Organizarea Justiției Uniunii Europene
Organizarea justiției Uniunii Europene
Abrevieri ……………………………………………………………………………… pag 2
Capitolul I. Aspecte introductive …………………………………………………….. pag 3
Capitolul II. Instituțiile Uniunii Europene …………………………………………… pag 5
2.1. Parlamentul European …………………………………………………… pag 5
2.2. Consiliul European ………………………………………….………….. pag 12
2.3.Consiliul Uniunii Europene ……………………………………..……… pag 15
2.4. Comisia Europeană ………………………………………………….…. pag 22
2.5. Curtea de Conturi a Uniunii Europene ………………………………… pag 29
Capitolul III. Curtea de Justiție a Uniunii Europene ……………………………..… pag 32
3.1. Curtea de Justitie …………………………………………………….… pag. 32
3.2. Tribunalul de Primă Instanță ………………………………..…………. pag. 46
3.3. Tribunalele Specializate ………………………………………………… pag 49
Capitolul IV. Jurisprudență în materie ……………………………………………… pag 50
Concluzii …………………………………………………………………………… pag 53
Bibliografie ………………………………………………………………………….. pag 55
Abrevieri:
C.E.C.O./ C.E.C.A. Comunitatea Europeana a Cărbunelui și Oțelulu
C.E.E. Comunitatea Econimica Europeana
C.E.E.A. /EURATOM Comunitatea Europeana a Energiei Atomice
N.A.T.O. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
O.C.E.E. Organizația pentru Cooperare Economică Europeană
S.M. State Membre
U.E.O. Uniunea Europei Occidentale
U. E. Uniunea Europeana
Art. Articol
Capitolul I. Noțiuni introductive
Ideea unei Europe Unite a apărut încă din antichitate și până în secolul XX. Începând cu Imperiul roman, Imperiul Caroligian sau Sfanul Imperiu Roman de Neam German toate marile puteri ale lumii au dorit unificarea Europei. Primele indicii concrete ale dorinței de a crea o Europă unică au apărut între cele două războaie mondiale.
După cel de-al doilea război mondial statele europene au instituționalizat forme de cooperare internațională, cu competențe în domenii specifice, cum ar fi: Organizația pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE), Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europei Occidentale (UEO), aceste organizații punând bazele unei solidarități mai strânse între statele europene.
Uniunea Europeană dispune de un cadru instituțional unic care are drept scop: urmărirea obiectivelor U.E., promovarea valorilor sale, servirea intereselor uniunii, ale cetățenilor săi, ale statelor membre, asigurarea coerenței, eficacității și continuității.
Potrivit art.13 din Tratatul privind Uniunea Europeană, consolidat ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, instituțiile Uniunii sunt:
1. Parlamentul Europeaan
2. Consiliul European
3. Consiliul (Consiliul Uniunii Europene)
4. Comisia Europeană
5. Curtea de Justiție a Uniunii Europene
6. Banca Centrală Europeană
7. Curtea de Conturi
Activitatea instituțiilor comunitare este guvernată de trei principii generale: principiul autonomiei instituțiilor comunitare, principiul competențelor atribuite și principiul echilibrului instituțional:
a) Principiul autonomiei instituțiilor comunitare
Autonomia se manifestă, în primul rând, prin faptul că între instituțiile comunitare nu există relații de subordonare. Autonomia mai conferă instituțiilor comunitare, ca regulă, competența de a și adopta singure regulamentele de funcționare, de a-și organiza singure serviciile, precum și competența de a-și recruta și numi funcționarii necesari.
b) Principiul competenței atribuite
Acțiunile instituțiilor comunitare sunt limitate la exercitarea strictă a atribuțiilor conferite în mod expres prin Tratatele Constitutive, instituțiile comunitare neputând exercita alte competențe decât cele atribuite prin tratate.
c) Principiul echilibrului instituțional sau al cooperării loiale
Acest principiu a fost afirmat, pentru prima dată în 1958, prin hotărârea Meroni a Curții de Justiție, și se bazează pe prevederile art. 95 din Tratatul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. El semnifică separarea puterilor comunitare pe instituții și colaborarea dintre acestea. Separarea puterilor, ca parte a echilibrului instituțional, interzice, ca regulă, instituțiilor comunitare să delege sau să transfere competența ce le-a fost atribuită, unei alte instituții comunitare sau unui organ extracomunitar. În același timp, o instituție comunitară nu are voie să împiedice în nici un fel exercitarea de către o altă instituție a atribuțiilor ce-i revin. Echilibrul instituțional presupune și cooperarea între puteri, care se manifestă, în primul rând, prin participarea mai multor instituții, de pe poziții relativ independente, la elaborarea unor normele juridice comunitare.
Instituțiile comunitare, având rol esențial în cadrul construcției comunitare, prezintă următoarele caracteristici:
– fiecare instituție ocupă un loc distinct în structura organizatorică a Comunităților, răspunzând unor necesități fundamentale
– fiecare instituție reprezintă un principiu determinat, are un fundament politic și sociologic distinct și exprimă, fiecare, o legitimare proprie
– funcțiile instituțiilor comunitare nu se suprapun schemei statice moștenite de la Montesquieu
– instituțiile comunitare participă direct la luarea deciziei comunitare
– instituțiile Comunităților europene nu au personalitate juridică. Personalitate juridică au numai Comunitățile, instituțiile acționând în numele Comunităților și pentru acestea
– instituțiile fundamentale sunt comune pentru toate cele trei Comunități, acestea exercitându-și atribuțiile/competențele pe baza celor trei Tratate, la care se adaugă cele exercitate în cadrul cooperării interguvernamentale din cadrul Uniunii Europene
Capitolul II. Instituțiile Uniunii Europene
2.1. Parlamentul European
Parlamentul European a fost conceput ca una din principalele instituții Continentale, reprezentând popoarele Uniunii Europene, legate între ele prin angajamente comune, în efortul concentrat spre progresul și prosperitatea Continentului. Pentru început a funcționat o Adunare parlamentară ce avea doar un rol consultativ, Adunare care și-a sporit reprezentativitatea ajungând să fie desemnata prin vot universal și devenind astfel prima Adunare parlamentară internațională din istorie aleasă prin vot direct de cetățeni.
Punctul de plecare al Parlamentului European l-a constituit Adunarea Parlamentară creată în 1952, ea fiind forul parlamentar corespunzător stadiului incipient al integrării, obiectivat în Comunitatea Cărbunelui și Oțelului (CECO). În 1958 în urma constituirii Comunității Economice Europene (CEE) și a Euratomului (Comunitatea Europeană a Energiei Atomice), Adunare Parlamentară devine for parlamentar și al acestor noi creații comunitare și la 30 martie 1962, prin Rezoluția Adunării s-a stabilit denumirea de “Parlament European”, denumire ce a fost apoi confirmată de Actul Unic European și de Tratatul de la Maastricht.
În conformitate cu Tratatele Constitutive, Parlamentul European se compune din reprezentanți ai popoarelor statelor membre, acest lucru având o dublă semnificație:
– De vreme de membrii Parlamentului reprezintă popoarele statelor membre ei nu pot fi mandatați de guvernele acestor state, spre a îndeplini anumite instrucțiuni și nici nu pot să fie ținuți de vreo obligație de consultare;
– Atâta vreme cât statele sunt integrate în comunitățile europene rezulta o evidentă comuniune de interese și aspirații cu popoarele acestor state potrivit obiectivelor stabilite de comun acord.
Membrii Parlamentului European sunt grupați în funcție de partidele politice din care fac parte și nu în funcție de naționalitate, cele trei mari grupări politice ale Parlamentului European fiind:
– Partidul Popular European, care este și cel mai mare grup politic la nivelul Uniunii Europene, din componența sa făcând parte creștin democrații și democrații europeni;
– a doua grupare politică este reprezentată de Partidul Socialiștilor Europeni, alcătuit din social democrați și socialiști
– a treia grupare este Alianța Liberalilor și Democraților din Europa
Pe lângă acestea, exista partide și grupări mai mici ca importanța și număr de locuri ocupate, cum ar fi Partidul Verzilor Europeni/Alianța Libera Europeană, Uniunea Europenilor de Stânga și Stânga Verde Nordică, Partidul Independenților și Democraților, Uniunea pentru o Europă a Națiunilor, Aripa Dreaptă neafiliata nici unei grupări și alte partide.
Referitor la numărul membrilor Parlamentului European, acesta este determinat de numărul țărilor membre, fiecare dintre acestea dispunând de un anumit număr de reprezentanți, stabilit în funcție de populația țării respective.
Până la extinderea din anul 2004, Parlamentul European număra 626 de membri, în continuare, repartizarea locurilor în Parlamentul European s-a făcut potrivit unui Protocol anexat la Tratatul de la Nișa, care are în vedere Uniunea Europeană alcătuită din 27 de state membre și stabilește un număr de 732 membri. După aderarea României și Bulgariei numărul membrilor a crescut la 785 însă Tratatul de aderare a Bulgariei și României prevede ca, după aderarea acestor două țări, numărul europarlamentarilor nu poate să depășească 736.
Normele privind alegerea membrilor parlamentului, prevăd în principiu:
– nimeni nu poate vota decât o singură dată
– vot universal direct, egal, secret și liber exprimat, reprezentare proporțională
– alegerile se desfășoară la datele fixate de fiecare stat, într-un interval de timp care începe în dimineața zilei de joi și se sfârșește duminica
– deschiderea urnelor se face numai după încheierea scrutinului în toate statele membre
Fiecare stat stabilește regulile cu privire la electorat (singura condiție stabilită de o manieră uniformă este cea referitoare la vârsta), la eligibilitate și la modurile de desfășurare a scrutinului (toate statele au adoptat un sistem de reprezentare proporțională, cu liste naționale sau locale).
Statutul parlamentarilor europeni prezintă următoarele caracteristici:
a) Începând cu anul 1979 mandatul parlamentar este de 5 ani, conform Actului din 20 septembrie 1976.
Mandatul are caracter reprezentativ, conform art.3 al aceluiași Act. Parlamentarii europeni acționează potrivit propriilor convingeri, fără să primească instrucțiuni din partea alegătorilor, nefiind legați de un mandat imperativ.
b) Este reglementată o incompatibilitate intre mandatul parlamentar și celelalte funcții comunitare, precum și calitatea de membru al guvernului unui stat comunitar.
Începând cu alegerile din 2004, mandatul de parlamentar european este incompatibil cu mandatul de parlamentar național.
c) Parlamentarii beneficiază de anumite imunități, reglementate prin Protocolul din 8 aprilie 1965, la care face trimitere Actul din 1976, imunități care se referă la:
– libera circulație, fără restricții de orice natură, în materia deplasării la și de la locul reuniunilor parlamentare
– este interzisă cercetarea sau urmărirea lor pe baza opiniilor sau voturilor exprimate în exercitarea funcției
– în materie de taxe vamale, parlamentarii beneficiază de facilitățile recunoscute înalților funcționari care se afla în străinătate în misiuni oficiale temporare
– pe durata sesiunilor Parlamentului European, membrii săi beneficiază pe teritoriul național de imunitățile recunoscute membrilor Parlamentului țării lor, iar pe teritoriul celorlalte state membre, de imunitate de jurisdicție penală; imunitatea nu poate fi invocată în caz de flagrant delict și nu poate constitui un obstacol privind dreptul Parlamentului European de a ridica imunitatea unuia dintre membri săi.
d) Începând cu mandatul parlamentar din 2009, a intrat în vigoare un Statut care reglementează drepturile și obligațiile europarlamentarilor, inclusiv chestiunile practice legate de drepturi bănești și asigurări, care până acum erau determinate de normele naționale, ceea ce a însemnat mari inegalități.
Din punct de vedere al organizării, P.E. are următoarele structuri:
– Președinte: care este și președintele Biroului, este ales de Parlament prin vot secret pentru un mandat de doi ani și jumătatsiunilor Parlamentului European, membrii săi beneficiază pe teritoriul național de imunitățile recunoscute membrilor Parlamentului țării lor, iar pe teritoriul celorlalte state membre, de imunitate de jurisdicție penală; imunitatea nu poate fi invocată în caz de flagrant delict și nu poate constitui un obstacol privind dreptul Parlamentului European de a ridica imunitatea unuia dintre membri săi.
d) Începând cu mandatul parlamentar din 2009, a intrat în vigoare un Statut care reglementează drepturile și obligațiile europarlamentarilor, inclusiv chestiunile practice legate de drepturi bănești și asigurări, care până acum erau determinate de normele naționale, ceea ce a însemnat mari inegalități.
Din punct de vedere al organizării, P.E. are următoarele structuri:
– Președinte: care este și președintele Biroului, este ales de Parlament prin vot secret pentru un mandat de doi ani și jumătate, care poate fi reînnoit. Candidaturile pot fi propuse de un grup parlamentar sau de cel puțin 40 de deputați. Alegerea are loc pe parcursul a maximum patru tururi de scrutin.
La primele trei, la care participa toți candidații, alegerea are loc cu majoritatea simplă a voturilor exprimate, iar în ultimul tur, la care participa doar primii doi clasați la turul anterior, alegerea se face cu majoritate relativă. În caz de egalitate de voturi, este declarat ales candidatul cel mai în vârstă.
Președintele conduce toate activitățile Parlamentului și ale organelor sale; deschide și închide sesiunile parlamentare, conduce și suspenda dezbaterile; reprezintă instituția în relațiile cu celelalte instituții comunitare precum și cu terții; semnează, împreună cu Președintele Consiliului actele adoptate în comun prin procedura legislativă ordinară (fosta codecizie); semnează bugetul Uniunii Europene, exercita funcții de conducere administrativă legate de buna funcționare a instituției. De asemenea, Președintele este cel care asigura respectarea Regulamentului de procedura al Parlamentului și garantează, prin arbitrajul sau, bună desfășurare a tuturor activităților instituției.
Tot Președintele este cel care reprezintă Parlamentul în relațiile externe și se pronunța cu privire la problemele internaționale majore – Birou parlamentar: organul de reglementare responsabil cu bugetul Parlamentului, cu problemele administrative, organizatorice și de personal
– Conferința președinților: organ politic al Parlamentului, constituit din Președintele Parlamentului și președinții grupărilor politice, responsabil cu stabilirea ordinii de zi a ședințelor plenare, fixarea calendarului activităților desfășurate de organismele parlamentare și stabilirea competentei comisiilor și delegațiilor parlamentare, precum și a numărul membrilor acestora
– Comitete: organizează activitatea P.E .pe domenii de activitate și sunt împărțite în
comitete permanente, comitete temporare, și comitete parlamentare mixte – ce mențin relațiile cu parlamentele tarilor candidate
– Secretariat: format din funcționari ce lucrează în serviciul P.E.
Membrii Parlamentului European se reunesc în sesiuni plenare o săptămână pe lună, la Strasbourg. Parlamentul European este organizat în 20 de comitete, care își desfășoară ședințele de lucru de pregătire a sesiunilor plenare la Bruxelles, unde se afla și birourile permanente, birourile deputaților și grupurile politice. Secretariatul General al Parlamentului European are sediul la Luxembourg.
Parlamentul European este instituția comunitară care a cunoscut cea mai dinamică evoluție a atribuțiilor. De la un organ cu caracter preponderent consultativ, așa cum a fost conceput în tratatele constitutive, Parlamentul a reclamat și a obținut, în timp, o reală participare în cadrul procesului legislativ comunitar, argumentând aceasta prin necesitatea unui control democratic la nivel comunitar.
Parlamentul european exercita următoarele categorii de atribuții:
– atribuția generală de deliberare; atribuții de control;
– atribuții care presupun participarea directă la procesul legislativ;
– atribuții care presupun participarea indirectă la procesul legislativ, prin intermediul cooperării;
– atribuții care presupun consultarea în cadrul procedurilor legislative;
– atribuții în legătură cu adoptarea bugetului comunitar și verificarea execuției acestuia;
– atribuții care țin de exercițiul dreptului de inițiativa legislativă;
– atribuții în legătură cu numirea unor persoane în diferite instituții și organism comunitare; atribuții în legătură cu soluționarea petițiilor
a) Atribuția generală de deliberare:
Potrivit acestei atribuții, Parlamentul European poate dezbate în cadrul sesiunilor, în calitate de reprezentant al popoarelor, întreaga problematică ce face obiectul integrării.
Un exemplu în acest sens este faptul că Parlamentul este consultat de Consiliu și Comisie în legătură cu principalele aspecte și opțiuni fundamentale referitoare la politica externă și de securitate comună și este informat cu regularitate de către Consiliu și Comisie cu privire la evoluția politicii externe și de securitate a Uniunii. Un alt domeniu, aflat permanent în atenția Parlamentului European, este cel al protecției drepturilor omului. În fiecare sesiune sunt dezbătute cazuri de încălcare a acestor drepturi, care pot fi finalizate cu adoptarea unor rezoluții de condamnare a guvernelor care se fac responsabile de asemenea încălcări.
b) Atribuții legate de procesul legislativ
Parlamentul European deține această funcție împreună cu Consiliul Uniunii Europene. Funcția legislativă consta în 4 proceduri de decizie diferite, în funcție de propunerea legislativă în cauză, astfel:
– Consultarea simplă (Parlamentul își dă avizul consultativ): este cea mai veche procedura de decizie prin care Parlamentul European este consultat în privința propunerilor legislative. În cadrul acestei proceduri, este la latitudinea Consiliului a lua sau nu în considerare avizul Parlamentului.
– Cooperarea: această procedură de decizie, sporește considerabil puterea legislativă a Parlamentului. În cadrul acestei proceduri, Parlamentul poate transmite propunerea legislativă în cauza la o a doua lectură, pe care Consiliul nu o poate respinge decât în unanimitate.
– Co-decizie: această procedură de decizie stabilește un mecanism comun de luare a deciziilor, prin intermediul căruia Parlamentul și Consiliul Uniunii Europene adopta împreună legile. Introducerea acestei proceduri a avut ca scop întărirea capacității de decizie a Parlamentului și consolidarea legăturii dintre Parlament, Consiliu și Comisia Europeană.
Acest procedeu de decizie presupune una, doua sau trei lecturi, iar în cazul în care Consiliul nu a ținut seama de poziția Parlamentului și respinge prin majoritate absolută adoptarea poziției comune după cea de-a doua citire, atunci respectivă propunere legislativă nu va mai fi adoptată.
– Avizul: această procedură de decizie reprezintă procedura care conferă Parlamentului cele mai ample puteri legislative. Conform acestei proceduri, măsurile pot fi adoptate numai dacă Parlamentul European își dă avizul. Domeniile în care se aplica sunt de o importanță deosebită, și anume avizarea Acordurilor de Asociere cu țările terțe, aderarea unui nou stat la Uniunea Europeană și sancțiunile împotriva statelor membre în cazul încălcării drepturilor fundamentale ale omului.
c) Atribuții în legătură cu bugetul
În domeniul bugetar, Parlamentul European exercita următoarele atribuții: aprobarea bugetului, controlul felului în care sunt cheltuite fondurile bugetare, acordarea descărcării de gestiune.
Puterea de aprobare a bugetului este partajata intre Parlament și Consiliu. Parlamentul are dreptul de a dezbate proiectul de buget pe care i-l trimite Consiliul, în cadrul a doua lecturi, ocazii cu care poate propune modificări.
Aprobarea sau respingerea proiectului de buget este rezervată Parlamentului, cu excepția capitolului privind cheltuielile obligatorii în legătură cu care Parlamentul nu poate decât să propună modificări la proiectul de buget adoptat de Consiliu, puterea de decizie fiind rezervata acestuia din urmă. În ceea ce privește controlul felului în care sunt cheltuite fondurile bugetare, atribuțiile Parlamentului sunt exercitate prin intermediul comisiei parlamentare pentru control bugetar, care urmărește în permanentă felul în care sunt cheltuiți banii Uniunii. În privința descărcării de gestiune a instituției care execută bugetul Uniunii, și anume Comisia Europeană, puterile Parlamentului sunt depline.
d) Atribuții care țin de exercițiul dreptului de inițiativa legislativă
Parlamentului European i se recunoaște doar un drept de inițiativa legislativă indirectă. Acesta se exercita în două forme: prin posibilitatea de a solicita Comisiei să prezinte o propunere legislativă și prin conlucrarea cu Comisia și Consiliul la stabilirea calendarului legislativ. Parlamentul poate să ceară Comisiei să inițieze propuneri legislative numai în cadrul oferit de Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene și numai în chestiuni care privesc aplicarea lui.
Prin urmare, nu se poate propune pe această cale adoptarea unui nou tratat sau modificări ale tratatelor existente. A doua modalitate, și anume participarea Parlamentului European, alături de Consiliu și Comisie, la stabilirea programului legislativ și de lucru al Comisiei, îi permite să propună adăugarea de măsuri la acest program.
e) Atribuții privind monitorizarea implementării politicilor comunitare
Parlamentul monitorizează implementarea politicilor comunitare, pe baza informațiilor furnizate de rapoartele Curții de Conturi. Controlul democratic exercitat de Parlament, consolidat prin Tratatele de la Maastricht și Amsterdam, se manifesta prin dreptul acestuia de a solicita Comisiei să înainteze propuneri menite să lanseze ori să modifice acțiuni politice, precum și prin dreptul de a înființa comisii temporare de anchetă. De asemenea, după fiecare ședință a Consiliului European, Președintele acestuia prezintă concluziile în fata Parlamentului.
f) Atribuții în legătură cu numirea unor persoane în diferite instituții și organisme comunitare
Parlamentul European exercita și atribuții în legătură cu numirea unor persoane în diferite instituții și organe importante ale Uniunii Europene.
Desemnarea Președintelui Comisiei Europene este supusă aprobării Parlamentului, apoi Comisia în întreaga componenta, în calitate de colegiu, este supusă aprobării Parlamentului, după ce fiecare membru a fost audiat de comisiile permanente de resort.
Parlamentul European mai este implicat și în numirea:
– membrilor Curții de Conturi, caz în care Consiliul este obligat să consulte în prealabil Parlamentul; un aviz negativ având ca efect retragerea candidaturii și înlocuirea acestuia
– Ombudsmanului, numit de Parlament cu majoritatea voturilor exprimate, la începutul fiecărei legislaturi; Ombudsmanul este numit de Parlamentul european și este împuternicit să primească plângerile formulate de orice cetățean al Uniunii sau de orice persoană fizică sau juridica având reședința, respectiv, sediul statutar într-un stat membru privind cazurile de administrare defectuoasă în activitatea instituțiilor sau organelor comunitare, cu excepția Curții de justiție și a Tribunalului de prima instanță, în ceea ce privește exercitarea funcțiilor jurisdicționale ce le revin. Ombudsmanul desfășoară anchetele pe care le consideră necesare, din proprie inițiativă sau pe baza plângerilor care i-au fost prezentate, direct sau prin intermediul unui membru al Parlamentului european, cu excepția cazurilor în care faptele reclamate fac obiectul unei proceduri jurisdicționale.
– Președintelui, vicepreședintelui și a celorlalți membri ai Comitetului Director al Băncii Centrale Europene, care sunt numiți de comun acord de guvernele statelor membre din „zona euro”, la nivel de șefi de state sau de guverne, după consultarea prealabilă a Parlamentului European.
Parlamentul European este de tip Parlament unicameral președinte fiind Martin Schulz din 16 ianuarie 2012, și are, în prezent 754 de membri. Sediul central al Parlamentului European se află la Strasbourg, acolo se ținându-se cele 12 ședințe anuale în plen, a câte patru zile fiecare. Comisiile și fracțiunile se mai pot întruni, de asemenea, la Bruxelles, unde ocazional au loc și ședințe plenare.
2.2. Consiliul European
Inițial, Consiliul European nu a fost prevăzut în Tratatele institutive, el fiind rezultatul unui proces istoric. Acesta a apărut pe cale neconvențională, ca urmare a întâlnirilor la nivel înalt ale șefilor de stat și de guvern. Existența sa a fost reglementata, ulterior, prin Actul Unic European (art.2) și, mai târziu, prin Tratatul de la Maastricht (lit.D). În evoluția sa, Consiliul European cunoaște următoarele etape:
A) Prima etapă: întâlnirile în cadrul conferințelor (1961 – 1974)
În perioada cuprinsă între anii 1961 – 1974, șefii de state și de guverne ai țărilor membre ale Comunităților europene au organizat o serie de întâlniri periodice, în cadrul diferitelor conferințe la nivel înalt. Aceste întâlniri accentuează caracterul interguvernamental al Comunităților europene, putând să satisfacă, astfel, interesele politice ale unor personalități de prim plan ale vremii. Întâlnirile care au avut loc în această perioadă pot fi caracterizate astfel:
a) au avut un caracter neregulat, ele aveau loc numai atunci când era nevoie
b) caracterul politic al acestor întâlniri era mai mult sau mai puțin evident
c) natura juridică a instituției, precum și actele pe care le poate adopta este incertă
B) A doua etapă: Consiliul european (1975 – 1987)
Consiliile europene reunite în perioada 1975 – 1987 au putut oferi orientările esențiale pentru evoluția și funcționarea Comunităților Europene. S-au luat decizii privind alegere deputaților europeni prin sufragiul universal direct, crearea sistemului monetar European, cooperare politică externă împotriva apartheidului etc.
În acest stadiu al instituționalizării Consiliului European se pot face două remarci:
– constituirea Consiliului European demonstrează că, în ceea ce privește construcția Uniunii Europene, aceasta era destul de avansată pentru a justifica necesitatea reuniunilor periodice ale celor mai înalte autorități politice statele;
– permițând luarea în discuție a problemelor Uniunii și a cooperării politice, se deschide calea unității instituționale organizate prin Tratatul asupra Uniunii Europene, ceea ce presupune un cadru unic, atât pentru acțiunile Uniunii, cât și pentru cooperarea în materia politicii externe.
C) Oficializarea Consiliului European prin Actul Unic European
Prima mare revizuire a Tratatelor institutive a fost realizată prin Actul Unic European, din anul 1986.
Prin modificările propuse s-au avut în vedere, în primul rând, dreptul UE, și, în al doilea rând, competentele Uniunii. Dispozițiile Actului nu aduc atingere Tratatelor institutive, decât în ceea ce privește Consiliul european. Astfel, se prevede ca, de acum înainte, Consiliul European:
a. va beneficia de un suport juridic convențional;
b. va fi compus din șefii de stat și/sau de guvern ai statelor membre ale Uniunii Europene, asistați de miniștrii afacerilor externe, precum și de președintele Comisiei;
c. se va reuni de două ori pe an.
D) Instituționalizarea Consiliului European prin Tratatul de la Maastricht
Tratatul de la Maastricht reglementează în mod expres, în art.5 (fostul art. D), Consiliul European. Astfel: “Consiliul European conferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale și oferă orientările politice generale. Consiliul European reunește șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, ca și președintele Comisiei Europene. Aceștia sunt asistați de miniștrii afacerilor externe ai statelor membre și de către un membru al Comisiei. Consiliul European se reunește de cel puțin două ori pe an, sub președinția șefului de stat sau de guvern al statului membru care exercita președinția Consiliului. Consiliul European prezintă Parlamentului European un raport la sfârșitul fiecărei reuniuni a sa, precum și un raport scris anual care vizează progresele realizate de Uniune”.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Masstricht, Consiliul European devine o instituție a Uniunii Europene care simbolizează însăși unitatea instituțională.
Textul acestui articol evidențiază următoarele aspecte:
a) rolul instituției: aceasta conferă Uniunii “impulsurile necesare” și “definește orientările politice generale” ale Uniunii. Atribuții mai concrete sunt menționate prin alte dispoziții ale Tratatului, în special cele cu privire la Uniunea economică și monetară sau cele cu privire la cooperarea în materie de politică externă;
b) instituirea unor relații mai strânse cu Parlamentul European: după fiecare reuniune Parlamentului European îi este trimis un raport; de asemenea, Parlamentul primește și un raport anual care vizează progresele realizate de Uniune;
c) președinția instituției: este asigurată de șeful de stat sau/și de guvern al statului care deține președinția Consiliului, prin rotație, timp de șase luni.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Masstricht, Consiliul European devine o
instituție a Uniunii Europene care simbolizează însăși unitatea instituțională.
E) Consiliului European potrivit Tratatului de la Lisabona
Consiliul European este prevăzut, pentru prima dată, ca instituție, prin Tratatul de la Lisabona, de modificare a Tratatului asupra Uniunii Europene. Președintele Consiliului European este ales, cu majoritate calificată, pentru o perioadă de doi ani și jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată.
Atribuțiile președintelui Consiliului European sunt, următoarele:
– prezidează și impulsionează lucrările Consiliului European;
– asigura pregătirea și continuitatea lucrărilor Consiliului European, în cooperare cu președintele Comisiei și pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale;
– acționează pentru facilitarea coeziunii și a consensului în cadrul Consiliului European;
– prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului European;
– reprezintă, pe plan extern, Uniunea Europeană în probleme referitoare la politica externă și de securitate comună
În prezent, Consiliul European adopta decizii de principiu în probleme importante chiar înainte să fi fost făcută o propunere din partea Comisiei sau ca Parlamentul European să fi fost consultat, ceea ce ar determina ca unele din hotărârile sale să aibă caracter discreționar.
Hotărârile sale nu sunt adoptate potrivit procedurii prevăzute în tratatele comunitare, deoarece nu sunt acte ale unei instituții (comunitare). Neavând, prin urmare, efectele juridice ale unui act comunitar nu intra în sfera controlului jurisdicțional al Curții de Justiție și nu face obiectul unei trimiteri prejudiciate în interpretare sau în examinare de validitate, din acest motiv actele Consiliului European nu pot modifica obligaþiile statelor membre stabilite prin dispoziþiile Tratatelor comunitare sau prin actele instituþiilor comunitare.
Consiliul european elaborează linia politică generală și direcțiile de dezvoltare a Uniunii Europene. El nu intervine direct în exercitarea funcției legislative pentru ca tratatele institutive nu prevăd că ar avea atribuții cu caracter normativ, însă atunci când celelalte instituții comunitare nu reușesc să se pună de acord se poate cere Consiliului european să-și prezinte opinia sau să intervină cu soluții în unele domenii, în baza cărora Consiliul Uniunii Europene va trebui să adopte norme de drept comunitar.
Consiliul European nu trebuie confundat cu ceea ce numim Consiliul, deoarece acestea sunt instituții ale Uniunii Europene, dar diferite. Criteriile de distincție între cele 2 instituții ale UE sunt următoarele:
a) Criteriul apariției:
– Consiliul European a apărut pe cale neconvențională, ca urmare a întâlnirilor la vârf
ale șefilor de stat și guvern, ulterior existenta acestuia fiind reglementata, după cum s-a văzut, prin Tratatul de la Maastricht;
– Consiliul a apărut pe cale convențională, fiind înființat prin Tratatele institutive.
b) Criteriul componentei celor 2 instituții.
– Consiliul European are în componența sa șefii de stat și de guvern din statele membre ale Uniunii Europene
– Consiliul are în componența sa, pe de o parte, miniștrii afacerilor externe – fiind numiți Consiliul general – și, pe de altă parte, poate avea în componența sa, pe lângă miniștrii afacerilor externe, și miniștrii de resort (ai agriculturii, finanțelor ș.a.), numindu-se Consilii specializate (sectoriale).
c) Criteriul atribuțiilor îndeplinite.
– Consiliul European este o instituție care îndeplinește, cu precădere, atribuții de natură politică
– Consiliul este veritabilul suprem legislativ al Uniunii Europene, îndeplinind, în consecință, atribuții de natura legislativă, decizionala
2.3. Consiliul Uniunii Europene
Consiliul Europei , prima organizație de cooperare politică din Europa, reprezintă o formula de compromis între modelul tradițional interguvernamental propus de britanici și modelul supranațional susținut de franco-belgieni și are fizionomia unei adunări internaționale cu caracter parlamentar. Conform Tratatului UE, Consiliul Uniunii Europene reprezintă interesele Statelor Membre (spre deosebire de Parlament, care reprezintă interesele populației SM) și este compus din reprezentanți ai guvernelor SM (motiv pentru care i se spune și “Consiliul de Miniștri”), având atât putere legislativă cât și executivă; Numărul membrilor Consiliului este egal cu numărul SM, fiecare guvern având un singur reprezentant.
Consiliul este format din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, la nivel ministerial, abilitat să angajeze guvernul acestui stat membru, consecințele de natura juridică ce decurg din aceasta prevedere fiind următoarele:
– numai persoanele având calitatea de membrii ai guvernelor statelor membre pot face parte din Consiliu
– nici un alt funcționar, indiferent de nivel, nu poate face parte din Consiliu
– fiecare stat desemnează numai un membru în Consiliu
De la 1 ianuarie 2009, Consiliul este compus din 27 membri. Componenta Consiliului este variabilă, în funcție de ordinea de zi: cele mai frecvente sunt consiliile destinate afacerilor generale, agriculturii, economiei și finanțelor. Dacă afacerile generale sau cele privind relațiile externe necesita ca instituția Consiliului să aibă în componența sa miniștrii afacerilor externe, afacerile tehnice fac obiectul Consiliilor, având în componenta, în funcție de ordinea de zi, diferiți miniștri (de resort), membri ai guvernelor statelor membre. În cazul în care Consiliul reunește, în mod conjunct, miniștrii afacerilor externe și miniștrii de resort, aceste consilii se numesc Consilii conjuncte; reunirea acestor Consilii a devenit mai puțin frecvența în prezent.
Tratatul asupra Uniunii Europene și Regulamentul interior, elaborat chiar de către de Consiliu, sunt cele care stabilesc condițiile în care funcționează Consiliul. Modalitățile de organizare și de funcționare a Consiliului sunt prevăzute în Regulamentului intern adoptat de către Consiliu. Funcționarea Consiliului ridica, în principal, problema președinției, a modului de deliberare și a organelor auxiliare.
Președinția Consiliului este exercitata, prin rotație, de către fiecare stat membru,
pentru o perioadă de 6 luni. Pregătirea și conducerea lucrărilor Consiliului este asigurată de către ministrul al cărui stat asigura președinția. Președintele are rolul de a stabili prioritățile, respectiv calendarul președinției, de a convoca reuniunile Consiliul și de a stabili ordinea de zi provizorie, facilitând consensul în cadrul Consiliului, fiind un veritabil mediator în relațiile dintre acesta și celelalte instituții, în special cu Parlamentul European.
Inițial, reuniunile Consiliului se desfășurau cu ușile închise, numai membrii Comisiei aveau acces și dreptul la cuvânt însă potrivit noilor reglementari dezbaterile Consiliului, care au ca obiect actele adoptate în codecizie cu Parlamentul European, vor fi deschise publicului, în următoarele condiții:
– în faza inițială a procedurii: Comisia va prezența publicului principalele sale propuneri legislative (cele în co-decizie); de asemenea, publicului vor fi deschise și dezbaterile care vor urma propunerii legislative în co-decizie;
– în faza finală a procedurii: publicul va primi informații cu privire la votul Consiliului.
În cadrul Consiliului, deciziile nu pot fi luate decât de miniștri înșiși. Totodată, atunci când
este vorba de chestiuni mai puțin importante și când intervine un acord unanim intre
reprezentanții permanenți și reprezentantul Comisiei, decizia este luată de Consiliu fără a
mai avea loc discuții.
Tratatul asupra Uniunii Europene prevede reprezentarea președinției, fără vot deliberativ, în Consiliul Guvernatorilor Băncii Centrale Europene, dar și dreptul de a supune o moțiune spre deliberare acestui Consiliu.
Tratatele institutive consacra 3 modalități de exercitare a dreptului de vot, și anume:
a) Majoritatea simplă:
Votul majorității simple (50% + 1) este prezentat ca modalitatea de drept comun în Tratatul instituind CE. Acest tip de vot nu este solicitat decât în cazurile-limită, și anume: adoptarea Regulamentului interior; solicitarea de studii și propuneri Comisiei; fixarea statutului comitetelor; stabilirea condițiilor și a limitelor cererii de informații de la Comisie; avizul favorabil la reuniunea unei conferințe a reprezentanților guvernelor statelor membre.
b) Majoritatea calificată:
Modalitatea cea mai frecventă prevăzută pentru adoptarea deciziilor la nivelul Consiliului este majoritatea calificată (2/3). Calculul majorității calificate se face în funcție de ponderea stabilită de art.20556 TCE.
În practică, importanta majorității a rămas foarte mică. Motivul își are sorgintea în anul 1965, când Franta, temându-se că interesele vitale în finanțarea politicii generale agricole erau amenințate, a blocat luarea deciziilor în Consiliu pentru mai mult de 6 luni, prin practicarea „politicii scaunului gol”
Practicarea „politicii scaunului gol” de către Franta reprezintă una din marile crize cu
care s-au confruntat Uniunea Europeană de-a lungul vremii, fiind, de altfel, prima de la constituirea acestora până la momentul respectiv. Problema a fost rezolvată în 29 ianuarie 1966 prin Pactul Luxemburg care prevede ca, în situația deciziilor care se referă la interesele importante ale unui număr mare de state membre, Consiliul se va strădui, într-un interval de timp rezonabil, să găsească soluții care să poată fi adoptate de către toți membrii, respectând atât interesele lor, cât și cele ale Uniunii.
c) Unanimitatea
Prin votul unanim, fiecare stat beneficiază de drept de veto. Unanimitatea este rezervată pentru cazuri limitate, al căror număr trebuia să se reducă pe parcursul perioadei de tranziție, trecerea la majoritatea calificată trebuind să devină mai frecventă odată cu creșterea acestei perioade și trecerea la așa-numita perioada definitivă (1 ianuarie 1970).
Evoluția a antrenat reducerea progresivă a cerinței unanimității, fără a face să dispară, însă, în întregime.
Reducând cazurile de unanimitate existente, Tratatul de la Amsterdam a introdus câteva noi cazuri care cer votul cu unanimitate în Tratatul asupra Uniunii Europene și în Tratatul C.E. și astfel, unanimitatea este extinsă la:
– constatarea violării de către un stat a principiilor din art. 6 al T.U.E.
– deciziile luate în cadrul noului Titlu IV C.E., excepție făcând deciziile vizate de art. 67, care sunt adoptate cu majoritate;
– aplicarea acordurilor încheiate la nivel comunitar de parteneri sociali;
– suspendarea dreptului de vot, în Tratatul C.E., pentru un stat care a violat principiile din art. 6, T.U.E.,
– adoptarea de către Consiliu a acțiunilor și pozițiilor comune în domeniul politicii externe și de securitate comună.
Ordinea de zi provizorie este stabilită chiar de președintele Consiliului, ordine de
zi care se aprobă, prin adoptare, de către Consiliu. În continuare, se fac precizările necesare cu privire la punctele asupra cărora se cere votul, deoarece în structura ordinii de zi se regăsesc două părți (capitole):
– partea A: cuprinde punctele ordinii de zi asupra cărora nu se cer dezbateri, nefiind necesar nici votul participanților.
Pentru punctele înscrise în această parte s-a obținut acordul înaintea dezbaterilor, la nivelul organismelor Consiliului. Sunt, totuși, înscrise în ordinea de zi pentru ca, formal, ele trebuie adoptate de către Consiliu;
– partea B: are în cuprinsul său problemele (punctele existente pe ordinea de zi) care impun deliberări, dezbateri și, implicit, aprobarea (adoptarea) lor prin votul participanților. Ca procedura, reținem faptul că, după desfășurarea deliberărilor, dezbaterilor, de regulă, se ajunge la un punct de vedere comun, punct de vedere care este supus la vot, adoptându-se sau, problemele care fac obiectul punctului respectiv, se retrimit spre rediscutare în organismele Consiliului.
Consiliul, ca organ interguvernamental, exprima legitimitatea statală a Comunităților. El reprezintă interesele naționale și asigură integrarea în sistemul comunitar a statelor membre. De asemenea, Consiliul Uniunii Europene este principalul for legislativ al Uniunii Europene, chiar dacă atribuțiile legislative ale Parlamentului European au crescut constant, principalele atribuții ale Consiliului fiind:
a) Atribuții legislative
În calitate de principal for legislativ, Consiliul legiferează, fie singur, fie împreună cu Parlamentul European, situații în care se poate folosi, fie procedura legislativă ordinară (codecizia), fie procedura legislativă specială (cooperarea).
b) Atribuții executive privind politicile economice
Consiliul elaborează proiecte cu privire la orientările generale ale politicilor economice ale statelor membre și ale Uniunii și le prezintă, sub formă de rapoarte, Consiliului European. Pe baza acestora, Consiliul European adopta concluzii de orientare generală a politicilor economice ale statelor membre și ale Uniunii
Acestea reprezintă acte de decizie politică privind viitorul Uniunii, adoptate la cel mai înalt nivel, pe care Consiliul le exprimă sub forma recomandări, pe baza cărora statele membre și celelalte instituții europene își stabilesc politicile economice. În continuare, Consiliul supraveghează evoluția economică a fiecărui stat membru și a Uniunii în ansamblul ei, pe baza rapoartelor prezentate de Comisie, și dacă politicile economice ale unor statele nu sunt conforme cu orientările stabilite, adresează recomandările corespunzătoare statelor în cauză.
c) Atribuții privind încheierea de tratate, acorduri și convenții.
Consiliul este instituția care încheie în numele Uniunii tratate, acorduri și convenții cu state terțe sau organizații internaționale. Negocierile se poartă de Comisie, pe baza împuternicirii acordate de Consiliu. Exercițiul acestor atribuții implica obligația Consiliului de a consulta Parlamentul European sau alte instituții ale Uniunii. Tratatele, acordurile și convențiile se aprobă cu unanimitate de voturi (cum este cazul tratatelor de aderare) sau cu majoritate, după caz, pe baza propunerilor făcute de Comisie. Domeniile în care se pot încheia astfel de documente sunt diverse: comerț, servicii, mediu, cooperare economică, financiară și tehnică, acorduri de asociere etc.
d) Atribuții în domeniul bugetar
În cazul bugetului Uniunii, competenta este împărțită între Parlamentul European și Consiliu. Cu toate că votul final aparține Parlamentului, atribuțiile Consiliului sunt importante. Astfel, Consiliul aproba proiectul de buget primit de la Comisie și apoi îl transmite Parlamentului. De asemenea, dezbate împreună cu Comisia și cu alte instituții interesate amendamentele pe care Parlamentul le-a adus proiectului de buget după prima lectură, pe care poate să le accepte sau să le modifice, după care proiectul este retrimis Parlamentului pentru deliberare.
Consiliul are în subordinea sa mai multe organe și servicii care îl ajută să-și îndeplinească atribuțiile. Acestea pregătesc deliberările, poarta negocieri, fac propuneri, Consiliul fiind cel care decide abia în etapa finală, astfel:
a) Secretariatul General
Acesta este organizat de Consiliu și se afla sub autoritatea unui Secretar general desemnat de Consiliu în unanimitate. Secretariatul General este compus din mai multe direcții și servicii.
El are un rol de suport logistic și mai ales, constituie un cabinet colectiv de conducere a activităților necesare pentru funcționarea Consiliului, asigurând permanentă și continuitatea acțiunii Consiliului.
b) Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER)
Pe lângă Consiliu funcționează o serie de comitete care au ca sarcina pregătirea anumitor lucrări sau stabilirea prin negocieri a unei atitudini comune a statelor membre. Dintre aceste comitete cel mai important este COREPER. Acesta își are originea în delegațiile acreditate pe lângă Comunități, la Bruxelles, de către statele membre, după intrarea în vigoare a Tratatelor Constitutive.
Instanța de control politic, COREPER orientează și supervizează lucrările multiplelor grupuri de experți care funcționează în permanență în Consiliu pe temele cele mai diverse. Aceste grupuri sunt compuse când din colaboratori ai ambasadorilor, rezidenți la Bruxelles, când din experți veniți din capitale. COREPER se străduiește să ușureze activitatea miniștrilor rezolvând la propriul său nivel chestiunile pe care experții nu le-au tranșat; în plus, joacă rolul de a filtra problemele din diferite dosare.
Alte organe auxiliare Consiliului Uniunii Europene mai sunt:
– Grupurile de experți: formate din experții statelor membre, cărora li se adauga experți desemnați de Comisia europeană. Rolul acestora din urmă este acela de a susține în cadrul Comitetului reprezentanților permanenți inițiativele legislative ale Comisiei
– Comitetul pentru agricultură este un organ auxiliar al Consiliului, cu atribuții specifice în domeniul agriculturii. Principala sarcină a Comitetului este aceea de a pregăti proiecte în domeniul agriculturii.
– Comitetul monetar
este format din câte doi reprezentanți ai fiecărui stat membru, cărora li se adaugă 2 reprezentanți desemnați de Comisia europeană. În momentul în care s-a trecut la cea de a treia etapă a realizării monedei unice (1999), Comitetul s-a transformat în Comitetul economic financiar, fiind format din aceeași reprezentanți ai statelor membre și Comisiei, la care se adaugă 2 reprezentanți ai Băncii Centrale Europene.
Comitetul monetar a fost constituit în vederea coordonării și promovării politicilor statelor membre în domeniul monetar. Misiunile Comitetului monetar sunt, după cum urmează:
– urmărește situația monetară și financiară a statelor membre și a Comunității și raportează periodic Consiliului și Comisiei în legătură cu acest subiect;
– formulează avize, la cererea Consiliului, a Comisiei sau din proprie inițiativă.
– Comitetul politic, compus din directori politici, are sarcina de a urmări situația
internațională în domeniul ce ține de Politică externă și de securitate comună; totodată,
Comitetul politic contribuie la definirea politicilor prin emiterea de avize către Consiliu, la cererea acestuia sau din proprie inițiativă.
De asemenea, Comitetul supraveghează punerea în practică a politicilor convenite fără a aduce prejudicii competentelor președinției și Comisiei.
– Comitetul pentru vize are rolul de a asista Consiliul în aplicarea politicii în domeniul vizelor în cadrul cooperării în domeniile justiției și al afacerilor interne și este compus din înalți funcționari.
Comitetul are ca misiuni formularea de avize destinate Consiliului (la cererea acestuia sau din proprie inițiativă) și să contribuie la pregătirea lucrărilor Consiliului în domeniile justiției și al afacerilor interne, precum și în domeniul vizelor.
În afara acestor comitete, Consiliul mai este asistat și de alte organe auxiliare, precum: Comitetul permanent pentru forțe de muncă; Comitetul pentru energie; Comitetul pentru cercetare științifică și tehnică; Comitetul pentru educație; Comitetul pentru acordurile de cooperare cu țările Lumii a treia.
2.4. Comisia Europeană
Comisia Europeană a fost constituita prin Tratatul de la Roma din 1957 și este una dintre instituțiile cheie ale Uniunii Europene, alături de Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European. Comisia Europeană reprezintă interesele Uniunii Europene, fiind considerată “forța directoare” a Uniunii. Denumirea de Comisie este stabilită prin Tratatul de fuziune de la Bruxelles din 1965, care reglementează existența unei singure Comisii pentru cele trei Comunități, realizându-se fuziunea celor trei organe similare existente (Înaltă autoritate prevăzută în tratatul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului și cele două Comisii prevăzute în Tratatele Comunității europene și Tratatul Comunității europene a Energiei Atomice).
Tratatul de la Maastricht menține denumirea stabilită prin Tratatul de la Bruxelles. Acest Tratat a raționalizat evoluțiile folosind denumirea de piloni. Uniunea Europeană este definită ca incluzând Comunitățile Europene, tradiționale (pilonul unu), politica externă și de securitate comună (pilonul doi) și cooperarea intre statele membre în domeniul justiției și al afacerilor interne (pilonul trei). În plus, Tratatul de la Maastricht a modificat și structura internă a diferitelor instituții și în urma Tratatului de la Maastricht, denumirea frecvență a devenit Comisia Europeană.
Până în 2004, Comisia Europeană era alcătuită din 20 de membri, numiți comisari europeni. Dintre aceștia, statele membre mari erau reprezentate de câte doi membri (Franța, Germania, Italia, Marea Britanie și Spania), în timp ce statele mici erau reprezentate de câte un singur membru. Din 22 noiembrie 2004, când a fost aleasă o Comisie Europeană sub președinția lui José Manuel Barroso (Portugalia), Comisia Europeană era alcătuită din 25 de comisari europeni, fiecare stat membru al Uniunii având dreptul la 1 comisar, conform Tratatuli de la Nisa. Comisia Europeană numita intre data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona (1 decembrie 2009) și 31 octombrie 2014 este compusă din 27 de membri (comisari), câte unul din fiecare stat membru al Uniunii.
De la 1 noiembrie 2014, Comisia va fi compusă dintr-un număr de membri, incluzând Președintele și înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, corespunzător cu 2/3 din numărul statelor membre iar membrii Comisiei vor fi selectați dintre cetățenii statelor membre printr-un sistem de rotație care să reflecte diversitatea demografică și geografică a tuturor statelor membre, acest sistem se stabilește de către Consiliul European, hotărând în unanimitate
Desemnarea Comisiei Europene se face astfel:
– Având în vedere rezultatul alegerilor pentru Parlamentul European și după consultarea grupurilor parlamentare, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune Parlamentului European un candidat pentru funcția de Președinte al Comisiei.
– Candidatul propus trebuie confirmat de Parlamentul European cu majoritatea membrilor săi. Dacă nu se realizează aceasta majoritate, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune, în termen de o lună, un nou candidat, care trebuie votat de Parlament după aceeași procedură.
– Consiliul, de comun acord cu Președintele Comisiei votat de Parlament, adopta lista celorlalți membri ai Comisiei. Această listă se întocmește pe baza sugestiilor făcute de statele membre, dintre personalitățile selectate pe baza competentei lor generale și a angajamentului față de ideea europeană, care prezintă toate garanțiile de independentă.
– Președintele Comisiei, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate și ceilalți membrii ai Comisiei sunt supuși, în calitate de organ colegial, votului de aprobare al Parlamentului European. Pe baza acestei aprobări, Comisia este numită de Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată.
– Mandatul comisarilor este de 5 ani și poate fi reînnoit.
Acesta poate înceta în una dintre următoarele situații:
– împlinirea termenului
– demisie voluntară
– demitere din oficiu
– moțiune de cenzură a Parlamentului
– deces
În cazul decesului, al demisiei voluntare și al demiterii din oficiu, statele membre în cauza își pot desemna noii reprezentanți în Comisia europeană.
Demiterea din oficiu intervine ca sancțiune și nu poate fi propusă de statele membre, chiar dacă i-ar privi pe reprezentanții proprii. Poate fi cerută numai de către Comisie în ansamblul ei ori de către Consiliu. În oricare dintre cele două situații pronunțarea revine în competența Curții de justiție a Comunităților europene.
Comisia, în calitate de organ colegial, răspunde în fata Parlamentului European, care îi poate provoca demisia, printr-o moțiune de cenzură ce trebuie adoptată cu majoritatea de 2/3 din numărul voturilor exprimate și de către majoritatea membrilor Parlamentului European.
Din punct de vedere al efectivului sau, Comisia este instituția cu cel mai numeros personal, aproximativ 25.000 de angajați. Dintre aceștia, 20% lucrează în domeniul traducerilor și interpretărilor, iar 80% lucrează în cadrul Direcțiilor Generale și al celor serviciilor descentralizate, care sunt la rândul lor împărțite în directorate, iar directoratele în servicii.
Membrii Comisiei sunt aleși în funcție de competentele lor generale și trebuie să ofere toate garanțiile de independentă. Textul art. 213 din Tratatul C.E., menționează independență ca o condiție pentru numirea membrilor: “oferind toate garanțiile de independentă”. Acest text dispune faptul că “Membrii Comisiei își exercita funcțiile în deplina independenta, în interesul general al Comunităților”.
În îndeplinirea atribuțiilor lor, ei membrii Comisiei nu solicită și nu accepta instrucțiuni din partea nici unui guvern sau alt organism comunitar ori extracomunitar, se abțin de la orice act care este incompatibil cu natura atribuțiilor îndeplinite, fiecare stat membru angajându-se să respecte aceasta prevedere și să nu încerce să influențeze membrii Comisiei în exercitarea sarcinilor lor.
Membrii Comisiei se bucura de o serie de privilegii și imunități astfel:
– imunitatea de jurisdicție pentru actele săvârșite în exercitarea atribuțiilor ce le revin ca oficiali ai Comunităților europene, imunitate care își menține efectele și după încetarea activității în cadrul Comisiei‚ însă, în raport cu răspunderea pe care o păstrează în continuare
– scutirea de impozite pe salarii și alte drepturi bănești acordate, în exercitarea atribuțiilor lor, de către organele comunitare
În ceea ce privește rolul și atribuțiile Comisiei, se pornește de la idea ca, în conformitate cu Tratatele Constitutive, Comisia este chemată să promoveze interesele comunitare, dincolo de interesele statelor membre; Comisia este inițiatorul politicilor comune și este punctul de plecare pentru fiecare acțiune comunitară.
Rolul comisiei europene se concretizează prin următoarele:
– este gardianul tratatelor
– deține dreptul de inițiative legislative
– poate formula recomandări și avize
– este organ executive al Uniunii Europene
– negociază acordurile internaționale
a) Comisia Europeană este gardianul tratatelor
Comisia Europeană veghează la aplicarea dispozițiilor Tratatelor și a deciziilor stipulate în cadrul acestora și verifică dacă statele membre pun în aplicare și respecta legislația Uniunii adoptată de către Consiliul Uniunii și Parlamentul European, această abordare fiind menținuta atât de Tratatul de la Maastricht cât și de Tratatul de la Amsterdam
Astfel, Comisia veghează asupra modului în care sunt puse în aplicare programele de dezvoltare a politicilor agricole comune și face propuneri pentru creșterea eficienței de implementare a acestor politici; examinează preturile în domeniul transporturilor internaționale și stabilește condițiile în care se derulează activitățile în acest sector; supraveghează modul în care sunt respectate regulile de liberă concurență și anchetează cazurile în care se presupune că aceste reguli au fost încălcate; verifică compatibilitatea ajutoarelor acordate de către un stat unor întreprinderi, pentru a preîntâmpina distorsionarea concurenței; inventariază împreună cu fiecare stat membru dispozițiile legislative naționale, în vederea armonizării acestor legislării la exigențele comunitare; supraveghează evoluția economică a a fiecărui stat membru; administrează Fondul social European.
În cazul în care statele membre nu adopta și nu respecta legislația Uniunii Europene, Comisia are dreptul să emită un aviz motivat, iar în cazul în care statul respectiv nu ia măsuri pentru a remedia situația, Comisia poate sesiza Curtea Europeană de Justiție, pentru a obliga statul respectiv să aplice/respecte legislația Uniunii.
b) Comisia Europeană deține dreptul de inițiativa legislativă
Comisia deține dreptul de inițiativa legislativă în elaborarea actelor normative din cadrul politicilor europene.
Exista și cazuri speciale în care statele membre pot avea drept de inițiativa legislativă. În cadrul Politicii Europene de Securitate Comună, Consiliul Uniunii Europene poate cere formularea unei propuneri legislative din partea Comisiei.
Comisia dispune de un monopol al inițiativei legislative în Uniunea Europeană, deoarece Consiliul nu poate să delibereze decât pe baza unei propuneri a acesteia. Dreptul de inițiativa legislativă al Comisiei constituie o armă deosebit de puternică în mâna ei, întrucât aceasta poate să blocheze procesul decizional derulat de cealaltă instituție, prin retragerea proiectelor de acte normative de pe masa de lucru a Consiliului, atunci când apreciază că împrejurările care au determinat promovarea proiectelor s-au schimbat radical, ori când constată o lipsă de interes legislativ din partea Consiliului, manifestata în amânarea dezbaterii proiectelor vreme îndelungată.
O astfel de inițiativa poate fi luată și atunci când Comisia considera că într-o anumită conjunctură, fiindu-i prezentat Consiliului un proiect, acesta l-ar adopta dar cu numeroase și substanțiale modificări, ceea ce ar implica apariția riscului unei denaturări a conținutului proiectului.
c) Comisia europeană poate formula recomandări și avize
Comisia Europeană poate formula recomandări și avize în cadrul politicilor comunitare și al cooperării în domeniul justiției și afacerilor interne. Comisia exercita o reală putere de conducere în domeniul administrării fondurilor Uniunii, colectării fondurilor proprii și administrării masurilor protecționiste, acestea fiind măsuri temporare ce constituie excepții de la tratate, fiind adoptate de statele membre în acord cu Comisia pentru a depăși unele dificultăți deosebite.
Dacă în Tratatele instituind Comunitatea Europeană și cel instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice,Comisia, cu câteva excepții, exercita un rol preponderent execuțional, în Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului ea este principalul for decizional, emițând decizii și recomandări, după consultarea ori obținerea acordului Consiliului.
d) Comisia Europeană este organ executive al Uniunii Europene
Comisia este responsabilă pentru punerea în aplicare a legislației Uniunii Europene și pentru coordonarea politicilor comunitare. Printre atribuțiile sale executive se număra gestionarea bugetului anual al Uniunii, gestionarea Fondurilor Structurale, aplicarea politicilor comunitare și administrarea bugetului acestor politici.
e) Comisia Europeană negociază acordurile internaționale
Comisia este autorizată de către Consiliu să deschidă și să conducă negocieri cu țările candidate, statele terțe sau cu organizații internaționale, negocierile fiind derulate în conformitate cu liniile directoare trasate de către Consiliul Uniunii Europene.
Evaluând ansamblul atribuțiilor Comisiei se poate desprinde concluzia că aceasta evoluează spre o poziție comparabilă cu cea a unui Executiv care dispune de inițiativa legislativă, executa legal și veghează la respectarea lor sub controlul organului care l-a învestit, indiferent de natura competentelor exercitate de către Comisie, aceasta trebuie să aibă în vedere exclusiv interesul comunitar.
Comisia Europeană este responsabilă în fata Parlamentului European, care poate adopta o moțiune de cenzură cu o majoritate de 2/3, caz în care membrii Comisiei sunt obligați să demisioneze în bloc și de asemenea, fiecare membru în parte al Comisiei are obligația să demisioneze în situația în care acest lucru este solicitat de către Președintele Comisiei Europene, cu aprobarea celorlalți comisari europeni.
Organizarea și funcționarea Comisiei Europene:
Tratatele institutive și Regulamentul interior sunt acela care reglementează modul de organizare și funcționare a Comisiei Europene. Funcționarea Comisiei este guvernată de principiul colegialității. Articolul 219 din Tratatul C.E. prevede, de altfel, faptul că „Deliberările Comisiei au loc cu majoritatea numărului membrilor prevăzut la articolul 157. Comisia nu poate delibera valabil decât dacă numărul de membri stabilit prin Regulamentul său interior este prezent”. Fiecărui membru al Comisiei îi este încredințată responsabilitatea portofoliilor care cuprinde sectoare ce nu corespund în mod exact armonizării serviciilor administrative și a căror repartizare se schimba la fiecare reînnoire cu membri, în funcție de evoluția problemelor și de echilibrul necesar de menținut; În cadrul acestor sectoare, membrii Comisiei sunt responsabili de pregătirea lucrărilor Comisiei și de executarea deciziilor sale.
Președintele instituției este cel care convoacă Comisia; aceasta își desfășoară reuniunile cel puțin o dată pe săptămână (în principiu, miercurea); reuniuni suplimentare pot fi decise în funcție de problemele nou apărute, comisia vă adopt în fiecare an programul său de lucru pentru anul respectiv și stabilește inclusive programele de lucru trimestriale. Președintele este cel care propune ordinea de zi însă fiecare membru al Comisiei poate să propună și o problemă care nu este în programul trimestrial pe ordinea de zi sau are posibilitatea să ceară amânarea dezbaterii unei probleme înscrise pe ordinea de zi. Reuniunile nu sunt publice, iar dezbaterile sunt confidențiale.
Ședințele desfășurate în plenul Comisiei sunt destinate dezbaterii celor mai importante probleme. Pentru problemele mai puțin importante reuniunea șefilor de cabinet este suficientă. În ceea ce privește desfășurarea ședințelor Comisiei, exista două procedee speciale, și anume:
– procedura scrisă
– procedura delegării
a) Procedura scrisă:
Procedura scrisă consta în faptul că fiecare comisar propune măsurile pe care le considera potrivite, în domeniul pe care îl coordonează și le comunica în scris celorlalți comisari care pot face observații și pot propune amendamente. Dacă nu exista observații sau amendamente, propunerea se considera adoptata, devenind decizie a Comisiei. Dacă exista observații sau amendamente, propunerea va fi discutată în plenul Comisiei.
b) Procedura delegării:
Procedura delegării este aceea în care un membru al Comisiei poate acționa în numele altuia pentru rezolvarea anumitor probleme de gestiune sau administrative, precis definite.
În exercitarea atribuțiilor sale, fiecare comisar este asistat de câte un cabinet condus de un șef de cabinet și având în componența sa consilieri (5 membri). Aceștia servesc ca o punte de legătură între comisar și directoratele generale din subordine.
În pregătirea lucrărilor și la reuniunile Comisiei, Președintele Comisiei este asistat de către un Secretar general. Acesta asigura punerea în aplicare a procedurilor decizionale și veghează la executarea deciziilor, asigura coordonarea intre servicii, ia măsurile necesare pentru a asigura notificarea și publicarea actelor, precum și transmiterea de documente către alte instituții.
De asemenea, asigura legătura cu celelalte instituții, urmărind lucrările altor instituții și informând Comisia, prin intermediul departamentelor care se găsesc în subordinea Secretariatului general și care se ocupa cu:
– relațiile cu Consiliul;
– registrul;
– relațiile cu Parlamentul European, Avocatul Poporului (Ombudsman) European, Comitetul Economic și Social, precum și Comitetul Regiunilor;
– simplificarea metodelor de lucru și a procedurilor;
– coordonarea programelor și politicilor;
– resurse și probleme generale.
Pe lângă Directorate Generale, în structura Comisiei mai întâlnim anumite comitete create sau prevăzute de tratatele constitutive:
a) Serviciul Legal care furnizează. asistenta specializată în domeniul juridic atât Comisiei, cât și departamentelor acesteia. Serviciul este consultat înaintea oricărei inițiative a Comisiei și opinia sa este prezentată întregii Comisii. Serviciul se afla sub directa autoritate a Președintelui Comisiei.
b) Biroul de Ajutor Umanitar are ca principal scop oferirea de ajutor victimelor dezastrelor naturale și a conflictelor armate din afara U.E. Ajutorul este prevăzut să ajungă direct la cei afla.i în nevoie, oricare ar fi rasă, religia sau convingerea politică a acestora. Ajutorul poate consta în bunuri, cum ar fi alimente, medicamente și alte materiale sanitare, combustibili, dar și în servicii, ca de exemplu tratamente medicale.
– Serviciul de Traduceri
– Serviciul Unit de Interpretări și Conferințe;
– Biroul pentru publicațiile oficiale ale Comunităților europene;
– Serviciul de Audit Intern
Cartierul general al Comisiei Europene este la Bruxelles, dar aceasta are și birouri la Luxemburg. De asemenea, Comisia are reprezentante în statele membre și delegații în statele candidate (și în curs de aderare), precum și în statele terțe.
2.5.Curtea de Conturi a Uniunii Europene
Curtea de Conturi a fost prevăzută de Tratatul din 22 iulie 1975, care a reformat procedura
Bugetara însă a fost inclusă în rândul instituțiilor comunitare prin Tratatul de la Maastricht, din anul 1993 alături de Consiliu, de Comisie, de Parlament și de Curtea de justiție și Tribunalul de prima instanță.
Curtea Europeană de Conturi are sediul la Luxemburg și numără aproximativ 800 de persoane, inclusiv translatori, administratori și auditori.
Membrii Curții Europene de Conturi sunt aleși dintre persoanele care aparțin tarilor sau instituțiilor de control sau care poseda o calificare deosebită pentru această funcție, ei trebuind să ofere toate garanțiile de independentă.
Independența membrilor Curții de Conturi este asigurată și garantată în aceleași condiții ca și în cazul Curții de Justiție, în sensul că aceștia nu au voie să solicite sau să accepte instrucțiuni de la guvernele statelor trimițătoare sau de la alte organisme naționale sau comunitare, deasemenea, ei nu pot exercita pe perioada mandatului nici o alta îndeletnicire. Membrii Curții de Conturi beneficiază de aceleași privilegii și imunități ca și membrii Curții de Justiție.
Dispozițiile privind interdicția exercitării altor activități profesionale, datoria de probitate și discreție, acceptarea de funcții sau avantaje după încetarea funcțiilor, cazurile de încetare a funcțiilor, privilegiile și imunitățile sunt în general identice cu cele prevăzute pentru judecătorii Curții de Justiție a Comunităților Europene. La preluarea funcției, ei se angajează solemn că, pe durata exercitării funcțiilor și după încetarea ei, să îndeplinească obligațiile care rezultă din funcția respectivă, mai ales datoria de a manifesta onestitate și circumspecție în acceptarea anumitor poziții sau avantaje după încetarea funcției lor.
Numirea membrilor Curții Europene de Conturi este făcută de Consiliu, care hotărăște în unanimitate, după consultarea Parlamentului European, perioada unui mandat fiind de 6 ani, cu posibilitate de reînnoire.
Președintele Curții este ales dintre membrii acesteia pentru odurată de 3 ani, prelungirea mandatului fiind permisă.
El asigură buna funcționarea serviciilor și a activității Curții și o reprezintă pe plan extern, în special atunci când instituția pe care o conduce trebuie să prezinte rapoarte altor instituții comunitare.
Mandatul membrilor Curții de Conturi încetează prin deces, demisie, împlinirea termenului sau prin decizia din oficiu pronunțată la cerea Curții de Conturi de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, atunci când aceasta constata că cel în cauză a încetat să răspundă condițiilor cerute sau să își îndeplinească obligațiile care decurg din însărcinarea să, înlocuitorul continuând mandatul până la împlinirea termenului de 6 ani.
În virtutea autonomiei de care dispune, Curtea de conturi își adopta propriul Regulament intern, pentru exercitarea funcțiilor de control, fiecărui membru îi este repartizat un sector specific de activitate, diviziunea riguroasă a muncii răspunzând întrutotul caracterului colegial al instituției.
Competența Curții de Conturi este foarte largă. Ea se ocupa cu examinarea legalității și corectitudinii veniturilor și cheltuielilor Uniunii și asigură buna gestiune financiară. De asemenea, exercita o funcție de asistenta a autorităților bugetare (Consiliul și Parlamentul), în domeniul execuției bugetare.
Totodată, Curtea exercita un control pe domenii și asupra instituțiilor naționale și a statelor membre, care au beneficiat de fonduri comunitare.
Pentru îndeplinirea sarcinilor ce-i revin, Curtea de conturi colaborează cu alte instituții internaționale similare și cu organismele naționale de control, ea este chemată să joace un dublu rol:
– ea exercita o funcție de asistenta a autorităților bugetare (Consiliul și Parlamentul)
– ea are responsabilitatea exercitării controlului permanent al conturilor.
Curtea de Conturi întocmește un raport anual după încheierea fiecărui exercițiu financiar. Acest raport este transmis celorlalte instituții ale Comunității și este publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, alături de răspunsurile formulate de aceste instituții la observațiile Curții. Totodată, Curtea de Conturi își poate prezenta în orice moment observațiile, mai ales sub forma rapoartelor speciale, asupra unor chestiuni specifice și poate emite avize la cererea uneia din celelalte instituții Comunitare.
Prin dispozițiile Tratatului de la Amsterdam, Curtea de Conturi dobândește prerogativa de a introduce acțiuni în fața Curții Europene de Justiție în vederea asigurării respectării exercitării atribuțiilor sale, Curtea de Conturi poate efectua controale în localurile oricărui organism care gestionează venituri sau cheltuieli în numele Comunității, chiar și în statele membre..
Capitolul III. Curtea de Justiție a Uniunii Europene
Potrivit art. 1-29 din Constituție, Curtea de Justiție a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justitie, Tribunalul și tribunalele specializate.
Acestea asigură interpretarea și aplicarea Constituției. În scopul interpretării acestui articol, sunt necesare anumite precizări terminologice:
Curtea de Justiție a Uniunii Europene va reprezenta instituția în ansamblul său care va cuprinde toate cele trei categorii de instanțe:
a) Curtea de Justiție va reprezenta instanța comunitară supremă
b) Tribunalul va înlocui Tribunalul de Primă Instanță
c) Tribunalele specializate vor înlocui panel-urile judiciare – ultimele introduse prin art. 225 al T.C.E.
3.1. Curtea de Justiție
Curtea Europeană de Justiție a fost constituită prin Tratatul de la Paris din 1952. Având sediul la Luxemburg, Curtea Europeană de Justiție este o instituție jurisdicțională care veghează la respectarea dreptului comunitar, funcționând după principiul prevalenței dreptului comunitar asupra legislației naționale a statelor membre.
Necesitatea înființării unei astfel de instituții s-a resimțit încă din perioada lucrărilor pregătitoare elaborării Tratatului de la Paris instituind C.E.C.A., partenerii prezenți la negocieri vedeau în Curtea de justiție adevăratul organ de control al legalității actelor emise de către Înaltă Autoritate și de Consiliul special de miniștri (instituții ale C.E.C.A.), menit să asigure, în același timp, echilibrul între aceste instituții și statele membre, de asemenea, să garanteze neamestecul autorităților C.E.C.A. în domeniile care cad sub incidența suveranității statelor membre (cele în care nu a intervenit delegarea de suveranitate).
În cadrul negocierilor s-au propus mai multe soluții, dar nici una nu a fost adoptată. Între soluțiile propuse s-au evidențiat: înființarea unei comisii de arbitraj (considerată a fi insuficientă) și recurgerea la serviciile unui organ de jurisdicție deja existent (eventual Curtea internațională de justiție).
În cele din urmă, s-a optat pentru o soluție, propusă încă din anul 1950 (la începutul negocierilor), de a înființa o Curte de justiție proprie, care să asigure “respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea … tratatului și a regulamentului de executare”.
La 25 martie 1957 intervine Convenția relativă la unele instituții comune Comunităților europene, care prevede (la articolul 3) faptul că atribuțiile conferite de fiecare dintre cele 2 Tratate de la Roma Curții de justiție vor fi exercitate de o Curte de justiție unică și că aceasta instituție unică înlocuiește Curtea prevăzută în articolul 32 al Tratatului de la Paris. Deci, la intrarea în vigoare a Tratatelor de Ia Roma, cele trei Comunități europene au o Curte de justiție unică (comună) care își exercita atribuțiile stabilite prin fiecare tratat în parte, potrivit dispozițiilor fiecăruia dintre ele.
Ulterior Convenției din martie 1957, care opera deja o punere de acord a textului Tratatului C.E.C.A. cu textele corespunzătoare din Tratatele C.E.E. și C.E.E.A., în ceea ce privește Curtea de justiție, “Tratatul de fuzionare a executivelor”, semnat la 8 aprilie 1965, realizează aceeași punere de acord pentru unele dispoziții ale Protocolului din 18 aprilie 1951. Mai târziu, Regulamentul de procedura, din 3 martie 1959 , elaborat de Curte și aprobat de Consiliul de miniștri, preia și detaliază unele dispoziții din celelalte două Protocoale asupra Statutului Curții de justiție.
Instituție comună a trei Comunități distincte, Curtea de justiție, cunoscută drept Curtea de justiție a Comunităților europene sau Curtea de justiție de la Luxemburg (instanța de la Luxemburg) ori Curtea europeană de justiție, este guvernată de dispoziții aproape identice, care sunt înscrise în fiecare dintre Tratatele ce instituie cele trei Comunități, precum și în Protocoalele adiționale. Aceasta a fost concepută ca instituția comună a C.E.C.A., C.E.E. și C.E.E.A. atât pentru rațiuni de ordin practic, cât, mai ales, pentru facilitarea unității de aplicare și interpretare a Tratatelor și pentru a favoriza rezolvarea eventualelor conflicte de competenta dintre Comunități.
Curtea este compusă din : judecători, avocați generali și un grefier asistat de un grefier adjunct. O primă trăsătura specifică structurii Curții este prezentă, alături de judecători, a avocaților generali care nu au corespondent în jurisdicțiile naționale sau internaționale.
Avocații generali "prezintă public, imparțial și independent, concluzii motivate asupra chestiunilor supuse Curții de Justiție,pentru a o sprijini în vederea îndeplinirii misiunii pe care o are.
Numărul judecătorilor Curții și al avocaților generali este stabilit prin tratate. Acest număr poate fi mărit de Consiliu, printr-o decizie luată cu unanimitate de voturi, la solicitarea Curții. În practica s-a impus regula ca întotdeauna Curtea să cuprindă cel puțin câte un judecător din fiecare stat membru și că numărul acestora să fie întotdeauna impar.
a) Judecătorii
În ceea ce privește judecătorii nici o dispoziție a Tratatelor nu prevede ca aceștia să aibă cetățenia statelor membre. În practica s-a urmărit ca, întotdeauna, Curtea să cuprindă cel puțin câte un judecător din fiecare dintre statele membre. Acest lucru este de dorit deoarece, atunci când deliberează în plen, Curtea să poată avea un judecător familiarizat cu sistemul juridic al fiecărui stat membru. Preocuparea de ordin politic a fost și ea precumpănitoare pentru un echilibru global pe naționalități, care se sprijină atât pe efectivul judecătorilor, cât și pe cel al avocaților generali. Statutul judecătorilor și al avocaților generali le permite să își îndeplinească rolul cu caracter de continuitate și în deplina independenta. Ei sunt numiți, de comun acord de guvernele statelor membre, dintre “personalitățile care oferă toate garanțiile de independență și care întrunesc condițiile cerute pentru exercitarea în țările lor a celor mai înalte funcții jurisdicționale sau care sunt juriști având competente notorii”.
Aceste condiții sunt ceva mai severe decât cele cuprinse în textul inițial al Tratatului C.E.C.A., care cerea doar că personalitățile în cauză să ofere toate garanțiile de independență și competență. La cererea Curții, Consiliul de miniștri, statuând cu unanimitate de voturi, poate mări numărul de judecători, urmărindu-se permanent reprezentarea tuturor sistemelor de drept din țările membre. Judecătorii sunt numiți pentru o perioadă de 6 ani, mandatul lor putând fi reînnoit fără limită. Durată scurtă a mandatului judecătorilor a determinat, în perioada negocierilor, discuții critice în care se susțineau puncte de vedere din care rezultă că magistrații Curții, nefiind numiți pe viață, ar aduce atingere principiului inamovibilității, garanție fundamentală a independenței judecătorilor în accepțiunea doctrinei juridice occidentale.
Curtea este singura abilitată să asigure controlul asupra activității și disciplinei membrilor ei. Tot ea este cea care poate revoca un judecător, cu unanimitate de voturi, decizia luându-se în absența acestuia și numai atunci când judecătorul respectiv a încetat să răspundă condițiilor cerute pentru exercitarea funcțiilor sale. Independența judecătorilor Curții este garantată, mai ales, de caracterul strict secret al deliberărilor în Camera de consiliu. Procedura “opiniei separate”, întâlnită la Curtea internațională de Justiție, nu este admisă. Hotărârile Curții sunt decizii colective care angajează instanta în întregul ei.
De asemenea, independenta judecătorilor mai este garantată și de statutul acestora, de drepturile și incompatibilitățile pe care le prevăd tratatele în acest scop.
b) Avocații generali
Tratatul C.E.C.A menționează numai cu caracter incidental instituția avocaților generali, lăsând în seama Protocolului adițional precizarea rolului și a statutului lor. acestora li se rezerva articole speciale în textul actual al Tratatelor celor trei Comunități.
Avocații generali sunt numiți cu acordul guvernelor statelor membre pentru o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea de a li se prelungi mandatul. Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească sunt aceleași ca și în cazul judecătorilor. În concordanță cu prevederile Tratatelor, avocații generali “au sarcina de a prezenta public, cu toată imparțialitatea și în deplina independenta, concluzii motivate asupra cauzelor supuse Curții de justiție pentru a o sprijini în îndeplinirea misiunii sale”. Rolul esențial al avocaților generali se materializează în momentul punerii concluziilor, în fiecare cauză contencioasa fiind ascultați, în principiu, avocații generali afectați Camerei căreia îi aparține și judecătorul raportor.
Avocații generali sunt toți ascultați în ipoteza în care Curtea este chemată să dea un aviz în cazul așa numitei “mici revizuiri”, prevăzute în Tratatul C.E.C.A., ca și în situația reglementată de art. 228 alin. 2 al Tratatului C.E.E. În aceste situații, procedura se desfășoară în Camera de consiliu, iar concluziile avocaților generali nu sunt publicate.
c) Grefierul
Grefierul este numit de către Curte, cu consultarea avocaților, pentru o perioadă de 6 ani. Curtea este cea care îi stabilește și statutul, iar atunci când constată că acesta nu mai corespunde condițiilor cerute sau nu-și îndeplinește obligațiile ce-i revin, îl poate revoca.
Grefierul este asistat de un grefier adjunct, care îl poate înlocui la nevoie. Ca și judecătorii și avocații generali, grefierul este obligat să depună jurământul în fața Curții, în sensul că își va exercita atribuțiile cu toată imparțialitatea și nu va divulga secretul dezbaterilor. El are un dublu rol, îndeplinind, pe de o parte, atribuții de ordin procedural, iar pe de altă parte, atribuții administrative. Sub controlul președintelui, grefierul are misiunea de a primi, transmite și conserva toate documentele și, de asemenea, să realizeze eventualele notificări sau comunicări de acte pe care le comporta aplicarea Regulamentului de procedura. Totodată, asista și la ședințele de audiere ale Curții și ale Camerelor. Are în grijă să arhivele și se ocupa de publicațiile Curții. Ca atribuții administrative, grefierul le are pe cele de gestiune și contabilizare a Curții cu ajutorul unui administrator.
Grefierul are în subordinea sa, sub controlul general al președintelui, funcționarii și agenții Curții, tot el fiind cel abilitat să propună, dacă este cazul, orice modificare de organizare a serviciilor Curții.
d) Raportorii adjuncți
Protocoalele adiționale reglementează o instituție asemănătoare auditoriatului din Consiliul de Stat belgian sau francez, respectiv instituția raportorilor adjuncți, care, în practică, nu a fost folosită pana în prezent. Ei au sarcina să ajute președintele în procedura de urgență și pe judecătorii raportori în îndeplinirea atribuțiilor lor. Nu au dreptul să participe la vot, dar pot lua parte la deliberări în cauza pe care au avut-o în studiu.
e) Referenții
Fiecare judecător și avocat general primește, pe lângă altele, asistentă personală a doi referenți, juriști calificați, de obicei doctori în drept, având aceeași cetățenie ca și judecătorul sau avocatul. Referentul atașat persoanei fiecărui membru al Curții și depinzând numai de el constituie cabinetul acestuia și are un rol deosebit de important în funcționarea Curții, mai ales în cazul avocaților generali.
Statutul membrilor Curții
Judecătorii sunt numiți printr-un acord al guvernelor statelor membre dintre "personalitățile oferind toate garanțiile de independență și care întrunesc condițiile cerute pentru exercitarea, în țările lor, a celor mai înalte funcții jurisdicționale sau care sunt juriști având competente notorii".
Judecătorii sunt numiți pentru o perioadă de 6 ani, mandatul putând fi reînnoit fără limitări. Ei sunt reînnoiți, în parte, o dată la 3 ani. Cu ocazia numirii lor, membrii Curții de Justiție trebuie să depună un jurământ. Ei sunt supuși unor incompatibilități de natură să le asigure independenta. Astfel, ei nu pot să exercite funcții politice sau administrative, nici alte activități profesionale remunerate sau neremunerate, cu excepția cazurilor când beneficiază de o derogare excepțională (de exemplu, pentru activități în învățământul superior).
Statutul membrilor este stabilit de Statutul Curții și de Regulamentul de procedura care, printre altele, dispun următoarele:
– la intrarea în funcție, atât judecătorii, cât și avocații generali depun un jurământ prin care se angajează să-și exercite funcțiile imparțial și să nu divulge secretul deliberărilor;
– funcțiile de judecător și de avocat general sunt incompatibile cu orice funcție politică sau administrativa ori cu o altă activitate profesională, remunerată sau nu;
– la încetarea mandatului, judecătorii și avocații generali au obligația de “onestitate și delicatețe” în privința acceptării unor funcții sau avantaje;
– judecătorii și avocații generali beneficiază de imunitate de jurisdicție, chiar și după încetarea funcției lor, pentru actele pe care le-au săvârșit în exercițiul acesteia;
– atât judecătorii, cât și avocații generali au obligația de a-și stabili reședința în orașul în care Curtea de justiție își are sediul.
Organizarea și funcționarea Curții:
Curtea de Justiție se întrunește în Camere, în Marea Cameră sau în ședință plenară, conform regulilor prevăzute în tratate și în Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Camerele înființate în cadrul Curții sunt formate din 3 sau 5 judecători iar competenta materială a Camerelor este decisa de plenul Curții, o dată cu alegerea președinților acestora.
În mod normal, Camerele au sarcina să se ocupe de instrumentarea dosarelor, dar pot să și judece anumite categorii de cauze, excepție făcând cele pentru care Curtea a fost sesizată de către un stat sau o instituție comunitară, precum și recursul în interpretare.
Marea Cameră prezidată de Președintele Curții și din ea făcând parte și președinții camerelor de 5 judecători și alți judecători desemnați în condițiile prevăzute de Regulamentul de procedura.
Curtea se întrunește în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau a unei instituții a Uniunii, care este parte într-un proces iar în ședință plenară în situațiile prevăzute de Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.
Deliberările Curții și ale Camerelor au loc sub forma așa-numitei "Camere de Consiliu", desfășurându-se numai în prezenta judecătorilor care au participat în faza procedurii orale. Curtea deliberează valabil numai în număr impar de judecători. În lipsa consensului, în urma deliberărilor, deciziile sunt luate prin vot majoritar, votul exprimându-se începând cu judecătorul cel mai tânăr. Deciziile camerelor formate din 3 sau 5 judecători sunt valabile numai în cazul în care se iau de 3 judecători. Deciziile Marii Camere sunt valabile numai în cazul în care sunt prezenți 9 judecători și întrunesc o majoritate de 5 voturi. Deciziile Curții întrunite în ședință plenară sunt valabile numai dacă sunt prezenți 15 judecători și întrunesc o majoritate de 8 voturi. Deliberările Curții sunt strict secrete. Când deliberările au ca obiect probleme de ordin administrativ privind funcționarea Curții, la ele participa avocații generali, cu vot deliberativ, și asistă grefierul.
Curtea de justiție este o instituție care funcționează permanent. Vacantele judiciare, fixate de Curte, întrerup activitatea, dar nu suspend termenele procedural iar în caz de urgență, președintele Curții poate convoca ședințe, chiar și în perioada vacantelor. Curtea de Justiție are competente specifice și îndeplinește atribuții proprii fiecărei comunități.
Competența Curții variază, după cum acționează pe baza unuia sau a altuia dintre tratate. Hotărârile ei neputând fi atacate în fața nici unei alte instante.
Potrivit prevederilor tratatelor, Curtea asigura respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea acestora, misiune pe care o realizează pe calea multiplelor și variatelor recursuri, care pot fi aduse în fața ei. Rezultă că, puterea Curții este data, în esență, de competenta de a da interpretarea autentică a tratatelor comunitare.
Cele două competente principale ale Curții sunt: ratione materiae și ratione personae.
a) Competența “ratione materiae”:
Ca instituție a celor trei Comunități, în cadrul cărora fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor care-i sunt conferite de tratat, Curtea nu poate avea decât competența precis determinata fie de chiar textul Tratatelor institutive, fie, pe baza acestora, de actele comunitare cu valoare normativă ori cea conferită de legislația unui stat membru pentru cazuri conexe cu obiectul Tratatelor.
Rolul Curții de justiție este acela de a asigura respectarea dreptului comunitar, interpretarea și aplicarea Tratatelor constitutive. În acest sens, ea are următoarele competente:
– efectuează un control al legalității actelor comunitare, control ce se realizează pe calea recursului în anulare, a excepției de ilegalitate și a recursului în carenta
– interpretează unitar Tratatele și actele comunitare pe calea recursului în interpretare
– controlează legalitatea acțiunilor sau omisiunilor statelor membre în raport cu dispozițiile tratatelor, tranșând litigiile dintre acestea
– soluționează acțiuni cu privire la repararea pagubelor cauzate de organele Comunităților sau de agenții acestora
– se comporta asemănător Tribunalului administrativ al ONU, soluționând litigiile privind raporturile funcționarilor comunitari cu organele de care depind
– devine instanta arbitrală, dacă o clauză compromisorie exista în acest sens într-un contract încheiat de una dintre Comunități
– acționează că instanța de recurs de ultim grad
– este o instanță internațională, putând tranșa litigii intre statele membre, dacă acestea sunt în legătură cu obiectul tratatelor și dacă între statele litigante a intervenit un compromis
– dispune de o competentă consultativă
Raportată la aceste competente, Curtea apare ca jurisdicție permanentă și obligatorie a ordinii juridice comunitare, ordine juridică de drept internațional ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci și resortisanții acestora.
b) Competența “ratione personae”
Curtea de justiție este abilitată să soluționeze litigii intre statele membre, între acestea și instituțiile comunitare – Comisia, Consiliul‚ precum și între instituțiile comunitare între ele, respectiv Comisie, Consiliu, Parlament.
Curtea, spre deosebire de orice alt organ de jurisdicție internațională, este obligată – în anumite situații, cu îndeplinirea anumitor condiții – să tranșeze litigii și între particulari, persoane fizice sau juridice, resortisanți ai statelor membre și aceste state membre sau între particulari și organele/instituțiile comunitare.
Tipurile de acțiuni în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene
1) Acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor de către un stat membru:
Acest tip de acțiune poate fi intentata de către Comisia Europeană sau de către un stat membru.
2) Acțiune în anulare destinată anularii unui act al unei instituții a Uniunii Europene, considerat a fi ilegal:
Reclamanții pot fi statele membre, instituțiile Uniunii (Parlamentul European, Comisia europeană și Consiliul Uniunii Europene) precum și persoanele fizice sau juridice (numai în cazul în care actul are efect direct și individual asupra reclamantului).
3) Acțiune relativă la abținerea instituțiilor Uniunii de a acționa:
Absența unei propuneri legislative din partea Comisiei Europene sau a deciziei Consiliului Uniunii Europene. Reclamanți pot fi statele membre, instituțiile Uniunii sau persoane fizice sau juridice (în cazul în care nu a fost adoptat ar fi avut efect direct și individual asupra reclamantului).
4) Acțiune pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare asupra validității unui act comunitar:
Aceasta poate fi introdusă de către tribunalele naționale (la cererea unei părți).
5) Acțiune în răspundere (în daune):
Pentru repararea daunelor efectuate de către organele sau agenții instituțiilor Uniunii în exercițiul funcțiunii, care poate fi intentata de către statele membre, în fața Curții Europene de Justiție, și de către persoane fizice sau juridice, în fața Tribunalului de Prima Instanță.
Procedura în fața Curții de Justiție este în mare parte inspirată din procedura administrativă franceza și, mai ales, din cea specifica Consiliului de Stat. Această procedură este contradictorie și publică și comporta două faze: scrisă și orala:
a) Prima dintre acestea, faza scrisă, începe cu depunerea unei plângeri prin care se introduce acțiunea. Președintele va încredința cauza unei camere pentru cercetări prealabile și va desemna un judecător raportor. Partea reclamată este înștiințata de primirea cererii și trebuie să prezinte în termen de o lună un memoriu prin care să își sustina apărarea. După studierea dosarului, judecătorul raportor va prezenta Curții un raport prealabil, cuprinzând problemele cele mai importante în legătură cu cauza.
Înaintea începerii procedurii orale, judecătorul raportor are obligația să întocmească un raport de audiență, cuprinzând descrierea faptelor și considerațiile părților. După procedură orală, același judecător redactează partea din hotărâre cuprinzând chestiunile de drept care se supun aprobării.
b) În faza orală, părțile își susțin cauza în cadrul unei audieri publice, în fata judecătorilor, dar nu au voie să pledeze personal, ci prin consilieri sau avocați, după care se da cuvântul avocatului general. Părțile trebuie să fie reprezentate în mod obligatoriu în fața Curții. Astfel, persoanele fizice sau juridice vor fi reprezentate de către un avocat care poate fi unul făcând parte din barourile statelor membre. Statul și instituțiile comunitare vor fi reprezentate de agenții pe care i-au desemnat.
Dispozițiile cu privire la procedura de urmat în fața Curții de justiție a Comunităților europene sunt cuprinse atât în textul celor trei Tratate institutive, cât, mai ales, în Protocoalele adiționale privind Statutul Curții, în Regulamentul de procedura, în instrucțiunile pentru grefier și în Regulamentul adițional relativ la comisiile rogatorii, la asistenta juridică gratuită și la denunțarea încălcării jurământului de către martori și experți.
Procedura în fața acestei instituții este net deosebită de procedura internațională ce se urmează în fața Curții internaționale de justiție, ea inspirându-se din sistemul procedural al jurisdicțiilor administrative naționale, și, mai ales, din cel aplicat în fața Consiliului de Stat francez.
Procedura în fața Curții de justiție este „contradictorie, publică, mixtă (scrisă și orală) de tip inchizitorial și, teoretic, gratuită”.
Procedura în fața Curții de Justiție este în mare parte inspirată din procedura administrativă franceza și, mai ales, din cea specifica Consiliului de Stat. Această procedură este contradictorie și publică și comporta două faze: scrisă și orala
a. Procedura ordinară
Cuprinde mai multe faze succesive, și anume:
– faza scrisă (urmată de o eventuală faza de anchetă);
– faza orală;
– faza deliberărilor, care se materializează prin hotărârea ce va fi dată în cauză
respectivă.
a) Prima dintre acestea, faza scrisă, începe cu depunerea unei plângeri prin care se introduce acțiunea. Președintele va încredința cauza unei camere pentru cercetări prealabile și va desemna un judecător raportor. Partea reclamată este înștiințata de primirea cererii și trebuie să prezinte în termen de o lună un memoriu prin care să își sustina apărarea. După studierea dosarului, judecătorul raportor va prezenta Curții un raport prealabil, cuprinzând problemele cele mai importante în legătură cu cauza. Înaintea începerii procedurii orale, judecătorul raportor are obligația să întocmească un raport de audiență, cuprinzând descrierea faptelor și considerațiile părților. După procedură orală, același judecător redactează partea din hotărâre cuprinzând chestiunile de drept care se supun aprobării.
b) În faza orală, părțile își susțin cauza în cadrul unei audieri publice, în fata judecătorilor, dar nu au voie să pledeze personal, ci prin consilieri sau avocați, după care se da cuvântul avocatului general. Părțile trebuie să fie reprezentate în mod obligatoriu în fața Curții. Astfel, persoanele fizice sau juridice vor fi reprezentate de către un avocat care poate fi unul făcând parte din barourile statelor membre. Statul și instituțiile comunitare vor fi reprezentate de agenții pe care i-au desemnat.
c) Deliberarea și hotărârea
Deliberarea este secretă și are loc în Camera de consiliu. Pentru a nu fi problem provocate de limba de redactare, fiecare judecător poate cere ca problemele ce se ridica și urmează a fi supuse la vot să fie formulate într-una din limbile oficiale ale Comunităților europene, indicată de el.
Hotărârea este dată în numele Curții și nu în numele majorității judecătorilor. La dezbateri nu se admite procedura opiniei separate. Hotărârea se citește în ședința publică și trebuie să fie semnată de președinte, de judecătorul raportor, de judecătorii care au luat parte la deliberare și de grefier. Minuta hotărârii, parafata și ea, va fi depusă la grefa și câte o copie certificata a hotărârii se notifica părților.
Exista mai multe excepții de la normală desfășurare a procedurii ordinare, astfel:
– Asistenta juridică gratuită
– Excepția său incidentul
– Absența paratului
– Desistarea
– Procedura de urgență
– Terții intervenienți
– Rectificarea erorilor materiale
– Omisiunea de a hotărî
– Opoziția
– Căile extraordinare de recurs (Curtea nu cunoaște căile ordinare de recurs, ea judeca în prim și ultim grad. Sunt considerate cai extraordinare de recurs: opoziția terțului și revizuirea).
a) Asistenta juridică gratuita
În situația în care una dintre părți este în imposibilitate de a face față, total sau parțial, cheltuielilor necesitate de proces, ea poate, în orice moment, să ceară beneficiul asistentei juridice gratuite. Cererea pentru asistență juridică gratuita trebuie să fie însoțită de documentele doveditoare și, în special, de un certificat eliberat de autoritatea competență în materie care să justifice lipsa de mijloace bănești pentru partea în discuție.
Cererea este repartizată uneia dintre Camerele Curții, care, după desemnarea unui judecător adjunct și după prezentarea observațiilor scrise ale celeilalte părți și ascultarea avocatului general, hotăraște admiterea totală sau parțială la beneficiul asistentei juridice gratuite.
Camera decide asupra cererii prin ordonanța motivata iar în caz de admitere a cererii, se va desemna și unui avocat care să-l asiste pe solicitantul interesat, dacă acesta nu propune nici un avocat sau dacă Curtea considera că nu este cazul să ratifice alegerea făcută de solicitant.
b) Excepția sau incidentul
Dacă una dintre părți ridica în fața Curții o excepție sau un incident cerând să se decidă asupra lui, fără a se angaja dezbateri asupra fondului, partea este obligată să facă o asemenea cerere printr-un act separat, care să conțină expunerea situației de fapt și de drept pe care se întemeiază, concluziile și, anexate, actele doveditoare..
c) Absența paratului
În cazul în care, deși a fost citat în mod regulat, paratul nu răspunde reclamației în formele și termenele prevăzute, reclamantul poate cere Curții să-i dea câștig de cauză, admițându-i, prin hotărâre, pretențiile. Cu privire la pretențiile reclamantului, pe care Curtea trebuie să le verifice dacă sunt sau nu întemeiat, pot fi dispuse măsuri de anchetă.
d) Desistarea
Este prevăzută de Regulamentul de procedura în două situații, și anume:
– înțelegerea parților asupra rezolvării litigiului = operează în toate cazurile, excepție făcând situația în care obiectul litigiului îl constituie legalitatea unui act, problema care, fiind de ordine
publică, nu poate fi tranzacționata de părți.
– renunțarea, în scris, din partea reclamantului = desistarea poate fi numai parțială, caz în care procesul continuă cu privire la celelalte capete ale acțiunii.
e) Procedura de urgență
Potrivit reglementarilor cuprinse în Statutul Curții, președintele instanței de la Luxemburg poate decide o procedură urgenta.:
– asupra unei cereri de aplicare a unor măsuri provizorii
– asupra unei cereri de suspendare, de executare silită a unui act comunitar sau a unei hotărâri a Curții
– asupra unei cereri de suspendare de executare a unui act comunitar atacat prin recurs, acesta din urm. neavând, în principiu, efect suspensiv
Admisibilitatea cererii este condiționată de întrunirea, cumulative, a următoarelor condiții:
– să existe o acțiune ce nu poate să prejudicieze fondul
– să existe o urgent, adică este necesară o decizie în acest sens anterior deciziei în acțiunea principală
– partea solicitantă să fie amenințată cu producerea unui prejudiciu grav și ireparabil
f) Terții intervenienți
Pentru intervenția voluntară a unui terț într-o cauză aflată deja în fața Curții, statutele Curții, anexate celor 3 Tratate, cuprind reglementari diferite.
– potrivit art. 34 din Statutul anexat Tratatului de la Paris, orice persoană fizică sau juridică, care justifica un interes în rezolvarea cauzei deduse în fața Curții, poate interveni în acest litigiu pronunțându-se pentru admiterea sau respingerea pretențiilor uneia din părțile în litigiul respectiv. Dreptul de a interveni în proces este recunoscut și statelor membre care justifica un
interes.
– Statutele anexate Tratatelor de la Roma nu dau dreptul persoanelor de a interveni în litigiile dintre statele membre, dintre instituțiile comunitare sau dintre statele membre și instituțiile comunitare, chiar dacă justifica un interes.
– Acest drept este recunoscut, în art. 38 din Statutul anexat Tratatului C.E.E.A. și în art. 37 din Statutul anexat Tratatului C.E.E., numai statelor membre și instituțiilor Comunităților care trebuie să justifice un interes în acest scop.
Deși în reglementările comunitare nu exista o definiție a „interesului” pe care partea care intervine trebuie să-l justifice, literatura de specialitate a definit această noțiune ca reprezentând “orice avantaj material sau moral pe care intervenientul poate – personal și legitim – să-l tragă din acceptarea de către Curte a uneia dintre tezele în prezența”.
g) Rectificarea erorilor materiale
În ipoteza în care s-au produs erori, ele pot fi rectificate de către Curte din oficiu sau la cererea uneia dintre părți, într-un interval de 15 zile de la pronunțare. Într-un termen fixat de către președinte, părțile, încunoștințate de către grefier, pot să prezinte observații scrise, Curtea, după ascultarea avocatului general, hotărând prin ordonanță, în Camera de consiliu iar minuta ordonanței ba fi anexata minutei hotărârii, pe marginea căreia se face mențiunea despre rectificare.
h) Omisiunea de a hotărî
Aceasta excepție de la normală desfășurare a procedurii ordinare este înscrisă în articolul 67 al Regulamentului de procedura. În această situație Curtea nu poate acționa din oficiu, ci trebuie sesizata într-un termen de o lună de la comunicarea hotărârii.
Plângerea este comunicata, prin grefier, celeilalte părți care, în termenul fixat de președinte, își poate prezenta observațiile scrise. Curtea, cu ascultarea avocatului general, va hotărî asupra “admisibilității și, totodată, asupra temeiniciei cererii”.
Admisibilitatea cererii este condiționată de îndeplinirea condițiilor stabilite pentru orice plângere și va fi întemeiată dacă se constată că, într-adevăr, Curtea a omis, din eroare, să judece capătul de cerere respectiv.
i) Opoziția
Partea care a absentat și împotriva căreia s-a pronunțat o hotărâre, poate face opoziție (sub forma plângerii) în termen de o lună de la comunicarea hotărârii.
Cel interesat în a face opoziție trebuie să introducă o plângere care trebuie să întrunească toate cerințele cerute de Regulament pentru asemenea acte de procedura și prin care autorul cere Curții să anuleze hotărârea pronunțată în lipsa sa.
După comunicarea acesteia, cealaltă parte poate prezenta observațiile scrise în termenul fixat de președinte, urmându-se apoi regulile procedurale generale. Curtea decide pe cale de hotărâre nesusceptibilă de opoziție; minuta acesteia este anexata hotărârii date în lipsă.
– Asistență juridică gratuită
– Excepția sau incidentul
– Absența pârâtului
– Desistarea
– Procedura de urgență
– Terții intervenienți
– Rectificarea erorilor materiale
– Omisiunea de a hotărî
– Opoziția
– Căile extraordinare de recurs
j) Căile extraordinare de recurs
Curtea nu cunoaște căile ordinare de recurs, ea judecă în prim și ultim grad. Sunt considerate căi extraordinare de recurs: opoziția terțului și revizuirea:
j.1) Terța opoziție
Conform art. 36 din Statutul anexat Tratatului de la Paris, “persoanele fizice sau juridice, ca și instituțiile Comunității pot, în cazurile și în condițiile ce vor fi determinate prin Regulamentul de procedură, să facă terța opoziție împotriva hotărârilor date fără ca ele să fi fost citate”.
La rândul lor, Statutele anexate Tratatelor de la Roma precizează că terții opozanți trebuie să dovedească că hotărârea dată prin opoziție aduce atingere drepturilor lor. Curtea de justiție de la Luxemburg consideră terța opoziție nu numai o cale extraordinară de atac, ci și una excepțională.
În cererea sa, terțul va indica, în plus față de o cerere de chemare în judecată, următoarele: în ce constă caracterul prejudiciabil al hotărârii; care sunt motivele pentru care a putut să participe în cauza respectivă; indicarea hotărârii contestate.
Cererea se va face în termen de două luni de la data publicării hotărârii contestate (când a fost publicată în Jurnalul Oficial) și va fi îndreptată împotriva tuturor părților în cauza inițială.
j.2) Revizuirea
O cerere de revizuire a unei hotărâri se întemeiază pe descoperirea unui fapt care are un rol decisiv în cauză și care nu a fost cunoscut de către Curte la momentul în care aceasta a dat hotărârea. O condiție pentru acceptarea cererii este aceea că faptul decisiv în cauza respectivă să fi existat anterior hotărârii și să nu fi fost cunoscut instanței sau părților.
Cererea de revizuire trebuie să fie făcută în termen de trei luni de la data când reclamantul a luat cunoștință de faptele pe care aceasta se întemeiază.
O cerere de revizuire, potrivit Regulamentului de procedură, va trebui să conțină, pe lângă elementele obișnuite, și următoarele: specificarea hotărârii contestate; arătarea aspectelor în legătură cu care hotărârea este contestată; menționarea faptelor pe care se bazează cererea; indicarea naturii probelor prin care se va arăta că, într-adevăr, existe fapte care justifică revizuirea. Cererea de revizuire este îndreptată împotriva tuturor părților în cauza în care hotărârea contestată a fost dată.
În caz de dificultate cu privire la sensul și forța unei hotărâri, Curtea poate s-o interpreteze, la cererea unei părți sau a unei instituții a Comunității care justifică un interes în acest scop. Partea care solicită interpretarea trebuie să dovedească un interes direct în această privință, iar în cererea pentru interpretarea deciziei Curții trebuie să precizeze decizia în cauză și pasajele a căror interpretare o cere. Curtea, după ascultarea avocatului general și după ce a dat posibilitatea părților de a prezenta observațiilor lor, va da o decizie în forma unei hotărâri.
3.2. Tribunalul de Primă Instanță
În fața Curții de Justiție a fost adus un număr mare de cauze, motiv pentru care aceasta a propus încă din anul 1964 crearea unei instanțe care să preia în special cauzele de contencios privind funcția publică, din cadrul Comunităților, destul de frecvente și laborioase, și care se bazau pe o jurisprudență deja instituită. Prin Actul unic european s-a introdus prevederea conform căreia, la cererea Curții, Consiliul va consulta Comisia și Parlamentul și, cu unanimitate de voturi, va putea înființa o jurisdicție de primă instanță.
Cu ocazia reuniunii sale din 24 – 25 octombrie 1988, Consiliul a adoptat o decizie prin care instituie un Tribunal de Primă Instanță al Comunităților europene. Tribunalul de Primă Instanță a fost înființat în 1989, cu scopul de a consolida garanțiile judiciare acordate persoanelor fizice prin instaurarea unui al doilea nivel al autorității judiciare, pentru a permite Curții de Justiție să se concentreze asupra interpretării uniforme a legislației comunitare.
Tribunalul de Primă Instanță este un organ auxiliar al Curții, el neconstituind o nouă instituție comunitară, ci o jurisdicție autonomă integrată în cadrul unei instituții deja existente.
Tribunalul de Primă Instanță este format din judecători, câte unul din fiecare stat membru, numiți printr-un acord al guvernelor statelor membre, pentru o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului lor, dintre persoanele care oferă toate garanțiile de independență și care posedă capacitatea cerută pentru exercitarea funcțiilor jurisdicționale.
Spre deosebire de Curte, Tribunalul nu are în componență avocați generali, dar membrii săi, cu excepția președintelui, sunt chemați să exercite aceste funcții, obligatoriu dacă Tribunalul de Primă Instanță judeca în plen, iar dacă judecata se realizează la nivel de cameră, în măsura în care se considera necesar, ținându-se seama de complexitatea cauzei; judecătorul care a îndeplinit funcția de avocat general într-o cauză nu mai poate participa la judecarea acesteia.
Având locul lângă Curte, independența funcțională a Tribunalului este garantată prin existența unei grefe distincte, “la conducerea căreia este numit un grefier, căruia i se stabilește statutul”.
Fiind o instituție asociată Curții (Tribunalul), președintele în exercițiu,împreună cu președintele Curții, stabilesc, de comun acord, modalitățile în care funcționarii și alți agenți atașați Curții își îndeplinesc serviciul în tribunal pentru a permite asigurarea funcționării sale (biblioteca, cercetare, traduceri, interpretare), în virtutea independentei funcționale a Tribunalului, anumiți agenți sau funcționari (îndeosebi colaboratorii personali ai membrilor Tribunalului și agenții de grefă) îndeplinesc misiunile stabilite de grefierul Tribunalului sub autoritatea președintelui.
Președintele Tribunalului este desemnat pentru o durată de 3 ani, de către membrii Tribunalului, potrivit acelorași modalități ca la președintele Curții. Regula funcționarii Tribunalului o reprezintă acțiunea în cadrul camerelor compuse din trei la cinci judecători. Excepția este dată de acțiunea din plen.
Tribunalul desemnează pentru o perioadă de un an președinții camerelor iar funcționarea sa, aceasta instituție este legată organic de Curtea de Justiție, neavând servicii proprii (cu excepția grefei).
Tribunalul de Primă Instanță este un organ auxiliar al Curții de Justiție, utilizând serviciile acesteia pentru documentare, cercetare, traducere, serviciu administrativ, în baza unui acord stabilit între cei doi președinți. Sarcinile ce revin grefierului sunt stabilite în detaliu în instrucțiunile pentru grefier adoptate de Tribunal în 1994.
Tribunalul este, în principal, competent să se pronunțe în:
– litigiile dintre Comunități și agenții lor, adică în toate problemele de personal, inclusiv recursurile în despăgubire
– recursurile formulate împotriva unei instituții a Comunităților de către persoane fizice, care se referă la punerea în practică a regulilor de concurență aplicabile întreprinderilor
– recursurile formulate împotriva Comisiei de către întreprinderi și asociații de întreprinderi, care se referă la acte individuale privitoare la aplicarea art. 50 și a art. 57 – 66 din Tratatul C.E.C.A. (încasări, producție, preț, negocieri etc.).
Procedura în fața Tribunalului cuprinde doua faze succesive: o fază scrisă și o fază orală, regulile care cârmuiesc această procedură fiind similare celor de la recursurile directe în fața Curții de justiție însă structura și competentele specifice Tribunalului au făcut să apară o serie de adaptări ale acestei proceduri. Hotărârile vor fi pronunțate în ședința publică cu convocarea părților.
Tratatul C.E. instituia două cazuri de necompetență cu privire la recursul prejudicial și la acțiunile introduse de statele membre și de instituțiile comunitare dintre care ultima a fost abrogată prin Tratatul de la Maastricht. La cererea Curții și după consultarea Parlamentului și a Comisiei, Consiliul, hotărând cu unanimitate, stabilește categoriile de acțiuni și compunerea Tribunalului de Prima Instanță, adaptează și completează în măsură necesară dispozițiile statutului Curții de Justiție.
Prin Tratatul de la Lisabona denumirea „Tribunal de Prima Instanță” a fost înlocuită cu cea de “Tribunal”.
3.3. Tribunalele Specializate
În conformitate cu prevederile Articolului 257 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot înființa tribunal specializate, pe lângă Tribunal, care să aibă competenta de a judeca în prima instanță anumite categorii de acțiuni în materii speciale.
Regulamentul de înființare a unui tribunal specializat stabilește normele referitoare la compunerea acestui tribunal și precizează întinderea competenței atribuite.
Membrii tribunalelor specializate trebuie să îndeplinească aceleași cerințe de eligibilitate ca și cei ai C.J. sau ai Tribunalului, însă ei vor fi numiți de Consiliu, care hotărăște cu unanimitate; deciziile tribunalelor specializate pot face obiectul unui recurs limitat la chestiuni drept sau al unui apel pe chestiuni de fapt, în fața Tribunalului.
Capitolul IV. Jurisprudență în materie
HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera întâi) 15 iulie 2011
Tribunalul de Primă Instanță face parte din Curtea de Justiție a Uniunii Europene și asigură organizarea justiției în Uniunea europeană și preia în special cauzele de contencios privind funcția publică.
Tribunalul este, în principal, competent să se pronunțe în:
– litigiile dintre Comunități și agenții lor, adică în toate problemele de personal, inclusiv recursurile în despăgubire
– recursurile formulate împotriva unei instituții a Comunităților de către persoane fizice, care se referă la punerea în practică a regulilor de concurență aplicabile întreprinderilor
– recursurile formulate împotriva Comisiei de către întreprinderi și asociații de întreprinderi, care se referă la acte individuale privitoare la aplicarea art. 50 și a art. 57 – 66 din Tratatul C.E.C.A. (încasări, producție, preț, negocieri etc.)
Pentru a înțelege mai bine rolul Tribunalului de Primă Instanță vom prezenta o speță soluționată de către acesta și anume cauza T-108/08 dintre Zâno Davidoff SĂ (în calitate de reclamant) și Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne – OAPI – (în calitate de pârât).
La 14 iunie 2000 reclamanta Zâno Davidoff SA a formulat o cerere de înregistrare a unei mărci comunitare la OAPI în temeiul Regulamentului nr 40/94 cu modificările ulterioare, înlocuit apoi prin Regulamentul nr. 207/2009.
Marca a cărei înregistrare s-a solicitat este semnul verbal GOOD LIFE, produsele a căror înregistrare s-a solicitat făcând parte din clasa 3.
La 15 iunie 2001 a fost formulată opoziție împotriva înregistrării acestei mărci de către intervenienta I. Kleinakis kai SIA OE care invoca un risc de confuzie și formula opoziția pe o marcă verbală greacă anterioară GOOD LIFE care desemna produsele din clasele 3 și 5 care corespund descrierii “Parfumerie, cosmetice, mai precis produse parfumate și produse pentru împrospătarea aerului”.
La 3 iunie 2005, reclamanta a solicitat să se facă dovada utilizării serioase a mărcii anterioare în Grecia.
La 3 octombrie 2005, intervenienta a prezentat mai multe înscrisuri pentru a dovedi utilizarea serioasă a mărcii anterioare în Grecia precum cererea de declarare a nulității mărcii anterioare, formulată de reclamanta, întemeiată pe neutilizarea mărcii, precum și Decizia nr. 2910/2002 din 8 aprilie 2002 a Comitetului administrativ al mărcilor grec (denumită în continuare “decizia elenă”) prin care se respinge această cerere de declarare a nulității; facturi din perioada 2000-2005 precum și fotografii care ilustrează interiorul și exteriorul unor puncte de vânzare cu amănuntul, pretinse cliente ale intervenientei dar și fotografii scanate a trei produse care poartă marca GOOD LIFE.
La 20 decembrie 2006, divizia de opoziție a respins opoziția în totalitate, întrucât nu ar fi fost demonstrată utilizarea serioasă a mărcii anterioare iar în consecință la 16 februarie 2007, intervenienta a formulat o cale de atac la OAPI împotriva deciziei diviziei de opoziție.
Prin decizia din 30 noiembrie 2007 (denumită în continuare “decizia atacată”), Camera a doua de recurs a OAPI a admis calea de atac, anulând decizia diviziei de opoziție și trimițându-i cauza spre soluționare motivând prin faptul că decizia elenă prin care se reține utilizarea serioasă a mărcii anterioare în Grecia este “absolut corectă în speță” considerându-se că dovezile aduse, cumulate sunt suficiente pentru a reține acest lucru.
Părțile au avut concluzii diferite, astfel:
a) Reclamanta Zâno Davidoff SĂ solicită Tribunalului: anularea deciziei atacate și obligarea OAPI sau a intervenientei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a-și susține aceste concluzii, reclamanta a invocat încălcarea principiului legalității, întrucât s-a ținut seama de decizia elenă precum și încălcarea unor norme și articole din Regulamentul (CE) nr. 2868/95 al Comisiei din 13 decembrie 1995 de punere în aplicare a Regulamentului nr. 40/94.
b) OAPI solicită Tribunalului: respingerea acțiunii și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
c) Intervenienta I. Kleinakis kai SIA OE solicită Tribunalului: respingerea acțiunii și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a-și susține concluziile și cererile atât OAPI cât și intervenienta susțin că în mod corect camera de recurs a reținut utilizarea serioasă a mărcii anterioare și că dovezile furnizate ar fi suficiente pentru a se reține ca marca anterioară a făcut obiectul unei utilizări serioase în Grecia în perioada de referință.
În decizia atacată, camera de recurs se limitează să afirme că, “în opinia sa, decizia elenă este, într-adevăr, absolut corectă în speță”, recunoscând totodată că această decizie nu conține mențiuni privind natura dovezilor prezentate de părți în procedura administrativă anterioară adoptării acestei decizii. Or, în cazul în care OAPI, inclusiv camerele sale de recurs, decide să se întemeieze pe o decizie națională ca element de probă, ceea ce, în principiu, îi este permis, acesta trebuie să examineze cu toată atenția necesară și cu diligența dacă acest element de probă este de natură să demonstreze utilizarea serioasă a unei mărci anterioare.
În prezenta cauză, o analiză cu diligență a deciziei elene ar fi evidențiat ca aceasta face referire în mod lapidar la documentele prezentate și la argumentele invocate de părți în procedura care s-a finalizat cu adoptarea deciziei (întrucât facturile prezentate de către intervenienta privind numărul produselor vândute au fost incorecte, în fapt, în perioada de referință vânzându-se numai 40 de produse nu 19 287 cum fusese declarat având loc o gravă eroare de apreciere a situației de fapt). În plus, aceste documente nu au fost depuse la dosarul de pe rolul OAPI și, prin urmare, camera de recurs nu a dispus de ele. Astfel, dovezile prezentate de intervenienta în cursul procedurii aflate pe rolul OAPI nu conțineau niciun document din dosarul procedurii desfășurate în fata autorității elene. În aceste împrejurări, camera de recurs nu a fost în măsură să înțeleagă raționamentul, inclusiv aprecierea dovezilor și nici să identifice dovezile pe care a fost întemeiată decizia elenă prin care s-a constatat o utilizare serioasă a mărcii anterioare, astfel camera de recurs nu își putea însuși concluzia la care au ajuns autoritățile elene drept dovadă privind utilizarea serioasă a mărcii anterioare fără să examineze mai aprofundat dacă decizia elenă este întemeiată pe elemente de proba concludente, aceste elemente de probă trebuind să fie furnizate de intervenientă.
Prin urmare, camera de recurs a încălcat articolul 74 alineatul (1) din Regulamentul nr. 40/94 și obligația de diligența, întrucât, în pofida lipsei unor elemente de probă, a recunoscut o valoare probantă deciziei elene în vederea dovedirii utilizării serioase a mărcii anterioare. Prezenta eroare de procedură este de natură să determine anularea deciziei atacate. Motivul întemeiat pe încălcarea articolului 74 din Regulamentul nr. 40/94 trebuie admis și în consecință, decizia atacată trebuie anulată, fără să fie necesară examinarea celorlalte motive.
Astfel OAPI a căzut în pretenții și pe lângă propriile cheltuieli de judecata este obligat să suporte și cheltuielile de judecata efectuate de reclamantă, conform concluziilor acesteia iar intervenienta își va suporta propriile cheltuieli de judecată.
În consecință Tribunalul (Camera întâi) vă hotăra anularea deciziei Camerei a doua de recurs a Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne din 30 noiembrie 2007 (cauza R 298/2007-2).
Concluzii
Lucrarea cu tema “Organizarea Justiției în Uniunea Europeană” a fost structurată pe patru capitole, urmate de capitolul de concluzii și bibliografia.
Capitolul I prezintă noțiunile introductive privind Uniunea Europeană și relevă faptul că idea creării unei Europe Unite a existat încă din timpul imperiului Roman și a prins contur între cele două războaie mondiale.
În 1958, șase state fondatoare au creat Comunitatea Europeană a Oțelului și Cărbunelui și aveau drept scop libera circulație a celor două produse în interiorul unui număr limitat de state, mai târziu, în 1993 prin Tratatul de la Maastricht s-a adoptat denumirea de Uniune Europeană.
Tot în acest prim capitol sunt prezentate și principalele instituții ale Uniunii Europene, instituții ce vor fi analizate în continuarea lucrării.
În capitolul al II-lea sunt prezentate Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene și Curtea de Conturi, ca principale instituții europene.
Parlamentul European este compus din reprezentanți ai statelor membre și este alcătuit dintr-un președinte, conferința președinților, comitete și secretariatul Parlamentului. Parlamentul are atribuții de deliberare, de control, de participare la procesul legislativ, atribuții legate de aprobarea bugetului dar și atribuții privind soluționarea petițiilor.
În prezent Parlamentul European are drept președinte pe Martin Schulz și are 754 de membri ce își desfășoară activitatea în sediul central de la Strasbourg,
Consiliul European a fost reglementat prin Tratatul de la Maastricht și are drept scop adoptarea de decizii în probleme importate chiar înainte să fi fost o propunere din partea Comisiei sau a Parlamentului, elaborând linia politică generală și direcțiile de dezvoltare ale Uniunii Europene.
Consiliul Uniunii Europene reprezintă interesele statelor membre ale Uniunii Europene și este compus din reprezentanți ai guvernelor statelor membre, motiv pentru care este numit și “Consiliul de Miniștri”, și are putere legislativă cât și executivă.
Comisia Europeană este una dintre instituțiile cheie ale Uniunii Europene și este considerată “forța directoare” a Uniunii, având în prezent 27 de membri. Comisia Europeană este gardianul tratatelor europene, deține drept de inițiative legislativă, este organ executive al Uniunii Europene și negociază acordurile internaționale.
Curtea de Conturi este o altă instituție a Uniunii Europene cu sediul la Luxemburg, cu un regulament intern propriu și are drept scop examinarea legalității și corectitudinii veniturilor și cheltuielilor Uniunii Europene.
Capitolul al III-lea este capitolul central al lucrării cuprinzând informații ce privesc Curtea de Justiție a Uniunii Europene formată din Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunalele specializate.
Curtea de Justiție a fost constituită în anul 1952 cu sediul la Luxemburg și veghează la respectarea dreptului comunitar. Ea este formată din judecători, avocați generali, grefieri, raportori adjuncți și referenți.
Tribunalul de Prima Instanță a fost înființat în 1989 pentru a prelua, îndeosebi, cauzele de contencios privind funcția publica și a ușura munca Curții de Justiție, în prezent poartă denumirea de Tribunal.
În capitolul al IV-lea al lucrării este prezentată o speță a Tribunalului. Lucrarea prezintă importanță întrucât conține informații legate de toate instituțiile Uniunii Europene, accentul punându-se pe instituțiile care se ocupa cu justiția Uniunii Europene.
Ca și concluzii putem constata faptul că organizarea justiției în Uniunea Europeană este asigurată de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene care este o instituție jurisdicțională. Pentru a putea face față tuturor solicitărilor primite Curtea de Justiție a Uniunii Europene cuprinde trei organisme și anume Curtea de Justiție, Tribunalul de Primă Instanță și tribunalele specializate, pentru a putea soluționa în cel mai scurt timp și într-o manieră cât mai eficientă pricinile ce le sunt atribuite.
Curtea de Justiție este cea mai importantă instituție cu activitate jurisdicțională, de competența sa fiind cele mai multe pricini, ea având rolul important de a veghea la respectarea dreptului comunitar. Ca și noutate față de alte jurisdicții, în cadrul Curții Europene vom regăsi și avocați generali, acele persoane care prezintă public concluzii asupra chestiunilor supuse Curții.
Un aspect important este faptul că va exista câte un judecător din fiecare stat membru, pentru a asigura imparțialitatea hotărârilor, fiecare țară alegându-și judecătorul care o va reprezenta dintre personalitățile țării sau dintre juriștii cu experiențe notabile.
Alături de Curtea de Justiție un rol important privind organizarea justiției în Uniunea Europeană îl are și Tribunalul de Primă Instanță care a fost creat pentru a prelua din multitudinea de cauze ce ajung în fața Curții, iar pe lângă acesta se mai pot înființa și tribunale specializate care pot judeca în primă instanță anumite categorii de acțiuni.
Astfel, organizarea justiției în Uniunea Europeană este asigurată de Curtea e Justiție a Uniunii Europene prin cele trei organisme ale sale, Curtea de Justiție cu rol principal și cu cea mai întinsă competență, completată de Tribunalul de Primă Instanța și tribunalele specializate.
Bibliografie:
I. Cursuri de specialitate:
1. Liviu Coman-Kund, “Drept comunitar European. Curs pentru învățământul la distanță”, Editura Fundației Universitare “Dunărea de Jos”, Galați, 2008
2. Nicoleta Diaconu, “Sistemul instituțional al Uniunii Europene”, Editura Lumina Lex, București, 2001
3. Augustin Fuerea, “Manualul Uniunii Europene”, Editura Actami, București, 2001
4. Augustin Fuerea, “Instituțiile Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, București, 2002
5. Ion Filipescu, Augustin Fuerea, “Drept instituțional comunitar European”, ediția a V-a, Editura Actami, București, 2000
6. Ion Gâlea , Mihaela Agustina Dumitrașcu, Cristina Morariu, “Tratatul instituind o Constituție pentru Europa”, Editura All Beck, București, 2005
7. Octavian Manolache, “Drept comunitar”, Editura C. H. Beck, București, 2004
8. Viorel Marcu “Drept instituțional comunitar”, Editura Lumina Lex, București, 2001
9. Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, “Drept comunitar general”, Editura Lumina Lex, București, 2002
10. Gabriela Mihuț Gyongy, Miki Mihuț , “Drept comunitar”, Editura Printech, București 2010
11. Ioana Nely Militaru, “Dreptul Uniunii Europene”, Editura Lumina Lex, București, 2009
12. Roxana Munteanu, “Drept european – Evoluție, Instituții, Ordine Juridică,”. Editura Oscar Print, București, 1996
13. Valerică Nistor, “Drept administrativ comparat”, Editura Fundației Academice “Danubius” , Galați, 2006
14. Ovidiu Ținca, “Drept comunitar general”, Editura Lumina Lex, București, 2007
II. Legislație
1. Actul Unic European
2. Tratatul Comunităților Europene
3. Tratatul de la Roma
4. Tratatul de la Maastricht
5. Protocolul privind privilegiile și imunitățile Comunităților europene, din 8 aprilie 1965
6. Hotărârea Curții din data de 23 februarie 1988, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord c./ Consiliului Comunităților Europene, C-68/86.
7. Hotararea C9/56Meroni & Co. contra Înaltei Autorități, 13 iunie 19588.
8. Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, nr. L/78 din 22 martie 1994.
III. Adrese web
1. www.europa.eu.int
2. http://eur-lex.europa.eu
3. http://ro.wikipedia.org/wiki/Parlamentul_European
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Organizarea Justiției Uniunii Europene (ID: 128802)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.