Organizarea Generala a Activitatii Institutiilor de Credit
CAPITOLUL 1. ORGANIZAREA GENERALĂ A ACTIVITĂȚII INSTITUȚIILOR DE CREDIT
Cuprins
Cuprins Obiectivele capitolului 1
1.1. Definirea și structura instituțiilor de credit
1.2. Rețeaua bancară românească în perioada actuală
1.3. Serviciile și produsele bancare
1.4. Structura organizatorică și operațională a societăților bancare
1.5. Răspunsuri la temele de verificare
Contabilitatea instituțiilor de credit
1.1. Definirea și structura instituțiilor de credit
Instituția de credit reprezintă entitatea a cărei activitate constă în atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la persoane juridice și fizice (public) și în acordarea de credite în cont propriu.
Potrivit legii1, instituțiile de credit, persoane juridice române, se pot constitui și funcționa în una din următoarele categorii:
A). bănci;
B). organizații cooperatiste de credit;
C). bănci de economisire și creditare în domeniul locativ; D). bănci de credit ipotecar;
E). instituții emitente de monedă electronică.
A) Sistemul bancar reprezintă ansamblul instituțiilor de credit cu vocație universală, de stat sau particulare, ale căror funcții principale sunt:
• atragerea mijloacelor bănești temporar disponibile ale clienților prin conturile deschise acestora;
• acordarea de credite pe diferite termene;
• efectuarea de operațiuni (viramente) între conturile clienților și de transferuri de sume în conturile deschise la alte bănci;
• emiterea de instrumente de plată și de credit și efectuarea de tranzacții cu asemenea instrumente;
• vânzarea-cumpărarea de valută și alte operațiuni valutare și cu metale prețioase. Specific economiei libere de piață este faptul că agenții bancari sunt organizați și
funcționează sub forma societăților anonime pe acțiuni, deoarece necesită capitaluri mari și foarte mari, capitaluri care provin fie din sectorul privat (în marea lor majoritate), fie din sectorul mixt (de stat și privat), fie din sectorul de stat (în mai mică măsură).
În economia concurențială sistemul bancar este format din următoarele verigi principale: a. Banca centrală de emisiune;
b. Băncile comerciale; c. Băncile de afaceri; d. Băncile de depozit;
e. Băncile și instituțiile de credit specializate;
a). Banca centrală de emisiune – există în fiecare țară, oferă servicii atât autorităților administrative (guvernului) cât și sistemului de agenți bancari. Obiectivul fundamental al Băncii Naționale a României este asigurarea și menținerea stabilității prețurilor. Principalele atribuții ale Băncii Naționale a României sunt2:
a) elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de schimb;
b) autorizarea, reglementarea și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit, promovarea și monitorizarea bunei funcționări a sistemelor de plăți pentru asigurarea stabilității financiare;
c) emiterea bancnotelor și a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României; d) stabilirea regimului valutar și supravegherea respectării acestuia;
e) administrarea rezervelor internaționale ale României.
1 ***, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, publicată în Monitorul oficial al României nr. 1027/2006, cu modificările și completările ulterioare, art. 3.
2 ***, Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naționale a României, publicată în M.O. nr. 582/2004, art. 2.
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 2
Contabilitatea instituțiilor de credit
De asemenea, Banca Națională a României sprijină politica economică generală a statului, fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental privind asigurarea și menținerea stabilității prețurilor.
Banca Națională a României îndeplinește următoarele funcții:
1. Funcția de emisiune monetară: BNR deține monopolul emisiunii monetare, ia măsuri pentru păstrarea în siguranță a monedelor și bancnotelor care nu sunt puse în circulație, precum și pentru distrugerea bancnotelor retrase din circulatie. BNR este unica autorizată să emită însemne monetare. Bancnotele emise trebuie sa fie rezistente și dificil de imitat, să conțină elemente de protecție împotriva falsificării: fir de siguranță, filigram, cerneală autocopiere, fibre invizibile flourescente, etc.
2. Functia de supraveghere a sistemului bancar: BNR decide care societăți pot opera ca bănci și stabilește reguli de emitere a autorizației de funcționare a băncilor, monitorizează activitatea băncilor comerciale, cerându-le periodic raportări financiare și statistice sau efectuând controale la sediul acestora. Potrivit legislației, BNR realizează supravegherea activității tuturor societăților bancare, are competență exclusivă de autorizare a funcționării băncilor și răspunde de supravegherea prudențială a băncilor pe care le autorizează. Acestă funcție de supraveghere bancară se realizează prin intermediul direcției generale de autorizare, reglementare și supraveghere prudențială a societăților bancare.
În cadrul supravegherii bancare globale exercitată de BNR se desprinde supravegherea prudențială bancară care presupune stabilirea unor norme și indicatori de prudență bancară și urmărirea respectării acestora în scopul prevenirii și limitarii riscurilor bancare. Activitatea de supraveghere prudențială a societăților bancare se impune din următoarele motive:
– limitarea riscului față de deponenți;
– menținerea încrederii publice în sistemul financiar; – protejarea infrastructurii financiare;
– menținerea stabilității globale a sistemului financiar.
Supravegherea prudențială bancară cuprinde activitatea de reglementare și privește domeniile monetar, valutar, de credit și de plăți.
Activitatea de reglementare în domeniul supravegherii prudențiale se materializează printr-o serie de norme și circulare referitoare la autorizarea societăților bancare, capitalul minim al societății bancare, registrele societății bancare, deschiderea de unități teritoriale ale societății bancare, fondurile proprii, constituirea și utilizarea rezervei, raportările financiare, contabile, utilizarea provizioanelor specifice, etc.
3. Politica monetara și de credit: – controlează nivelul masei monetare și ratele dobânzilor din economie, ca parte a politicii generale macroeconomice a Guvernului. De regulă BNR colaborează cu Ministerul de Finanțe. Căile prin care BNR acorda împrumuturi sunt:
– creditarea trezorariei publice; – interventii pe piețele valutare.
Pe plan extern banca poate participa la organizații internaționale cu caracter financiar, monetar și de plăți.
4. Funcția de bancă a băncilor: BNR acționează ca un bancher al celorlalte bănci. Societățile comerciale bancare păstrează disponibilități la banca centrala sub formă de rezerve, ca depozite cu o dobanda mica. Tot în funcția de bancă a băncilor, BNR se afirmă ca un supraveghetor al comerțului de bancă, supunând unui control specific înscrierea, funcționarea și orientarea activității băncilor. Această funcție reunește trei activități, strâns corelate între ele, pe care le desfășoară banca centrală:
fiecare bancă din sistemul bancar are cont la banca centrală, care nu poate fi debitor, și pe baza căruia pot fi realizate viramente și compensări interbancare;
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 3
Contabilitatea instituțiilor de credit
dacă în procesul compensărilor anumite bănci au nevoie de refinanțare, atunci banca centrală poate, în anumite condiții să furnizeze resursele necesare, alimentând piața monetară. Poate să apară și situația în care BNR absoarbe lichiditățile de pe piață, dacă se consideră că acestea sunt în surplus;
banca centrală trebuie să utilizeze intervențiile pe piața monetară pentru a menține masa monetară și rata dobânzii în limitele fixate de către autoritatea monetară.
5. Funcția de bancă a statului: – asigurator de fonduri pentru Guvern, BNR acționează ca trezorerie a statului, ținând în evidențele sale contul curent al trezoreriei statului prin care se reflectă impozitele percepute și alte plăți efectuate în numele trezoreriei statului. BNR gestionează datoria publică, rambursând valoarea obligațiunilor și a celorlalte titluri de valoare, când acestea ajung la scadență și sunt înlocuite cu noi emisiuni de valori mobiliare. BNR poate acorda bugetului statului credite pentru acoperirea nevoilor temporare între veniturile și cheltuielile bugetare.
6. Funcția de administrator al rezervelor valutare: la BNR sunt păstrate rezervele țării în aur, valută convertibilă și alte rezerve recunoscute pe plan internațional. BNR le utilizează atunci când intervine pe piețele valutare pentru a controla evoluția cursului de schimb al monedei naționale. Totodată BNR întocmește balanța de plați externă, balanța creanțelor și angajamentelor, încheie acorduri de clearing și de plăți cu instituții publice și private din străinătate, vinde și cumpără aur și alte metale prețioase, tranzacționează bonuri de tezaur și alte titluri emise sau garantate de guverne straine. BNR este corespondentul băncilor centrale străine și al diverselor instituții financiare.
7. Funcția de asigurare a legăturilor cu organizațiile financiar-bancare internaționale. Banca Centrală gestionează și ține evidența operațiilor financiare ale țării cu organismele internaționale: FMI, Banca Mondiala, etc.
b). Băncile comerciale – au ponderea cea mai mare în sistemul bancar al unei țări, iar funcția lor de bază constă în mobilizarea capitalurilor temporar disponibile în economie și la populație, urmată de transformarea lor în capital de împrumut acordat, sub forma creditelor, agenților economici din toate ramurile de activitate și persoanelor fizice. Pe lângă funcția de creditare, băncile comerciale efectuează, pentru clientela lor, operații de încasări și plăți cu numerar și prin cont.
Băncile sunt instituții de credit cu vocație universală, care pot desfășura oricare dintre activitățile financiare. Mai sunt denumite bănci universale, deoarece efectuează toate tipurile de operațiuni bancare, desfășurând o gama diversificată de activități, cu posibilități de modificare în funcție de cerințele pieței și propria strategie.
Băncile, persoane juridice române, se constituie sub formă juridică de societate pe acțiuni în conformitate cu legislația comercială și cu respectarea dispozițiilor legale în domeniu.
Din punct de vedere juridic și contabil, operațiile băncilor comerciale se împart în două categorii3, după cum sunt evidențiate în bilanț, și anume:
1. operații pasive – se referă la formarea resurselor de creditare, reprezentate de capitalul propriu (prin emisiunea de acțiuni), fonduri, rezerve și provizioane (pe seama profitului și cheltuielilor), depozitele bancare ale agenților economici și ale populației (capitaluri lichide și economii bănești atrase “la vedere” sau “la termen”, în monedă națională sau în valute convertibile), reescontul la banca centrală, creditele primite de la alte instituții financiar-bancare etc.;
2. operații active – cuprind demersurile de creditare și de plasament pe seama resurselor constituite, precum creditarea operatorilor economici și a persoanelor fizice, avansurile în cont
3 Berheci, I., Contabilitatea societăților bancare, Editura Sedcom Libris, Iași, 2003, pp. 12-13
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 4
Contabilitatea instituțiilor de credit
curent (prin plata cecurilor emise de titularul de cont), scontarea efectelor comerciale (prin care creditul comercial se transformă în credit bancar pe termen scurt), depunerea rezervelor minime obligatorii la banca centrală de emisiune, acordarea de credite altor instituții financiar-bancare și Ministerului Finanțelor, participații la capitalul altor agenți financiari-bancari, operațiuni de comision în numele și pentru contul clienților (plăți și încasări în numerar sau prin viramente, schimburi valutare, deschideri de titularul de cont), scontarea efectelor comerciale (prin care creditul comercial se transformă în credit bancar pe termen scurt), depunerea rezervelor minime obligatorii la banca centrală de emisiune, acordarea de credite altor instituții financiar-bancare și Ministerului Finanțelor, participații la capitalul altor agenți financiari-bancari, operațiuni de comision în numele și pentru contul clienților (plăți și încasări în numerar sau prin viramente, schimburi valutare, deschideri de acreditive etc.).
Băncile comerciale pot desfăăura, în limita autorizației acordate, următoarele activități4: a) atragere de depozite și de alte fonduri rambursabile;
b) acordare de credite, incluzând printre altele: credite de consum, credite ipotecare, factoring cu sau fără regres, finanțarea tranzacțiilor comerciale, inclusiv forfetare;
c) leasing financiar; d) servicii de plată;
e) emiterea si administrarea altor mijloace de plată, cum ar fi cecuri, cambii și bilete la ordin;
f) emitere de garanții și asumare de angajamente;
g) tranzacționare în cont propriu și/sau pe contul clienților, în condițiile legii, cu:
1. instrumente ale pieței monetare, cum ar fi: cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de depozit;
2. valută;
3. contracte futures și options financiare;
4. instrumente având la bază cursul de schimb și rata dobânzii; 5. valori mobiliare și alte instrumente financiare transferabile;
h) participare la emisiunea de valori mobiliare si alte instrumente financiare, prin subscrierea și plasamentul acestora ori prin plasament și prestarea de servicii legate de astfel de emisiuni;
i) servicii de consultanță cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri și alte aspecte legate de afaceri comerciale, servicii legate de fuziuni și achiziții și prestarea altor servicii de consultanță;
j) administrare de portofolii și consultanță legată de aceasta; k) custodie și administrare de instrumente financiare;
l) intermediere pe piața interbancară;
m) prestare de servicii privind furnizarea de date și referințe în domeniul creditării; n) închiriere de casete de siguranță;
n1) emitere de monedă electronică;
o) operațiuni cu metale și pietre prețioase și obiecte confecționate din acestea; p) dobândirea de participații la capitalul altor entități;
r) orice alte activități sau servicii, în măsura în care acestea se circumscriu domeniului financiar, cu respectarea prevederilor legale speciale care reglementează respectivele activități, dacă este cazul.
Instituțiile de credit pot desfășura și alte activități, permise potrivit autorizației acordate de Banca Națională a României, după cum urmează:
a) operațiuni ne-financiare în mandat sau de comision, în special pe contul altor entități din cadrul grupului din care face parte instituția de credit;
b) operațiuni de administrare a patrimoniului constând din bunuri mobile și/sau imobile aflate în proprietatea acestora, dar neafectate desfăsurării activităților financiare;
c) prestarea de servicii clientelei proprii care, deși nu sunt conexe activității desfăsurate, reprezintă o prelungire a operațiunilor bancare.
Principalele funcții ale băncilor sunt:
4 ***, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, publicată în Monitorul oficial al României nr. 1027/2006, cu modificările și completările ulterioare, art. 18.
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 5
Contabilitatea instituțiilor de credit
1) Acumularea și mobilizarea capitalului bănesc. Mijloacele bănești libere ale persoanelor juridice și fizice acumulate de către bancă, pe de o parte aduc venit deținătorilor lor sub formă de dobîndă, iar pe de altă parte creează baza operațiunilor de creditare. Prin intermediul băncilor are loc concentrarea mijloacelor bănești și transformarea lor ulterioară în capital. Această funcție se realizează prin atragerea de depozite.
2) Intermedierea în operațiunile de creditare. În fața relațiilor directe dintre deținătorii de mijloace bănești libere și debitorii de capital apare problema necoincidenței dintre volumul de capital oferit și cel cerut, precum și diferența dintre termenul de rambursare a împrumutului termenul, necesar debitorului respectivei sume. Relațiile de creditare directă dintre deținătorii de capital și debitori sunt împiedicate și de riscul de nerambursare a creditului. Deținătorul de capital nu dispune de informație despre situația financiară reală a debitorului. Băncile comerciale, intrînd în rolul de intermediari financiari, înlătură aceste greutăți. De aici rezultă și importanța mare a băncilor în efectuarea decontărilor și plăților.
3) Efectuarea decontărilor și plăților. Majoritatea decontărilor dintre întreprinderi se realizează fără numerar. Băncile, deținînd rolul de intermediari în plăți efectuează decontări la ordinul clienților, primesc bani în cont și țin evidența tuturor întrărilor și ieșirilor de mijloace bănești.
4) Crearea instrumentelor de plată. O funcție specifică băncilor comerciale este capacitatea lor de a crea sau lichida bani, adică de a majora sau micșora masa monetară. Crearea mijloacelor de plată este legată direct de activitățile de creditare și depozitare ale băncilor. Centralizarea plăților în bănci duce la micșorarea cheltuielilor de circulație, iar pentru a accelera decontările și a mări siguranța plăților se introduc sistemele de decontare electronică.
5) Organizarea emisiunii și plasării valorilor mobiliare. Băncile comerciale îndeplinesc și funcția emitent-constitutivă, realizînd emisia și plasarea valorilor mobiliare, în special a acțiunilor și obligațiilor. Pe lîngă aceasta, băncile au posibilitatea să direcționeze economiile lor în scopuri de producție. Piața valorilor mobiliare completează sistemul de creditare și colaborează cu el.
6) Servicii de consultanță. Băncile oferă următoarele servicii de consultanță: acoperirea conturilor, activitate creditară și de casă, recomandări privind efectuarea operațiunilor pe piețele valutară și de mărfuri. Lista serviciilor de consultanță, oferite de Băncile comerciale în diferite sfere ale activității lor, poate include:
– în domeniul de creditare și decontări – informații despre conjunctura pieței monetare, modificarea ratei dobînzii, despre condițiile și formele de creditare, eliberarea de recomandări referitor la deservirea creditelor în diferite tranzacții, analiza organizării decontărilor fără numerar, cercetarea modalităților de perfecționare a lor;
– în sfera emisiunii valorilor mobiliare și a operațiunilor cu ele – informație despre conjunctura pieței valorilor mobiliare, modificarea cursului lor, despre emitenții de valori mobiliare, explicarea ordinii de emitere a valorilor mobiliare și regulile de utilizare a lor;
– în sfera investițiilor capitale – informații cu privire la conjunctura pieței serviciilor de construcție, prețurile la materialele de construcție și tarifele la diferite lucrări de montare și de construcție, efectuarea calculului eficienței economice a investițiilor capitale etc.
În prezent, Băncile comerciale se confruntă cu o intensificare a concurenței din partea multor instituții de creditare specializate, precum și a corporațiilor industriale mari, care au creat companii financiare proprii. Concurența stimulează băncile să găsească noi sfere de activitate, să mărească numărul serviciilor oferite clienților și să îmbunătățească calitatea deservirii.
c). Băncile de afaceri –au ca activitate principală, pe lângă acordarea de credite, și participarea la capitalul social al altor agenți prin cumpărarea de acțiuni sau luarea în gestiune a participațiilor întreprinderilor existente sau în curs de formare. Asemenea bănci joacă rolul de “antreprenori”, adică de creatori de noi întreprinderi, de aceea trebuie să dispună de fonduri proprii importante și de acces permanent și pe termen lung la creditarea interbancară.
Bancile de afaceri au câteva trăsături caracteristice, și anume:
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 6
Contabilitatea instituțiilor de credit
1) sunt specializate pe anumite titluri și piețe, în sensul că organizează emisiunea de titluri pentru clienți, garantând plasamentul și monitorizând evoluția pieței secundare a titlurilor respective, în vederea menținerii cursului acestora;
2) realizează operațiuni de inginerie financiară:
finanțează proiecte complexe și de mare anvergură, realizabile în câțiva ani, care sunt deosebit de costisitoare;
sunt angajate în realizarea operațiunilor de fuziuni și achiziții, În calitate de mediatori și consilieri, pregătind condițiile juridice necesare finalizării acestora;
3) partea cea mai însemnată din profitul lor provine din încasarea de comisioane.
Băncile de afaceri se deosebesc de băncile comerciale prin faptul că se angajează în operațiuni de finanțare pe termen lung.
d). Băncile și instituțiile de credit specializate – își desfășoară atribuțiile statutare într-o anumită ramură economică, sau într-o anumită sferă a creditului. Specializarea băncilor poate fi:
– de ordin economic – limitată la un anumit sector de activitate (industrie, agricultură, comerț, servicii etc.);
– de ordin geografic – localizată la un anumit spațiu regional sau internațional;
– de ordin tehnic – vizează acordarea de credite pe termen scurt, pe termen mijlociu sau pe termen lung.
Din categoria băncilor specializate menționăm:
1) băncile de comerț exterior care au atribuții de servire prin decontări și credite a activităților de import și export, inclusiv pe seama relațiilor de corespondent cu bănci străine;
2) băncile de investiții care acordă credite pe termen mijlociu și lung pentru extinderea activităților productive și pentru achiziționarea de utilaje și instalații tehnologice; dispunând de fonduri proprii limitate și bazându-se în mare măsură pe depunerile “la termen” ale clientelei lor, băncile de investiții au ca funcție statutară și intermedierea plasării acțiunilor și obligațiunilor societăților comerciale finanțate;
3) instituțiile de credit de ramură (industrie, agricultură, comerț etc.) care oferă, de regulă, credite pe termen mijlociu și lung, sprijinind acțiunile de dezvoltare, modernizare și retehnologizare a domeniilor economice respective;
4) sucursalele băncilor străine care intermediază interesele financiare pe plan global și facilitează transferul capitalurilor dintr-o țară în alta;
5) băncile de depozit – efectuează operațiuni de creditare pe termen scurt, mediu și lung a agenților economici din domeniile industrie și comerț. Resursele de creditare sunt constituite, în principal, pe seama depozitelor “la vedere” și “la termen” atrase de la persoane juridice și fizice.
6) băncile de economisire și creditare în domeniul locativ sunt instituții de credit, persoane juridice române, specializate în finanțarea pe termen lung a domeniului locativ, al căror obiect principal de activitate constă în economisirea și creditarea în sistem colectiv pentru acest sector. Se constituie sub formă de societăți pe acțiuni în conformitate cu legislația aplicabilă societăților comerciale și desfășoară activități în limita autorizației acordate de BNR.
7) băncile de credit ipotecar ca instituții de credit specializate, al căror obiect principal de activitate îl formează desfășurarea cu titlu profesional a activităților de acordare de credite ipotecare pentru investiții imobiliare și atragerea de fonduri rambursabile de la public prin emisiunea de obligațiuni ipotecare.
8) instituțiile emitente de monedă electronică au obiect de activitate limitat la emiterea de monedă electronică, prestarea de servicii financiare și nefinanciare strâns legate de asemenea emisiuni (administrarea de monedă electronică, emiterea și administrarea
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 7
Contabilitatea instituțiilor de credit
altor mijloace de plată, fără ca prin aceasta să se acorde credite sub orice formă) și prestarea de servicii de stocare a informațiilor pe un suport electronic în numele unor instituții publice sau al altor entități. Prin monedă electronică se înțelege valoarea monetară reprezentând o creanță asupra emitentului și care îndeplinește cumulativ condițiile: este stocată pe un suport electronic; este emisă în schimbul primirii de fonduri cu o valoare cel puțin egală cu valoarea monetară emisă; este acceptată ca mijloc de plată și de alte entități decât emitentul. Aceste instituții de credit se constituie ca persoane juridice române sub formă de societăți pe acțiuni în conformitate cu legislația comercială.
B) Cooperativele de credit sunt instituțiile constituite ca asociații autonome de persoane fizice unite voluntar în scopul îndeplinirii nevoilor și aspirațiilor lor comune de ordin economic, social și cultural, a căror activitate se desfășoară, cu precădere, pe principiul întrajutorării membrilor cooperatori. Ca asociații autonome, apolitice și neguvernamentale, asemenea organizații, persoane juridice române, se pot organiza și funcționa doar sub forma cooperativelor de credit și a casei centrale la care acestea sunt afiliate obligatoriu.
Activitatea în cadrul unei rețele cooperatiste se desfășoară preponderent și cu prioritate în interesul membrilor cooperatori, respectiv al organizațiilor cooperatiste de credit afiliate la casa centrală. Organizațiile cooperatiste de credit, persoane juridice române, se pot organiza și funcționa doar sub forma cooperativelor de credit și a casei centrale la care acestea sunt afiliate.
Cooperativele de credit pot desfăăura, în limita autorizației acordate, următoarele activități5: a) atragere de depozite și de alte fonduri rambursabile;
b) acordare de credite, incluzând printre altele: credite de consum, credite ipotecare, factoring cu sau fără regres, finanțarea tranzacțiilor comerciale, inclusiv forfetare;
d) servicii de plată;
e) emiterea si administrarea altor mijloace de plată, cum ar fi cecuri, cambii și bilete la ordin;
f) emitere de garanții și asumare de angajamente;
g) tranzacționare în cont propriu și/sau pe contul clienților, în condițiile legii, cu: 1. valută;
2. valori mobiliare și alte instrumente financiare transferabile;
h) servicii de consultanță cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri și alte aspecte legate de afaceri comerciale, servicii legate de fuziuni și achiziții și prestarea altor servicii de consultanță;
i) custodie și administrare de instrumente financiare; j) intermediere pe piața interbancară;
k) închiriere de casete de siguranță; l) emitere de monedă electronică;
m) orice alte activități sau servicii, în măsura în care acestea se circumscriu domeniului financiar, cu respectarea prevederilor legale speciale care reglementează respectivele activități, dacă este cazul.
5 ***, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, publicată în Monitorul oficial al României nr. 1027/2006, cu modificările și completările ulterioare, art. 340.
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 8
Contabilitatea instituțiilor de credit
1.2. Rețeaua bancară românească în perioada actuală
Pentru agenții economici constituiți în întreprinderi private, societăți mixte, regii autonome sau societăți naționale, care își desfășoară activitatea în contextul economiei concurențiale, băncile, concomitent cu efectuarea operațiunilor de decontare și de creditare, au un rol de parteneri activi, orientându-și clienții spre problemele economice majore, sau semnalându-le, când este cazul, apariția unor fenomene ce comportă riscuri pentru gestiunea lor.
Mecanismele economiei de piață acționează cu aceeași marjă de risc și asupra agenților bancari, dar în această situație, consecințele pot fi mai mari, resimțindu-se, direct sau indirect, asupra întregii clientele. De aceea se impune funcționarea independentă a mai multor unități bancare, organizate pe domenii și după criterii diferite, dar care să răspundă unor deziderate comune, și anume, asigurarea unei bune circulații bănești și a unei eficiente activități de creditare bancară, care să promoveze concurența și competența.
Conform datelor publicate în 2010 și 2012, Registrul BNR avea următoarea structură:
Număr Număr Instituții de credit, instituții de plată, instituții financiare nebancare 2010 2012
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 9
Contabilitatea instituțiilor de credit
Observații:
1. Alte instituții de credit cuprind băncile care au notificat BNR despre furnizarea de servicii în mod direct pe teritoriul României.
2. Alte instituții de plată cuprind acele instituții de plată care au notificat BNR despre furnizarea de servicii de plată pe teritoriul României.
Inițiativele legislative în domeniul instituțiilor financiar-bancare, după 1989 cuprind:
Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară din România, publicată în Monitorul oficial al României nr. 70/1991, cu modificările ulterioare, înlocuită ulterior cu Legea bancară nr. 58/1998;
Legea bancară nr. 58/1998, republicată în Monitorul oficial al României nr. 78/2005, cu modificările și completările ulterioare, abrogată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 99/2006;
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, publicată în Monitorul oficial al României nr. 1027/2007, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 34/1991 privind Statutul Băncii Naționale a României, publicată în Monitorul oficial al României nr. 70/1991, înlocuită cu Legea nr. 101/1998;
Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naționale a României, publicată în Monitorul oficial al României nr. 203/1998, cu modificările și completările ulterioare, înlocuită și aceasta prin Legea nr. 312/2004;
Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naționale a României, publicată în Monitorul oficial al României nr. 582/2004, cu completările ulterioare;
Legea nr. 83/1998 privind procedura falimentului băncilor, publicată în Monitorul oficial al României nr. 159/1998, cu modificările și completările ulterioare, înlocuită prin Ordonanța Guvernului nr. 10/2004;
Ordonanța Guvernului nr. 10/2004 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului instituțiilor de credit, publicată în Monitorul oficial al României nr. 84/2004, cu modificările și completările ulterioare;
Decretul-lege nr.67/1990 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și de credit, publicat în Monitorul oficial al României nr. 23/1990, abrogată prin Legea nr. 109/1996;
Legea nr.109/1996 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și a cooperației de credit, publicată în Monitorul oficial al României nr. 252/1996, cu modificările și completările ulterioare, abrogată succesiv prin:
Legea nr.1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației, publicată în Monitorul oficial al României nr. 172/2005 – care rămâne norma de bază în domeniul cooperației (cu excepția cooperativelor de credit); și
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 97/2000 privind organizațiile cooperatiste de credit, publicată în Monitorul oficial al României nr. 330/2000, cu modificările și completările ulterioare și abrogată la rândul ei prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 10
Contabilitatea instituțiilor de credit
Aceste inițiative legislative au stat la baza reorganizării sistemului bancar din țara noastră pe două nivele, care delimitează atribuțiile băncii centrale și de emisiune de cele ale societăților bancare.
La nivel superior se situează Banca Națională a României (B.N.R.), ca bancă centrală și de emisiune cu funcții principale6 în domenii precum: emisiunea monetară, efectuarea de operațiuni cu societățile bancare și cu alte instituții de credit (reescontarea efectelor de comerț și a bonurilor de casă, acordarea de credite sub forma refinanțării, stabilirea regimului rezervelor minime obligatorii), efectuarea de operațiuni cu Trezoreria statului, realizarea de operațiuni cu aur și valute, reglementarea și controlul tranzacțiilor valutare pe teritoriul țării, efectuarea de operațiuni cu titluri de stat, ș.a.
La baza piramidei sistemului bancar se situează băncile comerciale constituite sub formă de societăți pe acțiuni în conformitate cu legislația din domeniul bancar și cu autorizațiile de funcționare eliberate de BNR. Societățile bancare se înființează numai prin subscriere și emisiune de acțiuni, care reprezintă capitalul social ce se varsă obligatoriu în numerar, și își desfășoară activitatea potrivit reglementărilor băncii centrale. Băncile comerciale îndeplinesc funcțiile: de mobilizare a activelor monetare disponibile în economie, de utilizare a resurselor proprii și atrase prin distribuirea de credite către clientelă, de decontare între titularii de conturi etc.
În rândul societăților bancare regăsim fostele bănci de stat, care pe bază de hotărâri de guvern au fost transformate în bănci comerciale, la care se adaugă alte unități bancare, persoane juridice române (cu capital integral de stat, cu capital de stat și privat, cu capital străin, cu capital mixt sau cu capital privat autohton).
Societățile financiare nebancare reprezintă entitățile, altele decât instituțiile de credit, ce desfășoară activitate de creditare cu titlu profesional, în condițiile stabilite de lege. În acest domeniu inițiativele legislative cuprind:
Legea nr.190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, publicată în Monitorul oficial al României nr. 611/1999, cu modificările și completările ulterioare;
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 200/2002 privind societățile de credit ipotecar, publicată în Monitorul oficial al României nr. 956/2002, abrogată apoi prin Legea nr. 93/2009;
Ordonanța Guvernului nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, republicată în Monitorul oficial al României nr. 9/2000, cu modificările și completările ulterioare;
Ordonanța Guvernului nr. 40/2000 privind acreditarea agențiilor de credit în vederea administrării fondurilor pentru acordarea de microcredite, publicată în Monitorul oficial al României nr. 39/2000, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 541/2002 privind economisirea și creditarea în sistem colectiv pentru domeniul locativ, publicată în Monitorul oficial al României nr. 733/2002, cu modificările și completările ulterioare, abrogată prin O.U. nr. 99/2006;
Legea nr. 240/2005 privind societățile de microfinanțare, publicată în Monitorul oficial al României nr. 663/2005, abrogată prin Legea nr. 93/2009;
Legea nr. 93/2009 privind instituțiile financiare nebancare, publicată în Monitorul oficial al României nr. 259/2009.
Societățile financiare nebancare reprezintă entitățile, altele decât instituțiile de credit, ce desfășoară activitate de creditare cu titlu profesional, în condițiile stabilite de lege7. Instituțiile financiare nebancare au obligația de a se constitui ca societăți comerciale pe acțiuni, cu excepția Caselor de Ajutor Reciproc.
6 Zaharciuc, El., Contabilitatea societăților bancare, Editura Teora, București, 2001, pp. 9-11. 7 ***, Legea nr. 93/2009 privind instituțiile financiare nebancare, art. 5, lit. c).
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 11
Contabilitatea instituțiilor de credit
Instituțiile financiare nebancare pot desfășura următoarele activități de creditare8:
a) acordare de credite, incluzând, fără a se limita la: credite de consum, credite ipotecare, credite imobiliare, microcredite, finanțarea tranzacțiilor comerciale, operațiuni de factoring, scontare, forfetare. De asemenea pot emite și administra carduri de credit pentru clienți și pot desfășura activități legate de procesarea tranzacțiilor cu acestea, cu respectarea reglementărilor în domeniu.
b) leasing financiar;
c) emitere de garanții, asumare de angajamente de garantare, asumare de angajamente de finanțare;
d) acordare de credite cu primire de bunuri în gaj, respectiv amanetare prin case de amanet; e) acordare de credite către membrii asociațiilor fără scop patrimonial organizate pe baza
liberului consimțământ al salariaților/pensionarilor, în vederea sprijinirii prin împrumuturi financiare a membrilor lor de către aceste entități, organizate sub forma juridică a caselor de ajutor reciproc;
f) alte forme de finanțare de natura creditului.
Totodată Instituțiile financiare nebancare pot desfășura:
activități conexe și auxiliare legate de realizarea activităților de creditare sau de funcționarea entității.
operațiuni în mandat și poate presta servicii de consultanță, în măsura în care activitățile avute în vedere se circumscriu activităților de creditare înscrise în obiectul de activitate al instituției financiare nebancare
operațiuni de schimb valutar aferente activităților permise, cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de reglementările în materie.
Administrarea de fonduri publice acordate drept fonduri pentru microcredite de agențiile guvernamentale;
activitățile prevăzute de legislația specială care le reglementează activitatea, precum și activitățile auxiliare legate de realizarea acestora.
operațiuni nefinanciare în mandat sau de comision aferente activităților necesare susținerii funcționării entităților din cadrul grupului.
În anul 2009 s-a reglementat și situația prestatorilor de servicii de plată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 113/2009 privind serviciile de plată, publicată în Monitorul oficial al României nr. 685/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 197/2010 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 113/2009 privind serviciile de plată, publicată în Monitorul oficial al României nr. 724/2010. Conform acestei norme, categoriile de prestatori de servicii de plată cuprind:
instituțiile de credit;
instituții emitente de monedă electronică;
furnizori de servicii poștale giro care prestează servicii de plată potrivit cadrului legislativ național aplicabil;
instituții de plată – reprezentând persoanele juridice autorizate în să presteze servicii de plată pe teritoriul Uniunii Europene și al Spațiului Economic European;
Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale, atunci când acestea nu acționează în calitate de autorități monetare sau în altă calitate ce implică exercițiul autorității publice;
statele membre sau autoritățile lor regionale ori locale, atunci când acestea nu acționează în calitatea lor de autorități publice.
Conform art. 8 din O.U. nr. 113/2009, prin servicii de plată se înțelege oricare dintre următoarele activități:
8 ***, Legea nr. 93/2009 privind instituțiile financiare nebancare, art. 14.
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 12
Contabilitatea instituțiilor de credit
a) servicii care permit depunerea de numerar într-un cont de plăți, precum și toate operațiunile necesare pentru funcționarea contului de plăți;
b) servicii care permit retrageri de numerar dintr-un cont de plăți, precum și toate operațiunile necesare pentru funcționarea contului de plăți;
c) efectuarea următoarelor operațiuni de plată în cazul în care fondurile nu sunt acoperite printr-o linie de credit: debitări directe, inclusiv debitări directe singulare, operațiuni de plată printr-un card de plată sau un dispozitiv similar, operațiuni de transfer-credit, inclusiv operațiuni cu ordine de plată programată;
d) efectuarea următoarelor operațiuni de plată în cazul în care fondurile sunt acoperite printr-o linie de credit deschisă pentru un utilizator al serviciilor de plată: debitări directe, inclusiv debitări directe singulare, operațiuni de plată printr-un card de plată sau un dispozitiv similar, operațiuni de transfer-credit, inclusiv ordine de plată programată;
e) emiterea și/sau acceptarea la plată a instrumentelor de plată; f) remiterea de bani;
g) efectuarea operațiunilor de plată în care consimțământul plătitorului pentru realizarea unei operațiuni de plată este dat prin intermediul oricăror mijloace de telecomunicație, digitale sau informatice, și plata este efectuată către operatorul sistemului sau rețelei informatice ori de telecomunicații care acționează exclusiv ca intermediar între utilizatorul serviciilor de plată și furnizorul bunurilor și serviciilor.
1.3. Serviciile și produsele bancare
Activitățile specifice băncilor comerciale sunt generatoare de operațiuni bilanțiere (pasive și active) sau extrabilanțiere, într-o gamă largă și în continuă diversificare. În practica bancară din ultima perioadă aceste operațiuni s-au divizat în:
– servicii bancare, care sunt solicitate de clienți băncilor; – produse bancare, oferite de către bănci clientelei lor.
În cadrul serviciilor bancare se includ:
– deschiderea de conturi bancare (de diferite tipuri) clientelei;
– evidența operațiunilor în conturile curente ale titularilor, persoane juridice și fizice, inclusiv operarea în aceste conturi pe bază de documente;
– operațiunile de casă constând în primiri și eliberări de sume în numerar;
– operațiunile legate de cecurile de decontare, de ordinele de plată, de dispozițiile de încasare sau de plată (viramente);
– operațiunile privind instrumentele de plată și de credit (cambia, biletul la ordin, cecul etc.), în legătură cu acceptarea, avalizarea, plata sau încasarea acestora în contul clienților, ori scontarea și eventual forfetarea acestor titluri de creanță, în lei sau în valută;
– operațiunile referitoare la plățile și încasările efectuate la intern și extern a acreditivelor documentare, ordinelor de plată etc., în lei sau valută;
– emiterea de scrisori de garanție bancară și asumarea de angajamente pentru diferite scopuri, ș.a.
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 13
Contabilitatea instituțiilor de credit
Din categoria produselor bancare fac parte:
– acordarea de credite pe termen scurt (până la un an) în contul curent al clienților, credite garantate sau negarantate;
– acordarea de credite pe termen scurt și mijlociu (până la cinci ani) garantate cu gaj sau ipotecă, pentru procurarea de materii prime, materiale, piese de schimb, combustibili, mașini, utilaje etc.
– acordarea de credite pe termen lung (de peste cinci ani) pentru achiziționarea de echipamente industriale, instalații complexe, investiții în construcții etc.
– constituirea de depozite la vedere sau la termen pentru atragerea disponibilităților bănești și a altor fonduri rambursabile de la clientelă;
– plasamente de titluri de valoare (obligațiuni) emise de stat, de organisme publice sau de agenți economici, pentru procurarea de fonduri;
– transmiterea ordinelor de vânzare sau de cumpărare a titlurilor la bursele de valori;
– închirierea de casete și seifuri pentru depozitarea de valori materiale și documente în condiții de siguranță;
– activități de consultanță acordată clientelei în domeniile bancar, fiscal, juridic sau pentru plasamente și investiții ale fondurilor disponibile de care dispune aceasta;
– depuneri pe carnete sau librete de economii în diverse scopuri;
– eliberarea și remiterea de certificate de depozit pentru depuneri de sume de către persoane fizice și juridice;
– gestiunea portofoliului de hârtii de valoare (acțiuni, obligațiuni, certificate de depozit, titluri de stat etc.);
– efectuarea de operațiuni de schimb valutar și cu metale prețioase;
– tranzacționarea în nume propriu sau al clienților de valori mobiliare, alte instrumente financiare transferabile, instrumente bazate pe cursul de schimb și rata dobânzii;
– emiterea și administrarea de mijloace de plată cum ar fi cărți de credit, cecuri de călătorie și altele, inclusiv emiterea de monedă electronică și efectuarea de decontări prin intermediul acestora;
– efectuarea de operațiuni de leasing financiar;
– dobândirea de participații la capitalul altor entități;
– încasarea taxelor și amenzilor de plătit de diferite persoane unor instituții sau chiar statului;
– efectuarea de operațiuni de report și de pensiune cu titluri ale pieței financiare etc.
Instituțiile de credit pot desfășura și alte activități, conform autorizației acordate de BNR, după cum urmează:
– operațiuni nefinanciare în mandat sau de comision, de regulă în numele altor entități din cadrul grupului din care face parte instituția de credit;
– operațiuni de administrare a patrimoniului constând din bunuri mobile sau imobile aflate în proprietatea acestora, dar neafectate desfășurării activităților financiare;
– prestarea de servicii clientelei proprii care, deși nu sunt conexe activității desfășurate, reprezintă o prelungire a operațiunilor bancare.
Operațiuni cu bunuri mobile sau imobile pot fi angajate de instituțiile de credit numai dacă: – sunt necesare desfașurării activităților pentru care instituția a fost autorizată și în măsura
în care bunurile respective sunt necesare în acest scop;
– au ca obiect bunuri destinate perfecționării pregătirii profesionale a salariaților, organizării unor spații de odihnă și recreare sau asigurării de locuințe pentru salariați și familiile acestora;
– au ca obiect bunuri dobândite în urma executării creanțelor.
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 14
Contabilitatea instituțiilor de credit
Instituțiile de credit nu pot desfășura activități cum ar fi gajarea propriilor acțiuni pentru datoriile băncilor, acordarea de credite garantate cu acțiuni, alte titluri de capital sau cu obligațiuni emise de însăși instituția de credit sau atragerea de depozite ori de alte fonduri rambursabile, titluri sau alte valori, de la public, când instituția de credit se află în stare de insolvență.
1.4. Structura organizatorică și operațională a societăților bancare
Cadrul de administrare al unei instituții de credit, procesele de identificare, administrare, monitorizare și raportare a riscurilor și mecanismele de control intern ale acesteia se stabilesc prin actele constitutive și reglementările sale interne, în conformitate cu legislația aplicabilă societăților comerciale și cu respectarea dispozițiilor din legislația bancară.
Fiecare bancă are personalitate juridică și își stabilește structurile care asigură procesul de coordonare, conducere, decizie și control.
Analizată pe orizontală, structura organizatorică a unei bănci este influențată de politica specifică fiecăreia și de ansamblul mijloacelor materiale și umane de care dispune. În raport cu obiectivele propuse și urmărite de conducere, la nivelul unei bănci comerciale se disting:
– funcțiunea de conducere generală, care realizează managementul băncii și politica de ansamblu a activității acesteia;
– funcțiunea comercială, care asigură cadrul normativ al relațiilor cu clientela;
– funcțiunea de execuție, care urmărește finalizarea operațiilor generate de funcțiunea comercială;
– funcțiunea administrativă, care asigură buna realizare a tuturor celorlalte obiective.
Aceste funcțiuni determină organizarea băncii pe patru direcții distincte, astfel9::
A. Direcția comercială se dezvoltă, de regulă, pe două niveluri:
a – direcția comercială tradițională, care asigură realizarea contractelor cu clientela obișnuită (agenți economici sau persoane fizice);
b – direcția comercială specializată, care deservește segmentul clientelei cu particularități din punct de vedere al normelor ce guvernează activitățile dintre bănci și clienți, sau din punct de vedere al modului efectiv de realizare a tranzacțiilor.
În acest context putem deosebi trei structuri (compartimente, servicii) separate, și anume:
– serviciul operațiilor internaționale, prin care se realizează deservirea agenților economici străini;
– serviciul operațiilor bancare, care deservește celelalte instituții de credit aflate în postura de clienți;
– serviciul operațiilor de personal, care este specializat în derularea relațiilor cu angajații băncii.
B. Direcția financiară de piață și afaceri are ca scop realizarea tranzacțiilor cu titluri de valoare și efecte comerciale atât pe plan intern, cât și în relațiile internaționale, astfel încât se pot constitui următoarele structuri operative:
9 Zaharciuc, El., Contabilitatea societăților bancare, Editura Teora, București, 2001, pp. 17-19.
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 15
Contabilitatea instituțiilor de credit
– serviciul operațiilor financiare naționale, prin care se derulează tranzacțiile cu titluri și efecte comerciale pe piața internă de capital;
– serviciul operațiilor financiare internaționale, care realizează tranzacțiile cu titluri de valoare pe piața de capital internațională;
– serviciul de portofoliu, care gestionează titlurile de participare deținute de bancă; – serviciul de comerț exterior, care urmărește desfășurarea creditelor externe.
C. Direcția de execuție are ca scop realizarea efectivă a operațiilor inițiate de primele două direcții. De aceea, putem distinge următoarele structuri:
– serviciul de execuție națională, care se ocupă cu efectuarea tuturor operațiilor financiare pe piața românească de capital;
– serviciul de titluri, care asigură realizarea operațiilor cu titluri de valoare și efecte de comerț;
– inspectoratul bancar, în sarcina căruia se află gestionarea garanțiilor materiale și controlul bonității clientelei;
– serviciul operațiilor cu străinătatea, prin intermediul căruia se realizează tranzacțiile internaționale.
D. Direcția intendență are rolul de a asigura condițiile corespunzătoare de funcționare a direcțiilor anterioare, și poate cuprinde ca structuri operative:
– serviciul financiar-contabil;
– serviciul de prelucrare a datelor; – serviciul juridic și contencios;
– serviciul personal;
– serviciul administrativ.
Privită pe verticală, structura organizatorică a unei bănci comerciale oferă o configurație de tip rețea, cu următoarele componente: centrala bancară, sucursalele, agențiile și punctele de lucru.
Centrala bancară are în subordine toate verigile inferioare și nu are relații directe cu clientela. Activitatea se desfășoară pe direcții, departamente, servicii, birouri, oficii specializate, prin intermediul cărora se îndrumă, analizează și controlează operațiunile din întreaga rețea bancară proprie.
Sucursalele sunt unități operaționale, dependente din punct de vedere juridic de o instituție de credit sau de o instituție financiară, ce efectuează operațiuni în limita mandatului dat de aceasta. Asemenea verigi organizatorice au autonomie operativă și de gestiune, activitatea desfășurându-se pe departamente sau compartimente specializate.
Agențiile bancare sunt unități fără personalitate juridică, au rol exclusiv operativ și funcționează pe baza criteriului apropierii de clienți, derulând, predominant, un volum mare de operațiuni, dar de valori mai mici.
Punctele de lucru sunt tot unități operative care activează în locuri cu afluență mare de public (magazine, hoteluri).
Legislația specifică instituțiilor de credit introduce încă o verigă intermediară – filiala – ca structură financiar-bancară cu personalitate juridică, în care o societate mamă deține o participație de capital ce îi permite să exercite efectiv o influență dominantă.
În vederea desfășurării activităților specifice, în afara rețelei de unități din țară, instituțiile de credit au și posibilitatea legală de a deschide unități în străinătate și de a stabili relații cu bănci corespondente din alte țări.
Managementul societăților bancare este asigurat, în cadrul fiecărei bănci, de10: – Adunarea generală a acționarilor băncii (la băncile cu capital privat sau mixt); – Consiliul de administrație al băncii;
– Comitetul de direcție;
10 Ionescu, L., ș.a., Băncile și operațiunile bancare, Editura Economică, București, 1996, pp. 53-54.
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 16
Contabilitatea instituțiilor de credit
– Președinte și vicepreședinți;
– Comitetul de conducere (la sucursale și agenții bancare); – Comisia de cenzori (ca organ de control).
Fiecare bancă, în funcție de activitatea desfășurată și de gama de operațiuni efectuate, își organizează propria structură funcțională. Structura organizatorică este flexibilă și diferă de la o unitate la alta, și se poate modifica în timp, chiar pentru aceeași bancă, în funcție de strategia adoptată, de natura și volumul activităților efectuate.
1.5. Răspunsuri la temele de verificare
TV 1.1. Definirea și structura instituțiilor de credit
1. Instituția de credit reprezintă entitatea a cărei activitate constă în atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la persoane juridice și fizice (public) și în acordarea de credite în cont propriu.
TV 1.2. Rețeaua bancară românească în perioada actuală
1. Sistemului bancar din țara noastră este organizat pe două nivele: primul nivel se referă la banca centrală și de emisiune, iar al doilea nivel cuprinde societăților bancare.
TV 1.3. Serviciile și produsele bancare
1. Acordarea de credite reprezintă produs bancar.
TV 1.4. Structura organizatorică și operațională a societăților bancare
1. Agențiile bancare sunt unități fără personalitate juridică, au rol exclusiv operativ și funcționează pe baza criteriului apropierii de clienți, derulând, predominant, un volum mare de operațiuni, dar de valori mai mici.
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 17
Contabilitatea instituțiilor de credit
CAPITOLUL 2. ORGANIZAREA ȘI CONDUCEREA CONTABILITĂȚII INSTITUȚIILOR DE CREDIT
Cuprins
Cuprins
Obiectivele capitolului 2
2.1. Organizarea și conducerea compartimentului de contabilitate
2.2. Aspecte normative privind organizarea contabilității instituțiilor de credit 2.3. Particularitățile planului de conturi al instituțiilor de credit
2.4. Documentația contabilă a instituțiilor de credit și circuitul documentelor 2.5. Răspunsuri la temele de verificare
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 18
Contabilitatea instituțiilor de credit
Sarcinile contabilității instituțiilor de credit sunt legate de specificul activităților desfășurate de acești agenți, la nivel central, și în funcție de competențele delegate structurilor subordonate.
Prin contabilitatea instituțiilor de credit, în general, înțelegem atât contabilitatea Băncii Naționale a României cât și contabilitatea societăților comerciale bancare și a celorlalte instituții de credit, între acestea existând atât asemănări dar și deosebiri.
Una din asemănările celor două tipuri de instituții este faptul că toate operează cu semne monetare pe care le pun în circulație, respectiv efectuează operațiuni de finanțare, creditare și decontare privind propria clientelă și alte servicii și produse cu specific bancar11. Însă, în timp ce clientela băncilor comerciale o constituie agenții economici, alte persoane juridice, precum și persoane fizice, pentru care se efectuează operațiuni adecvate activităților acestora, clientela BNR o formează instituțiile de credit, asupra cărora se desfășoară operațiuni de control și supraveghere, la care se adaugă operațiuni de emisiune monetară, de retragere a numerarului din circulație, și altele.
O altă asemănare o constituie organizarea contabilității. În toate tipurile de bănci contabilitatea este descentralizată la nivelul sucursalelor și agențiilor bancare. Dar aprobarea descentralizării este variată. Astfel la sucursale contabilitatea se conduce până la balanța de verificare, adică aceste unități operative reflectă în contabilitatea lor toate operațiunile privind serviciile prestate și produsele efectuate clientelei, precum și operațiunile de gospodărire și de interes general propriu. Balanțele de verificare se transmit centralei instituției de credit, care printr-o însumare specifică realizează contabilitatea centralizatoare. Printre trăsăturile specifice ale descentralizării contabilității societăților bancare se menționează faptul că soldurile conturilor curente ale băncilor comerciale, deschise la sucursalele BNR, debitoare sau creditoare, se transmit zilnic centralelor bancare (adică aceste conturi se soldează la sfârșitul fiecărei zile). De aici rezultă că centralele societăților bancare exercită, printre altele, și un control zilnic asupra sumelor încasărilor și plăților efectuate de subunități.
În afara remiterii zilnice a soldurilor conturilor curente, sucursalele bancare raportează centralelor proprii periodic (săptămânal, decadal, chenzinal) și alți indicatori stabiliți de fiecare instituție de credit, toate acestea încheindu-se cu remiterea balanțelor lunare ale conturilor și a altor raportări lunare, trimestriale și anuale.
2.1. Organizarea și conducerea compartimentului de contabilitate
Conform prevederilor legale, contabilitatea instituțiilor de credit se organizează în compartimente distincte, conduse de către directorul economic, contabilul șef sau altă persoană împuternicită să îndeplinească această funcție. Răspunderea pentru organizarea și ținerea contabilității revine acestora împreună cu personalul din subordine12.
Atribuțiile directorului economic, ale contabilului șef sau altei persoane împuternicite pentru îndeplinirea acestei funcții, precum și a personalului din subordinea acestora, se stabilesc de către administrator și fac obiectul regulamentelor privind organizarea și funcționarea instituțiilor bancare. Întreaga activitate privind organizarea și îndrumarea muncii de evidență operativă și contabilă, tehnicile de lucru, circuitul documentelor, controlul bancar etc., revine direcției sau departamentului contabilității generale și de informatică din cadrul instituțiilor centrale. Funcțional, aceste obiective se realizează prin aparatul propriu din centrală (care are și sarcini de coordonare și control în întreaga rețea din subordine), prin
11 Temeș I., Mureșan M., Contabilitate bancară, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 1998, p. 10.
12 ***, Legea contabilității nr. 82/1991, republicată în Monitorul oficial al României, nr. 454/2008, cu modificările și completările ulterioare
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 19
Contabilitatea instituțiilor de credit
compartimentele, serviciile sau birourile de contabilitate și informatică ale sucursalelor, agențiilor și punctelor de lucru ale instituțiilor de credit.
La nivelul centralelor instituțiilor de credit sunt organizate direcții ale contabilității generale care funcționează prin intermediul unor servicii specializate (planificare și profitabilitate, bilanț, decontări intrabancare și interbancare, contabilitate proprie, metodologie și îndrumare contabilă). La nivelul unităților teritoriale, în cadrul serviciilor și birourilor de contabilitate, se înființează grupe operative, care în funcție de natura operațiunilor efectuate, pot fi:
– grupe operative de credite și virări de sume prin conturi, în competența cărora intră evidența creditelor acordate de instituțiile de credit și a virărilor de sume din conturile plătitorilor în conturile beneficiarilor;
– grupe de operații între sedii privind virări de sume între unitățile aceleiași instituții de credit sau între instituții diferite;
– grupe de evidențe contabile necesitate de desfășurarea operațiunilor proprii. Organizarea rațională a instituțiilor de credit operative13, inclusiv a serviciilor sau
birourilor de contabilitate și informatică, face necesară încadrarea acestora cu personal de specialitate, la nivelul sarcinilor și volumului de operații ce le sunt atribuite, și care este constituit din administratori de cont, economiști, operatori calculator, informaticieni, șefi de birou, toți subordonați șefului serviciului. Administratorii de cont au o dublă calitate, pe de o parte de operatori executanți, iar pe de altă parte ca organe de control, pe care trebuie să-l efectueze din momentul primirii documentelor la ghișeu. Șeful de serviciu sau de birou răspunde de efectuarea în timp util și de calitate a tuturor lucrărilor și situațiilor cu caracter contabil și statistic ce intră în atribuțiile sale. Pe linie administrativă și de specialitate el se subordonează contabilului șef al instituției de credit respective.
Dualismul contabil, ca modalitatea specifică de structurare a contabilității, consacrat odată cu implementarea actualei legi, a impus și la instituțiile de credit organizarea acesteia pe două paliere intercondiționate, astfel:
– contabilitatea generală (financiară), care are la bază norme unitare, cu caracter obligatoriu, având ca obiectiv principal furnizarea informațiilor necesare instituțiilor de credit atât pentru interesele proprii cât și în relațiile acestora cu acționarii sau asociații, clienții, furnizorii, organisme financiar-bancare, organe fiscale și alte persoane juridice și fizice ca utilizatori externi;
– contabilitatea de gestiune (managerială), care se organizează de fiecare instituție de credit în funcție de specificul activității și de necesitățile proprii, oferind informații relevante diferitelor niveluri de conducere din interiorul unității; asemenea date și informații confidențiale se referă la stabilirea cheltuielilor, veniturilor și rezultatelor pe fiecare subunitate, determinarea rentabilității produselor și serviciilor instituțiilor de credit, întocmirea bugetelor de venituri și cheltuieli pe subunități și pe activități, urmărirea și controlul execuției acestora în scopul cunoașterii rezultatelor efective, furnizarea datelor necesare fundamentării deciziilor privind gestiunea instituțiilor de credit, și altele.
13 Găliceanu, I., ș.a., Contabilitate bancară, Editura didactică și pedagogică, București, 1999, p. 19.
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 20
Contabilitatea instituțiilor de credit
2.2. Aspecte normative privind organizarea contabilității instituțiilor de credit
Obiectivul de bază al contabilității, de asigurare a unei imagini fidele asupra poziției financiare, performanței financiare și fluxurilor de trezorerie, se realizează pe seama unor reguli, metode și proceduri contabile care se fundamentează și concretizează prin intermediul anumitor principii și convenții general acceptate. Credibilitatea, relevanța și comparabilitatea informațiilor contabile sunt de o deosebită importanță pentru investitori și creditori în interpretarea situațiilor financiare, mai ales în cazul companiilor și instituțiilor de credit ce operează concomitent în mai multe țări. Aceste principii sunt aceleași cu cele ale contabilității agenților economici, iar Legea nr. 82/1991 le consacră și le impune Ministerului Finanțelor și BNR, care trebuie să elaboreze norme metodologice privind contabilitatea instituțiilor de credit.
În acest context, legislația contabilă aplicabilă instituțiilor de credit a avut un drum destul de sinuos după cum rezultă din următoarele:
1. Ordinul ministrului finanțelor și al guvernatorului BNR nr. 1.418/344 din 1997 privind aprobarea Planului de conturi pentru societățile bancare și a normelor metodologice de utilizare a acestuia, publicat în Monitorul oficial al României nr. 189/1997 și 212 bis/1997, cu modificările și completările ulterioare. Acest ordin a fost abrogat prin Ordinul ministrului finanțelor publice și al guvernatorului BNR nr.102/1 din 2009 privind abrogarea unor acte normative, publicat în Monitorul oficial al României nr. 45/2009.
2. Ordinul ministrului finanțelor și al guvernatorului BNR nr. 1.524/362 din 1998 privind aprobarea modelelor situațiilor financiar-contabile pentru bănci și a normelor metodologice privind întocmirea și utilizarea acestora, publicat în Monitorul oficial al României nr. 343/1998, cu modificările și completările ulterioare. Și acest ordin a fost abrogat prin Ordinul ministrului finanțelor publice și al guvernatorului BNR nr.102/1 din 2009 privind abrogarea unor acte normative, publicat în Monitorul oficial al României nr. 45/2009.
3. Consolidarea pieței bancare din țara noastră implică și existența unui sistem relevant de informare și decizie în domeniu. Acest proces a fost avut în vedere la emiterea de către Ministerul Finanțelor Publice și Banca Națională a României a Ordinului nr. 1982/5/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva Comunităților Economice Europene nr. 86/635/CEE și cu Standardele Internaționale de Contabilitate aplicabile instituțiilor de credit, publicat în Monitorul oficial al României nr. 694/2001, cu modificările și completările ulterioare. Acest ordin s-a aplicat împreună cu Legea contabilității, Cadrul general de întocmire și prezentare a situațiilor financiare elaborat de Comitetul pentru Standarde Internaționale de Contabilitate și cu Standardele Internaționale de Contabilitate (IAS). Reglementările au fost valabile începând cu situațiile financiare anuale întocmite pentru exercițiul financiar al anului 2001 de către băncile, persoane juridice române, cotate la Bursa de Valori București (conform Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate, publicate în Monitorul oficial al României nr. 85/2001), adică Banca Română pentru Dezvoltare – Groupe Societe Generale și Banca Transilvania, și de un eșantion reprezentativ de bănci românești și sucursale din țara noastră a băncilor străine (Banca Comercială Română, Banc Post, Alpha Bank Romania, Citibank România, HVB Bank Romania, Banque Franco Roumaine Paris – Sucursala București și
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 21
Contabilitatea instituțiilor de credit
Național Bank of Greece – Sucursala București). Începând cu situațiile financiare ale exercițiului financiar al anului 2002 reglementările s-au aplicat tuturor băncilor, persoane juridice române și sucursalelor din România ale băncilor străine, iar din anul 2003 aplicabilitatea acestor norme s-a extins la toate instituțiile de credit. Și acest ordin a fost abrogat prin Ordinul ministrului finanțelor publice și al guvernatorului BNR nr.102/1 din 2009 privind abrogarea unor acte normative, publicat în Monitorul oficial al României nr. 45/2009.
4. Ordinul guvernatorului BNR nr. 2/2003 privind aprobarea Modelelor situațiilor financiare periodice și a normelor metodologice privind întocmirea și utilizarea acestora pentru instituțiile de credit care aplică Reglementările contabile armonizate cu Directiva Comunităților Economice Europene nr. 86/635/CEE și cu Standardele Internaționale de Contabilitate aplicabile instituțiilor de credit, aprobate prin Ordinul ministrului finanțelor publice și al guvernatorului Băncii Naționale a României nr. 1.982/5/2001, publicat în Monitorul oficial al României nr. 228/2003, cu modificările și completările ulterioare. Acest ordin a fost abrogat prin Ordinul guvernatorului BNR nr. 6/2005.
5. De la începutul anului 2006 toate instituțiile de credit au aplicat și prevederile Ordinului guvernatorului BNR nr. 5/2005 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, aplicabile instituțiilor de credit, publicat în Monitorul oficial al României nr. 1.182/2005. Aceste norme au fost modificate și completate prin Ordinul guvernatorului BNR nr. 24/2006 (publicat în Monitorul oficial al României nr. 1.042/2006), care a intrat în vigoare la începutul anului 2007, prin Ordinul guvernatorului BNR nr. 11/2007 (publicat în Monitorul oficial al României nr. 546/2007), prin Ordinul guvernatorului BNR nr. 1/2008 (publicat în Monitorul oficial al României nr. 52/2008) și prin Ordinul guvernatorului BNR nr. 7/2008 (publicat în Monitorul oficial al României nr. 620/2008). În final acesta a fost abrogat prin Ordinul guvernatorului BNR nr. 13/2008.
6. Tot de la începutul anului 2006 toate instituțiile de credit au aplicat și prevederile Ordinului guvernatorului BNR nr. 6/2005 pentru aprobarea Modelelor situațiilor financiare periodice și a normelor metodologice privind întocmirea și utilizarea acestora, aplicabile instituțiilor de credit, publicat în Monitorul oficial al României nr. 1.182/2005. Acest ordin a fost abrogat prin Ordinul guvernatorului BNR nr. 3/2007.
7. Ordinul guvernatorului BNR nr. 3/2006 pentru aprobarea modelelor situațiilor financiare periodice și a normelor metodologice privind întocmirea și utilizarea acestora, aplicabile instituțiilor financiare nebancare, publicat în Monitorul oficial al României nr. 643/2006. Și acest ordin a fost abrogat prin Ordinul guvernatorului BNR nr. 3/2007.
8. Ordinul guvernatorului BNR nr. 3/2007 pentru aprobarea modelelor situațiilor financiare periodice și a normelor metodologice privind întocmirea și utilizarea acestora, aplicabile instituțiilor de credit și instituțiilor financiare nebancare, publicat în Monitorul oficial al României nr. 100/2007, cu modificările ulterioare. Normal și acest ordin a fost abrogat prin Ordinul guvernatorului BNR nr. 18/2007.
9. Ordinul guvernatorului BNR nr. 18/2007 pentru aprobarea modelelor situațiilor financiare periodice și a normelor metodologice privind întocmirea și utilizarea acestora, aplicabile instituțiilor financiare nebancare, publicat în Monitorul oficial al României nr. 15/2008, cu modificările ulterioare.
10. Banca Națională a României, cu consultarea organismelor profesionale de profil, actualizează permanent Reglementările contabile conforme cu directivele
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 22
Contabilitatea instituțiilor de credit
europene, în funcție de normativele ce se adoptă pe parcurs și în conformitate cu prevederile Legii contabilității, pe care le supune avizării Ministerului Finanțelor, în vederea aplicării lor. Astfel, de la 1 ianuarie 2009 a intrat în vigoare Ordinul guvernatorului BNR nr. 13/2008 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, aplicabile instituțiilor de credit, instituțiilor financiare nebancare și Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar, publicat în Monitorul oficial al României nr. 879/2008, cu modificările și completările ulterioare. Și acesta a fost abrogat prin Ordinul guvernatorului BNR nr. 27/2011 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene.
11. Ordinul guvernatorului BNR nr. 27/2010 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu Standardele Internaționale de Raportare Financiară, aplicabile instituțiilor de credit, publicat în Monitorul oficial al României nr. 890/2010, cu modificările și completările ulterioare. Acesta se aplică băncilor, persoane juridice române; organizațiilor cooperatiste de credit; băncilor de economisire și creditare în domeniul locativ; băncilor de credit ipotecar; sucursalelor din România ale instituțiilor de credit străine și sucursalelor din străinătate ale instituțiilor de credit, persoane juridice române.
12. Ordinul guvernatorului BNR nr. 27/2011 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, publicat în Monitorul oficial al României nr. 930/2011. Acesta se aplică instituțiilor financiare nebancare; instituțiilor de platã care acordã credite legate de serviciile de platã și a cãror activitate este limitatã la prestarea de servicii de platã; instituțiilor emitente de monedã electronicã ce acordã credite legate de serviciile de platã și a cãror activitate este limitatã la emiterea de monedã electronicã și prestarea de servicii de platã; sucursalelor din România ale instituțiilor strãine de mai sus; sucursalelor din strãinãtate ale instituțiilor menționate mai sus, persoane juridice române; și Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar.
Și acestea cuprind doar principalele norme legale în privința contabilității aplicabile instituțiilor de credit. După cum se observă a fost o adevărată „furtună” legislativă în perioada 2005 – 2007. Se pare că prin anul 2008, BNR a realizat „nebunia” legislativă și a încercat o anumită stabilitate, deși normele sunt în continuare perfectibile.
Documentul oficial de gestiune al instituției de credit îl constituie bilanțul contabil care, în condițiile procesului de armonizare contabilă europeană și influenței normalizării internaționale, trebuie să respecte regulile privind evaluarea din bilanț și celelalte norme și principii contabile.
Evaluarea reprezintã procesul prin care se determinã valoarea la care elementele situațiilor financiare sunt recunoscute în contabilitate și prezentate în bilanț și contul de profit și pierdere.
Pentru evaluarea elementelor din bilanț ale instituției de credit se au în vedere următoarele reguli:
A – Reguli generale, între care:
a – la data intrării în entitate bunurile se evaluează și înregistrează la valoarea de intrare, denumită valoare contabilă, care se stabilește astfel:
bunurile procurate cu titlu oneros, la valoarea de achiziție (cost de achiziție); bunurile obținute cu titlu gratuit, la valoarea justă;
bunurile produse de instituția de credit, la costul de producție;
b – cu ocazia inventarierii elementele de activ și de pasiv se evaluează la valoarea actuală sau de utilitate, denumită și valoare de inventar, stabilită în funcție de utilitatea bunului pentru bancă și de prețul pieței;
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 23
Contabilitatea instituțiilor de credit
c – la închiderea exercițiului elementele de activ și de pasiv se evaluează și se reflectă în bilanțul contabil la valoarea de intrare (valoarea contabilă) pusă de acord cu rezultatul inventarierii; în acest scop, valoarea de intrare se compară cu valoarea de utilitate, și:
• pentru elementele de activ, diferențele constatate în plus, între valoarea de inventar și cea de intrare, nu se înregistrează în contabilitate, aceste elemente menținându-se la valoarea lor de intrare; diferențele în minus se înregistrează pe seama unei amortizării suplimentare (când deprecierea este ireversibilă), sau prin efectuarea de ajustări pentru depreciere sau pierdere de valoare(când deprecierea este reversibilă);
• pentru elementele de pasiv, diferențele în minus între valoarea de inventar și valoarea de intrare nu se înregistrează în contabilitate, aceste elemente menținându-se la valoarea lor de intrare; diferențele constatate în plus se înregistrează pe seama elementelor corespunzătoare de datorii;
d – la data ieșirii din entitate sau la darea în consum, bunurile se evaluează și se scad din gestiune la valoarea lor de intrare.
B – Reguli specifice, precum:
a – operațiunile în devize se înregistrează în conturi deschise pe fiecare valută în parte, iar soldul acestora se evaluează la valoarea lor de piață; la fiecare dată a bilanțului elementele monetare exprimate în valută trebuie raportate utilizându-se cursul de închidere, iar diferențele de curs valutar, favorabile sau nefavorabile, se înregistrează la venituri sau cheltuieli, după caz;
b – cesiunile temporare de active sunt considerate operațiuni de trezorerie, cu menținerea în activ a elementelor cedate; elementele cedate cu posibilitate de răscumpărare se înregistrează în conturi din afara bilanțului;
c – titlurile de tranzacție se evaluează la valoarea lor de piață, iar titlurile de plasament la valoarea de achiziție sau la valoarea cea mai mică dintre valoarea de piață și cea de achiziție;
d – activele gajate sau date în garanție sunt menținute în bilanțul instituției de credit, iar activele primite în gaj sau garanție nu figurează în bilanțul acesteia;
e – angajamentele date în contul terților se evidențiază în conturile din afara bilanțului, în cadrul angajamentelor de garanție, iar cele date în cont propriu se reflectă numai în conturile de evidență din afara bilanțului.
Metodele de evaluare adoptate de instituția de credit trebuie să fie aceleași în tot cursul exercițiului, precum și de la un exercițiu financiar la altul. În cazuri justificate și în condițiile prevăzute de lege, instituția de credit poate schimba metodele de evaluare, făcând în acest sens mențiuni în notele explicative și prezentând motivul schimbării metodei și efectele sale asupra rezultatului exercițiului.
Reevaluarea activelor și pasivelor instituției de credit se efectuează potrivit reglementărilor în vigoare, când valoarea de intrare a elementelor din bilanț se modifică, fiind înlocuită cu valoarea lor actuală.
Pentru atingerea obiectivului său contabilitatea instituțiilor de credit trebuie să respecte, cu bună-credință, următoarele principii:
a) Principiul continuitãții activitãții. Trebuie sã se prezume cã instituția își desfãșoarã activitatea pe baza principiului continuitãții activitãții. Acest principiu presupune cã instituția își continuã în mod normal funcționarea, fãrã a intra în stare de lichidare sau reducere semnificativã a activitãții. Dacã administratorii unei instituții au luat cunoștințã de unele elemente de nesiguranțã legate de anumite evenimente care pot duce la incapacitatea acesteia de a-și continua activitatea, aceste elemente trebuie prezentate în notele explicative. În cazul în care situațiile financiare anuale nu sunt întocmite pe baza principiului continuitãții, aceastã informație trebuie prezentatã, împreunã cu explicații privind modul de întocmire a acestora și motivele care au stat la baza deciziei conform cãreia instituția nu își mai poate continua
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 24
Contabilitatea instituțiilor de credit
activitatea. Evenimentele sau condițiile ce necesitã prezentãri de informații pot apãrea și ulterior datei bilanțului.
b) Principiul permanenței metodelor. Metodele de evaluare și politicile contabile, în general, trebuie aplicate în mod consecvent de la un exercițiu financiar la altul.
c) Principiul prudenței. La întocmirea situațiilor financiare anuale, evaluarea trebuie fãcutã pe o bazã prudentã și, în special:
în contul de profit și pierdere poate fi inclus numai profitul realizat la data bilanțului; trebuie sã se ținã cont de toate datoriile apãrute în cursul exercițiului financiar curent
sau al unui exercițiu precedent, chiar dacã acestea devin evidente numai între data bilanțului și data întocmirii acestuia;
trebuie sã se ținã cont de toate datoriile previzibile și pierderile potențiale apãrute în cursul exercițiului financiar curent sau al unui exercițiu financiar precedent, chiar dacã acestea devin evidente numai între data bilanțului și data întocmirii acestuia. În acest scop sunt avute în vedere și eventualele provizioane, precum și datoriile rezultate din clauze contractuale;
trebuie sã se ținã cont de toate deprecierile, indiferent dacã rezultatul exercițiului financiar este pierdere sau profit. Înregistrarea ajustãrilor pentru depreciere sau pierdere de valoare se efectueazã pe seama conturilor de cheltuieli, indiferent de impactul acestora asupra contului de profit și pierdere.
Ca urmare, activele și veniturile nu trebuie sã fie supraevaluate, iar datoriile și cheltuielile nu trebuie sã fie subevaluate. Totuși, exercitarea prudenței nu permite, de exemplu, constituirea de provizioane excesive, subevaluarea deliberatã a activelor sau veniturilor, dar nici supraevaluarea deliberatã a datoriilor sau cheltuielilor, deoarece situațiile financiare nu ar mai fi neutre și nu ar mai avea calitatea de a fi credibile.
d) Principiul independenței exercițiului. Trebuie sã se ținã cont de veniturile și cheltuielile aferente exercițiului financiar, indiferent de data încasãrii sau plãții acestor venituri și cheltuieli.
e) Principiul evaluãrii separate a elementelor de activ și de datorii. Conform acestui principiu, componentele elementelor de activ sau de datorii trebuie evaluate separat.
f) Principiul intangibilitãții. Conform acestui principiu bilanțul de deschidere pentru fiecare exercițiu financiar trebuie sã corespundã cu bilanțul de închidere al exercițiului financiar precedent, cu excepția cazurilor prevãzute de legislația în vigoare.
g) Principiul necompensãrii. Orice compensare între elementele de active și datorii sau între elementele de venituri și cheltuieli este interzisã. Toate creanțele și datoriile trebuie înregistrate distinct în contabilitate, pe bazã de documente justificative. Eventualele compensãri între creanțe și datorii fațã de aceeași instituție efectuate cu respectarea prevederilor legale, pot fi înregistrate numai dupã contabilizarea veniturilor și cheltuielilor corespunzãtoare.
În cazul schimbului de active, în contabilitate se evidențiazã distinct operațiunea de vânzare/scoatere din evidențã și cea de cumpãrare/intrare în evidențã, pe baza documentelor justificative, cu înregistrarea tuturor veniturilor si cheltuielilor aferente operațiunilor. Tratamentul contabil este similar și în cazul prestãrilor reciproce de servicii.
h) Principiul prevalenței economicului asupra juridicului. Prezentarea valorilor din cadrul elementelor din bilanț și contul de profit și pierdere se face ținând seama de fondul economic al tranzacției sau al operațiunii raportate, și nu numai de forma juridicã a acestora. Respectarea acestui principiu are drept scop înregistrarea în contabilitate și prezentarea fidelã a operațiunilor economico-fmanciare, în conformitate cu realitatea economicã, punând în evidențã drepturile și obligațiile, precum și riscurile asociate acestor operațiuni. Evenimentele și operațiunile economico-fmanciare trebuie evidențiate în contabilitate așa cum acestea se produc, în baza documentelor justificative. Documentele care stau la baza înregistrãrii în
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 25
Contabilitatea instituțiilor de credit
contabilitate a operațiunilor economico-fmanciare trebuie sã reflecte întocmai modul cum acestea se produc, respectiv sã fie în concordanțã cu realitatea.
i) Principiul pragului de semnificație. Valoarea elementelor de bilanț și de cont de profit și pierdere care sunt indicate cu litere mici poate fi combinatã dacã:
acestea reprezintã o sumã nesemnificativã; sau
astfel de combinare oferã un nivel mai mare de claritate, cu condiția ca elementele astfel combinate sã fie prezentate separat în notele explicative.
Abateri de la principiile contabile generale prevãzute în prezenta secțiune pot fi efectuate în cazuri excepționale. Orice astfel de abateri trebuie prezentate în notele explicative, precum și motivele care le-au determinat, împreunã cu o evaluare a efectului acestora asupra activelor, datoriilor, poziției financiare și a profitului sau pierderii.
Fiecare instituție de credit are obligația să întocmească situații financiare anuale. Întocmirea situațiilor financiare anuale de către instituțiile de credit se va face în conformitate cu cerințele IFRS.
Caracteristicile calitative sunt atributele care determinã utilitatea informației oferite de situațiile financiare. Cele patru caracteristici calitative principale sunt inteligibilitatea, relevanța, credibilitatea și comparabilitatea.
a) Inteligibilitatea. O calitate esențialã a informațiilor furnizate de situațiile financiare este aceea cã ele trebuie sã fie ușor înțelese de utilizatori. În acest scop, se presupune cã utilizatorii dispun de cunoștințe suficiente privind desfãșurarea afacerilor și a activitãților economice, de noțiuni de contabilitate și au dorința de a studia informațiile prezentate, cu atenția cuvenitã. Totuși, informațiile asupra unor probleme complexe, care ar trebui incluse în situațiile financiare datoritã relevanței lor în luarea deciziilor economice, nu ar trebui excluse doar pe motivul cã ar putea fi prea dificil de înțeles pentru anumiți utilizatori.
b) Relevanța. Pentru a fi utile, informațiile trebuie sã fie relevante pentru luarea deciziilor de cãtre utilizatori. Informațiile sunt relevante atunci când influențeazã deciziile economice ale utilizatorilor, ajutându-i pe aceștia sã evalueze evenimente trecute, prezente sau viitoare, sã confirme sau sã corecteze evaluãrile lor anterioare. Relevanța informației este influențatã de natura sa și de pragul, de semnificație. În anumite cazuri, natura informației este suficientã, prin ea însãși, pentru a determina relevanța sa. În alte cazuri, atât natura, cât și pragul de semnificație sunt importante.
Se considerã cã o informație este semnificativã dacã omisiunea sau prezentarea sa eronatã poate influența deciziile economice ale utilizatorilor, luate pe baza situațiilor financiare anuale. În analiza semnificației unui element sunt luate în considerare mãrimea și/sau natura omisiunii sau a declarației eronate judecate în contextul dat.
c) Credibilitatea. Pentru a fi utilã, informația trebuie sã fie și credibilã. Informația este credibilã atunci când nu conține erori semnificative, nu este pãrtinitoare, iar utilizatorii pot avea încredere cã reprezintã corect ceea ce și-a propus sã reprezinte sau ceea ce se așteaptã, în mod rezonabil, sã reprezinte. Pentru a fi credibilã, informația trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
sã reprezinte cu fidelitate tranzacțiile și alte evenimente pe care aceasta fie și-a propus sã le reprezinte, fie este de așteptat, în mod rezonabil, sã le reprezinte.
sã prezinte credibil evenimentele și tranzacțiile pe care își propune sã le reprezinte, este necesar ca acestea sã fie contabilizate și prezentate în concordanțã cu fondul și realitatea lor economicã, și nu doar cu forma lor juridicã.
sã fie neutrã, adicã lipsitã de influențe. Situațiile financiare nu sunt neutre dacã, prin selectarea și prezentarea informației, influențeazã luarea unei decizii sau formularea unui raționament pentru a realiza un rezultat sau un obiectiv predeterminat.
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 26
Contabilitatea instituțiilor de credit
sã fie completã. O omisiune poate face ca informația sã fie falsã sau sã inducã în eroare și astfel sã nu mai aibã caracter credibil și sã devinã defectuoasã din punct de vedere al relevanței.
d) Comparabilitatea. Utilizatorii trebuie sã poatã compara situațiile financiare ale unei instituții în timp, pentru a identifica tendințele în poziția financiarã și performanțele sale. Utilizatorii trebuie sã poatã compara situațiile financiare ale diverselor instituții, pentru a le evalua poziția financiarã și performanța. Astfel, mãsurarea și prezentarea efectului financiar al acelorași tranzacții și evenimente trebuie efectuate într-o manierã consecventã în cadrul unei instituții și de-a lungul timpului pentru acea instituție și într-o manierã consecventã pentru diferite instituții.
O consecințã importantã a calitãții informației de a fi comparabilã este ca utilizatorii sã fie informați despre politicile contabile utilizate în elaborarea situațiilor financiare și despre orice modificare a acestor politici, precum și despre efectele unor astfel de modificãri. Utilizatorii trebuie sã fie în mãsurã sã identifice diferențele între politicile contabile pentru tranzacții și alte evenimente asemãnãtoare utilizate de aceeași instituție de la o perioadã la alta, cât și de diferite instituții. Nevoia de comparabilitate nu trebuie confundatã cu simpla uniformitate și nu trebuie sã devinã un impediment în introducerea de politici contabile îmbunãtãțite. Nu este indicat pentru o instituție sã continue sã evidențieze în contabilitate, în aceeași manierã, o tranzacție sau un alt eveniment dacã politica adoptatã nu menține caracteristicile calitative de relevanțã și credibilitate. Nu este indicat pentru o instituție sã-și lase politicile contabile neschimbate atunci când existã alternative mai relevante și mai credibile.
Este, de asemenea, important ca situațiile financiare sã prezinte informații corespunzãtoare pentru perioadele precedente. Pentru ca informația sã fie relevantã și credibilã, sunt necesare urmãtoarele:
a) informația sã fie oportunã pentru luarea deciziilor de cãtre utilizatori; b) beneficiile de pe urma informației sã depãșeascã costul acesteia;
c) sã se stabileascã un echilibru între caracteristicile calitative ale informației financiare.
Instituțiile de credit au obligația să întocmească situații financiare la nivel individual care trebuie să ofere o imagine fidelă a poziției și performanței financiare a instituțiilor de credit pentru respectiva perioadă de timp.
Situațiile financiare la nivel individual, solicitate instituțiilor de credit în scopuri de supraveghere prudențială, cuprind două seturi de informații, respectiv informații de bază și informații, altele decât cele de bază. Instituțiile de credit depun/ transmit situațiile financiare la nivel individual lunar, trimestrial, semestrial sau anual, după caz, structura și periodicitatea de raportare a acestora fiind următoarele14:
a) Informații de bază: (1) – Bilanțul – lunar
(2) – Contul de profit sau pierdere – lunar
b) Informații, altele decât cele de bază, care furnizează informații suplimentare și detalieri ale indicatorilor din informațiile de bază:
(1) – Instrumente derivate deținute în vederea tranzacționării – trimestrial
14 ***, Norma metodologică privind întocmirea situațiilor financiare FINREP la nivel individual, conforme cu Standardele Internaționale de Raportare Financiară, aplicabile instituțiilor de credit în scopuri de supraveghere prudențială, aprobată prin Ordin B.N.R. nr. 3/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice privind întocmirea situațiilor financiare FINREP la nivel individual, conforme cu Standardele internaționale de raportare financiară, aplicabile instituțiilor de credit în scopuri de supraveghere prudențială, publicat în M.O. nr. 418/2011, capitolul 2.
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 27
Contabilitatea instituțiilor de credit
(2) – Instrumente derivate – contabilitatea de acoperire [informații cantitative cuprinzând valoarea contabilă și valoarea noționalului] – trimestrial
(3) – Clasificarea activelor financiare – lunar, având următoarea structură: A – Clasificarea depozitelor la vedere și a echivalentelor de numerar B – Active financiare deținute în vederea tranzacționării
C – Active financiare desemnate ca fiind evaluate la valoarea justă prin profit sau pierdere
D – Active financiare disponibile în vederea vânzării
E – Împrumuturi și creanțe, precum și investiții păstrate până la scadență (4) – Clasificarea creditelor și creanțelor – lunar, având următoarea structură:
A – Clasificarea creditelor și creanțelor pe tipuri de produs
B – Clasificarea creditelor și creanțelor după colaterale și garanții (5) – Informații referitoare la active depreciate și restante – lunar
(6) – Active financiare desemnate ca fiind evaluate la valoarea justă prin profit sau pierdere: informații privind riscul de credit – trimestrial
(7) – Informații privind riscul de credit și deprecierile, având următoarea structură: A – Informații generale referitoare la depreciere – lunar
B – Variația ajustărilor pentru depreciere și deprecierea instrumentelor de capitaluri proprii – lunar
C – Colaterale deținute care pot fi vândute sau redate în garanție – semestrial
D – Active obținute în cursul perioadei prin intrarea în posesia garanțiilor reale deținute – semestrial
E – Executări de garanții – valoarea cumulată [imobilizări corporale] – semestrial (8) – Datorii financiare – lunar, având următoarea structură:
A – Datorii financiare: clasificare pe tipuri de produse și în funcție de contrapartidă B – Datorii subordonate
(9) – Informații privind valoarea justă, având următoarea structură:
A – Informații privind valoarea justă a instrumentelor financiare – semestrial
B – Informații privind valoarea justă a instrumentelor financiare: Împrumuturi și creanțe, precum și datorii financiare la cost amortizat – lunar
(10) – Imobilizări corporale și necorporale:valoarea contabilă – anual (11) – Provizioane – trimestrial
(12) – Planuri de beneficii determinate și beneficiile angajaților – anual, având următoarea structură:
A – Componente ale activelor și datoriilor planului de beneficii determinate B – Modificări ale obligațiilor privind beneficiile determinate
C – Elemente legate de cheltuielile cu personalul
(13) – Angajamente de creditare, garanții financiare și alte angajamente – lunar (14) – Venituri și cheltuieli cu taxe și comisioane – trimestrial
(15) – Defalcarea anumitor elemente din contul de profit sau pierdere – lunar, având următoarea structură
A – Venituri și cheltuieli cu dobânzile
B – Câștiguri și pierderi aferente activelor și datoriilor financiare care nu sunt evaluate la valoare justă prin profit sau pierdere
C – Câștiguri și pierderi aferente activelor și datoriilor financiare deținute în vederea tranzacționării
D – Câștiguri și pierderi aferente activelor și datoriilor financiare clasificate la valoare justă prin profit sau pierdere
E – Câștiguri și pierderi din contabilitatea de acoperire
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 28
Contabilitatea instituțiilor de credit
F – Câștiguri și pierderi din derecunoașterea activelor, altele decât cele deținute pentru vânzare
G – Alte venituri și cheltuieli de exploatare
(16) – Situația modificărilor în capitalurile proprii – trimestrial
(17) – Sume de plată către părțile afiliate și sume de încasat de la acestea – anual (18) – Alte informații – lunar, având următoarea structură:
A – Active la valoarea brută
B – Depozite atrase de la clientela nebancară C – Rezerve pentru riscuri bancare
D – Alte active și datorii contingente E – Număr de clienți
Situațiile financiare la nivel individual se depun, într-un exemplar, la Direcția Supraveghere din cadrul Băncii Naționale a României, la termenele prevăzute în norme legislative. Situațiile financiare la nivel individual cu termen de depunere trimestrial, semestrial sau anual vor fi însoțite de o copie de pe balanța de verificare a conturilor sintetice semnată de către persoanele autorizate.
2.3. Particularitățile planului de conturi al instituțiilor de credit
Legea contabilității impune ca pentru instituțiile de credit, Banca Națională a României să elaboreze, împreună cu acestea, și cu aprobarea Ministerului Finanțelor:
– planul de conturi și normele metodologice privind utilizarea acestuia;
– modelele bilanțurilor contabile și formularelor comune folosite în activitatea instituțiilor de credit, precum și instrucțiunile privind întocmirea și utilizarea lor.
Planul de conturi al instituțiilor de credit are structura aliniată la cadrul general al planului de conturi pentru economie. Separat de acesta există un plan de conturi al BNR, adaptat specificului atribuțiilor și funcțiilor îndeplinite de banca centrală în economia țării noastre.
Elaborarea actualului plan de conturi – aprobat prin Ordinul Ministerului Finanțelor și Băncii Naționale a României nr. 1418/344/1997, publicat în Monitorul oficial al României nr. 212 bis/1997, cu modificările ulterioare, și completat prin Ordinul BNR nr. 5/2005 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, aplicabile instituțiilor de credit, publicat în Monitorul oficial al României nr. 1.182/2005, cu modificările și completările ulterioare, dar abrogat și înlocuit prin Ordinul nr. 13/2008 a BNR pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, aplicabile instituțiilor de credit, instituțiilor financiare nebancare și Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar, apărut în Monitorul oficial al României nr. 879/2008, dar abrogat și înlocuit prin Ordinul guvernatorului BNR nr. 27/2010 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu Standardele Internaționale de Raportare Financiară, aplicabile instituțiilor de credit – a vizat realizarea următoarelor deziderate, care se înscriu pe linia armonizării cu structurile contabile europene și internaționale:
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 29
Contabilitatea instituțiilor de credit
– gruparea conturilor astfel încât să permită o bună cunoaștere, cuprindere, urmărire și control a tuturor operațiunilor instituțiilor de credit și titularilor de conturi, pe principalele domenii ale vieții economico-financiare;
– ansamblul de conturi să fie orientat spre întocmirea cu ușurință a documentelor contabile de sinteză;
– ușurarea prelucrării automate a datelor, în vederea centralizărilor operative necesare activităților de conducere;
– crearea pozițiilor disponibile în structura zecimală de codificare a conturilor, în vederea operării schimbărilor ce intervin în activitatea instituțiilor de credit și a clienților lor;
– permiterea determinării unor indicatori sintetici, pe baza cărora să se poată analiza activitatea instituțiilor de credit și a titularilor de conturi;
– reflectarea noilor structuri aferente sistemelor de finanțare, creditare și decontare, generate de diversele forme de proprietate;
– evaluarea corespunzătoare a elementelor din bilanțul instituțiilor de credit, inclusiv prin mecanismul amortizărilor și ajustărilor, pentru determinarea mărimii reale a diferitelor active și pasive;
– utilizarea unor instrumente de decontare care să asigure o parcurgere mai rapidă a ciclurilor economice;
– diversificarea instrumentelor matematicii financiare, corespunzătoare economiei de piață;
– reflectarea operativă a elementelor fiscale, prin furnizarea informațiilor necesare organelor competente etc.
Clasificarea conturilor respectă linia codificării zecimale, în care prima cifră reprezintă clasa, a doua grupa, iar următoarele două caractere sunt rezervate conturilor sintetice de gradul I și II. Unele conturi sintetice de gradul II sunt dezvoltate în subconturi (au cinci caractere).
Succesiunea claselor de conturi urmează, în linii mari, formarea și fluxul mijloacelor și resurselor necesare desfășurării activităților instituțiilor de credit și utilizarea lor, corelate cu modalitățile de prezentare a activelor și pasivelor în bilanțul contabil. Sunt evidențiate nouă clase de conturi, din care primele opt, simbolizate de la 1 la 8, privesc conturile de bilanț, iar ultima clasă, simbolizată cu 9, este rezervată conturilor în afara bilanțului. Conturile din clasele 1 – 7 și 9 se utilizează de către toate instituțiile de credit, iar cele din clasa 8 numai de către instituțiile de credit mandatate să efectueze operațiuni privind trezoreria statului.
Planul de conturi al societăților bancare prezintă următoarea structură:
Clasa 1 – Operațiuni de trezorerie și operațiuni interbancare – cuprinde conturile din evidența centralei instituției de credit, conturile care reflectă lichiditățile la alte instituții de credit și conturile folosite în relațiile cu unitatea centrală.
Clasa 2 – Operațiuni cu clientela– grupează conturile utilizate pentru evidențierea relațiilor dintre instituția de credit și clienții săi, persoane juridice și persoane fizice.
Clasa 3 – Operațiuni cu titluri și alte instrumente financiare – conține conturile folosite pentru reflectarea contabilă a operațiunilor cu titluri de valoare și conturile utilizate în gestiunea internă a instituției de credit.
Clasa 4 – Active imobilizate – cuprinde conturile care înregistrează bunurile și valorile caracterizate ca imobilizări financiare, în curs, corporale și necorporale din activul instituției de credit.
Clasa 5 – Capitaluri proprii, asimilate și provizioane – grupează conturile care reflectă capitalul propriu sau împrumutat al instituției de credit, precum și provizioanele și fondurile de risc.
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 30
Contabilitatea instituțiilor de credit
Clasa 6 – Cheltuieli – conține conturile pentru evidențierea cheltuielilor instituțiilor de credit structurate în funcție de specificul activităților acestora.
Clasa 7 – Venituri – cuprinde conturile necesare înregistrării veniturilor instituțiilor de credit structurate după aceleași criterii ca și cheltuielile.
Clasa 9 – Operațiuni în afara bilanțului – conține conturile care reflectă angajamentele instituției de credit în relațiile cu alte instituții de credit sau cu clienții.
Instituțiile de credit, în funcție de necesitățile proprii și de performanțele sistemului informatic utilizat, își vor organiza contabilitatea analitică. Criteriile (atributele) folosite pentru codificarea conturilor analitice sunt diverse, precum:
– unitatea monetară în care se exprimă operațiunile (lei sau devize);
– categoria de clienți deserviți (clientelă financiară sau nefinanciară, persoane juridice sau fizice);
– natura și statutul clientului agent economic (regie autonomă, societate națională, societate comercială, asociație familială, întreprinzător individual etc.);
– durata operațiunilor (pe termen scurt, mediu sau lung);
– structura teritorială a unității (centrală, sucursală, agenție) etc.
Banca Națională a României împreună cu instituțiile de credit, persoane juridice române, pot actualiza periodic planul de conturi, în funcție de reglementările adoptate, cu aprobarea Ministerului Finanțelor Publice, în vederea perfecționării metodologiei contabile și aplicării acesteia de către instituțiile de credit.
2.4. Documentația contabilă a instituțiilor de credit și circuitul documentelor
În activitatea lor de execuție, pentru efectuarea operațiilor proprii sau ale titularilor de conturi, instituțiile de credit utilizează o documentație contabilă specifică. Necesitatea înregistrării zilnice a unui volum important de operațiuni și imperativul exercitării unui control operativ și eficient, au determinat tipizarea, uniformizarea și standardizarea documentelor instituțiilor de credit. Concomitent se manifestă preocupări pentru simplificarea și raționalizarea acestora, cu scopul de eliminare a paralelismelor, de mărire a perioadelor de întocmire și de raportare a informațiilor statistice, de reducere a numărului de exemplare, de renunțare la unele date nesemnificative etc.
Pentru ca documentele să fie acceptate, trebuie să fie legale, adică să îndeplinească anumite condiții de fond și de formă [9, p. 127]. Condițiile de fond vizează conținutul economic și financiar, adică legalitatea și realitatea proceselor și fenomenelor pe care documentele le conțin, descriu și reflectă. Din punct de vedere al formei, documentele trebuie să conțină elementele necesare identificării lor (denumire, număr, data întocmirii etc.), elementele privind titularii de conturi (denumirea exctă și alte elemente de indivizualizare a plătitorului și a beneficiarului sumei), instituțiile de credit ale clienților, conturile implicate, suma (în cifre și litere), semnăturile și ștampila etc.
Volumul mare și diversificat al acestor documente impun o structurare după mai multe criterii:
a – după locul unde se întocmesc, există:
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 31
Contabilitatea instituțiilor de credit
– documente interne – întocmite în cadrul instituțiilor de credit, precum ordinele de plată sau de încasare, notele contabile, situațiile statistice, registrul-jurnal, registrul-inventar, registrul cartea mare, jurnalul operațiunilor, recapitulația pe conturi a jurnalelor operațiunilor etc.;
– documente externe – întocmite în afara sediului instituției de credit, de regulă de către titularii de conturi, cum sunt ordinele de plată, ordinele de încasare, cecurile pentru numerar sau pentru decontări, documentele necesare deschiderii conturilor etc.;
– documentele inițiate de ambii parteneri – au scopul măririi operativității operațiunilor, și se referă la foile de vărsământ cu chitanță, ordinele de plată pentru virarea la termen a datoriilor la buget etc.
b – după natura operațiunilor efectuate pe baza documentelor, distingem:
– documente de casă – privesc operațiunile de încasări și plăți cu numerar, ca foile de vărsământ, cecurile de numerar, ordinele de încasare, ordinele de plată etc.;
– documente de decontare – privesc virările de sume dintr-un cont în altul, și dețin ponderea cea mai mare între documentele întocmite de clienții instituțiilor de credit; intră în această categorie ordinul de plată, cecul de decontare, biletul la ordin, cambia etc., la care se adaugă și documentele emise de instituțiile de credit precum avizele privind operațiunile interbancare, notele de contabilitate, diverse borderouri etc.;
– documente diverse – care nu servesc direct la înregistrările în contabilitatea instituțiilor de credit, ci constituie suportul anumitor operațiuni, cum ar fi situațiile de verificare a garanției creditelor, documentele necesare deschiderii conturilor, dările de seamă etc.
c – după momentul întocmirii și al volumului de operațiuni pe care le conțin [10, p. 5], avem:
– documente primare – întocmite pentru fiecare operațiune atunci când aceasta are loc, dintre care menționăm: foaia de vărsământ, ordinul de încasare, ordinul de plată, cecul etc.;
– documente centralizatoare – care preiau informații din mai multe documente primare, printre care: registrul-jurnal, borderourile, specificațiile, centralizatoarele etc.
d – din punctul de vedere al evidenței în care se înscriu documentele, există:
– documente utilizate în cadrul evidenței analitice – cum sunt: extrasele de cont, conturile analitice, jurnalele operative etc.;
– documente aferente evidenței sintetice – precum: balanța de verificare, situația conturilor, bilanțul contabil, fișele centralizatoare etc.;
– documente folosite în evidența statistică – se referă la structura viramentelor, situația creditelor angajate, volumul încasărilor și plăților în numerar, structura operațiunilor valutare etc.
Circuitul acestor documente reflectă organizarea fluxului informațional la nivelul întregului sistem al instituțiilor de credit, al fiecărei instituții de credit în parte și al tuturor unităților subordonate lor. Prin circuitul documentelor instituțiilor de credit se înțelege mișcarea lor succesivă, din momentul întocmirii sau prezentării la ghișeu de către titularii de conturi, în scopul efectuării și înregistrării operațiunilor în conturile analitice și sintetice, și până în momentul arhivării, în vederea păstrării lor, sau al expedierii acestora partenerilor instituțiilor de credit sau clienților.
Această mișcare succesivă a documentelor în cadrul instituțiilor de credit operative presupune parcurgerea mai multor faze, astfel:
– primirea documentelor la ghișeu sau întocmirea acestora de către personalul instituției de credit, și efectuarea asupra lor a controlului privind respectarea condițiilor de formă și de conținut;
– gruparea documentelor, în funcție de unitatea beneficiară, pe documente locale (care rămân în cadrul instituției de credit), documente interbancare (se referă la operațiuni între
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 32
Contabilitatea instituțiilor de credit
instituții de credit diferite) și documente intrabancare (au ca obiect operațiuni între unitățile aceleiași instituții de credit);
– înregistrarea – de regulă automatizată – a documentelor în contabilitatea analitică și contabilitatea sintetică, și confruntarea datelor din cele două evidențe pentru urmărirea exactității operațiilor efectuate;
– clasarea și păstrarea documentelor la sfârșitul fiecărei zile, în locuri speciale amenajate în acest scop;
– remiterea documentelor titularilor de conturi.
În ceea ce privește clasarea și păstrarea documentelor instituțiilor de credit, aceasta se efectuează separat, în funcție de natura operațiunilor pe care le reflectă. Astfel, documentele de casă se păstrează în dosare, pe zile, timp de un an, în arhiva curentă a instituției de credit. Documentele de decontare se clasează pe zile, în ordinea simbolurilor conturilor sintetice debitoare, și se păstrează timp de o lună în arhiva curentă. Documentele privind operațiunile proprii ale instituției de credit se clasează în dosare separate. În funcție de durata de păstrare a materialelor de arhivă, documentele se depun apoi la arhiva generală.
În activitatea instituțiilor de credit circuitul documentelor se desfășoară cu respectarea unor principii sau reguli bine determinate, și anume:
– înregistrarea în aceeași zi a tuturor documenetelor primite (prin poștă sau la ghișeu) până la sfârșitul zilei operative;
– folosirea în aceeași zi a disponibilului creat în conturile titularilor pentru încasarea cu prioritate a dobânzilor și a împrumuturilor scadente și pentru efectuarea plăților dispuse de titularii conturilor;
– încasările în numerar presupun primirea mai întâi a sumelor de către casieri, și numai apoi, înregistrarea lor în conturile depunătorilor; se evită astfel riscul înregistrării unor sume nedepuse, sau solicitările ulterioare de anulări, stornări sau corectări de operațiuni;
– plățile în numerar se operează mai întâi în conturile solicitanților, în limitele disponibilităților existente, și numai după aceea se eliberează sumele de către caserie; se înlătură astfel eventualele cazuri de efectuare a unor plăți în condiții de incapacitate de plată;
– virarea sumelor din unele conturi în altele se evidențiază cu prioritate în debitul contului plătitorului și apoi în creditul contului beneficiarului, pentru ca operațiunile să se deruleze în limita disponibilităților din conturi sau a plafonului de credite aprobate;
– toate documentele bancare de încasări și de plăți se înregistrează mai întâi în contabilitatea analitică și după aceea în contabilitatea sintetică; se evită astfel corecțiile ulterioare pentru operațiunile reflectate de documente care nu pot fi înregistrate în evidența analitică;
– contabilitatea analitică se confruntă cu cea sintetică în aceeași zi cu efectuarea operațiunilor, iar întocmirea balanței de verificare, în vederea sesizării eventualelor erori, are loc, de regulă, în dimineața zilei următoare.
O bună organizare a circuitului documentelor facilitează prelucrarea automatizată a informațiilor instituțiilor de credit și exercitarea unui control intern eficient.
2.5. Analiza și managementul riscurilor bancare
Noțiunea de risc este opusă celei de siguranță. Din punct de vedere formal se consideră că starea de nesiguranță desemnează cazurile în care anticipările sunt unice sau limitate într-o
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 33
Contabilitatea instituțiilor de credit
marjă foarte restrânsă. În realitate agenții economici realizează anticipări care acoperă marje largi de valori, cu grade de probabilitate foarte diferite. Termenul de risc este utilizat pentru a descrie tocmai asemenea situații, în care anticipările nu sunt unice, dar se pot aprecia probabilitățile fiecărei valori posibile. În fapt, selecția pe care o operează mecanismele pieței între agenții competitivi și cei necompetitivi asociază oricărei activități economice riscul esecului.
Numeroase evenimente au arătat că problemele principale cu care se confruntă băncile rezultă din accentuarea riscurilor, aceasta deoarece viitoarea evoluție a activelor ca și cea a costului pasivelor nu poate fi prevăzută cu acuratețe.
Pe parcursul desfăsurării activității lor, băncile sunt supuse unei game largi de riscuri. În general riscurile riscurile bancare se încadrează în 4 categorii15:
1. riscuri financiare cuprind la rândul lor alte două tipuri de riscuri:
Riscurile pure care înglobează riscul de lichiditate, riscul de credit, riscul de solvabilitate, putând avea ca efect o pierdere pentru bancă dacă nu sunt corect gestionate.
Riscurile speculative, bazate pe arbitrajul financiar pot avea drept rezultat un profit, în cazul în care arbitrajul este corect, sau o pierdere dacă arbitrajul este incorect. Expunerea la aceste riscuri este determinată de încercarea de a obține profit cât mai mare.Din această categorie fac parte:
riscul ratei dobânzii, riscul valutar
riscul prețului (poziției) de piață.
2. riscuri operaționale sunt asociate organizării și funcționării interne a băncii incluzând sistemele computerizate și alte tehnologii. Acestea mai sunt asociate și conformității cu politicile și procedurile bancare, precum și cu măsurile îndreptate împotriva managementului necorespunzător și fraudei.
3. riscuri ale afacerii sunt asociate mediului în care activează o bancă, inclusiv a preocupărilor macroeconomice și de politici, a factorilor legali și de reglementare, precum și a infrastructurii și sistemului de plăți existente la nivelul întregului sector financiar.
4. riscuri ale apariției de evenimente includ toate tipurile de riscuri exogene care, dacă s-ar materializa, ar putea pune în pericol operațiunile unei bănci sau ar putea dăuna condiției financiare.
Managementul riscului necesită un parteneriat din care fac parte regulatorii și supraveghetorii bancari, acționarii, consiliul de administrație, conducerea executivă, comitetul de audit si auditori interni, auditorii externi.
Fiecare instituție de credit trebuie să dispună de strategii și procese interne formalizate, solide, eficiente și complete de evaluare și menținere în permanență a nivelului, structurii și distribuției capitalului, care, din perspectiva instituției de credit, sunt considerate adecvate pentru acoperirea tuturor riscurilor la care aceasta este sau poate fi expusă, într-un mod corespunzător naturii și nivelului acestor riscuri. Aceste procese și strategii trebuie să fie supuse unor revizuiri interne regulate de către instituția de credit, astfel încât să se asigure că ele rămân în permanență cuprinzătoare și proporționale în raport cu natura, extinderea si complexitatea activităților desfăsurate de respectiva instituție de credit. Instituțiile de credit sunt responsabile pentru procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la profilul de risc propriu16.
15 Hennie van Greuning, Sonja Brajovic Bratanovic, Analiza și managementul riscului bancar, p. 5.
16 ***, O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, cu modificările și completările ulterioare, art. 148-149.
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 34
Contabilitatea instituțiilor de credit
Banca Națională a României poate stabili prin reglementări si alte cerințe de natură prudențială, precum și nivelul de aplicare al acestora la instituțiile de credit. Aceste cerințe pot viza, fără a fi limitative, următoarele17:
a) riscul de lichiditate;
b) operațiunile instituției de credit cu persoanele aflate în relații speciale cu aceasta; c) externalizarea activităților instituției de credit;
d) ajustările prudențiale de valoare;
e) modificările operate la nivelul instituției de credit față de condițiile care au stat la baza autorizării acesteia.
În mod concret, se pot individualiza urmatoarele riscuri:
1. riscul de credit – numit și risc de contrapartidă sau risc de insolvabilitate a clientului este cel mai important risc cu care se confruntă banca. El consta în probabilitatea de a pierde din nerespectarea de către clientul debitor a clauzelor contractuale. Pierderea poate să fie totală sau parțială. Acest risc crește odată cu numărul de clienți, cu volumul creditului acordat și cu nivelul ratei dobânzii. În gestiunea acestui risc, băncile urmăresc întocmirea și analizarea unui dosar de creditare, stabilesc reguli de diviziune a riscului și caută să-și diversifice portofoliul de credite.
2. riscul de lichiditate – reprezintă riscul de a nu putea onora cererile de plată și de retragere ale clienților. Problema lichidității se poate pune pe mai multe niveluri. În varianta cea mai acceptabilă lichiditatea este legata de imposibilitatea de a face rost de resurse la un cost normal. În varianta extremă ea poate duce chiar la falimentul băncii. Gestiunea acestui risc se bazază pe crearea de rezerve ușor lichidabile, la care banca să poata apela în caz de nevoie și pe o corectă previzionare a nevoilor de finanțare în ceea ce privește amploarea și regularitatea acestora.
3. riscul de dobândă – reprezintă riscul de depreciere a rezultatelor băncii în urma variației ratelor dobânzii. Acesta este un risc important în activitatea bancară, deoarece veniturile și cheltuielile sunt în cea mai mare parte rezultatul unor dobânzi încasate sau plătite de către bancă. Pentru a se proteja de astfel de posibile pierderi, băncile utilizează rate de dobândă variabile și urmăresc o echilibrare a activului bilanțier cu pasivul, din punct de vedere al ratei dobânzii. Astfel, în cazul unei modificări de rată a dobânzii de piață, clauzele contractuale să-i permită modificarea dobânzilor, iar eventualele pierderi să se compenseze cu câștiguri.
4. riscul valutar – acesta este asemanator cu riscul de dobânda, însă pierderile sunt determinate de variația ratei de schimb. El se poate întîlnii în mare măsură și la societățile nebancare cu activitate internațională. În cazul băncii riscul valutar este cu atât mai mare cu cât bilanțul său cuprinde mai multe valori exprimate în monede străine. Mai mult chiar, riscul se poate extinde și în afara bilanțului prin angajamentele extrabilanțiere acceptate sau acordate de bancă. Gestiunea sa urmarește menținerea unui echilibru între active și pasive, respectiv între angajamentele primite și acordate de bancă, astfel încât pierderile datorate modificării cursului de schimb să se compenseze cu câștigurile din partea cealaltă a bilanțului. Este bine ca acest echilibru să se realizeze pentru fiecare valută în parte.
5. riscul de piață – este rezultatul activității băncii pe piețele de capital și presupune eventuale pierderi înregistrate în urma evoluției nefavorabile a angajamentelor asupra diferitelor active nelichidate. El crește odată cu instabilitatea parametrilor de piață (rata dobânzii, indici bursieri, curs valutar), instabilitate ce se exprimă prin
17 Ibidem, art. 50.
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 35
Contabilitatea instituțiilor de credit
noțiunea de volatilitate a pieței. Pentru a controla acest risc, banca trebuie să aleagă o structură adecvată a portofoliului de active, care să permită menținerea valorii acestui portofoliu cât mai constantă.
6. riscul de solvabilitate – numit și risc de faliment, reprezintă riscul de a nu dispune de fonduri proprii suficiente pentru a acoperii eventualele pierderi. Acest risc poate fi rezultatul unor fonduri proprii insuficiente, dar și al asumării unor riscuri prea mari. Pentru evitarea lui este necesar să se găsească un optim între acești doi factori, optim sintetizat sub noțiunea de adecvare a capitalului. Un rol important îl joacă, în acest caz, reglementările prudențiale bancare, care obligă băncile să dețină un minim de fonduri proprii în funcție de riscurile asumate. În plus, fiecare bancă este liberă să stabilească dacă acest minim îi este suficient sau nu.
7. riscul de țară – reprezintă posibilitatea de a înregistra pierderi dintr-o relație cu un partener străin, datorită unor evenimente ce depind, total sau parțial, de controlul guvernului străin. Aceste evenimente sunt legate, în general, de factori politici (război, revolte pe motive ideologice, revendicări teritoriale), factori sociali (revolte cu substrat etnic sau religios, acțiuni sindicale generale) sau factori de natură economică (ca rezultat al aplicării unor politici economice eronate sau dezavantajoase). În unele cazuri pot fi incluse aici și catastrofe naturale care se produc cu o anumită regularitate.
8. riscul de produs nou – apare în condițiile în care banca oferă pe piață un produs nou, adică o inovație financiară, și acest produs se dovedește a fi nerentabil. Se poate, de exemplu, ca cererea să fie atât de mică încât produsul să nu-și atingă pragul de rentabilitate. Două cauze importante pot determina o astfel de situație: produsul nu este atractiv sau politicile comerciale de promovare a acestuia sunt greșite.
9. riscul de fraudă – este un risc intern băncii și constă în probabilitatea comiterii unor furturi sau unor acțiuni contrare intereselor băncii. Personalul băncii este direct implicat în manifestarea acestui risc. De multe ori, conducerea băncii consideră acest risc ca unul minor, prin mărimea sumelor ce pot fi furate. El are tendința să se accentueze în condițiile în care nu este depistat la timp. Frauda prin computer este relativ nouă și constă în efectuarea de transferuri electronice de fonduri în folos propriu. De cele mai multe ori, astfel de pierderi nu sunt raportate de bancă din dorința de a nu le face publice și de a nu crea neîncredere asupra sistemului de control al operațiunilor bancare. Corupția este, de asemenea, generatoare de risc de fraudă. Prin coruperea unor persoane cu drept de decizie, se pot face alegeri care să nu fie în avantajul băncii. Cea mai întâlnită situație poate să apară la creditarea unor persoane ce prezinta un risc mare de nerambursare sau la supraevaluarea garanțiilor. În sfârșit, nerespectarea secretului profesional poate să creeze mari pierderi băncii sau să o lipsească de obținerea unor câștiguri.
10. riscul concurential – reprezintă probabilitatea ca băncii să-i scadă performanțele în condițiile în care i se modifică poziția pe piață în raport cu celelalte bănci. Concurența este destul de mare având în vedere că aceste instituții oferă cam aceleași produse, diversificarea lor fiind relativă.
11. riscul legal – poate să apară din cel puțin două motive. Primul ar consta în faptul că un anumit cadru legal național dezavantajează băncile sau un anumit tip de bancă în raport cu alte instituții financiare. Iar al doilea motiv constă în incertitudinea privind evoluția acestui cadru legal.
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 36
Contabilitatea instituțiilor de credit
2.6. Răspunsuri la temele de verificare
TV 2.1. Organizarea și conducerea compartimentului de contabilitate
1. La nivelul centralelor instituțiilor de credit sunt organizate direcții ale contabilității generale care funcționează prin intermediul unor servicii specializate
TV 2.2. Aspecte normative privind organizarea contabilității instituțiilor de credit
1. Documentul oficial de gestiune al instituției de credit îl constituie bilanțul contabil (situațiile financiare anuale).
TV 2.3. Particularitățile planului de conturi al instituțiilor de credit
1. Clasa 4 din planul de conturi cuprinde conturile care țin evidența activelor imobilizate.
TV 2.4. Documentația contabilă a instituțiilor de credit și circuitul documentelor
1. După locul unde se întocmesc, există: documente interne; documente externe și documentele inițiate de ambii parteneri.
Lect. drd. Iustin Haliga – 2013 pagina 37
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Organizarea Generala a Activitatii Institutiilor de Credit (ID: 143744)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.