlotul) la dolar, din ianuarie 1991 până în mai 1991 și apoi la un coș valutar de cinci monede (45% dolarul american, 35% marca germană, 10% lira sterlină, 5% francul francez și 5% francul elvețian), între mai–octombrie 1991. În 15 octombrie 1991, Polonia a introdus un curs de schimb de tipul „crawling peg“, raportat la același coș de cinci monede, cu devalorizări zilnice (inițial, 9 zloți pe zi). Rata de devalorizare a fost redusă de la 1,8% la 1,2%, iar banda de fluctuație a fost lărgită de la ±2% la ±7% în jurul cursului central (din 1998, marja de fluctuație devine 10%). De la 1 ianuarie 1999, cursul de schimb al zlotului se determină prin paritate glisantă raportată la un coș format din 45% dolar și 55% euro, cu o marjă de fluctuație de ±15%.

Ungaria a adoptat inițial un regim de schimb cu devalorizări discreționare, înlocuit în martie 1995, la fel ca în Polonia, cu un regim de schimb de tipul „crawling peg“. Coșul de monede la care era raportat forintul a fost format inițial din marca germană și dolarul american (câte 50% fiecare), iar banda de fluctuație era de ±2,25%. Ulterior, marca germană a fost înlocuită cu ECU, iar proporția a devenit 70% pentru ECU și 30% pentru dolar. Valoarea cursului de schimb obținut pe baza coșului de valute era modificată la intervale regulate, din cauza diferenței dintre rata internă și rata externă a inflației. De la 1 ianuarie 1999, coșul valutar față de care era calculat forintul a fost înlocuit cu euro, cu flotare într-o marjă de ±2,25%.

Politica ratei de schimb urmată de Polonia și Ungaria, deși instabilă, cu schimbări prea dese, nu a fost lipsită de succes. Cele două țări și-au redirecționat fluxurile comerciale către Vest apărând competitivitatea exporturilor lor, au evitat deficite excesive de cont curent și le-a permis chiar să reducă inflația de la nivele foarte înalte. Cu toate acestea, începând cu 1994, această politică și-a arătat limitele în privința luptei cu inflația. Schimbările dese de regim și devalorizările au afectat credibilitatea cursului de schimb și nu au permis ca acesta să devină o ancoră pentru așteptările inflaționiste.

Această concluzie în privința Poloniei și Ungariei nu implică faptul că sistemul de schimb fix (exemplul ceh) ar fi fost cel de urmat. Rigiditatea excesivă a ratei de schimb conduce la pierderi de competitivitate greu de suportat, deficite mari de cont curent, ieșiri de capital și în cele din urmă la o criză de schimb extern. Când o asemenea criză izbucnește, se impune stabilirea unor rate reale ale dobânzii ridicate pentru a susține moneda, ceea ce provoacă încetinirea creșterii economice. Criza din Cehia și cea din Tailanda (1997), criza din Mexic (1995) sau cea din Italia (1992) sunt exemple a ceea ce se întâmplă dacă un guvern persistă într-o rată de schimb care a devenit nerealistă.

Alte exemple de regimuri de curs de schimb urmate de țări est-europene sunt:

Bulgaria, după criza din 1996-1997, cauzată de o îndatorare excesivă și intrarea țării în incapacitate de plată, care a determinat o depreciere puternică a monedei naționale – leva – a fost constrânsă de organizațiile financiare internaționale (F.M.I.) să accepte un Consiliu Monetar. Acesta s-a înfințat în iulie 1997, cursul de schimb fiind fixat la 1.000 leva pentru o marcă germană. Consiliul Monetar a preluat sarcina conducerii politicii monetare (banca centrală pierde dreptul de a emite bancnote proprii) exercitând două funcții de bază: emisiunea monetară în limita rezervei valutare și împrumutător limitat de ultimă instanță pentru instituțiile financiare, tot în limita rezervei valutare. Practic, oferta monetară internă a fost legată de rezerva valutară la dispoziția Consiliului Monetar. În iulie 1999, a fost stabilit un nou curs de schimb de schimb 1 leva = 1 marcă, iar în prezent leva este raportată la euro. Efectul imediat al ancorării monedei naționale a fost reducerea inflației de la 1044,7% în 1997 la 18,7% în 1998.

În Estonia, cursul de schimb este fix din anul 1992, ancorat față de marca germană la raportul de 8 coroane pentru o marcă (ulterior față de euro). Ancorarea monedei naționale s-a ralizat cu înființarea unui Consiliu Monetar.

În Lituania, moneda națională este ancorată față de dolar din 1994 la raportul de 4 litas pentru un dolar, fiind înființat un Consiliu Monetar.

În Letonia, cursul de schimb al monedei naționale este raportat la o valută puternică (dolarul, iar de la 1 ianuarie 1999, euro) și fluctuează controlat.

Croația a adoptat pentru moneda sa națională – kuna (care a înlocuit dinarul croat la un raport de 1 kuna = 1.000 dinari) – un regim de curs de schimb cu flotare administrată.

În Moldova, moneda națională (leul moldovenesc) fluctuează liber, iar cursul de schimb este de două categorii:

cursul de schimb oficial față de dolarul american pentru tranzacțiile pe care le efectuează prin transfer bancar, curs stabilit pe piața valutară inetrbancară;

curs de schimb de schimb pentru tranzacțiile în numerar, stabilit liber de către dealerii autorizați (birouri de schimb și bănci).

În iulie 1995, Rusia a trecut de la o rată de schimb flotantă la un așa numit coridor al ratei de schimb. A fost fixată o bandă de ±300 de ruble per dolar în jurul ratei centrale a rublei față de dolar. Lărgimea benzii a fost procentual de ±6% la vremea acelei reforme. Banaca centrală s-a angajat să mențină rata de schimb de pe piață în limitele acelei benzi. Banda are o pantă pozitivă care este anunțată la sfârșitul fiecărui an pentru anul calendaristic următor. Este important ca acest coridor să fie anunțat pentru o perioadă viitoare cât mai lungă (între 6 luni și un an). Spre deosebire, în Polonia și în Ungaria (după 1995) acel curs central era schimbat zilnic sau lunar.

Panta coridorului este astfel stabilită încât să permită o depreciere nominală a ratei centrale, care este însă mai mică decât inflația țintită pentru anul următor. Prin urmare are loc o apreciere reală a ratei de schimb chiar dacă inflația efectivă este egală cu cea țintită. De exemplu, dacă inflația țintită este de 12%, iar deprecierea (panta) anunțată este de 8%, are loc o apreciere reală a rublei față de dolar, iar dacă inflația efectivă se dovedește a fi mai mare de 12% și aprecierea reală va fi mai mare.

Efectul introducerii acestui coridor în Rusia a fost controlarea și reducerea inflației, dedolarizarea Rusiei și creșterea încrederii în rublă.

4.2.3. Convertibilitate și curs de schimb – experiența românească

4.2.3.1. Organizarea pieței valutare în România

Piața liberă a valutelor a reînceput să funcționeze în România de la 18 februarie 1991, având ca participanți exportatorii (deținători de valută) și importatorii (cumpărători de valută). Pe lângă acest curs liber, mai exista unul oficial, cu mult mai mic decât primul.

În prima etapă, un segment minor al pieței interbancare, ce continua să fie dominată de cursul oficial, dădea iluzia că este posibil ca un dolar să fie cumpărat numai cu 35 de lei, apoi cu 60 de lei. Importatorii privilegiați se lăfăiau în această iluzie a dolarului „înghețat“, în timp ce majoritatea importatorilor, și îndeosebi cei privați, erau trimiși să-și procure valuta de pe piața liberă. Loviturile cele mai puternice le primeau însă exportatorii, care erau obligați să-și vândă o bună parte a valutei cu 35 sau 60 de lei pentru un dolar.

La 11 noiembrie 1991, cele două cursuri s-au unificat; s-a renunțat la cursul oficial și la moneda cu două viteze. Fixingul („înghețarea“ cursului de schimb, din rațiuni sociale), practicat până în 1992, a avut consecințe economice dezastruoase prin presiunea exercitată asupra balanței de plăți (încurajarea exporturilor și descurajarea exporturilor). Licitațiile valutare, desfășurate timp de doi ani (1992-1994), ne-au apropiat mai mult de condițiile pieței libere.

Piața nu era însă o piață curată. Conform regulamentului valutar al B.N.R. din 4 mai 1992, pentru ordine de vânzare/cumpărare mai mari de 50.000 de dolari se organizau licitații valutare. Raportul cerere-ofertă era adjudecat centralizat, la B.N.R., într-o ședință zilnică de licitație. Băncile comerciale, care centralizau ordinele de vânzare/ cumpărare ale clienților (numai persoane juridice), transmiteau aceste ordine la Banca Națională. Plicurile conținând ordinele respective erau deschise de comisia de licitații. Folosindu-se un program informatic, cursul se identifica în punctul de echilibru între cerere și ofertă, respectiv cursul la care era satisfăcut volumul cel mai mare de cerere și ofertă de valută. În fiecare zi lucrătoare, B.N.R. comunica băncilor comerciale, participante la licitație, rezultatele și cursul oficial. Toate tranzacțiile valutare erau executate la cursul astfel stabilit.

Pentru ordine în sume mai mici de 50.000 de dolari, băncile efectuau operațiuni de vânzare/cumpărare în afara licitațiilor valutare, la cursul de referință în vigoare, cu o abatere de ±2%.

În practică, acest sistem s-a dovedit inflexibil și mecanicist. În plus, participarea băncilor comerciale se reducea la colectarea și transmiterea ordinelor de vânzare/cumpărare și la prelucrarea rezultatelor.

Abia de la 1 august 1994, pe baza Memorandumului încheiat cu F.M.I., aprobat de Parlamentul României, a fost introdusă o nouă modalitate de derulare a tranzacțiilor pe piața valutară. Cursul valutar al leului a început să fie determinat direct de băncile comerciale, pe baza raportului cerere-ofertă.

Însăși piața valutară a dobândit un nou conținut, dat în primul rând de continuitatea derulării operațiunilor de-a lungul unei întregi zile bancare. S-a renunțat la stabilirea cursului de schimb la B.N.R., aceasta păstrându-și doar prerogativele conferite de lege: reglementarea și supravegherea pieței valutare interbancare, autorizarea și supravegherea intermediarilor de pe această piață, conducerea politicii valutare. Cu alte cuvinte, rolul B.N.R. s-a recalibrat în jurul stabilirii regulilor de desfășurare a activităților pe piața valutară.

Actorii principali ai pieței au devenit băncile comerciale. Ele au căpătat dreptul de a efectua vânzări și cumpărări de valute la cursuri pe care singure le hotărăsc, existând posibilitatea tranzacțiilor spot sau la termen. O importanță aparte pe piața valutară o dobândiseră băncile-dealer, ce operau pe cont propriu, ele fiind acelea care determinau cursul. Tabloul zilnic al pieței era întregit de miile de tranzacții efectuate de băncile-broker în numele clienților.

Patru bănci-dealer (Bancorex, Banca Comercială Română, Banca Română pentru Dezvoltare și Banca Ion Țiriac) aveau dreptul să stabilească pe piață cursuri, desigur ținând seama de raportul dintre cererea și oferta de valută și suportând influențele unor indicatori cum sunt rata inflației, deficitul balanței comerciale și deficitul bugetar. Celelalte bănci, deși participau la tranzacții cu un rol activ, cumpărau sau vindeau valută în numele clienților. Ele nu erau făcătoare de curs, fiind nevoite să se orienteze după cel al băncilor-dealer. Era una din marile restricții existente pe piață și care îngrădea concurența.

De la 18 februarie 1997, potrivit programului stabilit de B.N.R. în acord cu Guvernul, piața valutară a fost deschisă tuturor băncilor, în sensul că băncile-broker au devenit egale băncilor-dealer și au primit dreptul de a acționa ca făcătoare de piață.

Liberalizarea pieței a făcut astfel un pas înainte pentru că s-a întețit concurența. Piața valutară a dobândit un mare număr de centre de putere; decizia s-a dispersat. Legea cererii și a ofertei și-a intrat mai bine în rol. În acest fel, realitatea prețurilor de pe piețele de producție și de pe cele de consum a început să se conjuge pe piața valutară cu realitatea prețurilor dată de cursul de schimb.

Unul din motivele pentru care B.N.R. a adoptat această măsură în februarie 1997 a fost și faptul că de la 1 februarie același an a intrat în vigoare Legea concurenței, pentru a cărei bună aplicare era necesar ca și cursul de schimb să fie stabilit în condiții de liberă concurență. Odată cu liberalizarea prețurilor pe piața de producție și pe piața de consum și cursul de schimb a început să fie stabilit în mod liber pe piață, în funcție de legile ei.

B.N.R. și-a păstrat însă trei posibilități de intervenție pe această piață: i) prin reglementări specifice, de natură să accentueze liberalizarea; ii) prin cumpărări și vânzări de valută; iii) prin rata dobânzilor.

B.N.R. a fost mult timp un cumpărător net de valută, cu scopul de a-și întregi rezerva valutară și de a slăbi presiunea asupra cursului leu-dolar și apoi leu-euro.

Liberalizarea pieței valutare și a cursului de schimb au condus la creșterea volumului activității pe această piață, realizarea unui curs de echilibru și satisfacerea imediată a tuturor cererilor operatorilor. În acest fel au fost create premisele liberalizării de jure a tranzacțiilor de cont curent și adoptarea, la 30 decembrie 1997, a unui nou regulament valutar, în deplină concordanță cu prevederile statului F.M.I.

Politica valutară, coordonată cu o politică monetară echilibrată, a contribuit la refacerea încrederii în moneda națională. După o depreciere accentuată în primele trei luni ale anului, cursul de schimb s-a stabilizat în jurul valorii de 7.000 lei/dolar și s-a depreciat treptat până la 8.000 lei/dolar la sfârșitul anului. Totuși, s-a menținut sensibilitatea cursului la presiunile speculative și la factorii sezonieri.

Anul 1997 a fost primul în care piața valutară nu s-a mai confruntat la sfârșit de an cu obișnuitele crize valutare care, prin efectul lor psihologic, începuseră deja să inducă așteptări inflaționiste importante.

Ultimul pas în funcționarea pe baze libere a pieței valutare în România a fost făcut la începutul anului 1998, odată cu acceptarea obligațiilor ce decurg din art. VIII al Statutului F.M.I. privind liberalizarea tranzacțiilor de cont curent și convertibilitatea monedei naționale pentru operațiunile curente.

În concluzie, abia din 1997 leul a început să fluctueaze față de monedele principale pe o piață liberă pe care B.N.R. să intervine ca orice alt actor. Totuși, volumul și frecvența tranzacțiilor B.N.R. pe piața valutară a depășit în mod constant ceea ce în mod normal se întâlnește într-un regim de flotare controlată. În țările cu economie de piață matură, banca centrală recurge la intervenție pe piața valutară numai în cazuri excepționale și încearcă să influențeze rata de schimb prin politica monetară, în special prin influențarea ratei dobânzii pe termen scurt. Dar, ținând cont de faptul că în România piața bonurilor de tezaur este într-o stare incipientă de dezvoltare și că sectorul bancar nu solicită credite de refinanțare, banca centrală are un control limitat asupra ratei dobânzii pe termen scurt determinată de piață. Astfel, când B.N.R. a dorit să modifice valoarea internațională a leului, a trebuit să se sprijine pe tranzacții directe pe piața valuatră.

Regimul de flotare administrată, fără fixarea unor marje de fluctuație, practicat de România a determinat și rezultatele slabe în ceea ce privește stăpânirea inflației în comparație cu celelalte țări din centrul și estul Europei.

4.2.3.2. Convertibilitatea leului

În România, problema convertibilității leului a fost ridicată încă din 1982, însă neîndeplinirea condițiilor cerute de F.M.I. nu a permis declararea convertibilității monedei naționale. Până în 1989, în România a existat un monopol al statului asupra valutei, în strânsă legătură cu monopolul statului asupra comerțului exterior, iar Banca Română de Comerț Exterior era singura autorizată să efectueze cumpărări și vânzări de valute.

Anul 1991 a marcat începutul funcționării pieței valutare interbancare (februarie), cu cei doi participanți, exportatorii și importatorii, și deschiderea caselor de schimb valutar (iulie), fapt ce a permis accesul persoanelor fizice la cumpărarea de valută. Moneda națională devine convertibilă – cu convertibilitate internă de cont curent -, la sfârșitul aceluiași an (noiembrie), prin instituirea unui nou regim valutar. Tot atunci, cele două cursuri, cel interbancar și cel oficial, au fost unificate. Regulamentul valutar prevedea vânzarea integrală către bănci a încasărilor în valută ale agenților economici. Aceste valute, împreună cu alte surse, erau utilizate pentru executarea plăților externe autorizate de B.N.R.

În luna mai 1992, apare un nou regulament valutar care aduce o modificare într-un punct esențial: agenții economici au dreptul să dețină și să dispună integral de încasările în valută provenite din operațiuni valutare curente (export de mărfuri, prestări de servicii etc.). Transferurile de capital erau supuse autorizării B.N.R. pe bază de documente justificative.

Persoanele juridice, la fel ca și persoanele fizice rezidente, puteau deschide în mod liber conturi în valută la bănci comerciale autorizate să funcționeze în România. Deținerea de disponibilități valutare în străinătate (conturi și sub orice altă formă) și utilizarea lor de către persoanele juridice se putea face numai cu autorizarea B.N.R.

Pentru persoanele fizice era prevăzută posibilitatea introducerii în țară de valută efectivă (numerar) în limita unei sume echivalente a 50.000 de dolari. La intrarea în țară, trebuiau declarate organelor vamale românești sumele ce depășeau echivalentul a 1.000 de dolari, iar ceea ce depășea 50.000 de dolari se depunea la organele vamale pe baza unei chitanțe de consemnare care permitea titularului să ridice sumele respective în termen de trei ani de la depunere, dincolode care ele să făceau venituri la bugetul de stat. Persoanele fizice rezidente puteau ieși din țară cu sume în valută efectivă echivalentă a cel mult 5.000 de dolari/persoană/călătorie (în aceleași condiții de declarare și depunere), iar nerezidenții puteau ieși cu valută efectivă în limita sumelor declarate la intrare și a celor pe care le puteau justifica cu documente (ridicări din cont, încasarea cecurilor de călătorie etc.). Ceea ce nu se putea justifica, se depunea la organele vamale, iar ulterior se putea solicita transferul în țara de origine, în termen de 3 ani. Sumele în lei care puteau fi introduse și scoase din România de către persoanele fizice nu putea depăși limita de 5.000 de lei/persoană/călătorie.

Casele de schimb valutar erau autorizate să vândă valută numai persoanelor fizice rezidente și numai în scopul efectuării de călătorii turistice în străinătate până la echivalentul a 100.000 de lei/an/persoană (pe bază de pașaport, în care se înscria suma și data efectuării operațiunii).

Prin Regulamentul valutar nr. 7 din 1994, se acordă persoanelor fizice rezidente în România care realizează venituri în valută în străinătate posibilitatea de a păstra sumele respective în conturi deschise la bănci în străinătate. De asemenea, persoanele juridice și fizice nerezidente au dreptul de a deschide conturi în moneda națională (leu) la societăți bancare autorizate să funcționeze în România, cu justificarea provenienței sumelor respective (cumpărări pe piața valutară, activități desfășurate în România).

Noul regim valutar permite introducerea în țară a unei sume în valută efectivă de maxim 10.000 de dolari/persoană/călătorie și scoaterea a cel mult 5.000 de dolari/persoană/călătorie (cu excepția nerezidenților care pot scoate sume în limita celor declarate la intrare și a celor ce pot fi justificate cu documente). Sumele în lei care puteau fi introduse și scoase din România nu putea depăși limita de 100.000 de lei/persoană/călătorie.

Limita sumei în valută care putea fi vândută de casele de schimb valutar persoanelor fizice rezidente care efectuau călătorii în străinătate a fost stabilită la 500 de dolari/an/persoană (plafonul putea fi depășit doar în situații speciale: tratamente medicale, studii, burse, congrese etc.).

Regulamentul valutar nr. 3/1997 declară convertibilitatea externă a leului și elimină restricțiile la cumpărarea valutei de către populație, iar piața valutară devine pe deplin funcțională, în condițiile accesului tuturor băncilor pe această piață și a liberalizării cursului de schimb. În continuare, operațiunile valutare de capital puteau fi efectuate numai cu autorizarea prealabilă a B.N.R.

În condițiile noului regim valutar, rezidenții și nerezidenții puteau deține și utiliza în mod liber valută, puteau deschide conturi în valută la bănci comerciale. Rezidenții puteau deschide conturi în valută sau în lei în străinătate numai cu autorizația B.N.R. și erau obligați să repatrieze în valută convertibilă sau în lei toate sumele dobândite din operațiuni cu străinătatea (cu unele excepții: băncile, persoanele fizice care realizau venituri în valută în străinătate etc). De asemenea, nerezidenții puteau transfera în străinătate fără restricții disponibilitățile valutare deținute în conturi deschise la bănci în România.

Limita sumelor în valută efectivă care puteau fi introduse și scoase în/din România a fost stabilită la 10.000 de dolari/persoană/călătorie, iar în cazul sumelor în lei, la 500.000 de lei/persoană/călătorie (cu excepția călătoriilor efectuate între România și R. Moldova de cetățenii celor două state, unde limita a fost stabilită la 4.000.000 de lei/persoană/călătorie).

Cu o convertibilitate de cont curent din 1997, România a început, din 1999, să-și liberalizeze treptat contul de capital; au fost liberalizate creditele și împrumuturile financiare cu termen de rambursare mai mare de un an, garanțiile, avalurile și facilitățile financiare auxiliare, tranzacțiile privind investițiile directe și investițiile imobiliare (cu excepția terenurilor agricole și forestiere), transferurile aferente derulării contractelor de asigurare de viață și de credit. Liberalizarea contului de capital s-a făcut în conformitate cu programul convenit cu UE privind capitolul 4 „Libera circulație a capitalurilor“.

Regulamentul valutar nr. 1 din 2004 mai păstrează doar pentru câteva operațiuni valutare de capital obligativitatea autorizării B.N.R.: operațiunile cu instrumente financiare tranzacționate pe piața monetară, operațiunile în conturi curente deschise de rezidenți, respectiv nerezidenți în străinătate, respectiv în țară la instituții de credit și operațiunile în conturi de depozit deschise de nerezidenți în România.

Persoanele fizice puteau introduce sau scoate din România orice sumă în valută efectivă, cu condiția să declare autorităților vamale române sumele aflate asupra lor care depășeau echivalentul a 10.000 de euro/persoană/călătorie. Nici în cazul intrărilor sau ieșirilor de sume în lei nu s-a mai păstrat nici o limitare, cu condiția declarării sumelor ce depășeau echivalentul a 1.000 de euro/persoană/călătorie.

Noul Regulament valutar nr. 4 din 2005 consituie un pas important în liberalizarea completă a contului de capital și declararea convertibilității depline a leului. Principalele noutăți aduse de acesta sunt:

nu se mai supun autorizării operațiunile în conturi de depozit deschise de nerezidenți în moneda națională (leu);

se permite efectuarea și în valută (nu numai în lei) a tuturor operațiunilor între rezidenți care nu fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii;

a fost eliminată obligativitatea repatrierii de către rezidenți a activelor financiare dobândite din operațiunile cu nerezidenții;

sunt permise transferurile de capital ale românilor în străinătate, cu condiția ca acestea sa aibă caracter personal (cadouri sau donații) și să nu fie transferate în conturi deschise de rezidenți în străinătate

firmele sau alte entități care au deschis un birou sau o reprezentanță în străinătate le pot transforma pe acestea în vehicule de încasări și plăți.

Așa cum este prevăzut și în calendarul de liberalizare a circulației capitalurilor, românii nu-și vor putea deschide conturi curente sau depozite bancare în străinătate decât cu autorizarea B.N.R. Aceste operațiuni vor putea fi liberalizate abia de la 1 septembrie 2006. Tot până la data de 1 septembrie 2006 se mențin și cerințele de autorizare pentru operațiunile cu instrumente financiare specifice pieței monetare.

Societățile comerciale sau alte entități românești pot deschide conturi în străinătate, începând cu data de 11 aprilie, fără autorizarea B.N.R. Pentru acest lucru, respectivele entități trebuie să aibă fie sucursale, fie agenții, reprezentanțe sau birouri autorizate să funcționeze în străinătate. În condițiile în care o societate românească deține un astfel de birou în străinătate, acesta din urma este asimilat de legislația românească la categoria nerezidenți, iar conturile deschise nu sunt percepute ca fiind conturi externe deschise de rezidenții români.

Dacă până la data de 11 aprilie, cei care aveau rude sau prieteni în străinătate nu le puteau trimite bani acestora (indiferent daca era vorba de monedă națională sau de valută) decât prin Western Union sau pe bază de mandat poștal (ceea ce presupune unele restricții: se pot trimite doar în țările cu care Poșta Română are parteneriate deja încheiate, comisioanele sunt ridicate, suma maximă admisă la un transfer este cuprinsă între 500 și 2.500 de euro), prin noul Regulament se statutează că „operațiunile curente și de capital se efectuează în mod liber între rezidenți și nerezidenți, în valută și monedă națională“. Practic, pot transfera sumele respective din contul lor bancar în contul bancar al destinatarului, care poate fi un nerezident, cu condiția esențială ca aceste transferuri de capital să aibă un caracter personal (cadouri, donații, alte operațiuni de capital). Trebuie precizat că pentru sume mai mari de 10.000 de euro încep raportările către Oficiul Național pentru Combaterea Spălării Banilor.

Persoanele fizice pot introduce sau scoate în/din România valută și monedă națională fără nici o limită valorică, fiind obligate să declare autorităților vamale românești numerarul aflat asupra lor care depășește echivalentul a 10.000 de euro/ persoană/ călătorie.

Totuși, B.N.R. a prevăzut posibilitatea luării unor măsuri de salvgardare privind mișcările de capital, pentru o perioadă ce nu poate depăși 6 luni, în situația în care acestea generează fluctuații puternice pe piața valutară, măsuri ce constau în:

reținerea în cont la Banca Națională a României, pe perioadă determinată, a unor sume în valută constând în intrări de capital în vederea constituirii unui depozit în lei sau provenind din conversia unui depozit în lei în scopul transferului în străinătate;

stabilirea unei rate mai mari a rezervelor minime obligatorii pentru depozitele în lei ale rezidenților și nerezidenților provenind din sume în valută reprezentând intrări de capital;

aplicarea de către B.N.R. a unui comision pentru tranzacțiile de pe piața valutară interbancara generate de mișcări de capital ale rezidenților și nerezidenților făcute în scopul depunerii/retragerii de sume în lei în/din depozite constituite în România;

instituirea unor restricții de scadență pentru depozitele în lei ale rezidenților și nerezidenților provenind din intrări de capital.

În perioada tranziției spre economia de piață, leul a experimentat întreg spectrul de regimuri de convertibilitate: convertibilitate oficială (până în 1991) alături de cea de piață, convertibilitate internă (până în 1997) urmată de convertibilitatea externă, convertibilitate limitată la o anumită sumă (până în 1997) urmată de convertibilitatea nelimitată, convertibilitate parțială (de cont curent) urmată de convertibilitatea totală (introdusă treptat, începând cu 1999), toate restricțiile combinându-se într-un regim de convertibilitate parțială, limitată. Cerințele de integrare în Uniunea Europeană au grăbit adoptarea convertibilității depline a leului, după mai bine de 70 de ani de când acesta a fost declarat neconvertibil (1932), fapt consfințit prin Regulamentul valutar nr. 4/2005.

4.3. Leul „greu“

4.3.1. Un scurt istoric al denominărilor

Prima țară care a tăiat excesul de zerouri a fost Germania anului 1923. Același lucru l-a făcut și Franța, după cel de-al doilea război mondial. De atunci, aproximativ 50 de țări și-au denominat monedele, uneori chiar în mai multe rânduri. Exercițiul denominarii n-a funcționat întotdeauna și zerourile au revenit, în principal din cauza inflației nestăvilite. Recordul îl deține Brazilia care a șters 18 zerouri în șase denominări succesive (ultimele patru denominări s-au succedat într-un interval mai mic de 10 ani: în 1986 s-au șters 3 zerouri, în 1989 și în 1993, tot trei zerouri, iar în 1994 denominarea s-a făcut la o rată de conversie de 1:2750). Topul este întregit de Argentina, care a tăiat 13 zerouri în patru etape (ultimele trei denominări s-au succedat, și în cazul Argentinei, în mai puțin de 10 ani: 4 zerouri în 1983, 3 zerouri în 1985 și 4 zerouri în 1992) și de Israel, care a renunțat la nouă zerouri tot în patru timpi. După 1990, treisprezece țări au denominat propria monedă.

Alte țări care au recurs la o măsură similară ca urmare a inflației scăpate de sub control au fost: Peru, Angola (unde s-au tăiat 6 zerouri), Afganistan, Bielorusia. În această zonă a Europei, România nu este singura țară care a efectuat denominarea monedei naționale: astfel de reforme monetare au avut loc și în Croația (1994), Polonia (1995), Ucraina (1996), Rusia (1998), Bulgaria (1999), iar Turcia a luat această măsură tot începând cu 2005. Cazul Turciei este unul special: aici, monedele de metal au dispărut din circulație de mai multe decenii, din cauza inflației galopante din anii '70, cea mai mică bancnotă în circulație este cea de 50.000 lire turcești, iar cea mai răspândită bancnotă este cea de 20 de milioane lire turcești. La ora actuală, calculul bugetului de stat, în Turcia, necesită folosirea sumelor de ordinul catralioanelor (peste 18 cifre).

În Polonia, denominarea s-a dovedit un succes, dar asta pentru că economia era stabilizată și inflația scăzută. În schimb, în Rusia, ulterior denominării a avut loc o criză financiară. Este esențial deci pentru România ca procesul de dezinflație să continue, altminteri denominarea devine o operație inutilă.

4.3.2. Este denominarea necesară?

La nivel oficial, necesitatea denominării a fost argumentată astfel:

marchează încheierea unui ciclu inflaționist și intrarea într-o perioadă de stabilitate;

exprimarea prețurilor la niveluri uzuale în Europa; nici o altă țară europeană nu exprimă paritatea față de euro la un nivel „cu două cifre“, în timp ce leul are o paritate exprimată „cu cinci cifre“;

simplifică trecerea ulterioară la euro, atât din punct de vedere al ușurinței de utilizare a unei parități de 4:1 comparativ cu 40.000:1, cât și al dimensiunilor bancnotelor, care vor fi aceleași cu ale celor europene, nemaifiind necesare adaptări ale casetelor ATM-urilor în momentul trecerii la euro;

reduce nivelul indicatorilor valorici la parametri mai ușor inteligibili.

De altfel, băncile comerciale au fost, încă din 2002, cele mai fervente susținătoare ale tăierii a patru zerouri din coada leului. Acestea se plâng că slăbiciunea nominală a leului le afectează tranzacțiile și calculele, solicitând trecerea la „leul greu“.

Au existat și voci care au sugerat că această operațiune nu se justifică prin nici un argument: inflația nu va scădea așa cum se urmărește, ci, dimpotrivă, va crește ca urmare a rotunjirii în sus a prețurilor, iar în perspectiva introducerii monedei euro în cel mult 10 ani, emisiunea „leilor grei“ este o cheltuială inutilă din partea B.N.R.

Într-adevăr, costurile denominării nu pot fi neglijate. Ele vor fi suportate în mare parte de B.N.R. și se vor situa la nivelul celor generate de actuala emisiune de monedă, dar nu se referă numai la emisiunea propriu-zisă (inclusiv campania de promovare), ci sunt date și de utilizarea vechilor bancnote din stoc o perioadă mai scurtă de timp decât în mod normal. Băncile comerciale vor suporta cumva indirect o parte a costurilor, acestea însemnând schimbările făcute bancomatelor, sistemelor informatice, precum și pentru instruirea personalului. Nu în ultimul rând, și agenții economici vor suporta o parte din aceste costuri (afișarea dublă a prețurilor, evidența contabilă va fi condusă în lei vechi până la 30 iunie 2005 și în lei noi de la 1 iulie 2005 etc.). B.N.R speră că acestea se vor acoperi până la momentul adoptării monedei euro.

O poziție oarecum de mijloc cerea legarea rapidă a leului de euro, de îndată ce programul dezinflaționist ar da roade, și chiar adoptarea euro cât mai curând (intrarea în mecanismul ratelor de schimb – ERM II – încă din 2007 și, deci, introducerea euro în 2009). Adoptarea euro (și, implicit, dispariția leului) ar modifica regulile de funcționare a economiei românești și ar reduce drastic posibilitățile (instrumentele) de politică economică ale autorităților publice; cursul de schimb și politica monetară ar dispărea ca instrumente de ajustare la șocuri puternice, iar împrumutătorul de ultimă instanță național (banca centrală) nu ar mai putea interveni în cazul unor dificultăți extinse ale sistemului bancar.

Argumentele prezentate mai sus țin oarecum de latura tehnică a denominării (pur și simplu ușurarea lucrului cu un leu cu patru zerouri mai puțin), însă mai există o latură pe care se mizează, și anume cea psihologică: în primul rând este vorba de creșterea încrederii în moneda națională, cu efect favorabil asupra procesului de dezinflație, iar în al doilea rând, abandonarea poziției ingrate de cea mai slabă monedă din lume.

Prin denominare se urmărește ca factorilor psihologici inflaționiști să li se contrapună factori psihologici antiinflaționiști, iar „leul greu“ poate juca un rol important în calmarea inflației. În celelalte țări europene care au trecut prin această experiență, inflația a scăzut după preschimbarea monedelor, cu toate că în primele luni prețurile au crescut pe seama rotunjirilor. Denominarea nu este totuși un remediu împotriva inflației, dovadă că operațiunea a fost amânată până când inflația a ajuns la o singură cifră, de teama revenirii zerourilor, dar poate ajuta procesul de dezinflație dacă cadrul macroeconomic este propice.

În contraargument se aduce experiența altor țări care au trecut prin același proces de denominare și chiar a țărilor care au adoptat moneda euro, unde s-au înregistrat creșteri de prețuri prin rotunjire, odată cu introducerea noilor monede. De asemenea, este invocată o altă barieră psihologică: impresia românilor că ei vor fi mai săraci dacă leului i se vor tăia patru zerouri. Leul greu însă are deja mulți adepți nu numai între specialiști, ci și în rândul populației. Nu puțini sunt cei care cred că, având un leu denominat, socotelile vor fi mai ușor de făcut, iar grija pentru fiecare bănuț va fi mai mare.

Realitatea arată că țările care au apelat la denominare erau deja antrenate într-un proces de dezinflație (cu unele excepții) și, prin urmare, nu se poate aprecia aportul acestei operațiuni la stăvilirea inflației. De asemenea, în majoritatea țărilor prețurile au crescut în primele luni pentru ca apoi să revină la nivelul lor normal. Polonia a introdus zlotul greu în 1995, după trei ani de dezinflație, și a ajuns la o rată a inflației de la 33,2% în 1994, la 28,1% în 1995, 19,9% în 1996. Denominarea din Croația este cea mai de succes; cu o rată a inflației de 1.500% în anul premergător operațiunii, Croația a ajuns la o inflație de 107% în 1994 (anul denominării) și 4% în 1995.

Nici celălalt aspect nu poate fi neglijat. Într-adevăr, ca urmare a deprecierii constante din ultimii 15 ani față de valutele forte, leul a ajuns treptat una dintre cele mai devalorizate monede din lume, într-o astfel de ierarhie a monedelor naționale. După ce a avut loc denominarea lirei turcești, prin tăierea a șase zerouri (1.000.000 de lire turcești vechi au devenit 1 liră turcească nouă), leul a căzut de pe penultima pe ultima poziție a acestui clasament.

În imediata vecinătate a leului se află monede precum meticalul mozambican (1 metical reprezintă aproximativ 1,5 lei), dongul vietnamez, kipul laolian, rupia indoneziană sau cediul ghanez (aprox. 3 lei). În toate țările din lume, un dolar american sau un euro valorează, în cifre absolute, mai puțin decât la noi. Mai exact, cotațiile anunțate de Banca Națională a României au cele mai mari valori din lume (dacă, în prezent, un dolar poate fi cumpărat cu 27-28.000 de lei, următoarea clasată este meticalul mozambican, un dolar fiind cotat la circa 19.000 de meticali).

Dacă raportăm leul la cele mai „tari“ monede din lume, situația apare și mai întunecată. Cu toate că, în lista cursului valutar anunțat zilnic de B.N.R., cea mai bine cotată este lira sterlină (1 liră reprezintă aprox. 53.000 de lei), aceasta nu este cea mai „tare“ monedă din lume. Spre exemplu, un luigino Seborga este cotat în prezent la peste 167.000 de lei, un dinar kuweitian la 95.000 de lei, o liră malteză la 84.000 de lei, un dinar de Bahrein la 74.000 de lei, iar rialul de Oman la 72.000 de lei (monedele arabe sunt printre cele mai „tari“ din lume).

În concluzie, denominarea monedei naționale poate fi apreciată ca o etapă pregătitoare în vederea aderării la UE și, mai apoi, la zona euro, dar și ca un pas firesc făcut de o țară a cărei monedă a atins o anumită limită a devalorizării.

4.3.3. Denominarea monedei naționale

Discuțiile despre introducerea „leului greu“ au fost inițiate încă din 2002, însă abia în 2004 acest lucru s-a conturat mai clar, pentru ca să devină o certitudine odată cu adoptarea Legii nr. 348 din 14 iulie 2004 privind denominarea monedei naționale. În 2002, inflația era încă foarte ridicată, iar perspectiva revenirii zerourilor făcea denominarea inutilă. S-a așteptat ca inflația să ajungă la o singură cifră pentru ca această operațiune să fie lansată.

Potrivit acestei legi, prin denominare se înțelege acțiunea de reducere a valorii nominale a însemnelor monetare, astfel încât 10.000 lei vechi vor deveni 1 leu nou. În aceste condiții, leul nou (cunoscut în codul internațional bancar drept RON – Romanian New) va deveni unitatea monetară națională a României, ce va fi denumită în continuare leu, și se va diviza în 100 de bani.

Denominarea nu trebuie nici confundată, nici asociată cu „stabilizarea“. Operațiunile din 1947 și 1952 au avut un pronunțat caracter „confiscativ“, și anume plafonarea valorică a deținerilor în bani ce puteau fi preschimbate, în timp ce acum este vorba de acțiunea de „denominare“, care înseamnă pur și simplu recalcularea prețurilor, a tarifelor, a veniturilor, a creanțelor etc. la raportul 1 leu nou = 10.000 lei vechi, dar fără a se manifesta nici o măsură confiscativă.

Potrivit acelorași dispoziții legale, etapele denominării au fost stabilite astfel:

1 martie 2005-30 iunie 2006: etapa de afișare simultană a prețurilor în lei noi și lei vechi, la locul de expunere a mărfurilor;

1 iulie 2005: intră în circulație leul nou. De la această dată, 10.000 lei vechi vor fi preschimbați pentru 1 leu nou;

1 iulie 2005-31 decembrie 2006: leii vechi vor circula în paralel cu cei noi;

1 ianuarie 2007: încetarea puterii circulatorii pentru vechea emisiune. Leul vechi va ieși din circulație și toate operațiunile vor fi făcute în lei noi;

1 ianuarie 2007–31.12.2009: preschimbarea vechii emisiuni prin sucursalele B.N.R. și alte instituții de credit, fără perceperea de comisioane.

Dubla afișare a prețurilor se va face pentru o perioadă de 16 luni, respectiv un an de zile după introducerea leului nou tocmai pentru ca eventualele majorări nejustificate de prețuri (rotunjiri „inflaționiste“ în sus) să fie imediat sesizate. Dubla afișare a prețurilor a avut durate diferite în alte țări care au realizat denominarea: 2 ani în Polonia, 13 luni în Rusia, 15 zile în Ucraina, 6 luni în Bulgaria, iar în Turcia va dura 1 an. În ciuda acestei prevederi, experiența majorității țărilor arată că s-au înregistrat ușoare creșteri ale prețurilor în primele luni după denominare, din cauza rotunjirilor.

Cea mai dificilă perioadă poate fi considerată cea a circulației paralele, care va dura în țara noastră 18 luni. Românii vor trebui să se obișnuiască să utilizeze simultan în tranzacții două tipuri de bani, iar micile erori nu pot fi excluse. Perioada de circulație în paralel a banilor vechi și a celor noi a fost de 2 ani în Polonia, 1 an în Rusia și Turcia, 6 luni în Bulgaria și 15 zile în Ucraina.

Termenul limită de preschimbare a leilor vechi a fost stabilit la ultima zi a anului 2009, însă trebuie spus că B.N.R. a făcut demersuri pentru prelungirea perioadei de preschimbare a bancnotelor și monedelor din vechea emisiune pe perioadă nelimitată. Acest lucru ar fi benefic întrucât nu presupune costuri din partea băncii și în plus s-ar respecta din plin dreptul de proprietate al indivizilor, care nu trebuie îngrădit în nici un fel. Termenul de preschimbare a vechilor bancnote și monede a fost și el diferit în celelalte țări: 14 ani în Polonia; 15 zile în Ucraina; 4 ani în Rusia; nelimitat în Bulgaria; 14 ani în Turcia.

Noua structură a cupiurilor va fi similară celei de până la denominare. Cele șase bancnote în lei noi exprimă valori de 1 leu (10.000 lei vechi), 5 lei (50.000 lei vechi), 10 lei (100.000 lei vechi), 50 lei (500.000 lei vechi), 100 lei (1.000.000 lei vechi) și 500 de lei. Divizorii leului nou vor fi: monedele de 1 ban nou (100 lei vechi), 5 bani (500 lei vechi), 10 bani (1.000 lei vechi) și 50 de bani (5.000 lei vechi). Noile monede respectă corelația între dimensiune și valoare nominală și au dimensiuni apropiate de monede euro.

Punerea în circulație a noilor însemne monetare se va realiza treptat, pe măsura retragerii celor vechi, prin urmăroarele canale: într-o primă etapă numai prin ghișeele sistemului bancar, iar după adaptarea ATM-urilor, se va face și prin intermediul acestora. Spre deosebire de alte reforme monetare, mai ales spre deosebire de cele din 1947 și 1952, în procesul denominării nu este nevoie ca populația să facă vreun efort pentru a-și schimba banii. Înlocuirea leilor vechi cu lei noi se va produce de la sine, prin folosirea lor zi cu zi în circuitul monetar.

De asemenea, bunurile, drepturile și obligațiile exprimate sau evaluabile în bani deținute la bănci, vor fi convertite automat în monedă nouă, fără a fi necesară semnarea unui act adițional sau deplasarea la bancă.

Denominarea este un proces care implică atât avantaje cât și unele dezavantaje:

Avantajele denominării sunt:

ușurarea lucrului cu valori monetare și cu indicatori valorici de un nivel mai redus;

simplificarea trecerii ulterioare la euro prin exprimarea parității la un nivel cu o singură cifră;

efectul psihologic de creștere a încrederii în moneda națională și, implicit, scăderea inflației;

monedele își regăsesc puterea de circulație;

eliminarea înregistrărilor fictive, cum sunt prețurile ce conțin lei și zeci de lei care nu mai există fizic; orice exprimare în lei va avea în spate monede și bancnote efective;

noile bancnote au exact dimensiunile bancnotelor euro, astfel că nu vor mai fi necesare schimbări ale casetelor ATM-urilor când vom trece la euro;

la finele perioadei duale de circulație (31 decembrie 2006) numărul de bancnote și monede metalice aflate în circulație va fi mai mic decât în prezent datorită structurii mai adecvate a noilor cupiuri;

Dezavantajele denominării sunt:

rotunjirea prețurilor și, implicit, creșterea inflației, cel puțin pe termen scurt (experiența majorității țărilor arată că s-au înregistrat ușoare creșteri ale inflației în primele luni după denominare; relevanța criteriilor de prețuri din zona euro în primele luni ale anului 2002 este scăzută, întrucât denominarea nu implică rate de conversie fracționale, ci doar o tăiere a zerourilor);

costul reprezentat de utilizarea vechilor bancnote din stoc o perioadă mai scurtă de timp;

„leul greu“ nu va rămâne în circulație mai mult de 10 ani, urmând a fi înlocuit de moneda euro;

dificultatea legată de utilizarea în paralel a două tipuri de monede (în sertarele presatatorilor de servicii și ale comercianților, respectiv în buzunarele clienților, vor fi bancnote și monede atât ale vechilor însemne monetare, cât și ale noului leu).

4.3.4. Leul „greu“ sau ultima serie de bancnote a B.N.R.

Din 1990 până la „leul greu“, Banca Națională a emis patru serii de bancnote. Bancnotele lansate în 2005 de B.N.R. reprezintă a cincea serie de bani de hârtie de după 1989. Revoluția a adus cu sine și o schimbare a designului banilor. Banii utilizați înainte de 1989 aveau un design modernizat al bancnotelor emise în 1952, cu ocazia reformei monetare din acel an. Ultimii 15 ani au reprezentat o perioadă de modificări ale imaginii bancnotelor, în funcție de seria din care au făcut parte.

Prima monedă emisă în 1990 a fost cea de 10 lei, fără stemă. Emisiunea a fost o continuare fireasca a politicii de dinainte de 1989. Din 1966, bancnotele mici deveniseră monede: cele de 1 leu și 3 lei începând cu 1966, iar cea de 5 lei a devenit monedă în 1975. Așadar, se aștepta transformarea bancnotei de 10 lei în monedă. Prima bancnotă post-revoluționară a fost cea de 500 lei. Ea este unică în seria din care face parte, datorită designului aparte și a faptului că nu avea decât semnătura guvernatorului, lipsind cea a casierului central. Oricum era un avans, fiind prima bancnotă cu semnătură, din ultimii 40 de ani (ultima fiind cea de 1.000 lei din 1950).

Seria a doua a început în 1991, prin emiterea bancnotei de 1.000 de lei (cu Mihai Eminescu). Au urmat bancnota de 5.000 de lei (cu Avram Iancu) și cea de 200 lei (cu Emil Racoviță), ambele în 1992. Din cea de-a doua serie au făcut parte bancnotele de 200, 500, 1.000, 5.000 și 10.000 de lei. Încheierea seriei a făcut-o hârtia de 10.000 lei (cu Nicolae Iorga) în 1994.

A treia serie a debutat în 1996 cu bancnota de 50.000 de lei (cu George Enescu). A urmat redesenarea bancnotelor de 1.000 (1998), 5.000 (1998, cu Lucian Blaga) și 10.000 de lei (1999). Bancnota de 500 lei a devenit monedă. Bancnota cu cea mai mare valoare a fost cea de 100.000 de lei (cu Nicolae Grigorescu), din 1998. Seria a treia s-a închis în 1999 prin bancnota redesenată de 10.000 de lei. Din această serie au făcut parte bancnotele de 1.000, 5.000, 10.000, 50.000 și 100.000 de lei.

Seria a patra a început înainte de închiderea celei precedente, în 1999, cu bancnota omagială de 2.000 de lei. Pe prima bancnotă de după 1990 care nu înfățișa o personalitate a culturii române era redată eclipsa din anul următor și sistemul planetar. Era și prima bancnotă de plastic din emisfera nordică. Valorile de 1.000 și de 5.000 de lei au devenit monede. Seria a continuat cu refacerea pe polimer a bancnotelor de 10.000 (2000), 50.000 (2001) și 100.000 de lei (2001). Valorile noi sunt de 500.000 de lei (2000, cu Aurel Vlaicu) și 1.000.000 de lei (2003, cu I. L. Caragiale), cea mai mare valoare absolută din 1947 încoace.

Denominarea aduce, așadar, seria a cincea de după 1990, fără multe elemente inedite, noile bancnote imitând imaginea celor vechi, doar că valoarea înscrisă se reduce de 10.000 de ori. Singura bancnotă nouă este cea de 500 lei (cu Mihai Eminescu). Noile bancnote sunt imprimate pe suport de polimer, spre deosebire de bancnotele euro, care sunt realizate dintr-o hârtie specială. Bancnotele de 1 și 5 lei sunt imprimate plan, iar cele de 10, 50, 100 și 500 lei în relief, pe ambele fețe. Substratul de polimer, spun specialiștii, asigură o securitate sporită împotriva contrafacerilor, rezistă de cel puțin 3 ori mai mult față de cel de hârtie, nu absoarbe și nu reține umezeala, murdăria și bacteriile și poate fi reciclat. Bancnotele leului nou merg pe structura bancnotelor euro. Deși e secret de stat, leii noi se pare că sunt realizați tot în Europa, România fiind printre foarte puținele țări de pe continent cu bani de plastic. După această serie, cel mai probabil următoarele bancnote noi puse în circulație în țara noastră vor fi bancnotele euro, pe suport de hârtie, undeva prin anul 2013-2014.

4.4. Reforma sistemului bancar românesc

Anii '90 au reprezenta o perioadă de reforme și crize bancare. În toate zonele globului s-au făcut eforturi deosebite pentru îmbunătățirea sistemelor bancare, dar crizele și problemele din acest sector de activitate s-au extins. Criza din Mexic (1994-1995), criza financiară din Asia (1997-1999), cea din Rusia (1998), problemele din Japonia și cele mai recente crize din Turcia, Argentina și Ecuador sunt bine cunoscute. Crizele bancare din anii '90 au fost intense, fiind caracterizate de o răspândire rapidă a efectelor atât intersectorial, cât și în cadrul țărilor care le-au experimentat și care au suportat costuri semnificative. Revenirea la normal s-a obținut într-un timp relativ scurt în țările unde s-au întreprins reforme bancare și economice, profunde și susținute.

Cele mai însemnate reforme bancare au fost întreprinse în țările în tranziție est-europene și în fosta Uniune Sovietică. Multe dintre aceste țări aveau la începutul anilor '90 un sistem bancar rudimentar (pe un singur nivel), unde banca centrală desfășura și activități bancare comerciale. Astăzi toate aceste țări dispun de sisteme bancare orientate către piață și bănci centrale bine dezvoltate (unele dintre ele operând tehnici sofisticate de politică monetară). Stabilirea unui sistem bancar modern nu a fost întotdeauna un proces lipsit de tensiuni, pe lungul drum parcurs de la sistemul bancar pe un singur nivel la cel pe două nivele apărând deseori probleme.

Anul 1990, momentul reintroducerii structurii bancare pe două niveluri în țara noastră, a constituit începutul reformei bancare în România postcomunistă. În aprilie 1991, au fost adoptate de Parlament Legea privind activitatea bancară nr. 33/91 și Legea privind Statutul B.N.R. nr. 34/91 cu scopul declarat de a crea un sistem bancar modern.

4.4.1. Noua față a B.N.R.

După căderea regimului comunist și declararea opțiunii pentru mecanismele de piață, sectorul bancar românesc a rămas oarecum neglijat. Practic, pentru întreg anul 1990 nu s-au manifestat intenții de restructurare în acest domeniu.

Abia în luna decembrie 1990, prin înființarea Băncii Comerciale Române, care a preluat în întregime operațiunile comerciale de la BNR, aceasta din urmă și-a asigurat, de facto, rolul de autoritate monetară, consfințit ulterior, în luna martie 1991, prin legi bancare. S-au constituit astfel bazele unui sistem bancar cu două nivele, în care răspunderea pentru conducerea politicii monetare și supravegherii sistemului bancar este asumată în întregime de banca centrală.

Pentru anul 1991, îndeplinirea obiectivelor cantitative ale BNR (creșterea masei monetare și a creditului în economie) a fost realizată prin intermediul clasicelor plafoane de credite, reglării prin mecanisme de piață rămânându-i o marjă de acțiune nesemnificativă.

La începutul anului 1992 a intrat în funcțiune noul mecanism de refinanțare al BNR, bazat pe trei instrumente: linii de credit, creditul de licitație și creditul pe termen fix. Cele trei macanisme ar fi trebuit să prefigureze rescontul, operațiunile de open-market și creditul lombard. Din luna martie 1992 a fost introdus mecanismul rezervelor obligatorii, pentru a completa instrumentele de control indirect al multiplicării depozitelor în economie.

Începând cu 1997, BNR a decis să nu mai acorde noi credite direcționate nici unui sector din economiei, ci numai credite de licitație cu dobânda pieței. Ca urmare, licitația a devenit principalul mecanism de alocare a creditelor de refinanțare de către BNR, luându-se măsuri organizatorice necesare ca licitația să fie accesibilă tuturor băncilor în condiții și termeni egali.

Evoluția sistemului bancar în noua structură și experiența acumulată timp de opt ani s-au concretizat în adoptarea unei noi legi bancare – Legea nr. 58/1998, precum și a unui nou statut al băncii centrale – Legea nr. 101/1998.

Statutul B.N.R. Statutul actual s-a inspirat parțial și din statutele istorice ale B.N.R., dar fondul principal corespunde realităților lumii contemporane. S-a avut în vedere preluarea îndeosebi a caracteristicilor specifice băncilor europene, ca o precondiție la procesul de aderare a României la UE.

Potrivit statutului, B.N.R. are un grad mare de independență față de executiv, ea răspunzând în fața organului legislativ al țării. Guvernatorul și cei nouă membri ai Consiliul de Administrație sunt numiți de Parlament la propunerea comisiilor permanente de specialitate ale celor două camere ale Parlamentului, pe termen de 6 ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului.

Legea prevede că B.N.R. are un capital propriu de 100 miliarde lei care aparține în întregime statului, acest regim al proprietății fiind considerat adecvat noilor atribuții ale B.N.R., proiectate ca în cazul băncilor centrale occidentale cu autentică autonomie funcțională și decizională.

Legea stabilește în mod clar limitele și condițiile pentru împrumuturile pe care B.N.R. le poate acorda statului. Astfel, pentru acoperirea decalajului temporar dintre încasările și plățile din contul general al Trezoreriei Statului, B.N.R. poate acorda împrumuturi pe o perioadă de până la 180 de zile, la o rată a dobânzii situată la nivelul pieței. Suma totală a împrumutului nu poate depăși 7% din veniturile bugetului de stat în anul precedent, iar soldul împrumuturilor trebuie să se situeze la cel mult dublul capitalului și al fondurilor de rezervă.

Obiective și instrumente. Potrivit art. 2 din Legea nr. 101/1998, obiectivul fundamental al B.N.R. este asigurarea stabilității monedei naționale, pentru a contribui la stabilitatea prețurilor.

Instrumentele de politică monetară folosite de B.N.R. pentru realizarea obiectivelor sale sunt următoarele: i) operațiuni de piață (open-market); ii) facilitățile de refinanțare și de depozit; iii) rezervele minime obligatorii; iv) persuasiunea morală (moral suasion).

Funcțiile B.N.R. Legea Nr. 101/1998 stabilește funcțiile B.N.R. și coordonatele principale în care acestea se realizează. Funcțiile explicite și cele implicite pot fi sintetizate astfel:

B.N.R. emite, pune și retrage din circulație numerarul. B.N.R. elaborează programul de emisiune a bancnotelor și monedelor metalice astfel încât să se asigure necesarul de numerar în strictă corelație cu nevoile reale ale circulației bănești.

B.N.R. este banca băncilor pe care le autorizează să funcționeze pe teritoriul României, le reglementează și le supraveghează activitatea. În calitate de bancă a băncilor, B.N.R. este împuternicită de lege să emită reglementări (regulamente, norme, circulare) cu valabilitate pentru întregul sistem bancar. În caz de criză financiară sau de apariție a unor riscuri sistemice, B.N.R. poate fi împrumutător în ultimă instanță.

B.N.R. este casier general și bancher al statului. B.N.R. participă la procesul execuției bugetului de stat și ține evidențele contabile ale contului curent al Trezoreriei Statului. De asemenea, B.N.R., în calitate de agent al statului, organizează emisiunea și plasarea obligațiunilor de stat, efectuând și serviciul financiar al datoriei publice (vânzarea, răscumpărarea, încasarea diferențelor de preț, plata dobânzilor ce decurg din respectivele operațiuni).

B.N.R. stabilește și conduce politica monetară a țării.

B.N.R. stabilește și conduce politica valutară; în gestiunea B.N.R. se află și rezervele internaționale (aur, valute convertibile și DST) ale țării, ce pot fi folosite, conform legii, pentru susținerea cursului monedei naționale în momente critice sau pentru a efectua plăți ordonate de autoritățile statului în situații bine stabilite.

B.N.R. supraveghează și reglementează sistemul de plăți al țării.

B.N.R. a preluat, încă din 1991, inițiativa reformei sistemului de plăți fără numerar al țării. În acest sens, B.N.R. a pus la dispoziție propria rețea interbancară care acoperă întreg teritoriul țării, în cadrul unui program de modernizare a tehnologiilor de decontare manuală a instrumentelor de plată pe suport de hârtie. Urmărind, în final, transformarea societății românești dintr-o societate a numerarului într-una intens bancarizată, unde majoritatea plăților să poată fi făcute prin intermediul informaticii bancare, al plăților electronice, începând din 3 aprilie 1995, B.N.R. a reluat, după cinci decenii, tehnologia de compensare multilaterală pe baze nete a plăților interbancare efectuate între băncile comerciale în case de compensații deschise în sucursalele B.N.R. În cadrul procesului de restructurare demarat în toamna anului 1999, activitatea de plăți a fost externalizată de la banca centrală, înființându-se o societate privată pe acțiuni (la care principalele bănci comerciale din România dețin 66,7% din capital, iar B.N.R. 33,3%), numită TransFonD S.A., ce a devenit operațională la 1 mai 2001.

3.4.2. Băncile comerciale

Reforma bancară în România a început în decembrie 1990, odată cu instituirea sistemului bancar pe două niveluri și a continuat prin permanenta actualizare a cadrului legislativ specific și prin acțiuni de consolidare și asanare.

Tipul măsurilor întreprinse separă reforma bancară în două mari etape:

perioada 1990-1997, în care s-au pus bazele sistemului bancar pe două niveluri, specific economiei de piață, și s-au elaborat principalele acte legislative (Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară, Legea nr. 34/1991 privind Statutul B.N.R. și Legea nr. 83/1997 privind privatizarea societăților comerciale bancare la care statul este acționar;

perioada ulterioară anului 1997, în care s-a acționat pentru îmbunătățirea legislației bancare prin alinierea acesteia la standardele europene (Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, Legea nr. 83/1998 privind procedura falimentului băncilor și Legea nr. 101/1998 privind Statutul B.N.R.), inițiind în același timp un proces de asanare și consolidare a sistemului bancar, proces absolut necesar după problemele grave care l-au zdruncinat în anii 1998-1999.

3.4.2.1. Prima etapă a reformei

Edificarea unui sistem bancar specific economiei de piață a pornit în 1990 de la un sistem de monobancă și a ajuns la un sistem dezvoltat și diversificat în 1997. Numărul băncilor comerciale a crescut de la șase bănci existente la dat promulgării legii nr. 33/91 la 47 de bănci: dintre acestea, șase bănci comerciale erau cu capital majoritar de stat (BCR, BRD, Bancorex, Banca Agricolă, Banc Post și Eximbank), 30 cu capital privat străin și/sau românesc și 11 erau sucursale ale unor bănci străine. C.E.C., inclusă în categoria băncilor comerciale, ocupa o poziție specială în cadrul sistemului bancar românesc, fiind supusă dispozițiilor unei legi proprii și reprezentând de fapt singura entitate bancară cu capital integral de stat.

Sitemul bancar românesc s-a caracterizat printr-un înalt grad de concentrare și segmentare. Deși numărul insituțiilor bancare a crescut continuu, piața bancară autohtonă a rămas dominată de patru bănci mari cu capital majoritar de stat (BCR, BRD, Banca Agricolă, Bancorex), care au apărut din structura bancară precedentă. În 1997, aceste bănci dețineau 68% din totalul activelor sistemului bancar, în timp ce băncile străine dețineau 16% din active.

Băncile străine au jucat un rol important în extinderea gamei de servicii bancare și îmbunătățirea calității acestora. Totodată, prin majorarea rapidă a cotei lor de piață, aceste bănci au intensificat concurența, obligând băncile autohtone să-și sporească eficiența.

Prima etapă s-a carcaterizat printr-o pronunțată dominanță a băncilor de stat, a căror activitate era deseori afectată de ingerința politică. Soluția pentru protejarea băncilor față de astfel de influențe și pentru asigurarea unei conduceri eficiente era privatizarea. Prin acordul stand-by pentru perioada 1994-1995, autoritățile române s-au angajat față de F.M.I. să privatizeze două societăți bancare cu capital majoritar de stat, în termen de un an, însă rezultatele concrete au apărut abia la finele anului 1998. Trenarea procesului de privatizare a băncilor de stat a permis utilizarea acestora drept canale de implementare a politicii economice a guvernului, de creditare preferențială a sectorului energetic și a agriculturii în anii 1994 și 1996. Renunțarea la această orientare de politică economică a transformat, după 1997, creditul preferențial în credit neperformant, acumulat cu deosebire la Bancorex și Banca Agricolă.

Trebuie totodată relevat că, din pricina lipsei de voință politică în ceea ce privește privatizarea sectorului bancar, cele mai bune bănci românești au penetrat piața abia după ce un cerc oarecum limitat de bănci multinaționale, interesate de consolidarea propriilor poziții pe piața central și est europeană, au devenit saturate în urma unor achiziții de dată relativ recentă.

3.4.2.2. A doua etapă a reformei

În cea de-a doua etapă, direcțiile de acțiune pentru continuarea reformei bancare au fost definite de două evenimente majore:

criza bancară din anii 1998-1999, ceea ce a determinat BNR să demareze un program de restructurare a sistemului bancar;

invitația adresată României la Helsinki (decembrie 1999) de a începe negocierile de aderare la UE, ceea ce a presupus intensificarea procesului de armonizare legislativă cu directivele comunitare și cu principiile comitetului de la Basel.

Cele două evenimente au făcut să se simtă nevoia de noi reglementări juridice în domeniul bancar. Astfel, în 1998, Parlamentul României a adoptat trei legi bancare de mare însemnătate pentru accelerarea reformei și pentru fundamentarea economiei de piață în România (legea nr.58/98, legea nr. 87/98 și legea nr. 101/98).

Legea nr. 58/98 privind activitatea bancară a fost în mare măsură armonizată cu prevederile Directivei consolidate nr. 2000/12/CE referitoare la condițiile de aces și de exercitare a activității bancare de către instituțiile de credit (fonduri proprii, solvabilitate, expuneri mari, supraveghere pe bază consolidată). Completarea legii 58 urmărește adâncirea transpunerii directivei menționate, precum și a altor directive.

Deschiderea sectorului bancar față de băncile străine s-a produs încă de la începutul procesului de reformă, când băncilor străine li s-a asigurat accesul liber pe piața bancară românească, în condițiile îndeplinirii condițiilor de autorizare. Dacă până în 1999 accesul băncilor străine s-a făcut mai ales prin înființarea de filiale sau prin deschiderea de sucursale, începând cu acest an, prin demararea procesului de privatizare, accesul s-a realizat și prin preluarea controlului unei bănci cu capital românesc (în cazul BRD, Banc Post, Banca Agricolă).

Privatizarea marilor bănci cu capital majoritar de stat se impunea din cel puțin trei motive:

eliminarea unui nonsens: statul proprietar de bănci acordă credite statului proprietar de întreprinderi, ajungându-se ușor la credite neperformante;

privatizarea pe seama unor acționari strategici puternici era cea mai bună cale de recapitalizare a băncilor românești;

investitorii străini nu vin numai cu capital, ci și cu un management performant, relații externe, renume, etc.

Prezența băncilor cu capital străin ar putea avea și alte avantaje. Există adeseori o măsură de siguranță, ceea ce presupune că „societatea mamă“ nu va permite ca „societatea fiică“ să se prăbușească, adoptând postura de împrumutător de ultimă instanță față de o parte din sistemul financiar. De asemenea, „societatea mamă“ practică, în relația cu filialele lor la nivel local, aceleași standarde foarte înalte în materie de supraveghere bancară ca și cele utilizate în țara de origine.

O trăsătură specifică a sectorului bancar din România a fost aceea că băncile cu capital majoritar de stat au fost angajate în principal în finanțarea sectorului de stat, băncile cu capital privat românesc au avut inițial tendința de a se concentra asupra împrumuturilor către agenți economici privați, în timp ce băncile străine s-au implicat, în principal, în finanțarea marilor societăți străine prezente în România.

Sistemul bancar românesc continuă să fie descris ca unul subdezvoltat, iar datele statistice o confirmă. Raportul credit neguvernamental/PIB, deși în creștere puternică din 2000, abia a ajuns la un nivel de 17,5% în 2004, pentru anul 2005 fiind prognozat un nivel de 19,2%. În același timp, acest raport este de 106,1% în cele 15 țări ale UE de până la lărgirea acesteia, iar în cele 10 țări proaspăt admise în uniune este în medie de 39,1%. Bulgaria stă și ea mai bine decât România la acest raport, în această țară înregistrându-se un procent de 36,7%. Raportul active bancare/PIB relevă o poziție similară în cazul României.

Cauzele pentru care în prezent sectorul bancar este subdezvoltat nu sunt diferite din punct de vedere structural de cele care afectează restul țărilor din Europa Centrală și de Est: rate reale înalte ale dobânzilor, creditare excesivă timp de mai mulți ani, urmată de îngrădirea creditului și de aversiunea față de risc după prăbușirea unor instituții financiare și înăsprirea politicii monetare și a reglementărilor prudențiale; un volum redus al economiilor și depozitelor bancare. Ceea ce face mai deosebit cazul României este amploarea cu care aceste neajunsuri se manifestă.

Costul mare al creditului nu poate fi privit separat de diferențialul mare dintre dobânzile active și cele pasive. Încă din 1997, acesta a depășit 10 puncte procentuale (atingând un vârf de 14 puncte procentuale în 2000, mai precis în perioada imediat următoare crizelor bancare). Cifrele oficiale ale BNR arată că abia în luna septembrie 2002 diferențialul a coborât la o singură cifră (aproximativ 9%), deși rămâne ridicat față de nivelul înregistrat în celelalte țări din Europa Centrală și de Est (3-5%). Această situație este atribuită de obicei concurenței insuficiente pe piața bancară internă. O greșeală frecventă la începutul perioadei de tranziție în multe țări a reprezentat-o politica de promovare a competiției prin autorizarea de noi bănci. Cerințele cu privire la capitalul minim necesar pentru înființarea unei bănci erau reduse, iar procesul de evaluare a noilor operatori era formal.

Decât să îmbunătățească eficiența intermedierii financiare și să promoveze noi servicii pe baza competiției, băncile mici și fragile se angajează mai degrabă în acțiuni riscante și uneori frauduloase. Un număr mare de bănci slab capitalizate conduce la efecte negative care anulează orice avantaje rezultate din creșterea competiției. Deși BNR a fost precaută din acest punct de vedere, evitând astfel excesele, precum cele înregistrate în Rusia (2.600 de bănci autorizate la mijlocul anilor '90) și chiar Estonia (cu 42 de bănci în 1992 la o populație de 1,5 milioane locuitori), selecția nu a fost suficient de eficientă. Marea majoritate a băncilor autohtone private „din prima generație“ (1990-1992) s-au prăbușit în anii următori (1996-1998), în general ca rezultat al demersurilor frauduloase ale managerilor sau proprietarilor: Credit Bank, Dacia Felix, Bankoop, Columna, BIR etc.

Numărul mare de bănci care au dat faliment a fost văzut de către unii ca o dovadă sigură a capacității limitate a BNR în ceea ce privește supravegherea. Aceste puncte de vedere tind să nu ia în considerare faptul că prăbușirea băncilor este, din nefericire, o trăsătură comună în economiile în tranziție din Europa Centrală și de Est. Ungaria a avut patru crize majore în patru ani, în prima jumătate a anilor '90; în Slovacia șase bănci s-au prăbușit în cinci ani, între 1993-1998. Ceea ce face cazul României mai special este întârzierea cu care se contaminează cu „maladii“ care au afectat deja țările din zonă.

4.4.2.3. Criza bancară

Începând cu 1996 și până la mijlocul anului 2000, sistemul bancar românesc a trecut printr-o perioadă extrem de grea. Probleme dintre cele mai mari au apărut la băncile Columna, Dacia Felix și Credit Bank, care au rămas deseori fără lichidități, ajungând în încetare de plăți.

În anul 1996, BNR, în calitate de creditor, a declanșat acțiuni în instanță în vederea reorganizării sau lichidării băncilor Credit Bank și Dacia Felix, la care s-a constatat situația de încetare a plăților. Procesele au durat câțiva ani, dovadă că falimentul nu era încă privit ca o modalitate de asanare a sistemului bancar.

În 1998, s-a hotărât, de către instanța competentă, reluarea activității băncii Dacia Felix. Nerespectarea termenelor prevăzute în planul de reorganizare aprobat de justiție a condus însă la eșecul reorganizării judiciare. În anul 2002, Guvernul a cesiont creanțele și acțiunile băncii, iar noii acționari i-au schimbat denumirea în Eurom Bank.

În ceea ce privește Credit Bank, după câțiva ani de procese, în urma deciziei Curții Supreme de Justiție, hotărârea BNR de retragere a autorizației de funcționare a băncii a devenit definitivă și irevocabilă.

Începând cu anul 1997, au apărut dificultăți la nivelul băncilor Columna, Bankcoop și Bancorex, care au persistat și în anul 1998 și pentru care consiliul de administrație al BNR a adoptat măsuri de remediere (limitarea unor operațiuni, supraveghere specială).

Principalele cauze care au generat situațiile grave de la aceste bănci au provenit, pe de-o parte, din deteriorarea situației macroeconomice, iar, pe de altă parte, din activitatea lipsită de profesionalism și responsabilitate a echipelor manageriale, din politicile riscante de atragere a tot mai multe resurse prin urcarea dobânzilor la depozitele constituite și plasarea acestora cu preponderență în credite acordate agenților economici fără soliditate economico-financiară sau aflați în relații speciale cu banca, ceea ce a indus dificultăți serioase în recuperarea creditelor și a dobânzilor respective, conducând la înrăutățirea accentuată a profitabilității, solvabilității și lichidității acestor bănci.

Privitor la banca „Albina“ și Banca Internațională a Religiilor, după ce BNR le-a retras licențele de funcționare, în baza prevederilor legii din 1998 ele au fost declarate în stare de faliment de către instanța judecătorească. Din cauza problemelor de lichiditate, băncile nu au putut face față presiunilor la care au fost supuse de către deponenți. În cazul acestor bănci, ca și în cazul Bankcoop, depozitele în lei și în valută ale populației au fost acoperite de către Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar. Aceste bănci ar fi putut fi redresate prin majorarea rapidă și substanțială a capitalului social, dar capitalul necesar nu a fost găsit și, în consecință, falimentul nu a putut fi evitat.

Alte două bănci, Banca Turco-Română și Banca Română de Scont au intrat în faliment datorită unor încălcări grosolane ale conduitei manageriale. În sfârșit, Banca de Investiții și Dezvoltare a intrat în lichidare la cererea propriilor acționari.

În cazul Bancorex și a Băncii Agricole, bănci cu capital majoritar de stat, printr-o ordonanță de urgență, Guvernul a stabilit cadrul juridic pentru valorificarea unor active neperformante. În acest scop, a fost înființată Agenția pentru Valorificarea Activelor Bancare, care are ca principală atribuție preluarea, de la băncile la care statul este acționar, a activelor bancare constând în credite neperformante și bunuri mobile sau imobile, în scopul valorificării.

În cazul Bancorex, soluția a fost absorbția de către BCR. Depozitele în lei și în valută ale populației și ale agenților economici, rămase după mai multe valuri de retrageri, au fost transferate la BCR și au fost acoperite cu titluri de stat; depunătorii, în acest caz, nu au pierdut nici cea mai mică sumă de bani.

La Banca Agricolă, procesul de restructurare a demarat, fără prea mult succes, în 1998, în urma programului convenit de autoritățile române cu Banca Mondială (restrângerea personalului și a unităților teritoriale). Banca acumulase un volum ridicat de credite neperformante de-a lungul anilor în urma acordării de credite unor clienți cu rezultate slabe în sectorul agricol și a interferențelor politicului în operațiunile sale. După un nou plan de restructurare, care a presupus transferul activelor neperformante către AVAB, banca a fost privatizată în 2001, iar în 2002, în urma fuziunii cu Raiffeisenbank a rezultat Raiffeise Bank S.A.

Cauzele dificultăților prin care au trecut băncile sunt multiple și complexe. În primul rând, ele nu pot fi desprinse de climatul economic general. În anii de cădere continuă a producției, după 1996, multe întreprinderi și-au pierdut capacitatea de a produce lichidități. Și mai multe societăți au înregistrat datorii mari față de stat și față de furnizori, ceea ce le-a îngustat foarte mult accesul la finanțare. Aceste dificultăți au fost transmise și sistemului bancar.

În al doilea rând, în România a existat o „simbioză“ nefastă între mulți dintre marii agenți economici aflați în proprietate de stat și marile bănci de stat: primii au devenit dependenți de creditele bancare cu dobânzi subvenționate acordate de către aceste bănci. Disocierea acestora se putea realiza numai prin eliminarea unuia dintre cei doi parteneri.

În al treilea rând, nu poate fi omis managementul defectuos în cazul multor bănci comerciale, precum și mobilurile frauduloase care au stat în spatele unor operațiuni bancare, lucru facilitat de insuficiența legislativă caracteristică cel puțin până în 1998.

* * *

În concluzie, principalele etape ale reformei bancare în România au fost:

Etapa I (1990-1997):

1990: demararea reformei în sistemul bancar prin introducerea celor două paliere;

1991: Legea nr. 33 privind activitatea bancară și Legea nr. 34 privind Statutul B.N.R.;

1996: O.G. nr. 39 privind Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar;

1997: Legea nr. 83 privind privatizarea societăților comerciale bancare la care statul este acționar;

Etapa a II-a (după 1998):

1998: îmbunătățirea și completarea cadrului legislativ de reglementare a activității bancare și a băncii centrale; adoptarea unor legi noi (cu modificările și completările ulterioare):

Legea bancară nr. 58/98;

Legea privind procedura falimentului băncilor nr. 83/98;

Legea privind Statutul BNR nr 101/98;

2000: O.U.G. nr. 97/2000 și O.U.G. nr. 272/2000 privind organizațiile cooperatiste și de credit.

4.5. Uniunea Europeană și noua organizare monetară a României

4.5.1. Moneda unică EURO

4.5.1.1. Apariția și evoluția euro

Actul unic european, semnat în 1986, a marcat trecerea de la stadiul de Piață Comună la cea de Uniune Europeană, uniune care trebuia consolidată printr-o zonă monetară.

Raportul Delors, în 1989, schițează trei etape spre Uniunea Economică și Monetară (U.E.M.): libera circulație a capitalurilor; mai buna coordonare a politicilor economice și crearea Sistemului European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.); introducerea monedei unice și înlocuirea băncilor centrale naționale de către S.E.B.C.

Unificarea monetară europeană a constituit obiectivul principal al Tratatului de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992. Prin acest tratat, s-a stabilit ca dată limită pentru moneda unică 1 ianuarie 1999. Pentru țările care doresc să intre în uniunea monetară au fost stabilite câteva condiții de convergență monetară și bugetară:

rata inflației să nu depășească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale nivelul mediu al inflației înregistrat în cele trei țări membre cu rata inflației cea mai scăzută;

rata dobânzii pe termen lung să nu depășească cu mai mult de 2 puncte procentuale nivelul mediu al ratei dobânzii din cele trei țări membre cu rata inflației cea mai scăzută;

respectarea marjelor normale de fluctuație ale S.M.E. (±15% începând cu 1993), fără devalorizări față de monedele altor state membre, în timpul celor doi ani care preced trecerea la moneda unică;

deficitul bugetului public să nu depășească 3% din PIB;

datoria publică să nu depășească 60% din PIB.

Denumirea monedei unice europene – „euro“ – a fost stabilită în decembrie 1995, la reuniunea de la Madrid. Euro a devenit monedă oficială de cont de la 1 ianuarie 1999, dată la care cele 11 state care îndeplineau criteriile de convergență s-au constituit în stare de uniune monetară. De la 1 ianuarie 2002, a început să circule și sub formă de numerar (bancnote și monedă divizionară), timp de șase luni în paralel cu monedele naționale, iar de la 1 iulie 2002, devine singura monedă utilizată în cadrul uniunii. Totuși, băncile centrale ale statelor din zona euro vor continua să accepte bancnotele și monedele vechilor devize spre preschimbare încă un anumit timp (de exemplu, bancnotele vor fi acceptate în Franța până în 2012, în timp ce monedele au fost acceptate până în februarie 2005; în Germania, Spania, Irlanda sau Austria, ambele termene sunt nelimitate). Emisiunea bancnotelor este realizată de către Banca Centrală Europeană (băncile centrale naționale emit bancnote numai cu aprobarea prealabilă a volumului emisiunii de către B.C.E.).

Trecrea la euro s-a realizat pe baza câtorva principii juridice:

principiul continuității nominale între ECU și EURO (valoarea ECU la 31.12.1998 a devenit valoarea euro la 01.01.1999);

principiul continuității contractelor indiferent de natura lor;

principiul nediscriminării între euro și celelalte monede naționale în perioada de tranziție;

principiul stabilirii unor cursuri de schimb fixe și irevocabile între monedele naționale ale țărilor membre și euro (toate cursurile conțin 6 cifre; de exemplu, 1 euro = 6,55957 franci francezi).

Baterea monedei proprii naționale reprezintă unul dintre atributele esențiale ale suveranității statelor independente, prevăzut în orice constituție, iar renunțarea de bună-voie la un asemenea atribut de către un grup de state atât de numeros, unele dintre ele cu monede foarte puternice, reprezintă un eveniment inedit în istorie.

În prezent, statele membre ale uniunii monetare sunt: Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia (din 2001), Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia și Spania. Aceste țări alcătuiesc „Zona Euro“ sau „Euroland“. Andora, Monaco, San-Marino și Vatican folosesc de asemenea euro, deși nu sunt în mod oficial nici măcar membri ai UE (au folosit înainte monede ale unora dintre statele care au adoptat euro).

Dintre acestea, Monaco, San Marino și Vatican și-au creat propriile monede, cu propriile simboluri naționale pe spate. Andora folosește monede euro specifice Franței și Spaniei, devreme ce înainte a folosit francul francez și peseta spaniolă ca monede naționale. Aceste țări folosesc euro prin intermediul unor înțelegeri realizate cu statele membre UE (Italia în cazul principatului San Marino și orașului Vatican, Franța în cazul principatului Monaco), aprobate de către Consiliul Uniunii Europene. Muntenegru și Kosovo, care au folosit marca germană ca monedă proprie, au adoptat de asemenea euro, deși, spre deosebire de cele trei state de mai sus, nu au intrat în nici o înțelegere legală în mod explicit cu UE care să le permită acest lucru. Și coloniile franceze Saint-Pierre-et-Miquelon și Mayotte, care au folosit francul ca monedă națională au trecut la euro în urma acordurilor încheiate cu UE.

Danemarca și Regatul Unit nu sunt apte în mod legal pentru aderarea la euro, până când guvernele lor nu decid altfel. Suediei nu i-a fost aprobată participarea de către nici un act legal; totuși, Suedia a decis în 1997 să nu se alăture zonei euro, așa că nu a făcut nici un efort spre a îndeplini criteriile necesare. Suedia a organizat și un referendum pe tema monedei unice europene, pe 14 septembrie 2003, participanții votând împotriva euro (56,1%). Aceasta a constituit o decizie pentru minimum cinci ani. În Danemarca, un referendum pe tema aderării la euro a avut loc pe 28 septembrie 2000, rezultând un procent de 53,2% împotriva aderării.

Chiar dacă și-au ridicat standardele odată cu aderarea europeană, cele zece state din centrul și estul Europei primite în UE în 2004 sunt încă nepregătite pentru a trece la moneda unică europeană. Cu toate acestea, B.C.E. analizează trei dintre cele zece state, mai precis, Lituania, Slovenia și Estonia, în vederea adoptării de către acestea a monedei euro într-un timp cât mai scurt. Ungaria se așteaptă să indeplinească condițiile de intrare în zona euro cel târziu în anul 2008, ceea ce ar permite adoptarea monedei euro în 2010. Același termen îl au în vedere și Cehia și Polonia.

La fel cum denumirile dolarului, yenului și lirei sterline sunt simbolizate prin „$“, „¥“ și respectiv „₤“, euro este reprezentat oficial prin noul caracter „€“. De asemenea, codul oficial pentru euro al Organizației Internaționale de Standardizare (ISO) este „EUR“.

Simbolul „€“ a fost ales pe parcursul cercetărilor realizate în cadrul întregii Uniuni Europene în rândul opiniei publice. Cetățenii Uniunii Europene, aleși selectiv cu vârste cuprinse între optsprezece și șaptezeci și cinci de ani, și-au exprimat dorințele cu privire la opt simboluri diferite. Simbolul acesta a fost ales atât pentru stabilitatea sa, cât și pentru faptul că reflectă o imagine puternică, combinând aspectul modern cu liniile clasice. Semnul pentru moneda unică arată ca un E cu două linii orizontale, clar marcate. A fost inspirat de litera grecească Epsilon, ca referință la leagănul civilizației europene și la prima literă din cuvântul „Europa“. Liniile paralele reprezintă stabilitatea Euro.

Conștient de faptul că apariția monedei unice joacă un rol în stabilirea încrederii publice atât în aspectul politic, cât și în cel economic al unei Europe unificate, Institutul Monetar European a organizat, între februarie și septembrie 1996, un concurs oficial de design. În afară de câteva restricții practice, concurenților le era interzisă folosirea unor imagini care ar putea fi asociate cu vreo țară anume, de teama de a nu evoca luptele interne și rivalitatea dintre națiuni.Câștigătorul concursului a fost un designer austriac pe nume Robert Kalina, angajat la Banca Națională a Austriei.

Euro este divizat în 100 de cenți sau centime. Documentele oficiale ale UE utilizează termenii euro și cent atât la singular cât și la plural, în funcție de variațiile ocazionale ale limbiilor statelor mebre ale uniunii.

Toate monedele au o față comună (1, 2 și 5 cenți: Europa în lume; 10, 20 și 50 cenți: Europa ca o alianță de State; 1 și 2 euro: Europa fără frontiere) și o față specifică țării de către care este emisă moneda (chiar și pentru Andora, Monaco, San-Marino și Vatican care și-au relizat propriile monede). Evident, toate monedele sunt utilizabile în toate țările membre: de exemplu o monedă cu portretul lui Juan Carlos are valoare legală nu doar în Spania ci și în Finlanda, în Irlanda etc.

În ceea ce privește bacnotele, acestea au ieșit după o machetă comună pentru toată zona euro. Există câteva denominații distincte, fiecare având culoare și mărime diferită. Desenele pentru fiecare dintre ele au o temă comună a arhitecturii europene din diverse perioade artistice. Partea frontală (sau recto) a bancnotei conține ferestre și porți, ca simboluri ale spiritului de comunicare și deschidere din Uniunea Europeană, în timp ce pe verso se găsesc poduri alături de o hartă a Europei, metaforă a apropierii dintre popoarele europene și restul lumii. S-a avut grijă ca exemplele arhitecturale să nu reprezinte nici un monument existent la această oră, pentru a nu apărea controverse în legătură cu alegerea monumentelor ce trebuiau reprezentate.

Comun pentru toate bancnotele este steagul european, inițialele Băncii Centrale Europene în cinci versiuni (BCE, ECB, EZB, ΕΚΤ, EKP), o hartă a Europei pe verso, numele „euro“, atât în alfabetul grecesc, cât și în alfabetul latin și semnătura președintelui curent al BCE.

Spre deosebire de monedele euro, bancnotele euro nu au o față națională, care să indice de unde provin. Această informație este însă conținută într-un cod de pe reversul biletului. Prima literă indică în mod unic țara în care a fost emisă, numerele rămase (adunate, iar cifrele sumei readunate până ce rămâne o singură cifră) dând o cifră de verificare unică pentru acea țară (spre exemplu, pentru Belgia codul este Z, iar suma cifrelor este 9).

Avantajele unei monede unice europene sunt:

eliminarea fluctuațiilor de schimb care pot afecta comerțul intra-european;

reducerea ratei dobânzii, care nu mai poate juca un rol în atragerea de investitori;

eliminarea atacurilor speculative care pot sili o țară să ridice dobânzile pentru a-și apăra moneda, cu efect negativ asupra creșterii economice, a investițiilor, a șomajului;

euro este o monedă internațională importantă;

facilitatea de comparație a prețurilor;

eliminarea costurilor de convertibilitate.

Moneda unică presupune însă și unele dezavantaje:

constrângeri în ceea ce privește politica monetară;

pierderea independenței în termeni de politică bugetară;

pierderea ratei de schimb ca instrument de ajustare la șocuri putenice.

4.5.1.2. Euro sau sfârștul sistemelor bănești naționale

Din cele cincisprezece valute ale țărilor membre ale Uniunii Europene au dispărut, la 1 ianuarie 2002, douăsprezece și anume:

Drahma grecească, una din cele mai vechi monede din lume, care a apărut cu șapte secole înaintea erei noastre în Asia Mică, însă a devenit oficială abia în secolul XIX.

Marca germană, cea mai puternică monedă din „zona euro“, deși a fost o „creație“ a fostei Republici Federale a Germaniei, apărută abia în anul 1948. Deși o monedă relativ nouă, marca germană este și prima monedă a secolului XX care a ieșit în afara granițelor țării de origine, circulând și în fosta R.D.G.

Francul francez s-a născut în timpul războiului de 100 de ani, respectiv în secolul XIV, însă a devenit oficială în secolul XIX (1803).

Guldenul olandez, este, după drahma grecească, una din cele mai vechi monede (1252), inspirând de altfel o serie de țări europene în crearea sistemului monetar internațional, printre care România, care în 1867 a lansat „leul românesc“ după modelul guldenului olandez care se mai numea și talerul leu (Lowentaller), deoarece pe una din fețe avea imprimat un leu, Bulgaria (cu moneda națională leva) sau Albania (cu moneda națională lek)

Francul belgian a devenit monedă oficială tot în secolul XIX (1832) fiind influențat de sistemul monetar francez. În anul 1979, împreună cu Germania, Olanda și Luxemburg au format așa numita „zonă a mărcii“.

Francul luxemburghez a fost influențat de francul belgian care, de altfel, a fost acceptat tot timpul ca monedă de plată pe întreg teritoriul luxemburghez.

Lira italiană a fost lansată de Napoleon I în secolul XIX (1808), însă a devenit monedă oficială în 1862.

Peseta spaniolă a fost introdusă de francezi în același an cu lira italiană.

Escudoul portughez a apărut tot în secolul XIX, fiind bătut, se pare, tot de francezi.

Șilingul austriac a fost introdus ceva mai târziu (1923), înlocuind „coroana“ și a circulat în paralel cu vechea monedă a Germaniei hitleriste (reichsmark) până la capitularea acesteia din urmă.

Marca finlandeză a fost creată în anul 1860 cu mult înainte însă de independența Finlandei (1917), pentru a arăta că Finlanda aparține lumii germanice și nu slave.

Lira irlandeză a devenit monedă oficială în secolul XX (1920), fiind „legată“ până atunci de lira sterlină.

Celelalte țări, care au aderat la UE în 2004, și-au fixat ca țintă pentru adoptarea euro următoarele date:

2006 (iunie): Estonia (coroana estoniană participă la ERM II din 28 iunie 2004);

2007: Cipru (lira cipriotă participă la ERM II din 2 mai 2005), Lituania (litasul lituanian participă la ERM II din 28 iunie 2004), Slovenia (tolarul sloven participă la ERM II din 28 iunie 2004);

2008: Letonia (latul letonian participă la ERM II din 2 mai 2005 și a adoptat în mod unilateral o bandă de fluctuație de ±1%), Malta (lira malteză participă la ERM II din 2 mai 2005), Slovacia (sau 2009);

2009: Cehia (sau 2010), Polonia;

2010: Ungaria.

Pentru România, data cea mai vehiculată pentru trecerea la moneda euro este anul 2013-2014, adică la aproape 150 de ani de la nașterea sistemului bănesc al leului. Pierderea acestui simbol național va fi sacrificiul cerut pentru accederea la o identitate europeană comună.

4.5.2. Banca Centrală Europeană. Sistemul European al Băncilor Centrale

Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.) este format din Banca Centrală Europeană (B.C.E.), instituție nou înființată cu sediul la Frankfurt și Băncile Centrale Naționale (B.C.N.) ale celor 25 de state membre ale UE (inclusiv cele care nu au adoptat încă moneda euro). Pentru a facilita înțelegerea noilor structuri care îndeplinesc funcțiile Băncii Centrale a Uniunii Europene, Consiliul Guvernatorilor B.C.E. a adoptat termenul de Eurosistem pentru a desemna B.C.E. și Băncile Centrale ale statelor care au aderat la UEM. Atâta timp cât vor exista state membre care nu au adoptat moneda unică, va fi necesară distincția între S.E.B.C. și Eorosistem.

În construirea B.C.E. și a S.E.B.C. a fost adoptat sistemul federal, considerându-se că o astfel de organizare corespunde cel mai bine cerințelor pe care trebuie să le îndeplinească noua bancă centrală. Modelul B.C.E. este cel al Bundesbankului, a cărei reputație anti-inflaționistă se sprijină pe independența față de guvern. Germania a cerut ca B.C.E. să fie independentă de puterea europeană, astfel că pentru a satisface aceste cerințe statutele băncii include dispoziții similare cu ale băncii centrale germane.

Structura descentralizată a B.C.E. și a S.E.B.C. nu are la bază principiul subsidiarității, des întâlnit în celelalte domenii ale procesului de integrare europeană. B.C.N. sunt parte integrantă (nu unități subsidiare) ale S.E.B.C. și acționează în concordanță cu orientările și instrucțiunile B.C.E.

Rolul B.C.N. Băncile Centrale Naționale sunt cele care pun în practică politica monetară stabilită de B.C.E.: exercită operațiuni de refinanțare și open-market, continuă relațiile cu instituțiile de credit pe piețele financiare internaționale, sunt punctul de acces la moneda centrală euro. De asemenea, B.C.N. participă la explicarea către public a deciziilor de politică monetară și, mai ales, la analizarea și prezentarea incidenței politicii monetare unice asupra economiei naționale.

Totuși B.C.N. își păstrează personalitatea juridică în conformitate cu legislația din țările respective și pot executa și alte funcții decât cele prevăzute în statutul S.E.B.C. și al B.C.E., atât timp cât Consiliul Guvernatorilor consideră că acest lucru nu afectează obiectivele Eurosistemului.

Banca Centrală Europeană a fost înființată prin Tratatul de la Maastricht, luînd locul Institutului Monetar European (înființat la 1 ianuarie 1994, odată cu intrarea în faza a doua a UEM) în 1998. Este cea mai nouă instituție a Uniunii Europene. B.C.E. și-a început activitatea la 1 iunie 1998. La constituirea capitalului băncii, în valoare de 5 mld. euro, au avut dreptul să subscrie doar B.C.N. ale statelor membre UE. Inițial, numai B.C.N. ale celor 11 țări din UEM au vărsat integral capitalul subscris, restul de patru țări vărsând doar 5% din acesta. Ponderea subscrierii de către B.C.N. la capitalul B.C.E. a fost stabilită în funcție de populația și PIB-ul celor 15 țări membre ale UE, astfel: Deutsche Bundesbank 24,4935%; Banca Franței 16,8337%; Banca Italiei 14,8950%; Banca Angliei 14,6811%; Banca Spaniei 8,8935%; celelalte 10 B.C.N. dețineau ponderi sub 5%.

Contribuția fiecărei țări la rezervele valutare ale B.C.E. a fost determinată tot în funcție de populație și PIB, iar structura rezervelor este 15% în aur și 85% în devize. În fapt, rezervele respective, deși aparțin B.C.E., nu au fost transferate efectiv la aceasta, ci au rămas la B.C.N., care le gestionează exclusiv în contul B.C.E.

Organizarea B.C.E. Structura băncii este similară Bundesbank, B.C.E. având un directorat și un consiliu.

Directoratul este compus din președinte, vicepreședinte și patru membri numiți pentru 8 ani și care nu pot fi realeși. Principala sa sarcină este conducerea activităților zilnice ale băncii.

Consiliul Guvernatorilor este organul suprem de decizie al S.E.B.C. și este format din Consiliul Executiv al B.C.E. și guvernatorii B.C.N. ale țărilor membre UE. Principalele sale funcții sunt: definirea politicii monetare a UE și stabilirea orientărilor necesare pentru punerea în practică a acesteia; fixarea ratelor dobânzii directoare în Uniunea Monetară.

Banca mai dispune de un Consiliu General, compus din președintele și vicepreședintele B.C.E. și guvernatorii B.C.N. ale țărilor membre UE, a cărui funcționare este limitată la perioada de timp în care vor exista membri ai UE care nu au adoptat moneda unică euro. Consiliul a preluat sarcinile Institutului Monetar European referitoare la asigurarea asistenței tehnice necesare derulării pregătirilor pentru fixarea irevocabilă a ratelor de schimb ale monedelor acestor țări față de euro.

Independența B.C.E. reprezintă un criteriu implicit al UEM, aceasta fiind o condiție impusă de Germania. Atât Tratatul de la Maastricht (art. 107), cât și statutul S.E.B.C. (art. 7) conțin prevederi clare referitoare la independența B.C.E. În exercitarea misiunii lor, nici B.C.E., nici o B.C.N. și nici vreun membru al organelor lor de decizie nu pot solicita sau accepta instrucțiuni de la instituțiile comunitare, de la guvernele statelor membre sau de la oricare alt organism.

Independența instituțională nu exclude dialogul și răspunderea față de celelalte instituții europene (Parlamentul European, Consiliul UE, Comisia Europeană) precum și obligativitatea informării publicului larg.

Obiectivele Băncii Centrale Europeane. B.C.E. și S.E.B.C. au drept obiectiv final menținerea stabilității prețurilor în zona euro, condiția esențială a creșterii durabile și sănătoase a economiei țărilor comunitare.

Principalele atribuții ale B.C.E. sunt:

definirea și punerea în practică a politicii monetare unice;

conducerea operațiilor valutare, deținerea și gestionarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre ale Uniunii Monetare;

promovarea unei bune funcționări a sistemului de plăți;

emisiunea monetara;

cooperare în domeniul supravegherii bancare;

funcții consultative;

colectarea informațiilor statistice.

Consiliul Guvernatorilor B.C.E. a prezentat următoarea definiție cantitativă a stabilității prețurilor: „stabilitatea prețurilor este definită ca o creștere anuală de sub 2% a Indicelui Armonizat al Prețurilor de Consum (IAPC) din zona euro“.

Sintagma „sub 2%“ indică faptul că B.C.E. nu operează cu o țintă punctuală, ci cu o țintă de tip bandă. Se apreciază că obiectivul este îndeplinit dacă inflația anuală se situează în intervalul 0-2%. În același timp, cuvântul creștere semnalează faptul că deflația nu este considerată consistentă cu stabilitatea prețurilor.

Deși definiția face referire la variațiile anuale ale IAPC, B.C.E. urmărește stabilitatea prețurilor pe termen mediu, recunoscându-se existența unei volatilități pe termen scurt a prețurilor determinată de cauze nemonetare, care scapă deci controlului B.C.E. (efectele modificării impozitelor reprezintă exemple elocvente ale unor astfel de șocuri). În aceste condiții, B.C.E. nu poate fi considerată răspunzătoare pentru aceste șocuri pe termen scurt. Performanța pe termen mediu reprezintă adevăratul criteriu în funcție de care activitatea B.C.E. trebuie evaluată și pentru care aceasta trebuie să răspundă.

Dintre atribuțiile B.C.E., cea legată de supravegherea bancară prezintă cel mai mare grad de neclaritate. Tratatul de la Maastricht stipulează doar că B.C.E. este abilitată să dea avize și să fie consultată de căre Consiliu și că poate îndeplini misiuni specifice în materie de control prudențial. În practică, autoritățile monetare ale țărilor membre continuă să asigure supravegherea sistemelor bancare naționale, ca și înainte de crearea Uniunii Monetare; activitatea bancară și deci riscurile asociate au un caracter național, nu european.

Instrumentele de politică monetară ale B.C.E. se împart în trei mari categorii:

operațiuni de piață – open market (la inițiativa B.C.E.); operațiunea open market se efectuează prin licitație (standard, rapidă, cu dobândă fixă sau variabilă) și proceduri bilaterale;

facilități permanente (la inițiativa instituțiilor de credit – bănci comerciale). Facilitățile permanente urmăresc să asigure sau să absoarbă lichiditate pentru 24 de ore; ele semnalează orientarea generală a politicii monetare și delimitează coridorul în care se încadrează ratele dobânzii din sistem;

rezervele minime obligatorii vizează toate instituțiile de credit care activează pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Monetare (rezidente și nerezidente). Baza de calcul include toate pasivele exigibile pe termen mai mic de 2 ani, în monedă națională sau în valută. Rata rezervelor obligatorii este de 2%; rezervele obligatorii sunt remunerate la nivelul ratei medii a dobânzii pentru operațiunile principale de refinanțare ale B.C.E.

Ansamblul prerogativelor B.C.E. în materie monetară (alegerea instrumentelor, alegerea obiectivelor intermediare, monopolul emisiunii de bancnote) semnifică faptul că băncile centrale naționale au pierdut în întrgime puterea monetară.

În ce privește politica valutară, componentă a politicii monetare, B.C.E. nu are autoritatea de a decide cursul de schimb al euro față de alte monede. Aceasta este responsabilitatea Consiliului European, sub recomandarea și după consultarea B.C.E., pentru a se asigura compatibilitatea cu obiectivul principal de stabilitate a prețurilor.

Se poate concluziona că principiile generale de politică monetară a B.C.E. sunt: conducerea unică a operațiunilor, continuitatea în utilizarea instrumentelor care s-au dovedit eficiente în țările membre, egalitatea de acces la moneda băncii centrale, centralizarea deciziilor monetare și descentralizarea aplicării politicii monetare. Responsabilitatea punerii în practică a politicii monetare a rămas în sarcina băncilor centrale naționale, bine ancorate în realitatea propriilor țări.

4.5.3. Când va introduce România moneda euro?

Crearea Uniunii Monetare Europene (U.E.M.) și introducerea monedei unice europene, euro, reprezintă un eveniment istoric, cu implicații adânci atât pentru economiile țărilor membre ale UE cât și pentru economiile țărilor candidate, care urmează să adere la uniune.

Pentru moment, România nu este membră a Uniunii Europene și, prin urmare, nu este inclusă în nici o formă de integrare monetară europeană. Țara noastră se bucură de o suveranitate monetară deplină, cu propria ei monedă națională, cu o bancă centrală și politici monetare și ale ratei de schimb autonome.

În România, există adepți ai legării monedei naționale de euro, ceea ce înseamnă angajarea de facto la o uniune monetară cu zona euro. Acest lucru ar conduce la pierderea suveranității monetare întrucât politica monetară ar fi axată pe susținerea ratei de schimb fixe. Problema angajării în mod unilateral la o asemenea uniune monetară de facto este că România ajunge să suporte singură toate costurile (pierderea suveranității monetare) și participă doar în parte la beneficiile unei uniuni monetare.

Cealaltă alternativă, integrarea formală și instituțională în zona euro este strâns legată de aderarea țării noastre la UE.

Dacă unele țări membre ale UE au avut posibilitatea să aleagă dacă se alătură sau nu U.M.E. (țări care au spus nu: Marea Britanie, Danemarca), e puțin probabil ca această opțiune să existe pentru noile candidate, inclusiv România. Criteriile de aderare la UE, formulate la Summitul de la Copenhaga din 1993, include, printre altele, și capacitatea unei țări candidate de a-și asuma toate obligațiile care decurg din calitatea de membru UE (acquis comunitar), incluzând aici și ralierea la scopul ultim al unei uniuni politice, economice și monetare. În practică, aceasta înseamnă că o țară candidată trebuie să fie de acord să se alăture U.M.E. de îndată ce este pregătită, adică de îndată ce îndeplinește criteriile de convergență de la Maastricht pe o bază sustenabilă. Cu alte cuvinte, obligația de a participa la U.M.E. decurge din statutul de membru al UE. Orice țară care are probleme în cedarea unei părți din suveranitatea ei monetară nu poate fi acceptată ca membră a UE.

Aderarea României la UE pune în discuție câteva chestiuni esențiale în perspectiva intrării, mai apoi, în zona euro: problema convergenței nominale și a celei reale și noul rol care i se va rezerva Băncii Naționale a României.

Convergența nominală privește câteva condiții (criteriile de la Maastricht): diferențialul inflației să nu depășească în mod durabil cu mai mult de 1,5% media inflației în cele trei țări cu cea mai scăzută inflație din zona euro; diferențialul dobânzii pe termen lung să nu depășească cu mai mult de 2% media în cele trei țări menționate; deficitul bugetar anual să nu depășească în mod durabil 3% din PIB și datoria publică să nu depășească 60% din PIB; cursul de schimb să nu varieze în afara benzii de fluctuație (±15% din 1992) stabilite prin Mecanismul Ratei de Schimb (Exchange Rate Mechanism – ERM) timp de doi ani înainte de aderare. Convergența reală se referă la reducerea decalajului dintre venitul pe locuitor, care este condiționată de câștiguri importante de productivitate și de convergența prețurilor relative.

Prin aderarea la UE, Banca Națională a României va participa, în mod limitat, la S.E.B.C. (care include B.C.E. și băncile centrale ale tuturor țărilor membre UE). B.N.R. va fi inclusă din punct de vedere formal în dialogul politicii monetare a UE în special prin participarea guvernatorului B.N.R. la întâlnirile Consiliului General al B.C.E. Prin acest organism, în principal, politica monetară a țărilor din zona euro și a celor din afară vor fi coordonate.

Răspunsul la întrebarea „când va introduce România moneda euro“ poate fi formulat pe o bază reală luând ca instrument de analiză teoria zonelor monetare optimale, formulată de către economistul american Robert Mundell la începutul anilor '60 ai secolului trecut.

Teoria zonelor monetare optimale a analizat condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o țară dacă vrea să aibe de câștigat de pe urma aderării sale la o uniune monetară. Principalele idei ale teoriei pot fi prezentate succint astfel: când țările diferă din punct de vedere al structurii economice, există posibilitatea reală ca ele să sufere „șocuri asimetrice“ (macroeconomice); în absența instrumentului ratei de schimb, vor avea nevoie de o foarte mare flexibilitate a pieței muncii (flexibilitatea salariilor față de scădere, mobilitatea forței de muncă) astfel încât să se adapteze la aceste șocuri și să prevină un șomaj ridicat.

La nivel oficial, există voci care susțin aderarea la U.M.E. începând cu 2009, cu argumentul că rămânerea în afara zonei euro dincolo de acest orizont este mai costisitoare decât adoptarea monedei unice. Există însă motive solide pentru care aderarea României la U.M.E. nu ar trebui să fie grăbită:

Pentru a ajunge la un PIB pe locuitor de măcar 40% (convergență reală) față de cel din UE, va fi nevoie de ani buni de creștere economică susținută. Un calcul mecanic arată ce este vorba de cel puțin 10-15 de ani cu procente de creștere economică de 6-8% pe an, în condițiile în care se acceptă că creșterea economică medie în UE, în acest interval, va fi de aproximativ 2,5% pe an. O asemenea creștere economică are nevoie de schimbări structurale și sectoriale uriașe și de adâncirea specializării piețelor care devin din ce în ce mai globale. Resursele fiind realocate spre noi sectoare, ar fi periculos pentru România să stabilească o rată de schimb față de euro prea rigidă sau una definitivă. Un asemenea proces de transformare, dacă nu este lin, poate să provoace șocuri ale cererii și ofertei. Acestea sunt inerent asimetrice întrucât nu vor lovi și Europa de vest. Teoria zonelor monetare optimale sugerează în acest caz ca instrumentul ratei de schimb să nu fie abandonat.

Mobilitatea forței de muncă și flexibilitatea salariilor pot ajuta împotriva șocurilor asimetrice. Totuși, în cazul în care România ar fi lovită de un șoc negativ, mobilitatea forței de muncă ar permite ajustarea și ar rezolva problema șomajului dar ar reduce numărul populației și poate chiar PIB-ul și potențialul de creștere viitor și ar înrăutăți și mai mult raportul între populația ocupată și pensionari. România a înregistrat deja un exod masiv de mână de lucru, iar cei care pleacă sunt, în general, cei mai dinamici și care își asumă riscuri (dar acest lucru nu trebuie absolutizat). Prin urmare, țara noastră nu-și poate permite să se bazeze pe mobilitatea dovedită a forței de muncă ca pe un panaceu. Mai mult, există pericolul ca aspirațiile populației, după ce uniunea s-a format, să conducă la ajustări rapide a salariilor la nivelul celor din uniune, ceea ce implică în sine un șoc asimetric negativ, șomaj și emigrare.

O problemă importantă pentru România o constituie modul în care poate face față presiunilor concurențiale din cadrul pieței unice europene. În cazul în care această cerință nu poate fi îndeplinită, pierderea instrumentului ratei de schimb se poate transforma într-un sacrificiu pe care țara noastră trebuie să-l facă pentru a participa la U.M.E. Dacă politica ratei de schimb nu mai este la îndemână, în timp ce mecanismele alternative de ajustare nu funcționează, o țară care suferă în ceea ce privește competitivitatea internațională pe piețele UE poate înregistra efecte negative asupra creșterii sale economice. În acest caz, ar deveni o regiune aflată în declin economic în cadrul U.M.E., ceea ce ar reprezenta costul cel mai înalt al unei aderări lipsite de succes la U.M.E.

Pericolul specializării prea mari a producției pentru piețele UE constă în faptul că există riscul de a nu mai fi capabili să concurăm pe piețele din afara UE, care înregistrează creșteri importante. Competitivitatea pe piețele din afara UE va deveni tot mai imprtantă pentru România pe măsura trecerii timpului. Devreme ce politica ratei de schimb a euro față de dolar, rublă și monedele asiatice nu poate fi anticipată, este mai bine ca o țară precum România să nu „se lege la mâini“ aderând prea repede la U.M.E.

Stabilizarea macroeconomică nu este încă completă. În general, criteriile de la Maastricht sunt deja respectate sau aproape să fie respectate, dar în ceea ce privește inflația lucrurile stau diferit. România are nevoie de un volum mare de investiții, ceea ce este în contradicție cu o politică monetară restrictivă.

Un termen optim de așteptare ar fi până în 2013-2014 pentru aderarea la U.M.E datorită probabilității unor șocuri asimetrice, a nevoii unor strategii de schimb optime care să maximizeze creșterea economică, a necesității menținerii unei poziții a contului curent sustenabile și pentru a putea face față unor eventuale inversări ale fluxurilor de capital după liberalizarea circulației acestuia.

La acea dată, trecerea efectivă la moneda euro, în condițiile îndeplinirii exigențelor bugetare și a celor privind inflația și dobânda pe termen lung, va presupune accederea țării noastre la mecanismul ratei de schimb – ERM II -, cu doi ani înainte de adoptarea efectivă a euro. Caracteristicile ERM II sunt:

participarea la ERM II este voluntară;

ERM II se bazează pe parități centrale fixe dar ajustabile ale monedelor participante față de euro;

banda de fluctuație de ±15% în jurul ratelor centrale ale monedelor participante; este posibilă și adoptarea opțională a unei benzi mai înguste;

intervențiile pentru a mențien banda vor fi automate și nelimitate, dar vor fi suspendate dacă ar intra în conflict cu obiectivul principal al stabilității prețurilor;

intervențiile intramarginale vor fi coordonate.

După această perioadă de doi ani, în România vor fi puse în circulație bancnotele și monedele euro, care vor circula, timp de câteva luni, în paralel cu vechile însemne monetare ale leului. La fel ca în cazul celorlalte țări care au adoptat euro, raportul de preschimbare va fi unul fix și va consta în șase cifre. B.N.R. va deveni totodată membru cu drepturi depline în cadrul S.E.B.C. și va pierde, cu acest prilej, privilegiul emisiunii monetare, la mai bine de 130 de ani de la înființarea sa. Orice emisiune de bancnote se va face numai cu aprobarea B.C.E.

Principalele consecințe economice ale Uniunii Monetare asupra Rmâniei vor fi:

reducerea costurilor de tranzacție (datorită eliminării schimburilor valutare și a costurilor legate de hedging);

costuri mai scăzute ale serviciilor financiare (datorită creșterii concurenței în sectorul financiar);

efectele pozitive ale unei rate de schimb stabile, deși premersă de costuri de ajustare inițiale substanțiale;

efecte de creștere dinamică rezultând dintr-o alocare mai eficientă a capitalului (ca o consecință a dispariției costurilor de tranzacție) și creșterea gradului de acumulare a capitalului.

Bibliografie

Alahdad Ziad, Zece ani de reformă a sistemului bancar în România, în Primul deceniu al reformei bancare din România, Vol. II, București, 2002;

Bădulescu Alina, Bădulescu Dan, Noua Europă și moneda sa: euro, Ed. Universității din Oradea,2000;

Bârsan Maria, Convertibilitatea și riscul valutar, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1995;

Brăileanu Tiberiu, Monetarismul în teoria și politica economică, Ed. Institutul European, Iași, 1998;

Brociner Andrew, Europa monetară, Ed. Institutul European, Iași, 1999;

Dăianu Daniel, Vrânceanu Radu, România și Uniunea Europeană, Ed. Polirom, Iași, 2002;

Dăianu Daniel, Lungu Laurian, Vrânceanu Radu, Strategies of monetary and exchange rate policy in the perspective of Romania’s accession to the European Union. Romania’s monetary institutions and policy: meeting the EU challenge, Institutul European din România, București, 2004;

Degău Ioan, Pagini din istoria Băncii Naționale a României, Vol. I, Ed. Abaddaba, Oradea, 1999;

Isărescu Mugur C., Reflecții economice – bani, bănci, piețe financiare, Ed. Expert, Academia Română, București, 2001;

Khan Mohsin, Reforma sistemului bancar, în Primul deceniu al reformei bancare din România, Vol. II, București 2002;

Kirițescu Costin C., Moneda – mică enciclopedie, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982;

Kirițescu Costin C., Sistemul bănesc al leului și precursorii lui, Vol I, Ed. Academiei Republicii Populare Române, București, 1964;

Lys André, Progres continuu al sistemului bancar românesc, în Primul deceniu al reformei bancare din România, Vol. II, București 2002;

Murgu Nicolae, Isărescu Mugur C., Aurul. Mit și realitate, Ed. Junimea, Iași, 1981;

Pintea Alexandru, Ruscanu Gheorghe, Băncile în economia românească, Ed. Economică, București, 1985;

Roșca Teodor, Monedă și credit, Ed. Sarmis, Cluj-Napoca, 1996;

Teulon Frédéric, Sistemul monetar internațional, Ed. Institutul European, Iași, 1997;

Vijoli Aurel, Din prefacerile sistemului bănesc și de credit, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980;

Zăpodeanu Daniela, Monedă și credit. Instituții monetare și de credit, Ed. Universității din Oradea, 2003;

* * *, Băncile și operațiunile bancare, Ed. Economică, Institutul Bancar Român, București, 1996;

* * *, Inclusion of the Central European Countries in the European Monetary Union, Kluwer Academic Publishers, Londra, 1999;

www.ier.ro;

www.bnro.ro;

www.denominare.ro;