ORGANIZAREA CONTABILITĂȚII ÎN INSTITUȚIILE PUBLICE [605892]

1

CAPITOLUL 1
ORGANIZAREA CONTABILITĂȚII ÎN INSTITUȚIILE PUBLICE

1.1 Definiție și clasificarea instituțiilor publice.
Instituțiile publice pot fi definite ca „entități patrimoniale ce desfășoară activități, de regulă,
sociale, în folosul comunității, activități care nu produc venituri sau produc venituri evaluate la prețul
factorilor și care nu sunt suficiente acoperirii cheltuielilor proprii, fiind necesară alocarea de la buget
de surse pentru acoperirea acestor cheltuieli.”
Instituțiile publice sunt organisme prin care statul organizează și își desfășoară activitățile .
Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice prezintă structura instituțiilor publice ce funcționează în
România: Parlamentul, Administrația Prezidențială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale
administrației publice, alte autorități publice, instituțiile publice autonome precum și instituțiile din
subordinea lor, indiferent de modul de finanțare a activității acestora.
Instituțiile publice în sensul Legii finanțelor publice locale nr. 273/2006, cuprind autoritățile
unităților administrativ -teritoriale, instituțiile publice și serviciile publice de interes local, cu
personalitate juridică, indiferent de modul de finanțare a activității acestora.
Sistemul instituțiilor publice din România acoperă următoarele sfere de activitate:
administrația publică, învățământul, cultura, sănătatea, protecția mediului, asistența și protecția
socială, activitățile de interes strategic, apărarea națională, ordinea publică, transporturile și
telecomunicațiile, cercetarea științifică.
Instituțiile publice se pot grupa după mai multe criterii1, astfel:
a) după natura activității:
 instituții de administrație publică – sunt instituții de interes central sau local care exercită puterea
executivă: Guve rnul, ministerele, primăriile, aparatul executiv din consiliile județene;
 instituții de specialitate cu caracter funcțional – sunt instituțiile din domeniile învățământ,
cercetare, juridic, financiar fiscal, cultural, de apărare și ordine publică, sănătate ;
 instituții deliberative – sunt instituții care reprezintă puterea legislativă la nivel central și local:
Parlamentul, consiliile locale și partea deliberativă a consiliilor județene.
b) după sfera de interes:
 instituții de interes național – instituții c are desfășoară activități cu impact la nivel național;
 instituții de interes local – instituții care desfășoară activități cu impact la nivel local: județe sau
unitate administrativ -teritorială.
c) după statutul juridic:
 instituții cu personalitate juridică, adică instituții cu patrimoniu propriu, cont curent deschis la
trezorerie, buget propriu de venituri și cheltuieli, întrețin relații cu terții, conduc contabilitate proprie.
Conducătorii acestor instituții au calitate a de ordonatori de credite bugetare.
 instituții fără personalitate juridică, sunt instituții care funcționează ca entități distincte în
subordinea sau pe lângă instituții cu personalitate juridică dar nu conduc contabilitate proprie și nu au
cont curent la trezorerie (grădinițe, facultăți, clinici universitare) iar conducătorii lor nu au calitatea de
ordonatori de credite.
d) după nivelul ierarhic:
 instituții ierarhic superioare, ce au competențe și drepturi sporite în desfășurarea activității, în
repartizarea și folosirea fondurilor;
 instituții ierarhic inferioare, ce au acces la mijloace bugetare pentru nevoile lor numai prin
intermediul instituțiilor ierarhic superioare.
e) după regimul de finanțare:
 instituții finanțate integral din bugetul de s tat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale,
bugetele fondurilor speciale, după caz;
 instituții finanțate din venituri proprii și subvenții acordate din bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat, bugetele locale, bugetele fonduri lor speciale;
 instituții finanțate integral din venituri proprii.

1 Tiron A., Gherasim A., Contabilitatea instituțiilor publice , Editura Dacia, Cluj N., ,2002

2

1.2. Ordonatorii de credite
Sunt conducătorii instituțiilor publice care au competențe și responsabilități în elaborarea și
executarea bugetului și a modului de gestionare a patrimoniului i nstituției. În funcție de competențele
pe care le au în repartizarea și utilizarea creditelor, ordonatorii de credite pot fi: principali, secundari
sau terțiari.
Ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurăril or
sociale de stat și ai bugetelor fondurilor speciale sunt:
 miniștrii și conducătorii organelor centrale care sunt ordonatori principali ai bugetului de stat,
bugetului asigurărilor sociale sau bugetelor fondurilor speciale;
 președinții consiliilor județe ne, primarul general al capitalei, primarii sectoarelor municipiului
București, și primarii municipiilor, orașelor, comunelor, care sunt ordonatori principali de credite
pentru bugetele locale.
Ordonatorii principali de credite repartizează creditele buge tare aprobate, pentru bugetul
propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori
secundari sau terțiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii. Ordonatorii
principali de credite pot delega această calitate înlocuitorilor de drept, secretarilor generali sau altor
persoane împuternicite în acest scop. Prin actul de delegare ordonatorii principali de credite vor
preciza limitele și condițiile delegării.
În cazurile prevăzut e de legi speciale ordonatorii principali de credite sunt secretarii generali
sau persoanele desemnate prin aceste legi. Conducătorii instituțiilor publice cu personalitate juridică
din subordinea ordonatorilor principali de credite sunt ordonatori secunda ri sau terțiari de credite, după
caz.
Ordonatorii secundari de credite sunt conducătorii instituțiilor publice cu personalitate
juridică din subordinea ordonatorilor principali de credite, finanțați din bugetul de stat, bugetele locale,
din bugetul asigură rilor sociale de sănătate și din bugetele fondurilor speciale, care au în subordine alte
instituții cu personalitate juridică pentru care repartizează credite bugetare, ai căror conducători sunt
ordonatori de credite terțiari. Ei aprobă efectuarea cheltuie lilor din bugetele proprii și a celor din
bugetele fondurilor speciale.
Ordonatorii terțiari de credite utilizează creditele bugetare ce le -au fost repartizate pentru
nevoile proprii ale unității pe care o conduc adică pentru realizarea sarcinilor instituțiilor, potrivit
prevederilor din bugetele aprobate și în condițiile stabilite prin dispoziți ile legale. Nu au în subordine
alte instituții publice cu personalitate juridică.
Ordonatorii de credite au obligația de a angaja și utiliza creditele bugetare numai în limita
prevederilor și destinațiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activ itatea instituțiilor publice
respective și cu respectarea dispozițiilor legale.
Ordonatorii de credite au următoarele responsabilități:
 angajarea, lichidarea și ordonanțarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare repartizate și
aprobate;
 realizarea v eniturilor;
 angazarea și utilizarea creditelor bugetare pe baza bunei gestiuni financiare;
 integritatea bunurilor încredințate instituției pe care o conduc;
 organizarea și ținerea la zi a contabilității și prezentarea la termen a situațiilor financiare asupra
situației patrimoniului aflat în administrare și execuției bugetare;
 organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziții publice și a programului de
lucrări de investiții publice;
 organizarea evidenței programelor, inclusiv a indicator ilor aferenți acestora;
 organizarea și ținerea la zi a evidenței patrimoniului, conform prevederilor legale;
 organizarea activității de control financiar preventiv propriu și a activității de audit intern;
 organizarea inventarierii anuale a patrimoniului i nstituțiilor publice.

1.3. Principii și politici contabile. Tratamente contabile
Pentru organizarea corectă a contabilității la nivelul instituțiilor publice și pentru evaluarea
corectă a posturilor cuprinse în situațiile financiare se va ține seama de ur mătoarele principii
contabile :

3
 principiul continuității activității – presupune că instituția publică își continuă în mod normal
funcționarea, fără a intra în stare de desființare sau reducere semnificativă a activității. Dacă
ordonatorii de credite au luat cunoștință de unele elemente de nesiguranță legate de anumite
evenimente care pot duce la incapacitatea acesteia de a -și continua activitatea, aceste elemente trebuie
prezentate în notele explicative;
 principiul permanenței metodelor – presupune utilizarea acelorași reguli sau norme privind
evaluarea pe tot parcursul de sfășurării activității, astfel încât să se asigure comparabilitatea în timp a
informațiilor contabile;
 principiul prudenței – admite că evaluarea elementelor patrimoniale trebuie făcută pe o bază
prudentă și în special: a) trebuie să se țină cont de toate angajamentele apărute în cursul exercițiului
financiar curent sau al unui exercițiu precedent, chiar dacă acestea devin evidente numai între data
bilanțului și data depunerii acestuia; b) trebuie să se țină cont de toate deprecierile;
 principiul contabili tății pe bază de angajamente – se referă la faptul că tranzacțiile și alte
evenimente sunt recunoscute în contabilitate atunci când acestea se produc și nu pe măsură ce
numerarul sau echivalentul de numerar este încasat sau plătit. Situațiile financiare î ntocmite în baza
acestui principiu oferă informații nu numai despre tranzacțiile și evenimentele trecute care au
determinat încasări și plăți dar și despre resursele viitoare, respectiv obligațiile de plată viitoare. Acest
principiu se bazează pe independe nța exercițiului potrivit căruia toate veniturile și toate cheltuielile se
raportează la exercițiul la care se referă, fără a se ține seama de data încasării veniturilor, respectiv
data plății cheltuielilor;
 principiul evaluării separate a elementelor de a ctiv și de datorii – presupune că fiecare poziție din
bilanț este evaluată separat, pentru a stabili valoarea individuală a fiecărui element de activ și de pasiv,
 principiul intangibilității – se referă la faptul că bilanțul de deschidere pentru fiecare ex ercițiu
financiar trebuie să corespundă cu bilanțul de închidere al exercițiului financiar precedent. Dacă
ulterior datei depunerii situațiilor financiare s -au identificat erori de reflectare a elementelor
patrimoniale, corecțiile se realizează în exerciți ul următor fără să se afecteze datele din bilanțul de
închidere;
 principiul necompensării – presupune că orice compensare între elementele de activ și de datorii
sau între elementele de venituri și cheltuieli este interzisă, cu excepția compensărilor între active și
datorii permise de reglementările legale;
 principiul comparabilității informațiilor – consideră că elementele prezentate în situațiile
financiare se impun a fi întocmite în baza acelorași metode de evaluare, astfel încât să se asigure
comparabil itatea în timp a informațiilor;
 principiul materialității (pragului de semnificație) – consideră că orice element care are o valoare
semnificativă trebuie prezentat distinct în cadrul situațiilor financiare iar elementele cu valori
nesemnificative dar care au aceeași natură sau au funcții similare trebuie însumate și prezentate într -o
poziție globală. Un element patrimonial este considerat semnificativ dacă omiterea sa ar influența în
mod vădit decizia utilizatorilor situațiilor financiare;
 principiul preva lenței economicului asupra juridicului (realității asupra aparenței) – consideră că
informațiile contabile prezentate în situațiile financiare trebuie să fie credibile, să respecte realitatea
economică a evenimentelor sau tranzacțiilor, nu numai forma lor juridică.
Abaterile de la principiile generale prezentate mai sus pot fi efectuate în cazuri excepționale.
Astfel de abateri trebuie prezentate în notele explicative, precum și motivele care le -au determinat,
împreună cu o evaluare a efectului acestora asu pra valorii activelor, datoriilor, poziției financiare și a
rezultatului patrimonial.
Politicile contabile se referă la stabilirea unui set de proceduri de către conducerea fiecărei
instituții publice pentru toate operațiunile derulate, pornind de la întoc mirea documentelor justificative
până la întocmirea situațiilor financiare trimestriale și anuale. Procedurile trebuie elaborate de către
specialiști în domeniul economic și tehnic, cunoscători ai specificului activității desfășurate și ai
strategiei adopt ate de instituție. În elaborarea politicilor contabile trebuie să se țină seama, în primul
rând, de conceptele de bază ale contabilității, precum contabilitatea de angajamente și celelalte
principii ale contabilității.
Politicile contabile trebuie elaborate astfel încât să se asigure furnizarea, prin situațiile
financiare, a unor informații care trebuie să fie:
a) relevante pentru nevoile utilizatorilor în luarea deciziilor economice; și

4
b) credibile în sensul că:
 reprezintă fidel rezultatul patrimonial și poziția financiară a instituției publice;
 sunt neutre;
 sunt prudente;
 sunt complete sub toate aspectele semnificative.
Pentru ca informațiile cuprinse în situațiile financiare să fie comparabile în timp, modificările
de politici contabile nu sunt permise, decât în cazul în care acestea sunt cerute de lege, sau modificarea
acestora ar aduce informații mai relevante și credibile referitoare la operațiunile instituției publice.
Modificarea politicilor contabile se menționează în notele explicati ve.
Tratamentele contabile se referă la modul în care sunt evaluate elementele de activ și de pasiv
în diverse momente ale existenței lor în cadrul patrimoniului instituției, precum și modul în care se
prezintă acestea în cadrul situațiilor financiare. Ele mentele patrimoniale se evaluează în următoarele
momente: la intrarea în instituția publică; la inventariere; la data întocmirii bilanțului; la ieșirea din
patrimoniu.
a) Evaluarea la data intrării in instituția publică
La data intrării în patrimoniu bunur ile se evaluează si se înregistrează in contabilitate la
valoarea de intrare, denumită valoare contabilă, care se stabilește:
 la cost de achiziție – pentru bunurile procurate cu titlu oneros;
 la cost de producție – pentru bunurile produse în instituție;
 la valoarea justă – pentru bunurile obținute cu titlu gratuit.
Costul de achiziție al bunurilor cuprinde: prețul de cumpărare, taxele de import și alte taxe
(cu excepția acelora pe care instituția publică le poate recupera de la autoritățile fiscale), chelt uielile de
transport, manipulare și alte cheltuieli care pot fi atribuibile direct punerii în funcțiune a bunurilor sau
pentru intrarea acestora în patrimoniu. Reducerile comerciale acordate de furnizor nu fac parte din
costul de achiziție.
Costul de prod ucție al unui bun cuprinde: costul de achiziție al materiilor prime și materialelor
consumabile, cheltuielile cu manopera și cota de cheltuieli indirecte ce trebuie repartizate asupra
valorii bunului. Nu sunt incluse în costul de producție costurile genera le de administrație, costurile de
depozitare, costurile peste limitele admise de consum, precum și costurile de desfacere, acestea fiind
recunoscute drept cheltuieli ale perioadei în care au survenit. De asemenea, nu intră în costul de
producție pierderile de materiale, manopera sau alte costuri de producție înregistrate peste limitele
normale admise.
Valoarea justă a unui bun reprezintă suma pentru care un activ ar putea fi schimbat de bună
voie între două părți aflate în cunoștință de cauză, în cadrul une i tranzacții cu prețul determinat
obiectiv.
b) Evaluarea cu ocazia inventarierii presupune evaluarea tuturor elementelor patrimoniale în
momentul inventarierii generale a patrimoniului, cu ocazia efectuării lucrărilor de închidere. Evaluarea
elementelor d e activ și pasiv cu ocazia inventarierii se face la valoarea actuală a fiecărui element,
denumită valoare de inventar, stabilită în funcție de utilitatea bunului, starea acestuia și prețul pieței,
conform normelor emise în acest scop de Ministerul Finanțel or Publice. Pentru creanțele și datoriile
instituției, valoarea de inventar este egală cu valoarea posibil de încasat, respectiv de plată.
c) Evaluarea la încheierea exercițiului financiar
La încheierea exercițiului financiar, elementele de activ și de p asiv de natura datoriilor se
evaluează și se reflectă în situațiile financiare anuale la valoarea de intrare, pusă de acord cu
rezultatele inventarierii. În acest scop, valoarea de intrare se compară cu valoarea stabilită pe baza
inventarierii, respectiv valoarea de inventar. În acest caz, se vor avea în vedere printre altele:
 pentru elementele de activ, diferențele constatate în minus între valoarea de inventar și valoarea
contabilă netă a elementelor de activ se înregistrează în contabilitate pe seama unei ajustări pentru
depreciere sau pierdere de valoare, atunci când depreci erea este reversibilă, aceste elemente
menținându -se, la valoarea lor de intrare.
Prin valoare contabilă netă se înțelege valoarea de intrare, mai puțin amortizarea și ajustările
pentru depreciere sau pierdere de valoare, cumulate.
 pentru elementele de pa siv de natura datoriilor, diferențele constatate în plus între valoarea de
inventar și valoarea de intrare se înregistrează în contabilitate, pe seama elementelor corespunzătoare
de datorii.

5
La fiecare dată a bilanțului :
 elementele monetare exprimate în valută (disponibilități și alte elemente asimilate, cum sunt
acreditivele și depozitele bancare, creanțe și datorii în valută) trebuie evaluate și raportate utilizând
cursul de schimb comunicat de Banca Națională a Românie i, valabil la data încheierii exercițiului
financiar.
Diferențele de curs valutar, favorabile sau nefavorabile, între cursul de la data înregistrării
creanțelor sau datoriilor în valută sau cursul la care au fost raportate în situațiile financiare anterio are
și cursul de schimb de la data încheierii exercițiului financiar, se înregistrează la venituri sau la
cheltuieli financiare, după caz;
 pentru creanțele și datoriile, exprimate în lei, a căror decontare se face în funcție de cursul unei
valute, eventu alele diferențe favorabile sau nefavorabile, care rezultă din evaluarea acestora se
înregistrează la venituri sau cheltuieli financiare.
 elementele nemonetare achiziționate cu plata în valută și înregistrate la costul istoric (active fixe,
stocuri) trebui e raportate utilizând cursul de schimb de la data efectuării tranzacției;
 elementele nemonetare achiziționate cu plata în valută (active fixe, stocuri) și înregistrate la
valoarea justă trebuie raportate utilizând cursul de schimb existent la data determi nării valorilor
respective.
Prin elemente monetare se înțelege disponibilitățile bănești, și activele/ datoriile de primit/de
plătit în sume fixe sau determinabile.
d) Evaluarea la data ieșirii din instituția publică
La data ieșirii din instituție sau la darea în consum, bunurile se evaluează și se scad din
gestiune la valoarea lor de intrare.
Pentru elementele de natura activelor necurente corporale se admite, ulterior recunoașterii
utilizarea unui tratament alternativ – reevaluarea .
Reevaluarea activelor fixe corporale se face la valoarea justă de la data bilanțului. Valoarea
justă se determină pe baza unor evaluări efectuate, de regulă, de profesioniști calificați în evaluare,
membrii ai unui organism profesional in domeniu. În cazul în care, ul terior recunoașterii inițiale ca
activ, valoarea unui activ fix corporal este determinată pe baza reevaluării activului respectiv, valoarea
rezultată din reevaluare va fi atribuită activului, în locul costului de achiziție/costului de producție sau
al oric ărei alte valori atribuite înainte acelui activ. În astfel de cazuri, regulile privind amortizarea se
vor aplica activului având în vedere valoarea acestuia, determinată în urma reevaluării.

CAPITOLUL 2
BUGETELE ȘI SISTEMUL BUGETAR

2.1. Sistemul unitar al bugetelor
Termenul de „buget” are o largă răspândire și este folosit pentru a prezenta previziunea pentru
o anumită perioadă de timp (de regulă un an) atât a veniturilor cât și a cheltuielilor unei țări, a unei
unități administrativ -teritoriale, a unei unități economice, a unei instit uții sau a unei familii (buget de
familie). În cea mai simplă formă a sa, bugetul concentrează o estimare a cheltuielilor propuse și a
veniturilor necesare, pentru a le finanța. Cele două componente de bază ale unui buget constau în:
venituri și cheltuieli .
Sistemul bugetelor, ce formează bugetul general consolidat este format potrivit Legii
finanțelor publice 500/2002 și respectiv Legii finanțelor locale 273/2006 din:
a) bugetul de stat;
b) bugetul asigurărilor sociale de stat;
c) bugetele locale;
d) buge tele fondurilor cu destinație specială;
e) bugetul trezoreriei statului;
f) bugetele instituțiilor publice autonome;
g) bugetele instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale, după caz;
h) bugetele instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii;

6
i) bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat și ale
căror rambursare, dobânzi și alte costuri se asigură din fonduri publice;
j) bugetul fondurilor externe nerambursabile.
Guvernul elaborează proiectele bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale, bugetele
fondurilor speciale și le supune spre aprobare Parlamentului.
Bugetul de stat cuprinde resursele finan ciare care se mobilizează anual prin lege la dispoziția
statului în vederea finanțării acțiunilor social -culturale, instructiv -educative, asigurarea apărării țării,
menținerea ordinii publice, înfăptuirea justiției, finanțarea unor investiții și a unor act ivități de interes
strategic, asigurarea protecției și refacerii mediului înconjurător, asigurarea măsurilor de protecție
socială a populației stabilite prin lege, realizarea programelor de cercetare și alte acțiuni de interes
național. Bugetul de stat se stabilește și se adoptă anual prin lege.
Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde:
 bugetul asigurărilor sociale de stat;
 bugetul fondului pentru plata ajutorului de șomaj;
 bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate.
Bugetele loc ale corespund structurii unității administrativ -teritoriale cu personalitate juridică,
respectiv: bugetul comunei, bugetul orașului, bugetul municipiului, bugetul județului, bugetul
municipiului București.
Bugetele fondurilor speciale sunt aprobate de cătr e Parlament prin lege, odată cu bugetul de
stat.

2.2. Structura bugetelor – veniturile și cheltuielile publice
Cele două componente ale bugetului: veniturile și cheltuielile se grupează în buget pe baza
clasificației bugetare. Clasificația bugetară este instrumentul prin care veniturile și cheltuielile unui
buget sunt grupate într -o ordine obligatorie și după criterii unitare și precis determinate și se utilizează
atât în faza de elaborare cât și în faza de execuție a bugetelor. Veniturile sunt stru cturate pe capitole,
subcapitole și paragrafe iar cheltuielile pe părți, capitole, subcapitole, titluri, articole, alineate, precum
și paragrafe, după caz.
2.2.1. Veniturile publice
Modul de formare, administrare, întrebuințare și control al veniturilor fi nanciare ale statului,
unităților administrativ -teritoriale și ale instituțiilor publice sunt reglementate prin Legea finanțelor
publice nr. 500/2002 și respectiv Legii finanțelor publice locale nr. 273/2006. La constituirea
fondurilor publice participă ag enții economici, indiferent de forma de proprietate asupra capitalului
social și forma juridică de organizare a acestora, instituțiile publice, persoanele juridice fără scop
lucrativ (asociații, fundații, organizații), persoanele juridice și fizice reziden te în străinătate, populația.
Veniturile publice se materializează în încasări din impozite, taxe, contribuții, amenzi, penalități,
vărsăminte din veniturile instituțiilor publice, venituri din închirierea și concesionarea terenurilor și
alte bunuri propri etate de stat, împrumuturi, donații, ajutoare.
Veniturile publice înglobează:
 veniturile bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetului asigurărilor pentru
șomaj, bugetului fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, bu getului fondurilor externe
nerambursabile, bugetul fondurilor speciale, instituțiilor publice și activităților finanțate integral sau
parțial din venituri proprii, bugetul trezoreriei statului;
 veniturile bugetelor locale și extrabugetare ale instituțiilo r și serviciilor publice de interes local.
Veniturile bugetului de stat sunt aprobate prin lege anuală, pe categoriile:
a) VENITURI CURENTE:
Venituri fiscale
Impozit pe venit, profit și alte câștiguri din capital
Impozit pe salarii
Impozite și taxe pe proprietate (impozit pe terenuri, taxe timbru)
Impozite și taxe pe bunuri și servicii (TVA, accize)
Impozit pe comerțul exterior și tranzacțiile internaționale
Alte impozite și taxe fiscale
Venituri din contribuții de asigurări

7
Contribuții ale angajatorilor (vărsăminte ale persoanelor juridice pentru persoanele cu
handicap neîncadrate)
Contribuțiile asiguraților
Venituri nefiscale
Venituri din proprietate (vărsăminte din profitul net al regiilor autonome, venituri din
concesiuni și închirieri, v enituri din dividende, venituri din dobânzi)
Vânzări de bunuri și servicii (venituri din prestări de servicii și alte activități; venituri din
taxe administrative, eliberări de permise; amenzi, penalități și confiscări; diverse venituri,
transferuri volunt are)
b) VENITURI DIN CAPITAL
Venituri din valorificarea unor bunuri (ale instituțiilor publice, venituri din valorificarea
stocurilor de rezerve de stat și de mobilizare, etc.)
c) VENITURI DIN OPERAȚIUNI FINANCIARE
Încasări din rambursarea împrumuturilor acordate
d) SUBVENȚII
Donații din străinătate

Veniturile bugetelor locale se prevăd în bugetele proprii ale comunelor, orașelor, municipiilor
și județelor și se grupează în următoarele categorii:
a) VENITURI CURENTE:
Venituri fiscale
Impozit pe venit, profit și câștiguri din capital
Impozit pe salarii
Impozite și taxe pe proprietate (impozit pe terenuri, clădiri, taxe judiciare de timbru, etc.)
Impozite și taxe pe bunuri și servicii (sume defalcate din TVA, taxe pe servicii specifice –
impozit pe spectacole, taxe pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau pe
desfășurarea de activități).
Alte impozite și taxe fiscale
Venituri nefiscale
Venituri din proprietate (vărs ăminte din profitul net al regiilor autonome, venituri din
dividende, venituri din dobânzi)
Vânzări de bunuri și servicii (venituri din prestări de servicii și alte activități; venituri din
taxe administrative, eliberări de permise; amenzi, penalități și c onfiscări; diverse venituri,
transferuri voluntare)
b) VENITURI DIN CAPITAL
Venituri din valorificarea unor bunuri (ale instituțiilor publice, venituri din privatizare,
venituri din vânzarea locuințelor construite din fd. statului)
c) VENITURI DIN OPERAȚ IUNI FINANCIARE
Încasări din rambursarea împrumuturilor acordate (pentru înființarea de instituții și servicii
publice de interes local, sume din excedentul anului precedent pentru acoperirea golurilor temporare
de casă)
d) SUBVENȚII
Subvenții de la alte nivele ale administrației publice

Veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat cuprind venituri curente și subvenții, după
următoarea structură:
a) VENITURI CURENTE:
Venituri din contribuții de asigurări
Contribuțiile angajatorilor (la asigurările sociale de stat)
Contribuțiile asiguraților (la asigurările sociale de stat)
Venituri nefiscale
Venituri din proprietate (restituiri de fonduri din finanțarea bugetară a anilor
precedenți)
Venituri din dobânzi (ale bugetului asigurărilor sociale de stat )

8
Venituri din vânzări de bunuri și servicii (venituri din prestări de servicii, transferuri
voluntare, altele decât subvențiile)
b) SUBVENȚII
Subvenții de la alte nivele ale administrației publice

Veniturile bugetului asigurărilor pentru șomaj se disting în:
a) VENITURI CURENTE:
Venituri fiscale
Impozite și taxe pe bunuri și servicii
Venituri din contribuții de asigurări
Contribuțiile angajatorilor (contribuții de asigurări pentru șomaj)
Contribuțiile asiguraților (contribuții de asigurări pentru șomaj)
Venituri nefiscale
Venituri din proprietate (restituiri de fonduri din finanțarea bugetară a anilor
precedenți, venituri din dobânzi)
Venituri din vânzări de bunuri și servicii (diverse venituri, transferuri voluntare, altele
decât subvențiile)
b) VENITURI DIN OPERAȚIUNI FINANCIARE
Încasări din rambursarea împrumuturilor acordate (pentru înființarea și dezvoltarea de
întreprinderi mici și mijlocii, împr . temporare din trezoreria statului)
c) SUBVENȚII
Subvenții de la alte nivele ale administrației publice (subvenții de la bugetul de stat, su me
primite de la UE, alți donatori )

Veniturile bugetului trezoreriei statului cuprind:
VENITURI CURENTE:
Venituri nefiscale
Venituri din proprietate (venituri din proprietate, venituri din dobânzi )
Venituri din vânzări de bunuri și servicii (amenzi, penalități și confiscări din majorări
de întârziere pentru venituri nevărsate la termen; diverse venituri) .

Veniturile bugetului instituțiilor publice și activităților finanțate integral sau parțial din
venituri proprii cunosc următoarea structură:
a) VENITURI CURENTE:
Venituri fiscale
Impozite și taxe pe bunuri și servicii (impozite și taxe generale pe cifra de afaceri,
vânzări și valoare adăugată; accize; taxe pe servicii specifice precum impozitele pe
spectacole; taxe pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau pe
desfășurarea de activități, etc.)
Alte impozite și taxe fiscale
Venituri din contribuții de asigurări
Contribuțiile angajatorilor (contribuții de asigurări sociale de sănătate datorate de
angajatori)
Venituri nefiscale
Venituri din proprietate (vărsăminte din profitul net al regiilor autonome, venituri din
concesiuni și închirieri, venituri din dividende, venituri din utilizarea păș unilor
comunale, venituri din dobânzi)
Vânzări de bunuri și servicii (taxe de metrologie, taxe consulare, tarife pentru analize și
servicii efectuate de laboratoare, contribuția elevilor și studenților pentru internate,
cămine și cantine, venituri din valo rificarea produselor obținute din activitatea proprie,
venituri din cercetare, venituri din serbări și spectacole școlare, manifestări culturale,
artistice și sportive, etc.) venituri din taxe administrative, eliberări de permise; amenzi,
penalități și con fiscări; transferuri, etc.
b) VENITURI DIN CAPITAL

9
Venituri din valorificarea unor bunuri (ale instituțiilor publice, încasări din valorificarea
activelor bancare, venituri din privatizare, venituri din procesul de stingere a creanțelor
bugetare, etc.) .
c) VENITURI DIN OPERAȚIUNI FINANCIARE
Încasări din rambursarea împrumuturilor acordate
d) SUBVENȚII
Subvenții de la alte nivele ale administrați ei publice
Subvenții de la alte administrații
Sume primite de la UE

2.2.2. Cheltuielile publice
Cheltuielile publice apar în cea de -a doua fază a funcției de repartiție a finanțelor publice,
respectiv cea a repartizării resurselor financiare publice pe diferite destinații și reflectă utilizarea
efectivă a resurselor pentru realizarea obiectivelor (ne cesitățile publice de bunuri și servicii
considerate prioritare pentru perioada curentă) cuprinse în programele guvernamentale și locale
privind activitatea socială, economică și de altă natură, desfășurată de acestea. Cheltuielile publice
sunt plăți efect uate din resurse mobilizate pe diferite căi, pentru achiziția de bunuri sau prestări de
servicii necesare pentru îndeplinirea diferitelor obiective: servicii publice generale, acțiuni social –
culturale, acțiuni economice.
Cheltuielile publice cuprind:
 cheltuielile efectuate de administrațiile publice centrale din fonduri bugetare, extrabugetare și
fonduri speciale;
 cheltuielile efectuate de administrațiile publice locale din fonduri bugetare și extrabugetare.
Trebuie făcută distincție între noțiunile de cheltuieli publice și cheltuieli bugetare. Cheltuielile
publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate prin intermediul instituțiilor publice (aparat de
stat, instituțiile social -culturale, armată, ord ine internă și siguranță națională etc.) care se acoperă fie
de la buget (pe plan central sau local), fie din fondurile extrabugetare sau din bugetele proprii ale
instituțiilor, pe seama veniturilor obținute de acesta și lăsate la dispoziția lor potrivit l egii. Cheltuielile
bugetare se referă numai la acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul de stat, din bugetele locale,
din bugetul asigurărilor sociale de stat, din bugetele fondurilor speciale. Cheltuielile bugetare sunt
cuprinse în bugetele definite în cadrul sistemului de bugete, aprobate de organul legislativ sub forma
creditelor bugetare.
Cheltuielile publice cuprind:
1. Cheltuieli bugetare acoperite din resurse financiare publice constituite în: a) bugetul de stat;
b) bugetul asigurărilor sociale de stat; c) bugetele locale; d) bugetele instituțiilor publice autonome;
2. Cheltuieli extrabugetare acoperite din resurse financiare constituite în afara bugetului,
prevăzute în bugetele de venituri și cheltuieli extrabugetare ale instituțiilor publice;
3. Cheltuieli acoperite din fonduri cu destinație specială;
4. Cheltuieli efectuate din bugetul trezoreriei publice;
5. Cheltuieli din credite interne și externe;
6. Cheltuieli din bugetul fondurilor externe nerambursabile.
Necesitatea cunoașterii struc turii cheltuielilor publice derivă din faptul că aceasta ilustrează
modul în care sunt orientate resursele bănești spre anumite destinații. Clasificarea cheltuielilor publice
se poate face potrivit criteriilor: administrativ, funcțional și respectiv econom ic.
Clasificarea administrativă are la bază criteriul instituțiilor prin care se efectuează cheltuielile
publice: ministere, agenții guvernamentale, instituții autonome, unități administrativ -teritoriale.
Gruparea cheltuielilor pe criterii administrative e ste utilă, deoarece alocațiile bugetare se stabilesc pe
beneficiari: ministere și alte instituții centrale, județe, municipii, orașe, comune.
Clasificația funcțională folosește drept criteriu destinația cheltuielilor, adică domeniile,
ramurile și sectoarele spre care sunt dirijate resursele financiare publice și alte destinații ale
cheltuielilor legate de efectuarea unor transferuri între diferite nivele ale administra țiilor publice, plata
dobânzilor și datoria publică sau constituirea de rezerve la dispoziția autorității executive.

În bugetul de stat structura funcțională a cheltuielilor este:
Partea I -a: Servicii publice generale

10
Autorități publice și acțiuni extern e (administrația prezidențială, autorități legislative,
autorități executive)
Cercetare fundamentală și cercetare dezvoltare
Alte servicii publice generale
Tranzacții privind datoria publică și împrumuturi
Transferuri cu caracter general între diferite nivel e ale administrației
Plăți efectuate în anii precedenți și recuperate în anul curent
Partea a II -a: Apărare, ordine publică și siguranță națională
Apărare (apărare națională, apărare civilă, alte cheltuieli )
Ordine publică și siguranță națională (administrație centrală, servicii publice
descentralizate, ordine publică)
Partea a III -a: Cheltuieli social -culturale
Învățământ
Sănătate
Cultură, recreere și religie
Asigurări și asistență socială
Asig. și asistență socială pt accidente de muncă/boli pr ofesionale
Partea a IV -a: Servicii și dezvoltare publică, locuințe
Locuințe, servicii și dezvoltare publică
Protecția mediului
Partea a V -a: Acțiuni economice
Acțiuni generale economice, comerciale și de muncă
Combustibili și energie
Industria extractivă, prelucrătoare și construcții
Agricultura, silvicultura, piscicultura și vânătoare
Transporturi
Comunicații
Cercetare și dezvoltare în domeniul economic
Alte acțiuni economice
Partea a VII -a: Rezerve, excedent/deficit

Clasificația economică grupează cheltu ielile după natura și efectul lor. În cadrul acesteia se
folosesc două criterii de grupare: primul conform căruia cheltuielile se împart în cheltuieli curente (de
funcționare) și cheltuieli de capital (cu caracter de investiție) și al doilea, care le împar te în cheltuieli
ale serviciilor publice sau administrative și cheltuieli de transfer (de redistribuire). Clasificația
economică este primul criteriu folosit în prezentarea generală a cheltuielilor publice. Ea este utilizată
în structura specifică a clasif icării funcționale, pe care o detaliază, cu scopul de a evidenția conținutul
economic al fiecărei subdiviziuni definite din punct de vedere funcțional. Astfel, fiecare parte a
cheltuielilor funcționale cuprinde repartizarea acestora pe criterii economice.
Schematic, ea poate fi reprezentată după următorul model:

A. CHELTUIELI CURENTE
TITLUL I CHELTUIELI DE PERSONAL
Cheltuieli salariale în bani
Cheltuieli salariale în natură
Contribuții
TITLUL II BUNURI ȘI SERVICII
Bunuri și servicii
Reparații curente
Hrana
Medicamente și materiale sanitare
Bunuri de natura obiectelor de inventar
Deplasări, detașări, transferuri
…….
TITLUL III DOBÂNZI

11
Dobânzi aferente datoriei publice interne
Dobânzi aferente datoriei publice externe
Alte dobânzi
TITLUL IV SUBVENȚII
Subvenții pe produse
Subvenții pe activități
………..
TITLUL V FONDURI DE REZERVĂ
TITLUL VI TRANSFERURI ÎNTRE UNITĂȚI ALE ADMINISTRAȚIEI
PUBLICE
Transferuri curente
Transferuri de capital
TITLUL VII ALTE TRANSFERURI (trans. interne, trans. în străinătate)
TITLUL VIII PROIECTE CU FINANȚARE DIN FONDURI EXTERNE
TITLUL IX ASISTENȚĂ SOCIALĂ
Asigurări sociale
Ajutoare social e
TITLUL X ALTE CHELTUIELI
TITLUL XI CHELT . PROGRAMECU FINANȚARE RAMBURSABILĂ
B. CHELTUIELI DE CA PITAL
TITLUL X II ACTIVE NEFINANCIARE (active fixe, stocuri)
TITLUL XI II ACTIVE FINANCIARE
TITLUL XIV FONDUL NAȚIONAL DE DEZVOLTARE
C. OPERAȚIUNI FINANCIARE
TITLUL X V ÎMPRUMUTURI
TITLUL X VI RAMBURSĂRI DE CREDITE
TITLUL XVII PLĂȚI DIN ANII PRECEDENȚI
TITLUL XV III REZERVE, EXCEDENT/DEFICIT
2.3. Procesul bugetar – conținut, caracteristici, etape
Procesul bugetar, sub aspectul conținutului, reprezintă ansamblul acțiunilor și măsurilor
întreprinse de instituțiile competente ale statului în scopul concretizării politicii financiare aplicate de
autoritatea guvernamentală.
Procesul bugetar presupune: a) existența unor resurse financiare; b) alocarea lor în scopul
furnizării bunurilor și serviciilor publice.
Procesul bugetar poate fi caracterizat ca fi ind2:
a) decizional – constă în alocarea unor resurse bugetare limitate în raport cu nevoile societății
de bunuri și servicii publice;
b) democratic – pe parcursul derulării etapelor procesului bugetar se manifestă atât atributele
statului de drept între c are și cel al separației puterilor în stat, cât și posibilitatea impunerii intereselor
economico -sociale ale diferitelor grupuri de cetățeni care dețin majoritatea politică de decizie;
c) preponderent politic – deoarece opțiunea pentru un anumit tip de pol itică economică, în
general, de politică financiară și monetară, în special, toate reflectate în conținutul bugetului,
reprezintă un act de decizie politică al forțelor majoritare;
d) continuu ciclic – etapele sunt stabilite prin lege, în baza principiilor procesului bugetar și
publicității, cu precizarea termenelor concrete de derulare și finalizare;
e) de larg impact public la nivel macro și micro care se manifestă atât pe plan economic cât și
social.
Instrumentul în care își găsesc reflectarea toate resu rsele financiare și cheltuielile publice îl
constituie bugetul general consolidat. Acesta este format din bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului, bugetele instituțiilor
publice cu caracter autonom. Executivul declanșează procesul bugetar, proces delimitat în următoarele
etape:
1) Elaborarea proiectului de buget

2 Văcărel I., “Finanțe publice”, Editura D idactică și Pedagogică , Ediția III -a, București, 2003

12
2) Aprobarea bugetului
3) Execuția bugetului
4) Încheierea execuției bugetului
5) Controlul execuției bugetului
6) Aprobarea execuției bugetului
Parcurgerea etapelor menționate implică particularități în funcție de nivelul la care se află
ordonatorul principal de credite: central sau local. Etapele procesului bugetar pentru bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei și bugetul
fondurilor externe nerambursabile sunt reglementate prin Legea finanțelor publice nr. 500/2002, iar
etapele procesului bugetar local sunt reglementate prin OUG nr. 45/2003 privind finan țele publice
locale.

2.4. Principiile și regulile procesului bugetar
Pe parcursul derulării procesului bugetar indiferent ce buget vizează, trebuie respectate
următoarele principii:
a) principiul universalității;
b) principiul publicității;
c) principiul unității;
d) principiul anualității;
e) principiul specializării bugetare;
f) principiul unității monetare.
a) Principiul universalității
Veniturile și cheltuielile se includ în buget în totalitate, în sume brute. Veniturile bugetare nu
pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu excepția donațiilor și sponsorizărilor și a
fondurilor cu destinație specială care au stabilite destinații distincte.
b) Principiul publicității
Procesul bugetar este deschis și transparent , acesta realizându -se prin:
 dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării lor;
 dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuție a bugetelor, cu prilejul aprobării lor;
 publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative de ap robare a bugetelor
și conturilor anuale de execuție;
 mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informațiilor asupra conținutului bugetului,
exceptând informațiile și documentele nepublicabile, prevăzute de lege.
c) Principiul unității
Veniturile și cheltuielile bugetare se înscriu într -un singur document , pentru a se asigura
utilizarea eficientă și monitorizarea fondurilor publice. Toate veniturile reținute și utilizate în sistem
extrabugetar, sub diverse forme și denumiri, se introduc în buget, u rmând regulile și principiile acestui
buget, cu excepția veniturilor obținute din activități autofinanțate, precum și cele utilizate pentru
constituirea fondurilor de stimulare a personalului.
d) Principiul anualității
Veniturile și cheltuielile bugetare s unt aprobate prin lege pe o perioadă de un an, care
corespunde exercițiului bugetar. Toate operațiile de încasări și plăți efectuate în cursul unui an bugetar
în contul unui buget aparțin exercițiului bugetar respectiv.
e) Principiul specializării bugetare
Veniturile și cheltuielile bugetare se înscriu și se aprobă în buget pe surse de proveniență și,
respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate după natura lor economică și destinația acestora, potrivit
clasificației bugetare.
f) Principiul unității monet are
Toate operațiunile bugetare sunt exprimate în monedă națională.

La elaborarea bugetelor se au în vedere următoarele reguli:
a) Reguli privind cheltuielile bugetare
 cheltuielile bugetare au destinație precisă și limitată și sunt determinate de autoriz ările conținute în
legi specifice și în legile bugetare anuale;

13
 nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugete și nici angajată și efectuată din aceste bugete, dacă
nu există bază legală pentru respectiva cheltuială;
 nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este
aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare.
b) Limite privind micșorarea veniturilor și majorarea cheltuielilor bugetare
În cazurile în care se fac propuneri de elaborare a unor proiecte de acte normative a căror
aplicare atrage micșorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor aprobate prin buget, inițiatorii au
obligația să prevadă și mijloacele necesare pentru acoperirea minusului de venituri sau creșterii
cheltuielilor. În acest scop inițiatorii trebuie să elaboreze, cu sprijinul Ministerului Finanțelor Publice
sau altor instituții implicate, fișa financiară care însoțește expunerea de motive sau nota de
fundamentare, după caz, și care va fi actualizată în concordanță cu eventualele mo dificări intervenite
în proiectul de act normativ. În această fișă se înscriu efectele financiare asupra bugetului general
consolidat, care trebuie să aibă în vedere:
 schimbările anticipate în veniturile / cheltuielile bugetare pentru următorii 3 ani;
 eșalo narea anuală a creditelor bugetare, în cazul acțiunilor multianuale;
 propuneri realiste în vederea acoperirii majorării cheltuielilor;
 propuneri realiste în vederea acoperirii minusului de venituri.

2.5. Procesul bugetar pentru bugetele stabilite la nivel local
Bugetele locale sunt bugetele unităților administrativ -teritoriale care au personalitate juridică.
Bugetele locale reprezintă instrumente de planificare și de conducere a activității financiare și reflectă
fluxurile formării veniturilor și efectuări i cheltuielilor, modalitatea de finanțare a cheltuielilor pe
destinații și de acoperire a deficitelor respectiv gradul de autonomie a administrației locale respectiv
față de administrația centrală în acord cu prevederile Legii 273/2006.
Cele două verigi al e bugetelor locale sunt:
 bugetele proprii ale județelor și al municipiului București administrate de Consiliile județene,
respectiv Consiliul General al Municipiului București;
 bugetele proprii ale comunelor, orașelor, municipiilor și ale sectoarelor Munic ipiului București
administrate de consiliile locale.
Instituțiile publice cu atribuții în realizarea procesului bugetar local cuprind autoritățile
administrativ -teritoriale, instituțiile publice și serviciile publice de interes local, cu personalitate
juridică, indiferent de modul de finanțare a activității acestora. Procesul bugetar local se desfășoară
având la bază un cadru legislativ – Legea finanțelor publice locale nr. 273/2006 dar și în concordanță
cu obiectivele programului de guvernare și a politic ii financiare. Politica financiară are ca scop
realizarea unui cadru strategic larg care să faciliteze relația dintre intenția financiară și transpunerea ei
în practică. La elaborarea politicii financiare se ține seama de legislația în vigoare privind veni turile și
cheltuielile publice locale, politica de dezvoltare locală și regională promovată de Guvern și de
organismele internaționale. Elementele structurale ale politicii financiare sunt:
 nivelul general și tipul de servicii ce trebuie asigurate;
 evaluar ea principalelor surse de venituri disponibile, ca surse potențiale de finanțare a obiectivelor
propuse;
 nivelul până la care investițiile (cheltuielile de capital) vor fi acoperite din veniturile curente și
modalitățile de acoperire a diferențelor (împrum uturi, obligațiuni);
 sistemul de salarizare a personalului, de acordare a unor facilități pentru persoanele cu venituri
mici;
 condițiile de contractare a creditelor și modalitatea de rambursare a acestora.
Responsabilitatea elaborării politicii financiare revine exponenților administrației publice
locale – primarilor sau președinților de consilii județene.
Bugetele locale constituie o componentă a sistemului bugetului public național, sistem a cărui
structură este strâns legată de structura statului nostr u unitar. Astfel, fiecare diviziune a administrației
locale din țara noastră își are propriul buget care parcurge etapele oricărui proces bugetar de natură
publică – proiectarea sau elaborarea, aprobarea proiectului, execuția propriu -zisă, încheierea
execuției, aprobarea execuției bugetare și controlul bugetar.
1) Elaborarea proiectelor bugetelor locale se bazează pe proiectele de bugete proprii ale
autorității administrative,ale instituțiilor/serviciilor publice subordonate. Cuantificarea măsurii

14
veniturilor și cheltuielilor înscrise în buget necesită o planificare bugetară justă. În fundamentarea cât
mai corectă a unei planificări bugetare, în cazul veniturilor curente , trebuie să se țină seama de
următoarele elemente:
 gradul de colectare a impozi telor în raport cu debitele calculate;
 nivelul fiscalității. Acesta trebuie fixat în funcție de obiectivele autorităților locale respective;
 dezvoltarea economică ce influențează direct creșterea/descreșterea bazei de impozitare și care
influențează direct și nivelul de încasare a impozitelor locale;
 cuantificarea nivelului inflației, care prezintă cea mai mare importanță pentru planificarea bugetară
anuală.
Partea procesului bugetar referitoare la cheltuieli reprezintă rațiunea și motivația finală a
proces ului de colectare a veniturilor bugetare. Prima etapă a prognozei cheltuielilor trebuie să
pornească de la evaluarea cheltuielilor operaționale într -un anumit orizont de timp. În acest proces se
va ține seama și de evoluția principalelor tipuri de cheltuie li: învățământ, servicii publice, personal.
De asemenea, prognozarea cheltuielilor de investiții este deosebit de importantă având în vedere faptul
că toate localitățile au nevoie de un volum uriaș de investiții. Luând în considerare autonomia locală,
elaborarea bugetelor se face pornind de la politica bugetară promovată de executivul și legislativul
unității administrativ -teritoriale. Pe baza prognozelor, autoritățile locale trebuie să elaboreze un buget
echilibrat, în care nu trebuie subestimate cheltui elile și nici supraestimate veniturile. Criteriile de
fundamentare a cheltuielilor cuprind:
 baza legală;
 limitele maxime ale cheltuielilor;
 destinația acestora;
 analiza prețurilor și tarifelor;
 eficiența serviciilor publice;
 elaborarea programelor;
 elabora rea prognozei pe cel puțin trei ani, cu estimarea costurilor serviciilor publice locale
furnizate și totodată ale instituțiilor publice;
 un sistem de stabilire a priorităților în efectuarea cheltuielilor, atât cele operaționale, cât mai ales
cu privire la investiții.
Calendarul derulării etapei de elaborare presupune:
1 iunie – MFP transmite Direcțiilor Generale ale Finanțelor Publice, consiliilor județene și
Consiliului General al Municipiului București o scrisoare cadru în care sunt menționate: contextul
macroeconomic; metodologia de elaborare a proiectului de buget; limitele sumelor defalcate din unele
venituri ale bugetului de stat și ale transferurilor consolidabile pe ansamblul județului și municipiului
București;
1 iulie – Ordonatorii principali de cr edite depun la DGFP proiectele de buget echilibrate și
anexele la acestea, pentru anul următor și estimări pentru următorii trei ani;
15 iulie – DGFP transmit la Ministerul Finanțelor Publice proiectele bugetelor locale pe
ansamblul județului și municipiul ui București;
30 septembrie – MFP depune la Guvern proiectele de buget de stat, buget asigurări sociale de
stat și legile bugetare;
15 octombrie – Guvernul aprobă și depune la Parlament proiectele bugetului de stat și
bugetului asigurărilor sociale de stat și legile bugetare.
În termen de 45 zile de la publicarea în Monitorul Oficial a Legii bugetului de stat, consiliile
județene și Consiliul General al Municipiului București, precum și consiliile locale aprobă bugetele
județene și locale.
2) Aprobarea buge telor locale se realizează după următoarea metodologie:
 bugetele locale, bugetele împrumuturilor externe și interne și bugetele fondurilor externe
nerambursabile, de către consiliile locale, județene și Consiliul General al Municipiului București;
 bugetele instituțiilor publice, finanțate integral sau parțial din bugetele locale, de către consiliile
locale, județene și Consiliul General al Municipiului București, în funcție de subordonarea acestora;
 bugetele instituțiilor publice, finanțate integral din ven ituri proprii, inclusiv rectificarea acestora,
de către conducerea instituției, cu avizul conform al ordonatorului principal de credite.

15
Hotărârea de aprobare a bugetului local se publică în presa locală sau se afișează la sediul
primăriei, moment în care bugetul devine operațional, trecându -se la execuția acestuia, care se
realizează pe durata anului bugetar.
3) Execuția bugetului local constă în încasarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor aprobate.
Acest proces, deosebit de amplu și de complex, ant renează participarea unui număr mare de operatori
bugetari și anume: aparatul fiscal, unitățile administrativ -teritoriale, serviciile publice locale,
instituțiile publice de subordonare locală cu toate structurile.
Prevederile bugetare privind veniturile reprezintă limite minime de realizat, cu excepția
veniturilor din împrumuturi, care constituie limite maxime de atins. La rândul lor, cheltuielile bugetare
aprobate prin lege reprezintă limite maxime, ce nu pot fi de pășite, instituțiile publice care execută
bugetul fiind obligate să respecte întocmai destinațiile stabilite pentru fiecare alocație bugetară.
Principiile ce stau la baza execuției bugetare sunt aceleași ca și în cazul procesului bugetar al
bugetelor stab ilite la nivel național, iar execuția de casă se realizează, de asemenea, prin unitățile
teritoriale ale trezoreriei statului , evidențiindu -se în conturi distincte:
 veniturile bugetare încasate pe structura clasificației bugetare;
 efectuarea plăților dispuse de persoanele autorizate ale instituțiilor publice în limitele creditelor
bugetare și destinațiilor aprobate potrivit dispozițiilor legale;
 efectuarea operațiunilor de încasări și plăți privind datoria publică internă și externă;
 efectuarea altor o perațiuni financiare în contul autorităților administrației publice locale;
 păstrarea disponibilităților reprezentând fonduri externe nerambursabile.
4) Încheierea execuției bugetului local se concretizează prin întocmirea, la finele anului
bugetar, a con tului de execuție bugetară. Acesta reflectă finalitatea operațiunilor de executare a
veniturilor și cheltuielilor bugetare și conduce la determinarea rezultatului execuției bugetare, care
poate fi favorabil (excedent) sau nefavorabil (deficit). În vederea încheierii execuției bugetare se
respectă următoarele principii:
 execuția bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an;
 orice venit neîncasat și orice cheltuială angajată, lichidată și ordonanțată, în cadrul prevederilor
bugetare, și neplătită până la data de 31 decembrie se va încasa sau se va plăti, după caz, în contul
bugetului pe anul următor;
 creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt anulate de drept;
 disponibilitățile din fondurile externe nerambursabile și cele din fo ndurile publice destinate
cofinanțării contribuției financiare a Comunității Europene, rămase la finele exercițiului bugetar în
conturile structurilor de implementare, se reportează în anul următor cu aceeași destinație.
5) Controlul execuției bugetare
După întocmirea contului anual de execuție bugetară, specialiștii din compartimentele de audit
intern verifică atât bilanțul cât și contul de execuție bugetară. Se efectuează verificări și analize în
scopul evaluării obiective a modului în care au fost îndep linite prevederile bugetului cu privire la
derularea procesului bugetar respectiv la încasarea veniturilor și utilizarea resurselor în mod economic,
eficace și eficient. Totodată se identifică și neajunsurile și slăbiciunile acestui proces propunându -se
măsuri de remediere. Contul de execuție bugetară se supune și controlului extern al Curții de Conturi
care prin structurile sale teritoriale se pronunță asupra calității gestiunii banilor publici la nivelul
fiecărei instituții și pe ansamblul bugetului. La î ncheierea verificărilor efectuate dacă nu se constată
nelegalități și prejudicii aduse fondurilor publice, Curtea de Conturi acordă descărcarea de gestiune a
ordonatorului de credite respectiv.
6) Aprobarea execuției bugetare
În baza raportului privind contul anual de execuție bugetară, elaborat de autoritatea executivă
însoțit de raportul de audit intern se declanșează procedura de dezbatere și aprobare a acestuia de către
autoritățile deliberative. Se prezintă în sinteză evoluția fenomenelor economico -financiare ce au avut
loc la nivelul unității administrativ -teritoriale din anul la care se referă execuția bugetară și factorii
care au influențat această evoluție. Se pot avansa propuneri privind modificarea unor hotărâri proprii
în vederea creșterii res urselor financiare, respectiv, eficienței utilizării banilor publici. Votul final
favorabil privind aprobarea contului anual de execuție bugetară marchează încheierea etapelor
procesului bugetar.

16
CAPITOLUL 3
ELEMENTE PATRIMONIALE

Elemente patrimoniale ce fac obiectul contabilității.
Activele patrimoniale
În literatura și practica de specialitate, pentru structurarea activelor patrimoniale se au în vedere mai
multe criterii între care cele mai utilizate sunt : – conținutul economic și natura activelor patrimoniale;
– lichiditatea activelor patrimoniale. Modul de prezentare al activelor patrimoniale după criteriul
lichidități poate fi în ordine directă sau inversă a acesteia. Lichiditatea vizează capacitatea fiecărui
element patrimonial de a parcurge ma i rapid sau mai încet întregul circuit de exploatare până la
transformarea lui în bani.
A. Active imobilizate Cuprind acele active destinate utilizării pe o bază continuă, în scopul
desfășurării activitățile entităț ii. Sunt denumite și bunuri de investiții, active pe termen lung, sau
bunuri imobile și se caracterizează prin următoarele: – perioada lor de utilizare și lichidare este, de
regulă mai mare de un an; – participă la desfășurarea mai multor circuite economic e, respectiv nu se
consumă și nu se înlocuiesc după prima întrebuințare; – participă la desfășurarea activității unităților
patrimoniale, nefiind destinate direct vânzării (comercializării). La rândul lor activele imobilizate se
diferențiază în trei grupe: imobilizări necorporale, imobilizări corporale și imobilizări financiare.
I. Imobilizări necorporale – intangibile sau nemateriale sunt destinate să serv ească activitatea
întreprinderii pentru o durată mai mare de un an fără a îmbrăca formă de bunuri materiale fizice
(concrete). În structura lor sunt incluse:
Cheltuieli de constituire sunt cheltuielile ocazionate de înființarea sau dezvoltarea unei entită ți (taxe și
alte cheltuieli de înscriere și înmatriculare, cheltuieli privind emisiunea și vânzarea de acțiuni și
obligațiuni, precum și alte cheltuieli de această natură, legate de înființarea și extinderea activității
entității). Toate aceste cheltuieli sunt supuse amortizării pe o perioadă de cel mult cinci ani.
Imobilizările de natura cheltuieli de dezvoltare sunt generate de aplicarea rezultatelor cercetării sau
altor cunoștințe, în scopul realizării de produse sau servicii noi sau îmbunătățite substa nțial, înaintea
stabilirii producției de serie sau utilizării (exemple: proiectarea, construcția și testarea producției
intermediare sau folosirea intermediară a prototipurilor și modelelor, proiectarea uneltelor și matrițelor
care implică tehnologie nouă, proiectarea, construcția și operarea unei uzine pilot care nu este fezabilă
din punct de vedere economic pentru producția pe scară largă, proiectarea, construcția ți testarea unei
alternative alese pentru aparatele, produsele, procesele, sistemele sau ser viciile noi sau îmbunătățite).
Ele se amortizează pe perioada contractului sau pe durata de utilizare, după caz.
Concesiunile, brevetele și alte drepturi și valori similar e, cuprind toate cheltuielile ocazionate de
achiziționarea, fabricarea sau realizarea pe cont propriu a brevetelor, licențelor, mărcilor de fabricație,
know -how-urilor și a altor drepturi similare de proprietate industrială și intelectuală, inclusiv valoare a
acestora adusă ca aport de către acționari sau primită gratuit. Aceste cheltuieli sunt amortizate pe toată
durata căt întreprinderea a achiziționat dreptul de exploatare sau de utilizare a unor astfel de
imobilizări. Concesiunea ia naștere pe baza unui c ontract prin care o parte numită concedent, contra
plată, unei alte părți numite concesionar, pe o perioadă determinată, obține dreptul de exploatare a
unui bun sau de executare a unei activități. Concesiunile primite se reflectă ca imobilizări necorporale
atunci când contractul de concesiune stabilește o durată și o valoare determinate pentru concesiune.
Amortizarea concesiunii urmează a fi înregistrată pe durata de folosire a acesteia, stabilită conform
contractului. În cazul în care contractul prevede pl ata unei chirii, și nu o valoare amortizabilă, în
contabilitatea entității care primește concesiunea, se reflectă cheltuiala reprezentând chiria, fără
recunoașterea unei imobilizări necorporale. Marca de fabrică, reprezintă sume investite de către
întrepri ndere pentru a face ca produsele ei să se deosebească de produsele similare ale altora. Brevetul
este actul prin care se recunoaște unei persoane dreptul de a exploata exclusiv un anumit produs (al
cărui autor este). Licența este dreptul câștigat de o altă persoană de a exploata un brevet de invenție
prin cumpărarea acestuia.
Fondul comercial apare, de regulă, la consolidare și reprezintă diferența între costul de achiziție și
valoarea la data tranzacției, a părții din activele nete achiziționate de către entitate. Fondul comercial
este tratat ca un activ numai în cazul achiziției de către o entitate a acțiunilor altei entități. Deci, fondul
comercial creat de o întreprindere nu se contabilizează în timpul activității ei, ci cu ocazia determinării

17
prețului de vânzare al întreprinderii respective. Fondul comercial se amortizează, de regulă, în cadrul
unei perioade de maximum cinci ani.
Avansuri și alte imobilizări necorporale cuprind avansurile acordate furnizorilor de imobilizări
necorporale, programele inf ormatice create de entitate sau achiziționate de la terți, pentru necesități
proprii de utilizare, precum și alte imobilizări necorporale. Se amortizează pe perioada egală cu durata
de utilizare.
Imobilizările necorporale în curs de execuție reprezintă im obilizările necorporale neterminate până la
sfârșitul perioadei, evaluate la costul de producție sau costul de achiziție după caz.
II. Imobilizări corporale – denumite și active fizice, tangibile, reprezintă activele car e: – sunt deținute
de entitate pentru a fi utilizate în producția de bunuri sau prestarea de servicii, pentru a fi închiriate
terților sau pentru a fi folosite în scopuri administrative, și – sunt utilizate pe parcursul unei perioade
mai mari de un an. În categoria imobilizărilor corporale intră: terenuri și construcții; instalațiile tehnice
și mașinile; alte instalații, utilaje și mobilier; avansuri și imobilizări corporale în curs. Evidența
terenurilor se ține pe două categorii: – terenuri – amenajări de terenuri Terenurile nu se amortizează.
Investițiile făcute pentru amenajarea lacurilor, bălților, iazurilor, terenurilor și pentru alte lucrări
similare se recuperează pe calea amortizării, prin includerea în cheltuielile de exploatare pe o perioadă
hotărâ tă de consiliul de administrație dau de responsabilul cu gestiunea patrimoniului. Activele
imobilizate corporale își pierd în timp din valoare ca urmare a uzurii determinată de utilizarea lor, de
acțiunea agenților naturii și ca urmare a progresului tehnic . Constatarea contabilă a pierderii
ireversibile de valoare suferită de imobilizările corporale, cu excepția terenurilor, prin includerea sa în
costuri, poartă numele de amortizare. Amortizarea imobilizărilor corporale se stabilește prin aplicarea
cotelor de amortizare asupra valorii de intrare a imobilizărilor corporale și se calculează pe baza unui
plan de amortizare, de la data punerii în funcțiune a acestora și până la recuperarea integrală a valorii
de intrare, conform duratelor de utilizare și condiți ilor de utilizare a acestora. Regimurile de
amortizare folosite de entități pentru amortizarea imobilizărilor corporale sunt: a) amortizare liniară; b)
amortizare degresivă; c) amortizare accelerată.
III. Imobilizările financiare – denumite și investiții financiare pe termen lung – reprezintă unele titluri
(înscris constatator al unei valori negociabile la bursă) a căror posesie durabilă asigură realizarea unor
venituri financiare sub forma dividendelor și a dobânzilor care permit exercitarea unui control asupra
societății emitente. Imobilizările financiare sunt reprezentate de acțiunile deținute la entitățile afiliate ,
interese de participare, titluri puse în echivalență, alte titluri imobilizate și creanțe imobilizate
(împrumuturile acordate entităților a filiate, împrumuturile acordate entităților de care compania este
legată în virtutea intereselor de participare, alte creanțe imobilizate).
Acțiunile deținute la entităților afiliate sunt reprezentate de acțiunile pe care întreprinderea le deține la
o filială din cadrul grupului. Grupul este un ansamblu de societăți comerciale, independente din punct
de vedere juridic, legate între ele prin diferite modalități și supuse unei unități de decizie exercitată de
o societate numită, în general, societate mamă. Filiala este, așadar, o entitate aflată sub controlul altei
entități (societatea -mamă). Controlul reprezintă capacitatea de a conduce politicile financiare și
operaționale ale unei entități pentru a obține beneficii din activitatea ei. Entitățile afiliate sunt entitățile
între care există una dintre următoarele relații:
– o entitate deține drepturile de vot ale acționarilor sau asociaților într -o altă entitate (filială); – o
entitate este acționar sau asociat al unei entități și majoritatea membrilor organe lor de administrație,
conducere și de supraveghere ale entității în cauză (filială) au fost numiți ca rezultat al exercitării
drepturilor sale de vot; – o entitate este acționar sau asociat al unei filiale și deține singur controlul
asupra majorității drep turilor de vot ale acționarilor sau asociaților acelei filiale, ca urmare a unui
acord încheiat cu alți acționari sau asociați; – o entitate este acționar sau asociat al unei filiale și are
dreptul de a exercita o influență dominantă asupra acelei filiale, în temeiul unui contract încheiat cu
entitatea în cauză sau al unei clauze din actul constitutiv sau statut; – o entitate (societate -mamă) deține
puterea de a exercita sau exercită o influență dominantă sau controlul asupra unei filiale.
Interesele de pa rticipare reprezintă drepturile în capitalul altor entități, reprezentate sau nu prin
certificate, care, prin crearea unei legături durabile cu aceste entități, sunt destinate să contribuie la
activitățile entității. Deținerea unei părți din capitalul unei alte entități se presupune că reprezintă
interese de participare, atunci când depășesc un procentaj de 20%.
Titluri puse în echivalentă apar numai cu ocazia întocmirii situațiilor financiare consolidate ale
societății – mamă (atunci când aceasta exercită o influență notabilă asupra entității consolidate) prin

18
metoda punerii în echivalență. Valoarea contabilă a titlurilor deținute de societatea -mamă este
înlocuită cu o valoare reală a acestora, care corespunde situației nete a entității consolidate. Alte t itluri
imobilizate cuprind alte investiții financiare pe termen lung. În conturile de creanțe imobilizate
reprezentând împrumuturi acordate se înregistrează sumele acordate terților în baza unor contracte
pentru care entitatea percepe dobânzi potrivit legi i.
În categoria altor creanțe imobilizate se cuprind garanțiile și cauțiunile depuse de unitatea
patrimonială la terți în vederea asigurării bunei execuții a unei obligații. Creanțele reprezintă dreptul
creditorului de a primi la un anumit termen, o sumă de bani sau alte bunuri economice ori valori, de la
debitori. Creanțele constituie un activ pentru creditori și un pasiv pentru debitori. Cauțiunea se
realizează pe baza unui contract prin care o persoană garantează pentru o altă persoană, față de terți, c ă
va îndeplini ea obligațiunile persoanei garantate, în cazul în care aceasta din urmă nu își respectă
angajamentul. Garanția se realizează tot pe bază de contract prin care o parte (garantul) garantează
celeilalte părți (beneficiarul) executarea unei obli gații. Garanția dă dreptul beneficiarului (creditorului)
ca în cazul neexecutării obligației de către debitor să ceară scoaterea la licitație a bunurilor sau
hârtiilor de valoare în vederea stingerii obligației asumate.

B. Active circulante Un activ se c lasifică ca activ circulant atunci când: – este achiziționat sau produs
pentru consum propriu sau în scopul comercializării și se așteaptă să fie realizat în termen de 12 luni
de la data bilanțului; – este reprezentat de creanțe aferente ciclului de exploa tare; – este reprezentat de
trezorerie sau echivalente de trezorerie a căror utilizare nu este restricționată.
Ciclul de exploatare al unei entități reprezintă perioada de timp dintre achiziționarea materiilor prime
care intră într -un proces de transforma re și finalizarea acestora în trezorerie sau sub forma
echivalentelor de trezorerie. Echivalentele de trezorerie reprezintă investițiile pe termen scurt, extrem
de lichide, care sunt ușor convertibile în numerar și sunt supuse unui risc nesemnificativ de s chimbare
a valorii. Sub aspectul lichidității activele circulante nu rămân durabile într -o unitate patrimonială,
perioada de rotație a lor este, de regulă, mai mică de un an. Ele se află în continuă mișcare,
schimbându -și forma materială și utilitatea în c adrul circuitului economic al patrimoniului (materii
prime, producția în curs, produse finite, bani). Cu ocazia finalizării fiecărui ciclu de exploatare,
diferitele elemente ale activelor circulante sunt înlocuite continuu cu alte elemente de aceeași natur ă.
Astfel, în faza de aprovizionare , activele circulante sub formă de bani se transformă în stocuri de
materii prime și materiale, în faza de producție , stocurile de materii prime și materiale se consumă
integral, rezultând stocuri de producție în curs de execuție, care, după ultima operație de prelucrare,
devin produse finite, iar în faza de desfacere sunt vândute clienților, operație care generează drepturi
față de aceștia. În raport de forma concretă pe care o îmbracă și destinația pe care o capătă în ca drul
ciclurilor de exploatare, activele circulante se împart în: – stocuri, inclusiv valoarea serviciilor prestate
pentru care nu a fost întocmită factura; – creanțe; – investiții pe termen scurt; – casa și conturi la bănci.
I. Stocurile sunt active circu lante: a) deținute pentru a fi vândute pe parcursul desfășurării normale a
activității; b) în curs de producție în vederea vânzării în procesul desfășurării normale a activității; sau
c) sub formă de materii prime, materiale și alte consumabile care urmeaz ă să fie folosite în procesul de
producție sau pentru prestarea de servicii. În structura lor sunt incluse: Materiile prime , care participă
direct la fabricarea produselor și se regăsesc în produsul finit integral sau parțial, fie în starea lor
inițială, f ie transformată. Exemple de materii prime: caolinul în industria de porțelan; cimentul în
construcții; făina în industria de panificație etc.
Materialele consumabile , participă sau ajută la procesul de fabricație sau de exploatare fără a se regăsi,
de regu lă în produsul finit. Principalele materiale consumabile sunt: materiale auxiliare, combustibili,
materiale pentru ambalat, piese de schimb, semințe și materiale de plantat, furaje și alte materiale
consumabile). Materialele auxiliare se adaugă materiei pr ime în scopul de a ajuta la transformarea ei,
cum ar fi catalizatorii în industria chimică, drojdia în industria de panificație sau în scopul de a
contribui la fabricarea produselor finite (ața, substanțele de lipit și de vopsit în industria de
încălțămint e) sau pentru asigurarea condițiilor necesare desfășurării în bune condiții a activității
(lubrifianți, materiale de curățenie și întreținere etc.). Combustibilii iau parte direct sau indirect la
procesele care au loc în cadrul unei entități patrimoniale. În funcție de rolul și destinația lor deosebim:
– combustibili tehnologici care se adaugă materiilor prime pentru a ajuta la transformarea acestora
(cocsul folosit în furnale pentru a ajuta la topirea minereurilor);

19
– combustibili energetici sunt utiliza ți fie la producerea energiei electrice și termice (păcura, cărbunele,
gazul metan consumate de către cazanele de abur) fie pentru punerea în mișcare a unor utilaje și
mașini (benzină, motorină etc.);
– combustibili gospodărești sunt consumați pentru încă lzirea și iluminatul locurilor de muncă sau
pentru alte nevoi neindustriale. Materialele pentru ambalat sunt bunuri materiale folosite pentru
protejarea altor bunuri pe timpul transportului și al depozitării. Ele pot fi: ambalaje de circulație (saci,
cutii, pungi, containere, recipienți, sticle, borcane etc.) și ambalaje de protecție (cutii de conserve, fiole
pentru medicamente, tub pentru pastă de dinți, flacoane pentru parfumuri etc.). Piesele de schimb
servesc pentru înlocuirea unor componente ale mașini lor și utilajelor în vederea reparării acestora.
Materialele de natura obiectelor de inventar . Produsele , și anume: – semifabricatele, prin care se
înțelege produsele al căror proces tehnologic a fost terminat într -o secție (fază de fabricație) și care
trec în continuare în procesul tehnologic al altei secții (faze de fabricație) sau se livrează terților. –
produsele finite sunt reprezentate de produsele care au parcurs în întregime fazele procesului
tehnologic și nu mai au nevoie de prelucrări ulterioare în cadrul entității, putând fi depozitate în
vederea livrării sau expediate direct clienților. – rebuturile, materialele recuperabile și deșeurile.
Producția în curs de execuție este reprezentată de producția care nu a trecut prin toate fazele (stadiile)
de prelucrare, prevăzute în procesul tehnologic, precum și produsele nesupuse probelor și recepției
tehnice sau necompletate în întregime. În cadrul producției în curs de execuție se cuprind, de
asemenea, lucrările și serviciile, precum și studiile în curs de execuție sau neterminate. Ea cuprinde
mijloacele în curs de transformare (producția neterminată ) care ocupă o poziție intermediară, fie între
materia primă și semifabricat, f ie între semifabricat și produsul finit. Producția în curs de execuție
precum și lucrările și serviciile în curs de execuție își măresc valoarea treptat pe măsura încorporării în
ele a noi consumuri de materiale și de muncă vie până la transformarea lor în semifabricate și produse
finite.
Animale și păsări , în această categorie sunt incluse animalele născute și cele tinere de orice fel (viței,
miei, purcei, mânji, etc.), crescute și folosite pentru reproducție, animalele și păsările la îngrășat pentru
a fi valorificate, coloniile de albine, precum și animalele pentru producție de lână, lapte și blană.
Mărfurile sunt bunurile pe care entitatea le cumpără în vederea revânzării lor ca atare sau produsele
predate spre vânzare magazinelor proprii.
Ambalajele care includ ambalajele refolosibile, achiziționate sau fabricate, destinate produselor
vândute care în mod temporar pot fi păstrate la terți, cu obligația restituirii în condițiile prevăzute în
contracte.
În cadrul stocurilor se includ și bunurile aflate î n custodie, pentru prelucrare sau în consignație la
terți, care se înregistrează distinct în contabilitate pe categorii de stocuri (materii prime și materiale
aflate la terți, produse aflate la terți, animale aflate la terți, mărfuri aflate la terți, ambal aje aflate la
terți).

II. Creanțele Creanțele sau valorile în curs de decontare reprezintă valori economice avansate
temporar de către titularul de patrimoniu altor persoane fizice sau juridice și pentru care urmează să se
primească un echivalent valoric. Acest echivalent poate fi reprezentat de o sumă de bani, de o lucrare
sau un ser viciu. Toate persoanele fizice sau juridice care au beneficiat de valori avansate și care
urmează să dea un echivalent corespunzător sunt delimitate prin noțiunea generică de debitori . Toți
debitorii unității sub forma creanțelor comerciale legate de vânza rea de bunuri, lucrări și servicii sunt
delimitați prin structura de clienți și valori asimilate. Clienții reprezintă creanțele față de terți
determinate de vânzarea pe credit a bunurilor materiale, lucrărilor și serviciilor care fac obiectul
activității î ntreprinderii. Sunt asimilate clienților creanțele privind efectele comerciale de primit .
Unitatea patrimonială care vinde produse către un client, dacă dorește să aibă o certitudine mai mare în
ceea ce privește încasarea echivalentului valoric, solicită c lientului să semneze un efect de comerț.
Acestea reprezintă titluri de valoare negociabile care atestă existența unei creanțe în cadrul relațiilor
comerciale ce poate fi decontată imediat sau pe termen scurt. Ele circulă sub diferite denumiri:
înscrisuri, cambii, polițe, instrumente de plată și de credit. Fiind negociabile, pot fi cedate, vândute ori
transmise. Cambia, emisă din inițiativa furnizorului, este titlul de creanță prin creditorul (trăgător)
dispune unui debitor al său (trasul) să plătească suma de bani unui beneficiar la data și locul stabilit.
Biletul la ordin este emis de debitor (client) în favoarea unui creditor prin care dispune să -i plătească o
sumă de bani la o anumită dată și într -un anumit loc. Warantul este recipisa eliberată celui care depune

20
bunuri în păstrare la un magazin de interes general (depozit), constituind titlu de proprietate asupra
bunurilor, folosind ca hârtie de valoare negociabilă, sau la obținerea de credit pe gaj. Gajul este
garanția reală care constă în afectarea unui bun aparținând debitorului sau altei persoane, pentru
garantarea executării obligației, creditorul având dreptul de a plătii în caz de nerespectare, din prețul
obținut prin vânzarea silită a bunului.
Avansuri acordate furnizorului . Dacă aceste avansuri su nt acordate înaintea începerii execuției unei
comenzi sau unui contract ele sunt denumite avansuri, iar dacă sunt acordate după executarea parțială
a comenzilor sau a contractelor sunt denumite aconturi. Aconturile și avansurile se acordă sub forma
unor îm prumuturi sau a unor finanțări temporare înainte ca datoria față de furnizor să existe. Ca
urmare, aceste avansuri și aconturi dau naștere la un drept de creanță asupra beneficiarului.
Debitori diverși cuprind toate creanțele entității față de alți terți, alții decât personalul propriu, clienții
și furnizorii.
Decontări cu asociații privind capitalul reprezintă un drept de creanță asupra acționarilor sau
asociaților care au subscris să participe la constituirea sau mărirea capitalului social și care nu au
vărsat integral contribuția la care s -au angajat.
Alte creanțe , cuprind drepturile unităților patrimoniale izvorâte din relații de decontare, cum ar fi:
avansuri acordate personalului, sume de încasat de la bugetul de asigurări sociale, sume de încasat d e
la bugetul statului, sume de încasat de la unități din cadrul grupului, sume de încasat ca urmare a
vânzării activelor imobilizate și a valorilor mobiliare de plasament, pagube de recuperat pentru care
unitatea patrimonială posedă titlu executoriu.
III. Investițiile pe termen scurt cuprind titlurile achiziționate în vederea realizării unui câștig pe
termen scurt. Acest câștig se realizează ca diferență între prețul de vânzare și prețul de cumpărare al
acestor titluri.
Din această categorie fac parte: acțiunile deținute la entități afiliate, obligațiuni emise și răscumpărate
ulterior în vederea amortizării, obligațiuni cumpărate pentru obținerea de dobânzi sau în vederea
revânzării, alte investiții pe termen scurt care cuprind alte valori mobiliare achizi ționate în vederea
realizării unui profit pe termen scurt.
IV. Casa și conturi la bănci sunt reprezentate prin numerarul aflat în casierie și prin disponibilitățile
aflate în conturi la bănci în lei sau în devize și prin alte valori financiare care, dator ită naturii lor, sunt
convertibile imediat în disponibilități bănești. Cu ajutorul acestor mijloace bănești se efectuează
operațiuni de încasări și plăți, care pot fi în numerar sau prin decont bancar. Plățile și încasările fără
numerar ocazionează un ansa mblu de operațiuni bancare prin intermediul cărora sumele se transferă
din contul de disponibilități al unității patrimoniale în contul de disponibilități al unității încasatoare
(beneficiar). Acestea contribuie la reducerea necesarului de monedă în circul ație, scad cheltuielile de
transport, manipulare și pază a banilor, este o măsură antiinflaționistă, ușurează munca de control
financiar.
Casa este reprezentată de numerarul aflat în casieria entității, în lei și/sau în valută, destinat efectuării
plățilo r scadente ale entității patrimoniale (exemplu: plăți către salariați, către furnizori în limita unor
plafoane prevăzute de lege). Casieria este alimentată cu numerarul încasat de la clienți sau de la alți
debitori ai entității.
Conturile la bănci cuprind :
Valorile de încasat , cum sunt cecurile și efectele comerciale depuse la bănci. Cecul reprezintă un
document prin care o persoană (emitentul) dă ordin băncii sale de a plăti la vedere unui beneficiar o
sumă determinată.
Disponibilitățile în conturi cure nte, în lei și în valută, servesc pentru efectuarea diferitelor categorii de
plăți, pentru alimentarea acreditivelor. Reînnoirea acestora se face prin încasări de la terți, depuneri de
numerar din casierie.
Acreditivul reprezintă mijloace bănești rezervat e la bancă într -un cont distinct la dispoziția
furnizorului. Din aceste acreditive urmează să se facă plata furnizorului pe măsura efectuării lucrărilor
sau prestării serviciilor, ele au rol de a garanta plata în favoarea furnizorului.
Alte valori de trez orerie cuprind timbrele fiscale și poștale, biletele de tratament și odihnă, tichete și
bilete de călătorie, bonuri valorice, cupoane agricole achiziționate și deținute de o unitate patrimonială.
Avansurile de trezorerie care reflectă sumele acordate unor persoane, care urmează a fi justificate sau
restituite ulterior.

21
C. Cheltuieli în avans Cheltuielile în avans sunt reprezentate de cheltuielile efectuate în cursul
exercițiului financiar, dar care sunt aferente unui exercițiu financiar ulterior. Aceste c heltuieli nu
afectează rezultatul exercițiului în care ele s -au efectuat, ci pe cel al exercițiului căruia îi sunt aferente.
Cheltuielile în avans sunt creanțe ale exercițiului curent asupra exercițiului ulterior (exemplu: plata în
exercițiul curent, a con travalorii unui abonament la o revistă, aferent exercițiului viitor)

Pasivele patrimoniale
Pasivele patrimoniale se pot clasifica după mai multe criterii, între care cel mai utilizat este cel al
exigibilității pasivelor și al naturii juridice a acestor elemente. Elementele de pasiv reflectă modul de
apropiere și de finanțare a activelor patrimoniale. Exigibilitatea surselor financiare se referă la
termenul lor de decontare. În funcție de gradul de exigibilitate, pasivele se grupează în: – datorii: – pe
termen scurt; – pe termen lung; – provizioane; – venituri în avans; – capital și rezerve.
A. Datoriile Datoriile reprezintă resursele străine furnizate de terți pentru care unitatea trebuie să
acorde o prestație sau un echivalent valoric. Din categoria dat oriilor fac parte creditele contractate de
la bănci sau alte instituții financiare, împrumuturile din emisiunea de obligațiuni, precum și datoriile
create în cadrul relațiilor de decontare ale unității patrimoniale cu alte persoane fizice sau juridice.
Persoanele fizice sau juridice față de care unitatea are obligații bănești sunt denumite creditori .
Creditorul reprezintă, de fapt, persoana care, în cadrul unui raport patrimonial a avansat o valoare
economică și urmează să primească un echivalent valoric sa u o contraprestație. Datoriile se reflectă de
contabilitate din momentul nașterii lor și până în momentul rambursării, restituirii sau plății acestora
către terți. În general toate datoriile cu termen de scadență mai mare de un an sunt purtătoare de
dobând ă. De asemenea, mai sunt purtătoare de dobândă și creditele primite de la bancă sau alte
instituții financiare, chiar dacă sunt pe termen scurt. În funcție de exigibilitate datoriile se împart în:
I. Datorii pe termen scurt – sumele care trebuie plătite î ntr-o perioadă de până la un an, și
II. Datorii pe termen lung – sumele care trebuie plătite într -o perioadă mai mare de un an.
O datorie trebuie clasificată ca datorie pe termen scurt, denumită și datorie curentă , atunci când: a) se
așteaptă să fie decontată în cursul normal al ciclului de exploatare al entității; sau b) este exigibilă în
termen de 12 luni. Toate celelalte datorii trebuie clasificate ca datorii pe termen lung. Din categoria
datoriilor cele mai sem nificative sunt: datorii financiare, datorii comerciale, datorii fiscale, salariale și
sociale, datorii pentru relațiile de decontare cu asociații și creditorii diverși. Datoriile financiare
reprezintă creditele primite de la bancă și alte instituții de cr edit, precum și împrumuturile din
emisiunea de obligațiuni. Creditele primite de la bancă și alte instituții de credit cuprind creditele pe
termen lung și mediu și cele pe termen scurt, numite și credite de trezorerie. Acestea sunt, în general,
destinate f inanțării investițiilor și cheltuielilor curente privind activitatea de exploatare și sunt
purtătoare de dobânzi.
Împrumuturile din emisiunea de obligațiuni reprezintă resursele financiare pe termen lung asigurate
prin vânzarea de titluri de credit negoci abile (obligațiuni) către public. Titularul de patrimoniu care
emite un astfel de împrumut se angajează să ramburseze, la termen sau eșalonat, ratele scadente și să
plătească o dobândă sub forma cupoanelor atașate titlurilor de credit. Datoriile comerciale se creează
în cadrul relațiilor de decontare cu furnizorii pentru aprovizionări de bunuri materiale, lucrări și
servicii primite. Ele se delimitează patrimonial sub forma furnizorilor și efectelor de plătit. Furnizorii
reprezintă datoriile echivalente val orii bunurilor materiale, lucrărilor și serviciilor primite de la terți.
Efectele de plătit reprezintă titluri de valoare (cambie și bilet la ordin) care atestă obligația de plată a
întreprinderii în cadrul relațiilor de decontare cu furnizorii.
Datoriile fiscale, salariale și sociale cuprind, în ordine, obligațiile din impozite și taxe față de bugetul
statului, salariile și alte drepturi asimilate datorate angajaților, obligația privind contribuția la
asigurările sociale, la fondul de sănătate, la fondul de șomaj, precum și datoriile intermediare, create în
cadrul relațiilor de decontare cu angajații prin reținerea din salariul datorat acestora a contribuției
personalului pentru pensia suplimentară, pentru fondul de șomaj și pentru fondul de sănătate.
Datoriile față de asociați reprezintă obligațiile față de acționari sau asociați pentru capitalul de
rambursat, dividendele de plată, precum și datoriile în cadrul grupului privind fondurile puse direct sau
indirect pe termen scurt la dispoziția societăților comerciale de către întreprinderile asociate sau de
către cele cu care aceasta are relații de participare.

22
Creditorii diverși cuprind toate datoriile entității față de alți terți, alții decât personalul propriu, clienții
și furnizorii. În această situație se află datoriile privind achiziționarea de titluri de plasament, sumele
încasate și necuvenite etc.
B. Provizioanele Se constituie pe seama cheltuielilor, la sfârșitul exercițiilor când există probabilitatea
producerii unor pierderi sau cheltuieli. Prov izioanele sunt destinate să acopere datoriile a căror
natură este clar definită și care la data bilanțului este probabil să existe, sau este cert că vor exista,
dar care sunt incerte în ceea ce privește valoarea sau data la care vor apărea. Ele reprezintă pasive
(datorie) cu exigibilitate sau valoare incertă. Provizioanele sunt impuse de necesitatea aplicării
principiului prudenței în evaluarea patrimoniului. În exercițiul în care se constituie provizioane se
măresc cheltuielile, iar în exercițiul următor c ând are loc o anulare a lor se măresc veniturile, ceea ce
determină o decalare în timp a impozitului pe profit. Provizioanele se constituie pentru elemente cum
sunt: – litigii, amenzi și penalități, despăgubiri, daune și alte datorii incerte; – cheltuieli legate de
activitatea de service în perioada de garanție și alte cheltuieli privind garanțiile acordate clienților; –
acțiuni de restructurare (vânzarea sau încetarea activității unei părți a afacerii, închiderea unor sedii ale
entității, modificări în str uctura conducerii etc); – pensii și obligații similare; – impozite (se constituie
pentru sumele viitoare de plată datorate bugetului de stat, în condițiile în care sumele respective nu
apar reflectate ca datorie în relațiile cu statul); – alte provizioane. Provizioanele nu pot fi folosite
pentru ajustarea valorii activelor.
C. Venituri în avans (venituri amânate )reprezentate de încasările sau creanțele constatate în exercițiul
curent dar, care vor influența rezultatele exercițiilor următoare, precum venitur ile anticipate din chirii,
abonamente, asigurări, etc., încasate în contul exercițiilor viitoare sau veniturile de realizat cum sunt
dobânzile aferente vânzărilor în rate. Veniturile în avans reflectă o datorie față de exercițiul următor și
nu afectează re zultatul exercițiului financiar curent.

D. Capitalurile proprii Capitalurile proprii (capital și rezerve) reprezintă dreptul acționarilor asupra
activelor unei persoane juridice, după deducerea tuturor datoriilor. Capitalurile proprii cuprind:
aporturile de capital, primele de capital, rezervele, rezultatul reportat, rezultatul exercițiului financiar .
Capitalul individual sau social se constituie la înființarea societăților comerciale prin aportul personal
al asociaților sau acționarilor. Acest aport poa te fi în numerar sau în natură (imobilizări, stocuri, etc.).
Capitalul social se subdivide în: -capital subscris și nevărsat ce reflectă partea de capital care, deși a
fost subscrisă, nu a fost încă pusă la dispoziția societății comerciale; -capital subscr is și vărsat ce
reflectă partea din capitalul subscris care a fost pusă efectiv la dispoziția societății comerciale. Pe
parcursul desfășurării activității unei societăți comerciale au loc operațiuni de majorare sau reducere a
capitalului social. Majorarea capitalului social are loc pe calea subscrierii și emisiunii de noi acțiuni
sau părți sociale, încorporarea rezervelor a furnizorilor și alte operațiuni potrivit legii. Reducerea
capitalului social se efectuează prin reducerea numărului de acțiuni sau părț i sociale sau diminuarea
valorii nominale a acestora ca urmare a retragerii unor acționari sau asociați, răscumpărarea acțiunilor
(acestea sunt prezentate ca o corecție a valorii capitalului propriu) sau prin acoperirea pierderilor
contabile înregistrate î n decursul exercițiilor financiare anterioare. Capitalul social nu poate fi folosit
pentru distribuirea de dividende.
Primele legate de capital sunt determinate de operațiunile de creștere a capitalului prin noi aporturi
sau prin fuziuni. Primele legate d e capital cuprind primele de emisiune, primele de fuziune, primele de
aport, prime de conversie a obligațiunilor în acțiuni și reprezintă excedentul între valoarea de emisiune
și valoarea nominală a acțiunilor și părților sociale. Pentru societățile comerc iale care emit acțiuni,
primele legate de capital reprezintă o sursă proprie și permanentă de finanțare a activelor.
Rezerve din reevaluare reprezintă contrapartida plusului sau minusului de valoare creat prin
reevaluarea imobilizărilor corporale. În urma operațiunilor de reevaluare are loc o modificare a valorii
activelor imobilizate și ca urmare are loc o modificare a capitalurilor proprii sub forma rezervelor din
reevaluare. Rezervele din reevaluare nu pot fi utilizate direct pentru compensarea pierderi lor și nu pot
face obiectul distribuirii către acționari.
Rezervele se constituie în principal prin acumularea profitului din exercițiile financiare precedente.
Rezervele cuprind rezervele legale, rezervele statutare sau contractuale și alte rezerve. Reze rvele
legale se constituie anual din profitul brut al persoanei juridice, în cotele și limitele prevăzute de lege,
și din alte surse prevăzute de lege. În acestea se includ și primele de capital. Rezervele legale se
utilizează numai în condițiile prevăzute de lege. Rezervele statutare sau contractuale se constituie

23
anual din profitul net al unității, conform prevederilor din actul constitutiv al acesteia. Alte rezerve
neprevăzute de lege sau de statut pot fi constituite facultativ pe seama profitului net pe ntru acoperirea
pierderilor contabile sau pentru alte scopuri, potrivit hotărârii adunării generale a acționarilor sau
asociaților, cu respectarea prevederilor legale. Rezultatul exercițiului reprezintă o sursă proprie de
finanțare a activelor unității pat rimoniale, atunci când acesta se concretizează în realizarea de profit.
Rezultatul exercițiului (R) se determină ca diferență dintre veniturile (V) și cheltuielile (C) unei
entități patrimoniale dintr -o anumită perioadă de timp denumită exercițiu.
Rezulta tul reportat este dat de profitul exercițiului curent nerepartizat reportat în exercițiul următor
sau de pierderea exercițiului curent, neacoperită reportată în exercițiul următor. Capitalurile proprii
împreună cu împrumuturile/creditele primite pe termen lung și provizioanele formează sursele la
dispoziția întreprinderii de o manieră permanentă, durabilă, pe termen lung, adică reprezintă
capitalurile permanente ale întreprinderii.

CAPITOLUL 4
PERFORMANȚA ÎNTREPRINDERII – CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE

Veniturile, cheltuielile și rezultatul exercițiului Contabilitatea include în obiectul său de studiu și
evidența, calculul, analiza și controlul mișcărilor interne și a transformărilor suferite de elementele
patrimoniale în urma operațiunilor desfășurate d e către o entitate patrimonială. Consumurile de
mijloace economice, de resurse și producerea de rezultate sunt mișcări complexe care provoacă
transformări atât în volumul cât și în structura patrimoniului . De regulă, veniturile și cheltuielile nu se
echili brează între ele și ca urmare se înregistrează o modificare a volumului patrimoniului, așa după
cum vom prezenta în continuare.

Veniturile În categoria veniturilor se includ atât sumele sau valorile încasate sau de încasat în nume
propriu din activități curente, cât și câștigurile din orice alte surse. Câștigurile reprezintă creșteri ale
beneficiilor economice care pot apărea sau nu ca rezultat din activitatea curentă, dar nu diferă ca
natură de veniturile din această activitate.
Activitățile curente sunt orice activități ( de exploatare sau financiare ) desfășurate de o entitate
patrimonială, ca parte integrantă a obiectului său de activitate, precum și activitățile conexe acestora.
În activitatea curentă sunt incluse și elementele extraordinare care sunt veniturile sau cheltuielile
rezultate din evenimente sau tranzacții ce sunt clar diferite de activitățile curente și care, prin urmare,
nu se așteaptă să se repete într -un mod frecvent sau regulat, de exemplu exproprieri sau dezastre
naturale.
Venitu rile din activități curente se pot regăsi sub diferite denumiri, cum ar fi: vânzări, comisioane,
dobânzi, dividende.
Se cunosc următoarele categorii de venituri, după natura lor, astfel:
a) venituri din exploatare, care cuprind: a1) venituri din vânzarea produselor, mărfurilor, lucrărilor
executate și serviciilor prestate; a2) venituri din variația stocurilor, reprezentând variația în plus
(creștere) sau în minus (reducere) dintre valoarea la cost de producție efectiv a stocurilor de produse și
producție în curs de la sfârșitul perioadei și valoarea stocurilor inițiale ale produselor și producției în
curs, neluând în calcul provizioanele pentru depreciere constituite. Variația stocurilor de produse finite
și în curs de execuție pe parcursul perioadei repre zintă o corecție a cheltuielilor de producție pentru a
reflecta faptul că fie producția a mărit nivelul stocurilor, fie vânzările suplimentare au redus nivelul
stocurilor. Veniturile din producția stocată (variația stocurilor) se înscriu, alături de celela lte venituri,
în contul de profit și pierdere, cu semnul plus (sold creditor) sau minus (sold debitor): a3) venituri din
producția de imobilizări , reprezentând costul lucrărilor și cheltuielile efectuate de unitate pentru ea
însăși, care se înregistrează c a active imobilizate corporale și necorporale; a4) venituri din subvenții de
exploatare, reprezentând subvențiile pentru acoperirea diferențelor de preț și pentru acoperirea
pierderilor, precum și alte subvenții (finanțarea activității de cercetare și alte finanțări) de care
beneficiază entitatea; a5) alte venituri din exploatarea curentă, cuprinzând veniturile din creanțe
recuperate și alte venituri din exploatare;
b) venituri financiare, care cuprind: b1) venituri din imobilizări financiare; b2) venituri din investiții
financiare pe termen scurt; b3) venituri din creanțe imobilizate; b4) venituri din investiții financiare

24
cedate; b5) venituri din diferențe de curs valutar; b6) venituri din sconturi obținute; și b7) alte venituri
financiare. Sumele colectat e de persoana juridică în numele unor terțe părți, inclusiv în cazul
contractelor de mandat sau comision, nu reprezintă venit din activitatea curentă. În această situație,
veniturile din activitatea curentă sunt reprezentate de comisioanele cuvenite. Suma veniturilor
rezultate dintr -o tranzacție este determinată, de obicei, printr -un acord între vânzătorul și
cumpărătorul/utilizatorul activului, ținând cont de suma oricăror reduceri comerciale.
c) venituri extraordinare (de exemplu, daunele pretinse de deț inătorii de polițe în urma producerii
unor calamități). În cadrul veniturilor exercițiului financiar se mai cuprind: veniturile din reluarea
provizioanelor și veniturile din reluarea ajustărilor pentru depreciere sau pierdere de valoare care se
evidențiază distinct în funcție de natura acestora.

Cheltuielile În categoria cheltuielilor se include atât sumele sau valorile plătite sau de plătit cât și
pierderile din orice altă sursă.
Cheltuielile unității reprezintă valorile plătite sau de plătit pentru: – consumuri de stocuri, lucrări
executate și servicii prestate de care beneficiază unitatea; – cheltuieli cu personalul; – executarea unor
obligații legale sau contractuale etc. Pierderile reprezintă reduceri ale beneficiilor economice și pot
rezulta sau nu ca urmare a desfășurării activității curente a entității. Ele nu diferă ca natură de alte
tipuri de cheltuieli.
Contabilitatea cheltuielilor se ține pe feluri de cheltuieli, după natura lor, astfel:
a) cheltuieli de exploatare, care cuprind: a1) chelt uieli privind stocurile în care identificăm cheltuieli
cu materiile prime și materialele consumabile; costul de achiziție al obiectelor de inventar consumate;
costul de achiziție al materialelor nestocate, trecute direct asupra cheltuielilor; contravaloare a energiei
și apei consumate; valoarea animalelor și păsărilor; costul mărfurilor vândute și al ambalajelor; a2)
cheltuieli cu lucrările și serviciile executate de terți, redevențe, locații de gestiune și chirii; prime de
asigurare; studii și cercetări; ch eltuieli cu alte servicii executate de terți (colaboratori); comisioane și
onorarii; cheltuieli de protocol, reclamă și publicitate; transportul de bunuri și personal; deplasări,
detașări și transferări; cheltuieli poștale și taxe de telecomunicații, servi cii bancare și altele; a3)
cheltuieli cu personalul (salariile, asigurările și protecția socială și alte cheltuieli cu personalul,
suportate de persoana juridică); a4) cheltuieli cu impozite și taxe; a5) alte cheltuieli de exploatare
(pierderi din creanțe și debitori diverși; despăgubiri, amenzi și penalități; donații și alte cheltuieli
similare; cheltuieli privind activele cedate și alte operații de capital etc.);
b) cheltuieli financiare, care cuprind: b1) pierderi din creanțe legate de p articipații; b2) cheltuieli
privind investițiile financiare cedate; b3) diferențele nefavorabile de curs valutar; b4) dobânzile
privind exercițiul financiar în curs; b5) sconturile acordate clienților; b6) pierderi din creanțe de natură
financiară și altel e;
c) cheltuieli extraordinare (calamități și alte evenimente extraordinare). În cadrul cheltuielilor
exercițiului financiar se cuprind, de asemenea, cheltuielile cu provizioanele, ajustările pentru
depreciere sau pierdere de valoare , precum și cheltuieli le cu impozitul pe profit și alte impozite ,
calculate potrivit legii, care se evidențiază distinct în funcție de natura lor.
Rezultatul exercițiului Se determină distinct pentru activitatea de exploatare (Rexpl), pentru
activitatea financiară (Rfin) și pen tru activitatea extraordinară (Rextr.), astfel:
R = (Vexpl – Cexpl) ± (Vfin – Cfin) ± (Vexce – Cextr.)

Contul de profit și pierdere Transformările ce au loc în masa patrimoniului ca urmare a unor procese
și fenomene economice consumatoare de resurse și producătoare de rezultate se descriu și se
analizează prin contul de profit și pierdere sau contul de rezultate. Această situație de modelare a
modului de utilizare a patrimoniului într -un exercițiu financiar se bazează pe un raport de echilibru
fundamenta l exprimat grafic prin următoarea ecuație:
Cheltuieli +/ – Rezultate = Venituri
Contul de rezultate oferă informații privind performanța unei firme. Informațiile referitoare la
performanță se adresează managementului companiei precum și investitorilor act uali și potențiali.

25
Formatul contului de rezultate se prezintă ca în tabloul de mai sus:
Contul de rezultate la data de ……
Denumirea indicatorilor Ex. financiar N -1 Ex. financiar N
Venituri din exploatare (I)
Cheltuieli din exploatare (II)
Rezultatul din exploatare
Profit (I -II)
Pierdere (II -I)
Venituri financiare (III)
Cheltuieli financiare (IV)
Rezultatul financiar
Profit (III -IV)
Pierdere (IV -III)
Rezultatul curent al exercițiului
Profit (I+III -II-IV)
Pierdere (II+IV -I-III)
Venituri extraordinare (V)
Cheltuieli extraordinare (VI)
Rezultatul extraordinar
Profit (V -VI)
Pierdere (VI -V)
Venituri totale (VII= I+III+V)
Cheltuieli totale (VIII= II+IV+VI)
Rezultat brut
Profit (VII -VIII)
Pierdere (VIII -VII)
Impozit pe profit (IX)
Rezultatul net

CAPITOLUL 5
CONTUL ȘI DUBLA ÎNREGISTRARE

Contul, poate fi definit ca un procedeu specific al metodei contabilității ce reflectă existența și
mișcarea fiecărui element patrimonial ca efect al modificărilor produse de operațiile economice ce au
loc într -o perioadă de gestiune. Cu ajutorul contului se urmăresc și se calculează în ordine cronologică
starea inițială a elementului patrimonial, mișcarea lui în timp, iar în final se determină noua lui
stare. Altfel spus, contul este un instrument de lucru al metodei contabilității folosit pentru
evidențierea și urmărirea grupată, ordonată și sistematizată a informațiilor generate de mulțime și
diversitatea operațiilor economice. Noțiunea de cont înglobează ce le două laturi ale procesului
cunoașterii contabile: activitatea de ordonare și sistematizare a informațiilor contabile și activitatea
practică de înscriere, respectiv de înregistrare a datelor, pe baza principiilor impuse de cerințele de
grupare și ordona re specifice contabilității.
Spre deosebire de bilanț, care reflectă situația sintetică în expresie valorică a tuturor elementelor
patrimoniale la un moment dat, contul servește la evidențierea unui singur element patrimonial
modificat de operațiile econom ice. Contul reflectă atât situația la un moment dat cât și creșterile și
micșorările elementului patrimonial a cărui evidență o ține. În fiecare cont se înregistrează existentul
de mijloace și de surse de la începutul perioadei de gestiune preluate din bil anț și se continuă cu
înregistrarea pe baza documentelor justificative, a modificărilor mijloacelor și surselor determinate de
operațiile economice pe parcursul perioadei.
Pe baza datelor înregistrate în fiecare cont se poate determina existentul de la sf ârșitul perioadei
astfel:
EXISTENTE INIȚIALE + CREȘTERI – MICȘORĂRI = EXISTENȚE FINALE

26
Orice cont deschis în contabilitatea curentă are un anumit conținut economic, determinat de însăși
elementul patrimonial, care se evidențiază cu ajutorul său și care p oate fi:
a) bun economic de o anumită destinație, ca de exemplu: mijloc fix, materie primă, produs finit,
marfă, numerar din casieria unității, disponibil la bancă etc.;
b) sursă de finanțare, în funcție de modul de proveniență a bunurilor economice, ca de exemplu:
capital social, credite bancare pe termen lung și mediu sau scurt, datorii față de furnizori, de bugetul
statului etc.;
c) proces economic, care antrenează ven ituri și cheltuieli pe fazele circuitului economic, ca de
exemplu: aprovizionarea cu materiale și mărfuri, producția de bunuri materiale, lucrări și servicii,
vânzarea produselor și mărfurilor etc.;
d) rezultat financiar, care se prezintă sub formă de pro fit sau pierdere.
După înregistrarea în conturi distincte a existentului de bunuri economice, surse de finanțare sau
procese economice la începutul exercițiului financiar și a modificărilor acestora pe parcursul perioadei
respective, se întocmește, la sfâ rșit, pe baza datelor înregistrate în ele, bilanțul contabil, care reflectă
situația economică și financiară a unității patrimoniale în totalitatea ei.
Din cele de mai sus, reiese că fiecare din conturile contabilității curente, au un anumit conținut
econo mic, determinat de elementul patrimonial a cărui situație se reflectă cu ajutorul contului
respectiv și datorită căruia, ele prezintă anumite particularități, prin care se deosebesc unul față de
altul. Cu toate acestea, conturile se găsesc într -o strânsă l egătură și condiționare reciprocă, determinată
de corelațiile existente între diferitele elemente patrimoniale ce formează obiectul contabilității
acestora și de reflectarea elementelor respective cu ajutorul lor, pe baza dublei înregistrări, formând
astfe l în totalitatea lor un sistem unitar. Deci, totalitatea conturilor folosite de contabilitatea curentă
pentru reflectarea obiectului său de studiu constituie sistemul conturilor.

Funcțiile contului
Utilitatea și necesitatea adoptării de către contabilita te a acestui procedeu specific rezidă în
funcțiile sale multiple, pe care le prezentăm mai jos în sinteză fără pretenția de a le epuiza:
a) Funcția economică constă în aceea că fiecare cont reflectă un anumit bun economic, sursă de
finanțare, proces econo mic sau rezultat financiar, care determină însăși conținutul economic al
contului respectiv.
b) Funcția statistică rezidă în aceea că datele și informațiile furnizate de conturi stau la baza unor
indicatori statistici, cum ar fi cei cu privire la volumul producției globale, al producției marfă etc.
c) Funcția de calcul se întâlnește la toate conturile și pe baza ei se calculează situația tuturor
elementelor patrimoniale în diferite momente, ale activității economice, se calculează costul efectiv al
produc ției, rezultatele financiare etc.
d) Funcția de control pe care o îndeplinesc conturile, constă în folosirea datelor și informațiilor
furnizate de ele la controlul integrității patrimoniului unității, controlul nivelului cheltuielilor de
aprovizionare, de producție, de desfacere a produselor finite și mărfurilor etc. e) Funcția de grupare
este îndeplinită de toate conturile prin aceea că în ele se înregistrează bunurile economice, sursele de
finanțare și procesele economice pe elemente omogene, reflectându -se în fiecare cont toate operațiile
care se referă la un anume element.
f) Funcția de sistematizare este realizată de fiecare cont în cadrul sau, prin înregistrarea distinctă a
operațiilor economice și financiare care provoacă modificări în sensul crește rii, majorării, de acelea
care determină scăderi, micșorări ale aceluiași element.
g) Funcția contabilă a conturilor constă într -un anumit mod de înregistrare în cadrul lor a creșterilor și
micșorărilor determinate de operațiile economice și financiare cu elementele patrimoniale la care se
referă, în raport cu conținutul economic al conturilor respective. Deci, funcția contabilă este
determinată de conținutul economic al conturilor și în baza ei se asigură exercitarea de către acestea, a
tuturor celorlalte funcții enumerate mai sus.
h) Funcția de informare concretizată în favoarea sursei celei mai documentată de date și informații
privind existența și micșorarea mijloacelor, surselor și rezultatelor într -o unitate patrimonială.

27
Forma și structu ra contului
Datorită faptului că modificările pe care le suferă elementele patrimoniale reflectate cu ajutorul
contului constau în creșteri și micșorări, contul a trebuit să adopte o astfel de formă care să permită
înregistrarea separată a celor două felu ri de modificări pentru a putea cunoaște totalul fiecăreia dintre
ele. Deci, contul a fost conceput pentru a înregistra două categorii de modificări ale patrimoniului,
respectiv creșteri și micșorări. S -a considerat astfel că forma care răspunde cel mai bi ne necesităților
respective, este aceea bilaterală, de balanță, a cărei prezentare simplificată se aseamănă cu litera “T”.
Forma este utilizată și din punct de vedere didactic. În felul acesta, se înregistrează într -o parte a
contului creșterile, care se a dună între ele, iar în partea opusă micșorările, care, de asemenea, se adună
între ele. Deci în fiecare parte a conturilor, se fac adunări de sume, nu și scăderi; pentru a scădea o
sumă din alta, ea trebuie înregistrată fie pe partea opusă celei din care s e scade, reprezentând o
micșorare, fie pe aceeași parte cu aceasta, dar în roșu, sau în negru, încadrate în chenar, care are
semnificația unor sume cresc scad între ele în negru pe aceeași parte a contului, reprezentând o
rectificare a sumelor înregistrate anterior. Sunt cunoscute două forme de reprezentare: formă
unilaterală și formă bilaterală.
Forma bilaterală a contului, cunoscută și sub denumirea de forma clasică se prezintă
asemănător unui tabel cu două părți: în una din părți se înregistrează existen tul inițial și creșterile
elementului pentru care s -a deschis contul respectiv, iar în cealaltă parte se înregistrează micșorările
aceluiași element. Convențional s -a stabilit că în cazul conturilor de bunuri economice, existentele
inițiale și creșterile s ă se înregistreze în partea stângă, iar micșorările în partea dreaptă; spre deosebire
de acestea, în cazul conturilor de surse de finanțare, înregistrările se fac invers în sensul că existentele
inițiale și creșterile se înregistrează în partea dreaptă, ia r micșorările în partea stângă. Deci,
înregistrările în conturi se fac în raport de conținutul lor economic. Deși această formă prezintă separat
creșterile cât și micșorările, dezavantajează prin faptul că nu oferă posibilitatea determinării
existentelor p atrimoniale după fiecare operațiune economică înregistrată. Din această cauză s -a găsit o
altă formă grafică de prezentare, denumită unilaterală. Înregistrarea în cont se face în ordine
cronologică și cu exprimarea în etalon bănesc, uneori și cantitativ (e xemplu pentru evidența materiilor
prime, materialelor, etc.). Deci, în această formă, a contului, soldul se stabilește după fiecare operație
economică sau financiară înregistrată. Forma șah a contului se caracterizează prin aceea că atât pentru
debit cât ș i pentru credit se deschide câte o fișă distinctă în care, debitul apare în corespondență cu
conturile creditoare, iar creditul în corespondență cu conturile debitoare. Forma contului cu duble
valori se caracterizează prin aceea că indiferent de modelul su b care se prezintă contul respectiv
(bilateral, unilateral, șah, etc.), acesta are coloane pentru înscrierea sumelor atât în moneda țării
noastre, cât și în moneda străină a țării cu care avem relații economice. Astfel de conturi se folosesc în
unitățile p atrimoniale care au relații cu parteneri externi și efectuează operații în valută.

Structura contului
Totalitatea elementelor necesare pentru a reflecta informațiilor clare și complete cu privire la
starea și mișcarea contului formează structura contului. Elementele principale ale contului sunt: titlul
contului, debitul și creditul contului, explicația operației înregistrate, rulajul contului, totalul sumelor
și soldul contului.
Titlul contului Pentru a se identifica de celelalte conturi, fiecărui cont i se atribuie o denumire stabilă
cât mai aproape sau, dacă este posibil, chiar identică cu denumirea elementului patrimonial a cărui
evidență o ține. Exemplu: pentru elementul patrimonial „Materii prime” se deschide contul cu aceeași
denumire, pentru numerarul din casierie se deschide contul „Casa” etc. Totodată fiecare cont are un
simbol cifric, care ușurează munca practică de contabilitate. Cunoașterea cu exactitate a titlului
contului prezintă o importanță deosebită întrucât el indică conținutul ec onomic al acestuia, care, la
rândul său îi determină funcția contabilă. În țara noastră, titlul și simbolul conturilor, se utilizează în
mod unitar, prin planul de conturi general elaborat pe întreaga economie națională.
Debitul și creditul contului Sunt d enumirile celor două părți opuse ale contului care permit
separarea creșterilor de micșorări. În mod convențional partea stângă a contului a fost denumită debit
(D) iar partea dreaptă credit (C). Denumirea își are originea în verbele latine „debere” care î nseamnă a
datora și „credere” care înseamnă a crede. Astfel, conturile erau folosite pentru înregistrarea relațiilor
juridice dintre persoanele care participau la operațiile economice și între care apăreau drepturi și
obligații. Ca urmare, noțiunea de debi t provine de la cea de debitor, iar cea de credit de la cea de

28
creditor. Ulterior, pe măsura evoluției funcției de înregistrare și calcul a contului noțiunile de debit și
credit au căpătat un conținut mai larg, ele fiind folosite pentru sistematizarea tutu ror genurilor de
modificări în structura elementelor patrimoniale.
Explicația operației Fiecare operație economică consemnată într -un document justificativ se
înregistrează apoi în contul corespondent elementului patrimonial. Fiecare înregistrare este expl icată
descriptiv sau contabil. Explicația descriptivă, reprezintă descrierea detailată a operației înregistrate,
respectiv a naturii operației economice a documentului justificativ și a datei când aceasta a avut loc.
Explicația contabilă, înseamnă indicare a contului corespondent din cadrul formulei contabile.
Rulajul contului Sumele înregistrate într -un cont, într -o perioadă de timp, fără existențele inițiale
formează rulajul contului. În funcție de partea în care se înregistrează sumele într -un cont, rulaj ul
poate fi debitor sau creditor.
Totalul sumelor În funcție de partea în care sunt înregistrate sumele în cont se disting mișcări
debitoare și mișcări creditoare. Periodic, pentru a cunoaște suma modificărilor intervenite pe o anumită
perioadă, mișcările fie debitoare sau creditoare se totalizează obținându -se totalul mișcărilor debitoare
și respectiv creditoare. Dacă la totalul mișcărilor debitoare se adaugă existentele inițiale (soldurile
inițiale) se obține totalul sumelor debitoare (TSD) și respectiv t otalul sumelor creditoare (TSC).
Soldul contului Înregistrarea distinctă în cele două părți ale contului, pe de o parte creșterile unui
element și pe de altă parte micșorările aceluiași element, face posibilă stabilirea în orice moment a
situației elementu lui respectiv. Acest lucru se exprimă cu ajutorul soldului contului. Aceasta se
stabilește prin efectuarea diferenței dintre totalul sumelor debitoare și al celor creditoare sau invers.
Dacă totalul sumelor debitoare este mai mare decât al celor creditoare diferența poartă numele de sold
debitor, iar dacă totalul sumelor creditoare este mai mare decât al sumelor debitoare, diferența
reprezintă sold creditor. Soldul unui cont poate fi stabilit la începutul unei perioade și atunci se
numește sold inițial (SI) , sau la sfârșitul perioadei și se numește sold final (SF).

Reguli de funcționare a conturilor
Înregistrarea operațiilor cu ajutorul conturilor se face după anumite reguli. Acestea reprezintă
modul de debitare și creditare a conturilor. Pentru a înțelege regulile de funcționare a conturilor se
pornește de la bilanț, deoarece între bilanț și conturi există o strânsă legătură în ambele sensuri. La
începutul perioadei de gestiune existentele din activul și pasivul bilanțului sunt preluate de conturi în
veder ea urmăririi în continuare a modificărilor intervenite ca urmare a operațiilor economice. La
sfârșitul perioadei de gestiune, bilanțul se întocmește pe baza datelor din conturi, respectiv soldurile
finale ale conturilor se trec în activul și pasivul bilanț ului contabil. Pe aceste considerente putem face o
primă împărțire a conturilor în două categorii: conturi de activ și conturi de pasiv. Conturile de activ,
reflectă existența și mișcarea mijloacelor ca elemente patrimoniale de activ. Conturile de pasiv,
înregistrează existența și mișcarea surselor de proveniență a mijloacelor economice, ca elemente
patrimoniale de pasiv. Modul de urmărire a mișcării mijloacelor și surselor este diferit la conturile de
activ și de pasiv, datorită semnificației diferite a ce lor două mase patrimoniale. În continuare sunt
prezentate regulile de funcționare a conturilor.
Conturile de ACTIV:
a) încep să funcționeze prin debitare și se debitează cu existentele inițiale de active, preluate din
bilanțul inițial;
b) se mai debitea ză cu creșterile de active și cheltuieli, determinate de operațiile economice,
consemnate în documentele justificative;
c) se creditează cu micșorările de active și cheltuieli, determinate de operațiile economice,
consemnate în documentele justificative;
d) pot prezenta numai sold debitor și reprezintă existentele de active la un moment dat.
Conturile de PASIV:
a) încep să funcționeze prin creditare și se creditează cu existentele inițiale de pasive, preluate din
bilanțul inițial;
b) se mai creditează cu creșterile de pasive și venituri, determinate de operațiile economice,
consemnate în documentele justificative;
c) se debitează cu micșorările de pasive și venituri, determinate de operațiile economice,
consemnate în documentele justificative;

29
d) pot prezenta numai sold creditor, care reprezintă existentele de pasive la un moment dat.
Aceste reguli generale se aplică la majoritatea conturilor utilizate în contabilitatea financiară și de
gestiune. Conturile care se supun acestor reguli se numesc monofun cționale deoarece se supun numai
unei singure reguli. Există conturi care nu se supun rigorilor unei sau alteia din regulile generale.
Astfel, ele încep să funcționeze fie prin debitare, fie prin creditare, fie prin debitare și pot prezenta fie
sold debito r, fie sold creditor. Aceste conturi sunt denumite conturi bifuncționale.
Schematic regu lile de funcționare a conturilor se pot prezenta astfel:

D Cont de activ C
Sold inițial Micșorări ( -)
Creșteri (+)

Sold final

D Cont de pasiv C
Micșorări ( -) Sold inițial
Creșteri (+)

Sold final
Dubla înregistrare și corespondența conturilor
Orice operație economică produce o dublă modificare a patrimoniului, fie numai la nivelul uneia
dintre masele patrimoniale sau concomitent și cu aceeași sumă în ambele categorii de elemente
patrimoniale. Deci, aceste modificări se reflectă în sc himbarea concomitentă și cu aceeași sumă a cel
puțin două elemente patrimoniale în condițiile menținerii egalității dintre activ și pasiv. Modificând cel
puțin două elemente patrimoniale, prin înregistrările curente, contabilitatea folosește cel puțin două
conturi.
Prin folosirea conturilor și a dublei înregistrări în contabilitate se asigură:
a) înregistrarea simultană a creșterilor și micșorărilor ce se produc în componența și structura
patrimoniului;
b) urmărirea existenței, a mișcării și transformări i elementelor patrimoniale sub dublul lor aspect,
respectiv a structurii și a modului de proveniență;
c) efectuarea a două serii de calcule, respectiv una asupra activului și alta asupra pasivului
patrimoniului;
d) egalitatea permanentă a activului cu pa sivul;
f) verificarea exactității înregistrărilor din conturi prin egalitatea dintre debitul și creditul
conturilor;
g) legătura reciprocă între conturile în care se efectuează înregistrări.
Sintetizând, dubla înregistrare constă în înregistrarea simult ană și cu aceeași sumă, cu ajutorul
conturilor, a creșterilor și a micșorărilor ce se produc în componența și structura patrimoniului ca
urmare a operațiilor economice. Dubla înregistrare reprezintă continuarea cu alte mijloace a dublei
reprezentări a patr imoniului. Dacă ne referim la existența, starea și mișcarea elementelor patrimoniale,
conform principiului dublei reprezentări a patrimoniului în structura sa globală (A = P), se
caracterizează conform principiului dublei înregistrări în egalitatea: DEBIT = CREDIT
Dubla înregistrare a dus la denumirea de contabilitate dublă sau contabilitate în partidă dublă.

Corespondența conturilor Alegerea conturilor în care se înregistrează operațiile economice este
condiționată de natura operației și natura modifică rilor pe care le produce. Natura operației economice,
respectiv conținutul ei economic, determină o interdependență, o legătură reciprocă între conturile în
care se efectuează înregistrarea. Corespondența conturilor, reprezintă legătura organică și logică între
contul sau conturile ce se debitează și între contul sau conturile care se creditează în vederea

30
înregistrării în contabilitate a operațiilor economice. Conturile nu pot funcționa decât în corespondență
cu unul sau mai multe conturi. Pentru fiecare o perație economică, în funcție de natura și modificările
produse se stabilesc distinct conturi corespondente. Conturile între care se stabilește legătura de
reciprocitate se numesc conturi corespondente. Corespondența se stabilește:
a) numai între conturile de activ, când se înregistrează operații economice care generează modificări in
structura activelor;
b) numai între conturile de pasiv, când se înregistrează operații economice care generează modificări
în structura pasivelor;
c) între conturile de activ si pasiv, când se înregistrează operații economice care generează modificări
în volumul activelor și pasivelor.
Analiza contabilă a operațiilor economice
Analiza contabilă prezintă o importanță deosebită pentru contabilitate, înt rucât asigură
înregistrarea operațiilor economice numai cu ajutorul conturilor care corespund conținutului lor
economic. Analiza contabilă a unei operații economice presupune cercetarea amănunțita a acesteia, pe
bază de documente, prin descompunerea ei in elemente componente, în vederea stabilirii modificărilor
de natura creșterilor sau micșorărilor ce se produc asupra elementelor patrimoniale reflectate cu
ajutorul conturilor corespondente și a părților acestora, respectiv debit sau credit, în care urmează a se
înregistra operația respectivă, concomitent și cu aceeași sumă.
Efectuarea analizei contabile a operațiilor economice în vederea înregistrării lor în conturi
presupune parcurgerea următoarelor etape:
a) stabilirea naturii, respectiv a conținutului operației supuse analizei, ce urmează a se înregistra
(încasare, plată, aprovizionare cu materiale, consum de materiale, obținere de produse, vânzări de
produse etc.);
b) determinarea modificărilor pe care le produce operația economică în patrimoniu refer itoare la
elementul de activ și de pasiv care se modifică și sensul modificărilor în cauza (creșteri sau micșorări
de activ sau de pasiv);
c) determinarea pe baza elementelor patrimoniale modificate a conturilor corespondente în care
urmează să se înregis treze operația economică analizată ;
d) aplicarea regulilor de funcționare a conturilor în vederea determinării contului care se
debitează și a contului care se creditează și stabilirea pe această bază a formulei contabile.
Exemplu: Se presupune că o uni tate patrimonială a cumpărat materii prime de la un furnizor în
sumă de 80 lei conform facturii. Parcurgând etapele analizei contabile a acestei operații economice
rezultă următoarele: – natura operației economice este aprovizionarea cu materii prime; – această
operație economică determină modificări în ambele mase patrimoniale, în sensul creșterii unui activ
adică elementul “Materii prime” concomitent cu creșterea unui pasiv, elementul “Furnizori”.
Modificarea este una de structură de tipul A + X = P + X; – conturile între care se stabilește
corespondența pa baza acestei operații economice sunt contul de activ “Materii prime”, respectiv
contul de pasiv “Furnizori”. – în baza regulilor de funcționare a conturilor, contul “Materii prime” fiind
de activ și avâ nd de înregistrat o creștere se va debita cu suma de 80 lei, iar contul ”Furnizori” fiind de
pasiv și având de înregistrat tot o creștere se va credita cu suma de 80 lei.

Formula contabilă
Potrivit particularităților dublei înregistrări, în exemplul de m ai sus se stabilește corespondența
între debitul contului ”Materii prime” și creditul contului „Furnizori” care arată interdependența și
corelația reciprocă dintre ele. Cele două conturi se pun față în față și se unesc prin semnul egalității
obținând astfe l formula contabilă.
“Materii prime” = “Furnizori” 80ei
Formula contabilă, reprezintă modalitatea de exprimare grafică a unei operații economice în
conturile corespunzătoare, pe baza principiilor dublei înregistrări, sub formă de egalitate valorică a
eleme ntelor patrimoniale. Prin înlocuirea semnului egalității cu litera (T) care reprezintă forma
simplificată de reprezentare grafică a contului se constată următoarele:
a) contul care se debitează se găsește în partea stângă a egalității, deoarece debitul ap are în partea
stângă a contului;
b) contul care se creditează se trece în partea dreaptă a egalității, deoarece creditul apare în partea
dreaptă a contului.

31
Formula contabilă are următoarele componente:
a) contul corespondent debitor, scris întotdeauna în partea stângă a egalității;
b) contul corespondent creditor, scris întotdeauna în partea dreaptă a egalității;
c) semnul egal (=), care reprezintă egalitatea valorică dintre sumele înscrise în conturile
corespondente;
d) sumele înscrise în conturile corespondente.
Preluând exemplul de mai sus unde s -a înregistrat aprovizionarea de materii prime de la furnizori,
prezentăm modalitatea de exprimare a formulei contabile:
“Materii prime” = “Furnizori” 80 l