Organizarea Militara Si Sistemul Defensiv al Tarilor Romane

Capitolul I

Organizarea militară și sistemul defensiv al Țărilor Române

În secolele XIV-XVII, statutul internațional al Țărilor Române a depins în mare măsură de raporturile dintre marile puteri vecine și de obiectivele politicii externe românești.

Esențiale în raporturile internaționale au fost relațiile dintre Țările Române și Poarta.

„Țările Române nu aveau resursele necesare unor acțiuni ofensive de durată în teritoriul inamic. Strategia lor militară era în principal defensivă și urmărea să împiedice Poarta să instaureze la nord de Dunăre regimul de pașalâc. Toți voievozii români, de la Mircea cel Bătrân și până la Mihai Viteazul, au căutat să evite bătăliile cu turcii în câmp deschis și au aplicat o tactică militară proprie.”

Atitudinea boierimii a fost inconsecventă în această perioadă. În funcție de obiectivele politicii Porții și de evoluția luptei pentru putere dintre domnitor și boierime, clasa conducătoare a adoptat fie soluția sprijinirii domnitorului atunci când apărea pericolul transformării Țărilor Române în pașalâc și pierderea privilegiilor sale, fie de indată ce apărea posibilitatea unei înțelegeri cu Poarta, abandonarea luptei și recunoașterea suzeranității turcești.

Țările Române nu se aflau pe direcția strategică de înaintare spre centrul Europei, ci la marginea sa. La baza raporturilor româno-turcești în epoca medievală s-au aflat Capitulațiile, care reprezentau diplome de privilegii acordate de sultanii otomani domnilor români. Ele prevedeau respectarea autonomiei Țărilor Române, care își păstrau propriile instituții. Principele era un domn pământean ales de boieri. În schimbul recunoașterii autonomiei, Țările Române plăteau un tribut (haraci), care a reprezentat inițial un fel de impozit, iar apoi, în forma sa clasică, răscumpărarea păcii. Cu timpul, haraciul a crescut la sume foarte mari. Se adăugau numeroasele daruri cu prilejul reconfirmării domniei și obligațiile constând în mari cantități de cereale, turme de oi, lemn, ce se îndreptau spre Constantinopol. În plus, Țările Române erau obligate să sprijine Poarta pe timpul campaniilor militare cu soldați și salahori pentru întreținerea drumurilor și repararea cetăților.

„Conflictele dintre români și turci au început la 1388, în Dobrogea. Au urmat cele cu Țara Românească în 1388 și 1391, Moldova în 1420, Transilvania în 1420- 1421. Marile confruntări militare, precum cea de la Rovine (17 mai 1395), Vaslui (10 ianuarie 1475), au forțat Poarta să recunoască relațiile politice de la nord de Dunăre și, în ciuda câtorva încercări de a instaura regimul de pașalâc, să accepte existența politică a Țărilor Române.”

I. 1 Evoluția armatei în Țările Române

Cât timp în Țările Românești s-au manifestat relațiile feudale termenul folosit pentru desemnarea armatei este cel de oaste. Chestiunea este explicabilă cel puțin din următoarele motive: insuficiența delimitare și specializare față de alte instituții, insuficiența reglementărilor privind organizarea și funcționarea, efemeritatea unor elemente componente.

„În Moldova și Țara Românească s-a manifestat o organizare militară similară, fapt ce ne permite o abordare a evoluției oștirii concomitent în cele două țări. Încercându-se analiza organizării oastei în Țările Române, o mare parte a literaturii de specialitate operează cu două concepte: oastea mare și oastea cea mică.”

Oastea de pace (permanentă)

Până la începutul secolului al XVII-lea, când domnitorii din cele două țări apelează masiv la serviciul mercenarilor și dezvoltă corpul slujitorilor, oastea permanentă se compunea din elementele (permanente sau cu rândul) care păzeau curtea domnească, din gărzile cetăților, o parte a curtenilor din ținuturi (cei care îndeplineau anumite misiuni cu caracter militar) și forțele care păzeau frontierele (elemente ale satelor de plăiași, ale scalei sau satelor de margine la Dunăre – în cazul Țării Românești, strajerii în cazul Moldovei). Oastea de pace putea să cuprindă și alte elemente (dregătorii centrali cu subalternii lor, boieri mari și curteni convocați etc.) atunci când domnitorul participă la unele activități nerăzboinice (depunerea omagiului, primirea unor înalți demnitari străini, înscăunare, deplasări prin țară.) Nu se cunoaște efectivul oastei permanente din această vreme.

„Începând cu secolul al XVII-lea lucrurile se schimbă. Un ansamblu de factori interni și externi i-a determinat pe domnitorii români să purceadă la constituirea unei oști permanente puternice. Ea cuprindea o parte a călărașilor, cei aflați în serviciu permanent, ceilalți lucrîndu-și pământul. Proveniți din rândul slujitorilor, ei erau dispuși în orașe-garnizoane, fie din interiorul țării, fie de la marginile sale. București, Buzău, Ploiești, Rușii de Vede, Lichirești (Călărași de azi), Târgul de Floci, Hodivoaia, Caracal, Mănești, Gherghița, Rădăuți, Ștefănești, Fălciu, Orhei, Soroca, Lăpușna etc.”

Deși efectivele lor erau numeroase (8000, în timpul lui Mihai Viteazul, 4000-6000, în timpul lui Șerban Cantacuzino, 4000 la Vasile Lupu), nu se știe exact câți se aflau sub arme în timp de pace. Călărașii aveau o organizare precisă, fiecare unitate (de regulă, cuprindea călărașii dintr-un oraș-garnizoană), fiind comandată de un căpitan, în Țara Românească, sau de un vătaf în Moldova.

„Un al doilea element al oștii permanente îl constituiau dorobanții de țară. Pomeniți încă din secolul anterior, dorobanții vor constitui un element important al oștirii din Țările Române în cea mai mare parte a secolului al XVII-lea. Cea mai mare parte a lor era grupată în jurul unor orașe-garnizoană: București, Craiova, Strehaia, Târgoviște, Comanca, Văleni, Hotin, Dărăbani etc. Ei slujeau pentru leafă, pentru scutiri de dări ori folosirea de occine domnești.”5

Cei folosiți în timp de pace aveau atribuții privind paza curții domnești, păstrarea ordinii în capitală etc. Dorobanții se aflau sub ordinele marelui căpitan și sub comanda superioară a marelui agă, ajutați, la rândul lor, de căpitanii de dorobanți. Nu se știe câți dintre dorobanți erau dorobanți de țară (pământeni) și nici câți dintre aceștia slujeau efectiv în timp de pace. Se știe însă că slujba de dorobanț era ereditară și că ei făceau parte, ca și călărașii, din categoria slujitorilor.

„Din rândul armatei permanente mai făceau parte alte bresle de slujitori: scutelnicii, talpoșii, sărăgelele, martalogii și mocanii (în Țara Românească numai), roșii și vânătorii (în Moldova), plăiașii (în Țara Românească) și strajerii în Moldova.”

Mercenarii au început să constituie, din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, un rol important în oastea celor două țări românești. Efectivul lor a fost fluctuant, după cum domnitorul avea nevoie de sprijin și poseda banii necesari pentru întreținerea acestora. Lefegii erau comandați de un mare căpitan de lefegii, menționat la sfârșitul secolului al XVII-lea. Ca și marele căpitan de dorobanți, marele căpitan de lefegii era considerat boier de rangul al II-lea, fiind citat după marele armaș și marele aga.

„Un mult mai mic rol decât în perioada anterioară în cadrul oștii permanente l-au avut garnizoanele cetății. Decăderea cetăților Moldovei în secolele al XVII-lea, după ce încă din secolul anterior cele din Țara Românească își încetaseră funcționalitatea, a dus la decăderea forței militare a oștilor cetăților atât de puternice pe vremea lui Ștefan cel Mare sau Petru Rareș. Pârcălabii, mai vechii lor comandanți, mai dăinuiesc o vreme, dar rolul este predominant administrativ”.

Oastea de război.

A constituit oastea cea adevărată, cea care a dus faimă Țărilor Române și a asigurat continuitatea lor în aceste veacuri grele.

Oastea de război se constituia în cazul unor acțiuni militare, la porunca domnitorului. Compunerea sa nu era fixă, domnitorul hotăra cine să vină la oaste, în funcție de condițiile concrete. Noi vom avea în vedere situațiile de mobilizare generală (destul de rare, dealtfel) atunci când analizăm compunerea sa.

Elementul cel mai puternic al oștirii îl constituia oastea domnitorului. Aici erau cuprinse garda sa personală, steagurile domnitorului, ca mare boier, slujitorii și curtenii domniei, garnizoanele cetăților românești (cele aflate sub autoritate centrală), forțele târgoveților, mercenarii plătiți de domn și oștile (steagurile) boierilor din sfatul domnesc (principalii săi slujbași). Lor li se adaugă oastea boierilor de țară, înțelegând prin aceasta forțele (steagurile) boierilor care nu îndeplineau funcții administrative, dar care aveau obligația de a veni la oaste la chemarea domnitorului cu slugile lor. Aceste elemente au constituit așa- zisa oaste mică (mică nu era deloc, deoarece, de exemplu, în timpul lui Mihai Viteazul, numai mercenarii reprezentau aproximativ 20.000 de oameni, Matei Basarab avea 4000 de dorobanți, iar Vasile Lupu 4000 de călărași). Oastea mică a constituit oastea de război în cele mai dese situații (atacuri din afară de mare amploare, incursiuni în provinciile învecinate, prima confruntare cu inamicul etc.). Buna înzestrare și instruire și organizarea încă din timp de pace a unor elemente ale sale au constituit elementele care i-au conferit tăria.

„În caz de mare pericol pentru țară, domnitorul proclamă mobilizarea generală. Atunci se constituia oastea țărănească, prin chemarea la oaste a tuturor țăranilor capabili să poarte armele, îndeosebi a celor liberi, interesați în a-și apăra moșia. Chemarea sub arme a țăranilor a fost frecventă în secolele XIV-XV. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea acest lucru a devenit aproape imposibil din cauze economico-sociale și a perfecționării armamentului de luptă. Dacă adăugăm oastei mici oastea țărănească avem ceea ce se numește oastea mare. Iată ceea ce explică faptul că țărișoare ca Moldova și Țara Românească au reușit, în secolul al XV-lea, să opună otomanilor (dar nu numai lor) o oaste de aproximativ 40.000 de oameni. Dacă adăugăm oastei mici oastea țărănească avem ceea ce se numește oastea mare. Iată ceea ce explică faptul că țărișoare ca Moldova și Țara Românească au reușit, în secolul al XV-lea, să opună otomanilor (dar nu numai lor) o oaste de aproximativ 40.000 de oameni. Iar dacă adăugăm acestora forțele auxiliare (să le numim așa), adică cele ale mânăstirilor, cele pentru paza frontierelor, se poate întregi tabloul a ceea ce s-a numit ridicarea întregii țări.”

În ce privește organizarea pentru luptă (se are în vedere acea parte a oștirii care purta efectiv lupta cu inamicul), unitatea cea mai mare o constituia pâlcul. Ca și ceata, pâlcul nu era o unitate stabilă: efectivele sale se fixau după necesități. De pildă, Vlăduț Vodă și-a împărțit oastea cu care mergea împotriva lui Mihnea cel Rău în 3 pâlcuri, iar în 1528 Petru Rareș a intrat în Transilvania cu 2 pâlcuri de oaste. Urma apoi ceata (uneori era același lucru cu pâlcul) ca totalitatea forțelor de sub comanda unui mai mare (pârcălab, staroste, marii dregători) sau dintr-un anumit ținut. De exemplu, Ștefan cel Mare și-a organizat cele 48 de steaguri în 12 cete.

„În secolul al XVII-lea căpitănia, înlocuind mai vechile denumiri de mai sus, constituia unitatea cea mai mare în care erau organizați curtenii dintr-un județ, slujitori din jurul unui oraș mai mare sau lefegii. Efectivele sale doar teoretic erau de 1000 de oameni, în realitate fiind mai mici (400-600).”

Steagul, ca unitate militară, este amintit în documente încă din prima jumătate a secolului al XV-lea, fiind cea mai veche unitate militară cu caracter permanent. În secolele XV- XVI, steagul era probabil o unitate mai mare, mai multe steaguri alcătuind o ceată. În secolul al XVII-lea steagul a devenit parte constitutivă (subunitate) a căpităniei; către sfârșitul secolului, steagul a înlocuit căpitănia. Efectivele steagului nu au atins niciodată 100 de ostași, spre sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui următor situându-se în jurul cifrei de 40-50. Sediul steagului se afla în localitatea unde ședea comandaste. Urma apoi ceata (uneori era același lucru cu pâlcul) ca totalitatea forțelor de sub comanda unui mai mare (pârcălab, staroste, marii dregători) sau dintr-un anumit ținut. De exemplu, Ștefan cel Mare și-a organizat cele 48 de steaguri în 12 cete.

„În secolul al XVII-lea căpitănia, înlocuind mai vechile denumiri de mai sus, constituia unitatea cea mai mare în care erau organizați curtenii dintr-un județ, slujitori din jurul unui oraș mai mare sau lefegii. Efectivele sale doar teoretic erau de 1000 de oameni, în realitate fiind mai mici (400-600).”

Steagul, ca unitate militară, este amintit în documente încă din prima jumătate a secolului al XV-lea, fiind cea mai veche unitate militară cu caracter permanent. În secolele XV- XVI, steagul era probabil o unitate mai mare, mai multe steaguri alcătuind o ceată. În secolul al XVII-lea steagul a devenit parte constitutivă (subunitate) a căpităniei; către sfârșitul secolului, steagul a înlocuit căpitănia. Efectivele steagului nu au atins niciodată 100 de ostași, spre sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui următor situându-se în jurul cifrei de 40-50. Sediul steagului se afla în localitatea unde ședea comandantul steagului.

Cât privește comandanți militari, în fruntea tuturor era domnitorul, comandantul suprem al oștirii, cel care numea comandanții principali în timp de pace, dar și pe cei din timp de război, singurul care putrea decreta mobilizarea oastei.

Comandanții obișnuiți ai armatei erau marele spătar, în Țara Românească și hatmanul, în Moldova. Diversele categorii de oșteni aveau la rândul lor, proprii lor comandanți de marele logofăt în Moldova și de marele paharnic, în Țara Românească; dorobanții se aflau sub ordinele marelui agă, în timp ce călărașii aveau un mare căpitan. Existau apoi comandanții teritoriali: pârcălabii, comandanți ai cetelor, sub ordinele cărora se strângeau oștenii din ținuturi și căpitanii de margine, care asigurau paza și administrația în regiunile de margine. Funcționau apoi comandanții specializați: marele armaș, comandant al artileriei (în Țara Românească) sau al muzicii (în Moldova); marele serdar, primul subaltern al marelui spătar și comandant al mazililor, în Țara Românească, răspunzător cu apărarea graniței răsăritene și comandant al călărașilor și mazililor din ținuturile Orhei, Lăpușna, Soroca, în Moldova; marele setrar, pomenit la începutul secolului al XVI-lea, se ocupa cu încartiruirea armatei, iar în Moldova comanda artileria.

„Pe lângă acești comandanți de corpuri mai mici de oșteni, au existat alții de unități sau subunități mai mici: marii vătafi (marii căpitani) – comandanți ai curtenilor (slujitorilor) din ținuturi (județe), vornicii (căpitanii) – comandanți ai curtenilor ce țineau de o curte sau ai slujitorilor, iuzbași (hotnogi) -comandanți ai unei sute ceaușii (chihaiele, în Moldova) – ajutoarele iuzbașilor, și stegarii – purtătorii în luptă a steagului unității sale.”9

I. 2 Armata și politica externă a marilor voievozi români

„În Evul Mediu, domnitorii din Țările Române se bucurau de privilegiul de a coordona politica externă, uneori după consultări cu Sfatul Domnesc. Direcția principală în politica externă a reprezentat-o lupta pentru menținerea autonomiei și a independenței politice a Țărilor Române, a statutului juridic deosebit în raport cu Marile Puteri, și anume Ungaria, Imperiul Otoman, Polonia ș.a., apărarea teritoriului și a hotarelor țării.”10

Pe măsură ce pozițiile Porții s-au întărit în sud-estul Europei, iar epoca de glorie a voievozilor români care s-au împotrivit Porții cu mijloace militare a luat sfârșit, ostilitatea față de otomani s-a afirmat mai puțin răspicat în Țările Române, iar locul mijloacelor militare a fost luat de diplomație. Capitalele creștine, Viena. Cracovia, au fost ținta unui flux de informații purtate de mesagerii care veneau din Țările Române. După expansiunea vertiginoasă în Peninsula Balcanică, turcii au atins, în ultimul deceniu a secolului al XIV-lea, linia Dunării și au intrat în contact direct cu Țările Române. Astfel, s-a deschis îndelungata epocă a confruntării cu Poarta. Dunărea a constituit pentru Imperiu Otoman principalul front european, unde Țările Române, uneori în alianță cu Polonia și Ungaria, i-au opus rezistență.

„Mircea cel Bătrân (1386-1418) a fost unul dintre cei mai importanți voievozi ai Țării Românești la începuturile expansiunii otomane în Peninsula Balcanică.”11

„În fața pericolului turcesc eminent, Mircea s-a apropiat de Sigismund, cu care a încheiat un tratat de alianță la Brașov în 7 martie 1395. O oaste otomană condusă de sultanul Baiazid a trecut Dunărea și a înaintat către capitala Țării Românești. Lupta decisivă s-a dat în 10 octombrie 1394 la un loc mlăștinos, după unii autori întărit cu șanțuri, denumit Rovine, care s-a soldat cu înfrângerea armatei otomane. În anul următor, spiritul cruciadei creștine a fost revigorat o dată cu expediția organizată de Sigismund la Dunăre, cu sprijinul lui Mircea și al cavalerilor burgunzi. Atacul celor din urmă de la Nicopole (25 septembrie 1396), desfășurat după tipicul luptei cavalerilor feudali, s-a sfârșit cu un dezastru cumplit, în care creștinii au fost masacrați.”12

La moartea lui Mircea cel Bătrân, în 1418, ofensiva otomană a fost oprită la Dunăre, lupta împotriva turcilor devenind un element obișnuit în Evul Mediu.

„Vlad Țepeș a fost una dintre cele mai importante figuri de voievozi medievali din Țara Românească. Preluând steagul luptei antiotomane, Vlad Țepeș a dejucat un complot turcesc ce urmărea să îl prindă la Giurgiu și apoi a trecut, în iarna dintre 1461-1462, la atacarea garnizoanelor otomane de la Dunăre. În vara anului 1462, o importantă armată otomană condusă de sultanul Mahomed al II-lea a pătruns în Țara Românească și a început înaintarea spre Târgoviște. Vlad Țepeș a aplicat tactica pământului pârjolit, pentru a înfometa armata otomană. Incapabil să-l înfrângă pe Vlad Țepeș, sultanul s-a retras și l-a lăsat ca domn pe fratele voievodului, Radu cel Frumos. Abandonat de boieri, Vlad Țepeș a luat drumul pribegiei și a plecat în Transilvania, unde regele Ungariei, Matei Corvin, dând ascultare uneltirilor sașilor, a poruncit întemnițarea voievodului muntean la Visegrad, lângă Pesta.”13

Ștefan cel Mare a fost considerat cel mai important voievod al secolului al XV-lea, Ștefan cel Mare a marcat apogeul Moldovei medievale. În timpul domniei sale (1457-1504), voievodul a reușit să restabilească autoritatea centrală și a impus Moldova în rândul statelor importante ale Europei, angajate în lupta împotriva turcilor.14

Desfășurând o politică activă, înțeleaptă și lărgind considerabil aria negocierilor de alianță, de la Veneția, până la îndepărtatul han turcoman UZUN HASSAN, destinat să îndeplinească funcția unei diversiuni în flancul oriental al Imperiului Otoman, Ștefan cel Mare a izbutit să asigure, între rivalitățile concurente ale regatelor polon și ungur pentru dominația spațiului românesc și în fața uriașei forțe militare a temutului cuceritor al Constantinopolului, sultanul Mehmed al II-lea, independența în fapt a țării sale, să dea Moldovei cel mai înalt prestigiu internațional în epoca medievală. Confruntat îndeosebi cu marea primejdie creată de expansiunea otomană care amenința nu numai Moldova, Muntenia și Transilvania dar și celelalte state sud-est și central Europene, preocupat în permanență de a asigura liniștea, bunăstarea și libertatea țării sale și a întregului spațiu Carpato-Danubiano-Pontic, marele voievod român s-a angajat într-o luptă care implica un uriaș efort militar și politic, mobilizarea tuturor resurselor românești, găsirea unor forme și metode noi de acțiune pe scară strategică și tactică, în sfârșit o amplă politică de alianțe pe plan internațional.

„Concepția sa politico-militară a vizat să realizeze mai întâi unitatea de acțiune a Moldovei cu Transilvania și Țara Românească, să închege un puternic front antiotoman românesc, așa cum îl înfăptuise cu alte mijloace și într-o altă etapă istorică Iancu de Hunedoara. De asemenea, asigurarea unui larg sistem românesc, așa cum îl înfăptuise cu alte mijloace și într-o altă etapă istorică Iancu de Hunedoara. De asemenea, asigurarea unui larg sistem de alianțe cu statele europene creștine a fost întrevăzută ca o cale de sporire a eficienței efortului de apărare al poporului român. Din păcate însă, la ceasul decisiv când a trebuit să înfrunte puhoiul otoman ori armatele altor state cotropitoare, cu excepții insignifiante, românii au trebuit să se bizuie doar pe propriile lor forțe. Meritul incontestabil al românilor sub Ștefan cel Mare constă în aceea că, în asemenea împrejurări potrivnice, nu s-au lăsat copleșiți, nu au depus armele, ci, conduși de marele domn, au avansat cu energie și încredere împotriva dușmanilor, pe care i-au biruit și izgonit din țară, demonstrând o dată mai mult că un popor nu poate fi înfrânt atunci când își manifestă hotărât voința de a trăi liber.”15

Mihai Viteazul este considerat primul unificator al Țărilor Române. El rămâne un personaj controversat, caracterizat de unii când un aventurier, când un condotier.

Personalitatea marelui voievod și domnitor, Mihai Viteazul, ar fi incompletă, dacă nu s-ar avea atenție și aspectele militare ale operei marelui bărbat de stat. Calitățile sale de mare conducător de oști au fost concretizate pe câmpul de luptă, atât pentru apărarea integrității și autonomiei Țării Românești, cât și în efortul militar depus pentru realizarea unui singur stat românesc. Gândirea și acțiunea militară a marelui voievod a fost materializată mai ales, în modul cum a organizat sistemul militar românesc, în felul cum au fost pregătite și și-au desfășurat campaniile militare conduse de domnitorul român. La baza organizării sistemului militar românesc din acea vreme au stat o serie de principii care își dovediseră viabilitatea în secolele anterioare: obligativitatea locuitorilor de a servi sub arme; dependența organizării sistemului militar de resursele materiale și financiare; varietatea elementelor sistemului militar; organizarea teritorială a oștilor române (Oastea cea Mare); un raport echilibrat între diferitele genuri de arme etc.

„Organizarea oastei țării și-a pus amprenta asupra artei militare a marelui voievod. Oastea lui Mihai, element de bază în stabilitatea statului, a devenit una dintre cele mai puternice în această parte a Europei, la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului următor. Domnul român, bun analist și organizator, a sesizat mutațiile ce se impuneau în structurile interne ale sistemului militar, determinate de unele elemente noi, precum și decăderea într-o mare măsură a rolului deținut de Oastea cea Mare în secolele anterioare, generalizarea armamentului de foc individual și colectiv etc.”16

În timpul lui Mihai Viteazul, arta militară românească (mai ales strategia, dar și tactica) s-a îmbunățătit și perfecționat continuu. Prin găsirea a noi elemente, dar și prin perfecționarea procedeelor și formelor de luptă cunoscute, Mihai Viteazul s-a înscris în rândul marilor comandanți militari ai epocii sale. Îmbogățirea artei militare prin elementele prezentate i-a permis lui Mihai să unească laolaltă cele Trei Țări Române. 17

I. 3 Considerații generale asupra formării sistemului defensiv în Țara Românească

„Necesitatea înțelegerii conjuncturii politice, cât și a resorturilor care au făcut posibilă unirea voievodatelor și cnezatelor într-o entitate politică superioară, ne îndeamnă să menționăm, chiar dacă în treacăt, momentele de importanță majoră. Un sistem defensiv nu poate fi înțeles și apreciat la justa sa valoare atâta timp cât cadrul politic nu este precizat.”18

În anul 1211 regalitatea maghiară invita ordinul teuton în Transilvania și îi conferă anumite privilegii, toate acestea ca să folosească scopului de a-și întări frontiera sudică contra cumanilor cât și pentru sprijinirea efortului de convertire la catolicism a populație de la sud de Carpați.19 Zona de influență a ordinului nu a fost clar precizată până acum, iar infrastructura militară pe care aceștia trebuiau să o creeze ne este foarte vag cunoscută. Kreutzberg-ul nu a fost identificat, celelalte cetăți ce le erau atribuite (Neamț, Fortificația de la Tâmpa și chiar Tabla Buții) s-au dovedit a fi ridicate ulterior anului 1225, astfel că că rămânem cu Feldioara ca singura cetate atribuită în mod corect ordinului. Odată cu încercările teutonilor transilvani de a sustrage autorități ecleziastice ungare și a depinde direct de Roma, tensiunile, care oricum existau între ei și regalitatea ungară, vor ajunge la apogeu și vor sfârși cu alungarea ordinului, înpofida protestelor papei, în anul 1225. Din perspectiva politicii expansioniste ungare, crearea unui stat în stat, căci așa era privită acțiunea cavalerilor teutoni, ar fi însemnat o piedică în plus, cât și spulberarea statutului unic reprezentant al catolicismului în sud-estul Europei. Fără avantajele acestui statut, cruciada catolică nu ar mai fi fost apanajul excluisv al Ungariei. Nu suntem în măsură s ene pronunțăm încă asupra impactului pe care fortificațiile ridicate de teutoni îl vor fi avut asupra teritoriului sus-carpatic în formele pe care acesta le-a eaborat ulterior, ori să precizăm asupra teritoriului sud-carpatic în formele pe care acesta le-a elaborat ulterior, ori să precizăm numărul acestora sau amplasamentul lor.

„Următorul eveniment care ar fi obligatoriu de luat în seamă este invazia tătară din anul 1241. S-a presupus că odată cu această invazie devine mai frecvent fenomenul de incastellamento și, odată el, se face trecerea către folosirea la scară largă a pietrei. Un alt important aport pe care l-ar fi avut stăpânirea tătărească ar fi fost impulsionarea, pentru teritoriile sud-carpatice, a coagulării politice, nu ca reacție defensivă a formațiunilor prestatale din aceste părți, ci ca măsură impusă întrucâtva de hanii mongoli pentru un control mai puternic și mai direct. Un caz similar ni-l oferă spațiul rusesc unde în anul 1243 cneazul Vladimir a fost investit cu titlul de mare cneaz, având însărcinarea strângerii, de pe întreg teritoriul rusesc, și aducerii tributului la centrul lui Batu han de la Sarai pe Volga.”20

Un al treilea eveniment ce merită atenție este stabilirea ordinului Ioaniților la granița sudică a Transilvaniei, pentru crearea unei infrastructuri militare în vederea contracarării atacurilor tătare.21 Precum s-a presupus deja, stăpânirea acestora era în fapt mult mai limitată, concesiunile teritoriale pe care Bela al IV-lea le-a făcut având un caracter teoretic. Cunoștințele noastre cu privire la activitățile constructive susținute de aceștia în domeniul fortificațiilor sunt obscure. Se avansase ipoteza că lor le-am datora Severinul, atât cetatea din lemn și pământ cât și prima incintă de piatră, însă această supoziție nu este susținută nici documentar și nici arheologic. Conflictele dintre regalitatea arpadiană și Litovoi, probabil urmașul celui amintit în 1247, iar după moartea acestuia cu fratele său Bărbat, aruncă lumina asupra eforturilor pe care voievozii din părțile Olteniei și Țării Românești le făceau în vederea păstrării indepedenței politice și economice. Măsura în care ar fi existat o colaborare între formațiunile de vest și est de Olt nu ne este cunoscută. Oricum ar fi arătat lucrurile, pare evident interesul special pe care regii Ungariei îl manifestau față de Banatul de Severin, importanță zonă strategică, și față de Țara Hațegului. Este posibil că luptele care s-au dat să fi fost mai curând un conflict teritorial. Apriga dispută, internă și internațională, care s-a aprins în legătură cu formarea statului medieval Țara Românească este departe de a se fi încheiat.

„Varietatea opiniilor, favorizată de consistențele lacune care acoperă acea critică perioadă dintre sfârșitul secolului al XIII-lea și primele trei decade ale celui următor, s-a concretizat în numeroase studii ce se succed încă din secolul așl XIX-lea. Nu se poate preciza dacă inițiativa a venit din dreapta Oltului, cum am fi tentați să credem având în vedere conflictele amintite mai sus cât și numele dinastiei Basarabilor, ori de peste Alpii Transilvani, din Țara Făgărașului, odată cu descălecatul întemeietorului Negru Vodă, după cum consemnează tradiția. Una dintre cele mai ispititoare interpretări ar fi aceea conform căreia nucleul acestei acțiuni s-ar afla la Argeș, unde se presupune că fusese și reședința lui Seneslav amintit în diploma din 1247, descălecatul ungurilor de peste acei monte nivium fiind rezultatul îngrădirilor drepturilor pe care aceștia le aveau, ca reacție a regalității ungare la formarea unui principat la sudul Carpaților.Oricum ar fi stat lucrurile, consfințirea acestei realități se va petrece pe plan militar în 1330 iar pe plan ecleziastic în anul 1359.”22

Este de domeniul evidenței că acest tânăr a moștenit de la formațiunile politice anterioare infrastructura militară existentă.Toate fortificațiile au devenit cetăți princiare în condițiile în care domnul exercita o putere absolută, fiind dificil a încerca să vorbim despre o adevărată clasă nobiliară. În general ridicarea de cetăți a fost privilegiul domniei, nu pentru că boierilor le-ar fi fost interzisă, ci pentru că o asemenea întrerprindere era extrem de costisitoare. Dacă au existat curți boierești fortificate, aceste măsuri defensive se limitau probabil la amenajări din lemn și pământ sau, în special în Oltenia, la ridicarea de cule.

Până la domnia lui Mircea cel Bătrân (1386-1417) activitățile constructive ale domnilor nu ne sunt cunoscute. Se poate presupune că cetățile de la Grădet, Ostrovul Banului, turnul rectangular de la Poienari, Cetățeni și cetățile de lemn cunoscute nouă, ar reprezenta elemente ce existau încă dinaintea formării Țării Românești. Este greu de apreciat, care este statutul dinaintea Oratiei. În ceea ce privește domnia lui Mircea cel Bătrân, lucrurile sunt mai clare, însă avem temeiuri să credem că măcar o parte a Dobrogei și sudul Basarabiei s-ar fi aflat în granițele Țării Românești încă din vremea lui Vladislav Vlaicu 1346-1377). Prima abordare sistematică, din păcate și ultima, a sistemului defensiv al tânărului stat aparține lui Mircea cel Bătrân. Activitățile sale constructive în acest domeniu sunt legate de lipsa cetăților pe limes-ul dunărean, care devenise din 1388 granița de conflict cu Imperiul Otoman. În mod evident s-a acordat mai mare importanță fortificațiilor de la granița sudică și celor din Dobrogea decât acelora care fusese edificate anterior în partea nordică a principatului, pe când amenințarea venea din partea Ungariei. Unul dintre marile neajunsuri ale acestei infrastructuri defensive a fost cauzat de lipsa cetăților în interiorul țării. Un sistem liniar de apărare este ineficace deoarece este suficient ca una dintre cetăți să cedeze pentru ca întregul lanț să fie străpuns. Pe de altă parte un sistem ce se bazează pe apărarea în adâncime are avantajul că impune inamicului să-și fragmenteze oastea pentru a-și asigura o cale de retragere. Precum este știut, domnitorii români au implementat o asemenea tehnică (cunoscută nouă sub numele de pârjolirea pământului), doar în ceea ce privește armata monâbilă, însă treptat au început să renunțe la recucerirea cetăților de graniță, deoarece se presupunea un efort considerabil, fiind responsabil întărite de turci între timp. Un astfel de exemplu ni-l oferă Vlad Țepeș care în campania din iarna 1461-1462 va cuceri și arde câteva cetăți dunărene. O dată cu acesta se redeschide până la reînvierea fenomenului de incastellamento.

„Începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea, în fapt chiar din prima lui jumătate, acum acest lucru devenind însă mult mai evident, importanța cetăților scade Majoritatea celor existente se afla în mâna turcilor, restul rămân doar puncte vamale sau trec în stăpânire boierească. Oricare ar fi cazul, infrastructura defensivă decade accentuat, atât din cauza dispozițiilor Înaltei Porți cât și din cauza curților domnești sau acelora ale mânăstirilor.”23

Organizarea militară era determinată de organizarea administrativ-teritorială a țării. Fiecare unitate teritoriala era si o formațiune militară .  Aceste formațiuni militare teritoriale puteau acționa independent în cazul unor razii sau al altor operațiuni militare minore sau unitar, in cadrul armatei Țării Românești, când era vorba de o amenintare majoră.

Conducătorul suprem al armatei, în Țara Româneasca, era domnitorul, atribuțiile sale militare fiind reliefate chiar de titulatura de voievod care in limba slavonă se traduce prin conducătorul oștirii. După domn comanda armatei cădea în seama marelui spătar sau a banului dupa caz, alți demnitari cu functii militare erau pârcălabii, căpitanii, județii, etc.
Cea mai veche unitate militară pare a fi steagul, pomenit in 1368 sub Vlaicu Vodă, efectivele unui steag au variat situându-se în jurul unei medii de 250 de soldați. Fiecare steag avea cate un stegar ce purta drapelul de luptă al unității respective care a dat și numele de steag al acestor unitați. După steag în ordine crescătoare veneau următoarele unități, ceata și pâlcul care regrupau mai multe steaguri.
“Mobilizarea militară era de două feluri, în funcție de componența și numărul recruților, oastea cea mică și oastea cea mare.”24

Oastea cea mică era formată din slușbași domnești, slușbași boierești și boieri, curteni, militari de profesie cum erau vitejii, hânsarii sau husarii (călăreți), mercenari, cu o prezenta mică în secolele XIV-XV, mai numeroși din secolul XVI. Oastea cea mică era convocată pentru operațiuni reduse, respingerea unor invazii minore, lupta pentru putere împotriva unui boier răzvrătit sau a unui pretendent. În situațiile grave de război cu o putere străină când soarta țării era periclitată, era convocată oastea cea mare.

„Oastea cea mare reunea in cadrul ei toți bărbații apți de război, cu excepția robilor. Boierii și slugile lor, slugile domnești, țăranii liberi, țăranii aserviți de pe domeniile boierești sau domnești, orășenii.”25

Obligația țărănimii de a presta serviciul militar este atestată încă din secolul XIV cand Vlaicu Vodă emite un act prin care scutește de oaste satul Jiovștița din Mehedinți, semn ca exista aceasta obligație a țăranilor. În secolul XV aflăm despre Vlad Dracul că putea mobiliza 15 000 de oameni sub arme iar despre Vlad Țepeș 30 000, probabil prin coborârea vârstei la recrutare, după unele surse ar fi recrutat soldați de la 12 ani în sus.

„Principala armă era arcul cu săgeți, fiind cea mai ieftină și cea mai la îndemâna țăranilor, care în cadrul oastei celei mari formau majoritatea soldaților. Slujbașii, domnitorul si boierii erau înarmați cu lănci, săbii, halebarde și purtau armuri după model occidental așa cum o arată documentele și reprezentările artistice ale vremii.”26

Despre Radu I avem o știre cum că ar fi comandat din Veneția 20 000 de armuri pentru a-și echipa armata in vederea unei iminente confruntări cu regatul maghiar.

Din secolul XVI chemarea țărănimii la oaste se face tot mai rar in primul rând datorită evoluției tehnicii militare. Generalizarea armelor de foc, scumpe în comparație cu armele tradiționale, face imposibilă înarmarea corespunzătoare a unor efective atât de mari iar mobilizarea lor cu tehnică învechită nu ar fi avut niciun sens în fața unor armate echipate modern. Acum este perioada când corpurile de mercenari înregistrează o creștere semnificativă printre efectivele militare ale Țării Românești.

„La baza organizării sistemului militar românesc din acea vreme au stat o serie de principii care iși dovedisera viabilitatea in secolele anterioare: obligativitate locuitorilor de a servi sub arme; dependența organizarii sistemului militar de resursele materiale si financiare; varietatea elementelor sistemului militar; organizarea teritoriala a ostilor române(„Oastea cea Mare"); un raport echilibrat intre diferitele genuri de arme etc.”27

I.4. Sistemul defensiv în Moldova

Un rol important în sistemul de apărare al Moldovei l-au avut cetățile de hotare și din interiorul țării, mai puțin numeroase decât în Transilvania.

„Construite în general din puternice ziduri de piatră, cetățile asigurau domniei controlul unor puncte obligatorii de trecere și al drumurilor importante; în acelaști timp, ele erau și centre administrative, unde rezidau pârcălabii, iar în caz de război constituiau un sistem de apărare a hotarelor țării și loc de refugiu pentru o parte a populației.”28

Pe măsură ce s-a generalizat folosirea artileriei ca armă de asediu, din a doua jumătate a secolului al XV-lea s-a impus mărirea incintei prin ziduri mari și groase, care cuprindeau în mijlocul lor veche cetate; această adaptare este foarte bine ilustrată de cetățile moldovene în vremea lui Ștefan cel Mare.

„Baza sistemului defensiv al Moldovei s-a creat în vremea domniei Petru I (1375- 1391), căruia i se atribuise cetățile Neamț, Suceava și Șcheia, probabil Hotinul și Țețina. Roman I a construit o cetate de lemn și pământ la Roman, unde se afla sediul pârcălabului, iar Iuga voievod (1399-1400) a construit cea mai veche parte a Cetății Albe. Ștefan cel Mare a mărit incintele cetăților Neamț și Suceava, cu ziduri groase și bastioane semicirculare, a zidit Cetatea Nouă de lângă Roman (1466), cetatea de la Orhei (1470) împotriva tătarilor, o cetate la Chilia (1479), un zid de apărare la Cetatea Albă (1479), precum și cetatea Soroca (circa 1499), tot pentru apărarea hotarului de la răsărit. De asemenea, a luat de la munteni cetatea Crăciuna.”29

„O formă de participare a locuitorilor la apărarea țării consta în întreținerea cetăților, ca și în lucrări de refacere și de reparație a acestora, obligație cunoscută în documentele Moldovei sub numele de muncă la cetate. Ștefan cel Mare a reclădit Chilia în 1479, utilizând munca a 800 de zidari și 17.000 de ajutoare. Locuitorii asigurau și paza hotarelor, în cazul satelor situate la marginea țării, unde ei se numeau plăieși în Țara Românească și străjeri în Moldova, majoritatea lor fiind oameni liberi, beneficiind de facilități fiscale în schimbul împlinirii acestui serviciu pentru domnie.”30

Cât privește straja, aceasta a avut două înțelesuri. Primul a fost acela de pază, asemănător cu posada. Privilegiul dat de Alexandru cel Bun negustorilor lioveni la 1408 prevedea că aceștia aveau de plătit vamă la strajă, adică la punctul unde păzeau slujbașii domniei. Straja a mai avut însă și sensul de avanpost, adică de corp mic de oaste, trimis să păzească sau să asigure drumul oastei celei mari și să-l supravegheze pe inamic. O serie de documente moldovene din secolul al XV-lea se referă la obligația de a da străjeri sau de a merge la strajă, de care unele sate erau scutite, ea fiind însă menționată separat de oaste.

„Obligația de a plăti sumele de bani necesare lefurilor mercenarilor, mai puțin numeroase în secolele XIV-XV, se numea în Moldova jold (de la germanul Sold, trecut prin filieră poloneză ca žold). Ea apare în documente moldovene de scutire din veacurile al XV-lea sub forma nici la jold să nu meargă sau la jold pe Nistru să nu meargă, iar o singură dată ca la jold să nu plătească. Sub forma nici la oaste să nu meargă, nici la jold, joldul apare uneori separat de oaste, probabil ca oaste plătită. Apariția unui dregător special în documentele de la mijlocul secolului al XV-lea, sub numele de joldunar, poate duce la concluzia că obligația se convertise într-o dare încasată de slujbașul respectiv.”31

În vremea domniei lui Ieremia Movilă, în Moldova s-a reorganizat funcția portarului de Suceava – numit uneori și mai înainte hatman -, care a devenit hatman și pârcălab de Suceavași căpetenie a slujitorilor, în vreme ce curtenii se aflau sub comanda marelui logofăt. Amintit în Moldova pentru prima oară în 1592, marele agă avea să fie comandantul dorobanților, subordonat în această calitate hatmanului. În ultimul deceniu al veacului al XVI-lea apar în documente și hotnogii, care în secolul al XVII-lea au comandat steagurile de slujitori, curtenii rămânând în continuare sub comanda vătafilor.

Foarte redus la început, numărul mercenarilor a crescut considerabil din a doua jumătate a veacului al XVI-lea, mai ales în ultimul deceniu, depășind cifra de 10.000 în timpul domniei lui Mihai Viteazul.”32

Posibilitățile de apărare ale Moldovei au scăzut sensibil prin distrugerea cetăților în vremea celei de-a doua jumătate a lui Alexandru Lăpușneanu, din porunca sultanului. Voievodul Moldovei, „făcând pre cuvântul împăratului, umplând toate cetățile de lemne, le-au prins de au ars și s-au risipit, numai Hotinul l-au lăsat, ca să fie apărătură dispre leași.”33 Grigore Ureche adaugă că prin această măsură sultanul urmărea să slăbească țara din temelie.

Principalul tip de fortificație de pe teritoriul Moldovei medievale a fost cetatea. Pe teritoriul actualei Republici Moldova s-au păstrat cetatea Tighina și Cetatea Soroca, ambele amplasate pe malul drept al Nistrului, reprezentând cetăți de frontieră, ce intrau într-un sistem defensiv mai larg, care mai cuprindea și Cetatea Hotin și Cetatea Albă, situate astăzi pe teritoriul Ucrainei. Pentru cetățile Soroca și Tighina sunt caracteristice volume compacte și dimensiuni relativ mici, proprii cetăților construite în prima perioadă de folosire, la o scară încă relativ redusă, a artileriei.

Despre aceste cetăți de pe malul Nistrului Octavian Goga scria: "Ridicate la Hotin, Soroca, Tighina și Cetatea Albă, cu scop inițial de a sluji drept dig împotriva revărsării tătarilor din Crimeea, aceste ziduri de un pitoresc remarcabil au avut de multe ori un rol determinant în războaiele ruso-turce, găzduind între altele exilul romantic al regelui Suediei Carol al XII-lea. Astăzi se oglindesc tăcute în apa Nistrului, înălțându-și jgheaburile ca niște pumni strânși ai Europei". 34

Cetatea de pământ din Tiraspol numită "sredneia" ("de mijloc") nu intra în sistemul defensiv de pe malul drept al Nistrului. Ea a fost concepută ca principala fortăreață de tip Vauban a malului stâng al Nistrului și era destinată pentru a servi drept refugiu ostașilor în eventualele ciocniri militare cu turcii și tătarii. Din tot complexul acestei cetăți până astăzi s-a păstrat doar bastionul Vladimir.

Pe pământul Republicii Moldova au existat cetăți și întărituri de origine străină, astăzi distruse sau dispărute fără urme. Pe lângă ruinele de secol XIV a întăriturilor orașului medieval tătăresc Șehr-al-Djeadid de la Orheiul Vechi, Basarabia mai păstrează lângă satul Palanca ruinele unei cetăți turcești, patrulatere în plan, ce avea moscheie, trei bastioane și un turn pentru praf de pușcă – astăzi inexistente.

Capitolul II

Negoțul cu armele

II. 1 Relațiile comerciale cu orașul Brașov în secolele XIV-XVI

În secolele XIV-XVI, legăturile economice dintre Moldova, Țara Românească și Transilvania, au fost intense. Acest fapt se datorează dezvoltării lor economice și așezării de-a lungul drumurilor comerciale de tranzit care legau această perioadă apusul și centrul Europei de gurile Dunării și Marea Neagră; pe aceste căi se scurgeau de la apus spre răsărit produsele meșteșugărești – postavuri, unelte și mai ales arme. Schimbul de mărfuri dintre Țara Românească, Moldova și Transilvania a determinat o interdependență economică între cele trei Țări Române.

„Legăturile comerciale dintre cele trei țări, inclusiv comerțul de tranzit, se realizau îndeosebi prin cele trei mari centre meșteșugărești și comerciale și așezare geografică favorabilă le-a dat posibilitatea să joace un rol însemnat în relațiile economice. Precizare: în privința relațiilor comerciale trasncarpatice, Sibiul era orientat aproape numai spre Țara Românească. Bistrița numai spre Moldova, iar Brașovul, prin așezarea sa geografică, în sud-estul Transilvaniei, avea strânse legături de negoț atât cu Țara Românească cât și cu Moldova. Drept urmare, Brașovul a jucat rolul economic de piață comună pentru cele trei Țări Române și de loc de întâlnire a participanților la negoț, munteni, moldoveni și transilvăneni.”1

Brașovul era piață de desfacere pentru produsele naturale moldo-române și centru de aprovizionare cu arme, unelte meșteșugărești și agricole a Țării Românești și Moldovei. Iată cum înțelegeau oamenii vremii, importanța economică a Țării Românești pentru Brașov și Țara Bârsei – avrem scrisoarea din anul 1558 a marelui vornic muntena Stănilă, în care acesta scrie brașovenilor: „știți bine că fără noi, voi nu puteți fi și țara voastră. Țara Bârsei, fără țara noastră, nu poate.”2

Alte câteva date sunt grăitoare: la începutul sec. al XVI-lea, valoarea comerțului Brașovului cu Țara Românească și Moldova, se ridica, potrivit datelor registrului vigesimal din anul 1554, la 167.000 de florini aur, iar la mijlocul secolului al XVI-lea, potrivit datelor registrului vigesimal din 1554, la Brașov s-au întâlnit 1.070 de participanți la negoț din 171 de localități, din Țara Românească, Moldova și Transilvania, care au efectuat 2.866 de transporturi.

Chiar lupta pentru piață, din secolele XV-XVI, între negustorii brașoveni pe de o parte și cei moldo-munteni pe de altă parte, este una din formele de manifestare a înlănțuirii intereselor lor economice. De exemplu, prin anii 1431-1432, Vlad Dracul, pe atunci pretendent la tronul Țării Românești, cerea brașovenilor să-i îngăduie să poprească la Brașov negustori moldoveni pentru mărfurile sale confiscate în Moldova. Astfel, Brașovul a devenit pivotul de bază în relațiile economice existente între cele trei țări; el a dobândit în sec. XV-XVI rolul de piață comună, devenind primul element constitutiv al pieței interne în formare a celor trei țări române.

II. 2 Producătorii de armament

Organizarea muncii în corporații este bine cunoscută și putem distinge trei motive principale care se situează la baza creării acestor corporații sau bresle meșteșugărești: primul vine din necesitatea reglementării producției ca urmare a pieței limitate, a reglementării tentativelor de garantare patronilor sau proprietarilor de ateliere a unor câștiguri importante. Al doilea factor care determină formarea comunităților profesionale – se poate presupune – sunt cerințele sociale. Breslele și corporațiile meșteșugărești stabileau un sistem de legături în cadrul lor, definind prin acestea și locul fiecărui individ în structura societății urbane. Și nu în ultimul rând, avem de a face cu interesul puterii – centrale, ecleziastice și orășenești – care putea la rândul ei să exercite un control asupra activităților diferitelor grupări profesionale.3

Deci, organizarea și funcționarea breslelor era reglementată prin acte și statute aprobate de puterea politică și acestea ni s-au păstrat mai ales din cursul secolul al XV-lea – lucru valabil pentru întreaga Europă, nu numai pentru spațiul transilvănean. Explicația rezidă în faptul că majoritatea breslelor sau corporațiilor meșteșugărești au luat ființă în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, iar în secolul al XV-lea au intrat intr-o fază de puternică dezvoltare, care a necesitat schimbări dese ale cadrului legislativ; cadru legislativ cerut de asociațiile meșteșugărești, dar supus promulgării puterii politice. Aceste acte reprezentau constituția după care se desfășura întreaga activitate și viață a asociațiilor.

Conducerea breslelor. Modul de organizare și funcționare a breslelor era reglementat și legiferat prin intermediul statutelor. Statutele din 1376 au reglementat cele mai de seama probleme în legătură cu viața economică și juridică a breslei, cu alegerea staroștilor și raporturile acestora față de membrii breslei, față de conducerea orașului, etc.

„Principalele puncte din statute se refereau la următoarele aspecte:

– sărbătorile nejustificate sunt pasibile de pedeapsă;

– fiecare meșter era obligat să marcheze produsele cu o ștampilă proprie;

– salariile plătite calfelor trebuie să fie aceleași în toate atelierele;”4

Statutele de breaslă erau elaborate, dezbătute și aprobate în adunarea generală a breslei. In cadrul acesteia se dezbăteau toate problemele majore de "politică externă", ca și problemele interne cum ar fi: primirea de noi meșteri, alegerea staroștilor, pedepsirea celor ce s-au făcut vinovați de încălcarea statutelor, reglementarea procesului de producție etc. Cea mai importantă adunare a breslei era cea anuală, ce se ținea de regulă în prima săptămână de după Crăciun, în ziua de Anul Nou. În cadrul acestei adunări, staroștii și censorii citeau darea de seamă asupra activității și averii breslei din anul anterior. La aceste adunări participau de obicei și reprezentanți ai autorităților orășenești.5

Membri ai breslei erau numai meșterii cu un atelier propriu, cu una sau mai multe calfe, cu unul sau mai mulți ucenici. Meșterul și toți membrii familiei sale se bucurau de drepturi cetățenești depline în cadrul orașului. Însă, la Cluj în secolul al XVI-lea problema se punea invers: numai cei care se bucurau de drepturi cetățenești, puteau revendica dreptul de a se înscrie în breaslă. Raționamentul Magistratului clujean fiind: Este vrednic de a fi primit în breaslă acel pe care îl acceptă orașul, căci breslele țin și ele de oraș.

Membrii breslei erau chemați la adunare prin înștiințare individuală pe tabla (albone) breslei. Tabla era prevăzută cu o cutie de bronz în care se afla convocatorul scris pe hârtie, cuprinzând data adunării, ordinea de zi și pedeapsa pentru cei ce vor lipsi. Cei ce refuzau să participe la adunare erau amendați cu predare de ceară sau bani (circa 1-2 denari).

„Adunările ordinare ale breslelor erau în număr de patru pe an și ori de câte ori era nevoie se putea convoca o adunare extraordinară. Staroștii breslelor se alegeau în adunările anuale, ei îndeplinind funcții de coordonare: economice, administrative, juridice și religioase. Numărul lor era inițial de doi, purtând nume diferite, după limba în care era redactat articolul de breaslă, ca: magistri fraternitates, magistri cehae, seniores magistri, primari, magistri, Zechmeister. Staroștii trebuiau aleși de adunarea tuturor meșterilor cu unanimitate de voturi și din această cauză alegerile erau de foarte multe ori prelungite cu 2-3 zile.”6

După cum am spus mai sus, staroștii erau inițial în număr de doi, dar odată cu sporirea numărului de meșteri breslași, cum era în cazul Sibiului începând din secolul al XV-lea, numărul lor a ajuns la 4-5. Cel mai în vârstă se numea staroste batrân sau părintele breslei (senior magistrarum, senior caehae, apa, Zechvater), iar ceilalți erau numiți "al doilea", "al treilea", "al patrulea" staroste. In cazul în care numărul se limita la doi atunci cel bătrân era numit senior iar cel tânăr junior. Un astfel de caz poate fi și cel întâlnit în cazul breslei arcarilor sibieni, unde la sfârșitul secolului al XV-lea avem menționați doi meșteri : Niclos Bogner și Jung (junior) Niclos Bogner deși, în acest caz avem mai degrabă de a face cu doi meșteri ce provin din aceeași familie, deoarece ei nu sunt individualizați ca meșteri, ci doar ca nume.

„Decizia în cele mai importante probleme revenea seniorului, ceilalți staroști sau conducători ai breslei cu diferite funcții, ca de altfel orice membru al breslei nu puteau refuza vreo sarcină încredințată de cel dintâi. Staroștii trebuiau să fie bărbați cinstiți, respectabili și cu experiență și care în trecut nu au avut păcate și nu au suferit condamnări.”7

După alegere orice staroste trebuia să depună jurământ față de breaslă, jurământ în care intrau toate îndatoririle ce-i reveneau față de oraș, prin supravegherea calității produselor, spre a nu ieși pe piață produse necorespunzătoare și față de breaslă, obligându-se să supravegheze respectarea legilor acesteia, să fie cinstiți și nepărtinitori, să militeze pentru cinstea și onoarea breslei.8

In mâna starostelui se aflau și registrele de breaslă, anume acela al ședințelor sau al staroștilor, cel al primirii și confirmării ucenicilor ca și registrul meșterilor și al pedepselor. În atribuțiile părintelui breslei mai intrau și primirea și repartiția ucenicilor, ca și examinarea lucrării de măiestrie a candidaților la titlul de meșter. Ei purtau și sigiliul oficial al breslei; din cele trei orașe care fac obiectul studiului nostru nu cunoaștem decât pe cel al fierarilor sibieni din secolul al XVIII-le. Starostele mai avea și atribuții judecătorești atât în ceea ce privește problemele economice ivite în rândul breslei în procesul de producție, cât și în domeniul problemele personale ale meșterilor. In cazul în care aceste probleme depășeau atribuțiile și competența staroștilor, cazul era judecat de adunarea generală, care putea pronunța sentința. Atâta timp cât se dezbătea cazul cel împricinat părăsea sala spre a nu influența în nici un fel, nici prin simpla sa prezență, decizia, pentru ca sentința să fie cât mai nepărtinitoare.

„Staroștii se mai ingrijeau și de alte probleme mai marcante ale breslei: îngrijirea altarului breslei, a iazurilor, a pământurilor și a celorlalte bunuri imobile ale breslei, precum și de aprovizionarea, întreținerea și apărarea turnului și a curtinei sau a porțiunii de centură de fortificație încredințată breslei. Pe lângă aceste sarcini staroștii se bucurau și de niște avantaje: ei își alegeau primii ucenicii și calfele, ocupau întotdeauna locul cel mai bun în târg și primeau o compensație în bani, de câțiva florini pe an, pe lângă o parte a taxelor percepute pe certificatele ucenicilor și calfelor.”10

Pe lângă toate acestea este clar că staroștii nu se puteau ocupa singuri de o asemenea multitudine de sarcini, fiind ca atare sprijiniți în activitatea lor de o serie de ajutoare alese din rândul meșterilor. In ordinea importanței primul ar fi părintele calfelor ales de adunarea breslei. Acesta primea practic toate atribuțiile starostelui privitoare la calfe, îndrumând pe acestea în toate problemele economice, sociale și morale, conducând adunările lor, căutând loc de muncă acelor calfe care își efectuau călătoria de calfă, pronunțând și încasând onorurile aidoma starostelui și în ultimă instanță fiind supraveghetorul calfelor. „Părintelui calfelor îi urmau în ordinea importanței meșterii controlori (Schaumeister) și consiliul meșterilor celor mai bătrâni (Alterschaft), aceștia din urmă constituind un fel de consiliu permanent al starostelui. Breasla mai avea un notar (notarius) care întocmea procesele verbale ale adunărilor, redactând în același timp și certificatele de ucenicie și cele de moralitate ale calfelor călătoare, ținând contabilitatea și purtând corespondența”11. Inițial funcția era îndeplinită de cel mai tânăr staroste, apoi ea i-a revenit unuia dintre meșterii tineri, de obicei celui mai cult, care pentru serviciile aduse era retribuit, iar pentru fiecare certificat, fie de ucenicie, fie de moralitate, primea o cotă parte din taxele percepute de breslă. In sfârșit mai exista meșterul tânăr (Jungster Zechmeister), care nu era ales, ci era ultimul venit în breaslă, rămânând în această funcție până când o calfă trecea examenul de măiestrie devenind meșter breslaș. Meșterul tânăr se îngrijea de buna desfășurare a adunărilor breslei, de altarul acesteia și servea masa la ospețele breslei. Deci, acestuia îi reveneau misiunile cele mai ingrate, fapt ilustrat mai târziu și de plângerile acestor meșteri către Magistratul orașului.

Mai exista o atribuțiune nemenționată anterior, dar de mare importanță: cea a administrării averii breslei. Aceasta era inventariată cu ocazia schimbării staroștilor, starostele vechi dând socoteală în fața adunării de felul cum a administrat această avere. Ca o dovadă că fondurile breslelor puteau fi uneori considerabile stă și faptul că în anii 1528, 1532 și 1543, Laszlo Schmidt primește pentru lucrările sale în contul primăriei Sibiului suma totală de 73 de florini de aur. Pe de altă parte cheltuielile pentru obținerea cetățeniei și pentru a fi primit în breaslă, cumulate, se cifrau în secolul al XVI-lea la suma de 318 denari, bani care reprezentau contravaloarea ospățului de primire în breaslă și taxele achitate Primăriei și breslei. Deci, dacă numai aceste taxe erau așa de mari putem să presupunem că averea breslei fierarilor sibieni în aceasta perioadă era destul de mare.

Tot cu prilejul schimbării staroștilor se înmânau și documentele din lada breslei și cheile acesteia, citindu-se încă o dată statutele pentru a nu putea nimeni invoca faptul că nu le-a cunoscut. Breslele fiind recunoscute de oficialitățile orașului și de legile statului aveau, deci, statut de persoană juridică, implicit puteau dispune de bunuri mobile și imobile. Aceste bunuri ce constituiau averea breslei nu apar de la început, primele mențiuni ce se referă la ele sunt din secolul al XIV-lea. La început foarte modeste, aceste averi cresc pe măsura creșterii și dezvoltării breslelor. Bunurile provin din veniturile regulate, din taxele plătite de tinerii ucenici la primirea lor în breaslă, de calfe la declararea lor ca meșteri și de meșteri sub forma cotizațiilor anuale. Tot o sursă de venit era reprezentată și de sumele provenite din numeroasele amenzi aplicate ucenicilor, calfelor și chiar meșterilor pentru diferite abateri de la statut sau cele provenite din vânzarea produselor confiscate de meșterii controlori. Banii lichizi erau depuși în lada breslei alături de documentele importante. Aceasta avea de obicei două lacăte cu două chei diferite, fiecare dintre ele fiind încredințată unuia dintre staroști. Lada era inițial păstrată în casa starostelui, dar mai târziu, când breslele au dispus de case proprii, aceasta ocupa un loc de cinste în una din camere, având aproape o valoare mistică; în fața ei depunând jurământul staroștii. Pe lângă bunurile mobile breslele armurierilor mai dețineau și bunuri imobile, proprietăți funciare: grădini, eleștee, fânețe, pământuri arabile, case în oraș.

Organizarea atât de severă și de complexă a breslelor de meșteșugari a avut drept scop posibilitatea împlinirii unor funcții cerute de organizarea întregii societăți din acea perioadă. Datorită acestei organizări rigide breslele au fost în stare să îndeplinească rolurile ce le reveneau: economice, sociale, politico-militare și nu în ultimul rând religioase.12

A) Funcția economică. Cea dintâi grijă a breslelor cât și a oficialităților, era să asigure o producție suficientă, de calitate corespunzătoare și la prețuri potrivite. Pentru un produs necorespunzător din punct de vedere calitativ nu era răspunzător numai meșterul respectiv, ci întreaga breaslă. De aceea breasla avea grijă ca produsele care se vindeau la mare distanță de locul de producție să fie executate cu mare atenție. Aceasta nu era numai o chestiune de onoare a breslei, ci și una de natură materială extrem de importantă: câștigul meșterului și al breslei prin învingerea concurenței. Aceste interese conjugate explică dispoziția tuturor statutelor de breaslă, începând cu cele din 1376, privitoare la calitatea produselor.

Pentru asigurarea calității produselor se luau diferite măsuri, unele generale, valabile pentru toate breslele (controlul periodic al produselor), altele speciale, numai pentru anumite meșteșuguri (imprimarea semnului meșterului sau al sigiliului breslei). Pentru breslele producătorilor de armament din Sibiu nu a existat obligativitatea marcării cu semn personal de meșter și de aceea se cunosc doar trei astfel de semne, dar fără posibilitatea atribuirii lor.Se poate spune că fiind vorba de produse supuse unor reglementări speciale și de multe ori interzise spre comercializare în exteriorul Transilvaniei, pentru a se desfășura într-o cât mai mare clandestinitate comerțul de contrabandă, atestat de documentele vremii, cei mai mulți meșteri producători de arme nu își marcau toate produsele.13

Tot în vederea asigurării calității produselor, controlorii breslei circulau prin târg cercetând mărfurile. Pentru a asigura satisfacerea nevoilor de consum intern, breslele și oficialitatea luau măsuri în privința aprovizionării cu materii prime în cantități suficiente pentru toți meșterii. Pentru meșterii ce făureau arme materia primă principală era minereul de fier, fierul și oțelul. In Transilvania mine de fier funcționau la Rimetea, Hunedoara, Ghelar, Vașcău (Bihor) și la Mădăraș (Scaunul Ciuc)[20]. Este de presupus că materia primă necesară meșterilor sași sibieni și brașoveni provenea atât din minele de pe pământul crăiesc, cât și din afara acestuia, mai ales din Țara Românească, deoarece pentru anul 1538 voievodul Ioan Zapolya interzice importarea minereului de fier și a unor produse din fier din afara Transilvaniei, probabil ca o măsură de protecționism a producției transilvane. Coroborând acest fapt cu unele toponime ce ne sugerează existența în Muntenia a unor mine de fier, toponime ca Buneștii de Fier (moșie aflată în Argeș și închinată episcopiei de Argeș de soții Preda și Stanca Milcoveanu), putem trage concluzia că necesarul de minereu de fier și de fier al meșterilor sibieni era procurat de dincolo de Carpați, din imediata apropiere a acestora.

Pentru ca breslele să-și indeplinească adevăratele lor rosturi economice, era necesar, în primul rând, nu numai să se producă în cantități suficiente arme, ci și ca acestea să poată fi cumpărate. Pe această linie dietele Transilvaniei au fixat în nenumărate rânduri prețuri la aceste articole.14

B) Funcția socială. Legăturile sociale dintre membrii breslei erau foarte puternice. Petrecerile organizate cu prilejul primirii noilor membri în breaslă, a primirii ucenicilor, erau ocazii de veselie pentru toți membrii breslei. Cea mai frumoasă serbare avea loc cu prilejul alegerii staroștilor, când participau toți meșterii împreună cu soțiile lor.

„Când un meșter breslaș se găsea la strâmtoare, breasla îl ajuta cu bani din lada ei sau cu materii prime din rezervele pe care le avea. Breasla se îngrijea și de meșterul bolnav, acordând familiei acestuia pe perioada bolii împrumuturi plătibile dupa însănătoșire.”15Breslele aveau grijă cu strictețe ca nici un membru al comunității să nu le facă de rușine și pentru a avea o garanție în ceea ce privește calitățile etice, se avea în vedere încă din momentul primirii caracterul pretendentului. Era pretinsă cucernicie, prin care în sens larg erau înțelese ordine, onestitate, loialitate. Cel care tulbura armonia: acuza un meșter de minciună, îi arunca la mânie vorbe grele era aspru pedepsit. În statutul fierarilor din Sibiu din anul 1514 aceste lucruri erau pedepsite cu o amenda de 4 livre de ceară. Grija breslei față de membrii săi se manifesta și cu prilejul înmormântării, meșterul decedat fiind înmormântat pe cheltuiala breslei și chiar membrii familiilor se bucurau de același tratament.

C) Funcția politico-militară. Odată cu întărirea economică a breslelor și cu sudarea rânduielilor sale ele devin o forță politică și militară. De la sfârșitul secolului al XIV-lea, când Sigismund de Luxemburg (1387-1437) dispune întărirea orașelor și înconjurarea lor cu ziduri de apărare, acestea au fost încredințate spre întreținere, înarmare și apărare breslelor. Cât de bine erau dotate turnurile, bastioanele și zidurile orașelor o dovedește, în cazul Sibiului, și faptul că din 1241 și până în 1848 cetatea nu a căzut niciodată în luptă. Acest lucru se răsfrânge pozitiv asupra activității breslelor producătoare de armament din Sibiu, în sarcina cărora a căzut această dotare, care însemna săgeți, arbalete, arcuri, scuturi, săbii și mai târziu arme de foc. „In secolul al XIV-lea fierarii dețineau, împreună cu breslele aurarilor și țesătorilor, apărarea turnului Heidenberg. La sfârșitul secolului al XIV-lea, mai exact în 1493, fierarii aveau în grijă un turn al cărui inventar era format din: 6 archebuze, 8 puști de mână, 75 kg de pulbere, 12 arbalete, 400 săgeți pentru arbalete, 2 butoaie cu săgeți pentru arc, 2 platoșe. Două secole mai târziu întâlnim în aceeași formație breslele mai sus menționate, dar acum având fiecare un turn propriu, apărând și bastionul Soldisch. Căpitanii desemnați pentru apărarea bastionului au fost aurarul Gaspar, fierarul Lassel și țesătorul Andrei.”16

În anul 1492 breasla arcarilor sibieni avea singură un turn, fiind depozitate în el următoarele arme: 10 puști de mână (archebuze), 25 de funți de pulbere, 2 îmblăcie de fier, 1000 săgeți de arbaletă. Pentru anul 1575 avem atestate în inventarul turnurilor Sibiului următoarele bresle ce dețineau fiecare câte un turn: fierarii, săgetarii cu pieptănarii și săbierii. Turnul fierarilor era dotat cu următoarele arme: 1 tun falconete simplu (calibru mic), 15 archebuze, 12 puști de mână, 7 butoaie cu pulbere, 9 halebarde, 1 platoșă și 6 armuri. Săgetarii și pieptănarii aveau următorul inventar în turn: 2 archebuze, 2 archebuze mici (de jumătate), 2 archebuze scurte, 2 puști de mână, 3 butoaie cu pulbere și 1 platoșă. Turnul săbierilor era cel mai sărac, 2 archebuze și probabil că el s-a desființat puțin mai târziu.

Breslele erau deosebit de indicate pentru apărarea cetății, fiind organizații disciplinate și pe timp de pace; membrii breslei fiind obligați să facă exerciții de tras cu arcul și cu arbaleta, iar interesul pentru aceste exerciții era trezit prin organizarea de concursuri pentru care orașul dona importante premii în postavuri și bani. În plus, o dată pe an, avea loc trecerea în revistă a breslașilor apți să poarte arme, care erau obligați să apară echipați cu arc, arbaletă, sabie și lance sau cu pușcă și platoșă. Tot acest echipament costa în anul 1594 opt florini din care pentru lance 45 de denari, pentru spadă 1,90 florini, pentru coif 20 de denari, iar restul reprezentau armele de foc. Meșterul breslaș era obligat prin statut să fie mereu pregătit de luptă. Astfel în statutul fierarilor sibieni din anul 1514 se spunea clar că pretendentul la titlul de meșter trebuia să facă dovada deținerii unei gutte pux zwm czyll. Totodată meșterii din breslele producătoare de armament din Sibiu, pe lângă obligația de a presta serviciul de garnizoană, mai trebuiau să predea, contra plată evident, o anumită cotă de arme municipalității orașului.17

Amenințarea tot mai evidentă a unei invazii turcești de mari proporții a obligat oficialitățile orașului Brașov să elaboreze încă din anul 1491 un regulament, care, pe lângă prevederile interne ale fiecărei bresle cu privire la apărarea fortificațiilor orașului, prevedea obligațiile cetățenilor în timpul unui asediu. Fiecare bărbat era dator să posede următoarele arme: o arghebuză, o sabie, un arc și o lance de tipul celor care se folosea la vânarea mistreților. Fiecare poartă urma să fie apărată de 50 de oameni cu armele lor, bastioanele din colțuri de câte 10 oameni. La fiecare poartă și fiecare bastion era obligatoriu să fie prezent un meșter specialist în confecționarea armelor de foc, ceea ce indică pentru această perioadă un număr de cel puțin 8 meșteri din această specialitate.

„Implicarea breslelor armurierilor în dotarea, întreținerea și apărarea fortificațiilor orașului Cluj respectă tipicul existent și în celelalte orașe puternice din centrul și sudul Transilvaniei. Fortificațiile Clujului în secolul al XVI-lea erau constituite din ziduri crenelate, prevăzute cu turnuri și bastioane puternice, ce erau încredințate spre apărare breslelor. Avem atestată în Cluj pentru secolul al XVI-lea existența unui turn al fierarilor și unul al săbierilor (cunoscut și sub numele de Poarta Turzii – Tordaer Tor s.n)[40], primul aflându-se în capătul străzii Heilligeistgasse (Str. Petroșani) în apropierea intersecției acesteia cu strada Kinizsigasse (Str. Pavel Chinezu), iar al doilea, cel al săbierilor, se afla în capătul străzii Tordaergasse (Str. Universității), în apropierea bisericii iezuiților. Faptul că una din porțile orașului se afla în apărarea săbierilor arată, cât se poate de clar, că breasla, la data respectivă, avea o situație economică foarte bună, ce-i putea permite întreținerea unui turn așa de important în geografia fortificațiilor cetății.”18

Pe lângă prevederile din statutele breslelor cu privire la obligațiile militare ale membrilor, armurierii erau obligați să asigure cu armament mai întâi turnurile orașului, fiind de asemenea obligați să asigure repararea acestui armament depozitat. În anul 1502 fiecare breaslă avea impusă o contribuție de 50 denari pentru întreținerea fortificațiilor, dar în 1517 Ludovic al II-lea îi scutește pe clujeni de această taxă pentru ca să-și poată reface și completa sistemul de fortificații.19

Pe lângă funcțiile militare breslele au îndeplinit de multe ori, prin intermediul staroștilor lor și funcții politice. In Transilvania, spre deosebire de Germania, influența meșteșugarului, asupra administrației politice s-a menținut în permanență și s-a accentuat tot mai mult prin unirea tot mai strânsă a breslelor. Aceste circumstanțe explică faptul că în regulamentul breslelor din 1376 găsim o dispoziție referitoare la influența politică pe care acestea o exercitau. Documentul sus menționat atestă clar faptul că influența breslelor trecea de granițele domeniului economic, deoarece meșterii de breaslă ce aveau îndatorirea de a participa la adunările de scaun, ce aveau loc de patru ori pe an, nu participau numai la rezolvarea problemelor de natură economică ci și a celor ce priveau bunăstarea obștească.

„Această influență a crescut și mai mult, când, la sfârșitul secolului al XV-lea, după reunirea scaunelor și districtelor săsești, până atunci separate, într-o națiune politică unitară, și breslele au creat o unitate organică ca urmare a unei vieți economice similare.”20

D) Funcția religioasă. Breasla nu reprezenta numai o comunitate social-economică, ci și o comunitate religioasă. Pe planul religios și al moravurilor influențele ei au fost la fel de importante și de profunde ca și în plan economic. Chiar și numai numeroasele amenzi în ceară percepute pentru majoritatea delictelor de mai mică importanță ne arată că relațiile breslelor cu biserica erau destul de strânse.

„Breslele aveau de obicei un altar propriu unde de sărbători, cu ocazia slujbei, dar mai ales de ziua sfântului protector, se ardeau lumânările până la capăt și de unde se oficia slujba. Pentru breslele sibiene ne este atestată existența altarelor de breaslă, dar fără mențiunea sfântului protector.”21

Participarea la slujbele religioase era obligatorie, fiecare breaslă deținea o strană proprie, denumită dupa ea și separată de celelalte bresle, unde meșterii trebuiau să se așeze ținând cont de rangul lor.

Diversele statute ale breslelor conțin dispoziții exacte în ceea ce privește prilejurile în care trebuiau citite liturghiile. Fierarii sibieni, în statutul din 1514, au reglementate aceste lucruri, ei ținând anual trei slujbe religioase Gott zu lob und seiner gebenedeytter mutter Jungfraw Marie (ca laudă Domnului și Maicii Sale Fecioara Maria).

O altă activitate religioasă o constituiau procesiunile, la care breslele luau parte in corpore, la toate breslele fiind o tradiție ca membrii să poarte în alai solemn la groapă pe tovarășul decedat. Neglijarea acestei obligații era pedepsită cu o amendă în ceară. Prima reglementare în acest sens a și fost făcută în regulamentele pentru fierari și tăbăcari: funerum sepulturam negligens libram cerae dabit pro emenda, respectiv sepulturam vero funeris negligens vndecin denarios ammittet.22

Problema religioasă își pierde tot mai mult din importanță în decursul timpului în favoarea prevederilor economice, sociale și politice, dovedind că, pe măsură ce se dezvolta producția, interesele meșterilor nu mai merg alături de cele ale bisericii, încercându-se o ieșire de sub influența acestei instituții.

„Ascensiunea în cadrul breslelor, precum și pătrunderea în breaslă, nu erau deloc simple, necesitând ani lungi și grei de pregătire, privațiuni și umilințe. Incă din fragedă copilărie fiii de meșter erau educați spre a prelua atelierul tatălui, fiind obișnuiți cu atelierul și cu munca în cadrul meșteșugului. Statutele nu vorbesc clar despre vârsta la care un tânăr intra în ucenicie, ele specificând de obicei că trebuie să fie mărișor, probabil vârsta aceasta fiind de 10-12 ani. Înainte de a fi primit în ucenicie un astfel de tânăr trebuia să facă în atelierul meșterului un timp de probă (2-3 săptămâni), pentru testarea aptitudinilor candidatului. Nici un meșter nu avea dreptul să țină un ucenic neangajat peste timpul stabilit de probă sub pedeapsa achitării unei amenzi în valoare de 1 florin și a 2 litre de ceară plătite pentru lada breslei.”23

O altă condiție pentru primirea la învățătură a unui tânăr era aceea a originii, candidații trebuind să provină din familie de oameni cinstiți și din căsătorii legitime (de thoro conjugali). In faza de început acest lucru putea fi dovedit cu 2 martori, însă mai târziu se va cere certificat de naștere, care să ateste că provin dintr-un vero et legittimo thoro habeatur matrimonium, așa cum se specifica în statutul din 12 noiembrie 1484, al breslei reunite a arcarilor, săbierilor, scutarilor și șelarilor din Cluj, statut care a avut ca model  statutul pintenarilor și săbierilor din Sibiu. O dată trecută proba de aptitudini ucenicul putea fi angajat de meșter în schimbul unei taxe în bani sau în natură. Această taxă variază de la breaslă la breaslă și mai ales de la perioadă la perioadă. In Sibiu ucenicii plăteau inițial 4 florini, pentru ca în secolul al XVII-lea să se ajungă la 12 florini.

„Acești ani de ucenicie nu erau așa de ușori, fapt ce îl putem deduce din prevederile statutare, care spun că pe perioada celor patru ani de ucenicie, ucenicul putea fi folosit și pentru munci extraprofesionale circa 2 ore pe zi. Deci, ucenicul era un fel de slugă în casa stăpânului său, pe care trebuia să-l slujească cu cinste: să taie lemne, să aducă apa, să-i spele meșterului picioarele în fiecare sâmbătă. Dacă era prins jucându-se în timpul lucrului, care dura de obicei de la răsaritul și până la apusul soarelui, ori jucând cărți sau zaruri în vreo cârciumă, era dus în fața adunării breslei, unde i se aplicau de la nouă lovituri de nuia în sus.”24

După terminarea ucenicie, i se elibera ucenicului un certificat de învățare a meșteșugului, plătind o taxă de 25 denari. Pe baza acestui certificat ucenicul eliberat putea fi angajat calfă. Noua calfă era primită în rândurile calfelor cu un ceremonial ce se sfârșea cu o masă, numită "paharul de tovărășie" și care era destul de costisitoare: 50 de covrigi, pâinea necesară, o friptură și o vadră de vin. Calfa cea nouă ținea o cuvântare, apoi bea trei pahare de vin: unul pentru țară, al doilea pentru oraș și al treilea pentru breaslă. O dată recunoscută calfa avea două posibilități: să rămână la meșterul de la care a învățat meseria sau să ia drumul pribegiei, să-și facă timpul de călătorie (Wanderjahre) în orașele unde meșteșugul respectiv era mai dezvoltat, în scopul de a-și însuși mai bine meseria. Orașul în care era cel mai bine dezvoltat meșteșugul făuririi armelor era Nürnberg și avem atestată prezența în secolul al XVI-lea, mai exact în jurul anului 1530, a unui meșter pe nume Valentin Transilvăneanul (Valentin Siebenbürgen)25, care este posibil ca în urma efectuării călătoriei de breaslă în acest oraș să fi decis să se stabilească aici, căsătorindu-se cu fiica meșterului său, Wilhelm de Worms. Locul de origine al acestui personaj nu poate fi stabilit cu certitudine, dar pornind de la ideea că în Transilvania existau două centre mari ale producției de arme, se poate avansa ipoteza originii brașovene sau sibiene a calfei. Se pare că acest Valentin era specializat în făurirea de armuri, iar menționarea sa este legată de un astfel de articol care poartă marca sa de control pe toate componentele (un coif din profil cu podoabă de crini și inițialele V.S.). Timpul obligatoriu de călătorie era de 2-4 ani, fiind scutite doar calfele bolnave sau cele care după moartea părinților preluau atelierul.

După întoarcerea din călătorie calfele se prezentau la examenul de meșter, dar erau obligate să prezinte: certificat de naștere, pentru a se certifica că este născut din căsătorie legitimă, certificat de ucenicie, certificat de moralitate, certificat de călătorie. Conform acestor dovezi calfa era declarată cetățean al orașului și se pute a prezenta la examenul propriu-zis, care consta dintr-o probă practică, o lucrare de măiestrie sau capodoperă. Lucrarea trebuia executată prin propriile puteri ale calfei, fără nici un ajutor străin. La fierari era ceva mai lejer, meșterul care supraveghea lucrarea putea să ajute calfei la baterea fierului cu ciocanul, dar era interzis să-i dea vreo indicație sub pedeapsa amenzii de 2 florini. Lucrarea isprăvită era prezentată breslei, care alegea o comisie de examinare, ce aproba sau respingea lucrarea; în ultimul caz calfa primea o prelungire a termenului, dar plătea între 50 de denari și 1 florin pentru fiecare săptămână de întârziere.26

Pentru a fi primit în breaslă și pentru a se bucura de toate drepturile unui meșter breslaș, candidatul trebuia să mai îndeplinească unele "formalități" destul de costisitoare. În primul rând, trebuia să dea o masă meșterilor din breasla respectivă. S-a păstrat descrierea unei asemenea mese, care merită să fie redată pentru "coloritul" ei:

– patru feluri de mâncare, după cum urmeaza: primul fel, prăjitură cu chimen și doi claponi cu orez; felul doi, diferite fripturi și anume: un purcel umplut, o gâscă, un clapon, patru găini umplute, cinci funți de mușchi de porc, 8 funți de mușchi de vacă, mușchiul și jumătatea dinapoi a unui iepure; felul trei, varză cu carne; felul patru, orez cu lapte și jumări; după aceea se serveau fructe. Pe lângă cele patru feluri de mâncare se bea vin în valoare de 2 florini. Dacă un nou membru nu poate da o asemenea masă, trebuia să plătească 12 florini din care meșterii urmau să-și pregătească singuri masa.

„Pentru a deveni membru al breslei, candidatul mai trebuia să indeplinească o condiție: să se căsătorească. Acest lucru era obligatoriu din două motive: pe de o parte, pentru a asigura tihna familiei meșterilor și moralitatea breslei, iar pe de altă parte, pentru ca meșterii să-și poată căsătorii fiicele. După ce se constata că tânărul meșter îndeplinea toate condițiile, el era primit în breaslă și putea să-și deschidă atelier.27

Capitolul III

Strategia și tactica armatei Moldovei și Țării Românești în sec. XIV-XVII

III. 1 Considerații generale asupra tacticii și armamentului militar medieval

Este foarte greu de stabilit pentru aceste categorii de armament, în ce măsură evoluția lor a fost determinată de dezvoltarea procedeelor tehnice de făurire sau de modul practic de mânuire, de folosire a lor în luptă, sau de complexitatea și eficiența echipamentului defensiv pe care trebuiau să îl înfrunte, care a fost factorul primordial, căci după toate aparențele avem de-a face cu o permanentă interdependență și determinare reciprocă. Strategia și tactica militară a unei epoci poate influența armamentul epocii respective, dar de asemenea apariția unor arme calitativ superioare poate duce la modificări în modul de luptă și implicit, la schimbări în concepția tactică. De asemenea apariția unui echipament defensiv mai eficient poate determina perfecționarea armelor ofensive, dar reciproca poate fi chiar mai plauzibilă. Raportul dintre armele ofensive și cele defensive a fost poate cel mai activ factor în evoluția ambelor categorii, în general fiind sesizabil, cel puțin pentru epoci mai noi și mai ușor accesibile documentar, un oarecare avans al elementului ofensiv. Astfel se poate afirma cu siguranță că a apărut mai întâi tunul și apoi sistemul de fortificare bastionară de tip Vaubain, mai întâi glonțul și mult mai târziu vesta antiglonț, sau mai întâi aviația și doar mai apoi artileria antiaeriană, exemplele putând fi continuate.

„Revenind la armamentul evului mediu, informația mult prea săracă, ne determină să abordăm toți acești factori în mod unitar, fără să încercăm stabilirea unor impulsuri inițiale, să privim toate influențele asupra categoriilor alese ca rezultat al unui complex de interacțiuni și determinări reciproce.1

Făurirea

„Producerea spadelor și a săbiilor, reprezenta o muncă de fierărie  extrem de pretențioasă și specializată, ce necesita numeroase cunoștințe de metalurgie a fierului, de la reducerea minereului până la obținerea aliajului adecvat cerințelor și solicitărilor cărora trebuia să le răspundă arma finită. Partea cea mai greu de realizat la aceste arme, era cu certitudine lama, care trebuia să fie de duritate mare dar nu casantă, elastică și rezistentă la lovirea din diferite unghiuri. Toate acestea se puteau realiza destul de ușor pe un vârf de lance sau săgeată, pe un bolț de arbaletă, pe o secure de luptă sau pe un pumnal, unde părțile active sunt mici față de volumul total al armei. Spre deosebire de gladiusul roman, cu lama scurtă lată și masivă, în cazul spadei și sabiei medievale, lama trebuia, pe lângă calitățile amintite ceva mai sus, să fie lungă, zveltă și ușoară, ceea ce se putea realiza mai ales prin îmbunătățirea calitativă a materialului folosit și mai puțin prin adaptarea cantitativă a formei.”2

În România, datorită mai mult lipsei de înzestrare tehnică adecvată decât datorită dezinteresului cercetătorilor, s-au făcut mult prea puține analize metalografice complexe pe arme medievale, deși asemenea analize reprezintă singura cale de clarificare a amănuntelor constructive ale acestor piese. „Una dintre puținele exceptii în acest sens o constituie spadele medievale din colecția Muzeului Brukenthal dar acest eșantion redus, nu poate fi luat drept reper concludent pentru modul de făurire a complexului armelor medievale produse sau păstrate în Transilvania. Din acest motiv, suntem nevoiți să apelăm la lucrările de metalografie elaborate în străinătate, pe baza analizelor efectuate pe un număr important de arme europene și orientale. Putem în acest fel constata, pentru perioada cuprinsă între antichitatea târzie și miezul evului mediu european, câteva procedee tehnice de bază folosite în producerea pretențioaselor lame de spade și săbii și bazate pe combinația dintre fierul bogat și oțelul sărac în carbon. O asemenea combinație a dus la așa-numitul "oțel de Damasc", ce întrunea toate calitățile necesare; tăria fontei și elasticitatea oțelului.”3

Primele dovezi clare ale combinației de fier și oțel în lama spadelor, ni s-au păstrat din mediul franc merovingian. Nu este exclus ca această tehnologie să fi fost cunoscută și de către romani, dar armele romane păstrate, sunt atăt de corodate, încât nu li se mai poate analiza structura metalografică.Cert este că încă din secolul al VI-lea, în zona renană existau câteva ateliere specializate în producerea lamelor de spade, ce își exportau produsele până în lumea vikingilor, a slavilor de răsărit, a maghiarilor și foarte probabil în Transilvania, așa cum se poate bănui pe baza unei lame damascinate păstrate în Muzeul Unirii din Alba Iulia.4 Faptul că aceste ateliere produceau numai lamele, este demonstrat prin descoperirea în Peninsula Scandinavică a unor spade cu inscripție – marcă de atelier; de certă proveniență francă, dar cu mânerul, garda și butonul de clară lucrătură nordică, ca și prin descoperiri similare din Rusia. Renumele de care au ajuns să se bucure lamele renane a depășit până în secolul al X-lea chiar limitele geografice ale Europei, fiind lăudate chiar în lumea arabă de Al Biruni (973-1098), pentru calitățile lor deosebite. Motivul pentru care lamele făurite în ateliere de pe cursul mijlociu al Rinului erau atât de apreciate, rezidă în procedeele tehnice folosite de fierarii din Francia Merovingiană în realizarea deja amintitei combinații fier – oțel cunoscută și ca "damascinare mecanică" sau "sudată". Meșterii renani foloseau drept materie primă fâșii din fier bogat și oțel sărac în carbon, pe care le suprapuneau alternat și le sudau apoi prin batere la cald într-o bară de secțiune rectangulară. Se exploata în acest fel calitatea majorității metalelor, de a difuza unele în altele, în stare de incandescentă. Aceste bare erau apoi forjate pentru eliminarea fixării particulelor de zgură, răsucite, îndoite, torsadate, și din nou forjate în bare. Trei până la patru asemenea bare erau apoi suprapuse sau împletite și forjate din nou în ceea ce va constitui miezul viitoarei lame de spadă, după cum s-a demonstrat prin metoda experimentală; (pl. 21-a). Sunt cunoscute trei feluri sau metode de damascinare mecanică: cea totală, cea lamelară și cea aplicată, zisă și "damascul furniruit", diferențiate de felul în care acest miez era integrat lamei;(pl. 21-b). În cazul damascinării totale, pe acest miez se sudau apoi, pe ambele părți, tăișurile din oțel dur, îmbogătit în carbon, iar apoi de cele mai multe ori se placau cu oțel mai moale, cu conținut de carbon sub 0,5 %. Damascinarea lamelară implica alternarea unor bare damascinate cu un miez de oțel, iar prin "furniruire", pe o lamă simplă se aplicau prin batere pe cele două fețe fâșii damascinate, diferențele de calitate între cele trei metode nu sunt majore iar sesizarea lor este posibilă doar prin analiză metalografică. Pe partea centrală a unor asemenea spade, după șlefuire și lustruire, apărea un model neregulat, din linii curbe, împletite asemănătoare oaselor de pește și cercuri concentrice, asemănător unui furnir de lemn foarte noduros. Aceste modele, constituiau o dovadă pentru armele de exceptională calitate fiind de obicei accentuate prin gravare mecanică, corodare controlată cu ajutorul unor acizi sau prin întărirea contururilor cu infuzii de metal nobil. „Din relatările lui Cassiodor, aflăm despre astfel de lame ce distrug orice coif sau armură, când regele Teodoric (493-526) mulțumește regelui vandal Thrasamund pentru spadele dăruite, lăudând luciul uniform al lamelor și culorile pe care le joacă modelul încâlcit din șanțul lamei și subliniind că el știe să aprecieze adevărata valoare a unei spade după calitatea lamei și nu după ornamentele aurite ale mânerului și tecii. Și călugărul cronicar din St. Gallen descrie o scenă, în care împăratul Ludovic Germanicul (843-876) încearcă niște spade îndoind lama până ce vârful a atins mânerul, pentru ca apoi lama să revină imediat la poziția inițială.Prestigiul de care s-au bucurat vreme îndelungată în Europa piesele realizate prin damascinare mecanică reiese din numeroasele încercări de imitare a modelelor renane timp de multe secole, și în spații geografice întinse. Figurarea pe lame a modelelor france persistă chiar până în epoca modernă și chiar și după ce procedeele metalurgiei moderne au reușit să obțină oțeluri aliate, mult superioare, pe cale industrială. Astfel armurerii prestigioase ca cele de la Clouet (Franta), Trivelli (Italia) sau Solingen (Germania), produc din secolul al XIV-lea și până în epoca modernă spade și săbii pe a căror lame sunt imprimate prin laminare modele imitând pe cele merovingiene.”5

Cu sigurantă meșterii fierari merovingieni nu numeau metoda lor de prelucrare a lamelor "damascinare", și este interesant că adevăratele spade și săbii "de Damasc" nu au fost produse pentru prima oară în vestitul centru comercial sirian, ci mult mai probabil în India sau Persia, Damascul preluând doar mai târziu acest meșteșug, inițial fiind doar locul de unde le aduceau negustorii în Europa. Meșterii armurieri din orient, au folosit tot combinația fier – oțel pentru realizarea unor lame cu calități deosebite, dar aliajul se obținea pe cale chimică și nu mecanică, așa-zisa "damascinare turnată. Rezultatul era în mare măsură același, iar mărturii despre lame orientale damascinate pe cale chimică există din secolul VI. Lamele orientale prezintă un conținut relativ mare de carbon; 1,3 până la 2 % și cu toate acestea nu sunt casante, deoarece răspândirea acestui element se face uniform, în două faze. În prima fază, la reducerea minereului de fier, se obținea prin îmbogățirea excesivă cu monoxidul de carbon emanat de cărbunele de lemn, un oțel poros extrem de dur, care în a doua fază, era impregnat, în stare solidă, cu fier fluid, sărac în carbon, care are un punct de topire cu 300°C mai coborât. Prin această metodă, lamele orientale aveau pe toată suprafața aceeași structură, (pl. 26) fiind mai viabile și mai elastice.”Ca și în cazul lamelor france, modelul damascinat era scos în evidentă în special prin corodare superficială cu substanțe slab acide ce afectează mai mult fierul moale. Acest material ușor acid-coroziv, era numit în lumea arabă "Zag", fiind o pastă compusă din lut, gips, sulfați și oxizi de fier și magneziu și substanțe alkaline în procente riguros stabilte, cu care se "împacheta" lama înainte de șlefuire și lustruire. Procedeul a rămas însă până în secolul XIX, un monopol al lumii musulmane, fierarii europeni continuând să practice și să perfecționeze metoda mecanică, deși deja la începutul secolului XVI, Gheorg Agricola (1494-1555), descrie în a sa lucrare "De re metallica", procedeul "îmbibării" oțelului poros cu fier moale, fără topirea celui dintâi.”6

Perfecțiunea absolută în ceea ce privește obținerea pe cale mecanică a aliajului de lamă, au atins-o însă în Japonia medievală făuritorii de săbii de samurai. Aceștia stăpâneau în secolul al VII-lea, nu numai tehnologia obținerii unor aliaje fier – oțel bine omogenizate, ci și metode de tratare termică parțială, șlefuire și lustruire, ce duceau la rezultate situate la limita superioară a posibilului tehnic. Se folosea o singură bară, din fier relativ moale și săracă în carbon, care era de zeci de ori pliată și apoi din nou forjată la forma inițială. Spre deosebire de franci, niponii nu căutau să elimine cu totul zgura, ci dimpotrivă, se urmărea menținerea și fixarea ei, desigur în cantităti bine controlate și omogen răspândite în structura metalului. „Luptătorii și meșterii japonezi, au constatat probabil după lungi experiențe, ceea ce a reușit să clarifice abia de curând metalografia, și anume că o lamă ce conține particule de zgură este mai ușor de mânuit, deoarece acestea măresc frecarea interioară și ca atare micșorează vibratia lamei.”7Acest nucleu era prins apoi într-o tablă în formă de "V" care constituia fețele viitoarei lame și care se făurea separat, din benzi de oțel și fier, ce se pliau de 20 de ori în cruce, se sudau și se forjau din nou, obținându-se astfel un laminat din 220 straturi, adică; peste 1.000.000. La o grosime de 5 mm a laminatului, înseamnă că un strat cuprindea doar cca. 40 de atomi de fier. O lamă astfel realizată, era apoi "împachetată" într-o pastă de ceramică în amestec cu praf de piatră și cărbune, care după uscare, se înlătura doar în zona tăișului. Astfel preparată, lama era adusă din nou la incandescență și apoi cufundată brusc în apă, obținându-se călirea tăisului și răcirea înceată a restului lamei. Ultima operațiune era ascuțirea și șlefuirea cu mare grijă a lamei, până se ajungea la suprafețe perfect netede, dar niciodată lucioase, ci ușor mate.8

Desigur metodele descrise anterior, atât pentru spațiul european, cât și pentru cel al orientului apropiat sau extrem, reprezintă tehnologiile "de vârf", pe lângă care persistă și metode mai simple și cu rezultate mai modeste, la îndemâna oricărui fierar de atunci sau de acuma. „În Transilvania, cunoaștem doar dintr-o descoperire arheologică întâmplătoare de la sfârșitul secolului trecut unele piese, ce par să provină dintr-un atelier de fierar, ce producea spade în secolul XIII, la Șelimbăr. Metodele folosite aici s-au dovedit a fi fost foarte simple, lamele fiind prelucrate prin forjare, așa cum demonstrează intruziunile lenticulare de impurități orientate în sensul baterii, observate la analiza microscopică. După această prelucrare, lama a fost supusă unor tratamente termice, sau căliri succesive, însă încălzirea excesivă a dus la sărăcirea în carbon a părților active și prin aceasta la obținerea unei durităti reduse, de numai 220 HV0,1. Și analiza celuilalt fragment de lamă a dus la aceleași concluzii, înregistrându-se chiar o duritate mai scăzută de numai 200 HV0,1, ceea ce pare să demonstreze că fierăria de la Șelimbăr, nu era specializată în producția de arme, fapt demonstrat dealtfel și de celelalte piese descoperite, în majoritate unelte agricole și meșteșugărești. Că în același spațiu geografic se produceau și spade cu lame mai bine călite, o demonstrează analizele efectuate pe celelalte spade din colecția Muzeului Brukenthal, lama de la Vurpăr de exact aceeași factură tipologică cu cea din Șelimbăr, dezvăluind o tărie de 600 HV0,1.”9

Indiferent de calitatea ei, o lamă pentru a putea fi folosită, trebuia prevăzută cu gardă, mâner și buton. Dintre aceste părți componente ale armei, mânerul este în marea majoritate a cazurilor prelucrat din aceeași bară de metal cu lama și în prelungirea acesteia. Celelalte piese componente puteau fi din același metal ca lama, desigur fără tratări speciale sau mai rar, din metale neferoase, în special bronz; (pl. 17-f). Metale nobile sunt folosite mai mult pentru ornamentarea prin placare a butoanelor și gărzilor în cazul armelor de ceremonie sau parad (pl. 22-a). Pe anumite arme din perioada migrației popoarelor, în special pe așa-numitele "spatha", se întâlnesc și mânere prevăzute cu gardă și buton și realizate cu totul din os, lemn sau corn; (pl. 22-b).

Pentru perioada secolelor IX-XIV, sunt cunoscute două moduri de fixare a acestor părți componente pe lamă; prin batere la cald și prin nituire. Baterea la cald, implică de regulă făurirea din același metal și în același atelier a tuturor părților componente ce trebuiau să se potrivească perfect pe locul în care urmau să fie montate. Sunt însă cunoscute și cazuri în care butonul sau garda ce nu se potriveau exact pe mâner, au fost "împănate" cu bucăti de fier. Aceste cazuri pot ridica dealtfel din nou în discuție problema, dacă lamele se făureau separat de elementele mânerului. În cazul gărzii astfel fixate, orificiul de prindere era lărgit în partea dinspre lamă până la lățimea umerilor acesteia, pe care îi cuprindea în grosimea sa și îngustat spre mâner.10Astfel concepută, garda era încălzită până la incandescență și bătută pe lama și mânerul rece. Prin răcire și contractare, garda se strângea pe mâner și lamă, făcând aproape imposibilă detașarea ei în luptă. În același fel se monta apoi butonul. Nituirea este în general o metodă mai puțin sigură de fixare, fiind folosită mai ales în cazul în care garda și butonul nu se fabricau în același atelier cu lama. Această situație se întâlnește mai frecvent la spadele de proveniență francă sau vikingă. La aceste arme, gărzile bogat ornamentate erau prevăzute de obicei cu orificii mai mari, ce se potriveau pe orice lamă, iar spațiul rămas liber după fixarea prin nituire, se umplea cu chit. La fel se proceda și cu butoanele, făurite de obicei din două părți; o placă de fixare pe mâner, și o "coroană" ce se prindea prin nituire pe placă; (pl. 22). Această placă, prevăzută cu un orificiu central, era așezată pe capătul mânerului și bătută, până era străpunsă. Apoi se bătea capătul mânerului până se îngroșa și nu mai permitea detasarea. Pe placa astfel fixată se nituia apoi coroana butonului, goală în imterior sau umplută cu chit.

„Mânerul, partea cuprinsă între gardă și buton, era înmănușat în evul mediu, cel mai frecvent prin înfășurare cu piele sau material textil, așa cum s-a păstrat pe unele piese până în zilele noastre sau cum se poate vedea cu ușurință pe numeroase reprezentări din arta figurativă medievală. O altă modalitate o reprezenta "bobinarea" mânerului cu sârmâ din metal nobil, aur sau argint, fie direct pe fier, fie peste o înfășurare inițială din piele sau placare cu lemn; (pl. 23). Mai rar, mânerele de spade erau înmănușate prin nituirea pe fețele laterale a unor plăcute din lemn, os, corn, fildeș sau metale neferoase, exemple ale acesei practici fiind mai puțin frecvente atât pe materiale păstrate, cât și în reprezentările de arme din arta figurativă; (pl. 23). Metoda placării este mai răspândită pe săbii, al căror mâner curbat se preta mai puțin la înfășurare.”11

Mânuirea și raportul cu echipamentul defensiv

„Cu montarea gărzii, a butonului și cu înmănușarea mânerului, procesul de fabricație al spadei sau sabiei medievale, era încheiat iar arma putea fi folosită în luptă. Eficiența cu care aceste arme puteau fi folosite, nu depindea numai de calitatea lamei, ci și de modul în care o asemenea lamă putea fi mânuită. Manevrabilitatea spadei și sabiei medievale depindea în mare măsură de echilibrare, de felul în care era repartizat centrul lor de greutate. Echilibrarea spadelor s-a făcut diferit de la o perioadă la alta depinzând mai ales de tehnica de luptă și de echipamentul defensiv folosit. Acesta este și motivul pentru care orice apreciere referitoare la modul de folosire a acestor piese de armament, necesită o analiză a evoluției și permanentei adaptări a formelor constructive, în funcție de tacticile militare și de echipamentele defensive specifice unor grupuri de populații sau unor etape distincte ale epocii medievale.”12

„Epoca migrației popoarelor și evul mediu timpuriu sunt caracterizate în plan militar prin tranziția nucleului armatelor, de la infanteria grea a antichitătii greco – romane grupată în falangă sau legiune, spre trupa combinată de cavalerie și infanterie mai puțin organizată, dar foarte mobilă a migratorilor germanici.”13 Populațiile germanice folosesc ca arma ofensive pentru lovit "spatha", o spadă lungă cu două tăișuri și "saxul", o armă cu un singur tăiș, dar dreaptă și relativ scurtă.Cele două arme se pare că erau purtate simultan, după cum rezultă din deja amintitul poem "Waltari". Și luptătorii din armata bizantină erau dotați cu două arme ofensive de lovit: un gladius mare numit spatha și unul mic, numit semispatha; după cum ne informează mai multe izvoare. Arma de bază a epocii era totuși spatha lungă, saxul sau semispatha, fiind folosite mai ales când prima se rupea, sau era pierdută, situație bine descrisă în același poem al lui Walthari. „Lama lungă a spathei, cu toate prelucrările pretențioase amintite mai sus, era destul de sensibilă și se pare că se rupea destul de des, când se bara cu ea lovitura altei arme ofensive. Din acest motiv, în evul mediu timpuriu, spadele nu se loveau unele de altele, ci lovitura de spadă ori se eschiva, ori se bara cu scutul. Nu cunoaștem nici o reprezentare din perioada secolelor V-XIV, în care să apară luptători cu spadele încrucișate, iar în poemele germanice ciocnirea a două spade se soldează de obicei cu ruperea uneia dintre ele. Această situație este normală, căci spadele medieval timpurii erau arme pentru lovit, iar încrucișarea spadelor și dezvoltarea artei scrimei este legată de apariția, ceva mai târzie, a armelor pentru lovit și împuns.”14

„Categoria armelor pentru lovit, medieval timpurii, se caracterizează prin plasarea centrului lor de greutate, pe lamă, de la mijloc spre vârf. Aceasta se realiza printr-un mâner scurt, o gardă mică și un buton foarte ușor, gol în interior. Spadele astfel realizate, dezvoltau o uimitoare forță de lovire, antrenată din umărul luptătorului și fără prea multe posibilități de manevră din încheietura mâinii, datorită greutății lamei. Lupta cu asemenea spade solicita stabilitatea luptătorului pe picioare, atât pentru a nu se dezechilibra în timp ce lovea, cât și pentru a se putea feri de năprasnicele lovituri ale căror efecte au putut fi sesizate arheologic pe craniul de la Wien-Leopoldau; (pl. 25). Din acest motiv, spadele din această categorie cunosc cea mai largă răspândire în perioada secolelor V-VIII, la populațiile germanice, mai cu seamă în lumea nordică, unde folosirea lor se prelungește până în secolul al X-lea la navigatorii vikingi sau varegi și mai puțin la populațiile care își bazau forța militară pe cavalerie. Călăreții stepelor euro-asiatice, care își fac apariția în istoria Europei cu începere din secolul al V-lea, folosesc arme mai ușor de mânuit din șaua calului, cu centrul de greutate plasat tot pe lamă, dar în porțiunea acesteia cuprinsă între mijloc și mâner. Acestea sunt piese ușoare, fie spade cu două tăișuri dar cu lama mai zveltă și mâner ceva mai lung, fie săbii cu un singur tăiș, drepte sau ușor curbate, a căror eficiență nu este diminuată prin scăderea greutății, aceasta fiind compensată de lovirea de la înălțimea și din viteza calului.”15

Începând cu secolul al VIII-lea, în raportul de forțe din Europa intervin importante schimbări, ce vor avea repercusiuni însemnate în domeniul militar și al înarmării. În fața pericolului arab, viking și avar, se impune cavaleria grea a francilor carolingieni, ce va deveni pentru tot restul evului mediu forma de bază a organizării armatelor europene. În acest context, spada medievală se va transforma adaptându-se noilor cerințe ale luptei de cavalerie. Într-o primă etapă, cuprinsă în linii mari între secolele IX-XI, centrul de greutate al acestor arme, se mută dinspre mijlocul lamei, spre zona gărzii, prin modificarea părților componente ale mânerului. Astfel, garda se lungește, iar butonul ușor este înlocuit de unul masiv și greu, care prin contrabalansare ușurează manevrarea spadei din încheietura mâinii. Prin această modificare nu se atenua forța de lovire, dar se evita dezechilibrarea călărețului și se mărea precizia de lovire.”Aceste spade, numite după curentul cultural cu care folosirea lor se suprapune în linii mari cronologic; "spade romanice", rămân în continuare arme în exclusivitate pentru lovit, lama lor având tăișurile paralele iar vârful rotunjit. Astfel construite, spadele romanice, cu mâner pentru o mână erau perfect adaptate și echipamentului defensiv al epocii, format din scut și coif din fier iar armură din piele groasă placată cu ținte de metal, sau din cămașe din zale de sârmă împletită, din inele sau solzi metalici. Lovirea cu aceste spade se făcea în principal tot cu brațul întins, din umărul luptătorului, iar din încheietura mâinii făcându-se doar dirijarea, eventual și cu degetul arătător îndoit pe gardă.”16

În aceeași perioadă, în spatiile răsăritene ale continentului, prin apariția maghiarilor, purtători ai modului de luptă caracteristic tuturor nomazilor de stepă; cavaleria ușoară, întâlnim frecvent arma specifică acestei forme de organizare militară: sabia ușor curbată, cu un singur tăiș și cu mânerul înclinat la cca. 20° față de mediana lamei. Această armă cântărește în general pe jumătate cât spadele romanice contemporane, adică cca. 0,5 kg, fiind astfel foarte ușor de mânuit, dar forța ei de lovire este eficientă doar împotriva unui luptător fără echipament defensiv greu. De fapt eficiența acestei arme nu se bazează, ca în cazul spadei, pe forța de lovire, ci datorită curburii lamei, sabia provoacă tăieturi prin tragerea tăișului pe suprafața de impact. Altfel spus, spada despică iar sabia taie. Dacă o spadă ce culisează pe axul gărzii, dezvoltă în cădere liberă o forță de lovire de 6,39 Nm (Newton-metru), sabia reușește în aceleași condiții doar performanța de 2,69 Nm.; (pl. 29-a; 1=sabie, 2=spadă). Acesta trebuie să fie și motivul renunțării, pentru moment la această armă, după primele confruntări ale maghiarilor cu cavaleria grea a ottonienilor și după creștinarea și închegarea regalității de tip feudal, care încearcă cu ajutor papal și german "integrarea" în structurile militare central europene. „Spunem pentru moment, deoarece în adaptarea la tactica de luptă a inamicului, popoarele din Europa Centrală și de S.E., vor reveni la sabie din secolul al XV-lea, deîndată ce principalul inamic al zonei devine Imperiul Otoman. Se observă chiar o interesantă încercare de combinare a spadei cu sabia în așa-numita "sabie spadă", – "Säbelschwert",sau "paloș" – cu lamă dreaptă și grea de spadă, și mâner de sabie, formă ce se va perpetua până în epoca modernă; (pl. 29-b).”17

Întorcându-ne la spada cavalerească a mediului occidental, putem observa o evoluție continuă generată de evoluția echipamentului defensiv, în special a armurii. Încă începând cu secolul XIII, se produce "ascuțirea" vârfurilor de spade ca și lungirea și îngustarea spre vârf a lamelor. Pentru a evita ruperea acestor lame mai zvelte, ele sunt întărite cu șențuiri mediane mai profunde decât cele ale spadelor pentru lovit, (Kählung) numite și șanțuri pentru scurgerea sângelui (Blutrinne) sau cu nervuri mediane. Garda se lungește revenindu-i acuma nu numai rolul de a împiedica alunecarea mâinii spre tăișurile lamei, ci și un rol defensiv de protecție a pumnului luptătorului. Lungirea mânerului permite eventual o cuprindere cu o mână și jumătate, iar butonul devine și mai greu, făcând ca centrul de greutate să cadă pe lamă, foarte aproape de gardă. Răspândirea rapidă a acestor spade "pentru lovit și împuns" sau "gotice", trebuiește pusă în legătură cu apariția unor cămăși de zale din sârmă împletită tot mai complicat și în rânduri tot mai dese, cum se observă pe reprezentări ale artei figurative (pl. 29-c, pl. 10), dar mai ales cu primele platoșe din plăci metalice; (pl. 11). Împotriva acestor armuri, lovirea cu o singură mână devenise insuficientă, în plus fiind necesar un vârf ascuțit pentru împuns și o echilibrare care să ușureze dirijarea acestui vârf spre interstițiile armurii. În acest punct al evoluției spadelor se pot plasa și începuturile artei scrimei, deci a luptei fără scut sau cu folosirea tot mai rară a acestuia, în care lama nu mai era folosită doar pentru lovit, revenindu-i și un rol defensiv, iar partea activă și ofensivă este vârful.

„Butonul înregistrează pe parcursul evului mediu o continuă creștere în greutate, determinată de necesitatea contrabalansării lamelor ce devin din ce în ce mai lungi și în același timp se cer mânuite cu ușurință atât în lovire cât și în împungere. În acest fel butonul plat specific armelor france sau nordice, eventual gol în interior, este înlocuit cu butoane masive din fier, cu volum mai mare. Pentru a spori greutatea butoanelor fără o mărire exagerată a volumului, în secolul al XIII-lea se practica umplerea cu plumb a spațiului interior, așa cum s-a putut observa la analiza microscopică și chimică a butonului discoidal descoperit în cetatea Râșnov.”18

Felul în care spadele erau mânuite, nu depinde numai de unul dintre aceste elemente descrise mai sus, ci de raportul dintre ele, de modul de combinare a lamei cu celelalte componente. De maximă importanță în acest context, era și felul de prindere a diferitelor tipuri de mânere, sau "priza" mâinii luptătorului, ce nu depindea doar de lungimea tijei mânerului, ci și de forma butonului și a gărzii. Astfel pot fi sesizate la piesele pentru lovit cu o singură mână, priza fixă și priza mobilă. Priza fixă este asigurată de o tijă scurtă, o gardă scurtă dar masivă și un buton a cărui parte de jos, dinspre mâner, este lungă și dreaptă. „Pumnul luptătorului este astfel fixat între cele două margini drepte și paralele ale gărzii și butonului, împiedicându-se manevrabilitatea încheieturii mâinii, (pl. 30-a) și obligând la lovirea rigidă dar extrem de puternică cu tot brațul din umăr, sau eventual cu antebrațul din cot. În cadrul aceleiași categorii, a armelor pentru lovit, odată cu evoluția spre spada cavalerească, se trece la priza mobilă, prin rotunjirea părții de jos a butonului și sporirea masivitătii acestui element. Prin îngreunarea butonului, eventual prin umplere cu plumb, acesta devine contrabalans la greutatea lamei, iar prin rotunjirea părții sale inferioare, se asigură câmp de manevră din încheietura mâinii; (pl. 30-b). Prin apariția spadelor pentru o mână și jumătate sau două mâini, apare și priza dublă. În cazul mânerelor pentru o mână și jumătate, putem sesiza o priză principală și una secundară sau auxiliară, poziționarea acestora fiind dependentă atât de modul de lovire, cât și de caracterul luptătorului. Reprezentările artistice medievale dezvăluie încă de la mijlocul secolului al XIII-lea, asemenea prize duble în cazul unor loviri extrem de puternice și în același timp bine tintite (Pl. 28-c). Prima posibilitate este lovirea cu priza principală în spate, la buton, și cea secundară la gardă. În acest caz, pumnul mâinii ce asigură priza de bază, cuprinde partea din spate a mânerului, în timp ce a doua mână, de priză auxiliară acoperă cu podul palmei și degetele mici pumnul strâns al prizei principale, degetele mari cuprinzând spațiul rămas liber până la gardă; (pl. 30-c).”19A doua posibilitate este cea a prizei principale în față, caz în care partea mânerului dinspre gardă este apucată cu pumnul mâinii de priză primară, iar priza auxiliară se face prin cuprinderea cu podul palmei a butonului în timp ce degetele mari strâng partea de mâner dinspre buton rămasă liberă; (pl. 30-c). În acest al doilea caz, butonul trebuie să permită prin formă și dimensiuni cuprinderea cu mâna prizei secundare. Aceeași rămâne situația și în cazul spadelor pentru două mâini, cu deosebirea că pe mânerul lung al acestor arme este loc pentru priza completă cu palmele ambelor mâini; (pl. 30-d). În toate cazurile în care sunt reprezentate prize cu o singură mână pe mânere prevăzute pentru o mână și jumătate sau două mâini, aceasta este poziționată cum e și firesc în față, cât mai aproape de centrul de greutate; (pl. 10-d). Care dintre mâini asigura priza principală, depindea cel mai probabil de opțiunea și înclinația fiecărui luptător în parte (stângaci sau dreptaci).”Spadele sunt arme simetrice, care nu impun prin construcție folosirea cu mâna stângă sau dreaptă, ca de pildă arcurile. De remarcat în acest sens este și faptul că în reprezentările de scene de luptă dinainte de secolul al XV-lea, priza dublă pe spade, apare doar la infanteriști, care în scopul unor astfel de loviri, poartă atârnat pe spate scutul prevăzut cu o curea mai lungă; (pl. 28-g). Pe reprezentările secolului al XV-lea, chiar dacă în dotarea călăreților apar spade cu mânere pentru două mâini, din șaua calului acestea sunt folosite tot cu o singură mână, printr-o priză mai lesnicioasă la gardă; (pl. 10-d, 31-b).”20

Pe lângă aceste prize "standard", existau desigur numeroase variante de prindere a spadelor în luptă. Pentru secolul al XV-lea, perioadă din care ni s-au păstrat primele "tratate" sau manuale de scrimă, putem observa și prize mai puțin obișnuite. Astfel în lucrarea lui Hans Talhoffer, considerat nu numai cel mai renumit și experimentat spadasin și maestru de scrimă al secolului al XV-lea, ci și întemeietorul scrierilor ilustrate despre lupta cu spada, sunt reprezentate în cazul spadelor lungi pentru o mână și jumătate și două mâini, prize pe gardă, sau chiar pe lamă, destinate smulgerii armei adversarului (pl. 31-a). În aceeași lucrare, când lupta se duce călare, spadele sunt mânuite cu o singură mână (pl. 31-b). „Aceste reprezentări ale lui Tallhofer din secolul al XV-lea, la fel ca cele ceva mai vechi ale lui Johannes Lichtenauer, Johannes Lecküchers și Juden Ott sau adaptările anonime mai târzii păsrtrate la Staatsbibliothek Berlin sau Stadtarchiv Augsburg (pl. 31-c,d), sunt mult mai relevante decât reprezentările iconografice, deoarece sunt realizate de specialiști și au drept principal scop redarea modului de mânuire a armelor, putând fi considerate "lucrări de specialitate" și nu reprezintă arma doar secundar, în contextul unor acțiuni biblice.”21

Dacă până în secolul al XIV-lea, modificările enumerate mai sus nu au dus la schimbări majore în morfologia și aspectul spadei medievale, începând cu secolul al XV-lea, evoluția spadei medievale urmează două directii, ce vor genera modificări de structură și în final disparitia spadei medievale "clasice". Răspândirea armurii grele compusă în totalitate din plăci metalice, va duce pe de o parte la apariția spre mijlocul secolului al XV-lea a spadelor de lovit și împuns, foarte grele, pentru două mâini cu dimensiuni impresionante, variind în jurul valorii de 2 m, (Zweihänder, Bidehänder) uneori cu lama zimtată sau vălurită (Flammberg sau Claymore), iar pe de altă parte, apariția armelor de foc, va împinge treptat armele albe în planul secundar și va duce la geneza unor spade foarte ușoare, doar pentru împuns; rapiera și floreta, ce vor fi folosite pe scară largă în zorii epocii moderne.

„În concluzie putem afirma, că modul de făurire a părților componente ale spadei și sabiei, precum și felul în care acestea erau asamblate, depindea pe de o parte de posibilitățile tehnice ale epocii și pe de altă parte, de utilizarea în luptă a respectivelor arme, de raportul față de alte categorii de armament, în funcție de strategia și tactica militară și de echipamentul defensiv caracteristic diferitelor perioade ale evului mediu. În jurul acestor cauzalităti de bază, înregistrăm cele mai importante schimbări în morfologia și funcționalitatea armelor medievale pentru lovit și împuns, ce evoluează de la spatha secolelor V-VIII, la spada cavalerească romanică și sabia ușoară, specifice secolelor IX-XII, și apoi la armele gotice pentru o mână și jumătate și pentru două mâini ale secolelor XIII-XV, cu care cariera medievală a acestei categorii de armament se încheie.”22

III. 2. Organizarea și înzestrarea armatei muntene

Compoziția forțelor muntene din secolele XIV-XVII se caracterizează prin lipsa de omogenitate. Ca și pe timpul lui Mihai Viteazul, înaintașul lui Radu Șerban, oastea munteană din această epocă era compusă din elementele cele mai disparate.

Cu toate acestea, succesele importante obținute de oastea munteană în acțiunile militare evocate mai sus dovedesc un instrument eficace pentru realizarea sarcinilor impuse de situație. Aceasta se explică în primul rând prin faptul că în compoziția oastei intrau în proporție însemnată țăranii, târgoveții și slujitorii din Țara Românească, care au sărit cu elan să-și apere țara (Ogretin) sau să îndepărteze de ea pericolele care o amenințau (cele două bătălii de Brașov).23

La menținerea unității oastei muntene au contribuit, fără îndoială, măsurile luate de domnul muntean, care au constat în: daruri și dregătorii acordate comandanților, privilegii acordate roșilor și călărașilor din trupele de țară și măsurile de politică internă care veneau în avantajul țărănimii târgoveților și micii boierimi,cum au fost aplicarea moratoriului pentru plata datoriilor și suspundarea aplicării legăturii cu Mihai Viteazul.

Valoarea calitativă a oastei muntene era mărită de experiența de luptă pe care și-o câștigase în războaiele duse în timpul domniei lui Mihai Viteazul, în care s-au format comandanți de valoare ca Buzeștii, frații Mârza, Gheorghe Raț, Deli Marcu și Radu Șerban însuși.

„Prezența în oastea munteană a trupelor de haiduci sârbi și de cazaci dovedește continuarea colabăririi militare între aceste elemente și elementele oastei muntene în lupta împotriva cotropitorilor turci.”24

Armamentul oastei muntene era foarte variat. Se întâlnesc în această perioadă alături de armele de foc, care prezentau un nivel tehnic ridicat pentru epoca respectivă, armele folosite în secolele precedente: arcuri, sulițe, securi, măciuci etc. Armamentul mai perfecționat, aparținea, de regulă, unora unora dintre trupele de lefegii, iar restul – în special trupelor de țară.

O lipsă mare în înzestrarea oastei muntene a fost cantitatea mică de artilerie; oastea Țării Românești era mult inferioară în ceea ce privește artileria.

Dacă din punctul de vedere al înzestrării oastea munteană avea lipsuri importante, acestea erau în parte compensate prin măiestria cu care era mânuit armamentul. Ne amintim de modul excelent în care a fost condus focul artileriei muntene la Ogretin, de asemenea, de iscusința cu care oastea munteană a folosit lăncile ei lungi în prima bătălie de la Brașov, iar Spontonii își exprimă admirația față de felul cum archebuzierii munteni au executat focul de salvă în cinstea delegației care aducea lui Radu Șerban steag de domnie de la împăratul Rudolf.

Fortificațiile permanente lipseau aproape complet în Țara Românească la începutul secolului al XVII-lea, fapt ce reducea mult capacitatea de apărare a țării. Ca element de fortificație permanentă, este important să se amintească cula.

III. 3. Strategiile și tactica folosite de armata munteană

Principalele trăsături ale strategiei muntene au fost:

proporționarea justă a scopurilor cu mijloacele, alegerea corespunzătoare a obiectivelor strategice

alegerea formelor adecvate de acțiune

câștigarea și păstrarea inițiativei

concentrarea forțelor pentru bătălia hotărâtoare

asigurarea acțiunilor strategice25

Cu privire la tactica folosită de armata munteană, este utilă prezentarea modului în care se desfășura bătălia.

„Forma cea mai obișnuită a bătăliei în această epocă este bătălia în care ambii adversari se găsesc cu forțele dispuse în câmp deschis. Modul cum s-a desfășurat bătăliile dela Ogretin și de la Brașov (1603) constituie o excepție. Tipul caracteristic de bătălie este bătălia de la Brașov din 1611.”26

Care era fizionomia unei astfel de bătălii?

După executarea mișcărilor preliminare, care aveau drept scop să aducă forțele pe locul unde se va desfășura bătălia, cei doi adversari procedau la luarea dispozitivului de luptă. Cei doi adversari procedau la luarea dispozitivului de luptă. Mișcările se executau nestingherit și nu rareori un adversar începea să-și dispună forțele după ce adversarul său și-a terminat luarea dispozitivului. La munteni gruparea forțelor se făcea în raport de concepția bătăliei. Subunitățile erau dispuse de regulă în grupuri compacte, dar cu spații suficiente între ele pentru a le asigura o oarecare libertate de mișcare.

De obicei, în fața liniei de bătaie erau așezate tunurile. Înainte de începerea luptei, comandanții țineau o scurtă cuvântare prin care arătau scopurile bătăliei și îmbărbătau pe luptători.

Se dădea semnalul luptei prin trâmbițe, fiecare din oști implora numele sfântului protector cu glas puternic (muntenii și sârbii pe Sfântul Nicolae, ardelenii pe Iisus și Fecioara Maria) se deschidea focul cu tunurile și cu armamentul portativ, apoi se trecea la lupta corp la corp – la izbire – cu lancea, securea, sabia, măciuca.

„Comandanții de toate treptele acționau incontinuu asupra unităților și subunităților respective, dând sfaturi, îmbărbătând pe luptători, căutând să influențeze asupra moraului lor prin exemplul personal, prin promisiuni, prin bani sau – în situațiile critice- prin măsuri extreme ca uciderea pe loc a celor ce dădeau dovadă de lașitate.”27

Când soldații unei subunități se risipeau sub loviturile inamicului, ei erau adunați ridicându-se steagul subunității în jurul căruia erau obligați să se regrupeze.

Adesea în timpul luptei tunurile capturate de la inamic erau îndreptate împotriva lui, producându-i pierderi.

Durata bătăliei era de regulă scurtă, câteva ore (bătălia de Ogretin este o excepție).

Când oastea adversă intra în derută, se trecea la urmărirea fugarilor. Ostașii inamici care luptau pe jos cădeau primii victimă urmăritorilor, fiind răniți, uciși sau striviți sub copitele cailor.

„De obicei nu se luau prizonieri decât din luptătorii inamici mai de vază. Unii dintre aceștia erau eliberați ulterior prin răscumpărare. Cei ce nu se puteau răscumpăra sau cei care nu erau acuzați de trădare, hiclenie, erau uciși.”28

Urmărirea era frânată în cele mai multe cazuri de faptul că soldații se opreau să jefuiască pe cei căzuți. După terminarea luptei se proceda la darea îngrijirilor complete răniților.

A doua zi comandanții de frunte vizitau câmpul de luptă pentru a stabili pierderile suferite de inamic, după care se îngropau trupurile celor căzuți. Deasupra mormântului se ridica un monument comemorativ cu inscripții lămuritoare asupra bătăliei. Urma pentru întreaga oaste un repaus de câteva zile. Cei care s-au distins în luptă primeau onoruri și daruri, printre care, o parte din capturi.

Victoria asupra inamicului era sărbătorită în mod solemn. În afară de aceasta, se trăgeau în cinstea ei salve de tun, iar ostașii își petreceau zilele de repaus în cântece și chiote de veselie care făceau să răsune tabăra până în ceasurile târzii ale nopții.

„Puterea militară a Țării Românești a marcat la începutul secolului al XVI-lea o scădere față de epocile mai vechi sub raportul fortificațiilor permanente, iar față de epoca imediat anterioară, sub raportul mărimii efectivelor. În schimb însă compoziția socială a oastei muntene s-aîmbunătățit, un accent deosebit punându-se în această perioadă pe elementul popular: țărănime liberă și târgoveți. Se înregistrează o creștere a proporției armamentului de foc, dar locul preponderent continuă să-l ocupe armamentul tradițional.”29

Notele dominante ale artei militare muntene sunt: caracterul creator, realismul, dinamismul și țelurile hotărâtoare urmărite prin acțiunile strategice și tactice se observă la arta militară munteană o îmbinare a trăsăturilor specifice artei militare europene, cu unele trăsături ale artei militare tradiționale române, dar se constată în același timp și apariția unor procedee tactice noi, ca de exemplu, înaintarea târâș sub focul apărării inamice și întrebuințarea unei rezerve parțiale dispuse în fața poziției de apărare.

„Privită în ansamblu, arta militară munteană se situează la un nivel superior aceleia a inamicului cu care oastea Țării Românești a avut de luptat.”30

Caracterul drept al războaielor purtate, care a stimulat eroismul ostașilor munteni, și conducerea pricepută a căpitanilor săi de frunte au făcut ca oastea munteană – cu toate condițiile grele în care se afla Țara Românească – să obțină un șir de victorii strălucite împotriva unor dușmani puternici și deosebit de periculoși.

III. 4. Organizarea și înzestrarea armatei moldovenești

Între domnitor și oastea sa, s-au stabilit relații de încredere reciprocă, izvorâte din unitatea scopului urmărit. Oștenii moldoveni își apărau pe comandantul lor în lupte.

„Pedeștrii țineau pre domnitor în mijlocul lor, și nu-l lăsausă treacă la călăreți, fiind foarte îngrijați de viața lui și temându-se nu cumva să-l înșele boierii și să-l dea de viu pre mâinile turcilor… Pentru că pedeștrii, toți țărani, aveau o deosebită credință și iubire pentru domn.”31

În oastea moldoveană din acest timp, existau trei arme principale: pedestrimea, alcătuită în totalitate din țărănime; cavaleria, alcătuită din boieri, boiernași și o mică parte din țarani liberi; artileria, în compunerea căreia intrau lefegii și puțini orășeni și târgoveți, și care ajunsese la o mare dezvoltare.

Moldovenii aveau un serviciu de cercetare foarte bine organizat.

Timpul necesar pentru concentrarea armatei moldovene ajunsese, de obicei, până la 15 zile mai mult.

Efectivele oastei moldovene din această perioadă erau mici. Izvoarele studiate arată că pedestrimea ajungea până la 30000 de oameni, călărimea până la 10 -12000 de oameni, iar artileria număra până la 300 guri de foc.

În răstimpul dintre Ștefan cel Mare și Ion Vodă cel Cumplit, numărul gospodăriilor și al satelor a putut crește, așa cum era firesc. Totuși, este probabil că satele nu s-au înmulțit prea mjult, deoarece, în această perioadă, a avut loc procesul de extindere a proprietății feudale, care a înghițit satele unul după altul, iar numărul gospodăriilor nu a putut fi mult diferit, din cauza sărăcirii peste măsură a țăranilor șerbi și liberi.

Este instructiv de urmărit proporția existentă între arme și între armamentul oștenilor moldoveni. La armatele apusene și la turci, numărul călăreților era mult mai mare decât al pedestrimii, deoarece țăranii nu participau de obicei la războaie. După cum s-a observat, în Moldova, proporția era tocmai inversă, datorită caracterului de masă al participării țăranilor.

Creșterea calității armelor de foc a pus problema stabilirii unei proporții cât mai juste între arme, în primul rând între artilerie și restul efectivelor și armamentului armatei. Este sigur că proporția efectivelor s-a mărit mult în secolul al XVI-lea, în comparație cu perioadele anterioare. În armatele apusene ale secolului al XVI-lea, proporția era de 1-2 piese de artilerie grea și 8-10 piese de artilerie ușoară, pentru fiecare mie de luptători. În ceea ce privește armele de foc portative, proporția acestora era de o armă de foc portativă la 5-7 arme albe, pentru ca la începutul secolului al XVI-lea, proporția să fie de 50%.

„În fruntea oastei moldovene era domnitorul, care avea o gardă personală de aproximativ 500 de oameni. Hatmanul, începând de la sfârșitul secolului al XVI-lea, îndeplinea sarcinile corespunzătoare șefului nemijlocit al oastei. Grupările mai importante erau comandate de vornici, iar cetățile, de 1-2 pârcălabi. Este probabil că existau deja cadre permanente de militari, care îndeplineau diferite funcții în armată, atât în timp de pace cât și pe timp de război.”32

În cursul secolului al XVI-leam, armamentul se dezvoltase multîn majoritatea țărilor, un proces simțitor având loc și în Moldova. Totuși, realizările științei în acest domeniu nu s-au putut reflecta pe deplin, din cauza înapoierii în care se aflau moldovenii, datorită exploatării turcești.

Arma de apărare sau protecție imediată a ostașului moldovean se compunea, la marea majoritate, din haine de in. Numai puțini aveau îmbrăcăminte de fier, din cauza costului ridicat al acesteia. De obicei, cei ce purtau asemenea îmbrăcăminte erau vârfurile armatei moldovene.

Armamentul pentru lupta corp la corp se compunea din: ghioage, barde, topoare, coase, seceri, săbii și sulițe. Este de remarcat că sulițele erau foarte lungi (6-7 metri), pentru ca purtătorul ei să poată ajunge pe adversarul pedestraș, care era înarmat cu lance.

Pentru lupta depărtatată, oastea moldoveană dispunea de arcuri, cu săgețile respective, de praștii și arcane, precum și de arme de foc.

III. 5. Strategia și tactica moldovenilor

Studiul acțiunilor militare ale moldovenilor ne duce la unele concluzii, care arată că strategia militară a domnitorului moldovean a fosr rezultatul nemijlocit al strategiei sale politice și că ea era dinamică, realistă și lipsită de șablon.

„Alegerea locului bătăliei pe teritoriul inamic constituie o excepție de la tradiția moldovenilor. De obicei, domnitorii moldoveni, folosind sistemul de fortificației permanente existente și ținând seama de efectivele oastei, – întotdeauna mai mici decât ale inamicului – aveau o altă concepție în ceea ce privește locul unde urmau să se bată. Ei atrăgeau pe dușman în adâncul țării, îi produceau pierderi cât mai grele, hărțuindu-l la fiecare pas și distrugând totul în drumul lui, iar apoi îl nimiceau într-un loc unde forțele inamice, deși superioare ca număr, nu puteau acționa decât pe părți. Exemplul cel mai caracteristic în acest sens îl constituie bătălia purtată de moldoveni, sub conducerea lui Ștefan cel Mare, împotriva turcilor, în anul 1475 în apropiere de Vaslui.”33

Manevra uitlizată de moldoveni a urmărit întotdeauna obținerea unor rezultate decisive. Ținând seama de scopurile politice stabilite și de condițiile în care ele urmau a fi realizate (oaste cu efective mici, nici un ajutor din partea conducătorilor statelor vecine, dușmani cu armate foarte numeroase, caracter al manevrei putea duce la nimicirea sau capturarea unor importante grupări inamice.

Tactica era subordonată strategiei. Din moment ce strategia moldoveană, avea unele trăsături care o făceau să fie superioară strategie militare a altor armate, este firesc ca și în tactică să se oglindească aceleași caracteristici. Acțiunile moldovenilor din această perioadă dovedesc că atât acțiunile premergătoare luptei, cât și luptele purtate, reflectau pe deplin cerințele impuse de strategie.

„Moldovenii erau deosebit de apți pentru executarea cu repeziciune a marșurilor, putând străbate etape mari zile de-a rândul, cu toate că în înzestrarea armatei se introdusese artileria grea.”34

Pe timpul marșului, se luau măsurile necesarte pentru executarea lui în deplină siguranță. Între acestea, pot fi citate: folosirea cavaleriei și a unor pedestrași călări în dispozitivul de siguranță în față, în spate și pe flancuri. Tot în același scop, artileria ușoară se repartiza de-a lungul coloanelor, iar artileria grea mergea în partea opusă inamicului, împreună cu căruțele.

„Nu exista o formație de marș bine stabilită. Trupele mergeau pe atâtea șiruri, cât erau posibile în raport de lărgimea drumului.”35

Dispozitivul de luptă al moldovenilor cuprindea elementele următoare:

elemente slabe de călăreți, uneori din pedestrași, care aveau rostul să provoace pe inamic la luptă și să acopere artileria; de asemenea, aceste elemente executau și cercetau asupra inamicului.

majoritatea artileriei ușoare care de obicei se așeza înaintea pedestrimii și cavaleriei, pentru a putea bate cât mai adânc asupra dispozitivului inamic; tot atât de indicată era și așezarea artileriei în rândurile pedestrimii și ale cavaleriei, deoarece, fără a se pierde prea mult din bătaia ei, avea mai multă siguranță.

urmau pâlcurile de pedestrime și cavalerie, dispuse în coloane (Jiliștea) sau grupări compacte (lacul Cahău).

în spate, se așezau căruțele și gloata, pentru a feri dispozitivul de luptă de atacurile din spate (acestea au adus un mare aport moldovenilor la Cahul, împotriva tătarilor.

Distanțele și intervalele dintre diferitele linii ale dispozitivului de luptă erau de 150-200 m și mai mult, depinzând de calitatea armelor de foc existente (portative, artilerie). Dispozitivul obișnuit de luptă cuprindea trei linii, cum a fost acela al oastei moldovene la lacul Cahul.

„Arta militară a moldovenilor s-a distins prin baza ei socială a oștirii, organizarea și înzestrarea ei, prin concepțiile îndrăznețe și juste care au stat la baza organizării și ducerii bătăliilor (luptelor) precum și prin ducerea la îndeplinire a concepțiilor stabilite.”36

Arta militară a moldovenilor constituie o mândrie pentru poporul român și merită să fie studiată și cunoscută.

Concluzii

În ceea ce privește arta militară românească, în afară de o serie de studii apărute în revistele de specialitate, s-au publicat și unele lucrări care au încercat să să înfățișeze într-un cadru mai larg dezvoltarea artei militare românești. Amintim două mai importante: Istoria armatei românești, de Nicolae Iorga și Istoria artei militare a românilor până la mijlocul veacului al XVII-lea de generalul Radu Rosetti.

Dacă lucrările menționate prezintă un anumit interes în ceea ce privește datele cu caracter faptic, totuși, datorită concepției idealiste a autorilor lor, ele nu se ridică la o tratare profudă a fenomenelor cercetate. Aceste lucrări analizează în mod just condițiile sociale și economice care au determinat orientarea politică a Țărilor Române în trecut, au influențat organizarea și înzestrarea forțelor noastre armate și au generat acțiunile militare. Ele nu vorbesc nimic despre contradicțiile de clasă care existau în rândul armatei și modul cum acestea au influențat valoarea combativă și întrebuințarea în luptă a trupelor.

Un început promițător s-a făcut în această direcție prinn publicarea lucrărilor Arta militară a moldovenilor în a doua jumătate a secolului al XV-lea (Ștefan cel Mare) și Arta militară a moldovenilor în perioada domniei lui Ion Vodă cel Cumplit.

Dizertația de față a urmărit prezentarea nivelului artei militare în Țara Românească și Moldova și aportul adus de voievozii români în dezvoltarea ei. Evenimentele politice și starea socială din această perioadă istorică sunt redate în măsura în care ele explică și condiționează evenimentele și problemele de ordin militar. Cu tot acest specific determinat de tematica lucrării, m-am străduit ca ea să prezint interes pentru cei ale căror preocupări principale nu sunt circumscrise strict domeniului militar.

În scopul de a-i pune pe cei interesați în ambianță și de a-i ajuta să desprindă mai bine înțelesul din context, am făcut uz într-o măsură destul de largă de citate, fără ca prin aceasta să fie îngreunată lectura lucrării.

În concluzie, printr-o analiză cât mai riguroasă a faptelor și printr-o serie de comparații cu arta militară a celorlalte popoare, m-am străduit să scot în evidență trăsăturile esențiale ale artei militare, așa cum se prezenta ea în această perioadă.

Bibliografie

*** Arta militară a moldovenilor în secolul al XV-lea, Editura Militară, București, 1959

*** File din istoria militară a poporului român, vol. 1, Editura Militară, București, 1973

*** Istoria militară a poporului român, vol. 1, Editura Militară, 1984

*** Istoria românilor, vol. IV, Editura Științifică, București, 2001

*** Istoria românilor, vol. III, Editura Enciclopedică, București, 2001

Anghel, Gheorghe, Fortificații medievale din piatră din secolele XIII-XVI, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 1986

Densușianu, Nicolae, Istoria militară a poporului român, Editura Vestala, București, 2003

Drâmbă, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, II, Editura Enciclopedică, București, 1987

Georgescu, Vlad, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, vol. 2, ed. II, Editura Minerva, București

Giurescu, C. Constantin, Giurescu , Dinu C., Istoria românilor, vol. 2, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976

Goldenberg, S., Clujul în sec. XVI. Producția și schimbul de mărfuri, Editura Polirom, București

Grigoraș, Nicolae, Instituții feudale din Moldova, vol I, Organizarea de stat până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Editura Minerva, București, 1971

Manolescu, Radu, Comerțul Țării Românești și Moldovei cu Brașovul (sec. XIV-XVI), Editura Științifică, București, 1987

Oțetea,Andrei, Nestor, Ion, Berza, M., Istoria poporului român, București, Editura Științifică, 1970

Panaitescu, P.P., Mircea cel Bătrân, Editura „Casa Școalelor”, București, 1944

Papacostea, Șerban, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciada și imperiul mongol, Editura Enciclopedică, București, 1993

Papacostea, Șerban, Evul mediu românesc, Editura Enciclopedică, București

Rosetti, R., Istoria armatei a românilor până la mijlocul veacului al XVII-lea, Editura Enciclopedică, București, 2003

Safta, Ion, Valter, Tiberiu, Marinescu, Floricel, Armamentul militar medieval, Editura Militară, București, 1998