Organizarea Militara din Transilvania Secolelor Xiv Xvi

CADRUL GENERAL ÎN TRANSILVANIA SECOLELOR XIV-XVI

1.1. Așezarea geografică

Transilvania este o regiune istorică și geografică a României, situată in interiorul arcului carpatic.

Cele trei provincii geografico-istorice cuprinse adesea, fără o argumentare științifică corespunzătoare, sub numele de Transilvania sunt:Transilvania, Banatul și Crișana-Maramureș și dețin peste 40%(42,1%) din teritoriul României, și o treime din populație(33,8%).

Centrul României, unde s-a și format primul regat al populației geto-dace formează provincia geografico-istorică Transilvania, una din cele mai importante de pe cuprinsul țării, deținând 23,9% din suprafață și 20,1% din populație. Înglobează în arealul său, întinsa Depresiune a Transilvaniei și spațiul montan ce o înconjoară, respectiv Carpații Orientali, în est, Carpații Meridionali, în sud și Munții Apuseni, in vest. În ordine, de la nord spre sud, cuprinde județele: Sălaj, Cluj, Alba și Hunedoara, Bistrița-Năsăud, Mureș și Sibiu, Harghita, Covasna și Brașov.

În sud-vestul țării este prezentă Provincia Banat, constituită din trei județe: Timiș, Arad și Caraș-Severin, care se înscrie cu 10,5% din suprafața României și 6,8% din populație. Este suprapusă peste Câmpia Banatului și Munții Banatului, la care se adaugă partea sud-vestică a Munților Apuseni și cea vestică a Munților Poiana Ruscă, precum și capătul vestic al Carpaților Meridionali.

Compartimentul nord-vestic al României formeaza Provncia Crișana-Maramureș, care cuprinde centrul și nordul Câmpiei de Vest, dealurile Oradiei și Crasnei, un areal întins din vestul Munților Apuseni și din grupa nordică a Carpaților Orientali. Această provincie, cu 7,7% din teriroriul țării și 6,9% din populație, cuprinde județele Bihor, Satu-Mare și Maramureș.

Ținând cont de toponimul de “Transilvania”, care înseamnă “un loc de peste pădure pentru cei veniți din alte părți”, numai spațiului cuprins în interiorul arcului Carpaților i se potrivește numele de Transilvania. De altfel, însăși unitatea geografică cuprinsă în interiorul arcului carpatic este cunoscută sub numele de Depresiunea Transilvaniei, care corespunde foarte bine compartimentului ce a început să se scufunde la sfârșitul Neozoicului, acțiune ce a continuat tot timpul Neozoicului până la începutul Cuaternarului, reprezentând prin structură (cute diapire cu sare si domuri gazeifere) unicat în continentul European. Pe de altă parte, nu se știe cum s-ar putea justifica toponimul menționat pentru întregul teritoriu de pe fața vestică și nord-vestică a României în condițiile în care, în ansamblu, nu se pune problema prezenței unor locuri de dincolo de pădure.Mai mult, pentru compartimentul sudic al feței vestice a României, unitățle geografice se numesc Câmpia Banatului, Dealurile Banatului și Munții Banatului, pentru cel central aceste unități poartă numele de Câmpia Crișurilor, Dealurile Crișene, Munții Bihorului (populația acestor locuri fiind cunoscută sub apelativul de bihoreni), iar în nord-vestul țării se întind Depresiunea Maramureșului și Munții Maramureșului.

Mai pregnant apare inadvertența de cuprindere a provinciilor amintite sub un singur nume -Transilvania- atunci când se au în vedere locuitorii acestor teritorii. Astfel, populația din sud-vestul țării, în ansamblul de județe Timiș, Caraș-Severin și Arad, este cunoscută sub numele de bănățeni, cei de pe Crișuri sunt bihoreni sau crișeni, iar cei din nord-vestul țării sunt maramureșeni, nume care nu pot fi atribuite sub nicio formă locuitorilor din interiorul Carpaților.

Pot fi aduse, în legătură cu această problemă,o serie de alte argumente sau cele menționate pot suferii detalieri corespunzătoare. Dintre toate, subliniem doar faptul că în cercetarea geografico-umană a perioadei interbelice problema definirii acestor teritorii a fost corectă, iar Tratatul de la Trianon(4 iunie 1920), în articolul 45, Ungaria recunoștea unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.

Teritoriul celor trei provincii, situate în centrul, vestul și nord-vestul României(cuprinse toate sub denumirea de Tranilvania), se caracterizează printr-o accentuată complexitate geografică, determinată în primul rând de poziție, de alcătuirea geologică și de evoluția ortografiei, care, la rândul lor, au creat posibilități favorabile pentru dezvoltarea vieții umane în toate timpurile.

Societatea Transilvană din secolele XIV-XVI

Spațiul Transilvan și meșteșugurile

Spațiul românesc este foarte bogat în resurse natural foarte variate, de amintit fiind solul “mănos”, care a permis, încă din cele mai vechi timpuri, practicarea statornică a agriculturii, dar și un subsol cu bogății minerale diverse, care a stat la baza dezvoltării timpurii a meșteșugurilor specializate.

Călătorii străini care au trecut prin Țarile Române în această perioadă au remarcat fertilitatea deosebită a solului, dar și bogăția acestora în cereale, animale, livezi și vii.

Transilvania apare ca o regiune “prea mândra și bogată[…]prea îmbelșugată în toate lucrurile ce sunt înspre folosul oamenilor[…], cu dealuri acoperite cu vii și pretutindeni plină de o mare mulțime de vite de muncă și de turme de oi.”.

În Transilvania, documentele din a doua jumătate a secolului XIV amintesc de pământuri defrișate(terrae extirpatae).Aici se practica sistemul de cultură bienal, potrivit căruia pământul era semănat un an, iar anul următor era lăsat să „sa se odihnească”. Este menționată, de asemenea, gunoirea ogoarelor înca din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, fără ca însă această practică să cunoască o largă extindere. Secretarul lui Petru Cercel, italianul Franco Sivori, notează că grânele se semănau”fără a îngrășa prea mult pământul” .

Meșteșugarii alcătuiau una dintre categoriile sociale cele mai însemnate ale așezărilor urbane din Transilvania, fiind grupați pe profesii, pe diferite străzi sau în anumite mahalale ale orașelor și târgurilor, care, în majoritatea cazurilor, au ajuns să poarte mai târziu denumirea meșteșugului practicat de breasla respectivă. În secolele XV-XVI se întâlnesc ca meșteșugari, în domeniul prelucrării metalelor: arcari, potcovari, săbieri; printre meșteșugarii din ramura prelucrării lemnului se numără: podarii, dulgherii și șindrilarii; în ramura prelucrării țesăturilor si a pielii-croitorii, șelarii, cizmarii și cojocarii; din domeniul producției alimentare sunt amintiți: meșterii de mori(maestori), miedarii(producătorii și vânzătorii de mied), casapii(măcelarii) și brăgarii. Confecționarea obiectelor de artă și podoabelor era de specialitatea măngănarilor(giuvaergiilor), olătarilor și zugravilor. În branșa medico-sanitară activau bărbieri și băiași.

Categoriile sociale transilvănene

Întocmirea socială transilvăneană era determinată de stăpânirea mijloacelor de producție, în primul rând a pământului, ale cărui produse constituiau baza vieții economice. Documentele secolelor XIV-XVI reflectă, la prima vedere, o diversitate a categoriilor sociale. Urmărind criteriul principal, al raportului față de mijloacele de producție(ceea ce determină și un anume rol în organizarea muncii, ca și felul în care se dispune de bogăția socială și mărimea acestei părți), în Țările Române aflăm în perioada amintită, două clase fundamentale: stăpânii de pământ(boierii) și țăranii dependenți(vecinii,rumânii sau iobagii); apoi o categorie secundară: orășenii, și una reprezentând treapta cea mai de jos a condiției sociale: robii.

În Transilvania, unii feudali români- voievozi, cnezi și juzi- reușesc să își păstreze stăpânirea pământului, și colaborând cu puterea politică, obțin diplome de întărire a moșiilor. Dintre aceștia, câțiva- Dragoșeștii și Giuleștii în Maramureș, Mîtniceștii și Bizereștii în Banat, Cîndeștii și Huniazii în Hațeg- trec la catolicism și se ridică în rândul marii nobilimi maghiare. Cei mai mulți însă rămân într-o situație modestă sau decad treptat, ajungând aproape de iobăgime.

O evoluție se urmărește în paralel și în rândurile țărănimii dependente: unii ajung să își sporească situața materială, câteodată chiar să se răscumpere, devenind din nou oameni liberi, dar cei mai mulți sunt tot mai apăsați de dări, dijme și munci. Fenomenul este similar și în rândurile sașilor așezați pe pământurile comitatelor sau pe cele crăiești, ca și în rândurile secuilor. De aici permanentele antagonisme de clasă care aici, în Transilvania, se manifestau deseori prin întinse răscoale.

Expolatarea feudală era foarte accentuată, țăranul dependent fiind obilgat să lucreze pentru stăpân (conform robotei legiferate în 1514) circa 52 de zile pe an. Firesc, așadar, ca lupta de clasă să se manifeste aici fățiș prin repetate mișcări, culminând cu răscoalele Țărănești din 1437 si 1514.

1.3. Administrația Transilvaniei

1.3.1. Evoluția administrației transilvănene

Primul voievod (dux) atestat al Transilvaniei a fost Gelou, conform Gestei. A fost urmat la conducere de Tuhutum, care a inițiat o invazie a maghiarilor dinspre vest, (atrași fiind de minele de sare și de aur) învingându-l pe Gelou în jurul anului 903. Pacea dintre români și maghiari a fost consemnată la Esculeu (Așchileu). După Gelou, Transilvania a fost condusă de Tuhutum, urmat de Horca și Iula (Geula sau Gyula), conform Gestei. Aceștia au extins voievodatul spre sud, încorporând Alba Iulia. Istoricul I. A. Pop admite că voievodatului românesc al lui Gelu a continuat să existe sub Tuhutum, Horca și Iula.

Există documente despre un voievodat al Transilvaniei cu centrul la Alba Iulia, condus de Iula. Acesta a construit la Alba Iulia prima biserică bizantină din Transilvania la sfârșitul secolului al X-lea, având ca episcop pe Ieroteu.

La începutul secolului al XI-lea, la 100 de ani de la moartea lui Gelou, urmașul lui Iula (Iula cel Tânăr) a fost atacat și Transilvania a fost anexată de regele Ungariei.

Spre mijlocul secolului XI se produce o deplasare a hotarului regatului spre estul și sud-estul Transilvaniei. Pentru câteva decenii, granița regatului va fi stabilită pe o linie care, venind dinspre est, urma cu aproximație valea râului Târnava Mare și se continua, spre vest, pe valea râului Secaș. În primele decenii ale secolului XII liniile fortificate de graniță (ung. gyepű) ale statului maghiar urmau, în zona centrală a sudului Transilvaniei, cursul râului Olt. Deplasarea graniței statale pe linia naturală de demarcație a Transilvaniei, formată de lanțul Munților Carpați, și încheierea procesului ocupării sale s-a produs spre sfârșitul secolului al XII-lea.

În secolele XII și XIII, în regiunile din sud și nord-est au fost așezați de către regii maghiari, din considerente de ordin militar, coloniști germani numiți sași. Influența germană a devenit mai marcantă la începutul secolului XIII, când, în anul 1211, regele Andrei al II-lea al Ungariei i-a chemat pe cavalerii teutoni pentru a proteja Transilvania de invaziile cumanilor. Alungarea cavalerilor teutoni în anul 1225 a diminuat forța de apărare a Trasilvaniei de sud-est, expunând Țara Bârsei invaziei mongole din primăvara anului 1241.

Administrația Transilvaniei se afla în mâinile unui guvernator regal, sau voievod, care controla la mijlocul secolului XIII întreaga regiune.

Societatea era împărțită în trei "națiuni" privilegiate: maghiarii, secuii și sașii, fiecare având 7 unități administrative: 7 județe maghiare, 7 scaune săsești, 7 scaune secuiești.Aceste națiuni, totuși, își aveau corespondentul mai degrabă în domeniul social, decât în împărțirea strict etnică. Deși clasa neprivilegiată a iobagilor era formată majoritar din români, conținea și câțiva sași, secui sau maghiari.

Puțini au reușit să ajungă la rangul de nobili, printre care se numără și Ioan de Hunedoara (János Hunyadi în maghiară), căpitan și regent al Ungariei și erou în războaile turcești. După înăbușirea în 1437 a unei revolte țărănești ("Revolta de la Bobâlna") cele trei "națiuni" și-au înnoit uniunea; rebelii au fost reprimați cu cruzime, iar sclavia a devenit mai fermă ca niciodată. Fiul lui Ioan de Hunedoara, transilvăneanul Matei Corvin a devenit unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei.

În 1514 are loc războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja care va duce la slăbirea Ungariei în fața otomanilor.

După ce principala armată ungară și regele Ludovic al II-lea au fost învinși în Bătălia de la Mohács (1526), Ioan I Zápolya, voievod al Transilvaniei, a profitat de puterea sa militară și s-a proclamat cap al partidului naționalist ungar, opunându-se succesiunii lui Ferdinand de Austria (mai târziu Împăratul Ferdinand I) la tronul ungar. Ioan I a fost ales rege al Ungariei, în timp ce un alt partid îl recunoștea pe Ferdinand. În lupta pentru putere, Zápolya s-a bucurat de sprijinul sultanului Suliman I, care după moartea lui Zápolya (1540) a invadat Ungaria centrală cu pretextul oferiri unei protecții fiului fostului rege, Ioan al II-lea. Ungaria era în acel moment împărțită în trei secțiuni: Ungaria de vest, sub autoritate habsburgică, Ungaria centrală, sub autoritate turcească și semi-independenta Transilvanie, în care influențele austriece și turcești s-au luptat preț de aproape două secole pentru supremație.

Magnații unguri din Transilvania au recurs la o politică de duplicitate pentru a păstra independența. Familia Báthory, care a venit la putere după moartea lui Ioan al II-lea (1571), a condus Transilvania sub suzeranitate turcă și austriacă (până în 1602), însă domnia sa a fost întreruptă de incursiunea voievodului Mihai Viteazul al Țării Românești și de intervenția militară austriacă. După marea victorie împotriva turcilor de la Călugăreni din 1595, Mihai a câștigat controlul asupra Transilvaniei în 1599, prin lupta de la Șelimbăr, în care a învins armata lui Báthory. În mai 1600, el a cucerit Moldova, unind pentru prima dată cele două principate române cu Transilvania. Totuși unirea nu a durat prea mult, fiindcă Mihai Viteazul a fost asasinat la 9 august 1601.

1.3.2.Conducătorii Transilvaniei în secolele XIV-XVI

Voievozii Transilvaniei

Ladislau, din neamul Kan (1295-1315)

Nicolae, a doua oară (1315-1318)

Doja (Dosa) de Debrecen, fiul lui Andrei (1318-1321)

Toma de Szècsèny (1322-1342)

Nicolae de Siroka (1342-1344)

Ștefan Lackfi (1344-1350)

Toma, din neamul Csor (1351)

Nicolae Kont (1351-1356)

Andrei Lackfi (1356-1359)

Dionisie Lackfi (1359-1367)

Nicolae Lackfi (1367-1368)

Emeric Lackfi (1369-1372)

Ștefan Lackfi, fratele lui Emeric (1373-1376)

Ladislau de Losonez (1376-1391)

Emeric Bebek (Bubek) (1392-1393)

Frank de Szècsèny (1392-1393)

Stibor de Stiboricz, prima oară (1395-1401)

Nicolae Csaki și Nicolae Marczali (1401-1403)

Ioan Tamasi și Iacob Lackfi (1403-1409)

Stibor de Stiboriez, a doua oară (1410-1414)

Nicolae Csaki, a doua oară (1415-1426)

Ladislau Csaki, fiul lui Nicolae (1426-1435)

Ladislau Csaki și Petru Cseh (Cheeh) (1436-1437)

Petru Cseh, a doua oară (1437-1438)

Desiderui de Losoncz (1438-1440)

Ladislau Jakcs (ianuarie 1441)

Iancu de Hunedoara (1441-1446; guvernator al Ungariei – 1446-1453, căpitan general al Ungariei – 1453-1456)

Emeric Bebek și Nicolae de Ujlak (1446-1447)

Emeric Bebek al II-lea și Iancu de Hunedoara (mai – octombrie 1448)

Nicolae de Ujlak și Ioan de Rozgony (1449-1458)

Sebastian și Ioan de Rozgony (1458-1460)

Sebastian de Rozgony și Nicolae de Ujlak (1460)

Sebastian de Rozgony și Ladislau de Kanizsa (1460)

Sebastian de Rozgony (1461)

Nicolae de Ujlak și Ioan Pongracz de Dindeleag (1462-1465)

Sigismund și Ioan de Szentgyörgy (de Sancto Giorgia) (1465-1467)

Ioan Pongracz de Dindeleag și Nicolae Csupor (1468-1472)

Blasius Magyar (1472-1475)

Ioan Pongracz de Dindeleag (1475-1476)

Petru Gereb de Vingrad (1478-1479)

Ștefan Bathori I (1479-1493)

Ladislau de Losoncz al II-lea și Bartolomeu Dragfi (1493-1495)

Bartolomeu Dragfi (1495-1499)

Petru de Szentgyörgy și de Bozin (1499-1510)

Ioan Zapolia (1510-1526), apoi rege al Ungariei (1526-1540)

Petru de Pereny (1526]-1529)

Ștefan Bathori al II-lea Șimleu (1529-1530)

Hieronymus Laski (1531-1534)

Ștefan Mailat (1534-1538)

Ștefan Mailat și Emeric Balassa (1538-1540)

voievodat vacant (1541-1551)

Ioan Sigismund Zapolia „rege ales“ al Ungariei (1540-1551), în realitate principe al Transilvaniei (1556-1559) sub tutela mamei sale, regina Isabela

Gheorghe Martinuzzi, guvernator (1541-1551)

Andrei Bathori de Ecsed (1552-1553)

Ștefan Dobo și Francise Kendi (1553-1556)

voievodat vacant (1557-1571)

Ștefan Bathori (1571-1575)

Principii Transilvaniei

Ștefan Bathory(1575-1583)

Cristofor Bathory(1576-1581)

Sigismund Bathory(1581-1597)

Comisarii Împăratului Rudolf al II-lea(1598)

Maria Cristierna(aprilie-august 1598)

Sigismund Bathory(1598-1599)

Andrei Bathory(martie-octombrie 1599)

Mihai Viteazul(1599-1600)

1.3.3.Relațiile comerciale ale Transillvaniei cu celelalte țări românești

Rețeaua urbană românească cuprindea centre importante cu rol economic, politic și militar pentru întreg spațiul românesc. Negustorii din unele orașe mari, cum ar fi Sibiu și Brașov, s-au bucurat de privilegii comerciale acordate de domnie începând îndeosebi din a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Pe baza acestor privilegii, negustorii din Transilvania, de pildă, desfașurau la sud și est de Carpați o intensă activitate de schimb, bucurându-se de un regim de largă libertate comercială; astfel, brașovenii erau asigurați că puteau merge cu mărfuri la sud de Carpați “ca și cum a-ți umbla prin țara voastră”.

Unitatea economică a spațiului românesc a fost sesizată -tocmai datorită caracterului ei evident- și de contemporani. La 1558, marele vornic muntean Stănilă scria brașovenilor: “știți bine că voi fără noi nu puteți fi și țara voastră, Țara Bârsei, fără țara noastră nu poate fi”.

Legăturile economice dintre cele trei țări române au fost ușurate de existența a nu mai puțin de 16 drumuri care străbăteau trecătorile și pasurile Carpaților Meridionali și Orientali. Gravitația Transilvaniei înspre Țara Românească și Moldova era înlesnită de aceste comunicații, în contrast cu precaritatea legăturilor ei cu Ungaria, îngreunate de zona joasă și mlăștinoasă a Tisei, care izola două zone economice distinct și cu orientări diferite. Așa cum arăta Nicolae Iorga, “pe o bază de interese comune-nu mai vorbim de Moldova și Muntenia, care formau economic o singură țară – cea dintâi unire a românilor a existat,,când în capul cărturarilor nu răsărise această idee, în unitatea perfectă a vieții economice, așternută pe uitatea perfectă a vieții generale, Ardealul a intrat și el în această viață prin intercirculația românească: un singur corp, un singur sistem am zice, vânos, prin care străbătea același sânge viu”.

O relevanță deosebită în acest sens o au constatările lui G. Reichestorffer, învățat sas din secolul al XVI-lea: “orașul este piața comercială principal a vecinilor și,în același timp,atelierul comun pentru orice obiecte.Aici […] prin mărfurile […] aduse atât din Moldova,cât și din Țara Românească crește avuția sa.”

ORGANIZAREA MILITARĂ DIN TRANSILVANIA SECOLELOR XIV-XVI

2.1. Puterea ostășească a Transilvaniei secolelor XIV-XVI. Structura și evoluția organismului militar

2.1.1.Evoluția organismului militar

Una din cele mai importante componente ale istoriei noastre medievale o reprezintă organizarea militară din secolelele XIV-XVI, fără a cărei cunoaștere nu am putea înțelege importantele victorii ostășești care asigurat în această epocă independența țărilor române.Marele istoric român A. D. Xenopol aprecia chiar că organizarea militară este “elementul de căpetenie caruia ea(țara – n.n.) își datorește ființa” .

Evoluția organismului militar transilvănean a urmat în această perioadă cursul general al dezvoltării societății transilvănene, purtând pecetea atât a tradițiilor moștenite de la înaintași, cât și a particularităților determinate de condițiile concrete social-economice și politice ale acestei epoci.

Principalul mijloc de apărare al independenței, și de respingere a agresiunilor externe, în împejurările existenței și consolidării neîntrerupte a statalității transilvănene (și a celorlalte țări române), l-a reprezentat oastea.

Ca și instituție statală supremă, domnia a putut să organizeze și să concentreze efortul de apărare al țării, folosind în acest scop întregul potențial uman mobilizabil.

Puterea militară a Transilvaniei s-a structurat –prin inițiativele succesive ale domnitorilor– într-un sistem armonios închegat, capabil să răspundă rapid și eficient oricărei amenințări străine. Trăsătura predominantă a acestui sistem militar, care, în liniile sale principale, era rezultatul unei îndelungate evoluții anterioare, a fost non-agresivitatea, el devenind operant doar în cazul unor invazii străine.

Mobilizarea generală a oastei se făcea de obicei prin strigarea în târguri și sate a poruncii domnești de concentrare a luptătorilor într-o zonă determinată de situația politico-strategică dn momentul respectiv. La această chemare sub arme, trebuia să răspundă întreaga populație aptă de a purta arme. Răspunsul „țării” la chemarea sub steag a fost întotdeauna prompt și eficient. Unitățile militare se concentrau zonal, deplasându-se apoi cu rapiditate la locul ordonat de domn. Datorită deselor chemări sub arme ale oastei țării, s-a creeat o experiențăă bogată în domeniul mobilizării, din care a rezultat rapiditatea execuției acesteia în timpul și locul hotărâte de comandamentul suprem.

Alarmarea se dădea atunci când dușmanul năvălea în țară prin surprindere, prin așa-zisa „șfară în țară” , adică prin aprinderea de focuri în locuri vizibile de departe.

În secolele XIV-XV, pentru meritele câștigate în paza granițelor Transilvaniei, în luptele cu tătarii și turcii sau pentru colaborarea cu puterea regală împotriva cnezilor și voievozilor răzvrătiți, unii dintre ei – mai cu seamă cei din Maramureș, Hunedoara, Banat – au obținut de la rege, de la voievodul Transilvaniei sau de la banul Severinului danii și înnobilări, în urma cărora ei s-au apropiat și apoi asimilat cu feudalii maghiari, având aceleași îndatoriri militare.

La sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul celui următor, cnezii înnobilați erau obligați să servească, în caz de război, în oastea regelui cu o „lance”. „Lancea” era o unitate – cunoscută și în țările apusene – cuprinzând pe cavaler (călărețul greu înarmat, înzestrat cu lance, care purta și o flamură), împreună cu suita sa, compusă din mai multe persoane, care, însă, contau ca un singur luptător. În organizarea militară a Transilvaniei un rol însemnat aveau, după cum s-a văzut, și secuii, care mergeau la oaste sub comanda comitelui lor, luptând de obicei în avangarda sau ariergarda armatei regale. Când voievodul Transilvaniei deținea și această dregătorie, cetele secuiești se găseau sub conducerea sa directă. Sașii au jucat un rol mai puțin important decât secuii în organizarea armatei. Prin privilegiul acordat de regele Andrei al II-lea, în 1224, sașii erau obligați să trimită un număr mic de ostași în caz de război: 500 în țară, 100 dacă regele conducea în persoană expediția peste graniță și 50 dacă oastea era comandată de un locțiitor al său.

Pe temeiul privilegiilor acordate în secolul al XIII-lea sau la începutul celui următor, orașele Satu Mare, Dej și Cluj – în care se găseau „oaspeți” sași din afara teritoriului de colonizare masivă săsească – erau obligate să trimită în armata regală un număr foarte mic de ostași. Din timpul regelui Ludovic I, se obișnuia răscumpărarea obligațiilor de oaste ale orașelor; din 1378, Clujul plătea vistieriei regale 200 de florini în anii când se pornea o expediție. Suma putea fi încasată, în numele regelui, și de voievodul Transilvaniei, care beneficia și de o anumită cantitate de provizii, procurate de orașe, în virtutea dreptului feudal de găzduire. Regele Sigismund de Luxemburg a mărit din an în an dările pretinse de la orașe pentru cheltuieli militare. În 1405, clujenii se plângeau că voievozii Transilvaniei îi obligau și la serviciul militar.

De la sfârșitul secolului al XIV-lea, expansiunea otomană amenințând din ce în ce mai mult statul feudal ungar, Sigismund de Luxemburg a trebuit să adopte o strategie defensivă, bazată pe cetățile dunărene din părțile sud-estice. Printr-un decret regal din 1405, s-a hotărât ca orașele să se înconjoare cu ziduri. Pe de altă parte, după dezastrul de la Nicopole, dându-și seama de incapacitatea învechitei organizații militare a nobilimii, care, de altfel, încerca să se sustragă de la obligațiile sale ostășești, Sigismund a încercat s-o completeze, căutând să impună nobilimii trimiterea sub arme a unei părți din iobăgime, în raport cu mărimea proprietății feudale. Ca urmare, el a obținut la dieta din Timișoara, în 1397, hotărârea ca să se echipeze câte un arcaș de fiecare număr de 20 de iobagi.

Proiectul de organizare militară elaborat de Sigismund și sfetnicii săi în 1433, pentru a combate primejdia otomană, prevedea faptul că, la luptele împotriva turcilor trebuiau să participe și forțele militare din Transilvania și comitatele apusene, în cazul expedițiilor spre Transilvania, urmau să ia parte(alături de steagul regelui, format din 1.000 de călăreți) două steaguri ale voievodului Transilvaniei, steagul episcopului Transilvaniei, precum și sașii și secuii. Cu privire la efective, se prevedea ca aceștia din urmă să strângă împreună 4.000 de ostași, nobilimea din Transilvania 3.000, iar comitatele Bihor, Satu Mare, Maramureș, Crasna, cele două comitate Solnoc – de Mijloc și Exterior – precum și alte comitate apusene vecine, fiecare între 50 și 600 de ostași. În cazul când oastea ar fi trebuit să meargă spre părțile bănățene, luau parte, alături de steagul regelui, și contingente ale episcopilor de Oradea și Cenad, ale comitatelor Timiș, Zarand, Arad, Cenad, Torontal, Caraș, precum și „românii, filisteii (iașii) și cumanii”.

În 1435, Sigismund cerea înarmarea unui arcaș călare de fiecare număr de 33 de iobagi. Această măsură nu s-a înfăptuit însă, din cauza opoziției feudalilor, care se temeau desigur ca armele date în mâinile iobagilor să nu fie întoarse împotriva lor și să nu li se scadă veniturile prin plecarea acestora la oaste. Regele a căutat să facă față situației militare critice și prin angajarea, într-o măsură mai mare decât predecesorii săi – a unor contingente de mercenari, soldați de profesie, tocmiți cu plată. Mercenarii apar în număr mai mare în, timpul expedițiilor lui Ludovic I în Italia, la mijlocul secolului al XIV-lea, regele cerând în acest scop subsidii extraordinare de la orașe. Poate și sub influența victoriilor engleze din războiul de o sută de ani, Ludovic instalează arbaletieri englezi în noua cetate de la Bran, ridicată în ultimii ani ai stăpânirii sale. Probabil că tot el a așezat mercenari și în celelalte cetăți regale din Transilvania.

Numărul lefegiilor străini crește în vremea lui Sigismund, care trimite asemenea trupe și în ajutorul domnilor Țării Românești, Mircea cel Bătrân și Dan al II-lea. Știbor, voievodul Transilvaniei, Nicolae Perenyi, banul Severinului, și alți mari dregători aveau, de asemenea, în oștile lor mulți mercenari. Deși foarte costisitori, mercenarii ar fi reprezentat – ca și în alte țări – un sistem militar mai înaintat decât cel feudal și un sprijin important pentru întărirea puterii centrale, dacă aceasta ar fi avut posibilități financiare suficiente pentru plata lor. Vistieria fiind însă într-o criză permanentă în timpul lui Sigismund, el a trebuit să lase recrutarea mercenarilor pe seama marilor feudali, care dispuneau de bani, zălogindu-le, în schimb, moșiile și veniturile regale. În astfel de condiții, în loc de a ajuta la întărirea puterii centrale, oastea de mercenari întărea și mai mult puterea oligarhiei nobiliare.

Oștile din Transilvania aveau un armament foarte variat, care ținea pas cu schimbările ce interveneau în dezvoltarea tehnicii militare a epocii. Nobilii, mai ales cei mari, erau înarmați și echipați ca și cavalerii din Ungaria și din țările apusene. Purtau cămașă de zale și platoșă. Luptau călări, cu sabie sau cu lance și se apărau cu scutul. Ei alcătuiau cavaleria grea. Nobilimea mică, cnezii și pătura mijlocie a secuilor – care alcătuiau cavaleria ușoară – erau înarmați, pe lângă sabie, cu arc și săgeți. Cavaleria – grea și ușoară – forma baza oștirii și juca rolul principal în luptă. Arcul și sabia, uneori și lancea, zalea, scutul, constituiau și armamentul pedestrimii. Orașele trimiteau, din secolul al XIII-lea, în oastea regală arcași, uneori și ostași cu platoșă. Din veacul al XIV-lea apar, după cum am văzut, în Transilvania și arbaletieri (ballistarii), mercenari cu arbalete, adică arcuri grele, perfecționate, cu care se putea trage mai departe decât cu arcurile simple. Mercenarii puteau fi și călăreți. La asediul cetăților se foloseau diferite mașini cu care se aruncau pietre asupra apărătorilor de pe ziduri și se întrebuințau scări pentru asaltarea acestora.

Către mijlocul secolului al XV-lea, încep să se răspândească armele de foc, mai întâi sub formă de tunuri rudimentare (bombarde), de fontă sau aramă, cu ghiulele de piatră sau fier. Bombardele și armele de foc manuale au jucat un rol relativ redus chiar și în luptele lui Iancu de Hunedoara. O mare parte a armamentului era produs în Transilvania, Brașovul și Sibiul având armurieri vestiți, care lucrau și pentru Țara Românească și Moldova. După un izvor bizantin, Urban, constructorul unui tun mare folosit de turci la asediul Constantinopolului în 1453, era „dac”, adică român din Transilvania.

În organizarea militară a Transilvaniei un rol de seamă au jucat cetățile din interior și de la marginile țării. Dintre acestea, în veacurile XIII-XV, mai importante erau: Chioar, Unguraș, Ciceu, Cetatea de Baltă, Șoimuș, Feldioara, Piatra Craivii, Orșova, Hunedoara, Deva, Tălmaciu, Râșnov, Bran (cetate importantă și pentru paza trecătorii și drumului comercial spre Țara Românească) etc. Orașele înconjurate cu ziduri începând de la sfârșitul secolului al XIV-lea și din secolul următor, precum și bisericile fortificate (bisericile-cetăți) din numeroase sate cu populație săsească, jucau de asemenea un rol important în sistemul de apărare. Apărarea orașelor era încredințată breslelor. Organizarea militară a Transilvaniei în timpul orânduirii feudale era menită să servească interesele clasei dominante și a păturii înstărite de la orașe și să asigure apărarea față de pericolul extern.

2.1.1. Oastea cea mare

Temelia sistemului militar românesc, in secolele XIV-XVI, era reprezentată de țărănime, în ansamblul ei. Deși aflată în jumătatea inferioară a claselor sociale ale vremii, țărănimea a demonstrat de fiecare dată spirit de jertfă, și dragoste pentru patrie.Țăranii au fost aceia care s-au ridicat de fiecare dată, când a fost nevoie, împotriva dominațiilor străine, a expansiunii marilor imperii, dovedind o înaltă conștiință patriotică.

Această realitate istorică își are explicația în îndelungata tradiție a luptei întregului popor pentru apărarea vetrei străbune, în existența unei numeroase țărănimi libere, interesate să-și mențină și să-și consolideze statutul și identitatea.

Participarea plenară a țărănimii împreună cu celelalte clase sociale la apărarea țării este atestată în documentele epocii sub numele de Oastea cea mare, adcă ridicarea la arme în caz de primejdie a tuturor locuitorilor apți să participle la lupta îmoptriva invadatorilor.

Instrument principal al efortului de apărare al țării,oastea cea mare va reprezenta pe tot parcursul secolului al XV-lea, cât și în primele decenii ale secolului imediat următor, forma organizatorică care a asigurat statului forța ce i-a conferit capacitatea de a se opune cu success armatelot invadatoare.

Alcătuirea oastei celei mari in Transilvania, țară românească al cărei voievod se afla in relații de vasalitate față de regele Ungariei, este cvasiidentică cu cea din statele românești extracarpatice, particularitățile existente fiind generate de unele influențe mai puternice ale feudalismului de tip occidental. Acestea din urmă erau caracteristice mai ales comunităților colonizate anterior de regalitatea ungară în tendința ei de a sparge unitatea politică și etnică a lunii românești.

Puterea ostășească a voievodatului se baza pe obligațiile populația românești majoritare, ca și pe acelea ale celor trei „națiuni” privilegiate: nobilimea maghiară, secuii și sașii. O structură militară esențiala a constituit-o organizarea cnezială românească care a continuat, în secolele XIV—XV, vechea sa tradiție de alcătuire ostășească. Cnezii români se prezentau la oaste cu o „lance”, unitate luptătoare formată, ca și în statele apusene, dintr-un cavaler-călăreț înarmat, dotat cu o lance purtând o flamură, și suita acestuia; „lancea” reprezenta formațiunea militară de bază.

Rolul militar al cnezilor a crescut în vremea războaielor conduse de Iancu de Hunedoara, cînd cnezii hunedoreni și bănățeni, aflați în prinsa linie de înfruntare cu otomanii, subordonați direct (familiares) lui Iancu, constituiau o parte însemnată din oastea Transilvaniei. Pentru vitejia lor în lupte, mulți dintre aceștia, credincioși marelui comandant de oaste, au fost răsplătiți cu moșii. Astfel, remardndu-se în mod cu totul deosebit în bătălia de la Vama (1444), cnezii Gândești din Râu de Mori și-au câștigat „mare cinste” datorită priceperii și abnegației lor.

Obligațiile militare ale cnezilor români din Transilvania erau asemănătoare cu acelea ale cnezilor români din sudul Poloniei, fapt ce atestă răspândirea spațială a acestei structuri militare specific românești. Așa după cum relatează documentele vremii, cnezii români din sudul Poloniei erau datori să slujească la oaste „cu un cal bun și cu arcul” (dacă aveau un singur sat) sau „cu o lance și doi arcași” (când autoritatea lor se extindea asupra mai multor sate). Răspîndirea acestei structuri ostășești cu astfel de obligații in Muntenia și Moldova este posibilă, deși lipsesc informații directe.

În Transilvania, un rol militar însemnat îndeplineau apoi secuii. Ei mergeau la război sub comanda comitelui lor și luptau de obicei în avangarda sau în ariergarda oastei. O mențiune documentară din 1438 atestă că secuii și sașii erau obligați să trimită, împreună, la oaste 4 000 de oameni. În schimbul slujbelor militare, secuii și-au păstrat libertatea și s-au bucurat de anumite scutiri de taxe până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Ei au constituit în toată această epocă un corp de ostași „de o nespusă vitejie și de o mare tărie”, după cum îi prezintă unele izvoare . Deși în oastea transilvană contingentele de sași erau mai reduse numeric, orașele în care locuia populația săsească, puternic întărite cu ziduri și turnuri de apărare, dețineau un rol important în sistemul defensiv. De asemenea, orașele jucau rolul de adevărate arsenale militare nu numai pentru Transilvania, ci și pentru Moldova și Țara Românească.

În Transilvania găsim, la fel ca și în celelalte două state românești, atestări documentare din care rezultă aplicarea principiului mobilizării oastei cele mari.

De exemplu, către sfârșitul veacului al XlV-lea, după bătălia de la Nicopol , într-un document de epocă s-a prevăzut că toți locuitorii țării erau datori să se ridice la oaste, „după datina ostașilor" (more exercituantium). Această decizie se aplica și în privința recrutării iobagilor, un document din 1435 stipulînd — atunci cînd se vestește ridicarea generală (universalii exercitus generaliter proclamati) — obligativitatea prezentării la oaste a unui arcaș călare la fiecare 33 de iobagi. În anul 1454 s-a hotărit mărirea numărului de luptători ce veneau la oaste la patru călăreți și doi arcași pedeștri pentru 100 de porți iobăgești. La 1459 și 1492, alte reglementări prevedeau trimiterea a câte un călăreț înarmat pentru 20 de porți sau sesii iobăgești, pentru ca la 1498 numărul să fie fixat la un călăreț pentru 36 de porți, cu excepția zonelor sudice ale Transilvaniei, unde se dădea un husar pentru 24 de porți.

După câteva decenii, o hotărâre a dietei transilvane de la Târgu Mureș – din ianuarie 1535- prevedea obligații militare precise pentru toate stările și categoriile sociale ale țării. Se stipula astfel ca fiecare iobag care avea șase sau opt boi de jug să posede un arc cu cel puțin 32 de săgeți și sabie; iobagii care erau mai înstăriți (ditiores) trebuiau să aibă în plus scut și secure, iar cei mai săraci (pauperiores) să dispună de lance (cuspidem) și secure. Nobilii care aveau în stăpînire câte 16 iobagi erau datori să dea pentru oaste câte un călăreț, bine înzestrat din punct de vedere militar, „nu după obiceiul țărănesc” (non rustico more), adică să aibă scut, lance și sabie. Nobilii cu o singură sesie erau obligați să vină la luptă călare, cu toate cele trebuincioase, având coif, platoșă și scut. Secuii erau împărțiți în mai multe categorii, după avere, și aveau obligații diferite de echipare; cei bogați (potiores) trebuiau să fie echipați cu toate cele necesare luptei și să posede: cal, suliță (hasta), scut, sabie și platoșă; secuii care posedau bunuri în valoare de 12 florini (inferiores) erau obligați să vină și ei la oaste călări și să aibă scut, suliță și sabie, iar cei mai săraci doar lance, sabie și secure. În ceea ce îi privește pe sași, aceștia erau împărțiți și ei în două categorii, după avere: cei care posedau bunuri în valoare de cel puțin 12 florini erau datori să aibă pușcă „de mână” (pixidem manualem) și sabie; cei mai săraci erau obligați să aibă sabie sau lance, secure, arc și săgeți.

Din hotărârile dietei rezultă că, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, marea majoritate a oastei transilvănene era înarmată cu arme albe (arcuri cu săgeți, săbii, securi, lănci și sulițe)- numai o parte a sașilor dispunând de arme de foc- că cei mai mulți dintre luptători erau pedeștri, și că numai o anumită stare materială crea obligația prezentării călare la luptă.

În situații cu totul excepționale se aplică însă cu rigurozitate principiul ridicării la arme a tuturor locuitorilor țării. Un asemenea caz este cel din 1442, când otomanii au invadat părțile sudice ale Transilvaniei; atunci Iancu de Hunedoara a pus să fie purtată prin târguri și sate sabia însângerată, ceea ce însemna ridicarea generală la oaste; în acest fel a strâns o armată numeroasă, alcătuită în cea mai mare parte din țărani români, cu care a reușit să îi învingă pe invadatori.

Într-o reglementare din 1463 se menționa, printre altele, ca atunci cînd se va face ridicare generală la arme, toți nobilii și ceilalți locuitori posesori de pământ să se ridice „pe capete” (per capita singula insurgere tenentur). De asemenea, se prevedea ca în caz de război o parte a locuitorilor să fie mobilizați pe loc pentru paza regiunilor respective; astfel, în regiunea Hunedoarei, zona mai expusă pericolului incursiunilor otomane, era mobilizată zonă mai expusă pericolului incursiunilor otomane, era mobilizată a treia parte a locuitorilor, iar în zonele interioare, a patra parte. Același document stipula obligația ca iobagii nobililor (cei mai mulți dintre aceștia fiind români) să participe și ei la o asemenea ridicare generală; cei care aveau mijloace trebuiau să vină la oaste călări și înarmați, iar țăranii mai săraci (rustici) si se adune la locul stabilit, pe jos și cu armele de care dispuneau. Dar și dintre accești locuitori, după obiceiul vechi (mare cuttiquo), a cincea parte rămâneau acasă pentru paza hotarelor, cetăților și altor locuri (ad custodienta confinia et castella atque alia loca demiretenta).

Așadar, în secolul al XV-lea, țăranii din Transilvania, în marea lor majoritate români, aveau obligația de a participa la apărarea țării în caz de mare primejdie, pe umerii lor sprijinindu-se întregul efort militar necesar pentru respingerea invaziilor străine. Rolul militar al țărănimii în oastea transilvană era deci identic cu cel avut în oștile celorlalte țări surori.

Și în condițiile instituirii suzeranității otomane, Transilvania a dispus de o oaste alcătuită prin obligativitatea tuturor locuitorilor țării de a se ridica la luptă în caz de mare primejdie. Prin urmare, se poate vorbi de o continuitate a tradiției militare a oastei cele mari, formată în majoritate din țărani români, căreia, la ceasul celei mai acute amenințări, îi era încredințată apărarea ființei statale.

În secolele XV-XVI, românii din Transilvania – deși lipsiți de drepturi politice – au dus greul luptelor pentru apărarea țării lor, combătând forțele dușmane alături de populațiile cu care au conviețuit. Nobilimea maghiară, redusă numericește, era departe de a putea răspunde singuri la sarcinile apărării, la care o obligau privilegiile sale, nefiind suficientă nici întrunită cu potențialul militar al celorlalte două „națiuni”. Apărarea țării revenea astfel firesc, în mod obiectiv, majorității locuitorilor, adică românilor, pe efortul cărora se sprijinea întregul edificiu social-economic.

Începând cu mijlocul secolului al XVI-lea, chemarea țărănimii a fost mai puțin frecventă decât în perioada anterioară. Totuși,apelul din ce în ce mai sporadic la mobilizarea oastei cele mari nu a însemnat dispariția acestei structuri militare tradiționale a poporului român. Transformările profunde intervenite în realitatea câmpului de luptă al epocii, precum și statutul inernațional al țăranilor și-au pus amprenta asupra eficienței apelului la oastea cea mare. Astfel, în condițiile instituirii suzeranității otomane asupra celor trei țări române, Poarta a fost direct interesată să împiedice mobilizarea întregului potențial uman,pentru a lipsi astfel de rezultate eficiente încercările românești de schimbare a sistemului politic. Pe de altă parte, în caadrul tratativelor bilaterale convenite între țările române și Imperiul Otoman, acesta din urmă era obligat, în schimbul tributului, să garanteze securitatea externă a acestora.

Schimbările care au avut loc pe planul european în înzestrarea și organizarea militară ar fi necesitat – în cazul mobilizării oastei cele mari – cheltuieli financiare care ar fi depășit posibilitățile țărilor române.Înzestrarea cu armament de foc a unor mari mase de oameni necesita fie o bază economică adecvată – care a lipsit țărilor române – , fie cheltuieli costisitoare – care depășeau veniturile lor – pentru ca doar astfel putea să fie făcută eficientă, în noile condiții, oastea cea mare.

Oastea cea mare a Transilvaniei, care era înarmată numai cu armamentul tradițional (arcuri cu săgeți, săbii, sulițe etc. ) , nu mai putea fi un adversar redutabil pentru armatele modern înzestrate.Astfel, în mod obiectiv, saltul înregistrat în evoluția armamentului pe plan general a impus adaptarea structurilor militare existente, renunțarea la utilizarea unora și dezvoltarea cu prioritate a altora.

Armatele au devenit, din prima jumătate a secolului al XVI-lea, organisme militare a căror fiabilitate presupunea mari eforturi financiare, menținerea lor și în timp de pace, structurarea pe genuri de arme și o profesionalizare care cerea timp îndelungat de instruire și educare.

În asemenea condiții, păstrând în continuare un pronunțat caracter popular, oștile românești au trebuit să se adaptezenoilor exigențe, mărimea și organizarea lor fiind în relație directă cu veniturile financiare ale statului și partea alocată din acestea resortului militar.

În Transilvania, ridicarea oastei se făcea pe baza unui ordin al voievodului, care poruncea locuitorilor să se prezinte echipați și înarmați în locul prestabilit pentru concentrarea armatei; astfel, la 1449, Iancu de Hunedoara le cerea judelui și juraților Brașovului să ia măsuri pentru a se vesti în regiunea respectivă ca “să fie gata fiecare pentru oaste”.

Documentele vremii atestă faptul că, pentru a respinge invazia otomană din primăvara și vara anului 1442, chemând la lupta de apărare doar locuitorii părților de sud ale voievodatului, Iancu de Hunedoara a reușit să ridice o armată de aproximativ 20.000 de oameni.

Datorită creeșterilor demografice din prima jumătate a secolului al XVI-lea, izvoarele consemnează o sporire a efectivelor oastei cele mari;în concluzie, puterea militară a statalității transilvănene a avut ca element fundamental oastea cea mare, fiind, după cum spunea și istoricul Nicolae Iorga, „cea mai veche alcătuire obștească a românilor care se razimă pe datoria de a lupta a tuturor”. Expresie a unei evoluții lăuntrice unitare a întregii societăți românești, răspuns original și eficient la amenințările din afară asupra spațiului carpato-danubiano-pontic, existența oastei cele mari ilustrază și din punct de vedere militar unitatea multilaterală a poporului român și a alcatuirilor sale social-politice. Reprezentând instituționalizarea tradiției vechi a ridicării întregului popor la arme pentru apărarea patriei, oastea cea mare a constituit chezășia salvgardării intereselor vitale ale poporului român în această epocă, asigurând, în momente limită, conservarea ființei sale etnice și existența lui statală.

Aplicarea principiului apărării patriei de către întregul popor a dus la creearea unei impresionante puteri militare transilvănene,cu puține similitudini pe continentul european sub raportl efectivelor întrunite. În existența acesteia rezidă secretul victoriilor obținute împotriva repetatelor invazii străine și explicația faptului că în timp ce în imediata vecinătate a spațiului transilvan au dispărut, sub loviturile Imperiului Otoman, state puternice, chiar mari puteri ca Imperiul Bizantin și Regatul Ungariei, statalitatea românească și-a putut menține ființa, caracterul de sine stătător.

2.1.2.Oastea cea mică

Desfășurarea unei vieți statale fluent a determinat ca și obiectiv, dezvoltarea unui instrument militar nou, cu character de permanență, necesar îndeplinirii sarcinilor administrativ-fiscale, dar, mai ales, capabil să facă față unor amenințări externe neprevăzute, pentru perioada de timp necesară ridicării la arme a oastei cele mari. Astfel, au apărut și, ulterior, s-au dezvoltat, două categorii de ostași: cei care făcea parte din aparatul administrativ-militar central și local, și cei din cetele boierilor, formate din „slugile” acestora. Aceste două categorii au alcătuit curtea, sau, cu un termen actual sintetic, „oastea cea mică” a țării. Aceastea îndeplinea atât sarcini domnești în timp de pace, cât și misiuni militare în timp de război.

Documente și cronici mai târzii amintesc, totodată, diverse categorii de oșteni (slugi, voinici, viteji, curteni etc. ) , a căror vechime și organizare era legată fără îndoială de progresele înregistrate în dezvoltarea generală a Transilvaniei, alături de celelalte două state feudale românești, și a mijloacelor de apărare ale acestora. Diversitatea categoriilor ostășești, menționată documentar, constituie o dovadă concludentă a caracterului perfecționat al organuismului militar permanent transilvănean, asigurându-i acestuia viabilitatea, facându-l capabil sa răspundă unui evantai larg de misiuni, atât în timp de pace, cât și în vreme de război.

Tabelul nr. 1- Categoriile militare al Oastei Mici

Slugile

Au constituit prima categorie de slujbași mărunți ai statului feudal. Acest nume se dădea, în evul mediu, tuturor locuitorilor dependenți față de domnul țării sau de boierii cărora le prestau slujba.

Raporturile dintre stăpân și slugă erau caracterizate prin slujba pe care ultimul era datoare să o presteze primului; vorbind despre aceasta, domnitorul Basarab Țepeluș, domnul Munteniei, le scria sibienilor, în jurul anului 1480, ca a trimis o slugă cu o slujbă, „ca domnul pe sluga sa”.

În Transilvania existau două tipuri de slujitori, pomeniți încă din secolele XII-XIII: unii aserviți și alții liberi, asimilați nobililor. Pentru fapte deosebite de arme, cei liberi puteau fi trecuți în categori secunzilor; de pildă, în 1333, câțiva iobagi și slujitori de cetate (iobagiones et conditionarii castrenses) , remarcați în lupte prin „slujbe credincioase” , au fost trecuți în categoria slujitorilor liberi.

Voinicii

Termenul de „voinic” desemnează noțiunea generală de ostaș, cu acest sens fiind utilizat în numeroase documente din secolul al XV- lea.

La 1432, voievodul Munteniei, Alexandru Aldea, îi informa pe brașoveni că oastea otomană ce se îndrepta împotriva Transilvaniei număra 74.000 de oameni, care însă nu erau „voinici de ispravă”. Mai târziu, domnii Basarab Laiotă și Basarab Țepeluș cereau și ei transilvănenilor „voinici” în ajutor . Letopisețul Cantacuzinesc amintește deseori termenul de „voinici” (uneori „voinici viteji” ) , cu sensul de oșteni în general, începând din secolul al XVI- lea, iar cronicarul român Mihail Moxa îl folosește cu același înțeles când relatează despre „leafa voinicilor” .În aceeași etapă istorică, această categorie ostășească este pomenită și în organizarea militară a românilor din Peninsula Balcanică. Unele izvoare din secolele XV – XVI menționează că termenul de „voinic” era aplicat oștenilor pedeștrii.

Vitejii

La începuturile statelor feudale românești, termenul de „viteaz” era atribuit unui cavaler nobil, posesor de pământ, care îndeplinea, în Transilvania, atribuții militare și politice de seamă. Totuși, acești „viteji” , deși apăreau alături de marii boieri, constituiau de la început o altă categorie decât marea boierime.

Curtenii (slugile domnitorului)

În această epocă, curtenii au constituit o importantă categorie de oșteni. Aceștia erau recrutați din rândurile micii boierimi de țară, fiind posesori de pământ. Această categorie miltară, componentă a oastei cele mici, va juca un rol de seamă în marile confruntări pentru apărarea țării. Cea de-a doua jumătate a secolului al XV- lea, și primele decenii ale celui următor pot fi considerate ca epoca ca epoca de înflorire a curtenilor. În această vreme, slugile domnești erau scutite de taxe și dări, în schimbul serviciilor prestate domniei și statului feudal atât în timp de pace, cât și în timp de război. În a doua jumătate a secoluluial XV- lea numărul curtenilor a scăzut, ca urmare a ridicării în rândurile lor a țăranilor oșteni care își dovediseră vitejia pe câmpurile de luptă. Referindu-se la acest aspect, cronicarul polon Jan Dlugosz scrie faptul că ei au fost trecuți din rândul pedestrașilor în rândurile călăreților.

Din izvoarele contemporane rezultă că vitejii și curtenii constituiau categorii de oșteni foarte asemănătoare.

Hânsarii

Aceștia reprezentau un corp de oaste călăreață al căru nume derivă din cursores (care aleargă); sub denumirea de „hânsari” sau „husari”, aceștia erau cunoscuți și în Peninsula Balcanică.

În Transilvania, un document din 1435 prevedea obligația de a înarma, la fiecare 24 de porți, câte un hânsar cu scut, lance, zale sau platoșe și coif.

Mercenarii

Spre deosebire de armatele statelor apusene, puterea militară românească nu s-a bizuit în această epocă pe sistemul mercenariatului. Existența unei oștiri de țară bine închegată și eficientă a determinat ca numărul lefegiilor să fie foarte redus.

În ultimele două decenii din secolul al XIV- lea sunt amintiți pentru prima oară și în Transilvania mercenarii, când se constată prezența unor oșteni proveniți din Anglia în cetatea de la Bran.

Mercenari străini, sau chiar localnici, puteau fi recrutați de către voievodul Transilvaniei sau de către alți mari dregători.De exemplu, în anul 1426, Albert din Valea lui Mihai a mers în sprijinul lui Dan al II- lea cu 225 de lăncieri recrutați pe cheltuiala sa. Tot în același an, fiind în conflict cu otomanii, Dan al II- lea a primit în sprijin 1000 de meercenari din Transilvania, din care 100 de călăreți și 900 de pedestrași, întreținuți pe cheltuiala sa.

În timpul luptelor antiotomane conduse de Iancu de Hunedoara s-a obsservat o deosebită dezvoltare a oștii de mercenari.Voievodul Transilvaniei, plătind atât din veniturile statului, cât și din cele proprii, a angajat un număr mare de mercenari străini (italieni, cehi, poloni etc. ), dar și români.Aceștia erau necesari marelui comandant de oaste mai ales în timpul campaniilor purtate dincolo de hotarele țării.

Mercenarii au avut un rol cu totul secundar în cadrul puterii militare transilvănene din această epocă, motivul principal al „angajării” lor de către unii voievozi fiind faptul că erau înzestrați cu armament de foc și erau superior profesionalizați. Rolul lor în efortul militar românesc a fost redus întrucât, după cum constata și istoricul român A. D. Xenopol, „cu sânge cumpărat nu se ocrotește neatârnarea și existența unui popor”.

Pe fondul alcătuirii ostășești tradiționale s-au dezvoltat categoriile militare caracteristice armatei transilvănene din această epocă, care mai apoi s-au conturat riguros, în funcție de sarcinile sporite ale apărăii patriei, precum și de evoluția artei războiului în plan general. Existența unor categorii militare similare în cele trei țări românești, omogenitatea alcătuirii oastei nefiind alterată în întregul spațiu carpato-danubiano-pontic de către particularitățile evidențiate, a devenit definitorie pentru organizarea puterii de apărare.