Organizarea, Functionarea Si Evolutia Pietei Valutare In Romania

LUCRARE DE LICENȚĂ

Organizarea, funcționarea și evoluția pieței

valutare în România

Organizarea, funcționarea și evoluția pieței valutare în România

Contents

Introducere

Capitolul I

Evoluția regimului valutar în România

1.1 Formarea si dezvoltarea pieței valutare

1.2 Reforma regimului valutar

1.3 Obiectivele și principalele măsuri ale politicii valutare promovate de Banca Națională a României

Capitolul II

Stadiul actual de organizare și funcționare a pieței valutare românești

Capitolul III

Perspectivele pieței valutare românești-adoptarea euro

3.1 Pregătirea procesului de adoptare a monedei unice europene

3.2 Necesitatea participarii la ERM II

3.3 Avantaje versus dezavantaje

3.3.1. Avantajele introducerii monedei Euro

3.3.2 Dezavantajele introducerii monedei euro

Concluzie:

Bibliografie:

Introducere

Rolul pieței valutare este determinat în primul rând de posibilitățile pe care le oferă participanților la schimburile economice pentru alegerea și obținerea mijloacelor de creditare și de plăți cele mai convenabile.

Dezvoltarea pieței valutare a fost condiționată de existența și intensitatea cu care s-au manifestat o serie de factori precum: tendința de liberalizare a comerțului mondial – duce la creșterea schimburilor economice dintre state, care determină creșterea rolului piețelor valutare; creșterea ponderii creditului internațional în volumul tranzacțiilor comerciale externe; creșterea ponderii anumitor valute naționale în ansamblul schimburilor economice; creșterea penuriei de lichiditate (mai ales pt țările în curs de dezvoltare) –este combătută de organismele financiare, acesta fiind rolul lor (acoperirea acestei nevoi permanente de resurse financiare).

Piețele financiar-valutare internaționale devin un barometru al schimburilor economice internaționale.

Pentru a facilita dorința celor care doresc să procure semne bănești prin altă modalitate decât creditarea și finanțarea direct în valută, pe plan național sau în context internațional, se organizează și funcționează un segment important al pieței monetare, piața valutară. Pe această piață au loc operațiuni de vânzare/cumpărare de monede cu circulație internațională.

Piața valutară este un sistem de relații financiar-valutare prin care se desfășoară vânzările și cumpărările de valută (efectivă și în cont) și de devize (trate, bilete la ordin, cecuri etc.) exprimate în monedă străină. Pe piața valutară, monedele și devizele sunt tratate ca mărfuri și negociate ca atare. Piața valutară este locul acțiunilor comerciale desfășurate la scară mondială de o gamă largă de participanți. Activitățile lor determină fluctuații ale monedelor în funcție de previziunile lor cu privire la rata dobânzii, rata inflaței și alți factori.

Cele mai importante piețe valutare cu caracter internațional sunt: Londra, Zurich, Paris, New-York, Tokyo, Frankfurt etc. Pe aceste piețe, cursurile valutare influențează foarte mult cursurile valutare de pe alte piețe. Devenită cea mai importantă și mai lichidă piață financiară din lume, piața valutară este singura piață globală care funcționează practic fără întrerupere. Utilizarea marilor rețele de transmitere a informațiilor financiare – Swift, Reuters, Telerate, Bloomberg – conferă pieței unitatea necesară și permite în același timp funcționarea sa continuă.

În capitolul I mi-am propus să vorbesc despre procesul de formare și dezvoltare a pieței valutare care a fost inițiat, reglementat și supravegheat de către Banca Națională a României, în virtutea rolului ei de bancă centrală. BNR are competența de a autoriza agenții pieței, respectiv băncile comerciale, care acționează ca intermediari financiari pentru agenții economici, și casele de schimb, care deservesc populația.

În capitolul II mi-am propus să vorbesc despre reglementarea actuală a pieței valutare românești, având în vedere modificarea principiilor de funcționare a acesteia odată cu aderarea României la Uniunea Europeană în 2007.

În capitolul III mi-am propus să vorbesc despre perspectivele organizării și funcționării pieței valutare românești, având în vedere faptul că statutul de stat membru al Uniunii Economice Europene atrage obligația de adoptare, mai devreme sau mai târziu, a monedei unice europene – EURO. În acest sens, mi-am propus să analizez șansele ca România să adopte moneda unică europeană și îndeplinirea criteriilor prevăzute în Tratatul de la Maastricht, și dacă intrarea în ERM II trebuie să fie precedată de atingerea unui nivel ridicat de convergență, respectiv de progresul consistent al reformelor structurale, de un proces de consolidare fiscală și de o politică responsabilă a veniturilor. Am observat că la nivelul discuțiilor politice, procesul adoptării monedei unice este dezbătut asiduu, dar că nu există transparența necesară prezentării efectelor atât pozitive cât și negative care derivă din acest demers. Adoptarea monedei euro pare a constitui pentru România rezolvarea multor probleme de natură economică, politică sau socială, în timp ce efortul necesar pentru atingerea acestui obiectiv, cât și posibilele consecințe negative sunt de multe ori trecute sub tăcere. Zona euro își va pune amprenta asupra deciziilor de natură politică din țara noastră, cât și a modului în care adoptarea monedei euro în România va determina în viitor comportamentul, dar și competitivitatea economiei românești.

Capitolul I

Evoluția regimului valutar în România

1.1 Formarea si dezvoltarea pieței valutare

Piața valutară din România este compusă din totalitatea operațiunilor de vanzare-cumpărare de valută contra monedei naționale (leu) dintre intermediarii autorizați de Banca Națională a Romaniei in nume si in cont propriu sau in nume propriu si in contul clienților, inclusiv ale caselor de schimb valutar.

Cursurile de schimb ale leului fața de monedele altor țări si față de monedele compozite (D.S.T. si E.C.U.) se stabilește pe piața valutară, pe baza cererii și a ofertei cu respectarea procedurilor elaborate de Banca Naționala a Romaniei.

În condiițile economiei centralizate, principala caracteristică a politicii valutare a fost monopolul valutar, având drept consecința izolarea din punct de vedere valutar a interne in raport cu exteriorul. Moneda naționala era neconvertibilă, cursul de schimb avea un caracter formal, el neavând nici o influența asupra importurilor și exporturilor. Singurele instituții care puteau efectua cumpararai si vanzari de mijloace de plata straine, precum si decontari cu străinatatea erau Banca Națională a României și Banca Romană de Comerț Exterior.

După 1989, ca și alte mecanisme vitale ale economiei naționale, regimul valutar nu a putut fi reorientat dintr-o dată, etapele parcurse reflectând concepția despre reforma economic din România. Reglementarea parțială și treptata a regimului valutar a fost determinată de mai mulți factori, între care cei mai importanți au fost manifestarea confuziei ca urmare a descentralizarii responsabilităților institutionale, pregatirea lentă a tranziției și strategia de reforma graduală adoptată. Piața valutară este o componentă de bază a pieței monetare, mai ales în condițiile unei tot mai largi deschideri a țării către exterior.

În 1990, responsabilitatile cu privire la regimul valutar si activitatea de comert exterior au fost difuzate la nivelul Guvernului intre Ministerul Economiei Nationale, Ministerul Finantelor si Banca Romana de Comert Exterior. Incepand cu luna mai 1991, elaborarea politicii valutare a devenit responsabilitatea Banca Nationala a Romaniei. Dupa aceasta data procesul de formare și dezvoltare a pieței a fost inițiat, reglementat și supravegheat de către Banca Națională a României, în virtutea rolului ei de bancă centrală.

În evolutia pieței valutare din România se pot distinge urmatoarele momente principale:

Prima reglementare valutară de dupa 1989 este continuta in Legea nr. 15/august 1990, prin care legiile autonome și societatile comerciale cu capital de stat primesc dreptul de a efectua direct operațiuni de comerț exterior și de a dispune de o parte din veniturile în valută pe care le detin (initial 30%, apoi 50% de la 1 februarie 1991);

La data de 18 februarie 1991, a fost deschisă piața valutară interbancară, organizată ca fixing de genul licitației închise sau ferme. Pe această piață se tranzacționa partea de 50% ramasă la dispoziția exportatorilor.

Consecința imediată a fost existenta a doua cursuri de schimb ale monedei naționale: unul fix (stabilit in luna noiembrie 1990 la 35 lei/dolar si puternic supraevaluat) si altul flotant, stabilit pe piata interbancara.

În august 1991 au fost create casele de schimb, unde persoanele fizice pot face operațiuni de schimb valutar, în condiții limitative pentru cumpărarea de valută și mai permisive pentru vânzarea de valută.

În noiembrie 1991 a fost introdus noul regulament valutar, prin care s-a declarat convertibilitatea limitata interna de cont curent si au eliminat cursurile multiple ale monedei nationale.

Noul mecanism prevedea vânzarea integrală către bănci a încasărilor în valută ale agenților economici (“full-surrender”).

La data de 11 noiembrie 1991, a avut loc unificarea cursului oficial de 60 lei / $ cu cel interbancar ajuns la circa 300 lei / $.noul curs a fost stabilit la 180 lei/dolar. La acest nivel au fost aliniate prețurile materiilor prime și ale tuturor celorlalte importuri, masura care reprezentat un pas important pe calea armonizării prețurilor interne cu cele internaționale;

În perioada februarie – mai 1992 cursul a fost “ inghetat ” la nivelul de 198 lei/dolar pana in luna martie si la 226 lei/dolar pana in luna mai. Decizia a fost adoptata de BNR la cererea expresa a Guvernului;

În luna mai 1992, dupa consultarea cu Guvernul si in conformitate cu prevederile noului acord stand-by cu Fondul Monetar International, Banca Nationala care a adoptat un nou regim valutar “Regulamentului privind efectuarea operatiunilor valutare” impreuna cu un pachet de masuri de politica economica, urmarindu-se recastigarea increderii agentilor economici.

Modificarile aduse erau esentiale:

1) permitea tuturor persoanelor juridice, indiferent de forma de organizare (cu capital de stat, mixt sau privat), sa dețină conturi valutare.

2) agenții economici au dreptul de a păstra integral încasarile valutare din export, în conturi deschise la bănci din România (“full-retention”), precum și dreptul de a le utiliza fără restricții pentru operațiuni de cont curent;

3) a fost declartă convertibilitatea interna de cont curent, fără acceptarea articolului VIII din statutul FMI;

4) persoanele fizice au dreptul să cumpere valută de la casele de schimb, în limita unui plafon de 500 dolari SUA anual.

Martie 1994, in vederea trecerii la o piata valutara interbancara, au fost simplificate normele de organizare si functionare a licitatiei valutare. Mecanismul de formare a cursului valutar a fost liberalizat de facto.

De la 1 august 1994 pe baza memorandumului încheiat cu Fondul Monetar International, aprobat de Parlament, a fost introdus un nou regulament de derulare a tranzactiilor pe piata valutara. A fost introdus mecanismul pietei valutare interbancare, functionand dupa principii consacrate pe plan inernational. Cursurile sunt determinate pentru fiecare tranzactie, prin negociere intre bancile comerciale si clienti. Astfel, cursul valutar este stabilit prin relatia directa dintre cerere si oferta de valuta.

Piata valutara a dobandit un nou continut, dat in primul rand de continuitatea derularii operatiunilor de-a lungul unei intregi zile bancare. S-a renuntat la stabilirea cursului de schimb de BNR, Banca Centrala pastrandu-si doar prerogaar International, aprobat de Parlament, a fost introdus un nou regulament de derulare a tranzactiilor pe piata valutara. A fost introdus mecanismul pietei valutare interbancare, functionand dupa principii consacrate pe plan inernational. Cursurile sunt determinate pentru fiecare tranzactie, prin negociere intre bancile comerciale si clienti. Astfel, cursul valutar este stabilit prin relatia directa dintre cerere si oferta de valuta.

Piata valutara a dobandit un nou continut, dat in primul rand de continuitatea derularii operatiunilor de-a lungul unei intregi zile bancare. S-a renuntat la stabilirea cursului de schimb de BNR, Banca Centrala pastrandu-si doar prerogativele conferite de lege:

reglementarea si supravegherea pietei valutare interbancare.

autorizarea si supravegherea intermediarilor pe aceasta piata.

conducerea politicii valutare.

Patru banci comerciale aveau calitatea de delar pe piata valutara interbancara: Banca Comerciala Romana, Banca Romana de Dezvoltare, Bancorex si Banca Comerciala “Ion Tiriac”.

septembrie 1994 – toate băncile persoane juridice romane au primit autorizația de dealer pe piața valutară interbancară.

iunie 1995 – societățile bancare persoane juridice străine au primit autorizația de dealer pe piața valutară interbancară. Zilnic poziția valuatară netă nu trebuia să depașeascaă1 milion dolari SUA.

februarie 1996 – BNR a stabilit nivelul maxim admisibil al poziției valutare zilnice pentru bănci și case de schimb. Poziția valutară totală nu trebuia să depașească zilnic, 10% din fondurile proprii ale fiecarei societăți bancare. Acestea trebuie să stabileasca zilnic pozițiile valutare lungi, scurte și totale. Sumele în valută care depașesc acest nivel sunt vândute obligatoriu BNR.

De la 18 februarie 1997 potrivit programului stabilit de BNR în acord cu Guvernul, piața valutară a fost deschisă tuturor băncilor, în sensul câ băncile-broker au devenit egale băncilor-deler. Prin aceasta decizie s-a făcut un pas decisiv către liberalizarea monedei naționale, ridicându-se concurența pe piața și stabilirea unui curs real al leului. Această dată coincide totodata cu intrarea în vigoare la 1 februarie 1997 a “Legii concurenței”.

BNR și-a păstrat 3 posibilități de a interveni pe piața valutară:

prin reglementări specifice de natură să accentueze liberalizarea;

prin cumparări și vânzări de valută, pentru echilibrarea cererii cu oferta;

prin rata dobânzilor.

Decembrie 1997 – Liberalizarea integrala a pietei valutare privind tranzactiile de cont curent s-a realizat treptat si s-a definitivat la sfarsitul anului o data cu eliminarea ultimelor restrictii la tranzactiile de cont curent. Reglementarile nou introduse au vizat:

tranzacțiile de cont curent:

eliminarea restricțiilor impuse caselor de schimb cu privire la plafoanele de casa în lei și valută, introduse in 1996;

tranzacțiile de cont de capital:

liberalizarea investițiilor directe ale nerezidenților (conferirea dreptului nerezidenților de a realiza investiții străine în România);

accesul liber al nerezidenților pe piața valutară interbancară atât pentru tranzactțile la vedere cât și pentru cele la termen;

liberalizarea repatrierii investițiilor străine și a veniturilor ce decurg din aceste investiții.

1.2 Reforma regimului valutar

După abandonarea, în anul 1989, a regimului comunist, România a trecut la înfăptuirea reformei. În plan economic, a fost aleasă o strategie de reform graduală, subordonată obiectivelor stabilității politice a țării. Reforma economică a inclus și reforma sistemului bancar românesc. Sistemul bancar a fost liberalizat la începutul anului 1990, iar la sfârșitul anului a fost creat

sistemul bancar pe două nivele: pe de o parte Banca Națională a României,ca bancă centrală a statului și de cealaltă parte băncile comerciale, organizate în societăți pe acțiuni.

Reforma în politica valutară a debutat în luna mai 1991, când Banca Națională a României și-a asumat, în baza legii privind statutul său,conducerea regimului valutar și a politicii cursului de schimb.

Reglementarea parțială și treptată a regimului valutar și imposibilitatea adoptării unei legi a devizelor au fost determinate de următoarele cauze:

confuzia responsabilităților instituționale;

pregătirea lentă a tranziției și strategia de reformă gradual adoptată;

contestarea generală a măsurilor de control.

Ca și alte mecanisme vitale ale economiei naționale, regimul valutar nu a putut fi reorientat dintr-o dată, etapele parcurse conformându-se, în esență,concepției reformei economice din țara noastră, în condițiile concrete determinate de schimbările politice de după decembrie 1989.

O componentă inseparabilă a politicii monetare a reprezentat-o politica valutară, care în perioada de după 1990 a constituit domeniul care a înregistrat cele mai mari fluctuații și inconsistențe, transmițând un mesaj nefavorabil, atât în interiorul, cât și în exteriorul țării.

Pe parcurs, o dată cu cristalizarea opțiunilor și a strategiei de reform economică, s-a conturat regimul valutar, printr-un proces desfășurat în mai multe etape.

Regimul cursului valutar și politica urmate de statul român în acest domeniu, în perioada de după 1989, au avut evoluții care au fost încadrate în mai multe etape.

Prima etapă ianuarie-septembrie 1990 s-a caracterizat prin dolarizarea economiei naționale și dispariția restricțiilor cu privire la import, ceea ce a condus la o creștere abruptă a acesteia încă din primele luni ale anului 1990.

Responsabilitățile cu privire la regimul valutar au fost difuzate la nivelul Guvernului între Ministerul Economiei Naționale, Ministerul Finanțelor și Banca Română de Comerț Exterior.

Evoluțiile care au avut loc în economia națională după adoptarea acestor opțiuni de politică valutară au fost nefavorabile. Practic, datorită fixității cursului de schimb folosită pentru combaterea inflației, rezerva valutară oficială existentă la sfârșitul anului 1989 a fost epuizată foarte rapid.

Consumarea integrală a rezervelor valutare a fost favorizată de cadrul economic rezultat din menținerea cursului fix stabilit administrativ, la un nivel sensibil supraevaluat și alocarea central-guvernamentală a resurselor valutare. Singurul efect practic al acestei opțiuni de politică valutară a fost subvenționarea indirectă, pe seama rezervei valutare, a unor importuri ieftine, amplificate de existența unui exces de masă monetară în circulație.

După epuizarea rezervelor valutare la sfârșitul anului 1990 și în absența finanțării externe, România a continuat să importe masiv, ceea ce a condus la menținerea unui curs de schimb puternic supraevaluat.

În următoarea etapă, septembrie 1990-noiembrie 1991, responsabiliățile privind gestionarea regimului și rezervelor valutare au fost împărțite între Guvern – prin Ministerul Resurselor și Industriei și Ministerul Finanțelor – și Banca Română de Comerț Exterior.

Banca Națională a României și-a asumat conducerea regimului valutar și a politicii cursului de schimb începând cu luna mai 1991.

Banca Națională a României a preluat efectiv de la Banca Română de Comerț Exterior administrarea rezervei valutare în luna noiembrie 1991.

Prin Legea nr. 15/1990, regiile autonome și societățile comerciale cu capital de stat au căpătat dreptul de a efectua direct operațiuni de comerț exterior și de a dispune de o parte din veniturile nete în valută (inițial 30%, si începând cu data de 1 februarie 1991, 50%). Această prevedere legală a creat premisele pentru o politică de cursuri duale.

A fost menținută opțiunea pentru un curs oficial fix, care să limiteze creșterea prețului intern al importurilor. Odată cu liberalizarea prețurilor din noiembrie 1990, cursul oficial a fost modificat la 35 lei/dolar, iar apoi la60 lei/dolar în aprilie 1991, concomitent cu a doua etapă de liberalizare a prețurilor. De fiecare dată, cursul de schimb oficial a fost menținut puternic supraevaluat.

În baza prevederilor Legii nr. 15/1990, în luna februarie 1991 a fost deschisă piața valutară interbancară și în felul acesta a fost creat regimul valutar bazat pe două cursuri ale monedei naționale: o parte a tranzacțiilor externe s-a decontat la cursul oficial, iar cealaltă parte la cursul stabilit pe piata.

Accesul legal al persoanelor fizice la piața valutară a fost permis începând cu luna iulie, dată la care au fost deschise casele de schimb valutar.

În practică, cursul oficial al leului a rămas supraevaluat, ceea ce a menținut presiunea pentru creșterea în continuare a importurilor. Acest mecanism a stimulat importurile și a descurajat exporturile. În același timp, exportatorii au folosit diverse procedee pentru a nu repatria încasările valutare.

În aceste condiții și în absența unei strategii de stimulare a exporturilor, a crescut dependența echilibrării balanței de plăți curente de finanțarea externă.

Finanțarea externă s-a realizat într-un volum mai scăzut decât cel negociat și consemnat în acordul cu Fondul Monetar Internațional, ceea ce a condus la apariția unor tensiuni în asigurarea mijloacelor de plată străine pentru onorarea angajamentelor scadente ale statului. Asemenea momente de tensiune s-au produs în lunile martie, iunie și octombrie 1991, când lichiditatea în sistemul bancar al țării a scăzut la cote periculoase.

Presiunile pentru decontarea importurilor la cursul oficial mai avantajos au crescut, pe măsură ce decalajul între acesta și cursul pieței interbancare s-a amplificat. Ținerea sub control a prețurilor materiilor prime de bază s-a făcut pe seama consumării unor resurse valutare însemnate, acumulate din împrumuturi externe.

În cursul etapei următoare, respectiv în luna noiembrie 1991,cursul interbancar, ajuns la 300 lei/dolar, a fost unificat cu cel oficial de 60 lei/dolar, noul curs unic fiind stabilit la 180 lei/dolar. La acest nivel au fost aliniate prețurile materiilor prime și ale tuturor celorlalte importuri.

Acest lucru a constituit un pas decisiv pe calea armonizării prețurilor interne cu cele internaționale.

În noiembrie 1991, a fost introdus un nou regim valutar, prin care toate încasările din exporturi ale agenților economici erau automat decontate în lei la cursul unic (cedarea valutei către sistemul bancar), iar importurile se realizau pe seama cumpărărilor de devize de pe piața valutară. Prin noul regim valutar, s-a declarat opțiunea pentru flotarea controlată a cursului monedei naționale.

Noul regim valutar a funcționat bine numai în primele două luni de la instituire. Începând cu primele luni din anul 1992, regimul valutar a avut o evoluție nefavorabilă.

Acest lucru s-a datorat, în principal, următoarelor cauze:

pe plan intern, accentuarea presiunii inflaționiste prin impactul unificării cursurilor asupra prețurilor interne și prin excesul de lichiditate de pe piața monetară internă determinat de efectuarea compensării globale a arieratelor agenților economici;

pe plan extern, întârzierea finanțării negociate cu instituțiile internaționale a scăzut capacitatea de plată și a pus în dificultate Banca Națională în asigurarea și menținerea rezervelor valutare.

Condițiilor interne și externe nefavorabile li s-a adăugat și decizia politică de blocare a cursului valutar în perioada februarie-martie 1992. Pentru temperarea inflației interne a fost aleasă calea menținerii leului la un nivel fix, din ce în ce mai supraevaluat. Ca urmare, s-au produs aceleași efecte stimularea importurilor și penalizarea exporturilor, dezechilibrul valutar în creștere, acoperit prin majorarea datoriilor externe.

Mecanismul de cedare integrală a valutei, instituit în noiembrie 1991 și-a dovedit viabilitatea numai în primele două luni, când au fost respectate regulile pieței; ulterior, credibilitatea mecanismului a fost compromisă amplificând dezechilibrele existente deja pe piața internă.

Luna mai 1992 a marcat începutul unei etape noi a regimului valutar din România prin adoptarea unui nou mecanism valutar. În această etapă, s-a permis agenților economici menținerea integrală a încasărilor din exporturi, în conturi deschise la bănci din România, iar cursul de schimb a fost lăsat, treptat, să își regăsească echilibrul la nivelul stabilit de piață.În același timp, au fost majorate ratele dobânzilor la 50-80 la sută, în vederea reducerii inflației și stabilizării cursului prin mărirea atractivității activelor în lei.

După primele luni de aplicare a acestui tratament, s-au obținut rezultate favorabile:

ca urmare a stimulării exporturilor, volumul mediu lunar al acestora a crescut;

pentru prima dată după anul 1989, timp de trei luni consecutive (iulie-septembrie 1992), balanța comercială a fost excedentară.

De-a lungul întregului an 1993, cursul leului stabilit la licitație a fost controlat de către banca centrală pentru a nu crea șocuri excesive asupra prețurilor interne, dar nivelurile stabilite nu au permis echilibrarea cererii cu oferta de valută.

Dezechilibrul cerere-ofertă la licitația interbancară, deci caracterul supraevaluat al cursului interbancar, în cursul anului 1993, a rezultat din:

menținerea dezechilibrului contului curent;

decalajul permanent dintre cursul interbancar și cel determinat liber pe piață;

evoluția prețurilor interne comparativ cu aceea a cursului valutar.

Supra evaluarea monedei naționale a însemnat, pe de o parte, dependența de finanțarea externă și limitarea exporturilor românești, iar pe de altă parte,ieftinirea importurilor și contracararea măsurilor de protejare a producției interne.

În următoarea etapă, trăsăturile de bază ale regimului valutar nu s-au modificat din mai 1992. Esențială a fost, în 1994, eliminarea controlului exercitat de banca centrală în mecanismul formării cursului valutar. Începând din luna aprilie 1994, licitația valutară desfășurată la Banca Națională a României a fost, de facto, liberalizată, iar începând cu data de 1 august s-a putut trece la o piață interbancară autentică și continuă.

Măsurile adoptate în domeniul politicii valutare au generat încrederea operatorilor pe piață, fapt care a stimulat puternic exporturile și, în același timp, stabilitatea cursului valutar.

Până la sfârșitul anului 1993, politica valutară a Băncii Naționale a României a fost afectată de încercările de a utiliza cursul de schimb ca ancoră antiinflaționistă, iar cursul interbancar a fost supraevaluat. Începând cu anul 1994, principiul de la care s-a pornit a fost acela că stabilizarea cursului monetar s-a realizat prin crearea condițiilor fundamentale în economie, nu prin intervenție administrativă.

Prin această abordare, cursul de schimb a devenit, el însuși, un indicator de natură să semnalizeze evaluarea de către public a coerenței politicii economice de ansamblu a autorităților.

În anul următor, Banca Națională a României nu și-a mai propus să utilizeze cursul valutar ca ancoră antiinflaționistă, ci a încercat să realizeze o depreciere nominală în același ritm cu inflația.

Perioada care a urmat s-a caracterizat prin liberalizarea completă a cursului de schimb și a pieței valutare, lucru care a condus la creșterea credibilității politicii valutare a băncii centrale.

Cel mai important eveniment în planul politicii valutare a României în anul 1998 a fost notificarea oficială către Fondul Monetar Internațional, la data de 25 martie 1998, a acceptării de către România a obligațiilor prevăzute de art. VIII, alin. 2-4, din Statutul Fondului.

Adoptarea obligațiilor prevăzute în art. VIII, alin. 2-4 din Statutul Fondului Monetar Internațional a reprezentat nu numai o creștere a încrederii în politica valutară practicată de Banca Națională a României, dar și hotărârea autorităților de a nu mai reveni la practicile administrative din trecut,promovând în viitor politici consecvente și prudente.

Consiliul de Administrație al Băncii Naționale a României a luat, în cursul anului 1999, decizia liberalizării, în trei etape, a contului de capital al balanței de plăți. În prima etapă, au fost liberalizate creditele și împrumuturile financiare cu termen de rambursare mai mare de un an,precum și garanțiile, avalurile și facilitățile financiare auxiliare.

Principalele elemente de fundamentare a deciziei Băncii Naționale a României de adoptare a calendarului de liberalizare treptată a operațiunilor de capital au fost:

a. Liberalizarea operațiunilor de capital pe termen mediu și lung înaintea celor pe termen scurt, precum și a operațiunilor cu efecte relativ minore asupra sectorului real înaintea celor cu impact substanțial la nivelul economiei reale – pe baza experienței internaționale în domeniu.

Circulara Băncii Naționale a României nr. 26/2001 a luat în considerare și acest principiu, stabilind, în prima fază, eliminarea restricțiilor aferente mișcărilor de capital pe termen lung pentru ca operațiunile pe termen scurt (cele aferente pieței monetare) să fie liberalizate în ultima fază; operațiunile cu volatilitatea potențială cea mai ridicată vor fi liberalizate începând cu data aderării.

b. Liberalizarea intrărilor de capital cu precădere înaintea ieșirilor de capital. În acest fel se urmărea întârzierea impactului nefavorabil pe care îl puteau avea ieșirile bruște și masive de capital asupra economiei.Riscul unui astfel de impact este transferat într-o perioadă ulterioară,permițând între timp creșterea capacității economiei de a preveni și/sau absorbi astfel de șocuri.

c. Cadrul macroeconomic favorabil. Pe parcursul fundamentării calendarului de liberalizare, s-a avut în vedere prognoza principalilor indicatori macroeconomici din Strategia de dezvoltare pe termen mediu a României precum și din Programul Economic de Preaderare. Aceste prognoze au fost confirmate în mare măsură, procesul de macrostabilizare economică intrând într-o reală consolidare, la nivelul tuturor parametrilor relevanți.

d. Coerența dintre strategia liberalizării fluxurilor de capital și politicile macroeconomice. Experiența pe plan mondial a arătat că aproape toate crizele monetare ale anilor ’90 (Mexic – 1990, Thailanda, Indonezia și Coreea de Sud – 1997, Rusia și Brazilia – 1998), precum și cele dinArgentina (2000 și 2001) au avut loc în țări nu numai cu mișcări de capital liberalizate, ci și cu dezechilibre macroeconomice pronunțate legate în special de regimuri de curs de schimb fix sau cu depreciere programată preanunțată. Trebuie subliniat faptul că, în toate aceste cazuri, libertatea de mișcare a capitalurilor a reprezentat o condiție necesară, dar nu suficientă a apariției crizelor, ea contribuind numai la acutizarea dezechilibrelor macroeconomice fundamentale deja existente atât în plan real, cât și în plan financiar în țările afectate.

Pe baza acestei experiențe, tot mai mulți experți recomandă țărilor care sunt confruntate cu fluxuri substanțiale de capital aplicarea unui regim de curs de schimb flexibil și a unei strategii de politică monetară bazată pe țintirea directă a inflației. Banca Națională a României aplică deja o politică de flotare controlată a cursului de schimb, printre altele pentru a descuraja investițiile speculative pe termen scurt. Oferind predictibilitate mișcării cursului real de schimb numai pe termen mediu (1 an și peste un an), dar permițând evoluții nominale impredictibile pe perioade mai scurte (o lună, trei luni), politica de curs a Băncii Naționale a României face dificile acțiunile celor care ar dori să speculeze evoluțiile cursului, deoarece acestea nu pot fi anticipate. Programul Economic de Preaderare a României prevedea completarea strategiei macroeconomice cu componenta țintirii directe a inflației începând cu anul 2004, când liberalizarea contului de capital urma să intre într-o fază avansată.

e. Liberalizarea accesului nerezidenților la titlurile de stat în lei după 2004 dar înaintea momentului aderării la Uniunea Europeană este menită să prevină eliberarea de sub control a celui mai vulnerabil element al fluxurilor de capital înainte ca ajustările structurale și reformele economice să fi consolidat pe deplin economia națională.

De asemenea, amânarea acestui termen până în aproprierea momentului aderării răspunde nevoii de a avea o piață secundară performantă și adâncă a titlurilor de stat, unde instrumentele să aibă scadențe reziduale medii de peste un an. Abordarea liberalizării accesului nerezidenților la titluri de stat în lei va beneficia și de credibilitatea sporită conferită de proximitatea aderării, inclusiv din perspectiva ameliorării în continuare a percepției riscului de țară asociat României.

Analiza proceselor de liberalizare a operațiunilor de capital realizate în celelalte țări candidate la aderarea la Uniunea Europeană relevă faptul că acestea, ca și România, au adoptat calea unei liberalizări graduale. În plus, fiecare dintre țările candidate a finalizat liberalizarea efectivă a operațiunilor de capital înainte de data asumată ca dată de referință pentru aderare,devansările fiind uneori substanțiale (cazurile Cehiei, Poloniei, Ungariei).

Experiența internațională a arătat că, mai ales atunci când este însoțită de politici macroeconomice adecvate, liberalizarea tranzacțiilor de capital poate conduce la importante câștiguri de eficiență, prin:

• Alocarea capitalului pe cele mai productive destinații, către proiectele interne care sunt confruntate cu lipsă de fonduri interne sau către destinații externe cu randamente superioare.

• Reducerea riscului în operare prin diversificarea portofoliilor.

• Scăderea costurilor de tranzacționare și de acces la informații.

• Dezvoltarea comerțului cu bunuri și servicii prin alimentarea lui cu lichidități.

Până cel târziu la data aderării României la Uniunea Europeană, nu se vor mai supune autorizării următoarele operațiuni de capital:

operațiunile cu valori mobiliare și alte instrumente tranzacționate în mod curent pe piața monetară;

operațiunile în conturi curente și conturi de depozit deschise de rezidenți în străinătate.

1.3 Obiectivele și principalele măsuri ale politicii valutare promovate de Banca Națională a României

Fiecare bancă centrală își alege obiectivele finale ale politicii valutare în funcție de situația concretă din economie. În România, segmentul cel mai sensibil al politicii monetare l-a reprezentat,în întreaga perioadă de tranziție, politica valutară. Aceasta, și mai ales cursul leului, s-a aflat neîncetat în atenția opiniei publice, întrucât impactul asupra vieții de zi cu zi este mai lesne sesizabil. În plus, politica valutară este considerată ca o trăsătură definitorie a suveranității naționale. La începutul perioadei de tranziție, dezechilibrul balanței de plăți și rezervele valutare scăzute au reprezentat constrângeri, care au determinat concentrarea atenției asupra restabilirii echilibrului extern.

Principalele obiective ale politicii valutare promovate de Banca Națională a României în perioada de tranziție la economia de piață au fost:

stabilizarea cursului leului;

consolidarea rezervelor valutare ale țării;

echilibrarea balanței de plăți;

reducerea datoriei externe a României;

eliminarea segmentării pieței și stabilirea echilibrului dintre cerere și ofertă.

I. Stabilizarea cursului leului:

Alături de starea balanței de plăți, evoluția cursului de schimb reflect poziția economiei naționale în economia mondială și competitivitatea economiei naționale.În România, în perioada 1990-1994, cursul valutar a fost menținut la un nivel supraevaluat în raport cu condițiile existente pe piață.

Inițial, pentru determinarea cursului valutar al leului, Banca Națională a României a adoptat modelul cursului valutar format prin licitație, factorul principal care influența modelul fiind raportul cerere-ofertă, cu un anumit grad de intervenție din partea băncii centrale.

Principiul de lucru prevedea urmărirea cererii de valută (dolari), în special pentru plata importurilor. Această cerere rezulta din corelația ofertei de mărfuri străine cu cererea la import a societăților comerciale românești. Pe de altă parte, raportul cerere-ofertă avea în vedere oferta de valută (dolari) adusă în economie din exportul de bunuri și servicii, luându-se în considerație oferta de bunuri românești pe piața externă și cererea de bunuri românești pe această piață.

Ulterior, începând cu data de 1 august 1994, cursul valutar al leului în raport cu dolarul s-a determinat pe baza operațiunilor desfășurate pe piața valutară interbancară, formată din principalele bănci comerciale. Acest curs rezulta din operațiunile concrete de vânzare-cumpărare de valută, înregistrate în fiecare zi lucrătoare.

Începând cu luna aprilie 1994, când piața valutară a fost liberalizată, și 1 august 1994, când a fost creată practic o piață interbancară, cursul monedei naționale a fost în cea mai mare parte extrem de stabil. Piața a fost continuă, pe tot parcursul zilei, cu un curs stabilit în funcție de cererea și oferta din fiecare moment, cotarea s-a efectuat de către fiecare bancă pentru principalele valute, existând posibilitatea tranzacțiilor spot sau la termen.

Banca Națională a României publica zilnic cursul de referință pentru principalele valute, determinat pe baza mediei rezultate din tranzacțiile zilei respective.

1. Menținerea finanțării externe

Începând cu anul 1990, România s-a confruntat cu un dezechilibru extern acoperit în cea mai mare parte prin credite contractate de la instituții financiare internaționale sau de la guvernele altor țări.

Balanța de plăți a României din anii 1991-1992 a înregistrat un deficit al contului curent de aproximativ 1,5 miliarde dolari în fiecare an.

2. Constituirea rezervei valutare

În cadrul politicii de restabilire a echilibrului balanței de plăți și de consolidare a monedei naționale, constituirea și menținerea rezervelor valutare ale statului au avut o importanță deosebită, deoarece:

• asigură echilibrarea balanței de plăți;

• reprezintă un element vital al siguranței naționale în condițiile geopolitice existente;

• asigură plata serviciului datoriei externe contractate de statul român;

• realizează garantarea solvabilității externe a României, lucru care mărește încrederea pieței financiare internaționale și a investitorilor;

• sprijină și apără cursul de schimb pe piața valutară, în cazul unor fluctuații exagerate ale acestuia (prin vânzarea sau cumpărarea pe piață a unor mijloace de rezervă se poate realiza un echilibru temporar al cererii și ofertei).

După cum rezultă din enumerarea prezentată, rezervele valutare ale unei țări sunt utilizate numai în anumite scopuri, care nu sunt legate de operațiunile și tranzacțiile curente. Ca urmare, aceste rezerve nu trebuie să fie considerate drept o sursă curentă pentru realizarea importurilor și nici un rezervor pentru menținerea cursului valutar la un nivel artificial.

Pentru a se evita presiunile excesive asupra balanței plăților curente și asupra rezervelor valutare ale statului, Banca Națională a României a avut în vedere următoarele:

• instituirea unei proceduri clare și restrictive pentru utilizarea rezervelor valutare ale statului;

• controlul ieșirilor de capital;

• verificarea riguroasă a existenței efective a depozitelor în moneda națională în cazul solicitărilor de valută pe piață;

• studierea oportunității aplicării unui comision la cumpărările de valută pe piață, care să alimenteze rezervele valutare ale statului.

3. Adoptarea unui program coerent de restabilire a echilibrelor în economie

Menținerea la un nivel adecvat a finanțării externe și flexibilizarea mecanismelor de formare a prețurilor în economie – inclusiv a cursului valutar – au reprezentat principalele două precondiții pentru consolidarea monedei naționale. Stabilizarea monedei naționale se putea realiza efectiv numai pe seama unui program coerent care cuprindea măsuri la nivel macro și microeconomic, care să conducă la:

• ajustări structurale ale aparatului de producție;

• creșterea exporturilor;

• reducerea importurilor;

• controlul masei monetare;

• asigurarea disciplinei financiare;

• dobânzi real pozitive;

• controlul ieșirilor de capital.

4. Stimularea exportului

Peste 82 %din totalul fluxurilor balanței contului curent din anii 1991 și 1992 au fost reprezentate de operațiuni ale balanței comerciale (exportimport).

5. Descurajarea importurilor de importanță secundară

În anii 1990-1992, importurile de bunuri de consum s-au situat, în medie, la 20-25 % din totalul importurilor. Pentru descurajarea importurilor de băuturi, țigări etc. au fost instituite suprataxe vamale și accize.

6. Creșterea ponderii importurilor pe credit

Presiunea plăților externe pentru importurile efectuate a fost atenuată în mod substanțial prin utilizarea de către importatorii români de echipamente,utilaje și tehnologie, a facilităților de creditare pe termen lung puse la dispoziție de organismele financiare internaționale, cât și de instituții guvernamentale și bănci din alte țări.

Banca de Export Import a României a desfășurat o acțiune de popularizare a facilităților de creditare existente, făcând cunoscute procedurile care trebuiau îndeplinite de către agenții economici pentru a avea acces la credite.

7. Finanțarea neinflaționistă a deficitului bugetar

Din analiza efectuată, s-a constatat că toate țările est-europene în tranziție către economia de piață s-au confruntat cu un deficit bugetar tot mai ridicat,care risca să scape de sub control. România a înregistrat următoarea situație:

-până în anul 1990 nu a existat un deficit bugetar, în anul 1991 acesta a fost modest – 41 miliarde lei, urmând ca deficitul administrației centrale să se ridice în anul 1992 la 263 miliarde lei (4,8% din P.I.B.).

Suplimentar, Guvernul a apelat la credite, pentru acoperirea unor cheltuieli cu caracter extrabugetar, cum ar fi, de pildă, reevaluarea stocului de aur aflat la Banca Națională, cu impact inflaționist. În acest caz, o parte din resursele rezultate din reevaluarea aurului au fost utilizate pentru acoperirea diferențelor de curs înregistrate la importuri – îndeosebi de energie și

produse alimentare.

8. Dobânzi real pozitive

Pârghia esențială de influențare directă a cursului de schimb aflată sub controlul Băncii Naționale a României a fost rata dobânzii. În mod practic,scumpirea monedei naționale prin majorarea dobâzilor a antrenat inevitabil ieftinirea devizelor, deci întărirea cursului valutar.

Asigurarea echilibrului economic general, ca și a celui financiar, a presupus preocuparea factorilor de decizie macroeconomică pentru corelarea cât mai judicioasă a ofertei de resurse de la potențialul creditor, cu cererea exprimată de potențialul debitor.

Aici a intervenit problema raportului dintre rata nominală și rata reală a dobânzii. Rata nominală, aceea care este înscrisă în contractul de credit, reprezintă, în esență, prețul nominal plătit de debitor pentru dreptul de a utiliza resursele bănești temporar disponibile ale creditorului. Dacă, însă,inflația este mai înaltă decât rata nominală a dobânzii, creditorul va constata că puterea de cumpărare a sumei care i-a fost restituită, împreună cu dobânzile, este mai mică decât a celei pe care a avansat-o. Debitorul va restitui, în termeni reali, mai puțin decât a primit.

În aceste condiții, a fost imposibil de asigurat un echilibru între cerere și ofertă. Restabilirea echilibrului presupunea ca acela care a economisit să își conserve puterea de cumpărare inițială. Acest lucru se putea realiza numai prin remunerarea pozitivă, în termeni reali, a economiilor. Așa după cum astăzi nu se mai evaluează creșterea nominală a salariului, ci numai puterea de cumpărare a veniturilor, este corect să se analizeze și rata reală a dobânzii, adică nivelul rezultat prin scăderea ratei inflației din rata nominal a dobânzii.

În vederea înlăturării unor fenomene negative care apăruseră în economie, cum ar fi: creșterea puternică a cererii de credite și scăderea ofertei de resurse de creditare, descurajarea investițiilor, orientarea deținătorilor de capitaluri spre constituirea depozitelor în valută etc., Banca Naționlă a României a declarat, încă de la începutul anului 1992, hotărârea de a adduce ratele dobânzii la niveluri real pozitive. Decizia Băncii Naționale a României era menită, de fapt, să sprijine revenirea la normalitate.

Ca urmare, în anul 1992, ratele dobâzii s-au majorat în mai multe etape.

În paralel, a sporit dobânda de refinanțare a Băncii Naționale a României la 80 la sută începând cu 25 mai 1992, ca și rata medie percepută de bănci pentru creditele acordate – la 60-65 la sută.

Este cunoscut faptul că, până la sfârșitul anului 1993, dobânzile în lei s-au menținut negative, în termeni reali, atât la credite, cât și la depozite. În acest fel, moneda națională și-a pierdut funcția de economisire și de conservare a valorii, regimul cel mai la îndemână fiind valuta. Astfel, au scăzut atât încrederea în moneda națională, cât și cererea de bani, alimentându-se procesul inflaționist intern. Pe de altă parte, cererea suplimentară de valută a mărit disproporția dintre cerere și ofertă, accelerând deprecierea leului.

Menținerea la un nivel înalt a ratei inflației nu a fost în suficientă măsură contracarată prin nivelul dobânzilor. La această situație au contribuit și alți factori: finanțarea gratuită de către Banca Națională a României a deficitului public; incapacitatea Casei de Economii și Consemnațiuni de a practica dobânzi variabile la depozitele populației, ceea ce a dus la alinierea întregului sistem bancar la nivelul scăzut al dobânzilor bonificate de această instituție; presiunile exercitate asupra Băncii Naționale a României de a acorda credite în condiții de dobândă preferențială; lipsa disciplinei financiare în întreprinderi și abordarea lipsită de credibilitate privind eliminarea arieratelor între întreprinderi.

9. Controlul arieratelor și restabilirea disciplinei financiare

După decembrie 1989, Guvernul nu a impus disciplina financiară întreprinderilor. Întreprinderile românești au fost scoase, în anul 1990, de sub autoritatea planificării centralizate, iar cadrul legal al României a fost reînnoit substanțial, dar în practică disciplina de piață nu a fost aplicată. Pe de altă parte, întreprinderile proprietate de stat nu au fost supuse unor constrângeri bugetare severe în cadrul relațiilor lor financiare cu băncile sau alte întreprinderi. În aceste condiții, confruntate cu tensiuni deosebite și eliberate de sub controlul strict al proprietății de stat, unele întreprinderi au încetat plata furnizorilor și creditorilor lor și, astfel, au început să se acumuleze arierate la întreprinderile mari. Apoi arieratele s-au extins rapid, deoarece societățile care nu au fost plătite au devenit, la rândul lor, incapabile să plătească.

Stocul arieratelor brute a crescut de la un nivel foarte scăzut în ianuarie 1992, la un nivel egal cu circa 35% din cifra de afaceri a întreprinderilor în septembrie 1993 (aproximativ 3000 miliarde lei) și la niveluri chiar mai mari la începutul anului 1994 (circa 5000 miliarde în martie 1994).

Acest proces a fost legat de inițierea unei politici ferme de restructurare a economiei naționale, vizând măsuri pentru întărirea disciplinei financiare a agenților economici.

Între efectele antrenate de restabilirea disciplinei financiare, a prezentat interes pentru consolidarea monedei naționale faptul că deținătorii de disponibilități în valută nu au mai întârziat voluntar plățile interne în lei, ceea ce a alimentat suplimentar piața valutară și a contribuit la îmbunătățirea raportului cerere-ofertă. Un efect al restabilirii disciplinei financiare a constat în scăderea lichidităților care puteau fi mobilizate de agenții economici care înregistrau pierderi sau imobilizări în stocuri fără desfacere.

Introducerea disciplinei financiare în economie a însemnat faptul că Guvernul se ocupa de problemele moștenite de către întreprinderile neviabile, identifica acele întreprinderi care produceau pierderi pe termen lung și putea să ia măsuri pentru a împiedica extinderea dificultăților și la furnizorii acestora.

II. Un alt obiectiv de politică monetară promovat de Banca Națională a României în perioada de tranziție l-a reprezentat echilibrearea balanței de plăți.

Balanța de plăți servește ca instrument de analiză a nivelului de dezvoltare a unei țări și a structurii economiei acesteia.

În perioada de tranziție, guvernul român a utilizat următoarele măsuri în vederea echilibrării balanței de plăți externe:

• realizarea unei balanțe comerciale excedentare;

• încurajarea investițiilor străine în România și introducerea unor măsuri care vizează mișcarea de capitaluri;

• contractarea de credite de la organismele financiar-valutare internaționale sau de la bănci străine;

• amânarea restituirii unor credite financiare;

• utilizarea rezervelor valutare.

III. Un alt obiectiv de politică valutară l-a reprezentat reducerea datoriilor externe ale României

Datoria externă reprezintă, de fapt, datoria care trebuie plătită unor creditori externi, atât publici, cât și privați.

Principalele surse ale datoriei externe a României au fost: creditul de export (peste 1 an) pe care importatorii din țara debitoare îl primesc de la partenerii lor comerciali externi; creditele și împrumuturile obținute de la bănci private; credite cu termen peste un an, obținute de la alți creditori privați externi, precum și împrumuturile acordate de organizațiile financiare internaționale.

IV. Eliminarea segmentării pieței și restabilirea echilibrului dintre cerere și ofertă au reprezentat obiectivele strategice stabilite de Banca Națională a României încă de la sfârșitul anului 1993, dar realizarea lor a avut loc începând cu luna aprilie 1994. Restabilirea echilibrului pe piața valutară s-a realizat prin deprecierea în termeni nominali a cursului pe piața interbancară, concomitent cu o apreciere semnificativă a leului pe celelalte piețe.

Capitolul II

Stadiul actual de organizare și funcționare

a pieței valutare românești

Operațiunile valutare și regimul valutar sunt reglementate de Banca Națională a României armonizată cu Directivele Uninunii Europene,și care are rolul principal în asigurarea stabilității financiare,a supravegherii modului de respectare a disciplinii financiare și valutare pe piața europeană cât și monitorizarea operațiunilor valutare.

Obiectivul fundamental al BNR este asigurarea și menținerea stabilității prețurilor,dar în principalele atribuții ale BNR mai sunt:

elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de schimb;

autorizarea, reglementarea și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit, promovarea și monitorizarea bunei funcționări a sistemelor de plăți pentru asigurarea stabilității financiare;

emiterea bancnotelor și a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;

stabilirea regimului valutar și supravegherea respectării acestuia;

administrarea rezervelor internaționale ale României.

BNR sprijină politica economică generală a statului, fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental privind asigurarea și menținerea stabilității prețurilor.

În cadrul politicii monetare pe care o promovează, BNR utilizează proceduri și instrumente specifice pentru operațiuni de piață monetară și de creditare a instituțiilor de credit, precum și mecanismul rezervelor minime obligatorii. Se interzice BNR achiziționarea de pe piața primară a creanțelor asupra statului, autorităților publice centrale și locale, regiilor autonome, societăților naționale, companiilor naționale și altor societăți cu capital majoritar de stat. BNR poate efectua pe piața secundară operațiuni reversibile, cumpărări/vânzări directe sau poate lua în gaj, pentru acordarea de credite colateralizate, creanțe asupra sau titluri ale statului, autorităților publice centrale și locale, regiilor autonome, societăților naționale, companiilor naționale și altor societăți cu capital majoritar de stat, instituțiilor de credit sau altor persoane juridice, poate efectua swap-uri valutare, emite certificate de depozit și atrage depozite de la instituții de credit, în condițiile pe care le consideră necesare pentru a realiza obiectivele politicii monetare.

Se interzice Băncii Naționale a României creditarea pe descoperit de cont sau orice alt tip de creditare a statului, autorităților publice centrale și locale, regiilor autonome, societăților naționale, companiilor naționale și altor societăți cu capital majoritar de stat.

Banca Națională a României este unica instituție autorizată să emită însemne monetare, sub formă de bancnote și monede, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României.

În cadrul politicii sale monetare și de curs de schimb, Banca Națională a României poate acorda instituțiilor de credit credite pe termene ce nu pot depăși 90 de zile, garantate cu, dar fără a se limita la:

titluri de stat provenite din emisiuni publice, prin remiterea lor în portofoliul Băncii Naționale a României, sau

depozite constituite la Banca Națională a României sau la alte persoane juridice agreate de Banca Națională a României.

Banca Națională a României stabilește condițiile si costurile de creditare, deschide și operează conturi ale instituțiilor de credit, ale Trezoreriei Statului, ale caselor de compensare și ale altor entități, rezidente și nerezidente, stabilite prin reglementări ale Băncii Naționale a României.

Conducerea BNR este asigurată de un Consiliu de administrație, compus din nouă membri, iar conducerea executivă a BNR se exercită de către guvernator, prim-viceguvernator și de cei doi viceguvernatori. Membrii Consiliului de administrație al BNR, cu nominalizarea conducerii executive, sunt numiți de Parlament, pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. În cazul descompletării Consiliului de administrație, completarea locurilor vacante se face pe funcția respectivă pe întreaga durată a mandatului. Revocarea din funcție a oricărui membru al consiliului de administrație se face de către Parlament, dacă acesta încetează să îndeplinească condițiile necesare pentru exercitarea atribuțiilor sale sau dacă se face vinovat de abateri grave.

Situațiile financiare ale BNR sunt întocmite conform principiilor și regulilor contabile prevăzute de standardele internaționale de contabilitate, aplicabile băncilor centrale, recunoscute de Banca Centrală Europeană și trebuie să cuprindă: bilanțul, contul de profit și pierdere și notele explicative. Acestea sunt supuse auditării de către auditori financiari, persoane juridice autorizate de Camera Auditorilor Financiari din România, selectați de către consiliul de administrație, pe bază de licitație.

Banca Națională a României este autorizată să colecteze date și informații statistice primare care sunt necesare pentru aducerea la îndeplinire a atribuțiilor sale legale, asigurând măsuri de protecție a datelor care se referă la subiecți individuali – persoane juridice sau fizice – date obținute direct sau indirect, din surse administrative sau din alte surse.

Membrii consiliului de administrație și salariații Băncii Naționale a României sunt obligați să păstreze secretul profesional asupra oricărei informații nedestinate publicării, de care au luat cunoștință în cursul exercitării funcțiilor lor, și nu vor folosi aceste informații pentru obținerea de avantaje personale, orice abatere fiind sancționată conform legii. Aceștia sunt obligați să păstreze secretul profesional și după încetarea activității în cadrul băncii, orice încălcare fiind sancționată în condițiile legii.

Potrivit Statutului său, Banca Națională a României stabilește și urmărește aplicarea regimului valutar pe teritoriul României,și supraveghează îndeaproape respectarea acestuia.

Un rol fundamental în ceea ce privește politica valutară și regimul valutar în țara noastră îl reprezintă Regulament nr. 6 din 9.mai.2012( Monitorul Oficial, Partea I 341 19.mai.2012) privind modificarea și completarea Regulamentului Băncii Naționale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar, precum și abrogarea Normei Băncii Naționale a României nr. 4/2005 privind efectuarea operațiunilor de schimb valutar.

Regulamentul privind regimul valutar transpune în totalitate prevederile Tratatului European referitoare la liberalizarea mișcărilor de capital și la stabilirea măsurilor de salvgardare privind operațiunile valutare, care pot fi luate în cazul în care apar variații semnificative ale lichidității interne și dezechilibre semnificative ale balanței de plăți.
Banca Națională a României poate elabora reglementări privind monitorizarea și controlul tranzacțiilor valutare pe teritoriul țării și emite autorizații pentru operațiuni valutare de capital, tranzacții pe piețele valutare și alte operațiuni specifice.

     Reglementările Băncii Naționale a României se referă în principal la:

   a) autorizarea și retragerea autorizației, precum și supravegherea persoanelor care au obținut autorizația de a efectua tranzacții valutare;

   b) stabilirea de plafoane și alte limite pentru deținerea de active externe și operațiuni cu acestea, pentru persoane juridice și fizice;

   c) stabilirea plafonului și a condițiilor îndatorării externe a persoanelor juridice și fizice care intră sub incidența regimului valutar.

Banca Națională a României are un rol intrinsec în menținerea stabilității financiare, date fiind responsabilitățile ce rezultă din dubla sa ipostază de autoritate monetară și prudențială. Atribuții subsumate obiectivelor de stabilitate financiară sunt exercitate atât prin reglementarea și supravegherea prudențială a instituțiilor aflate sub autoritatea sa, cât și prin formularea și transmiterea eficientă a măsurilor de politică monetară și supravegherea funcționării în condiții optime a sistemelor de plăți și decontări de importanță sistemică. Totodată, este necesară identificarea riscurilor și vulnerabilităților întregului sistem financiar, în ansamblul său și pe componentele sale, deoarece monitorizarea stabilității financiare este preventivă. Apariția și dezvoltarea unor disfuncționalități, precum evaluarea incorectă a riscurilor și ineficiența alocării capitalului, pot afecta stabilitatea sistemului financiar și stabilitatea economică. Cooperarea dintre Banca Națională a României și celelalte autorități de reglementare și supraveghere a diferitelor sectoare ale sistemului financiar românesc s-a intensificat treptat, pe măsură ce sistemul financiar românesc, în ansamblul său, a devenit mult mai dinamic și complex, determinând întrepătrunderi la nivel instituțional. Astfel a devenit necesară conlucrarea dintre autoritățile responsabile cu autorizarea, reglementarea, supravegherea și controlul piețelor componente ale sistemului financiar, pentru a asigura transparența și integritatea sistemului financiar și a piețelor sale componente, respectarea cadrului legal aplicabil, precum și lărgirea cadrului național de stabilitate financiară.

Pentru îndeplinirea angajamentelor rezultate din acorduri, tratate, convenții la care România este parte, Banca Națională a României colaborează cu autoritățile din țară și din străinătate prin furnizarea de informații, adoptarea de măsuri corespunzătoare sau în orice alt mod compatibil cu prezenta lege.

În scopul aplicării prevederilor din legislația privind activitatea bancară, referitoare la colaborarea cu autoritățile competente din statele membre ale Uniunii Europene, denumite în continuare state membre, Banca Națională a României va asigura condițiile necesare pentru realizarea schimbului de informații cu aceste autorități. Informațiile care vor fi furnizate autorităților competente din statele membre vor face obiectul cerințelor referitoare la secretul profesional, prevăzute la art.52 în legea 312/2004.

    Banca Națională a României poate încheia acorduri de colaborare care se referă la schimbul de informații și cu autoritățile competente din terțe țări sau cu alte autorități sau organisme din terțe țări, în condițiile în care informațiile furnizate sunt supuse unor cerințe referitoare la păstrarea secretului profesional, potrivit art. 52. Schimbul de informații trebuie să fie circumscris exclusiv scopului îndeplinirii sarcinilor care le revin autorităților și organismelor respective în domeniul supravegherii. Informațiile primite de la un stat membru pot fi furnizate numai cu acordul expres al autorității competente de la care au fost obținute și numai pentru scopurile pentru care acordul a fost obținut.

  În exercitarea funcției de supraveghere, Banca Națională a României va asigura schimbul de informații cu:

autoritățile responsabile cu supravegherea altor instituții financiare și a societăților de asigurări și autoritățile responsabile cu supravegherea piețelor financiare din România și din statele membre;

organismele și instituțiile, din România și din statele membre, implicate în falimentul și lichidarea instituțiilor de credit, precum și în alte proceduri similare;

persoanele din România și din statele membre, responsabile cu realizarea auditului financiar al instituțiilor de credit și al altor instituții financiare;

organismele care administrează scheme de garantare a depozitelor din România și din statele membre.

    Banca Națională a României poate colabora, inclusiv prin schimb de informații, cu autorități din România și din statele membre, responsabile cu:

supravegherea instituțiilor sau organismelor implicate în falimentul și lichidarea instituțiilor de credit și în alte proceduri similare;

supravegherea persoanelor care realizează auditul financiar al instituțiilor de credit, al societăților de servicii de investiții financiare, al societăților de asigurări și al altor instituții financiare.

    Schimbul de informații se va realiza cu respectarea următoarelor cerințe minime:

informațiile vor fi utilizate de către aceste autorități, exclusiv în scopul îndeplinirii sarcinilor de supraveghere;

informațiile primite sunt supuse cerințelor referitoare la păstrarea secretului profesional;

informațiile primite de la un stat membru pot fi furnizate numai cu acordul expres al autorității competente de la care au fost obținute și numai pentru scopurile pentru care acordul a fost obținut.

    În scopul întăririi stabilității financiare și păstrării integrității sistemului financiar, Banca Națională a României poate să colaboreze, inclusiv prin realizarea schimbului de informații, cu autoritățile sau organismele cu competențe legale în domeniul depistării și investigării încălcărilor legislației privind societățile comerciale. Schimbul de informații se va realiza cu respectarea următoarelor cerințe minime:

informațiile vor fi utilizate de către aceste autorități, exclusiv în scopul îndeplinirii atribuțiilor;

informațiile primite sunt supuse cerințelor referitoare la păstrarea secretului profesional;

informațiile primite de la un stat membru pot fi furnizate numai cu acordul expres al autorității competente de la care au fost obținute și numai pentru scopurile pentru care acordul a fost obținut.

    Banca Națională a României va comunica Comisiei Europene și statelor membre numele autorităților din România care pot primi informații, conform prevederilor legii 253/2004.

În scopul exercitării competențelor Băncii Naționale a României în domeniul autorizării, reglementării și supravegherii prudențiale a instituțiilor de credit și îndeplinirii atribuțiilor care revin autorităților monetare, băncilor centrale sau organismelor cu funcții similare, precum și altor autorități publice responsabile cu monitorizarea sistemelor de plăți, Banca Națională a României poate realiza schimb de informații cu aceste autorități.

    În scopul asigurării funcționării corespunzătoare a sistemelor de plăți, Banca Națională a României poate transmite informații de natura secretului profesional caselor de compensare sau altor structuri similare, constituite în conformitate cu prevederile legii, în vederea asigurării serviciilor de compensare și decontare pentru orice piață din România sau dintr-un stat membru.( Legea 297/2004)

    Informațiile primite de Banca Națională a României de la autoritățile competente din statele membre pot fi furnizate caselor de compensare sau altor structuri similare numai cu acordul expres al autorităților competente de la care au fost obținute.

Monitorizarea sistemelor de plăți este o funcție fundamentală nouă a unei bănci centrale moderne.

    Banca Națională a României monitorizează sistemele de plăți, inclusiv instrumentele de plată, în scopul asigurării securității și eficienței acestora și pentru a evita riscul sistemic. Pentru îndeplinirea acestei atribuții, Banca Națională a României stabilește măsurile necesare, le pune în aplicare și urmărește implementarea acestora, reglementează, autorizează și supraveghează sistemele de plăți, și poate reglementa instrumentele de plată.

    Banca Națională a României reglementează, autorizează și supraveghează administratorii sistemelor de plăți și poate emite reglementări privind instrumentele de plată utilizate în cadrul acestor sisteme.

Această funcție presupune supravegherea funcționării sigure și eficiente a sistemelor de plăți și a sistemelor de decontare a operațiunilor cu instrumente financiare pentru asigurarea și menținerea stabilității financiare. Atingerea acestor scopuri poate fi realizată prin utilizarea unor proceduri actualizate de detectare, identificare și control în scopul minimizării riscurilor care se pot manifesta în cadrul sistemelor și în special a riscului sistemic.

Riscul juridic: riscul înregistrării unei pierderi din cauza neaplicării sau aplicării defectuoase a prevederilor legale și/sau contractuale și/sau din cauza cadrului contractual necorespunzător sau insuficienta reglementare.

Riscul operațional: riscul manifestat ca urmare a erorii umane și/sau a unei nefuncționări a unei componente hardware, software sau a sistemului de comunicație, care este crucială în procesul de decontare.

Riscul de decontare (riscul financiar): riscul manifestat ca urmare a faptului că decontarea în cadrul unui sistem nu se desfășoară așa cum s-a anticipat. Acest risc poate cuprinde riscul de credit și riscul de lichiditate.

Riscul de credit: riscul manifestat ca urmare a incapacității contrapărții, respectiv a unui participant, de a își îndeplini obligațiile integral, nici la scadență și nici la un alt moment viitor. Riscul de credit cuprinde riscul costului de înlocuire și riscul principal.

Riscul costului de înlocuire: riscul manifestat ca urmare a incapacității contrapărții de a finaliza o tranzacție la maturitate. Expunerea rezultată reprezintă costul de înlocuire a tranzacției inițiale la prețul curent al pieței. Această incapacitate poate lăsa partea solvabilă cu o poziție neasigurată, sau cu o poziție deschisă, sau poate duce la nerealizarea profiturilor estimate aferente poziției respective.

Riscul principal: riscul manifestat ca urmarea a pierderii integrale a valorii aferente unei tranzacții (risc de credit). În procesul de decontare acest risc este asociat tranzacțiilor cu active care prezintă o diferență de timp între finalizarea decontării fondurilor și finalizarea decontării activului tranzacționat (de exemplu absența mecanismului "livrare contra plată"). Riscul principal care se manifestă în decontarea tranzacțiilor de schimb valutar (riscul de schimb valutar) este uneori denumit ca riscul Herstatt.

Riscul de lichiditate: riscul manifestat ca urmare a incapacității unei contrapărți, respectiv a unui participant, de a își îndeplini obligațiile integral la scadență, dar aceasta/acesta va fi capabil(ă) totuși să își îndeplinească obligațiile integral într-un moment ulterior.

Riscul sistemic: riscul ca neîndeplinirea obligațiilor care revin unui participant din participarea sa la un sistem, sau în piața financiară, să conducă la neîndeplinirea la termen a obligațiilor asumate de către alți participanți. Acest eșec în îndeplinirea obligațiilor poate cauza probleme semnificative de lichiditate sau de credit și, în consecință, poate periclita stabilitatea respectivului sistem, sau a respectivei piețe financiare.

Obiectivele principale ale Băncii Naționale a României în domeniul monitorizării sistemelor sunt:

Menținerea stabilității financiare Băncile centrale sunt interesate în funcționarea și operarea sigură și eficientă a sistemelor de plăți care afectează stabilitatea sectorului financiar. Participanții au încredere în funcționarea și operarea eficientă a sistemelor și, atunci când sunt parte a unei tranzacții, anticipează fluxurile de fonduri. Orice defecțiune apărută în cadrul fluxurilor de fonduri cauzată de ineficiența sistemelor de plăți naționale poate conduce la apariția și creșterea efectelor negative asupra participanților la sistem(e).

Asigurarea unui canal adecvat de transmitere a politicii monetare Băncile centrale utilizează o gamă largă de operațiuni de piață monetară pentru implementarea propriilor politicii monetare. De exemplu, finalizarea swap-urilor sau a tranzacțiilor de vânzare/cumpărare de instrumente financiare depinde de funcționarea și operarea sigură și eficientă a sistemelor de plăți care asigură decontarea fondurilor.

Asigurarea eficienței sistemelor de plăți Băncile centrale depun eforturi pentru a preveni apariția oricărei defecțiuni tehnice a infrastructurilor utilizate de către sisteme, și/sau disfuncționalități organizaționale la nivelul operatorului de sistem, și/sau la nivelul participanților, și solicită principii și proceduri eficace și transparente de conducere a sistemului.

Respectarea de către operatorii de sisteme de plăți a cadrului legal Asigurarea și respectarea unui cadru legal bine fundamentat în toate sistemele de drept relevante pentru sistem reprezintă o parte importantă a operării sistemelor.

Menținerea încrederii publicului în sistemele de plăți, în instrumentele de plată și în moneda națională. Sistemele de plăți permit clienților instituțiilor de credit să transfere fonduri și/sau să efectueze plăți. Creșterea siguranței și eficienței acestor sisteme de plăți contribuie la creșterea încrederii publicului în efectuarea plăților dispuse, în instrumentele de plată folosite, în sistemele de plăți și implicit în moneda națională,Ron.

Activitatea de monitorizare acoperă:

Sistemele de plăți și sistemele de decontare a operațiunilor cu instrumente financiare;

Instrumentele de plată;

Operatorii de sisteme și participanții la sisteme;

Furnizorii de servicii de infrastructură utilizate de sistemele de plăți.

Banca Națională a României monitorizează sistemele de plăți care funcționează în România, indiferent dacă acestea sunt operate sau nu de către banca centrală.

Banca Națională a României monitorizează sistemul SaFIR de decontare a operațiunilor cu instrumente financiare care este operat de către banca centrală monitorizează împreună cu Comisia Națională a Valorilor Mobiliare sistemele de decontare a operațiunilor cu instrumente financiare care nu sunt operate de către banca centrală.

Pentru a elimina orice conflict de interese, Banca Națională a României (fiind simultan operator de sistem și autoritate de monitorizare a sistemelor pentru ReGIS și SaFIR) a decis ca activitatea de monitorizare a sistemelor și activitatea de operare a sistemelor să fie strict separate.

Principalele instrumente utilizate în activitatea de monitorizare sunt:

colectarea de date privind operatorii de sisteme, sistemele operate de aceștia și furnizorii de servicii de infrastructură;

inspecții on-site;

cooperarea/colaborarea cu autorități naționale de reglementare și/sau supraveghere;

cooperarea/colaborarea cu autorități de monitorizare a sistemelor;

evaluarea sesizărilor formulate de consumatori;

evaluarea respectării standardelor naționale/europene/internaționale de către operatorii de sisteme;

inducerea de schimbări (de exemplu prin recomandări, impunerea de către Banca Națională a României a unor măsuri de remediere și termene de realizare a acestora);

aplicarea de sancțiuni dintr-o plajă largă începând cu publicarea (concluziilor) raportului de monitorizare și terminând cu retragerea autorizației acordate de către Banca Națională a României respectivului operator de sistem.

Rolul băncii centrale în domeniul monitorizării sistemelor

Banca centrală trebuie să definească clar obiectivele în domeniul sistemelor de plăți și trebuie să publice rolul său și politicile esențiale privind sistemele de importanță sistemică;

Banca centrală trebuie să asigure că sistemele operate de către aceasta respectă principiile fundamentale;

Banca centrală trebuie să monitorizeze respectarea principiilor fundamentale de către sistemele pe care nu le operează și trebuie să aibă capacitatea de a realiza această monitorizare;

Banca centrală trebuie să coopereze cu alte bănci centrale și alte autorități relevante naționale și/sau străine pentru promovarea siguranței și eficienței sistemelor de plăți.

În cadrul activității de monitorizare a sistemelor Banca Națională a României cooperează cu:

Banca Centrală Europeană;

Băncile centrale ale statelor membre ale Uniunii Europene;

Comisia Națională a Valorilor Mobiliare și Comisia de Supraveghere a Asigurărilor

Următoarele sisteme sunt desemnate prin Ordinul 34/2008 al Guvernatorului BNR, completat cu Ordinul1191/2010 al Guvernatorului BNR, ca sisteme care intră sub incidența Legii 253/2004 privind caracterul definitiv al decontării în sistemele de plăți și în sistemele de decontare a operațiunilor cu instrumente financiare care implementează Directiva 98/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 mai 1998 privind caracterul definitiv al decontării în sistemele de plăți și de decontare a titlurilor de valoare:

ReGIS operat de către Banca Națională a României

SENT operat de către Societatea de Transfer de Fonduri și Decontări TRANSFOND S.A. 

SaFIR operat de către Banca Națională a României

RoClear operat de către Depozitarul Central S.A. 

Eltrans operat de către Casa Română de Compensație 

Sistemul de Compensare-Decontare și Contraparte Centrală operat de către Casa de compesare București 

DSClear operat de către Depozitarul Sibex 

Banca Națională a României este auoritatea desemnată să fie notificată și să notifice alte autorități desemnate despre începerea procedurilor de insolvență împotriva unui participant la un sistem desemnat conform directivei.

Evoluțiile din ultimii ani ale sistemului financiar românesc au făcut necesar ca autoritățile responsabile cu autorizarea, reglementarea, supravegherea și controlul piețelor componente ale sistemului financiar să conlucreze pentru a asigura transparența și integritatea acestuia, respectarea cadrului legal aplicabil, precum și lărgirea cadrului național de stabilitate financiară. Comitetul Național pentru Stabilitate Financiară

Cerințele Uniunii Europene referitoare la managementul crizelor financiare impun existența unui acord de cooperare între toate autoritățile naționale de supraveghere a sistemului financiar, banca centrală și ministerul de finanțe, având ca obiectiv central schimbul de informații, precum și prevenirea, evaluarea și gestionarea potențialelor probleme cu impact sistemic. În vederea implementării acestor cerințe, la data de 31 iulie 2007 a fost semnat Acordul pentru cooperare în domeniul stabilității financiare și al gestionării crizelor financiare, în baza căruia a fost înființat Comitetul Național pentru Stabilitate Financiară.

Membrii Comitetului Național pentru Stabilitate Financiară sunt: Ministrul Finanțelor Publice, Guvernatorul Băncii Naționale a României, Președintele Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, Președintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, Președintele Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private și Directorul executiv al Fondului de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar.

Principalele atribuții ale Comitetului Național pentru Stabilitate Financiară vizează promovarea unui schimb de informații permanent și eficient între autoritățile responsabile cu reglementarea și supravegherea diferitelor sectoare ale sistemului financiar, Ministerul Finanțelor Publice și Fondului de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, precum și evaluarea, prevenirea și, după caz, gestionarea situațiilor de criză financiară la nivelul instituțiilor financiare individuale, al grupurilor financiare sau al pieței financiare în ansamblu. Este de menționat că acțiunile de cooperare în cadrul Acordului se desfășoară fără a se prejudicia competențele și responsabilitățile părților semnatare, care decurg din prevederile legislației în vigoare în baza cărora acestea își desfășoară activitatea.

Banca Națională a României participă, alături de celelalte state membre, la consolidarea arhitecturii create de Uniunea Europeană în domeniul gestionării crizelor financiare. La data de 1 august 2007, Guvernatorul Băncii Naționale a României a semnat declarația de aderare la Acordul privind principiile de bază pentru cooperarea în domeniul gestionării situațiilor de criză (semnat de țările UE în anul 2003) și la Acordul de cooperare între autoritățile cu responsabilități de monitorizare a sistemelor de plăți și autoritățile de supraveghere bancară (semnat de țările UE în anul 2001).

Totodată, la data de 1 iunie 2008 a intrat în vigoare Acordul de cooperare între autoritățile de supraveghere financiară, băncile centrale și ministerele de finanțe din Uniunea Europeană privind stabilitatea financiară transfrontalieră. Din partea României, acordul respectiv a fost semnat de către Banca Națională a României, Ministerul Economiei și Finanțelor, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor și Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private. Acest acord a înlocuit Acordul de cooperare dintre autoritățile de supraveghere bancară, băncile centrale și ministerele de finanțe din țările Uniunii Europene în domeniul situațiilor de criză financiară, care a fost semnat în anul 2005. Noul acord include: principiile comune pentru gestionarea unei crize financiare transfrontaliere; un cadru analitic comun de evaluare a implicațiilor sistemice ale unor potențiale crize, în vederea asigurării unei terminologii comune aplicabile crizelor financiare transfrontaliere de către toate autoritățile relevante și crearea premiselor pentru efectuarea în timp util a evaluărilor necesare în vederea facilitării adoptării de decizii în situații de criză; un ghid practic pentru gestionarea crizelor, care să reflecte o înțelegere comună a etapelor și procedurilor de parcurs într-o situație de criză transfrontalieră.

2.3 Participantii pe piata valutara din Romania

Categoriile de participanți care operează pe piața valutară sunt:

băncile și agenții nonbancari de schimb valutar;

persoanele fizice și juridice;

arbitrajiștii și speculatorii;

băncile centrale și trezoreriile.

Băncile si agenții nonbancari de schimb valutar acționează în calitate de brokeri sau dealeri pentru efectuarea schimbului valutar (vânzare/cumpărare de la sau pentru clienții lor). Venitul lor este reprezentat de comisionul perceput pentru fiecare tranzacție realizată și de diferența practicată la cursul de cumpărare și de vânzare pentru fiecare valută în parte.

Cele mai simple operațiuni sunt cele practicate de casele de schimb valutar. În cazul sumelor necesare operațiunilor de import/export, agenții economici se adresează băncilor comerciale pe baza unor ordine de vânzare/cumpărare de valută, băncile comerciale și cele de investiții fiind cei mai importanți operatori pe piața valutară.

Spre deosebire de casele de schimb valutar non-bancare, la casele de schimb valutar care funcționează în cadrul băncilor diferența între cursul de cumpărare și cursul de vânzare este mai redusă (datorită volumului mai mare de tranzacții derulate), se pot derula schimburi valutare încrucișate, iar numărul valutelor tranzacționate este mai mare.

Persoanele fizice și juridice acționează pe piața valutară pentru a facilita derularea tranzacțiilor comerciale sau de investiții. Acest segment se constituie din: importatori/exportatori, investitori internaționali de portofoliu, firme multinaționale, turiști etc.

Speculatorii și arbitrajiștii realizează profit în interiorul pieței valutare, ei derulând o activitate continuă pe piața valutară. Speculatorii caută să obțină profit printr-o modificare a nivelurilor generale de preț, iar arbitrajiștii caută să obțina profit din diferențele simultane de preț pe piețe diferite.

Băncile centrale și trezoreriile acționează pe piața valutară pentru a-și constitui sau modifica rezervele valutare oficiale, dar și pentru a influența cursul la care moneda proprie este tranzacționată. Scopul lor nu este în principal obținerea de profit, ci mai degrabă influențarea raportului de tranzacționare al monedei proprii față de alte valute.

Băncile centrale acționează pe piața valutară utilizând în principal două instrumente:

investiții directe sub forma operațiunilor de vânzare/cumpărare de valute;

rata dobânzii, al cărei nivel relativ face monedă națională mai mult sau mai puțin atrăgătoare pentru plasamente sau investiții.

Investițiile băncilor centrale au un caracter sporadic și îndeplinesc câteva funcții importante:

executarea ordinelor primite de la clientela proprie – guverne, bănci centrale străine, organisme internaționale;

controlul asupra pieței;

încercarea de a influența cursul de schimb din motive de politică internă sau din necesitatea respectării unor angajamente internaționale.

2.4 Rolul operațiunilor pe piața valutară

Piața valutară este descrisă ca o piața cu tranzacționare continuă care furnizează informații de ultimă oră despre cerere și ofertă.

În condițiile în care operațiunile de import-export, investițiile străine și creditele externe au devenit principalele modalități de tranzacții internaționale, in fiecare zi au loc zeci de tranzacții între firme și persoane din Romania si diferite țări. Pentru a se regla astfel de afaceri între parteneri trebuie să se recurgă la convertirea monedelor între ele, ceea ce se realizează pe piața valutară. Apariția acestei piețe a fost așadar rezultatul unor necesități economice.

Funcția principală a pieței valutare este de formare a cursurilor (prețurilor), care permit reflectarea stării pieței la un anumit moment de timp. Menirea acestei piețe este de a pune în legătură – prin intermediari specializați – un număr cât mai mare de agenți economici interesați în comerțul internațional, creându-se totodată condițiile materiale și informaționale necesare pentru încheierea și executarea tranzacțiilor.

Piața valutară se constituie ca un mecanism prin care:

se transferă puterea de cumpărare între țări;

se obține și se oferă credit pentru tranzacții comerciale internaționale;

se minimizează expunerea la riscurile determinate de fluctuațiile cursurilor de schimb.

Aceste trei funcții sunt determinate de diferitele categorii de participanți pe piața valutară:

transferul puterii de cumpărare

Este necesar deoarece comerțul internațional și tranzacțiile de capital implică de obicei părțile rezidente reprezentate de diferitele monede naționale. Deși tranzacția comercială sau de capital ar putea fi efectuată în orice monedă, fiecare parte ar dori să-și rețină moneda proprie.

Fie exemplul unui importator roman care cumpără calculatoare din Anglia. Exportatorul englez poate să vândă calculatoarele importatorului roman fie în lei, fie în lire sterline, fie în dolari SUA. Oricare dintre aceste monede ar fi folosită, cele două părți trebuie să-și transfere puterea de cumpărare către sau de la monedele naționale proprii. În aceste condiții, piața valutară constituie un mecanism de efectuare a tranzacțiilor de transferare a puterii de cumpărare.

furnizarea de credite

Continuând exemplul de mai sus, calculatoarele trebuie finanțate pe perioada transportului spre Romania. Exportatorul englez ar trebui să fie de acord să ofere un credit importatorului roman cu sau fără dobândă. Importatorul roman ar trebui să plătească cash transportul și să finanțeze calculatoarele.

Piața valutară oferă astfel o sursă de credit. Tranzacțiile pot fi finanțate de instrumente specializate ca acceptele bancare sau scrisorile de credit.

minimizarea riscului valutar

Nici importatorul roman și nici exportatorul englez nu își asumă riscul modificărilor de curs valutar. Ei preferă să obțină un profit normal în urma tranzacției cu calculatoare decât să speculeze un profit sau o pierdere din modificările cursurilor de schimb.

Piața valutară oferă în acest sens facilități de acoperire (hedging) pentru transferarea riscului valutar către operatorii profesionali.

Operațiunile valutare cu acoperire la termen de tip hedging sunt un gen de operațiuni prin care un cumpărător sau o bancă se angajează, pe de o parte, să plătească o sumă în valută, laun anumit termen, iar pe de altă parte, se împrumută cu aceeași sumă în aceeași valută, la același termen de rambursare. Prin acest mod cumpărătorul de valută se pune la adăpost de riscul deprecierii acesteia, deoarece la termen eventuala pierdere se compensează prin câștigul egal obținut prin împrumut, ceea ce înseamnă că riscul operațiunii a fost transferat băncii împrumutătoare.

Pe piața valutară, tranzacțiile se desprind uneori de activitățile economice propriu-zise, ele efectuându-se din anumite interese, caz în care cererea și oferta sunt deformate. Aceste situații apar ca urmare a unor factori specifici: speculația valutară, arbitrajul valutar, intervenția statului.

Speculația valutară este o operațiune de vânzare-cumpărare care nu are o bază economică, efectuându-se doar pentru a realiza un câștig din negocieri, obținut prin folosirea inteligentă a diferențelor de curs valutar dintre două valute pe aceeași piață sau pe piețe diferite sau între cursul la vedere și cel la termen.

Speculația valutară comportă însă un anumit risc, deoarece dacă previziunea agentului nu se realizează se pot înregistra pierderi.

arbitrajul valutar este asemănător speculației valutare cu deosebirea că se efectuează de către bănci și cu sume mari. Arbitrajul valutar are o pondere însemnată în cadrul operațiunilor efectuate de bănci pe piețele valutare, acestea găsind practic o modalitate de a-și valorifica disponibilitățile în valută. Practic, operațiunile de arbitraj se realizează prin ordine de vânzare sau de cumpărare transmise rapid prin mijloace de comunicare moderne, de către bănci, corespondenților lor de pe alte piețe valutare.

intervenția statului se concretizează în vânzări sau cumpărări masive de valute pentru menținerea cursului valutar al monedei naționale.

Pe baza normelor financiare internaționale, statul este obligat să mențină anumite limite de fluctuație a monedei naționale.

Rolul pieței valutare este determinat de posibilitatea pe care acesta le oferă participanților la schimburile economice externe, pentru obținerea și alegerea mijloacelor de credit și de plată cele mai convenabile.

Creșterea importanței pieței valutare în dezvoltarea schimburilor economice externe este condiționată de anumiți factori, cum sunt:

tendința liberalizării comerțului internațional și de atenuare a restricțiilor valutare prin activitatea organismelor financiare internaționale;

creșterea ponderii creditului internațional în volumul tranzacțiilor comerciale externe;

creșterea rolului unor valute naționale cu mare pondere pe piața financiar-bancară internațională;

Amploarea relațiilor economice internaționale și participarea tuturor țărilor la circuitul economic mondial determină creșterea continua a rolului pieței valutare în desfășurarea operațiunilor economice externe. Ea devine un barometru al activiății economice din Romania și în același timp al conjuncturii economice generale de pe piața internațională.

2.5 Impactul liberalizării operațiunilor de capital pe piața valutară din România

Libera circulație a capitalurilor presupune eliminarea restricțiilor care există în legătură cu circulația capitalurilor între tarile membre, urmărind să contribuie la desăvârșirea Pieței unice europene și să favorizeze progresul economic prin alocarea optima a capitalului. Ea permite crearea unui spațiu financiar de dimensiuni internaționale și are un aport semnificativ la realizarea obiectivelor politicii economice și monetare a Uniunii Europene.

Articolul 56 din Tratatul privind înființarea Comunității Europene interzice orice restricție privind circulația capitalului între statele membre sau între statele membre și terțe țări. Cu toate acestea, statele membre pot menține unele restricții în relațiile cu țările din afara UE. Libera circulație a capitalurilor nu se referă doar la plăți sau transferuri de bani în exterior, ci include și alte tranzacții ce permit transferul dreptului de proprietate.

Activitatea de liberalizare a contului de capital, activitate desfășurată în numeroase țări în ultimele două decenii se încadrează într-o preocupare mai largă și anume cea de proiectare a unei noi arhitecturi a sistemului monetar internațional. Experiența mondială demonstrează că existența unui anumit control asupra mobilității capitalurilor implică un cost mai mare al capitalului împrumutat de firme de pe piața internă.. Simultan, existența unor restricții asupra ieșirilor de capital poate împiedica repatrierea profitului sau a dividendelor în cazul companiilor multinaționale, ceea ce descurajează investitorii.

Liberalizarea contului de capital generează o multitudine de avantaje pentru economia națională, începând cu o mai bună alocare a capitalului și reducerea costului acestuia. Totodată, liberalizarea contului de capital contribuie la dezvoltarea sistemului financiar general al economiei naționale, având influențe majore asupra procesului creșterii economice.

Ca urmare a aplicării Tratatului de la Maastricht, țările Uniunii Europene au liberalizat mișcările de capital creând premizele introducerii monedei unice. În perspectiva integrării în Uniunea Europeană, România s-a angajat să liberalizeze fluxurile de capital elaborând în acest sens o strategie care să conducă în final la liberalizarea completă a contului de capital. Astfel, a acceptat integral acquis-ul comunitar privind capitolul 4 „Libera circulație a capitalurilor”, în vigoare la data de 31 decembrie 2001 și s-a angajat față de Uniunea Europeana ca până la data aderării, 1 ianuarie 2007, să elimine toate restricțiile asupra fluxurilor de capital.

Deși procesul de liberalizare a fluxurilor de capital în România a început in 1991 odată cu adoptarea Legii investițiilor străine (nr. 35/1991) prin care se permiteau investițiile străine în România, asigurându-se garanții și facilități pentru investitorii străini, etapizarea liberalizării fluxurilor de capital s-a realizat in anul 2001 în contextual pregătirii aderării la Uniunea Europeană.

Astfel, prin notificarea din 25 martie 1998, a acceptat obligațiile prevăzute în Statutul Fondului Monetar Internațional referitoare la:

angajamentul autorităților de a elimina restricțiile privind operațiunile de cont curent;

neintroducerea altor restricții în viitor;

crearea unor condiții optime relansării reformei economice;

În multe situații, liberalizarea contului de capital în țările în curs de dezvoltare riscă să ducă la situații de criză în special datorită existenței unor sisteme financiare fragile și insuficient reglementate. Din acest motiv s-a ajuns la concluzia necesității elaborării unor algoritmi de etapizare a procesului de liberalizare a contului de capital astfel încât riscurile generate să fie cât mai mici.

Tabel nr. 1 Etapele liberalizării contului de capital în România

Sursawww.ier.ro:

Astfel, etapele intermediare parcurse în vederea liberalizării operațiunilor de capital constau în:

Etapa I – Liberalizarea investițiilor directe și imobiliare ale rezidenților în străinătate, precum și a mișcărilor de capital cu caracter personal și a altor mișcări de capital. Termenul aferent aceste etape a fost până în 2001.

Etapa a II-a – Liberalizarea mișcărilor de capital legate de derularea contractelor de asigurare și a celorlalte fluxuri de capital cu influență asupra economiei reale. Ieșirile de capital generate de operațiuni cum sunt achiziționarea de către rezidenți de valori mobiliare sau de unități ale organismelor de plasament colective străine și admiterea acestor instrumente pe piețele de capital naționale au fost programate a fi realizate în a doua parte a intervalului, datorită necesității asigurării timpului de pregătire, autorităților implicate; termen: 2002 – 2004;

Etapa a III-a – Liberalizarea operațiunilor de capital cu impact semnificativ asupra balanței de plăți. În cadrul acestei etape este menționată și eliminarea tuturor restricțiilor privind achiziția de valori imobiliare, iar termenul stabilit a fost până la 1 ianuarie 2007.

Pentru ca liberalizarea contului de capital să inducă o accelerare a creșterii economice este necesară îndeplinirea unor condiții și anume:

liberalizarea contului de capital trebuie să conducă la intrarea unui volum suficient de fluxuri de capitaluri private;

majoritatea acestor fluxuri trebuie să fie reprezentate de capitaluri pe termen lung, care nu sunt ușor reversibile, contribuind la evitarea situațiilor de criză;

să existe suficiente mecanisme internaționale pregătite atât pentru a preveni apariția unor crize valutare, cât și pentru a sprijinii țările în curs de dezvoltare în cazul apariției

Din perspectiva tranzacțiilor de cont curent și de cont de capital, BNR a fost implicată direct în realizarea obiectivelor acestui capitol de negociere. În acest sens, principiile care au stat la baza liberalizării operațiunilor de capitalsunt: intrările înaintea ieșirilor, fluxurile pe termen mediu și lung înaintea celor pe termen scurt, investițiile directe înaintea celor de portofoliu, respectarea succesiunii bănci – întreprinderi – populație.

În cadrul Regulamentului nr. 4/2005 emis de BNR și care reglementează regimul valutar în România este menționată liberalizarea completă a operațiunilor de capital începând cu 1 septembrie 2006.

Dacă până la 1 septembrie clienții principali ai BNR au fost băncile înregistrate în România, după această dată, leul poate fi tranzacționat și prin bănci din străinătate. BNR poate adopta măsuri de salvgardare privind operațiunile valutare de capital dacă fluxurile de capital pe termen scurt de o amploare deosebită exercită presiuni puternice asupra pieței valutare și provoacă perturbări grave în aplicarea politicii monetare și a cursului de schimb, având ca efect, variații semnificative ale lichidității interne și dezechilibre importante ale balanței de plăți.

Măsurile de salvgardare adoptate de Banca Centrală au în vedere:

reținerea în cont, la Banca Națională a României, pe o durată determinată, a unei părți din:

a) suma în valută care provine din intrări de capital, utilizată de un rezident sau de un nerezident pentru conversia acesteia în lei în scopul constituirii unui depozit la o instituție de credit din România;

b) suma în valută care provine din conversia unui depozit în lei constituit de un rezident sau de un nerezident la o instituție de credit din România, în scopul transferului în străinătate,

reținere care se efectuează în momentul conversiei în lei a sumei în valută destinată constituirii depozitului în lei la instituții de credit din România sau la momentul conversiei în valută a sumei în lei având ca sursă depozitele în lei constituite la instituții de credit din România;

stabilirea unei rate mai mari a rezervelor minime obligatorii pentru depozitele în lei constituite de rezidenți și nerezidenți la instituții de credit din România, care provin din sume în valută reprezentând intrări de capital, convertite în lei;

aplicarea de către BNR a unui comision pentru tranzacțiile de pe piața valutară interbancară generate de intrări/ieșiri de capital ale rezidenților și nerezidenților, care au ca obiect vânzarea /cumpărarea de valută în scopul depunerii/retragerii de sume în lei în/din depozite constituite la instituții de credit din România;

instituirea unor restricții de scadență pentru depozitele în lei constituite de rezidenți și nerezidenți la instituții de credit din România, care provin din intrări de capitaluri.

Aceste măsuri se aplică atât pentru rezidenți cât și pentru nerezidenți și pot fi aplicate în maxim șase luni și vor fi notificate Comisiei Europene și celorlalte state membre, cel târziu la data intrării lor în vigoare.

Capitolul III

Perspectivele pieței valutare românești-adoptarea euro

3.1 Pregătirea procesului de adoptare a monedei unice europene

Îndeplinirea criteriilor prevăzute în Tratatul de la Maastricht și adoptarea monedei unice europene fac parte din procesul de integrare europeană a României. Intrarea în zona euro implică transferul elaborării și conducerii politicii monetare către Banca Centrală Europeană, instituție ale cărei acțiuni sunt întreprinse în manieră unitară pentru întreaga zonă euro, fără a lua în considerare particularitățile economiilor naționale, al căror grad de omogenitate este presupus a fi înalt. În acest context, în perioada premergătoare adoptării euro este fundamental ca economia românească să parcurgă ajustările necesare integrării în zona euro.

Criteriile de convergență nominală instituite prin Tratatul de la Maastricht fac referire la stabilitatea prețurilor, la sustenabilitatea finanțelor publice și a gradului de îndatorare, la stabilitatea cursului de schimb și la nivelul ratelor dobânzilor pe termen lung. Evaluarea procesului de convergență presupune însă și analiza unor indicatori de aliniere structurală, în vederea determinării capacității economiei de a funcționa eficient în condițiile materializării unor șocuri, fără sprijinul unei politici monetare independente la nivel național.

Stadiul îndeplinirii de către România a criteriilor de convergență nominală este sintetizat în tabelul 2

Tabel 2: Stadiul actual al criteriilor de la Maastricht pentru România:

În intervalul 2006-2008, rata anuală medie a inflației (IAPC) în România a fost substanțial mai ridicată decât în zona euro, ecartul dintre cele două măsuri înregistrând variații semnificative. În anul 2009, pe fondul deficitului de cerere asociat recesiunii economice, inflația a cunoscut un proces de temperare în majoritatea statelor europene, inclusiv în România. În anul 2010, sub incidența atât a unor factori externi din punct de vedere al naturii presiunilor inflaționiste (precum creșterea cotațiilor materiilor prime pe piețele internaționale), cât și a unor factori specifici economiei naționale (cea mai puternică influență având-o majorarea cotei standard a TVA cu 5 puncte procentuale începând cu 1 iulie 2010), decalajul dintre nivelul mediu annual al inflației în România și nivelul de referință a înregistrat valoarea de 3,7 puncte procentuale. Evoluția inflației în România în anul 2011 și în primele cinci luni ale anului 2012 a condus la diminuarea semnificativă a acestui decalaj la 2,7 puncte procentuale în decembrie 2011 și la 0,4 puncte procentuale în mai 2012, factori favorabili în acest sens fiind epuizarea efectului de runda întâi al majorării cotei standard a TVA, deflația grupei alimentelor neprocesate înregistrată pe fondul producției agricole interne excepționale, precum și unele efecte statistice de bază. Concomitent, nivelul de referință a crescut de la 2,4 % în anul 2010 la 3,1 % atât în decembrie 2011, cât și în mai 2012.

Ponderea deficitului bugetului general consolidat al statului în PIB a depășit, începând cu anul 2008, limita impusă prin Tratatul de la Maastricht. Recomandările formulate în cadrul procedurii de deficit excesiv pentru România2 (declanșată în anul 2009) și angajamentele asumate în cadrul acordurilor definanțare externă încheiate de România cu instituțiile fi nanciare internaționale au fost transpuse în măsuri de consolidare fi scală care au determinat reducerea, până la sfârșitul anului 2011, a ponderii deficitului bugetului general consolidat al statului în PIB la 5,2 %.

Această evoluție contribuie la conturarea premiselor pentru închiderea procedurii de deficit excesiv în anul 2012, în linie cu prevederile din Programul de convergență 2011-2014. Cel de-al doilea indicator al sustenabilității finanțelor publice, raportul dintre datoria publică și PIB, a consemnat o evoluție nefavorabilă în 2011, continuând însă să înregistreze un nivel net inferior limitei stabilite de criteriul nominal.

De la jumătatea anului 2007 și până la începutul anului 2009, pe fondul deteriorării percepției investitorilor străini privind riscurile asociate economiilor din țările Europei Centrale și de Est, leul s-a depreciat semnificativ în raport cu euro. Ulterior, încheierea acordurilor cu instituțiile financiare internaționale, aplicarea unui set de măsuri de consolidare fi scală și atenuarea tensiunilor financiare în statele din regiune au favorizat o evoluție relativ stabilă a cursului de schimb al monedei naționale în raport cu euro, variația acestuia încadrându-se în banda standard de ±15 % față de nivelul de referință.

Rata dobânzii pe termen lung a continuat să se situeze peste nivelul de referință. Pe fondul semnalelor de aplanare a recesiunii economice în paralel cu îmbunătățirea percepției riscului privind investițiile în România, ecartul s-a redus de la valoarea maximă de 3,7 puncte procentuale consemnată în anul 2009 la 1,5 puncte procentuale în decembrie 2011. Ulterior, deși ratele dobânzilor pe termen lung și-au continuat tendința descrescătoare, ecartul s-a majorat la 3,1 puncte procentuale în mai 2012, ca urmare a diminuării semnificative a nivelului de referință.

Îndeplinirea sustenabilă a criteriilor de convergență nominală este condiționată de atingerea unui grad ridicat de aliniere structurală. Nivelul PIB/locuitor, structura pe sectoare a economiei, gradul de deschidere a acesteia și ponderea comerțului cu UE în totalul comerțului exterior sunt cei mai importanți indicatori de convergență reală.

Consistent cu procesul de catching-up, raportul dintre PIB pe locuitor (exprimat conform standardului puterii de cumpărare) în România și cel din zona euro s-a dublat în ultimii 10 ani (de la aproximativ 20 % în anul 2001 la circa 40 % în anul 2011). În același timp, structura sectoarelor în economie s-a apropiat de cea a zonei euro (în special prin reducerea ponderii agriculturii), evoluție favorabilă atenuării efectelor unor posibile șocuri asimetrice. În contextul intensificării schimburilor comerciale ale României în anii 2010 și 2011, gradul de deschidere a economiei (calculat ca sumă a importurilor și exporturilor de bunuri și servicii raportată la PIB) a revenit la valori superioare celei de 75 % . Gradul de integrare comercială cu Uniunea Europeană este evaluat a fi ridicat întrucât, din totalul schimburilor comerciale, ponderea celor efectuate cu statele membre ale UE a fost de peste 70 % în ultimii trei ani.

Analiza alinierii structurale poate fi extinsă prin urmărirea altor indicatori, asociați dinamicii și finanțării deficitului de cont curent și evoluției sistemului financiar-bancar. După declanșarea crizei financiare globale, deficitul de cont curent s-a diminuat substanțial, în paralel cu scăderea masivă a intrărilor de capital. În același timp, a avut loc reducerea, din 2009 până în 2011, a gradului de acoperire a deficitului prin investiții străine directe de la aproximativ 70 % până la valori ușor peste 30 %. Referitor la sectorul financiar-bancar, acesta înregistrează un grad ridicat de integrare cu cel al zonei euro, fapt argumentat de preponderența în structura acționariatului băncilor comerciale a capitalului originar din țările zonei euro, însă nivelul intermedierii financiare continuă să fi e subdimensionat.

Evaluarea curentă a stadiului procesului de convergență nominală și reală a României la zona euro indică necesitatea continuării eforturilor de redresare economică în paralel cu cele de consolidare fiscală. Aceste eforturi sunt simultane cu cele ale unui număr important de state din interiorul și din afara Uniunii Europene.

Similar evoluțiilor de natură administrativă din celelalte noi state membre ale Uniunii Europene, autoritățile din România au constituit organisme de coordonare a procesului de adoptare a monedei unice.

Astfel, în februarie 2010, în cadrul BNR a fost înființat Comitetul de pregătire a trecerii la euro, care reprezintă un cadru formalizat de dezbatere a problematicilor legate de convergența nominală și reală, respectiv de suport al deciziilor băncii centrale în procesul de aderare la Uniunea Economică și Monetară. Începând cu luna octombrie 2010, acest comitet are ca invitați permaneți reprezentanți ai Ministerului Finanțelor Publice. Pe parcursul anului 2011 au avut loc șase reuniuni ale Comitetului de pregătire a trecerii la euro, alte trei ședințe desfășurându-se în primul semestru al anului 2012. Tematicile abordate au vizat domenii precum: stadiul pregătirii României pentru adoptarea euro (studii privind cursul de schimb de echilibru, indicatori de aliniere structurală a României la zona euro), experiența altor țări în procesul de pregătire a trecerii la euro, măsuri, mecanisme și concept noi adoptate la nivelul Uniunii Europene (note privind Semestrul European, tabloul de bord pentru monitorizarea dezechilibrelor macroeconomice, abordări recente ale problematicii finanțelor publice, demararea funcționării Comitetului European pentru Risc Sistemic, Pactul Euro Plus), contribuțiile BNR la documentele programatice ale guvernului român (Programul de convergență, Programul Național de Reformă).

În luna mai 2011, în vederea coordonării la nivel național a pregătirilor pentru adoptarea euro, s-a constituit Comitetul interministerial pentru trecerea la euro, a cărui primă reuniune, desfășurată în data de 31 octombrie 2011, a fost găzduită de banca centrală. Conducerea comitetului, din care fac parte reprezentanți ai BNR, MFP și ai altor instituții, este asigurată de primul-ministru.

Anticipând înființarea acestui organism, BNR a preluat inițiativa de a schița o serie de documente esențiale care vor trebui adoptate în cadrul Planului Național de trecere la Euro. Astfel, BNR a conturat un set de propuneri care să fi e avute în vedere la elaborarea proiectului de lege privind măsuri prealabile adoptării euro, propuneri care au ținut seama și de observațiile Ministerului Justiției, instituția care coordonează, în cadrul Comitetului interministerial pentru trecerea la euro, activitățile cu caracter legislativ. De asemenea, a fost elaborat un proiect al strategiei de comunicare privind adoptarea euro, document care urmează a fi supus analizei și aprobării acestui comitet. În acest context a fost abordată și problematica creșterii gradului de educație financiară și economică a publicului larg, importantă pentru înțelegerea adecvată a etapelor și a implicațiilor adoptării euro.

Acționând astfel, Banca Națională a României și-a asumat rolul de catalizator al dezbaterii, la nivel instituțional și public, privind coordonatele procesului de adoptare a monedei unice europene, cu convingerea că acestea necesită o evaluare bine fundamentată, neinfluențată de diferențe doctrinare sau de ciclul electoral.

Conform prevederilor Programului de convergență 2012-2015, angajamentul de adoptare a monedei euro în 2015 a fost menținut și reprezintă o ancoră importantă a asigurării consecvenței în timp a mix-ului de politici macroeconomice și a reformelor structurale, precum și pentru promovarea ajustărilor necesare creșterii rezilienței și flexibilității economiei românești. Din această perspectivă, merită menționat faptul că România a aderat în anul 2011 la Pactul Euro Plus, care definește ca domenii principale de acțiune consolidarea finanțelor publice, asigurarea stabilității pieței financiare și creșterea competitivității externe prin politici ce vizează piața muncii și piața bunurilor. De asemenea, România a semnat în anul 2012 Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța în cadrul Uniunii Economice și Monetare, ceea ce implică adoptarea unui set de reguli în scopul promovării disciplinei bugetare prin intermediul unui pact bugetar și al consolidării coordonării politicilor economice pentru atingerea obiectivelor de creștere economică durabilă, ocupare a forței de muncă, competitivitate și coeziune socială.

3.2 Necesitatea participarii la ERM II

ERM II este un sistem menit să contribuie la evitarea fluctuațiilor excesive ale ratelor de schimb dintre monedele participante și moneda euro, care ar putea perturba stabilitatea economică a pieței unice. Participarea la acest mecanism este voluntară, ea reprezintă însă unul din criteriile de convergență – țările candidate la zona euro trebuie să participe la ERM II, fără tensiuni majore, cu cel puțin doi ani înainte de a îndeplini criteriile necesare pentru adoptarea monedei unice.

Oportunitatea participării în ERM II a țărilor aspirante la integrarea în zona euro este pusă tot mai frecvent în discuție în literatura economică recentă. O primă obiecție se referă la limitele
pe care accentuarea mobilității internaționale a capitalului și a integrării economiilor și
sistemelor financiare le impune unui mecanism conceput la începutul anului 1990, când aceste
caracteristici ale economiei mondiale erau mult mai puțin pregnante .

Un dezavantaj este considerat și faptul că țările candidate își asumă costuri considerabile pentru a respecta criteriile referitoare la inflație și la cursul de schimb, fără a dispune și de timpul necesar materializării unor beneficii concrete. Astfel, după trecerea celor doi ani în care participanții la ERM II își demonstrează capacitatea de a menține cursul de schimb în interiorul benzii de fluctuație fără a fi necesare intervenții majore pentru contracararea unor tensiuni severe, țara respectivă devine membru al UEM, iar reputația câștigată nu mai poate fi valorificată. În plus, banca centrală nu va putea fructifica credibilitatea obținută prin
asigurarea stabilității prețurilor, impusă de criteriile de convergență nominală, în condițiile în care intrarea în UEM este echivalentă cu renunțarea la o politică monetară independentă,
responsabilitatea în acest domeniu revenind în continuare Băncii Centrale Europene .

De altfel, în repetate rânduri, țările candidate au făcut cunoscut faptul că, în ceea ce privește criteriile de inflație și de dobândă la titlurile pe termen lung, prevederile Tratatului de la Maastricht sunt prea restrictive și nu ar trebui să li se aplice. Există studii importante, dintre care semnalăm aici pe cel al viceguvernatorului Băncii Naționale a Ungariei, care a demonstrat că, datorită efectului Balassa-Samuelson, este improbabil și contra productiv ca inflațiile din noile țări membre să conveargă rapid către nivelurile celor mai bune performere din zona UE. În cele din urmă însă a prevalat punctul de vedere al Comisiei Europene, care și-a motivat opțiunea aplicării adlitteram a prevederilor Tratatului de la Maastricht noilor țări membre prin respectarea principiului tratamentului egal. Probabil că, în acest caz, teama de a redeschide cutia Pandorei cu statele deja membre ale zonei euro (cu implicații majore îndeosebi în ceea ce privește revizuirea deficitului bugetar maxim admis)a fost mai puternică decât posibila raționalitate economică a revendicărilor țărilor candidate.

De asemenea, utilizarea excesivă a politicii de curs pentru asigurarea dezinflației impuse de criteriul de la Maastricht poate conduce la un nivel de apreciere nesustenabil, cu efecte negative asupra competitivității sectoarelor supuse concurenței externe, la supraevaluarea parității la care se va face convertirea în euro sau chiar la colapsul cursului de schimb înaintea aderării la UEM .

Pentru a atenua potențialul conflictual al satisfacerii simultane a criteriului de inflație și a celui de curs, unii economiști sugerează aplicarea ex-post a criteriului cursului de schimb în țările care operează într-un regim flexibil și considerarea consiliului monetar ca fiind compatibil cu participarea la ERM II, banda de fluctuație fiind în acest caz zero.

Există, de asemenea, autori care consideră că trecerea la o formă de curs de schimb fix față de euro – cum este ERM II – în perioada de tranziție către UEM s-ar putea dovedi un demers
riscant în condițiile în care procesul de convergență reclamă o anumită flexibilitate a regimului de curs. Pe de o parte, este probabil ca procesul de convergență să genereze presiuni inflaționiste sau aprecierea nominală a monedei naționale, iar existența unui regim de curs flexibil ar permite o anumită depreciere, care să compenseze pierderile de competitivitate cauzate de diferențialul de inflație față de zona euro. Pe de altă parte, dat fiind faptul că în majoritatea economiilor în tranziție există încă dezechilibre macroeconomice (de natură structurală sau fiscală), participarea în ERM II (mai ales în cazul raportării la o bandă îngustă, de ±2,25 %) ar putea conduce la supraaprecierea monedei naționale, dobânzi înalte, creșterea volatilității fluxurilor de capital, intervenții masive pe piața valutară, atacuri speculative și, în ultimă instanță, la ratarea obiectivului privind stabilitatea cursului de schimb.

În consecință, intrarea în ERM II trebuie să fie precedată de atingerea unui nivel ridicat de convergență, respectiv de progresul consistent al reformelor structurale, de un proces de consolidare fiscală și de o politică responsabilă a veniturilor. Acest fapt este, de altfel, demonstrat atât de experiența Greciei anterior participării la UEM, cât și de experiența recentă a Ungariei, care întâmpină dificultăți economice și monetare după ce a adoptat un regim de curs de schimb de tipul ERM II.

Dacă se intră în ERM II înainte de atingerea unui stadiu suficient de avansat de convergență, dar și de stabilitate a sistemului financiar, riscul unor atacuri speculative crește substanțial. Piețele ar putea sancționa drastic adoptarea unei parități centrale față de euro, care ar fi considerată drept inconsistentă cu condițiile economice ale țării respective sau cu menținerea stabilității prețurilor. Totodată, ar fi „amendată” de către speculatori orice ambiguitate privind fermitatea cu care politica monetară intenționează să acționeze pentru menținerea parității centrale .

Comisia Europeană și Banca Centrală Europeană invocă o serie de argumente în favoarea menținerii obligativității participării în ERM II a țărilor aspirante la integrarea în zona euro.
Se consideră că, deoarece implică un mix coerent de politici economice, ERM II sprijină stabilizarea macroeconomică și catalizează reformele structurale. Prin anunțarea parității centrale fixe a cursului de schimb și a lărgimii benzii de fluctuație a acestuia, ERM II asigură ghidarea participanților pe piața valutară, ceea ce întărește stabilitatea cursului de schimb și contribuie la limitarea nivelului și a volatilității inflației. Deși constituie un regim intermediar de curs de schimb, ERM II are avantajul că asigură o „ieșire” prin posibilitatea intrării în zona euro, iar banda-standard de fluctuație a cursului de schimb (±15 %) este suficient de largă pentru a acomoda eventualele șocuri asimetrice și ajustări structurale din economie; dacă este necesar, se poate efectua o revalorizare a parității centrale. Caracterul multilateral al aranjamentului și mai ales posibilitatea realizării unor intervenții coordonate ale băncii centrale și ale BCE pentru menținerea cursului de schimb în interiorul benzii sunt de natură a-i conferi o credibilitate sporită.

Toate țările care vor accede la Uniunea Europeană își propun să aibă o durată de trecere prin ERM II cât mai scurtă (doi ani), deși nu există restricții formale privind durata acesteia. Pentru a evita o participare excesiv de îndelungată în ERM II, este importantă stabilirea momentului intrării în acest mecanism în funcție de stadiul îndeplinirii criteriilor de convergență nominală. Efectuarea în prealabil a ajustărilor majore în ceea ce privește domeniul fiscal, sectorul extern și prețurile administrate ar putea să asigure condițiile necesare unei „treceri” line prin ERM II.

Se poate aprecia că ERM II reprezintă o etapă pe drumul către adoptarea euro ca monedă națională, iar în perioada de testare pe care acest mecanism o reprezintă parsă existe mai degrabă riscuri decât avantaje. Se naște, așadar, întrebarea legitimă dacă nu ar fi posibilă adoptarea euro fără a mai trece prin acest mecanism.

O formulă care merită pusă în discuție este trecerea la consiliul monetar (currency board) cu ancoră euro. Cu alte cuvinte, leul își continuă existența la o paritate fixă și nemodificabilă față
de euro, ceea ce ar repeta, cu un decalaj de câțiva ani, experiența bulgară în materie.
Principalul contraargument la o asemenea soluție este că, în timp ce consiliul monetar este o
decizie unilaterală a țării în cauză, adoptarea euro de către un membru este o decizie comună a
întregului „club”, întrucât are implicații și asupra celorlalte țări care folosesc aceeași monedă.
Acest lucru este, de altfel, adevărat și pentru țări care, în prezent, au un consiliu monetar (Estonia, Lituania și Bulgaria), pentru care paritatea finală de conversie în euro va fi negociată
cu autoritățile europene. Cu alte cuvinte, adoptarea consiliului monetar nu reprezintă o
garanție pentru trecerea la euro, dar păstrează toate inconvenientele și rigiditățile generate de
un astfel de aranjament.

Teoretic, ar putea fi luată în discuție și posibilitatea abandonării unilaterale a leului ca monedă națională și recunoașterea euro ca monedă cu putere circulatorie deplină în țara noastră.Ca și consiliul monetar, o asemenea soluție reprezintă mai degrabă o variantă pentru ieșirea dintr-o criză severă, decât o posibilitate de luat în calcul într-un proces de stabilizare ce a câștigat în
profunzime. Într-un asemenea caz, abandonarea monedei naționale seamănă mai curând cu o
capitulare necondiționată, iar efectele ar fi destul de greu previzibile. Dispariția completă a
politicii monetare și pierderea seniorajului generat de emisiunea monetară sunt numai două dintre argumentele pentru care adoptarea unilaterală a euro nu poate fi luată în discuție.

Elementele prezentate mai sus în această lucrare arată că atât unele dintre criteriile de convergență nominală, cât și – mai ales – criteriile de convergență reală pot fi îndeplinite de țara noastră numai cu condiția unor eforturi susținute și pe timp mai îndelungat. Astfel, reducerea proporției reprezentate de populația ocupată în agricultură va presupune dezvoltarea puternică a serviciilor sau a altor domenii ocupaționale alternative, ceea ce va necesita investiții semnificative, fie în actualele orașe, fie chiar în zone rurale.

Chiar dacă s-ar putea admite că printr-un efort susținut s-ar putea îndeplini criteriile de la Maastricht într-un orizont temporal relativ scurt (de 1-2 ani), sustenabilitatea acestei convergențe nominale depinde în ultimă instanță de realizarea convergenței reale. Mai mult decât atât, adoptarea unor restricții îndeosebi cu caracter monetar pentru a forța îndeplinirea în termen foarte scurt a criteriilor de convergență nominală ar putea avea un impact negativ asupra menținerii unui ritm accelerat de creștere economică, ceea ce, în fond, ar întârzia atingerea obiectivelor de convergență reală. De aceea, considerăm că adoptarea unor programe cu obiective clare, dar realiste, ar fi de natură să sprijine dezvoltarea accelerată a economiei românești chiar dincolo de momentul adoptării monedei unice europene.

Într-o strategie de țintire directă a inflației, de câte ori proiecțiile de inflație deviază de la obiectivul stabilit, politica monetară reacționează de o manieră mai mult sau mai puțin
mecanică, utilizând atât ancorele “clasice” (rata dobânzii, rata rezervelor obligatorii), cât și
ancora cursului de schimb. Această strategie este aplicată în România începând cu august
2005. Un element important care trebuie subliniat este că politica cursului de schimb a rămas
una de flotare controlată, însă cu un accent din ce în ce mai mare pe cuvântul “flotare” și din
ce în ce mai mic pe cuvântul “controlată“. Ultima intervenție a BNR pe piața valutară a avut loc în octombrie 2005.

După momentul intrării în ERM II este posibilă păstrarea strategiei de țintire directă a inflației, după cum este posibilă trecerea la o strategie de țintire a cursului de schimb. În măsura în care experiența ungară poate fi considerată relevantă, se pare că a doua opțiune este de preferat, pentru a nu genera conflicte între obiective. S-ar putea ca până în acel moment România să-și crească semnificativ gradul de deschidere a economiei, astfel încât canalul de transmitere prin cursul de schimb să devină deosebit de eficient.

În fine, după adoptarea euro, responsabilitatea conducerii politicii monetare se va transfera de la BNR la Banca Centrală Europeană, care practică o strategie heterodoxă, bazată pe doi
piloni: un pilon cantitativ, dat de prognoza evoluției masei monetare în sens larg (M3),a cărei
relație cu inflația este considerată stabilă și predictibilă pe termen lung, și un al doilea pilon,
calitativ, care ia în considerare cât mai mulți indicatori financiar-bancari, cum ar fi evoluțiile piețelor financiare, evoluția acțiunilor și a activelor reale, evoluția așteptărilor inflaționiste.

Din experiența neplăcută a Ungariei în cadrul unui mecanism de tip ERM II se poate extrage o lecție fundamentală, care poate fi sintetizată astfel: o dată anunțată data probabilă de
adoptare a euro, întreaga societate trebuie să se mobilizeze în sprijinul acestei opțiuni, iar deciziile de politică macroeconomică și microeconomică trebuie să i se subordoneze.

Din această lecție fundamentală derivă alte câteva învățăminte, după cum urmează:

avantajele unei inflații scăzute trebuie explicate în mod repetat clasei politice și
populației; altminteri, sprijinul acestora poate lipsi exact în momentele cele mai delicate ale luptei antiinflaționiste (a se vedea episodul creșterii salariilor personalului bugetar sau cel al stimulării exportatorilor prin politica de curs);

independența băncii centrale trebuie garantată nu numai teoretic, ci și în practică;
altfel, ea riscă să fie prinsă între obiective conflictuale;

încercarea, concomitentă, de țintire directă a inflației și de menținere a stabilității
cursului de schimb solicită un sprijin puternic din partea Guvernului, prin imprimarea unui caracter prudent politicii fiscale și celei salariale, precum și din partea populației;

la fel de importantă ca politica fiscală și cea salarială este menținerea sub control a expansiunii creditului; în caz contrar, consecințele asupra contului curent și inflației pot fi grave;

este nevoie de o comunicare foarte bună între guvern și banca centrală. Degeaba
au Ungaria și Polonia comitete interministeriale (la nivelul ministerelor de finanțe și al băncilor naționale) specializate în etapizarea adoptării euro, dacă respectivele instituții au obiective diferite;

guvernul ar trebui să fie mai puțin îngrijorat de soarta exportatorilor: competitivitatea într-o piață unică nu se câștigă prin devalorizări, ci prin inovație, design, livrare la timp, rețele de distribuție, activitate de service și garanție, cunoașterea clientelei.

Pe lângă aceste considerente generale, mai pot fi extrase următoarele învățăminte cu caracter tehnic:

banda de curs largă (±15 %) sau îngustă (±2,25% ) poate fi apărată numai în măsura în care politicile fiscale și salariale sprijină acest demers;

este periculos a se lăsa cursul să fluctueze în apropierea marginilor benzii, întrucât aceasta poate invita la atacuri speculative;

în economiile mici și deschise este foarte dificilă consolidarea dezinflației atunci când are loc o deteriorare a contului curent, datorită importanței canalului cursului de schimb;

prezintă un risc deosebit de mare liberalizarea deplină a contului de capital înainte ca inflația și dobânzile să fi coborât la niveluri neatractive pentru influxurile de capital speculativ.

În concluzie, învățămintele de mai sus pot fi condensate în două recomandări de politică monetară:

perioada de operare în mecanismul ERM II nu ar trebui să depășească cei doi ani
obligatorii, tocmai datorită dificultății de a reconcilia politica de curs cu obiectivul de inflație;

intrarea în ERM II ar trebui să se facă numai atunci când stadiul îndeplinirii criteriilor de convergență (nominală și reală) va fi suficient de avansat; astfel, la sfârșitul celor doi ani se va putea trece la adoptarea monedei euro.

3.3 Avantaje versus dezavantaje

3.3.1. Avantajele introducerii monedei Euro

Adoptarea euro are o serie de avantaje care pot fi grupate în avantaje directe si avantaje indirecte. Reducerea costurilor de tranzacționare pentru tranzacțiile în euro vor fi evidente la nivelul populației și companiilor. De asemenea, la nivelul companiilor se vor reduce costurile administrative de gestionare a tranzacțiilor valutare. Eliminarea riscului de curs de schimb față de euro și reducerea substanțială a riscului valutar față de alte valute este poate avantajul cel mai important, cu efecte benefice asupra comerțului exterior.

Adoptarea euro va permite comparabilitatea și transparența prețurilor locale cu cele din alte țări din zona euro. De asemenea, adoptarea euro aduce un cost al capitalului mai mic prin rate ale dobânzii mai mici, cu efecte pozitive asupra procesului investițional și asupra cresterii economice pe termen lung.

Reducerea costurilor legate de rata de schimb prin introducerea monedei unice:

Un avantaj important direct al monedei euro îl reprezintă protecția împotriva crizelor cursurilor de schimb, care afectau în mod regulat fostele monede naționale, rezultând reducerea prețurilor produselor importante, inclusiv al petrolului, deorece euro este o monedă puternică, evoluția schimburilor și a investițiilor în cadrul zonei euro reduc dependența acesteia de exterior, oferind posibilitatea de a călători mai ieftin și mai simplu, plus o transparență mai mare a prețurilor care susține concurența.

În momentul în care un importator plătește pentru mărfurile importate trebuie în primul rând să convertească la o bancă moneda națională în moneda exportatorului sau în moneda stabilită prin contract, la care banca va adăuga un comision pentru operațiunea de schimb valutar. În cazul firmelor care importă sau exportă un volum mare de mărfuri într-un număr extins de țări, astfel de tranzacții de schimb valutar au și ele un volum însemnat, de unde rezultă că și costurile vor fi ridicate, ceea ce determină recuperarea lor prin majorarea prețurilor, costurile find suportate într-un final de consumator.

Introducerea euro crează în primul rând o zonă largă de stabilitatea valutară în cadrul UEM, reprezentând un avantaj major pentru țările cunoscute pentru faptul că ar fi trecut prin perioade de fluctuație dezordonată a ratei de schimb sau de alinierea monetară greșită în anii din urmă. Introducerea euro a contribuit într-un mod incontestabil la crearea unor relații monetare internaționale mai stabile. Stabilitatea și siguranța financiară internațională este sprijinită și de politicile bugetare interne mai stricte pe care țările din zona euro trebuia să le îndeplinească. Moneda euro a devenit una dintre cele mai importante valute de tranzacție pe plan mondial, alături de dolar, yen și yuan.

Eliminarea costurilor cu schimbul valutar stimulează comerțul și investițiile. Înainte ca să fie introdusă moneda euro, costurile cu schimbul valutar erau ridicate, acestea find estimate la 20-25 miliarde de euro anual în Uniunea Europeană. Aceste costuri au dispărut în interiorul zonei euro, unde toate plățile și facturile sunt exprimate acuma în euro. În plus, euro este acceptat și în afara zonei euro.

Eliminarea incertitudinilor ratei de schimb:

Uniunea monetară elimină mișcările ratei de schimb intra-comunitare,care ar stimula comerțul și investițiile.Cât de mare este câstigul este greu de cuantificat, teoria economică nestabilind reguli privind relația dintre incertitudinea legată de rata de schimb și comerț sau investiții.

Moneda unică va suprima speculația monetară și valutară generată de variabilitatea condițiilor economice de la o țară la alta și de la o perioadă la alta în cadrul aceleiași țări.

Absența variabilitații cursurilor elimina implicit riscul valutar.Doar firmele mari au posibilitatea,prin diferite tehnici,de astfel imperfecte și foarte costisitoare să se acopere contra expunerii la risc valutar, fie prin management de trezorerie,fie prin operațiuni la termen,fie în caz deosebit prin constituirea unei rețete de filiale în diferite țări și schimbând sursa de aprovizioanare,respectiv piețele de desfacere.

4. Facilitarea curculației capitalurilor și a investițiilor de la o țară la alta va permite o alocare mai judicioasă a resurselor necesare dezvoltării.

5. Va face ca prețurile să fie mai transparente deoarece vor fi exprimate în aceeași monedă,ceea ce va facilita identificarea celor mai competitive dintre ele,la o calitate a produselor egală.

6. Se vor accentua concurențe între firmele aparținând țărilor din Uniunea Monetară cu efecte benefice asupra eficienței,calității și nivelului prețurilor.

7. Euro va fi nu doar un factor major de integrare economică ci unul integrare politică, va juca un rol de stabilitate atât din punct de vedere politic cât și în relațiile internaționale.

8. Putere și stabilitate valutară

Introducerea euro creează o larga zonă de stabilitate valutară în cadrul Uniunii Economice Monetare pentru țări cunoscute a fi trecut de fluctuație dezordonară a ratei de schimb sau de aliniere monetară greșită în anii din urmă.Stabilitatea financiară internațională este sprijinită și de politicile bugetare interne mai stricte pe care statele din zona euro trebuie să le respecte.

9. Lupta împotriva crimei organizate,perspective ale falsificării sau spălarii banilor

Euro este o monedă,așezată pe finanțe publice durabile,datorită pactului de creștere și stabilitate și girată de o bancă centrală indepententă al cărui obiectiv este stabilitatea prețurilor. Prin urmare,este o monedă credibilă,care inspiră încredere operatorilor financiari.

Din 01.01.2002, statele participante la zona Euro au început să aibă aceleași bancnote și monede. Din acest motiv a existat necesitatea punerii la punct al unui sistem de schimb de informații,precum și al unui demers comun și coordonat în domeniul falsificarii banilor.

10. O identitate europeană

Uniunea Europenană Monetară nu are efect direct asupra sectoarelor non-economice și monetare,dar va înfluența pozitiv sentimental de identitate si integrarea europeană. O monedă europeană unică va întări identitatea europeană.Impactul asupra politicilor generale nu pot fi prevăzut în totalitate, ce se poate spune este că o integrare economică aprofundată paote conduce la o coordonare mai strânsă o politicilor din diverse sectoare.

În ceea ce privește ridicarea monedei europene la rang de monedă vehiculată, monedă mondială, deviză-cheie, efectele Uniunii Economice Monetare sunt și mai puternice și constau în:

Utilizarea crescândă a monedei unice în cadrul tranzactiilor comerciale ceea ce va permite reducerea instabilitățiilor generate de fluacțiile cursului dolarului și yenului;

Posibilitatea emitentului de monedă de a beneficia de venituri de pe urma sumelor deținute în străinătate;

Redistribuirea portofoliilor de active financiare în favoarea titlurilor în euro;

Prin dispariția necesarului de rezerve naționale in cadrul intracomunitar,se pot realiza economii importante;

Coordonarea monetară internațională,prin restrângerea dialogului în cadrul tipartit,ar putea înregistra progrese notabile.

3.3.2 Dezavantajele introducerii monedei euro

Dezavantajele și costurile adoptării euro sunt legate în primul rând de pierderea independenței politicii monetare si de costurile conversiei în euro.

Dacă costurile conversiei în euro sunt costuri doar pe termen scurt, pierderea independenței politicii monetare este cel mai important dezavantaj pe termen lung. Politica monetară este cea care permite politicii economice să răspundă la socuri (atât interne cât și externe) care se produc în economie. Abandonarea monedei naționale presupune o politică monetară și de curs de schimb unică. Dacă de exemplu o țară este în recesiune economică și are nevoie de o politică monetară stimulativă, dar în acelasi timp restul țărilor din zona euro sunt în faza ascendentă a ciclului economic, necesitând astfel o politica monetară restrictivă, apare o dilemă legată de aceasta lipsă de sincronizare a ciclurilor economice. Înainte de a intra în zona euro și a abandona astfel politica monetară proprie, o țară trebuie să se asigure că are ciclul economic sincronizat cu cel al zonei euro și el va rămâne sincronizat și în viitor.

Diferențe în politica fiscală

Țările membre care vor avea o datorie în creștere vor duce la creșterea dobânzilor în toate țările zonei euro datorită faptului că Uniunea Europeana va trebui să aibă o rată unică o dobânzii. Țările Uniunii Europene vor trebui să crească fluxurile interne de plăți ale zonei euro pentru a ajuta regiunile care au nevoie de acest ajutor.

2. Nu se poate uita marea diversitate culturlă existentă în Europa, ceea ce implică diferite ritmuri de viață, diferențele lingvistice, diferite obiceiuri.

3. Pierderea ratei de schimb

Statele nu mai au posibilitatea de a se servi de modificările ratei de schimb pentru a-și regla activitatea economică. Renunțând la dreptul de a devaloriza moneda naționlă, guvernele se dispensează de un instrument vital de politica economică în cazul unui șoc economic ce i-ar mării costurile comparativ cu alți parteneri din U.E.

4. Condițiile sociale din țările din Uniunea Eurpeană sunt,de asemenea, foarte diferite.

5. Pierderea de suveranitate

Europenismul poate fi concept la momentul actual doar prin prisma valorilor general umane. Moneda, slabă sau puternică a fost mereu simbolul unui stat,un liant al unei națiuni. Cetățenii din țările Uniunii Europene s-au declarat mai întâi cetățeni ai țării respective. Pierderea de suveranitate a creat un loc psihologic asupra populației din țările Uniunii Europene.

6. Creșterea prețurilor

Tendința normală a prețurilor din țările zonei euro este de evoluție spre o valoare medie, aceasta însemnând în unele țări o creștere a prețurilor independent de venituri.

Moneda euro e limitat politicile economice pe care le pot efectua țările deoarece ei nu pot acționa numai în funcție de interesele lor. De asemenea, țările mai sărace nu mai au posibilitatea de a devaloriza monedele lor pentru a scădea prețurile produselor și pentru a atrage nai mulți cumpărători străini. Un alt pericol constă în acela că o singură țară paote pune în pericol stabilitatea economică a tuturor utilizatorilor monedei euro. Cum fiecare țară este suverană, nu sunt suficiente instrumente economice de coordonat în caz de urgență, cum se întâmplă acum din cauza crezei economice globale.

Conversia se va face la paritatea care va fi decisă la momentul adoptarii euro și, din perspectiva persoanelor cu credite apar dezavantaje sau avantaje. O scadere a cursului EUR/RON implica un volum al creditului în euro mai mare pentru cei care s-au împrumutat în moneda națională, însa acest aspect ar putea fi compensat de scăderea ratei dobânzii la euro față de cea la lei. În sens opus, cei care au credite în euro vor scapa de riscul de curs de schimb.

Concluzie:

Principiul de baza a politicii valutare a inceput in 1991, constituit înfăptuirea convertibilității interne a leului, ca una din premisele esențiale pentru realizarea pe termen mediu a convertibilității depline a monedei naționale.

Realizarea convertibilității interne a leului implica, în mod obiectiv,existența unei piețe valutare interne, care să funcționeze și să ofere tuturor persoanelor juridice și fizice accesul liber la operațiuni și tranzacții valutare pe baza cererii și ofertei. Banca Nationala a Romaniei a organizat impreuna cu Guvernul deschiderea la inceputul anului 1991, piața valutară interbancara.

Operațiunile valutare și regimul valutar sunt reglementate de Banca Națională a României armonizată cu Directivele Uninunii Europene,și care are rolul principal în asigurarea stabilității financiare,a supravegherii modului de respectare a disciplinii financiare și valutare pe piața europeană cât și monitorizarea operațiunilor valutare.

Regulamentul privind regimul valutar transpune în totalitate prevederile Tratatului European referitoare la liberalizarea mișcărilor de capital și la stabilirea măsurilor de salvgardare privind operațiunile valutare, care pot fi luate în cazul în care apar variații semnificative ale lichidității interne și dezechilibre semnificative ale balanței de plăți.

Banca Națională a României poate elabora reglementări privind monitorizarea și controlul tranzacțiilor valutare pe teritoriul țării și emite autorizații pentru operațiuni valutare de capital, tranzacții pe piețele valutare și alte operațiuni specifice.

În prezent, România are o politică monetară independentă și un curs flexibil. În perioada premergătoare adoptării euro, politica monetară se va menține independentă, fluxurile de capital vor fi total liberalizate în totalitate, iar cursul flexibil va fi “managed”. Perioada ulterioară adoptării monedei unice europene se va caracteriza prin liberalizarea deplină a fluxurilor de capital, curs de schimb fix flexibil între Euro și alte valute, dar cu pierderea independenței politicii monetare.

În România, adoptarea euro trebuie făcută cu prudență, întrucât îndeplinirea forțată a criteriilor de la Maastricht ar putea genera costuri substanțiale în economia reală a țării noastre. Totodată, este necesară abordarea criteriilor de convergență reală, așa cum rezultă ele din teoria zonelor monetare optimale, mai ales în contextul în care atât Comisia Europeană, cât și Banca Centrală Europeană au avertizat în ultimii ani asupra riscurilor unei adoptări premature a euro de către o țară a cărei convergență reală cu structurile vest europene este insuficientă. Conform teoriei zonelor monetare optimale, statele dintr-un grup pot câștiga reciproc din abandonarea propriilor politici monetare și deținerea unei monede unice numai în momentul în care între structurile lor economice se înregistrează un grad ridicat de convergență reală și când nu există riscul ca șocuri asimetrice să afecteze doar anumite țări din grup.

Bibliografie:

GEORGESCU-GOLOȘOIU, Ligia. Mecanisme valutare

Vasile Turliuc, Politici monetare, Editura Polirom, Iași, 2002

VOINEA, Gheorghe, Mecanisme și tehnici valutare și financiare internaționale

http://ec.europa.eu

http://www.bnro.ro

Bibliografie:

GEORGESCU-GOLOȘOIU, Ligia. Mecanisme valutare

Vasile Turliuc, Politici monetare, Editura Polirom, Iași, 2002

VOINEA, Gheorghe, Mecanisme și tehnici valutare și financiare internaționale

http://ec.europa.eu

http://www.bnro.ro